3 Despre toamnă cu...

litere de aur
Dorina Bălan

Profesional

5 Români, la Paris, într-o publicație din prima jumătate a sec. al XIX-lea

Cuprins
Letiția Buruiană

9 Controlul de autoritate pentru nume

Dorina Bălan

11 Vacanță cu aromă de cafea la Bibliotecă

Cătalina Popa, Raluca Oancea

13 Clubul de vacanță. Clubul Curioșilor

Maricica Târâlă Sava

15 BiblioVACANȚA, ediția a VIII-a, o călătorie magică!

Cecilia Manolescu

Întoarcere în timp

18 Întoarcere în timp... pentru o întâlnire cu baritonul gălățean Alexandru

Lupescu, „bursierul Reginei”
Tena Bezman

22 Din poveștile Eternității: Mihaiu G. Bonacchi sau Gregoriady de Galați

Camelia Toporaș

Cronică

28 O lecție de morală marca Tudor Călin Zarojanu

Livia Ciupercă

31 Viorel Ștefănescu, Memoria gazelei

Ivan Ivlampie

34 Istorie pentru viitor

Ghiţă Nazare

36 Ocolul lumii literare în 80 de cărți (III)

Adi-George Secară

Literatură

39 Poeme
Sterian Vicol

41 Pe cuvânt de ursitoare!
Gabriela Marin

44 Poem
Miruna Romanciuc

45 Poeme
Dalia Rădac

46 Rubrica nr. 9: Plantația de cuie

Leonard I. Matei

49 ALIAS
Iosif Roca
 Misterul mingii negre
51 Veaceslav Cușter
Primă trimestrială (III)
53 Năstase Marin

58
Epigrame
Vasile Manole

60 Epigrame
Ioan Fărcășanu
„Pentru mine examenul major este cel din fața cititorilor” -
62 Interviu cu Vasile Ghica
Rodica Lăzărescu

70 Despre Perplex fără urmă de perplexitate

Nona Rapotan

73 Când viaţa trebuie să aibă ultimul cuvânt

Tamara Constantinescu

Restituiri

77 A pune la Index
Theodor Parapiru

79 Muzica turcă și contribuția lui Dimitrie Cantemir la prezentarea muzicii

turcești în Europa
Gülten Abdula-Nazare

84 Banca Națională a României

Radu Moţoc
Ruxandra Suțu, domnița uitată de vremi (II)
88 Gheorghe-Daniel Micu

Artă

93
Mircea Olarian: 125 de ani de la naștere
Corneliu Stoica

97 Noul album de artă consacrat pictorului Teodor Vișan

Stan M. Andrei

Aniversări

99
Gil, ora exactă a istoriei
Katia Nanu

100 Virgil Guruianu la 85 de ani

Violeta Ionescu

101 Domnului Gil, cu toată căldura inimii mele

Angela Ribinciuc

103 Misterul și legenda

A.G. Secară

Eveniment

104 Library 4.0: Conferința Națională a ABR, ediția a XXXIII-a,Timișoara,

5-8 septembrie 2023
ditorial

Despre toamnă cu...

litere de aur

Toamna este ca o poveste scrisă cu litere de aur, în tonurile

auriu-arămii ale acestui multicolor anotimp. Ea ne face bilanțul pentru
tot ceea ce am realizat pentru a da parcă socoteală trecutului din an sau
pentru a recupera ceea ce n-am reușit să punem în practică, deși ne
făcusem planuri în acest sens.
Dacă rezultatul ne iese pozitiv, putem să o primim cu mai mult drag.
Dacă socotelile nu coincid cu ceea ce ne-am dorit, mai avem timp să
rezolvăm până la finalul anului calendaristic, așa că putem spune precum
compozitoarea, interpreta, poeta și profesoara Daria Radu, în poemul
Toamnă Aurie, că:
Toamna-i o poveste,
Ce-a fost și mai este,
Darnică și dulce cum e ea.
Poartă-n păr coroană,
Cu frunzar de aur,
Bun venit e toamna mea și-a ta!
Toamna a sosit dăruindu-ne din prea plinul ei muncit din zorii
primăverii. Este anotimpul roadelor gustoase și al culorilor pastelate,
al frunzelor ce cad de somn în propriul așternut, al cerului care devine
sensibil la orice adiere de vânt și plânge cu lacrimi de rouă și ploi, al
strugurilor care se lasă zdrobiți în bătaia mustuitorului pentru ca apoi să
se îndulcească într-o licoare ademenitoare – mustul – cel care va crește ca
Făt-Frumos și va deveni vin.
Cât de frumoase sunt capetele zâmbitoare, dar palide ale gutuilor
păroase, netunse, dar rumenite de blândele raze ale soarelui, ce îmbujorate
sunt merele care aleargă prin covorul de frunze, rostogolindu-se jucăuș,
ce zgomot sec fac zemoasele pere în căderea lor pe iarba bronzată de
soarele verii!
La Galați timpul curge pe pletele Dunării și se pierde în depărtare
prin memoria acesteia. Toamna pupă buzele lui septembrie, între malurile

septembrie 2023 3
 ditorial

verii şi începuturile toamnei. Sălciile plângătoare ale falezei se dezbracă

de ultimile haine ale balului verii, revărsându-și pelerina aurie pentru
a încălzi pământul, ca un schimb pentru seva ce l-a hrănit. Sălbaticii și
solitarii castani se bucură că au dat roade și anul acesta, dar sunt rușinați
că au frunzele gârbovite, iar fructele rotunde, grăsune și castanii se
enervează şi mânioase aruncă hainele de pe ele. Doar mândrele crizanteme
de pe faleza inferioară ţin acum culoare zilei. Aceste multicolore flori
sunt, prin denumirea lor, parcă predestinate să înflorească în acest mirific
anotimp. Numele este compus din prefixul grec „chrys” care înseamnă de
aur (culoarea sa originală) și „anthemion”, însemnând floare. Și, când vezi
atâta frumusețe, cum să nu fii în asentimentul lui Adrian Păunescu, care
afirma în poemul A iubi toamna:
A iubi toamna e-un biet pleonasm,
O poartă în cer se-nvârteşte neunsă,
Cad, iată, imperii de tulbure frunză
Şi totuşi se aude și ultimul basm.

A iubi toamna e oglinda-n oglinzi,

Halouri ciudate pe lucruri dansează,
Insecte damnate fac cuiburi în rază,
Speranţa renaşte în cei suferinzi.
N-ai cum să nu iubești toamna aici, la Galați! Mirificul anotimp
curge prin amintirea miresmei de tei de pe Aleea Domnească, pe ritmurile
atât de cunoscutului vals Valurile Dunării compus de Iosif Ivanovici, iar
frunzele sub formă de inimă, cu margini zimțate ai acestor arbori specifici
aleei, își părăsesc haina verde de până mai ieri și o schimbă cu una verde-
alburiu, argintie chiar, exact ca și când ar fi căzut bruma, se prăbușesc și
freamătă de durere sub pantofii elegantelor doamne ieșite la promenadă.
Este semn de la natură că de-acum aceasta și-a încheiat activitatea și se
pregătește de odihnă:
Cri- cri- cri, toamă gri,
Nu credeam c-o să mai vii!.
Povestea poate fi mai lungă, dar pentru că frunzele pică de somn și
întreaga natură stă să adoarmă e bine să o lăsăm în tihnă, dar să rămână
și această toamnă, înscrisă cu litere de aur în mintea noastră, pentru că
suntem mai bogați cu… o toamnă și cu mii de imagini aurii.
Să vă fie acest anotimp poveste pentru suflet și zilele pline de culoare,
dragii noștri cititori!

Dorina Bălan,
redactor-șef al revistei „Axis Libri”

4 Axis Libri
rof esional

Români, la Paris,
într-o publicație din prima
jumătate a sec. al XIX-lea

Mirajul cunoașterii și experimentării unei alte culturi sau a

unui alt mediu de viață este un motiv recurent în istoria omenirii,
imaginarul colectiv fiind alimentat prin istorisiri și legende, transmise
pe cale orală sau în scris. Secolul al XIX-lea a deschis, însă, noi
orizonturi datorită evoluției mijloacelor de transport și comunicație,
care au permis noi valuri migraționiste în multe zone ale lumii. Astfel,
descrierile de călătorie au devenit un gen foarte popular și a consacrat
mulți scriitori.
În ceea ce-i privește pe români, Apusul a început să exercite în
această perioadă o atracție tot mai puternică, fiind și sursa din care
cei întorși s-au inspirat pentru modele de organizare socială și stil de
viață, abandonându-se treptat vechile influențe orientale. O mărturie
mai puțin cunoscută asupra modului în care ei au poposit în orașul
luminilor – Paris și s-au adaptat stilului specific de viață, aflăm în
lucrarea „Les étrangers à Paris”1, elaborată de un colectiv de autori și
gravori.
Mai întâi, este de menționat faptul că această lucrare, apărută în
anul 1844, a fost readusă în atenția contemporaneității printr-un demers
special de restituire, de către Hachette Livre, ca parte a unui parteneriat
cu Biblioteca Națională a Franței (BNF). Demersul face parte dintr-
un proiect mai amplu care are la bază o politică de conservare a
patrimoniului pentru operele de literatură franceză. Astfel, Hachette
Livre și BNF au pregătit un catalog de titluri rare, greu accesibile sau
Letiția Buruiană indisponibile fizic, BNF oferind formatul digitizat al lucrărilor, în
bibliotecar, Biblioteca
Județeană timp ce editura le poate tipări la cerere.
„V.A. Urechia” După cum este specificat pe site-ul proiectului, „unele dintre
aceste lucrări reflectă curente de gândire caracteristice timpului
lor, dar care astăzi ar fi considerate condamnabile. Cu toate
acestea, ele aparțin istoriei ideilor din Franța și sunt susceptibile
de a fi de interes științific sau istoric. Sensul demersului nostru
editorial constă astfel în a permite accesul la aceste lucrări fără

1
Les étrangers à Paris / Par MM. L. Desnoyers, J. Janin, Old-Nick, Stanislas
Bellanger...- Paris : Charles Warée, Éditeur, [1844]. XXXV, 525 p. : il.

septembrie 2023 5
 rof esional
Les étrangers à Paris / Par MM. L. Desnoyers, J. Janin,
Old-Nick, Stanislas Bellanger...- Paris :
Charles Warée, Éditeur, [1844]
a susține conținutul [...]”2 Printre aceste lucrări
se află și „Les étrangers à Paris”, editată la Paris,
de Charles Warée, în 1844. Această ediție a fost
renumită atât pentru umorul etnic dublat de
satira mascată a societății franceze, cât și pentru
colecția vestimentară a personajelor fiecărei
națiuni care popula capitala Franței (ruși, chinezi,
arabi, americani, elvețieni, italieni etc.), foarte
interesantă pentru iconografia vremii.
Cea mai interesantă secțiune, în ce-i privește pe
români, este capitolul „Le Moldo-Valache”, care redă
pe parcursul a 25 de pagini numeroase informații
despre istoria și specificul reprezentanților celor
două principate române, aflate în acea perioadă
sub tutela Regulamentelor Organice țariste. Este de
menționat că, începând cu localizarea geografică
și problemele istorice ale celor două țări române,
îngemănate într-o denumire compusă, autorul nu
utilizează în stabilirea tipologiei naționale cuvântul
„român”, ci doar pe cea de „moldo-valah” (”le
moldo-valaque”).
https://www.hachettebnf.fr/livre/les-etrangers-paris-
2
ed1844-9782012694330/
6 Axis Libri
Eugene-Stanislas Bellanger
Despre cine a fost Stanislas Bellanger, aflăm
într-un studiu al lui Georges Cioranesco3. La
momentul respectiv era un tânăr scriitor interesat
de Orient și de Țările Române. El a început să
publice impresii de călătorie despre teritoriile
vizitate încă din 1840, „Le Siècle” amintirile primei
sale călătorii în Valahia, pe care le-a inclus apoi
în volumele „Trois ans de promenade en Europe
et Asie” și „Le Kéroutza”. După cum afirmă în
capitolul de față, Moldo-Valahia[sic] i-a devenit
cunoscută odată cu marea problemă a Orientului,
de care erau interesate toate puterile europene la
acea vreme. Bellanger a fost inclus în colectivul de
autori al lucrării de către Louis Desnoyers, cel care
a semnat și capitolul introductiv.
Rezumând, Eugene-Stanislas Bellanger s-a
născut la Tours, în 7 iunie 1814, într-o familie
burgheză și a murit în 18 aprilie 1859. Tatăl său
conducea un atelier de manufacturi. Unul dintre
unchii de pe linie maternă, Louis-Joseph Parant
3
Georges Cioranesco. La mission de Stanislas Bellanger
dans l”Empire Ottoman. Institute for Balkan Studies - 164,
Thessaloniki, 1981.
a fost vice-consul al Franței la Iași și București,
localitate în care a și murit, în 1806.
A primit o educație îngrijită, în localitatea
natală, la 15 ani știa limba latină și greacă, istorie,
geografie, matematică și ortografie. În 1829,
s-a mutat la Paris pentru afaceri și timp de 6 ani
a parcurs drumurile Europei și Asiei vânzând
produse și citind Molière și Chateaubriand.
Totodată, își nota constant impresiile de călătorie.
În 1836, s-a dedicat exclusiv literaturii. A publicat și
sub pseudonim; semnătura „un paysan du Danube”,
din paginile „Gazetei Comerțului” îi aparținea,
probabil. S-a remarcat în numeroase periodice, atât
cu roman foileton, cât și cu impresii de călătorie. În
1846, a întreprins trei călătorii în Orient, unde s-a
familiarizat cu limba și obiceiurile țărilor vizitate;
„Il affirmait quelques part qu’il possedait assez le
roumain pour comprendre ce qu’on lui demandait
et de ses citacions il resulte qu’il avait aussi des
notions elementaires de turc”4.
Anul 1846 a marcat un apogeu al existenței
sale; a întreprins o misiune în Turcia, i-a apărut
romanul „Le Kéroutza” și i s-a născut unica sa fiică.
4
Ibidem, p. 36.
Țările vizitate au fost: Valahia, Bulgaria, Turcia și
Egipt. Se pare că a contractat în Orient o maladie
care i-ar fi adus la sfârșitul prematur, la doar 39
de ani. Ulterior călătoriei menționate, nu a mai
publicat ceva de valoare literară, fapt considerat
surprinzător de Cioranesco.
Scrierile lui Bellanger despre meleagurile
vizitate au fost mult mai cunoscute cititorilor români,
decât acest capitol din „Les étrangers à Paris”. Spre
exemplu, istoricul V.A. Urechia a folosit în scrierile
sale5 unele date despre organizarea instrucțiunii
publice în Moldo-Valahia, dintr-un prim raport
din data de 30 dec. 1846, întocmit de Bellanger.
Totodată, aspecte de interes pentru istoria Galațiului
sunt prezente și în alte note de călătorie, cum ar fi
cele referitoare la traseul parcurs de la Galați la
Marea Neagră. Publicate în „Le Commerce” și în
„Temps”, acestea nu au apărut niciodată în volum.
Călătoria respectivă a început la Belgrad, cu vaporul
Argo, coborând pe Dunăre până la Galați. De aici
a luat vaporul Nicolaeiev, cu destinația finală în
portul Gunieh, oraș din Transcaucazia, aflat la 10
km de Batumi. După cum remarcă Paul Păltănea,
5
V.A. Urechia. Istoria școalelor..., vol. 2, 1892, p. 295.
septembrie 2023 7
 unele istorisiri nu sunt conforme cu realitatea. Spre
exemplu, Bellanger descrie o poveste exotică de
dragoste din Galați, având ca decor haremul pașei
Ali Murad, ori se știe că Galațiul nu a fost niciodată
sub stăpânire otomană6.
În ceea ce privește tipologia moldo-valahului7,
schițat cu umor și ușoară ironie în capitolul inclus
în „Les étrangers à Paris”, remarcăm un substrat
documentar bogat, dublat de o bună cunoaștere
directă a obiceiurilor celor ajunși la Paris. Intrând
în contact direct cu emigranții acestui popor
la Paris, el a început să-i studieze urmărind:
impresiile, maniera de a acționa, tipologia umană,
calitățile și obiceiurile lor. Bellanger nu ezită să facă
apel la poveștile personajelor, redate într-o manieră
beletristică; a se vedea fragmentul amplu despre
inteligentul și curajosul craiovean Mikalaki, „le
fléau de maris”8. De asemenea, plin de semnificații și
evidente aluzii este și episodul „Montaignes russes”.
Textul este punctat de observații pătrunzătoare,
dar îngăduitoare, adesea condimentat cu expresii
(boyards ou tsochoi, Domnoulé, sénatos?) și pasaje
versificate (Dembowitza apa doultche tchine bea Sub aspect bibliofil, lucrarea se remarcă
nu ci mai doutche) specifice țării de origine a prin ținuta grafică deosebită. Ilustrația volumului
personajelor. Spre exemplu, afirmă că „les Moldo- cuprinde 29 de planșe inserate, precum și 24 de
Valaques adorent le far niente: qui ne l’adore pas? anteturi, 89 de viniete și multiple gravuri, intercalate
Ils aiment à laisser errer leur poétique imagination în text. Printre artiștii ilustratori, se remarcă celebrul
dans l’espace, à faire de longs et beaux reves, à Paul Gavarni. Gravura care precede pagina de titlu
fumer, à écouter le silence, à dormir9”. este semnată de Henry Émy, iar cele care ilustrează
Autorul încheie prezentarea cu o interesantă capitolul despre moldo-valahi sunt semnate de Th.
apreciere asupra interesului moldo-valahilor Frère, Henry Émy și Th. Guérin.
pentru instruire: „[...] ils ne néglijent aucune Biblioteca „V.A. Urechia” deține două
occasion de s’instruire. Tous font leur devoir. Un exemplare cu acest titlu. Unul dintre ele se prezintă
jour viendra, et peut être n’est-il pas éloigné, où ils cu legătura posibil originală. Copertele cartonate,
prouveront à l’Europe qu’ils ne sont pas descendus ușor deteriorate, sunt învelite în pânză neagră
dans la capitale du monde civilisé seulment pour decolorată, cu aspect de piele granulată. O siluetă
étudier le Journal des Modes10”. Un vot de încredere de chinez, în port tradițional, este gravată cu linii
sau premoniție? Istoria a demonstrat că Bellanger a striate aurii pe prima copertă, similar cu motivele
avut dreptate, generația care a studiat și s-a format vegetale de pe cotor și de pe ultima copertă, care
la Paris în deceniile premergătoare Revoluției de la sunt ștanțate cu linii fine și dense, rezultând un
1848 și Unirii de la 1859 a pus umărul la propășirea aspect de broderie aurie. Chenarele sunt ștanțate
culturală, socială și statală a României moderne, în orb, cu motive geometrice romboidale iar, pe la
marcând un întreg secol apoi. colțuri, se observă multiple elemente angulare.
6
Paul Păltănea. Stanislas Bellanger : „Jurnalul unei călătorii Lectura cărții, parțial sau în întregime, un
pe Dunăre în anul 1840” : [cronică literară]. În: Porto-Franco. An. prilej de amuzament și evadare din cotidian pentru
8, nr. 1-2(42), ian. - febr. 1998, p. 12. ─ [sl]: [sn], 1998.
7
A treia, în ordine, dintre cele 24 prezente în carte și cunoscătorii limbii franceze, reprezintă totodată
prima dintre cele trei descrise de Stanislas Bellanger. interes și utilitate pentru specialiștii din domeniile
8
Les étrangers à Paris, Idem, Loc. Cit., p. 69. antropologiei culturale, interculturalității și
9
Ibidem, p. 62. imagologiei.
10
Ibidem, p. 82.

8 Axis Libri
rof esional

Controlul de autoritate
pentru nume

Controlul de autoritate pentru nume este un proces

complex de alegere a unei forme preferate a numelui pentru
a oferi informații în legătură cu utilizarea acestuia. Întreaga
activitate de cercetare pentru alegerea formei preferate și a
formelor nepreferate ale numelui a fost guvernată inițial de
Anglo American Cataloging Rules (AACR), încă din 1967.
După ce acesta a fost revizuit în 2 ediții, modificările majore
au dus, în 2005, la necesitatea începerii proiectului Resources
Description and Access (RDA). Noul Cod a fost lansat în anul
2010 și vizează descrierea și accesarea informațiilor din resurse,
bazate pe o structură teoretică, concepută pentru mediul digital
și prioritizarea nevoilor utilizatorilor, astfel încât catalogul on-
line să devină o sursă de informare, nu doar o oglindă a colecției
de documente ale bibliotecii.
RDA recunoaște, în Secțiunea 9, trei tipuri de nume:
persoane, familii și organisme corporative. Deoarece toate
aceste tipuri de nume sunt folosite ca puncte de acces în
înregistrările bibliografice, ele trebuie să fie sub controlul de
autoritate.
În crearea formei preferate, determinarea numelui poate
fi o reală provocare pentru găsirea formei unice, iar aceasta se
Dorina Bălan poate schimba în timp, fapt pentru care se consideră că fișierele
șef birou, Catalogarea de autoritate se pot completa și modifica în funcție de sursele
colecțiilor. Control de de informare, aflate la dispoziția bibliotecarului responsabil de
autoritate,
Biblioteca Județeană autorități în momentul realizării înregistrării de autoritate.
„V.A. Urechia” Pentru a asigura controlul de autoritate pentru nume de
persoană dintr-un catalog electronic sau o bază de date, forma
preferată a numelui și variantele sale de nume sunt identificate
într-o înregistrare de autoritate. În acest fel, toate materialele vor
fi regăsite sub aceeași formă a numelui, indiferent de forma în
care apare pe creațiile individuale. Există și excepții pentru unii
creatori care au două sau mai multe forme preferate (a se vedea
formele preferate, diferite în funcție de operă pentru Dan Barbilian
– opera matematică, Ion Barbu – opera literară).

septembrie 2023 9
 Regula generală pentru autori este de a alege
forma care este cea mai des utilizată de persoană.
Pentru alte persoane, regula generală este de a alege
numele prin care persoana este cel mai frecvent
cunoscută. RDA oferă linii directoare pentru
sursele acceptabile care urmează să fie utilizate
pentru a determina forma corectă, forma preferată
și forma/formele nepreferate a unui nume.
Adesea pot exista mai multe persoane care au
același nume și este important să se facă diferența
între ele. Datele de naștere și de deces sunt cei mai
comuni identificatori utilizați. Titlurile nobiliare
și religioase, titlurile onorifice și alte atribute sunt
utilizate și pentru a oferi o diferențiere suplimentară
pentru omonimi.
Printre sursele de informare despre nume
de persoană putem enumera, fără să ne limităm
la acestea: lucrări biobibliografice, dicţionare
enciclopedice sau pe domenii, C.V.-uri, convorbiri
telefonice sau corespondenţe electronice și site-uri
web profesionale cum ar fi: cataloagele bibliotecilor
naționale ale originii autorului, https://viaf.org/,
https://isni.org/.
Familiile sunt asimilate, ca înregistrări de
autoritate, cu cele pentru nume de persoane. O
familie este compusă din persoane care sunt rude
prin naștere, căsătorie, adopție, uniune civilă sau
statut juridic similar sau care se prezintă ei înșiși
ca familie. Printre atributele înregistrate pentru
familie, intervalul de timp asociat cu familia este
unul dintre cele mai relevante. Dacă este necesar,
pot fi înregistrate și alte elemente care să identifice
sau să departajeze familia sau relațiile de tip familial
de alte entități sau să distingă familia de o altă
(omonimi).
Printre sursele de informare despre familii
putem enumera, fără să ne limităm la acestea: istorii
de familie, istorii locale și site-uri web genealogice,
cum ar fi familysearch.org și ancestry.com.
RDA definește o entitate corporativă
ca fiind o organizație sau un grup de persoane
care este identificată printr-un anumit nume și
care acționează sau poate acționa ca o entitate.
Instrucțiunile generale pentru alegerea formei
unui nume corporativ sunt similare cu cele pentru
numele personale. Practic, forma aleasă ar trebui să
fie forma prin care colectivitatea este cunoscută în
mod uzual. O diferență între numele personale și
cele corporative este că: atunci când o persoană își
10 Axis Libri
schimbă numele aceasta este în continuare aceeași
entitate și are doar o singură formă preferată pentru
înregistrarea atributelor, cu referințe încrucișate
făcute pentru toate celelalte forme; atunci când
o entitate corporativă își schimbă numele, este
considerată o entitate nouă și, prin urmare, ar trebui
aleasă o nouă formă preferată. Aceasta înseamnă
că va fi necesară o altă înregistrare de autoritate și
făcute legăturile cu celelalte forme.
Înainte de apariția cataloagelor digitale
cu acces public on-line și a internetului,
departamentele individuale de catalogare din cadrul
fiecărei biblioteci au realizat, în general, crearea
și menținerea fișierelor de autoritate. Desigur, a
existat o diferență considerabilă între fișierele de
autoritate ale diferitelor biblioteci. Pentru prima
parte a istoriei bibliotecilor, s-a acceptat în general
că, atâta timp cât catalogul unei biblioteci era
consecvent intern, diferențele dintre cataloagele
din diferite biblioteci nu contau foarte mult.
Pe măsură ce bibliotecile au devenit mai
adaptate la nevoile cercetătorilor și au început să
interacționeze mai mult cu alte biblioteci, controlul
de autoritate a devenit o necesitate, iar valoarea lui
a devenit recunoscută pentru căutarea și regăsirea
cu precizie a informațiilor.
Webliografie
1) AACR3: Resource Description and Access. Disponibil
la: Background to the December 2004 Draft of AACR3 Part
I (ala.org)11778-30908-1-PB (1).pdf. Data consultării:
31.07.2023.
2) MG: Family: Authorized access point for family:
Usage – mg-f-authorizedAccessPointForFamily-01.pdf.
Disponibil la: https://www.loc.gov/aba/rda/mgd/family/mg-
f-authorizedAccessPointForFamily-01.pdf. Data consultării:
01.08.2023.
3) RDA in the authority control… Disponibil la: https://
www.researchgate.net/publication/329717355_RDA_in_the_
authority_control. Data consultării: 28.07.2023.
4) Resource Description & Access (RDA) Metadata
Guidance Documentation: Corporate Bodies. Disponibil
la: https://loc.gov/aba/rda/mgd/corporateBody/index.html.
Data consultării: 31.07.2023.
 rof esional
Vacanță cu aromă de cafea
la Bibliotecă
Raluca Oancea
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”
Cătălina Popa
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”
Clubul de vacanţă „Cafeneaua Culturală”, organizat în perioada
vacanţei de vară de către Compartimentul Împrumut la Domiciliu
pentru Adulţi din cadrul Bibliotecii „V.A Urechia”, a devenit de-a
lungul anilor un loc în care tinerii au legat prietenii, au creat amintiri
de neuitat, au primit sfaturi, îndrumări, răspunsuri şi au învăţat din
experienţa invitaţilor noştri, unii dintre aceștia devenindu-le chiar
exemple de urmat.
Vara aceasta, în perioada 6 iulie-27 iulie 2023, ne-am bucurat de
un interes crescut în rândul adolescenţilor şi voluntarilor de a participa
la atelierele special create pentru a-i îndruma într-o perioadă în care
experimentează diferite roluri şi identităţi.
Întâlnirile de grup s-au desfăşurat săptămânal și au debutat joi, 6
iulie 2023, ora 10.30, la sediul central al Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
instituție subordonată Consiliului Județean Galați iar tema zilei, „Sport
și nutriție”, a fost susținută de doamna Iulia Mihai, profesor de educație
fizică la Colegiul Național „Costache Negri” Galați și instructor la Sala
de fitness „Lady’s Fit Gym”. Aceasta a susținut un workshop în care a
prezentat diverse recomandări
de actualitate privind im­
plementarea unui stil de viață
sănătos bazat pe o alimentație
corespunzătoare, hidratare
corectă, practicare regulată a
exercițiilor fizice și, respectiv,
evitarea consumului de alcool și
a tutunului. La finalul întâlnirii,
tinerii au primit extrem de
încântaţi invitaţia de a încerca
ghetele special create pentru
kangoo jumps, sport ce solicită
mai multe grupe de muşchi
şi reprezintă un antrenament
complet atât pentru partea
superioară, cât şi inferioară a
corpului.
septembrie 2023 11
 „Dans și muzică” a fost tema celei de-a exercitarea profesiei medicale. Invitatul din partea
doua întâlniri din cadrul clubului, cu participarea Inspectoratului de Jandarmi, domnul Mircea
talentatelor dansatoare din cadrul Cercului de Cătălin Bădin, a precizat ce implică meseria
Gimnastică ritmică de la Palatul Copiilor din sa, respectiv purtarea unui echipament greu în
Galați, îndrumate de doamna profesor Geanina cadrul unei intervenții, discursul său fiind însoțit
Felea. Programul prezentat a fost la înălțime, și de o demonstrație. Iar Marta Cînipă, coach și
uimind cu grația și sincronizarea perfectă a consilier dezvoltare personală, a prezentat propria
mișcărilor. În plus, emoția transmisă, veselia și reconversie profesională, explicând cum și-a urmat
buna dispoziție au determinat reale beneficii, visul folosindu-și resursele și dobândind altele,
activitatea în sine devenind o adevărată formă de acesta fiind, de fapt, coachingul: identificarea
terapie care, pentru o dimineață, a fost accesibilă nevoii de schimbare și deblocarea resurselor interne
tuturor celor prezenți. necesare.
Clubul de vacanță destinat adolescenților Împreună ne-am mai bucurat de încă o vară
a continuat cu un atelier pe o temă de actualitate, petrecută la Bibliotecă; alte reuniuni, pline de
menită să transmită semnale pe termen lung și zâmbete și entuziasm, atât din partea bibliotecarilor
anume despre consumul de droguri și plante cât și a voluntarilor, vechi sau noi. Învățare,
etnobotanice. Cu scopul de a-i face pe tineri să explorare, trăire emoțională, cooperare, toleranță,
conștientizeze efectele consumului de droguri, acestea au fost ingredientele unui club de vacanță
riscurile la care se expun, dar și pentru a-i ghida reușit, cu aromă de cafea dar și de... cultură.
în stabilirea unor decizii corecte pentru propria
persoană, echipa din cadrul Agenției Naționale
Antidrog formată din comisar-șef Angela Ene și
psiholog Angelica Dumitriu a prezentat informații
importante. Nu în ultimul rând, inspector de poliție
Răzvan Mocanu, din cadrul Agenției Naționale
împotriva Traficului de Persoane a completat cu
detalii și mărturii din experiențe trăite, din care
tinerii să extragă învățăminte, concluzii care să-i
ajute să-și protejeze corpul, viața și integritatea.
Întâlnirea de încheiere a stat sub semnul
întrebării „Ce vrei să devii când vei fi mare?”
Dacă un copil de grădiniță ar răspunde cu
entuziasm: doctor, polițist, astronaut, etc., la vârsta
adolescenței, nevoia unui răspuns devine realitate
visul din copilărie începe să prindă contur, definind
felul în care tânărul se va forma ca profesionist.
Doctor Mihaela Debita, medic primar la Spitalul
de Boli Infecțioase din Galați a povestit despre
sacrificiu și despre întrepătrunderea umanului în

12 Axis Libri
rof esional

Clubul de vacanță
Clubul Curioșilor

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia,” instituție subordonată

Consiliului Județean Galați, derulează în fiecare vacanță de vară
proiecte și programe educaționale, atât pentru copii, cât și pentru
adolescenți.
În cadrul clubului de vacanță - Clubul Curioșilor, organizat
de Compartimentul Împrumut la Domiciliu pentru Copii, s-a
desfășurat și anul acesta activități inedite adresate copiilor cu vârsta
cuprinsă între 6 - 14 ani. Întâlnirile clubului au avut loc în fiecare zi de
miercuri, începând cu ora 10,00, în perioada 05 iulie - 26 iulie 2023, la
sediului central al bibliotecii. Primele activități au avut loc în data de
5 iulie 2023, în curtea bibliotecii. Cei mai talentați copii din trupa de
dans „Meb Artistic School”, cu instructor Monica Bănceanu, plini de
culoare și vizibil emoționați, au dansat și ne-au încântat cu un frumos
program artistic. Pentru că e vară și e vacanță, cadrele didactice de la
Școala Gimnazială Nr. 28 au antrenat copiii prezenți la club, în jocuri
distractive și le-au oferit mai multe surprize. O activitate plină de
emoție și divertisment a fost întâlnirea cu doamna consilier parental,
Martha Cînipă. După ce au audiat povestea „Șepci de vânzare” de
Esphyr Slobodkina, copiii au descoperit cele mai interesante stări pe

Maricica
Târâlă-Sava
responsabil, Împrumut la
domiciliu pentru copii,
Biblioteca Județeană
„V.A. Urechia”

septembrie 2023 13
 care doar emoțiile ți le pot transmite. Au urmat 28 și „Mihail Sadoveanu”, coordonați de cadrele
jocuri amuzante de rol, de mimă, jocul „Țară, țară, didactice, înscrise ca voluntare la bibliotecă. Au
vrem emoții” și „Rețeaua prieteniei”. În această vară mai participat: prichindeii de la Ace-After School
fierbinte, jocurile copilăriei au fost la înălțime, ca Center of Education și After School „ProVeritas”,
de altfel și jocurile minții. De exemplu, domnul Fundația „Familia” și Centrul de Zi „Prietenii
profesor Corneliu Goldu, i-a antrenat pe copii să Școlii”, voluntarii bibliotecii și membrii fideli ai
gândească logic și să răspundă corect la întrebările clubului.
din jocul „Cum e corect?” Cei atenți,
au primit câte un joc cadou. Ultima
activitate a cuprins cea mai interesantă
lecție despre fluturi, susținută de
doamna profesor Cristinela Sandu.
Copiii au descoperit lumea fascinantă
a evoluției unui fluturaș, au realizat un
puzzel tematic și cele mai frumoase
desene. Întâlnirile au avut loc în curtea
bibliotecii și au continuat în Sala
Multimedia, unde s-au vizionat filme,
documentare și s-au citit povești.
Pe toată perioada desfășurării
Clubului Curioșilor ne-au fost alături
elevii Școlii Gimnaziale Nr. 7, Nr.

Deși anul acesta clubul s-a derulat

pe o perioadă mai scurtă de timp, numărul
copiilor interesați să participe la activități
a fost mai mare ca în ceilalți ani. Ne-am
bucurat împreună de momente frumoase,
de povești și jocuri minunate.
Dragi copii, sperăm că veți rămâne
la fel de isteți și curioși până la anul, când
ne vom revedea cu forțe noi și cu siguranță,
vă vom pregăti lucruri fascinante.

14 Axis Libri
rof esional

BiblioVACANȚA, ediția a VIII-a,

o călătorie magică!

A fost o vară de poveste pentru Clubul BiblioVacanța, ediția

a VIII-a. Micuții cititori, cu vârste cuprinse între 5 și 12 ani, au
participat cu entuziasm la o mulțime de ateliere ludice și educative. În
atelierul de lectură, am călătorit prin paginile fermecate ale poveștilor,
explorând tărâmuri fantastice alături de eroii noștri îndrăgiți. Cu
fiecare carte citită, ne-am descoperit noi pasiuni și ne-am dezvoltat
imaginația, devenind adevărați mici povestitori.
Prin participarea la Atelierul de Prim Ajutor, am învățat despre
importanța solidarității și modul în care să oferim ajutor în situații
de urgență. Am acumulat cunoștințe despre gesturile esențiale pentru
acordarea Primului Ajutor și ne-am simțit pregătiți să intervenim
într-un mod responsabil în astfel de situații critice. Am fost instruiți
cum să aplicăm pansamente cu dibăcie, să fim calmi și curajoși, să
îmbrățișăm și să alinăm inimile triste.

Cecilia Manolescu
bibliotecar, Biblioteca
Județeană „V.A. Urechia”

Sportul și mișcarea au fost în centrul distracției în atelierul

dedicat activităților fizice. Ne-am jucat, am dansat împreună, învățând
cât de vitală este mișcarea pentru sănătatea noastră, nu doar ne ajută
să ne dezvoltăm frumos și armonios, ci ne face să ne simțim bine, ne
îmbunătățește starea de spirit și concentrarea.
În atelierul de tir cu arcul, am exersat îndemânarea și atenția,
descoperind cât de multă răbdare și precizie sunt necesare pentru
a nimeri țintele. Am prins gustul îndeletnicirii acestei arte nobile și

septembrie 2023 15
 rof esional
am aflat că arcul nu înseamnă doar distracție, ci și
responsabilitate și cugetare. Ne-am simțit ca niște
adevărați eroi din povești, pregătiți să înfruntăm
orice provocare cu arcul nostru în mână!
Atelierele de botanică distractivă, despre
albine și meseriile lor, dar și călătoria noastră
în Univers, au avut parte de un cadru cu totul
special: Muzeul de Științele Naturii. Minunata
Grădină Botanică ne-a deschis porțile către
lumea fascinantă a plantelor și a naturii. Am fost
impresionați de diversitatea speciilor de plante, de
culorile vibrante și mirosurile încântătoare care
ne-au înconjurat. Grație specialiștilor muzeului,
am învățat despre ecosisteme, creșterea plantelor
și importanța lor în susținerea vieții pe Pământ.
Atelierul despre albine și meseriile lor a fost cu
adevărat uimitor. Am descoperit secretele acestor
insecte harnice, am aflat cât de esențiale sunt
pentru polenizarea plantelor și producția de miere,
iar noi ne-am simțit mici cercetători, deoarece am
înțeles rolurile diferitelor albine în stup. A fost
o experiență educativă și distractivă. Călătoria
noastră în Univers a fost, de asemenea, un moment
deosebit, desfășurat la planetariul din muzeu. Cu
ochii spre cupolă, am urmărit fascinați proiecțiile
care ne-au purtat printre stele, constelații și galaxii
îndepărtate. Am învățat
despre planetele din Sistemul
Solar și am prins gustul
aventurii spațiale. Îmbinarea
atelierelor pline de cunoaștere
cu Muzeul de Științele Naturii
a adăugat un plus de savoare
experienței noastre. Plecarea
de la bibliotecă către muzeu
a fost un moment încântător
pentru noi, oferindu-ne o
16 Axis Libri
perspectivă de neuitat asupra
lumii din jurul nostru.
Am descoperit și
aleea senzorială, acest tărâm
al magiei, unde simțurile
noastre au fost răsfățate și
inspirate. Cu fiecare pas, ne-
am simțit înconjurați de o
explozie de senzații - aromele
dulci și proaspete ale florilor și
plantelor de pe marginea aleii,
sunetul șoptit al frunzelor sub
picioare, atingerile delicate ale vântului pe față, toate
ne-au învăluit într-o atmosferă desprinsă parcă
din basme. Ne-am simțit privilegiați să explorăm
împreună cu micuții noștri cititori și să ne bucurăm
de aceste momente speciale care ne vor rămâne vii
în inimi pentru totdeauna.
În curcubeul emoțiilor, ne-am jucat cu
sentimentele noastre, descoperind moduri creative
de a exprima bucuria, tristețea, frica sau entuziasmul.
Am învățat cât de important este să fim conștienți
de emoțiile noastre și să le împărtășim cu cei dragi.
Cu doamna doctor stomatolog, am avut
parte de o întâlnire specială despre periajul corect al
dinților și importanța unei igiene dentare adecvate
pentru a avea zâmbetul sănătos și strălucitor. În
atelierul nostru plin de culoare, am făcut periuțele
să danseze și am inventat mișcări haioase pentru a
ne spăla dinții.
În atelierul despre alimente sănătoase și
haioase, am explorat un univers de arome și culori.
Am învățat cum să alegem alimentele potrivite
pentru a ne menține sănătoși și plini de energie,
dar și cum să le combinăm într-un mod amuzant
și creativ.
În ziua de Carnaval, ne-am transformat în
personajele noastre preferate, radiind de fericire în
costumele noastre vesele și pline de culoare. Eroi,
prințese, monștri și creaturi fantastice, cu toții s-au
adunat în bibliotecă, unde rând pe rând au defilat
pe holurile pline de rafturi cu cărți, căutându-și
exemplarele preferate. Cu fiecare pas, atmosfera
se umplea de veselie și râsete. Unii dintre copii
erau de-a dreptul impresionanți în costumele lor
ingenioase și creative, iar toți se bucurau de clipele
magice petrecute în pielea personajelor îndrăgite
din lecturile lor preferate. După ce au explorat
fiecare colț al bibliotecii și au răsfoit cărțile
dorite, micuții înveseliți au pornit către Orășelul
Copiilor, unde au continuat să se mândrească cu
costumele lor. Aici, într-
un decor fermecător, copiii
au participat la diverse
jocuri și activități legate
de personajele literare pe
care le-au reprezentat. Cu
zâmbete pe fețe și entuziasm
în glas, au făcut cunoștință
noi și și-au împărtășit
pasiunea pentru lectură și
aventuri în lumea cărților.
O astfel de experiență nu
numai că îi apropie pe copii
de lumea minunată a lecturii, dar îi învață și să
se bucure de creativitate, să-și exprime pasiunea
și să împărtășească bucuria de a citi cu toți cei din
jurul lor.
Și, desigur, la final de săptămână, am savurat
filme fascinante la cinema, lăsându-ne prinși de
povești încântătoare și aventuri palpitante.
Ediția a VIII-a a Clubului BiblioVacanța a
fost cu adevărat memorabilă, o vară cu parfum de
copilărie care ne va rămâne vie in inimile noastre
pentru totdeauna. A fost o oportunitate de a ne face
noi prieteni, de a învăța lucruri interesante și de a
ne bucura de fiecare clipă petrecută împreună. Să
continuăm să ne bucurăm de lectură, să ne cultivăm
cunoașterea și să explorăm lumea în mod ludic și
distractiv!
Mulțumim tuturor voluntarilor noștri,
prieteni dragi, pentru dăruirea, entuziasmul și
dragostea lor! Acest proiect a fost o reușită datorită
efortului comun și a pasiunii pentru cunoaștere și
copilărie. Să păstrăm mereu în suflet aceste amintiri
frumoase și să visăm la noi aventuri care să ne încânte
și să ne inspire mereu mai mult! Nu în ultimul
rând, vrem să le mulțumim copiilor, părinților și
bunicilor pentru participare și susținere. Fără voi,
acest demers minunat nu ar fi avut aceeași magie și
vibrație.
La revedere, Clubul BiblioVacanța! Cu
emoții și bucurie ne despărțim de această ediție
uimitoare, dar suntem nerăbdători să ne reîntâlnim
la următoarea, unde vom scrie noi capitole de
povești și descoperiri. Cu imaginație și entuziasm,
ne pregătim să trăim alte aventuri pline de mister
și bucurie, iar lectura va fi un mijloc prin care
veți călători în lumi fantastice și veți avea parte de
experiențe de neuitat.
septembrie 2023 17
 Întoarcere în timp

Întoarcere în timp... pentru

o întâlnire cu baritonul
gălățean Alexandru Lupescu,
„bursierul Reginei”
Cunoscut în prima jumătate a secolului XX drept „unul dintre
soliștii Operei, care se bucura de un bun renume”, baritonul Alexandru
Lupescu poseda o voce frumoasă, care îi permitea să dea „fiecărei arii
acea largheță și expresie, vibranta căldură precum și o mare grije pentru
dicțiune”.
Alexandru Lupescu s-a născut în anul 1892, la Galați, unde
și-a petrecut „copilăria și preludiul adolescenței”1 și a urmat clasele
primare și primele clase de liceu. Recunoștea că, de copil i-a plăcut
să cânte, spre disperarea părinților, care voiau ca acesta să ajungă „cel
puțin profesor sau medic”.
Baritonul Alexandru Lupescu era fiul lui Alexandru Lupescu,
născut în anul 1866, în localitatea Pechea, care timp de peste 20 de
ani a fost funcționar comunal. O perioadă a îndeplinit și funcția de
membru în consiliul județean,
precum și pe cea de epitrop al
Bisericii „Sfinții Împărați” din
Galați (1918-1924), fiind implicat
atât în ridicarea bisericii și a
gardurilor împrejmuitoare, cât
și în reparațiile ulterioare care
au avut loc. De teamă că fiul său
o să ajungă „lăutar sau artist”,
Alexandru Lupescu și-a trimis Tena Bezman
bibliotecar, Biblioteca
băiatul la Constanța. Astfel, la doar Județeană „V.A. Urechia”
16 ani, viitorul bariton a părăsit
casa părintească și orașul natal
pentru a urma cursurile Școlii de
Marină din Constanța. Destinul
a făcut ca, pe lângă studiile
marinărești, să învețe și muzică2:
„Toți marinarii erau muzicanți. Alexandru Lupescu

1
George Coman, „D. Al. Lupescu povestește”, în Cinema, an. 9, nr. 199, 1
ian. 1932.
2
A cântat în Corul „I.D. Chirescu” din Cernavodă.

18 Axis Libri
Unul cânta din vioară, altul din mandolină, sau din
ghitară, sau din voce. Aveam un cor excelent. Iar
vara, cântam din vârful catargului…”3
Era la Constanța când, înainte de examenul
final, corul școlii, format din 40 de elevi marinari,
a decis să meargă la reședința de la malul mării a
Reginei Elisabeta a României, pentru a-i cânta o
serenadă. Așa i-a fost remarcată vocea, de însăși
Regina Elisabeta a României, care, surprinsă de
talentul tânărului Lupescu, a făcut toate demersurile
necesare pentru ca acesta să urmeze o școală de
canto, devenind astfel „Bursierul Reginei”.
La București a fost găzduit într-un imobil ce
ținea de administrația Palatului Regal, primind și
o bursă, „din caseta personală a reginei Elisabeta”.
A urmat Conservatorul de Muzică din Bucureşti la
clasa marelui profesor Dimitrie Popovici-Bayreuth,
care, spunea Alexandru Lupescu, „n-a fost numai
fala țării românești în străinătate, ca mare cântăreț
care a ajuns să cânte și în citadela muzicii wagneriene
la Bayreuth, dar a fost și cel mai mare pedagog ce l-a
avut țara românească”4.
Alexandru Lupescu în „Traviata”
Personalitatea distinsă și vasta cultură a
profesorului său, cât și colegii „de mâna întâia”5, împreună cu alți artiști români, unul dintre
care au ajuns apoi cântăreți cu renume, i-au servit membrii Societății „Opera”8. A fost astfel, unul
drept model și imbold. Vorbind despre perioada dintre fondatorii Operei Române, pe care a slujit-o
studiilor muzicale Alexandru Lupescu își amintea, aproape trei decenii. Succesele obținute în țară au
peste ani: „când am împlinit vârsta de 20 de ani mi fost completate de cele înregistrate peste hotare,
s-a dat să interpretez «Requiemul» de Mozart pentru mărturie fiind cronicile apărute în publicațiile
răposatul Rege Carol I”6. vremii. Invitat, în anul 1942, de însuși guvernatorul
A urmat cursuri de perfecționare la Berlin, Transnistriei, să cânte în câteva spectacole pe scena
unde și-a însușit tehnica liedului şi a pătruns în Operei din Odesa, baritonul cu rădăcini gălățene
tainele dramei muzicale wagneriene. Ca urmare, a umplut vasta sală a operei până la refuz, în timp
multă vreme a fost cunoscut ca „cel mai bun ce presa locală l-a elogiat „punându-l pe treapta
interpret al muzicii wagneriene și tălmăcitor al cântăreților cu nume mondial”:
liedului german”7. „… posedă o voce mare, puternică și mai
După terminarea Primului Război Mondial, ales melodioasă, melodioasă în cel mai adevărat
la care a participat, fiind rănit la Galați, a devenit, sens al cuvântului. Bariton cu însușiri dramatice
predominante, artistul mânuiește scene și oferă
3
„Bursierul Reginei... Baritonul Alexandru Lupescu sunetele cu atâta măiestrie, încât ai impresia că vocea
despre el și despre alții”, în Rampa, an. 2, nr. 19, 5 apr. 1942. lui se aseamănă unui fluviu ce curge când vijelios,
4
Ibidem.
când lin, inundă și umple toate colțurile sălii. […]
5
Soprana dramatică Mimi Nestorescu, basul George
Folescu, baritonul Teodorescu, tenorul Vasile Rabega, Nicu Frumoasa lui voce vibrează și comunică în sufletul
Apostolescu și Mircea Lazăr. auditorului, care așteaptă cu nerăbdare fiecare notă
6
„Bursierul Reginei..., în Rampa, an. 2, nr. 19, 5 apr. 1942. și silabă ce-i este caracteristică marelui artist și-l
7
A făcut cursuri de perfecționare la Berlin, unde subliniază cu aplauze până la ovații. Tributul unei
și-a însușit tehnica liedului și a pătruns în tainele dramei
adevărate admirații sincere. […]
wagneriene; a fost „cotat cel mai mare cântăreț al liedurilor
și făcând parte din tagma adevăraților cântăreți chemați 8
Societate Lirică Română „Opera”, sub patronajul
și de rasă” (vezi, „Mare eveniment artistic”, în Gazeta Reginei Maria, înființată în anul 1919, care a stat la baza
Transilvaniei, an. 84, nr. 128, 17 iun. 1921). formării Operei Române, în anul 1921.

septembrie 2023 19
 Întoarcere în timp

Folosirea liberă a celor mai variate culori

muzicale de la forțele plin și puternic, până la
piano gingaș, respirația și belcantul italian, permite
cântărețului să redea interpretările cele mai dificile,
cu o măiestrie ce amintește de cântăreți ce au trecut
odinioară pe aici…”9
Cunoscător rafinat al muzicii germane, dar
dotat cu aptitudini şi pentru opera italiană, a fost
unul dintre artiștii români care a popularizat și alte
genuri ale muzicii românești. Baritonul gălățean a
fost angajat de Uzinele „Odeon” de plăci gramafonice
din Berlin, pentru a imprima mai multe lucrări
muzicale, una dintre acestea fiind Cântecul de
leagăn al compozitorului Ion Borgovan.
Alexandru Lupescu a cântat, alături de
popularul cântăreț român Zavaidoc, în filmul
Chemarea Dragostei (Rapsodia Română),
producție realizată de regizorul Jean Mihail,
prezentat în publicațiile vremii ca fiind „singurul
film românesc de succes la care au colaborat cei
mai iubiți și cunoscuți artiști români”10. Artistul a
interpretat un tango, special compus pentru film
de Ansaldo. Scena a fost filmată cu participarea
corului de cazaci Wladimiroff, sub conducerea
baronului Victor Bode Wladimiroff și a orchestrei
Savoy Argentine Band. Întreaga partitură muzicală
a filmului a fost executată de Simphonic Orchester, şi basul Edgar Istratty, toți artiști ai Operei Române,
sub conducerea dirijorului Herbert Von Goetz. au format Quartetul vocal „Universul”, în anul 1933,
Baritonul Alexandru Lupescu împreună cu cu prilejul serbărilor jubiliare ale ziarului Universul,
tenorul Emil Marinescu, baritonul Şerban Tassian ca un omagiu adus ziarului care „a promovat și
9
D.Iov, „Baritonul Lupescu la Odesa”, în Curentul, an. susținut arta și talentele românești”. Profesorul
15, nr. 5245, 22 sept. 1942. August Markowsky de la Viena, care a asistat la un
10
Cinema, an. 9, nr. 208, 1 mai 1932.

20 Axis Libri
 Quartetul vocal „Universul”
concert, a fost atât de entuziasmat de frumoasele
calităţi vocale ale acestui quartet, încât a ţinut să-i
felicite printr-o scrisoare:
„Alcătuirea unei formaţiuni de valoarea
quartetului vocal «Universul» pentru mişcarea
noastră muzicală e nu numai înplinirea unei lacune,
dar mai cu seamă deschiderea unor noi şi ispititoare
perspective artistice, care vor constitui un însemnat
centru de atracţie şi interes muzical. Quartetul vocal
«Universul» se prezintă cu belşug de forţe artistice
alese, cu frumoase şi variate chezăşii de izbândă.
Este destul pentru aceasta să reamintim numele
cântăreților fruntaşi şi elemente de elită ale Operei
Române… ”11
Un alt gălățean celebru, Dimitrie Cuclin12,
unul dintre cei mai importanți compozitori români
11
August Markowsky, „Concertul extraordinar al
quartetului «Universul»”, în Ilustrațiunea română, an. 6, nr.
17,18 apr. 1934.
12
Dimitrie Cuclin (24 mart. 1885, Galati - 7 febr. 1978)
a fost o personalitate complexă cu activitate pe teritoriul
compoziţiei, pedagogiei, filozofiei și literaturii. A scris un
„Tratat de estetică muzicală”, pentru care a fost distins cu
Premiul Academiei în anul 1933 și numeroase studii şi
monografii muzicologice, dar şi piese de teatru, eseuri,
romane, dialoguri filozofice şi traduceri ale poeziilor lui
Mihai Eminescu în limba engleză.
ai secolului XX, afirma în anul 1944: „Alexandru
Lupescu este unul dintre cei mai străluciți cântăreți
- și norocoși fondatori ai Operei Române – ai cărui
peste douăzeci de ani de activitate n-au fost decât o
ascensiune spre frumosul în muzică și o coloană de
susținere a Instituției pentru care s-a străduit cu drag
– și a biruit.”13
Iubitorii muzicii lirice din secolul XXI îi
pot auzi și astăzi „vocea caldă, condusă cu subtilă
virtuozitate, cu o naturaleţe de invidiat” și „cântul
ce ne comunică o neasemuită linişte, o generozitate
sinceră, o lipsă de emfază ilustrând măiestrie
profesională şi puritate stilistică”, accesând baza
de date Europeana, unde pot fi găsite două dintre
piesele interpretate de Alexandru Lupescu, „Peste
vârfuri” (pe versurile poetului Mihai Eminescu) și
„La crâșmuța cea din deal”, ambele lucrări muzicale
fiind semnate de Emil Monția.
13
Interpreți ai scenei lirice românești : Ionel
Tudoran, Alexandru Lupescu, [București], Electrecord,
[1979].
septembrie 2023 21
 Întoarcere în timp

Din poveștile Eternității

Mihaiu G. Bonacchi sau
Gregoriady de Galați

Printre scriitori gălățeni pe care George Călinescu i-a inclus

în impresionanta sa Istorie a literaturii române, se numără și Mihai
Gregoriadi Bonachi, un nume cu rezonanță aparte prin originile
grecești ale tatălui său, Constantin Gregoriade. Un nume căruia Mihai
G. Bonachi a încercat să îi ofere eventual și rezonanțe italiene, în ton
cu moda intelectualității românești a acelei perioade și să îi confere
origini nobiliare, semnând lucrările sale literare cu forma elitistă de
„Mihaiu de Bonacchi” sau „Mihaiu Gregoriady de Bonacchi”. De
altfel, Călinescu îi critică aceste tendințe nejustificate, reproșându-i

Camelia Toporaş
şef Serviciu Referințe,
Biblioteca Judeţeană
„V.A. Urechia”

Mihai Gregoriadi de Bonachi

22 Axis Libri
pretențiile nobiliare, deși în istoria acestuia este La umbra plăcută și răcoroasă din livadă se
inclus în indexul de sfârșit nu la litera B, ci la G, cu adunau adesea la sfat tinerii boieri pe atunci:
forma Gregoriady de Bonacchi M1. Alecu Cuza [viitorul domnitor] din vecinătate,
De fapt, în ascendența lui Mihai G. Bonachi Petrache Mavrogheni, viitor ministru, Alecu
se unesc ramurile a două familii, cea a tatălui său, Moruzi, Costache Negri, Alecu Miclescu, tânărul
sus-numitul Constantin Gregoriadi Bonachi, Lascăr Catargi, proprietarul de la Golășei Bujor,
comerciant venit din Smirna, și cea mamei sale, judecătorul târgului, maiorul Iancu Fotea și el
Ecaterina Holban, fiica spătarului Mihalache vecin, Lambrinidi, proprietar pe Ulița Largă, azi
Holban și a Sultanei, cea din urmă provenind din Curtea de Apel, Hermeziu și alți boieri, negustori
cunoscuta familie Ventura2. mari și hagii fruntași ai târgului”.4
Această dorință de afirmare a unei genealogii
cu rezonanță și a unei familii cu vechime i-a fost
probabil transmisă și de tatăl său, Constantin
Gregoriadi, care, la ceva timp de la stabilirea în
județul Covurlui (actualul județ Galați), în anul
1858, reușește să obțină titlul dorit de agă (boier de
primă clasă), în schimbul unei sume de bani oferite
caimacanului Nicolae Conachi Vogoride.
Constantin Gregoriade se stabilise în
țară în anul 1836, venind din Smirna în calitate
de „administrator al mitropolitului Gavril al
Bethleemului, spre a se ocupa de unele moșii
din Moldova ale Sfântului mormânt”. Devenit un
așa-zis „om de casă al logofătului Cantacuzino-
Pașcanu și al beizadelei Alecu Calimah”,
Constantin Gregoriade face avere din comerțul
cu lemne și devine mare moșier în Șerbănești3
(care la acea vreme ținea de județul Tecuci) și, așa
cum bănuia și George Călinescu, având în vedere
locul înmormântării sale, devine și deținătorul
unor proprietăți în orașul Galați, acolo unde își
întemeiază familia. Hotelul Bristol și Cofetăria „Universelle”, în continuarea
acestuia, în plan apropiat
Despre importanța agăi Constantin
Gregoriade de Bonachi în societatea gălățeană, Deci pe locul în care, la acea vreme, se
aflăm și din monografia dedicată orașului Galați de găseau casele lui Gregoriadi Bonachi, ulterior, după
profesorul Gheorghe N. Munteanu-Bârlad: moartea sa, la începutul secolului XX, se aflau două
„Pe str. Domnească, spre Răspântie, locații renumite ale Galațiului: Hotelul Bristol și
clădirile și prăvăliile erau rare. De seamă era Cofetăria „Universelle”.
curtea boierească a bătrânului Agă Constantin Întemeietorul familiei gălățene Bonachi,
Gregoriade de Bonachi, cam pe locurile unde-s azi Constantin Gregoriadi, moare la 29 septembrie
prăvălii și hotelul Bristol. În fața casei era livada 1866, dată pe care o aflăm de pe una din fațetele
cu pomi roditori și frumoasa frădină cu flori, de monumentului din Cimitirul Eternitatea din
care îngrijea stăpâna casei, soția lui Bonachi. Galați, nu înainte de a întocmi, în anul 1864, un
act de vânzare (disputat de fiul său, poetul Mihai
1
George Călinescu, Istoria literaturii române de la G. Bonachi), cu grecii Constantinos Sacomanos și
origini până în prezent, București, Minerva, 1986, p. 429.
Andreas Panas, reprezentanți ai comunității elene,
2
Mihai Sorin Rădulescu, În căutarea unor istorii uitate
: Familii româneşti şi peripluri apusene, București, Vremea, pentru „locul moșie cu casă de zid în două etaje
2011, p. 158-164; Mihai Sorin Rădulescu, „Despre familia 4
Gh. Munteanu-Bârlad, Galații, Galați, Editura
poetului Bonachi”, în Historia, nr. 87, mart. 2009.
Autorului, 1927, p. 187.
3
Ibidem.

septembrie 2023 23
 Întoarcere în timp
și alte heiuri pe el, ce-l posed în acest oraș Galați
ulița numită Domnească”. Pe acest teren, aflat
vizavi de casele în care locuia bătrânul Bonachi, va
fi construită ulterior, în anul 1868, actuala Biserică
Greacă din Galați, intermediar fiind Constantin
Hănțescu, ginerele său, căruia i-a dat procură de
reprezentare.5
al Mariei, sora lui Mihai și Alexandru Bonachi.
Medic colonel, inspector al armatei, George
Stavresco a urmat Şcoala de Chirurgie din
Bucureşti, continuată cu studii la Paris, acolo unde
și-a susținut doctoratul în medicină, în anul 1868.
A făcut parte din personalul Spitalului Militar din
Galaţi, fiind și membru al Lojii masonice locale,
„Discipolii lui Pitagora”7. S-a căsătorit în anul
1881 cu Maria, murind după doar patru ani de
căsnicie, la Menton, în Franța, la 44 de ani, așa
cum mărturisește piatra de mormânt: n. 7 apr.
1841 – m. 12 ian 1885. Știrea morții sale a apărut
pe prima pagină a cotidianului România liberă din
16 ianuarie 1885.

Monumentul funerar pe care apare înscris numele poetului

Mihai Bonachi
Din căsătoria cu Ecaterina, descendenta
familiei Holban, Constantin G. Bonachi a avut cinci
copii: Smaranda, Maria, Alexandru, Constantin și
Mihai – poetul6.
Fiica, Maria, a avut din prima căsătorie, cu
sus-numitul C. Hănțescu, o fetiță, care a murit
la doar doi ani, în iulie 1866, cu doar câteva luni
înainte de moartea bunicului, Constantin Bonachi,
numele acesteia fiind primul trecut pe fațeta
monumentului: Vasilica C. Hentzesco (n. 9 dec. Mihai Gregoriadi de Bonachi
1864 – m. 16 iul 1866).
Pe aceeași placă se mai află numele unui copil, Dar să revenim la cel care ne-a atras atenția
mort la naștere, Mihaiu Vlad Gr. Bonachi (n. 26 de prima dată, acel Mihai G. Bonachi amintit nu
iul. 1874 – m. 27 iul. 1874), probabil alt nepot al lui numai de Călinescu, ci și de alți critici și istorici
Constantin G. Bonachi, după numele ce i s-a dat, cel ai literaturii române, cel al cărui nume se află pe
mai probabil, fiul poetului Mihai Gregoriadi Bonachi. o altă fațetă a monumentului mai sus-amintit.
George Stavrescu este ultimul nume trecut Mihaiu de Bonacchi sau Mihaiu Gregoriady
pe această placă, acesta fiind cel de-al doilea soț de Bonacchi, cum pretențios s-a autotintitulat
poetul, a crescut în casa „cea mai măreață pe acele
5
Mihai Gregoriadi de Bonachi, Memoriu in procesul
timpuri”, așa cum ne povestește urmașul medicului
Bonacchi cu pretinsa comunitate filantropică greacă din Galaţi,
Galați, Tipo-litografia J. Schenk, 1896. 7
Mircea Munteanu, Contribuții la istoria
6
Familiile boierești din Moldova și Țara Românească,
francmasoneriei din Orientul Galați în secolele al XIX-lea și
Enciclopedie istorică, genealogică și biografică. Vol. 2, București,
XX, Galați, Zigotto, 2018, p. 138.
Simetria, 2011, p. 69.

24 Axis Libri
George Stavrescu și nepotul după frate al lui Mihai Iași, fie Botoșani9, fie comuna Lieşti din actualul
Bonachi, Nicolae G. Stavrescu: județ Galaţi, mai exact satul Şerbăneşti (fost jud.
„Casa cea mai măreață pe acele timpuri Tecuci), acolo unde tatăl său deținea o moșie.
era acea a bătrânului Constantin Grigoriade de Absolvent de studii juridice la Berlin, coleg
Bonacchi, astăzi Cofetăria «Universelle», unde cu viitorul președinte al Academiei Române,
tineretul (la jeunesse dorée) stă vara şi
înghite înghețată. În acele vremi era o mică
dar foarte frumuşică grădină, îngrădită
cu grilaje, în care grădiniță vedeai, spre
seară, pe stăpâna casei, soția defunctului
Aga Bonacchi, mama poetului nostru,
îngrijind de florile sale, înconjurată de
boeri ce-și dădeau rendez-vous în acea
casă ospitalieră cu mai mare plăcere decât
oriunde”.8
Crescut în societatea selectă a
Galațiului, Mihai Bonachi s-a născut
după unii pe 18 februarie 1842, deși data
înscrisă pe monumentul din cimitirul
gălățean este 6 martie 1841, locul
nașterii fiind și acela pus sub semnul
întrebării, variantele vehiculate fiind fie
Fragment din „Cântece lirice” de Anakreon,
tradus de Mihai Gregoriady de Bonachi și apărut în
„Revista Română Ilustrată”

Iacob Negruzzi, care îl amintește în jurnalul său

din vremea studiilor, Mihai Gregoriadi Bonachi
a susținut la Berlin atât o licență în științe, despre
logaritmi și calcul diferențial (în limba germană),
cât și două teze (una în latină și cealaltă în greacă)
pentru licența în litere. Se adaugă la acestea teza
în științe juridice, cu tema „Persoana morală în
codicele Calimach”, editată apoi la București, la
Tipografia Gutenberg, Joseph Gobl, unul dintre
exemplarele de la Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” purtând dedicația lui Bonachi către o altă
personalitate gălățeană, generalul Ioan Eustațiu
Pencovici, în timp ce alt exemplar poartă o dedicație
către istoricul Vasile Alexandrescu Urechia.
A urmat o carieră în avocatură, ocupând
funcția de procuror la Curtea de Apel din Focşani,
ajungând chiar în postura de avocat şi preşedinte al
Curții de Apel din Bucureşti.
Stabilit ca avocat în Galați în jurul anului
1870, a intrat în politică, fiind ales să reprezinte
județul Covurlui în calitate de senator și de deputat,
devenind, bineînțeles, membru (1884) și chiar
9
Moise Pacu, Cartea județului Covurlui, Partea II,
8
N. G. Stavrescu, „Galații cu 40 ani în urmă”, în Aurora,
Bucuresci, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1891, p. 104.
an. 1, nr. 2, febr. 1891, p. 34-38.

septembrie 2023 25
 Întoarcere în timp
președinte al capitulului Lojei masonice „Discipolii
lui Pitagora” din Galaţi (1891-1892)10.
Dar dincolo de cariera sa juridică și politică
mai avea și o altă pasiune, aceea de a scrie poezii și
de a traduce clasici ai literaturii universale. În ce
privește activitatea de traducător, a fost apreciat
pentru faptul că „a tradus foarte lăudabil odele
lui Anacreon [...] o bogată comoară de poezie
și proză, scrisă cu sute și mii de ani înaintea
existenței noastre”11, cum o descrie autorul. Pe
lângă traducerea propriu-zisă din lirica poetului
elin antic, ediția bilingvă de „Cântece lirice” a lui
Anacreon, scoasă de M. Bonachi, include și o serie
de note explicative, precum și un studiu asupra
vieții și scrierilor poetului elin. Tipărită în 1889,
această primă tălmăcire în limba română a fost
apreciată de Alexandru Papadopol-Calimach,
care a propus-o pentru premiere Academiei
Române.
Cu aceeași pasiune pentru literatura clasică
antică, Bonachi a tradus, sub titulatura „Psyche”,
antica poveste de dragoste dintre Psycha și Cupidon
din opera lui Lucius Apuleius, parte a romanului elegantă ediție de lux, legată și decorată cu
„Metamorphoseon”, sursă de inspirație pentru motive, care impresionează și astăzi, scoasă la
Moliere și La Fontaine. Tipografia „Cooperativă” din Galați, „furnisor
În ceea ce privește producțiile poetice, al Curței Regale”, care își avea sediul pe strada
acestea au fost mai puțin luate în seamă de Mavromol nr. 78.
critica literară, cu excepția pastelurilor, apreciate Inclus în categoria poeților minori, fie a
pentru „gingășia zglobie”. Poet inclus în rândul „poeților erotici și ai cântecului de lume” (Tudor
junimiștilor gălățeni12, Mihai Bonachi a fost Vianu), fie un „convorbirist șters și cu pretenții
influențat de lirica lui Vasile Alecsandri și a lui nobilitare”, căruia „îi datorăm poezii ușor
Mihai Eminescu. Versurile sale cu „ah”-uri și eminescizante, într-un ton Lenau mai grațios”
suspine, dedicate amorului și focului dragostei, (George Călinescu), Mihai Bonachi a scos și alte
pot stârni astăzi zâmbete sau pot fi privite cu cărți la tipografia gălățeană „Cooperativa”, printre
ironie, din cauza unei exagerate afectări și exaltării care balada „Andrada” (1889), poem despre
cu care tratează temele dragostei și morții, cele lupta dacilor și capitularea demnă a lui Decebal
mai des abordate în registrul său liric: (o prelucrare după nuvela „Fiica lui Decebal”,
Nu e în lume foc mai mare/ Și nu sunt chinuri mai scrisă de Carmen Sylva) și volumul „Despre talpa
amare/ Ca durerile ce-s mute/ Ce de nimene văzute. țerei”, nuvele inspirate din viața zilnică a satelor
Versurile sale au fost publicate, la vremea covurluiene de pe malul Prutului („Nu departe de-a
lor, în reviste literare de prestigiu, precum: mea casă curge Prutul șerpuind”).
Convorbiri literare, Revista contemporană, Personalitate exotică astăzi, dar având girul
Lumea ilustrată, Calendarul poporului, Columna unei educații vaste, stăpânind la perfecție nu numai
lui Traian. Autorul le-a adunat ulterior într-o limba germană, în care și-a făcut studiile, dar și cea
10
Horia Nestorescu-Bălcești, Enciclopedia ilustrată a greacă, Mihai Bonachi și-a ales o soție cu origini
francmasoneriei din România, vol. 1, București, Phobos, 2005, germane (Magdalena (Elena) von Rawensberg,
p. 164. 1843-1925), de la care s-a vehiculat că a preluat
11
George Călinescu, Idem, p. 429. descendența nobilă, deși alte surse îi neagă aceste
12
Maria Donose, Scriitori junimiști gălățeni, Galați,
origini.
Alma, 2003, p. 52-64.

26 Axis Libri
 A murit de tânăr, la 1 ianuarie 1898, la doar 56
de ani, în casa sa de pe strada Holban nr. 10, în Galați,
acolo unde a și fost înmormântat. A lăsat în urmă
cinci copii, unii dintre ai având, la rândul lor, destine
remarcabile: Victor, medic (1863-1928), Elena (1865-
1911), Eugen, președinte al Tribunalului Maritim
(1875-1936), Emil (1883-1916) şi Ştefan, prefect de
Suceava (d. 1944).

Pe 4 ianuarie 1898 apărea, în cotidianul național

Epoca, necrologul său:
„Aflăm, cu părere de rău, încetarea din viață
a d-lui Mihail Gregoriadi Bonachi, senator, decedat
în Galați, în ziua de 1 ianuarie, în etate de 50 ani.
Mihail Bonachi era doctor în drept și în filozofie și
un distins avocat. Fost magistrat și reprezentant al
județului Covurlui, în mai multe legislaturi, Bonachi
a cultivat cu mult succes și câmpul literelor. De la
dânsul ne rămâne un volum de poezii rustice, în
cari viața câmpenească este cântată cu infinit talent.
Fostul senator lasă și câteva traduceri din Anacreon.
În Psyche, el înfățișează erotismul antic, în toată
splendoarea lui. În ultimul timp, Bonachi a fost mult

preocupat de procesul ce’l avea cu comunitatea grecească din Galați, pentru revendicarea locului pe care este
clădită biserica elenă. Câștigat în apel, procesul a fost pierdut în Casație. Acest insucces i-a agravat vechea
boalä de care suferea și în ziua de Anul nou, Bonachi s’a stins. Înmormântarea a avut loc astăzi, la cimitirul
din Galați. Trimetem familiei condoleanțele noastre”13.
13
Epoca, an. 4, nr. 651, 4 ian. 1898, p. 3.

septembrie 2023 27
 C

O lecție de morală
marca Tudor Călin Zarojanu

Incitantă lectura romanului Nu privi înapoi (Editura „Lebăda

neagră”, Iași, 2023), al cunoscutului scriitor Tudor Călin Zarojanu!
Un roman de o subtilitate psihologică aparte.
La prima bătaie de clopot, s-ar putea crede că, prin vocea
unui narator omniscient implicat, se dorește a se evoca strategiile de
înotător ale unui bărbat încă tânăr (soț și tată).
Și totuși, în centrul acestei povești despre infidelitate tronează
Ispita. Ea este zeița răului. Un rău tulburător sau, dimpotrivă, unul
necesar, încântător. Depinde din ce unghi îl privim.
În fond, de ce nu am fi „căldicei”. Și de ce nu ne-ar plăcea (nu am
accepta) înfruptarea dintr-o fericire interzisă?! Cine ne-ar interzice?!

Livia Ciupercă
profesoară, scriitoare

Tudor Călin Zarojanu

28 Axis Libri
Zburdălnicia inimii nu are conștiință. Trăiască
Plăcerea! Iar dacă-l credem pe G. Călinescu, Ispita
este o „față a absenței, a visului”.
Dacă protagonistul romanului, Ștefan
Munteanu, acționează în stare de trezie sau de vis,
nu are nicio importanță. Întrebarea este – cine-l
incită? Eros? Așa ne place să credem. Și dacă o
ascultăm pe Diotima (cea care s-a înfruptat din
învățătura lui Socrate, negreșit!), și acceptăm
că Eros este un „daimon”, de ce nu am accepta
și varianta că omul (indiferent dacă este bărbat
sau femeie) poate deveni, prin voință proprie, un
„daimonic”. Și va acționa – ca atare.
<Ar avea motive de divertisment>? Și de ce,
nu?! – se aude o voce din eter.
E drept, ființa aceasta crede că are nevoie
de ceva în plus. Deși este căsătorit, soția îl iubește,
are o familie frumoasă, copil, armonie conjugală.
Și de ce nu ar „privi” în juru-i, înfruptându-se cu
ceva nou?!
În viziunea scriitorului Tudor Călin
Zarojanu descoperim existența unei „iubite care
crește la serviciu”, „iubita principală” (Dimineață
cu cerbi, din volumul Viața ca troleibuz) și iubita
– soție (Nu privi înapoi).
În fond, spre ce-i sclipesc ochii bărbatului?
Este Laura „ruptă din soare”? Are ea „calitățile”
care-i lipsesc Olimpiei (soția)? Nu ni se dau detalii
în acest sens. Naratorul ne prezintă un caz tipic de
„daimonic” care se joacă „de-a șoarecele și pisica”.
Și nu am putea nega că Ștefan nu înțelege situația,
frământându-se, tot argumentând.
Dar câtă dreptate are Héctor Abad Faciolince:
„Bărbații sunt foarte buni să țină discursuri despre
morală, dar la ora adevărului, în clipa ispitei, uită
de ea”!
Din nefericire, protagonistul din romanul
Nu privi înapoi se dovedește a acționa precum un
matelot rătăcit pe-o corabie a dorințelor, acolo
unde vocea Plăcerii l-a încorsetat într-atât încât
nu realizează că aceasta-i (vorba lui Khalil Gibran)
doar o înflorire neroditoare care nu te înalță, ci te
cufundă în abis.
Și ceea ce e dramatic, când acel instinct
(săgeata lui Eros) pune stăpânire pe ființa ta,
niciun „vânt de primăvară” nu se va dovedi prielnic
la prora.
De ce se lasă Ștefan încuibat într-acest
prizonierat al maleficului? Și-apoi, Laura, colega
de birou, nu este o Afrodită. Bărbatul se lasă
cucerit în lațurile unui joc. Fariseic joc! Și nici
măcar nu-i tocmai la vârsta critică, în sensul
clasic al cuvântului! Are doar 29 de ani și o familie
frumoasă.
Ar putea exista vreo explicație pentru această
(hai să-i zicem) deviație comportamentală?!
septembrie 2023 29
 Dacă scormonim în trecutul protagonistului,
descoperim carențe ale voinței de a înfrunta mai
mulți pași existențiali. Deși inteligent și capabil,
îmbrățișează pe șireata „minciună”. Se complace
în compania colegului Aurel care „știa ce vrea”,
dar, ghinion, „nu voia nimic”! Poate și de aceea,
un loc bun de muncă se va numi „groapa cu lei”.
Superficialitatea și relache-ul la locul de muncă,
ne amintesc de tirada... „treci zi, treci noapte,
apropie-te leafă”(Ion Ghica)!
În loc să folosească, benefic, „surplusul de
energie”, „eroul” (sic!) găsește că e mai comod să
flirteze. Și ceva mai mult, nici prieteniile nu se vor
dovedi benefice.
Și așa se explică de ce „buruienile” gândurilor
impure (cum le numește James Allen) îl încolăcesc
și-l fac să uite că acasă îl așteapă soția și un copil.
Romanul acesta este o subtilă lecție de
morală, reținând că la baza evoluției fiecăruia
dintre noi se află echilibrul și „dreapta măsură”
(Anselm Grün). Doar atunci ai toate șansele
să „hrănești” mintea cu cele folositoare. Altfel,
grijile și suferința te vor domina. Nu doar asupra-
ți. Rațiunea ar trebui să ne dea ghes. Depinde ce
firoscoși fiori malefici ne dau târcoale.
Reușește Ștefan să redobândească echilibrul
interior? Imperativul „Nu privi înapoi” s-ar
cuveni laitmotiv în doborârea bolovanului care-i
macină ființa și care se numește „infidelitate”.
Indiferent dacă rotițele subconștientului surpă
în plan real sau în cel oniric. Tot măcelărire a
demnității de ființă rațională și morală rămâne.
Și chiar dacă, în preajma unei tinere, ai
impresia că-ți va dărui un surplus de vigoare, te-
nșeli. Amarnic te-nșeli căutând să dobândești ceea
ce nu-ți mai este util. Tot ceea ce-ți lipsește sau
dorești redobândit, s-ar putea obține în ființa care
este parteneră de viață. Dacă am asculta de sfaturile
lui Clive Staples Lewis, negreșit am descoperi
cauzele frământărilor lui Ștefan Munteanu. Pare
justificată afirmația: „O soție bună are în ea
nenumărate persoane”. Explicația e simplă.
Ei bine, sunt cazuri preafericite când soția
poate să fie, concomitent, „supusă și suverană”,
„tovarășă de încredere”, „prietenă”, „matelot
pe calea vieții”, „camarad”. O mărturisește,
cu sinceritate C.S. Lewis. Ne facem timp să-l
ascultăm?!
Dobândește soția lui Ștefan Munteanu
vreuna dintre aceste calități? Din nefericire,
Olimpia nu are cuvânt în imaginarul autorului.
30 Axis Libri
Ea nu depășește statutul de umbră, precum Ela
lui Camil Petrescu. Și totuși, intuiția ei de femeie,
nu o înșeală. Atunci când Ștefan parcurge o cărare
întortocheată (precum Tătunu lui Alexandru
Lascarov-Moldovanu), Olimpia acționează. „Tot
mai drăgăstoasă, mai tandră și mai simpatică”.
Sunt armele soției înșelate?! Posibil! Descumpănit,
Ștefan califică gesturile tandre ale soției, drept
„jenantă coincidență”.
O tentativă de „dezgheț”?! Oricum, Ștefan
„n-avea prea multe remușcări pentru duplicitatea
fizică, în schimb, cea psihică, sentimentală, îi era
nesuferită”; „cu atât mai caldă cu cât el era mai
infidel”!
Câtă finețe psihologică recunoaștem
autorului! Câtă dureroasă realitate punctată,
magistral! Cât impuls strategic!
Socrate (dacă îl credem pe Platon) avea o
vorbă: „Toate relele și bunele trupului și ale omului
îndeobște pornesc de la suflet”!
Decizia lui Ștefan Munteanu e „lege”
călăuzitoare. „Nu privi înapoi”! „Viața e fantastică,
tot ceea ce urmează să ți se întâmple va fi
fermecător!”
Să ne întrebăm: Ar putea fi oare bărbatul
atent la „capcanele conștiinței” (Héctor Abad
Faciolince)?!
Dacă analizăm „cazul Ștefan Munteanu”, se
pare că bărbatul nu cunoaște (nu vrea să cunoască /
nu vrea să accepte) termenul de „înfrânare”. Preferă
să acționează la primul impuls. Fulgerătoare-s
și de neînțeles gândurile sale! „Ochi alunecoși”,
„inimă zburdalnică” (I.L. Caragiale), nu?!
Acceleratorul trădării funcționează perfect...
„dacă timpul este infinit, orice întâmplare se repetă
de un număr infinit de ori” (Perpetuum mobile,
volumul Viața ca troleibuz). Și parafrazând această
subtilă judecată, putem conchide că Ștefan, os al
infidelității genetice, va repeta seria infidelităților
de un număr infinit de ori chiar și țintuit la pat, în
neputință fizică avansat-centenară. Precum vorba
străbună: Năravul din născare, leac nu are.
C

Viorel Ștefănescu
Memoria gazelei
Editura Eikon, București, 2023, 195 pag

Ceea ce a început în plin romantism autohton sub bagheta

filosofică a lui Titu Maiorescu, reflecția critică asupra producției
literare, a cunoscut o bogată, ca să nu folosim termenul creatoare,
evoluție în cultura română. Sfetnicul Luceafărului, Demiurgul, și-a
disipat lumina care, în ciuda risipei, a vegheat catalizator, prin generații
de critici literari, asupra publicisticii maculate sau imaculate. În seria
acestei supravegheri, episkopii, intră și poemul de critică literară
Memoria gazelei a regretatului om de cuvânt și de litere – de meserie
filograf – Viorel Ștefănescu.
Cartea adusă în fața publicului are o istorie neobișnuită.
Autorul a lăsat-o în manuscris, nefinisată, și prin grija Monicăi Pilat,
prin râvna Claudiei Năstasă, redactorul care a depus un teribil efort în
reconstituirea datelor lipsă, în restructurarea coerentă a textelor, avem
acest monument de reflecție asupra destinului literaturii universale.
Monument, prin dimensiunea sa calitativă.
Poți trece în viteză prin paginile acestui text, cu atât mai mult
cu cât ele sunt îmbălsămate cu uleiuri exotice care te afundă hedonist
în lectura lor. Jocul de imagini și de cuvinte, gluma și ironia, polemica
elegantă și cavalerească de spadasin (mai puțin cu ideologia marxistă,
în fața căreia autorul nostru, campion național la scrimă, își trage
viziera furiei), motto-urile care sunt prezente – aparent inflaționist
– la debutul fiecărei secțiuni a cărții diminuează sau, mai curând
spus, sabotează sobrietatea stilului academic. Dar, la finalul lecturii
Ivan Ivlampie te trezești cutremurat și simți nevoia să o reiei cu treapta cea mai
profesor, scriitor mică de viteză, dându-ți seamă de seriozitatea gândului ascuns sub
aparența tuturor acestor balsamuri.
Cartea Memoria gazelei (nu-i așa, titlul însuși este lipsit de
rigoare academică; dar hai să fim indulgenți, deoarece ne aflăm
pe tărâmul literaturii) este structurată în formula unei compoziții
muzicale: o uvertură (Măștile lui Platon) urmată de cele trei părți
inerente.
Uvertura – potrivit menirii – ne introduce în reflecția asupra
esenței scrierii (spuneam mai sus că Viorel Ștefănescu este de meserie
iubitor al scrierii). Scrierea este ficțiune; ficțiune despre viața noastră,

septembrie 2023 31
 C
deci noi suntem ficțiune.
Deasupra acestor ficțiuni
sunt povești, critifiction, sau
„criptică” literară (e citat Radu
Săplăcan în expresia din urmă
și cred că sesizăm frumusețea
jocului în cuvinte). Critica
literară (metaliteratură), opinie
subiectivă a unui ochi care se
crede avizat, ficțiune și ea despre
o ficțiune, trebuie să fie artă;
ca orice artă – metapovestea
trebuie dezlegată de determin-
isme. Această idee este teza;
sub crezul ei e așezată meseria
de filograf (Homo scriptor), iar
crezul este mărturisit pe tot
parcursul acestei cărți.
Homo scriptor dobândește
un statut ontologic aparte: eul povestitor nu
mai este totuna cu autorul. Care este paradoxul
acestei metamorfoze? „Intervine aici o deviație de
comportament, fiindcă acum vorbești în scris, iar
scrisul este destinat publicării și devine public, <stilul
convențional> din scris fiind cel mai elaborat tip de
scriitură (în înțeles derridian) transcrisă, ca să nu
spun cel mai sofisticat, din câte cunosc” (p. 33).
Stilul convențional transcris – produs
artificial ce imită autenticitatea oralității – devine
o mască textuală a vorbirii, transformându-l pe
purtătorul ei din persoană în personaj. Un personaj
care trebuie să conștientizeze rolul pe care îl joacă,
o față menită să întâlnească alte fețe (când scrii,
era sfatul frecvent al editorului Viorel Ștefănescu,
să te gândești la cititorul tău, dacă ești destul de
cristalin ca el să-ți înțeleagă ideile; gândește-te că
nu tu trebuie să fii acela care să-ți înțeleagă ideile).
Descoperim astfel, din frecventele referințe la T.
S. Eliot, recursul la aceste versuri: „Va fi timp, va fi
timp/ Să-ți pregătești o față care să întâlnească fețele
pe care tu le întâlnești”. (p. 109). Imitându-ne în scris
propria vorbire, cum știm de la Platon, eul nostru
textual devine altcineva și ”invers: când vorbim,
ajungem să fim propriul text oral, pre-, ante-, sau
arhe-scris” (p. 34).
Așadar, Uvertura ne oferă miracolul
cuvântului, ca nume și ca numire – convenție sau
dreaptă numire (Platon, Cratylos) – urcând spre
miracolul comunicării prin semne simbolice.
32 Axis Libri
Partea întâi, cea care a
dat și titlul cărții, constituie
o incursiune în valoarea,
prospețimea și toxinele criticii
literare. Receptarea operei de
artă e un act pur, gustul estetic
nu trebuie alterat de factori
exteriori și străini de operă. Dacă
Immanuel Kant ne-a transmis
acest gând: „Gustul reprezintă
facultatea de a judeca un obiect
sau un mod de reprezentare prin
satisfacția sau nemulțumirea
resimțită într-un fel cu totul
dezinteresat. Se numește frumos
obiectul acestei satisfacții.”, iată
ce scrie Viorel Ștefănescu:
- „cred că asta e menirea
principală, formatoare, a criticii:
de a deschide mintea cititorului spre opere de
valoare” (p. 57).
- „în cursul lecturii eu nu mă opresc din citit
/.../ și nu dau buzna, prin <porțile lecturii>, afară
din spațiul privilegiat al operei cu care mă delectez,
ca să ajung alături, în <bucătăria creației> /…/,
și iau treptat cunoștință de gustul acestui produs
<culinar>-literar” (p. 66).
- „marea tentație <criminală> care mă
încearcă pe parcursul <degustării> unei opere
valoroase și care-mi și place foarte mult este să
<fur>, adică să descifrez, rețeta produsului, atât de
unul singur, cât și în compania altora, însă repetând,
neapărat, <meniul> textual prin oricâte (re)lecturi
sau (re)gustări, urcări și coborâri de trepte sau
rătăciri labirintice prin operă e nevoie, pentru a
trage de aici orice profit posibil, spre a-l împărți cu
alții, receptorii mei” (p. 67).
Or, critica literară este constant otrăvită
de rezumarea operei la biografia autorului, la
psihanalizarea lui, folosind imaginile artistice în
acest sens toxic, la interese politico-ideologice
prin emiterea de judecăți morale asupra
creației, la explicații ce țin de cadrele unei
geografii psiho-cosmogonice (Blaga). A recepta
neutru opera („cu totul dezinteresat” - Kant) stă în
eliberarea de prejudecăți, stă în exercițiul cathartic
de respingere a idolilor, a celor ce înveșmântați
în prestigiul autorității lor - magister dixit – nu-ți
oferă libertatea de refuza ideile primite de-a gata. În
acest sens, trebuie să interpretăm disputa autorului
cu Eugen Simion.
Partea a doua – Despre conceptul de alegorie
ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold
Bloom și doar incidental la Socrate – este o saga,
cu trei episoade, a literaturii criticii literare. Eroul
acestei literaturi academice este prestigiosul critic
Harold Bloom cu lucrarea sa Anxietatea influenței.
De această dată, pe Viorel Ștefănescu îl interesează
ideea criticului american că ar exista influențe
între operele autorilor, de care autorii înșiși devin
conștienți (sau se fac că nu sunt conștienți, vezi
Episodul unu: trau/dra/matic Bloom-Eliot). Iar
dacă există aceste influențe, de ce-ar provoca
anxietate? Explicația la care recurge Bloom
implică relația cauzală. Un nou determinism!? În
el sunt implicate mecanisme de genul: anxietatea
succesorilor, demonizarea predecesorilor, fundalul
obscur al invidiei. Analiza ironică a filografului
este decisivă în această chestiune: „Anxietatea
autorului ca unitate de măsură, ca standard sau ca
termen operațional de evaluare a calității estetice
a unei opere ficționale scrise de el, nu are nici un
rol funcțional, fiind din capul locului un avorton
conceptual pentru teoria și practica receptării.” (p.
124).
Cartea Memoria gazelei poate fi înțeleasă
ca una din muncile lui Hercule – curățarea
grajdurilor lui Augias – în cazul de față de mizeria
determinismului. Miza pusă în acest joc este, pe de
o parte, libertatea de creație, iar, pe de altă parte,
libertatea necondiționată de prejudecăți sau de
prescripții în receptarea operei literare. Curățenia
ar trebui să se limiteze la aceste clădiri, ale literaturii
comparate, ale criticii literare. Însă, în obsesia
sa antideterministă, Viorel Ștefănescu pășește și
pe teritoriul vast al culturii, în care un capitol al
reflecției filosofice e dedicat descrierii substratului
tectonic din care cresc și se înalță toate conduitele și
gesturile umane (nu doar cele artistice). Substratul
genetic marchează un stil. Are putere explicativă în
privința conduitelor diferite ale omului în raport
cu o entitate (divinitatea, de exemplu), cu o viziune
asupra lumii, cu o plăsmuire a formelor, cu o
organizare a puterii, cu o modelare a sentimentelor.
E un jug invizibil, spune Lucian Blaga, provine
din celălalt tărâm și haideți să îl numim matrice
stilistică. La pagina 58, la pp. 129-130, Viorel
Ștefănescu se ia la harță și cu o astfel de viziune.
Disputa e disproporționată, are în vedere lucruri
diferite. Nu putem fi de acord cu înțelesurile care
îi sunt atribuite teoriei lui Blaga, nicăieri filosoful
nu afirmă că spațiul mioritic naște poeticitate și
poeți, că el e izvorul, singurul, al genialității poetice
(matricea e compusă dintr-un număr indefinit
de factori) și că putem extrage din teoria Blaga
concluzia că toți oamenii sunt poeți. Pune-l pe
român la un dans național și întreabă-te, în horă sau
în pereche, de ce se ondulează? Întreabă-te de ce de
Înviere își încondeiază ouăle cu motivul undei? Sau
de ce a răspuns Vasile Conta – înainte să se nască
Blaga – întrebării fundamentale a metafizicii că
universul este o ondulațiune universală.
Dacă ne menținem la nivelul de discurs al
domeniului asupra căruia precizăm că operăm,
atunci demersul nostru rămâne stabil și îndreptățit.
Setea de libertate – dorința care animă condeiul
autorului, și tot ceea ce este în spatele lui – e
instrumentul operațional al acestei scrieri, este nota
în care trebuie să pătrundem în Memoria gazelei.
Partea a treia – O declarație de dragoste
la micul dejun – este apoteotică, nedezmințind
alcătuirea de poem a cărții. Comentariile noastre
sunt inutile la comentariul întreprins de autor
următoarelor versuri:
chiar și de la distanță
gândul meu rătăcit te răsfață
inima mea se umple ca un balon
cu aer amar
se plimbă ca o umbră peste breakfastul tău
se strânge-ntr-o coajă și cade
ca o migdală la tine-n dulceață.
În acest final, se revarsă liniștit, ca într-o deltă,
întregul zbucium și întreaga agitație a polemicilor
cordiale. Întâlnim aici o demonstrație de forță a
întregului crez susținut de filograf în paginile sale.
Dar, deasupra tuturor așteptărilor, descoperim și
gustăm împreună cu Viorel Ștefănescu frumusețea
estetică a versurilor de mai sus, frumusețe de care
sunt convins că nu v-ați pătruns încă. Citiți acest
capitol și nu numai că vă veți îndrăgosti de poezie
și îl veți căuta pe autorul ei, dar vă veți convinge de
însemnătatea criticii literare și ce înseamnă o critică
literară de valoare.
septembrie 2023 33
 C

ISTORIE PENTRU VIITOR*

1
Albumul Cimitire și morminte creștine în Galați, semnat de
prolificul istoric și cercetător pr. Eugen Drăgoi, este o carte de istorie
cu semnificații aparte, oferind viitorului mostrele trecutului, ca o
expresie a continuității perene între noi cei de ieri, noi cei de azi și
noi cei de mâine de la Dunărea de Jos. Astfel, pr. cercetător Eugen
Drăgoi face și prin această carte dovada erudiției sale, ca de altfel prin
toate volumele semnate până acum. Câteva argumente sunt grăitoare:
bibliografia utilizată însumează aproape 250 de surse arhivistice,
izvoare, documente edite și inedite, lucrări generale și speciale, studii
și articole; albumul asupra căruia facem aceste considerații beneficiază
de un aparat critic foarte bogat, peste 300 de trimiteri bibliografice;
preocupările pr. Drăgoi privind tema respectivă se întind pe o perioadă
de peste 30 de ani, timp în care a publicat nu mai puțin de 28 de cărți,
studii și articole.
Curiozitatea științifică a tuturor celor care vor citi cartea pr.
Eugen Drăgoi, specialiști, pasionați de istorie sau lectori ocazionali,
în mod deosebit gălățeni, poate fi stimulată chiar de spusele autorului
în Introducere: „Cel mai important târg și port medieval din sudul
Moldovei, Galațiul, avea o populație creștină încă din primele secole
ale pătrunderii Evangheliei lui Hristos în aceste locuri. Dovada o
reprezintă descoperirile făcute în situl arheologic de la Bărboși a unor
obiecte (cruciulițe de sidef și opaiț cu însemne creștine) datate de
specialiști în prima jumătate a secolului al III-lea” (p. 14), cimitirele
creștine din Galați fiind o continuare firească a necropolelor romane
din spațiul vechii așezări de pe malul Dunării. „Mănăstirile și Ghiță Nazare
profesor, publicist
bisericile de mir din Galați - spune preotul Eugen Drăgoi – au avut de
la ctitorirea lor, fără nicio îndoială, cimitire în jurul lor, fapt dovedit
de informațiile pe care le cunoaștem, începând cu prima jumătate a
secolului al XV-lea.”
Cele peste 150 de pagini ale Albumului (text și foto-peste 100
de imagini), sunt structurate în trei capitole: Cimitire mănăstirești
(Mănăstiri dispărute, Mănăstiri existente, Foste mănăstiri-astăzi
biserici parohiale); Cimitire ale bisericilor de mir din Galați (Biserici
* Eugen Drăgoi, Cimitire și morminte creștine în Galați, Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Galați, 2022

34 Axis Libri
dispărute, Biserici existente astăzi, Filești); Cimitire
funcționale din Galați în anul 2021 (Cimitirul
„Eternitatea”, Cimitirul „Ștefan cel Mare”, Cimitirul
„Sfântul Lazăr” și Cimitirul „Cătușa”). Cartea
provoacă cititorului o mare emoție, din informațiile
transmise aflăm că zilnic pășim pe pământul care
eternizează oasele înaintașilor noștri, că în cimitire,
sub temelia bisericilor și a mănăstirilor, sub clădirile
impunătoare ale urbei se află istoria noastră de sute
și mii de ani, ca o mărturie pentru urmași, ca o
mărturie a continuității locuirii la Dunăre.
Între bisericile mănăstirilor dispărute,
părintele Drăgoi prezintă documente care atestă
existența acestora în timp: biserica mănăstirii
„Sfinții Arhangheli” (1429), biserica domnească
„Sfântul Dimitrie”, ctitoria voievodului Vasile
Lupu (ante 1641), biserica mănăstirii „Sfântul
Gheorghe” (mijlocul secolului al XVII-lea),
demolată în anul 1962; între bisericile mănăstirilor
existente este menționată biserica mănăstirii
„Sfinții Arhangheli” – Metoc, construită între anii
1801-1805. Mai multe pagini sunt afectate fostelor lucrării. Felicitări autorului, succes cititorilor la
mănăstiri, astăzi biserici parohiale: mănăstirea lectură!
„Precista”, având hramul Adormirea Maicii Lucrarea „Cimitire și morminte creștine în
Domnului, biserica fostei mănăstiri „Sf. Ierarh Galați” reprezintă, așa cum precizează și IPS Casian,
Nicolae”, ridicată în prima jumătate a secolului Arhiepiscopul Dunării de Jos, în Prefața cărții, o
al XVII-lea, biserica fostei mănăstiri „Mavramol”, „memorabilă aducere-aminte de faptul că suntem
ctitorită de voievodul Constantin Duca, în anul 1702. muritori cu trupul, până la obșteasca Înviere și că se
Între bisericile dispărute sunt amintite: biserica cuvine să nu-i dăm uitării pe cei dragi din propria
„Sfinții Voievozi Vechi”, ridicată între anii 1864- familie și din cea a neamului” (p. 8). De asemenea,
1876, demolată în anul 1963, biserica „Cuvioasa merită felicitări și Editura Arhiepiscopiei Dunării de
Parascheva” („Sfânta Vineri”), construită în anul Jos pentru calitatea de un deosebit profesionalism
1856, distrusă de bombardamente în anul 1944, în realizarea lucrării.
trei biserici cu hramul „Sfântul Ilie” și o biserică Albumul semnat de pr. Eugen Drăgoi,
închinată „Sfântului Ioan Botezătorul”, construită „Cimitire și morminte creștine în Galați”, a fost
în anul 1831. Evident, bisericilor existente astăzi, lansat, în prezența unui numeros public, în cadrul
părintele Drăgoi și colaboratorii, acordă un spațiu Salonului cultural „Armonii de toamnă” al Casei
generos, aproape 25 de pagini: „Vovidenia”, „Sfântul de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Galați.
Spiridon”, „Sfinții Apostoli”, „Sfântul Haralambie”, Referințe elogioase privind volumul respectiv au
„Buna Vestire”, „Sfinții Împărați Constantin și fost prezentate de prof. dr. Gheorghe Felea și de prof.
Elena”, „Izvorul Tămăduirii”, „Sfinții Trei Ierarhi”, dr. Sorin Langu. De asemenea, intervenții deosebit
„Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” și biserica din de apreciative au avut Teodor Parapiru, cunoscut
Filești cu hramul „Sfânta Treime”. scriitor și jurnalist, Cristian Dragoș Căldăraru,
Ultima parte a lucrării, aproape 50 pagini, directorul Muzeului de Istorie, conferențiar dr.
oferă informații consistente referitoare la cele patru Cătălin Enică, Universitatea „Dunărea de Jos”,
cimitire din Galați: „Eternitatea”, „Sf. Lazăr”, „Ștefan scriitoarea Violeta Ionescu, prof. dr. Ion Cioroiu,
cel Mare” și „Cătușa”. Menționăm în acest context, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, pr. prof. Ionel
apreciativ, și marea disponibilitate a autorului de Rusu, prof. Constanța Poede, poeta Coca Coralia
a colabora în realizarea acestei lucrări cu un mare Drăgan și reputatul epigramist Vasile Manole.
număr de specialiști și fețe bisericești, conferind
și mai multă credibilitate conținutului științific al

septembrie 2023 35
 C

Ocolul lumii literare

în 80 de cărți (III)

„Ultimul tren spre Istanbul” de Ayşe Kulin,

Ed. Nemira, 2018, traducere de Cristina Crăciun

Pentru toţi cei pasionaţi de evenimentele celui de-al Doilea

Război Mondial, dar şi pentru toţi cei interesaţi de câteva poveşti
de dragoste tulburătoare, nu numai după tipic turcesc, poveşti trăite
în acei ani tulburi, cartea scriitoarei Ayşe Kulin este mai mult decât
potrivită. Ca să nu spunem despre o introducere la particularităţi ale
culturii, civilizaţiei şi mentalităţilor turceşti, la mijloc de secol XX: de
pildă, care sunt diferenţele între un turc crescut la Istanbul şi unul din
Anatolia!

Adi-George Secară
scriitor, critic literar

36 Axis Libri
 Ayşe Kulin
Deşi evenimentele încep a fi relatate încă din
anul 1933, punctul culminant este atins în anul
1943, când situaţia se prezenta cam aşa, din punctul
de vedere al diplomaţiei turceşti:
„…dacă Germania ar fi invadat Turcia, Rusia
ar fi putut să-ţi trimită propriile trupe, sub pretextul
că vine în ajutor. Inönü, cu pantofii lui de modă
veche, dansa un vals periculos, pe o suprafaţă tare
alunecoasă, cu trei primadone masive. În timp ce
Marea Britanie îşi petrecea braţele pe după mijlocul
lui, încercând să-l facă să se întoarcă spre ea,
Germania îi apuca mâinile, trăgându-l către ea, iar
Rusia îl călca pe picioare, cu masivele ei cizme de
luptă.” (p. 215-216)
La pagina 6:
„Trăiau vremuri tulburi, Turcia se pomenise
între diavol şi marea cea adâncă.”
Mustafa İsmet İnönü (n. 24 septembrie 1884,
Izmir; d. 25 decembrie 1973, Ankara) a fost, după cum
ne informează Wikipedia, un politician turc care,
în perioada Imperiului Otoman, a deținut funcția
de colonel, pe cea de general în timpul Republicii
Turcia și fost șef de stat major al armatei. El a fost și
primul prim ministru al Turciei în momentul în care
aceasta a fost proclamată republică, dar și al doilea
președinte din istoria acesteia, după Mustafa Kemal
Atatürk, providenţialul Om al Turciei, care a reuşit
miracolul transformării societăţii turceşti. İnönü
a fost, se pare, maestrul care a reuşit să păstreze
Republica Turcia în afara nebuniei conflictului care
a dus la atâtea zeci de milioane de victime. Reuşind,
prin administraţia sa, fapt mai puţin cunoscut, să-şi
salveze foarte multe vieţi omeneşti, mai ales evrei
de origine turcă, dar nu numai. Un rol important
având şi unul dintre miniştrii de externe de atunci,
silit să demisioneze: Numan Bei, mai exact Numan
Menemencioğlu, deşi s-ar putea să fi fost numai
o intenţie, evenimentul neavând loc în timpul
desfăşurării acţiunii de salvare a turcilor evrei din
Franţa. Oricum, este de cercetat, dar contează mai
puţin în economia receptării cărţii!
Acel tren din titlu, de fapt un vagon cu un
statut special, a purtat din Franţa, via Germania,
Ungaria, România, Bulgaria, câteva zeci de persoane
care, ca într-o altfel de „listă a lui Schindler”, au fost
„întoarse” într-o Turcie tolerantă, unde nu conta
religia cetăţenilor săi. Desigur, pe acea listă vor fi
şi câteva excepţii, dar nu asupra lor vom insista.
Şi nici asupra prieteniei dintre evrei şi turci, care
septembrie 2023 37
 începe, într-un fel, din anul 1492, anul descoperirii
Americii de către Columb!
Literar vorbind, ne vom raporta la personajele
principale, evreul Rafael, descendent al unei familii
ai cărei membri, timp de patru generaţii, slujiseră
la Înalta Poartă ca medici, umbrit oarecum de
personalitatea debordantă a Selvei, turcoaica din
protipendada şi otomană, dar şi republicană, de care
se îndrăgosteşte, Iubirea lor, reciprocă, fiind ţinta
prejudecăţilor epocii, surprinse foarte bine de către
scriitoare. Cei doi vor fi siliţi să plece din Turcia,
ajungând în Franţa, care, însă, aşa cum se ştie, a fost
invadată de trupele naziste, începând, încetul cu
încetul marea teroare împotriva evreilor. Povestea
celor doi se împleteşte cu aceea a sorei Selvei,
Sabiha, căsătorită cu un diplomat turc, angajat
al Ministerului de Externe, Macit, care constată,
direct sau indirect, cum cultura şi civilizaţia nu
pot fi garantele lipsei de barbarie, referindu-se, în
citatul de mai jos, la francezi:
„I-am invidiat şi ne-am străduit din greu să-i
imităm. Ca să vezi! Aceasta este mândra naţiune
franceză! Care a creat atâtea capodopere de artă şi
poezie. Care face cele mai bune vinuri din lume.
Eroica naţiune franceză! Eroică?! Nici vorbă! N-au
fost în stare să reziste presiunilor germane nici 46
de zile! (…) Iar acum se aşteaptă ca alţii să moară
pentru ei, să le salveze pielea! Şi, ca şi cum nu ar fi
de ajuns, ne mai şi privesc de sus! Aroganţa lor e de
necrezut! Nu mă cheamă Macit dacă nu le spun în
faţă că noi ne-am câştigat războiul de independenţă
luptând aproape cu mâinile goale!” (p. 113)
Macit se referă la situaţia de după Primul
Război Mondial!
Pasiunile sunt şi ele personaje principale,
sunt atracţii interzise, apropo de tradiţii, un
medic psihiatru se îndrăgosteşte de Sabiha, dar
aceasta nu cedează, veţi vedea de ce, Sabiha este,
într-un fel femeia fatală, şi un alt diplomat, Tarik,
se îndrăgosteşte de ea, în stil… turcesc, iubirea
este ascunsă, dar plecând la muncă la Paris, se
angajează să facă orice pentru a o salva pe Selva
(de fapt, pe numele întreg, Behice Selva Kırımlı,
ı fiind aproximativ un „î”!), dacă va fi cazul, mai
ales că, în scurt timp, sora exilată va avea un copil,
botezat după numele altui personaj marcant, cel
38 Axis Libri
care însă nu a fost de acord cu căsătoria fiicei
sale cu un evreu, deşi în planul său de educaţie
era şi o mult mai mare toleranţă: Fazil Reşa Paşa!
Care „îl admira enorm pe Atatürk, dar îi era loial
sultanului”, mai ales în timpul evenimentelor la
care bate apropo Macit!
Scena finală a cărţii îl surprinde pe acesta,
pe bătrânul demnitar otoman, greu încercat de
destin, kismet, într-o manieră picturală, de o
nobleţe aparte, parcă certând, prin atitudine, toate
prejudecăţile omenirii!
La urma urmelor, mesajul acesta ar fi, din
totdeauna: Iubirea poate învinge! Romanele, ca
specie a genului epic, parcă întotdeauna au transmis
asta, chiar şi atunci când personajele erau învinse:
Emma Bovary, Anna Karenina sunt simbolurile
iubirilor imposibile, învinse, dar în acelaşi timp
eterne!
Dar mai este o carte şi despre onoare, un
personaj oarecum secundar, Ferit, căsătorit cu
o franţuzoaică, intrat în Rezistenţa franceză,
afirmând:
„Eu cred că viaţa merită trăită numai dacă
facem lucruri de onoare cât timp suntem pe
pământ.” (p. 254)
În fine, o carte plină de surprize, scrisă într-
un ton alert (de apreciat traducerea din limba
turcă a Cristinei Crăciun!), care te poartă de la
Istanbul la Paris, de la Ankara la Marseille ori
la Lyon, de la Cairo la Berlin, evident călătoria
cu trenul, zigzagând întreaga Europă, fiind de
remarcat, versurile lui Murathan Mungan parcă
fiind scrise pe întreg cerul continentului marcat
de o nebunie care uneori părea din altă parte, mai
exact din infern:
„Fum ce îmi sufocă inima geroasă,/ Oriunde
sunt, mă însoţeşte istoria-mi sângeroasă.” (p. 233)
 P
O
E
Z
I
E
poeme

Cutia de tablă

Cutia de tablă sună din când în când, dacă cineva aruncă în ea un

bănuţ scos din batista mamei plângând
că l‐a tăiat trenul pe Ionuţ.

Şi vine unul purtând în mâini cutia

ca pe‐un prunc abandonat într‐o gară, că nici mama lui, frumoasa
Maria,
n‐a cerut bani şi nici n‐o să ceară!...

Mai sună cutia de tablă, sună în vânt, aruncată pe‐o palmă de lut
uscat,
şi cade peste lume teiul cel sfânt
fiindcă nimeni mireasma nu i‐a trădat ‐ ...

O piatră a‐nflorit sub boltă

unde cutia de tablă a sângerat în creanga de măceş în care se
dezvoltă puiul privighetorii pe el stăpân!

Acasă
- Anei Blandiana -

Sterian Vicol Poetul aude şi vede chiar acum

poet
când mama vine departe, în amintire, purtând pe umăr, la capăt de
drum, cobiliţa cu cercuri de apă‐n nefire ‐

Şi cum merge ea, mai mult lunecând, cobiliţa pare, doamne, un arc
întins iar mama o săgeată în sus, vibrând de la pământ la cerul cel
neînvins...

Dar mama nu‐l vede şi nu aude cum fiul o priveşte lung, îndelung,
dintr‐un lan de grâu cu spice ude prin care deodată anii îl străpung!

septembrie 2023 39
 Târziu
Când se pierde în lanul de grâu femeia c‐o bluză
uşoară, de vară, adio, n‐o mai vezi cum, bunăoară,
nu vezi păstrăvul în unda de râu ‐
Dar când iese goală din lanul culcat, spinarea ei e
neagră de‐atâta pământ,
pe deget doar inelele strălucind mai sunt ca nişte
gloanţe semănate pe hat...
Abia mai târziu, mai către seară,
când şi ciocârlia, deodată, cade din cer, Alistir,
văcarul satului, trece drept cavaler chiar dacă‐i
străin cu mască de ceară!
Sunetul mării
Putea să curgă un râu
pe Valea Zbancului, fiindcă izvoare au fost odată,
pe deal,
cum când ploua în mijlocul satului, şuvoaiele
umflau matca râpii smulgând, uneori, copii de la
poarta lor. Putea fi un pârâu constant măcar,
să umple pân’ la gură Râpa Zbancului să‐noate şi
fetele şi băieţii
în crucea amiezii, când vitele dorm la umbra de
salcâmi.
Astfel ar avea şi copilăria un pârâu să audă şi ei
sunetul mării...
O, vers al meu
- Prietenului Nelu Stamate ‑
O, vers al meu cu scriere de mână, subţire ca o
centură de castitate
şi ea în destrămare, gata să rămână doar în
amintirea unei nunţi uitate.
O, vers al meu cu scriere de mână, închis dar fără
lacăt într‐un manuscris bătut de Olympia, amanta
mea stăpână, ce încă mă urmează în fiecare vis!
40 Axis Libri
O, vers al meu cu scriere de mână, sorbit încet
de norul de cerneală, al cui vei fi, crenguţa mea
bătrână,
şi rana cui vei arde fără de tocmeală?
O, vers al meu cu scriere de mână,
ca sângele bătând, că vrea să iasă‐afară, mai ai timp
s‐auzi vinul vechi, până înfloreşte via celui nou, la
primăvară?
O, vers al meu cu scriere de mână, crenguţă de
stejar la margine de lume,
eşti poate pe‐un stâlp de poartă într‐o rână cu care
scriu și stele cuvinte fără nume.
Eu care am iubit
Eu care‐am iubit stejarul cel nalt
din braniştea lui moş Bugeac, boierul, clătinându‐i
vârful cu braţele mele,
despre care mai târziu am scris, lăudându‐l ca pe
mâna mamei cu degete răsfirate...
Eu care‐am plâns chiar la rădăcina lui
când, păzind via americană, din cuibul rotund, din
ramul cel mai gros, mai ales,
la căderea serii, aşteptându‐l pe tata
să mă fluiere de la fântâna lui bârdan verde;
Eu care‐am iubit ce‐am iubit, m‐am îndrăgostit,
din cauza lui Ioanid, de‐un trandafir
sălbatic, pe lângă care drumeţii se odihnesc sau
îşi fac nevoile. Privindu‐i de sus puteam să jur că
erau nişte furnici.
Eu care‐am iubit stejarul şi‐am trădat!

Pe cuvânt de ursitoare!
poezioare in minuscule
poezioară în minuscule
diafană boare
impresii de soare
trăiri ușoare
dulce licoare
vorbe de valoare
verbe inspiratoare
gânduri în vâltoare
multă candoare
rimă visătoare
pomi în floare
certitudine
știu cu siguranță că sunt
știu cu siguranță că ești
știu că iubim
știu fără speranță că da
știu fără speranță - așa...
Gabriela Marin știu că trăim
poetă
știu aproape sigur că noi
știu aproape sigur că doi
știu că plutim
știu și cred că tu și eu
știu și cred că noi mereu
nu știu... tu știi?
știu cu siguranță că râzi
P
O
E
Z
I
E
definiție
cuvântul? putere măreață
cuvântul? aripi fremătânde de
viață
cuvântul? șoapte în noapte
cuvântul? concepte-nțelepte,
coapte
cuvântul? strigăt de glorie
cuvântul? cântec de victorie
cuvântul? sensul discursului
cuvântul? matricea Universului
cuvântul? cunoaștere deplină
cuvântul? esență divină
cuvântul? Cântarea Cântărilor
cuvântul? mirarea mirărilor
cuvântul? ființare eternă
cuvântul? dulcea limbă maternă
cuvântul? oglindire de sine
cuvântul? exprimare în rime
cuvântul? liniștea dorurilor
cuvântul? strălucirea stelelor
poveste
va fi odată
ca niciodată
că de nu va fi
nu se va mai povesti
o lume viitoare, mare
așezată, înfloritoare
septembrie 2023 41
 cu multe ființe bizare
dar iubitoare, de onoare
cu oameni mândri și drepți
nespus de-nțelepți
încrezători, îndrăzneți
binevoitori și atenți
călători prin galaxii
drumeți pe planete vii
ai ținut sori și luni în mâinile tale parfum de înger
ai ținut lumea în mâinile tale
ai ținut gândul în mâinile tale - cu livrare internațională rapidă
ai ținut cuvântul în mâinile tale - doar la comanda liberului
arbitru
în mâinile tale mă ții pe mine - preț negociabil în crâmpeie de
în sufletul meu te țin pe tine suflet
mulțumesc
- ingrediente :

stropi de veșnicie plutire ușoară

Parmenide și noi pudră stelară
ploaie de luni și stele inefabilă magie
cine ești tu în cerurile mele multă poezie
cine sunt eu eterne eleganță senină
cine suntem noi ploaie de sori și comete protecție divină
tu ești eu în universurile mele inspirație sublimă
eu sunt tu concrete frumoasă lumină
noi suntem 1 ploaie de planete și culoare concentrat de iubire
în inima mea aromă de iertare
cine este ea iubitoare puritate serenă
cine este el ploaie de lumină divină pace eternă
cine sunt ei în ființa mea
ei sunteți voi deplină
voi sunteți noi ploaie de iubire infinită ISTORIE
noi suntem vechi în sufletul meu
care-ntruna palpită DAC - DACIA
cine sunt ele ROMA - ROMAN
ele sunt iele ROMÂN - ROMÂNIA
ele sunt zâne vis în vis DUNÃRE - DUNÃREAN
OLT - OLTEAN
noi suntem ele visez în vis BUCUR - BUCUREŞTI
noi suntem voi c-adorm pe-un nor VITEAZ - MIHAI VITEAZUL
noi suntem noi visez în vis MARE - ŞTEFAN CEL MARE
că zbor pe-o stea BÃTRÂN - MIRCEA CEL
așa am fost visez în vis BÃTRÂN
așa suntem că beau nectar ARMÃ - ARMATÃ
așa vom fi visez în vis
dincolo de 1 că respir lunar EROI - EROISM
dincolo de infinit visez în vis LIBERI - LIBERTATE
că trăiesc solar PATRIE - PATRIOTISM
visez în vis
rugăciune c-amețesc în eter
acolo foarte sus fundamental
ai ținut Lumina în mâinile tale visez în vis
ai ținut totul în mâinile tale că nu te-ai dus chintesență de esențe sublime
ai ținut perfecțiunea în mâinile visez în vis esență de zboruri unanime
tale că ești aici părelnice licăriri de-o clipă
ai ținut veșnicia în mâinile tale ca-n orice vis licărire luminoasă de-aripă

42 Axis Libri
diafană sclipire de stea când nenăscuții noi vom pâlpâi raze de alint P
steluțe cu sclipiri de foc la fel de tare O
cunoaștere focalizată din loc in în unduirea neînceputului și când răsari tu la orizont E
loc nesfârșitului cer îmi revin în simțiri înviorat Z
acces deplin la știință eternă ele se vor fi transformat de mult respir puritate de gând I
pătrunderi în real de cavernă în stropi de aur și te simt înălțându-te iar E
externă realitate perenă pur ca raze de lumină diafană
din strălucire când lucești pe apele de azur
de tezaur ale sufletului tău de aur cald
oglindă mă surprind zâmbind fericit
la gândul că nu sunt în zadar
apă pură înghețată cine
suprafață argintată când apui după norii
nuferi albi plutind pe apă cineva scânteietori
realitate reîntrupată cândva aruncându-te-n ploile stelelor
distanțare-apropiată undeva mele
reflecție imaginată ne spunea o poveste te-adulmec cu toți porii și mi-e
cunoaștere disimulată dor
adâncime spiralată cineva de lumina ce mă-nghite ușor...
concentrare estompată cândva ușor
simetrie radiantă undeva
regăsire alternantă ne crea un univers
ființare multiplicată simetrii pe firul firii
închipuire inversată cineva
părere - inventată? cândva vers inversat
undeva univers universal
ne aducea în lume fapt înfăptuit
infinit în nemărginire de destin predestinat
tezaur cineva viață înviată
cândva trup întrupat
stelele nerăsărite se reflectă undeva suflet însuflețit
sublim ne mântuia pe toți cântare incantată
pe apele nerăscolite de furtuni cânt încântat
acum cineva cântec descântat
se cufundă neconfundate în cândva sacru consacrat
bolta cerului undeva mit demitizat
pentru a răsări din nou în lacul ne invita să zburăm morfeu metamorfozat
albastrului binară dezbinare
infinit cineva luminat iluminism
cândva lanțuri dezlănțuite
în sufletul meu liniștită undeva minte dezmințită
strălucirea le-apare ne-aștepta să ne-nălțăm dezintegrare integrată
când tac adâncit intr-o neagitată
mare... undeva
spirale de sori și stele aleargă-n cândva
gândurile mele cumva
ca să-mi amintesc că nu eu le-am cineva
aprins pe ele ne va face nemuritori
în nemărginire

septembrie 2023 43
J „Jurnal poetic” este un grup de pe Facebook care promovează
U literatura scrisă de tinerii talentați. De asemenea, periodic
R selectăm fragmente din cele mai reușite poeme postate și
N realizăm stickere
A (pe care le puteți găsi pe pagina Jurnal poetic -
L https://www.facebook.com/jurnalpoetic/) Alina Neculachi
responsabil rubrică,
P profesoară, redactor

O
E
T
I
C
poem
am pus sânge în căni și am așteptat
mereu e nevoie, nu-i așa?
m-am ridicat din mijlocul câmpului
tău vizual am rupt câteva flori
am plâns am știut că e vară
când mi-am așezat tălpile
pe crăpăturile din pământ
am ros lumina până la os
am așteptat să mă vezi
am plantat flori în cănile goale

Miruna Romanciuc
medic, poetă

44 Axis Libri
 J
U
R
N
A
L
poemE P
O
E
T
I
C

STRICAT

dezordinea din sufletul tău nu trebuia să apară

nu trebuia să te lupți cu declinul moral, aveai un altfel de destin
acum nu ești altceva decât unul dintre animalele migratoare
pentru care timpul nu se mai scurge în timp real
furtuna se apropie, câinele negru ți-a tăiat de multe ori calea
oglinda spartă din camera ta nu ți-a adus ghinion,
cioburile ți-au radiografiat trupul stricat de fluturii negri
ai fost născut ca să atingi perfecțiunea și să cunoști absolutul
de ce te-ai mulțumit cu mai puțin?

ZGOMOT

O umbrelă de zgomote
din sirenele ambulanțelor
claxoanele taximetriștilor
care se cred în Fast and Furious
zgomotul pașilor pe trotuar-
umbre grăbite să ajungă acasă de la același job plictisitor
având un puternic sentiment de déjà-vu
Dalia Rădac Tabloul citadin în care cerșetorii ambulanți și-au terminat programul
studentă, poetă
de zi,
îndreptându-se acum spre magazinul din colț
să cumpere petul de bere și țigări la bucată
bețivii își părăsesc apartamentele lăsând în spate nevestele
disperate care mai plâng încă o noapte
Învăluie ca o mantie respirația poluată a speciei noastre
expectoratoare de flegmă.

septembrie 2023 45
P
L
A
N
T
A
Ț Rubrica nr. 9
I
A Plantația de cuie
D
E
C
U
I Alexandru Maria
E
Alexandru Maria (în viața de buletin: Ionel Dan Crețu) debutează
cu Omul Metodă, în 2012, la Editura Convorbiri Literare, ca urmare a
câștigării Premiului Revistei Convorbiri Literare, la Concursul Porni
Luceafărul... ediția 2011. Prezență discretă în Cenaclul Noduri și Semne
în perioada anilor 2010, poetul gălățean renunță ulterior definitiv la
orice contact cu scrisul și cu membrii cenacliști, după emigrarea în
Germania. Această atitudine specifică verbului „a desocializa”, sfidând
autopromovarea, antagonică exuberanței și excesului liric promovat de
tatăl său, poetul Ion Zimbru (care ajunge să dea spre tipar cotidianului
Viața Liberă câte o poezie zilnic, timp de peste 20 de ani) - o vom
întâlni transfigurată conștiincios în „metodele” sale.
„Leonard, asta este o carte H2O - din păcate”. Această dedicație
din pagina întâi a Omului Metodă mă avertizează că urmarea,

Leonard I. Matei
poet

Alexandru Maria

46 Axis Libri
conținutul îmi va scăpa din mână. Nimic mai
adevărat! Mă voi concentra și eu să ratez sistematic
și temeinic această intervenție care ar putea părea
iscoditoare și lămuritoare, dar care, în fapt, poate
ajunge să fie o căutare neputincioasă a iscusinței
de supraviețuitor a poetului, care-și elasticizează
în cuvinte emoțiile unei realități neprimitoare.
De fapt, discuția despre cartea sa ar trebui să
se învârtă în jurul acceptării imposibilității de
a înțelege existența, dar și de repulsie față de
aparențe și de însiropări decorative. „Și nimeni
nu o să găsească aici liniște sau căldură” e motto-
ul camusian din deschidere, care te aștepți să
anunțe Apocalipsa sau doar Lipsa.
Radiografia actantului metodist cu greu
poate fi făcută. Cu toate că în desfășurătorul
sincopat-evenimențial, imagistic și pur textual
apare cu necesitate confesiunea, nu putem
enumera cu precizie și constanță decât participări
obstructive, ironii, simulări, retorism (de)jucat,
antigrandilocvență, transformări ireversibile de
inadecvare care nu reușesc să tacă și care neliniștesc
digestia „epopeică” din intimitatea claustrării. Este
de fapt poezia unui poet care nu dorește să i se
spună Poet - care încearcă să amâne includerea în
protuberanțele ușor de recunoscut ale literaturii.
Excesele formale, „eu doar mă uit - astăzi
e ziua oamenilor”, „deci din nou vă spun acum și
nu mă interesează, pentru că am găsit ceva ce nu-i
musai să fie, vă spun, deci din nou, că voi veți muri
și doar eu și singur voi fi veșnic”, „până una alta,
desenele astea nu îmi spun nimic, le văd, dar nu
sunt pentru mine, eu voi fi veșnic și doar voi veți
muri” și scoaterea din uz a sentimentelor (cu mici
excepții: ultima poezie din volum, de exemplu)
demistifică, erodează poezia atotștiutoare, care ne
urmărește din manuale și din ceremonii publice,
din Marii Poeți înțepeniți în conștiința generală.
Anumite accente neo-moderniste, câteva insule
lipsite de prozaic (în care pietrele își intră în rol
obscurizând circulația ideatică și afectivă către
cititor), nu ating întregul cu o punctare care să
trebuiască - poate doar dacă nu e și aceasta o
șaradă, o ironică trimitere spre evidențe ale poeziei
cu care publicul cititor e intoxicat constant, poeți pe
care sistemul comunist i-a împins cu toată puterea
melodiilor folk până în zilele noastre.
O poezie care întinde „poerozele” până la
antipoezie, îmbălsămată în falsă calofilie, o imitație,
de cele mai multe ori, prozaică, care pastișează
viața prin imagini stranii, gesturi, repetiții
nesemnificative, paranteze neproductive „omul
metodă îmi taie limba cu firele de păr ale femeii
în fustă albastră (omul metodă îmi taie limba
cu firele de păr ale femeii în fustă albastră)”...
și prin „alte lucruri mici, dar măcar ascuțite”.
Senzația că ironia e tutelară nu supraviețuiește mult
timp după ce antipoemul Metodă e lecturat, fiind
tranșant înlocuită în minte de un clivaj anodin
care subminează și obscurizează patetismele și
narcisismele cunoscute.
Deriziune e numele tău luciditate! - accentuez
eu la încheiere, convins fiind că am scris mai
mult decât am înțeles și că m-am lăsat păcălit în
încercarea de a amprenta un Fals Poem Prozodic de
Modificare a Structurii și Compoziției Apei.
*1
suntem amândoi în tren, plecăm pentru
prima dată din oraș.
stăm amândoi lângă geam, față în față. în noi
se văd soarele,
cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două
bufnițe fac
dragoste, firește că noi nu le vedem), șoselele,
restul. ascultăm
muzică, vorbim lucruri nu prea importante.
din când în când ne
aplecăm unul spre celălalt.
**
azi noapte lucrurile prevesteau
ceva cumplit se întâmplă. fire de praf presau
mobila - asta
gemea îngrozitor, era și o luminiță verde - din
când în când,
la preschimbarea sunetului - era și o luminiță
roșie, îmi apăsau
pe ochi, dar te așezai în fața lor, și prevesteai
ceva rău se întâmplă. venea o fetiță pe spate,
făcea podul
și mergea în mâini și în picioare, așa venea,
nu e lucru curat,
1
Numerotarea cu asterix îmi aparține și reprezintă o
modalitate de demarcație aleasă pentru cele 5 texte
septembrie 2023 47
 spuneai, nu e lucru curat, spuneam, era un ****
paianjen schilod,
voia să spună ceva. Dar noi nu ascultam, când a început lumea să arunce cu pietre în
fetița aia era mine, când au
început ciripelele și gândacii să arunce cu
ceva crunt vrea să se întâmple. ne ridicam pietre în mine, când au
(țineam, totuși, început pietrele să arunce cu pietre în mine,
pernele pe urechi, să nu auzim gura sau
chelicerele), eram ca doi i-am spus omului metodă
nebuni pășind pe becuri, cine ne-ar fi văzut
ce ar fi spus nu știu. hai să mergem
se apropie, se apropie, poate se sperie, dar hai
să ne aprindem *****
o țigară de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe
zi, la lumina
ceva se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de lumânărilor (se ducea foarte des la biserică,
margarină goală, ăsta modul
plină cu scrum, fără nici o șansă de ieșire și lui de a fi ironic). stingea toate becurile, se
fără chibrituri la noi. dezbrăca până
la piele, (savura fiecare despărțire de peticele
*** de haină),
dacă ar fi să spun ceva straniu aș spune că aprindea - cu grijă - lumânările. plăcerea asta
pinguinii mei verzi de a simți
sunt pinguini imperiali coborând din frunză lumina bocită de cine știe ce doamnă
în frunză, clorofila cuvioasă, voluptatea
picurându-le de pe aripi. tu te-ai uita la mine de a fi înconjurat de mirosul priveghiului,
și mi-ai spune senzația fotonilor
sfințiți lovindu-se de fiecare părticică
în orașul meu de pe hartă, cum urci de la nerușinată a corpului,
cișmea pe dreapta
sau cum cobori din pădure pe stânga, sunt rula un joint, tacticos, ca și cum asta ar fi
doi meri înșurubați făcut toată viața
unul în altul, de vezi doar unul, așa (asta făcuse, de fapt, toată viața),

vino mai aproape, că e cald, sub dușul ăsta din când în când se îneca, scotea mâinile
rece lipește-te aburinde pe marginea
de mine și închide ochii, încolăcește-te mai căzii, și aburii, și fumul, și lumina lumânărilor,
adânc și încearcă
să respiri, cât de frumoase erau toate astea.

să mustești afară din cadă și să te împiedici de

hainele mele,
să cazi ca un pinguin imperial pe burtă în
apă, tu pe pământ,
mă urc și eu în mărul cu frunze,

cu fructe și pinguini verzi, îmi lipesc ochii de

cer sau de o fustă
albastră.

48 Axis Libri
 P
R
O
Z
Ă

ALIAS

Copilăria lui Daniel păruse una normală chiar şi pentru cei

apropiaţi, dar nu fusese deloc aşa. Firea introvertită ascunsese în el
dorințele, dar mai mult decât atât, inteligența sclipitoare şi darul de
a vedea în profunzimea lucrurilor. Niciunul dintre prietenii lui nu
îndrăznise să-l mintă. Odată îl întrebase tatăl său cum merge şcoala, iar
răspunsul fusese – „Bine” –, dar avusese o contrazicere cu dirigintele
care, plin de nervi, îi scăzuse nota la purtare. Sărise în ajutorul unui
prieten nedreptăţit şi până la urmă pedeapsa căzuse pe el. Crezuse că
va putea îndrepta singur lucrurile fără să-l mai implice pe tatăl său
şi...greşise. „Priveşte-mă în ochi, Daniel – îmi ascunzi ceva!” I-a spus
adevărul, dar pentru el fusese mai important să afle cum recunoaşte
tatăl său pe omul mincinos. Avea un dar ieşit din comun care-l făcea
respectat. Cu ceva timp în urmă asistase la o discuţie dintre tatăl şi
unul de la primărie, responsabil cu anchetele sociale. L-a ascultat
privindu-l calm în ochi, iar la sfârşit i-a zis: „Minți ca un neruşinat!”
Atât de fermă şi surprinzătoare fusese remarca încât omul, deşi uns
cu toate alifiile, plecase capul şi recunoscuse pe loc minciuna. „Cum
faci, tată, să-l recunoşti pe mincinos?” Întrebarea fusese de mult pe
buzele băiatului, dar acum găsise cel mai bun prilej. Cuvintele lui i
s-au întipărit în minte: „Nu este de ajuns să-l priveşti în ochi şi să-l
asculţi atent – asta ştie toată lumea. Ca să-l recunoşti pe mincinos,
mai întâi, trebuie să fii tu sincer – să înveţi să nu minţi niciodată – şi
atunci vei vedea în ochii celuilalt umbra minciunii. Este uşor când eşti
Iosif Roca copil şi devine din ce în ce mai greu după ce creşti. Mincinosul ajunge
scriitor cu timpul să creadă chiar el în ipocriziile lui şi atunci nu se mai poate
desprinde de minciună. Tu învaţă de pe acum să nu minți şi-ţi va fi
bine. Acolo unde unii nu se pot feri de cuvintele rele, pentru tine va fi
uşor să le recunoşti.”
Aşa învăţase Daniel, încă din copilărie, cum să-i ocolească pe
mincinoşi şi cum să se păzească. Cu timpul, firea lui se obișnuise
cu acest mod de a fi. Sportul îi modelase caracterul – modest, dar
neînduplecat în fața nedreptăţilor. Centura neagră la Karate îl
făcuse de temut în liceu. Rivalul său, poreclit „Boxerul”, îl provocase
permanent în sala de sport a liceului, până într-o zi când acesta îl

septembrie 2023 49
 lovise în plex pe colegul său de bancă. Cele două
clase, aflate în pauză, se adunaseră în jurul lor.
Venise momentul adevărului: „Ridică-l şi cere-i
scuze!” Răspunsul venise prompt – „Pe mă-ta!”
În clipa următoare îl lovise năprasnic în ficat.
„Boxerul” încercase să riposteze, dar durerea îl
făcuse să se îndoaie şi să se prăbuşească lângă
celălalt. Altădată mediase o dispută dintre două
colege aflate în conflict de mult timp. Colegul şi
prietenul Toni îi spusese: „Ai ceva aparte în tine
care atrage încrederea şi simpatia celorlalți. Pe
deasupra, fetele roiesc în jurul tău – de ce pari
indiferent față de ele?” Avusese ochi doar pentru
Raluca – fata liniştită din banca laterală, cu fruntea
înaltă, părul castaniu deschis şi ochii căprui-
deschis-lucitori. Fusese secretul nemărturisit,
ştiuse de prietenul ei – un străin venit de nicăieri.
Într-una din zile o întâlnise pe faleză, alături de
prietenul ei care o ţinea de umeri şi încerca să o
convingă să plece cu el. Îi întâlnise privirea – parcă
implorase ajutor – şi primul impuls fusese să se
bage între ei, dar şi-a continuat drumul resemnat.
Gestul fusese apreciat de mama lui, singura care
ştiuse de secretul inimii sale. Cu toate acestea,
înainte de bacalaureat, o văzuse stând pe o bancă,
într-un părculeţ de lângă liceu, cu fața spre statuia
marelui poet Mihai Eminescu, tristă, îngândurată
şi cu lacrimi în ochi. Se apropiase prin spate şi
pusese mâna pe umerii ei şi cu mişcări tandre îi
adunase părul lăsat pe spătarul băncii. Raluca nu
păruse surprinsă. Cu privirea plecată îi spusese:
„Mâine plec cu el...”, după care se ridicase şi... dusă
a fost. În acele momente sunase şi telefonul – era
diriginta. „Cineva doreşte să vorbească cu tine.” În
holul liceului auzise o voce din spatele uşii:
— Salut, Daniel, sunt comisarul Matei de la
poliţie. Te invit la un ceai într-un loc plăcut ție.
Mergem cu maşina mea.
Îi întinse legitimaţia şi fără alte cuvinte
porniră spre terasa de pe faleză. Lui Daniel nu-i
displăcuse abordarea, însă fuseseră multe semne de
întrebare. Se hotărâse să nu facă presupuneri şi să
aştepte abordarea comisarului. Se gândea, totuşi, că
ştia multe despre el din moment ce cunoştea terasa
preferată.
— Alegi tu masa, sau mă laşi pe mine?
— Alegeţi dumneavoastră.
— Te rog să-mi spui pe nume, Cristi. Hai la
masa ta preferată!
50 Axis Libri
Ştie şi masa mea preferată! Ochi şi urechi! –
Voi fi sincer şi clar, Daniel! De la începutul anului
am fost cu ochii pe mai mulţi liceeni care dau
bacul anul acesta, printre care ai fost şi tu. Scopul
– alegerea unor candidaţi cu aptitudini speciale
pentru examenul de admitere la Şcoala de Ofiţeri
de poliţie, într-un domeniu cu totul special şi
anume: ofiţeri sub acoperire în combaterea crimei
organizate, în țară şi în afara ei. Eu însumi am lucrat
ani mulţi în acest departament. Vreau să ştii că nu
am vorbit cu părinţii şi nici cu altcineva despre
aceste lucruri. Urmez o procedură strictă şi totul
rămâne confidenţial, indiferent de rezultat. Atenţie!
Această profesie este riscantă şi nu este la îndemâna
oricui. Din 15-20 de ofiţeri recrutaţi, va ajunge doar
unul singur să fie ales. Riscul maxim este viaţa.
Ai timp să te gândeşti o lună şi vom mai purta o
discuţie după examenele tale.
„Nu mă aşteptam la asta, voi fi prudent.” Îl
privise câteva clipe în ochi: „Nu minte! Îmi este de-
ajuns.” Totuşi:
— Ce-ai păţit la gât?
Răspunsul ofiţerului venise prompt:
— Am fost strangulat în ultima mea misiune
din Ucraina.
Discuţia se terminase în linişte. Răspunsul
lui fusese, încă de la început... „Da!” Mai grele
fuseseră discuţiile cu părinţii, care până la urmă, îi
respectaseră dorinţa.
Aşa începuse totul. După trei ani, Daniel,
proaspăt absolvent al Şcolii de Ofiţeri, era transferat
într-un loc secret pentru o pregătire suplimentară
de supravieţuire în condiţii limită. După alţi doi ani
venise prima misiune de ofiţer sub acoperire.
N.R.: Fragment din romanul „Elipsoid” aflat în curs de
publicare.
 P
R
O
Z
Ă

Misterul mingii negre

Îmi place să mă joc cu mingea în timpul liber. Nu am prieteni, de

aceea mi-am făcut o minge din cârpe în care am turnat nisip. Mă joc
până se rupe, apoi o cârpesc și mă joc în continuare. Nisipul o face să fie
mai grea și nu există riscul să sară în curtea vecinului. Am improvizat
o poartă dintr-un stâlp și un pom de zarzăr și încerc să marchez goluri
din diferite unghiuri. Până când se rupe mingea sau mă strigă mama să
merg la masă.
Într-o zi, după ce m-am întors de la școală, mă jucam cu mingea
lângă gard. Oamenii treceau pe alături, îi salutam și ne căutam de ale
noastre. Un băiat blond, cu chip de slav, pedala pe o bicicletă albastră.
Coborî de pe șa și se apropie de mine. Îmi întinse o minge neagră, de
mărimea unui pepene mic și-mi spuse: „Ia-o, joacă-te, este a ta.” Îl știam
un băiat dur, bătăuș, care putea lovi pe oricine fără motiv, de aceea am
șovăit. Băiatul insistă. Am întins mâna cu teamă, am luat mingea și am
mulțumit cu recunoștință. Bălanul dispăru într-un nor de praf. M-am
jucat toată ziua cu mingea primită. Era moale, țopăia foarte sus și era o
plăcere să o lovești. Multe zile m-am jucat cu ea.
Trecuse ceva timp după acea întâmplare și într-o zi, mergeam
să-mi cumpăr o înghețată, când dintr-o dată apare băiatul blond în fața
mea, sare de pe bicicletă, o aruncă jos și se năpustește pe mine cu pumnii,
spunând: „Ți-am zis să-mi aduci mingea, de ce nu mi-ai adus-o?”.
Doamne, cum de am uitat? Dar oare nu mi-o dăduse mie? A zis să i-o dau
înapoi? Uitasem total de minge și de blond. Nici nu mai știam pe unde
mai este, dacă o mai fi pe undeva. Îi spun: „Scuză-mă, dar am uitat să ți-o
Veaceslav Cușter aduc.” Furios, m-a mai lovit de câteva ori: „Să mi-o aduci, că o pățești!”
scriitor
A urcat pe bicicletă și a dispărut. Nu mi-am mai luat înghețată. Am mers
acasă ca să caut mingea. Am răscolit peste tot. Nimic. Am pierdut-o? A
luat-o cineva? Habar nu aveam ce am făcut cu ea ultima oară.
Mai trecuse o bucată de vreme după întâlnirea cu băiatul furios.
Nu găsisem mingea și îmi era frică să nu dau nas în nas încă o dată cu el.
Evitam să ies la plimbare sau la joacă. Într-o zi, însă, când mă întorceam
de la școală, dau fix peste el. Ei, acum ține-te. Și ce să vezi: bălăiorul părea
că este și mai sălbatic: „Unde e mingea? Nu ți-am zis să mi-o aduci?”
Abia dacă puteam să mă feresc de ploaia de lovituri. Îi zic, rușinat: „Nu
am găsit-o, am căutat-o peste tot.” Nu l-am sensibilizat deloc și a început

septembrie 2023 51
 să mă amenințe: „Nu mă interesează, găsește-o, fă ce
vrei, dar să mi-o aduci, altfel o pățești rău de tot!” Și
a plecat. Eu ce să fac? Cu fața spartă, fuga acasă, la
căutat mingea buclucașă. O caut peste tot, chiar și în
locurile în care nu ar fi încăput. Nimic! Acum ce mă
fac? Să caut în magazine, poate găsesc una similară, o
cumpăr și i-o duc. Am căutat-o în magazine, în piață
– nimic. Eram pierdut. Nu mai aveam chef de joacă,
la școală mă furișam și nu ieșeam în pauze.
De fiecare dată când mă simțeam nedreptățit,
neajutorat, mă frământam zi și noapte și număram
ceasurile, așteptând să cresc mare, ca să-mi fac
dreptate. De multe ori însă, dreptatea nu avea
nevoie de intervenția mea. Îmi amintesc o noapte
de iarnă, când ațipeam la căldura sobei, iar o gloată
de bărbați beți ne-au rupt ușa și au sărit să-l bată
pe tata. Pe unul dintre ei, cel care l-a lovit primul, îl
cunoșteam. Eram atât de speriat, încât îmi auzeam
numai bătăile inimii. Neputincios, am fugit desculț,
în pijamale, prin omătul până la brâu, pe ulițele
troienite, până la mătușa mea, ca să-i povestesc ce
s-a întâmplat. Aflasem a doua zi că bărbații l-ar fi
acuzat pe tata că le-a furat o putină, pe care evident
că nu au găsit-o în curtea noastră. De fiecare dată
când treceam prin fața casei omului care l-a lovit pe
tata mi se strângea inima de supărare și deznădejde
și mă rugam să cresc mai mare ca să-l răzbun pe tata.
Nu a fost nevoie. Într-o noapte, bărbatul adormise
beat, cu țigara aprinsă în pat și a murit intoxicat cu
fum. Nu știu dacă a găsit putina dispărută și dacă l-a
ajutat cumva la judecata particulară, unde trebuia să
răspundă pentru multe lacrimi de copil nevinovat
și nedreptățit. Un alt caz care m-a cutremurat s-a
întâmplat într-o zi de vară, când vreo trei bărbați au
intrat în curtea noastră, spunând că ligheanul care
era sprijinit de bucătăria de vară este al unui dintre
ei - un om gras și respingător - și că l-am furat noi.
Mama i-a contrazis și a spus că este ligheanul nostru.
În acel moment, bărbatul burtos a lovit-o pe mama
cu pumnul direct în față, încât ea căzut pe spate.
Eram extrem de furios, revoltat și lipsit de orice
ajutor. Voiam să-i iau mamei apărarea, eram nespus
de nedreptățiți, dar nu puteam să fac nimic. Am luat
o piatră și am aruncat-o cu toată puterea în direcția
celor trei bărbați mincinoși și violenți, însă piatra s-a
lovit cu zgomot de lighean. Am fugit, ca să nu mă
bată și pe mine. De atunci, am plâns mult de ciudă
și deznădejde, rugându-mă să cresc mare și să-i
fac mamei dreptate. De fiecare dată când treceam
prin fața porții acelui om care mi-a provocat atâta
suferință, îl căutam cu privirea, ca să-i țin minte
52 Axis Libri
chipul urât și strângeam pumnii a răzbunare. Dar nu
a fost cazul. În mai puțin de un an omul mincinos cu
burtă mare a plecat în lumea de apoi. Nu știu dacă își
găsise ligheanul și dacă i-a spălat din păcate, pentru
că la judecata particulară îl aștepta un râu de lacrimi
ale unui copil nedreptățit, nevinovat și neputincios.
În cazul de față mă simțeam oarecum
nedreptățit. Da, nu i-am dus mingea și a fost vina
mea că am pierdut-o, dar nu i-o furasem și nu aveam
de gând să o păstrez pentru mine, cum greșit credea
acesta și mă bătea. El mi-o dăduse să mă joc. Nu
mi-a spus să i-o aduc mai târziu. Eram neputincios și
voiam să se facă dreptate. Și dreptate s-a făcut. După
un răstimp, când abia îmi trecuseră vânătăile și nu
mai aveam nicio speranță și nicio alinare în rezolvarea
acestui caz. Într-o zi de toamnă, în timp ce curățam
grădina, făcusem o descoperire uluitoare: sub o tufă
de flori stătea cuminte mingea neagră de mărimea
unui pepene mic. Doamne, ce ușurare! O spăl, o șterg
și o zbughesc iute la băiatul supărat pe mine. Eram
bucuros că am găsit mingea, dar îmi era teamă că
am întârziat atât de mult. Ajung la poarta lui, încep
să tremur, îmi transpiră palmele, mi se usucă gura,
dar bat la poartă și aștept. Îl văd că se apropie. Îl salut
și îi întind mingea: „Știi, am găsit-o abia acum, era
sub o tufă de flori, îmi pare rău că am întârziat atâta.”
Flăcăul se uită nepăsător la mine și spuse plictisit:
„A, mingea.” Și mă invită: „Intră în curte.” Doamne!
Să intru în curte? E clar ce mă așteaptă. Intru timid,
speriat, nehotărât. Se întoarce brusc către mine: „Poți
s-o păstrezi. De fapt, stai.” Se duse după o șură și
revine cu încă o minge identică: neagră, de mărimea
unui pepene mic și zise: „Ia-le pe amândouă, sunt
ale tale.” Am încercat să refuz, speriat, dar el insistă.
Întind mâinile, nehotărât, temător și nedumerit.
Am luat mingile, am mulțumit amabil și am plecat.
Întorceam capul să văd dacă nu se răzgândește, dacă
nu mă ajunge din urmă, dacă nu urcă pe bicicletă. Dar
nu s-a răzgândit. Am ajuns acasă, am pus mingile în
dulap și nu le-am mai atins niciodată de atunci. Le-am
păstrat acolo, ca în cazul în care mi le va cere, să știu
de unde să le iau și să i le dau imediat. Dar nu a fost
cazul. Blondul murise într-un accident teribil, în timp
ce conducea o motocicletă. Am continuat să mă joc
doar cu mingea mea meșterită din cârpe și nisip.
Îmi place să mă joc cu mingea. Nu am prieteni,
de aceea mă joc singur. De fapt, am un mare prieten,
pe Dumnezeu. Și mă rog Lui să mă ferească de
nedreptate, iar pe cei care mă nedreptățesc și-mi
provoacă lacrimi imaculate, să-i ierte și să nu le dea
ceea ce merită.
 PRIMĂ TRIMESTRIALĂ (III)
fragment

Toţi izbucniră în hohote de râs, mai puţin Moţolete, care izbucni:

— Destul, tovilor, destul! M-am săturat să aud că regulaţi numai
pe banii întreprinderii. Dacă poftiţi să vă iubiţi puicuţele din propria
ogradă, sau din cele vecine, plătiţi, tovilor, plătiţi! Nu cu prime, ci
cu bani din propriul buzunar. Păi, cu mentalităţile astea, cu doamne
şi domniţe… şi puicuţe… unde-ajungem? Asta e curat degradare
morală! Trebuie să fac cu voi o… o… terapie de recuperare morală.
Nu vă aprob premiaţii, adică… „premiatele”! Dacă l-aţi ameţit până
l-aţi scos la pensie pe vechiul director, apăi, cu mine nu vă merge. Eu
sunt Moţolete, băă, sunt Moţolete!
Toţi se uitau uluiţi la director. Erau speriaţi ca puii atacaţi de
uliu. Privirile lor disperate căutau pe mama cloşcă, adică pe nea
Spirache. Dar, „mama cloşcă” era şi ea speriată. Amuţise. Aştepta să
vadă ce face directorul.
Moţolete continuă:
— Nu, tovilor, nu! Primele vor fi date celor ce muncesc, celor care
trudesc şi realizează planul. Cu sudoarea lor am obţinut rezultatele
care ne permit aceste prime. Voi discuta direct cu ei, aici, de faţă cu
dumneavoastră, să vedeţi cât de sănătos gândesc muncitorii, cum pun
ei problema.
Se adresă lui Mitică, şeful Transporturilor:
— Vino, tovule, cu un şofer, să spună el cine merită primă!
Mitică a dat un telefon şi în birou a intrat un tânăr scund,
Năstase Marin subţirel, mânjit de ulei pe mâini şi pe faţă:
scriitor — M-aţi chemat, tovarăşe director? întrebă, puţin speriat.
Moţolete îi strânse mâna murdară şi îl întrebă solemn:
— Cum te cheamă, tovarăşe?
— Victoraş! spuse sfios şoferul, privind cu frică la Mitică.
— Nu te speria, tovarăşe Victoraş! continuă Moţolete. Te-am
chemat să ne spui dumneata: cine merită primă la Transporturi?
Victoraş se zgâia speriat şi întrebător la mutra fioroasă a lui Mitică.
— Uită-te la mine, tovarăşe Victoraş! Dintre voi, şoferii, cine
e mai harnic, mai grijuliu cu maşina, cine face sacrificii pentru
întreprindere?

septembrie 2023 53
 Tot trăgând cu coada ochiului spre Mitică,
după un minut de tăcere, Victoraş îngăimă:
— Ce să zic, tovarăşe director? Toţi muncim.
Toţi ne facem datoria, dar sacrificii face numai
Paulica. Apoi, privi spre tov Mitică, încercând
să vadă dacă şeful este de acord. Acesta dădu din
cap discret, aprobându-l, fapt care-l încurajă să
vorbească mai departe. Că Paulica…merge cu
noi toţi. Ea, săraca, este drăguţă cu toţi, dar…unii
dintre noi profită de bunătatea ei. Ca malacul de
Clăpăreaţă, care a încătărămat-o de vreo trei ori
într-o deplasare.
— Ce i-a făcut, mă? a-ntrebat cu naivitate
Moţolete.
— Păi, noi nu ne ducem la hotel, că dormim
în cabină. Şi…Paulica, face şi ea economie pentru
întreprindere. Mă-nţelegeţi. Dar Clăpăreaţă…
Că mi-a spus săraca: „mă, îl suport cât este el de
huidumă, că n-o are mai mare decât tine, dar să se
spele, mă, împuţitul dracului! Că duhneşte de-mi
vine să-mi vărs maţele.”
Toţi începură să râdă, însă Moţolete, palid la
faţă, i-a retezat-o:
— Mulţumesc, tovarăşe, mulţumesc! Eşti liber!
Râsul şefilor îngheţă şi îngrijorarea le reveni,
când văzură faţa îmbufnată a lui Moţolete, care
mormăi:
— Tov Romică, fii bun şi cheamă gestionarul
de la depozit! Romică dădu un telefon şi, după
puţin timp, intră gestionarul depozitului, un vlăjgan
brunet cu mustaţă, într-un halat albastru, lung, pe
nume Tulău Vasilică. După ce intră, mototolind în
mâini basca veche şi prăfuită, bâlbâi un „trăiţi tov
director!”. Mai trase încă un „trăiţi” şi la şefi şi se
opri lângă uşă, mormăind:
— La ordin!
După ce-l privi câteva secunde, măsurându-l
din cap, până-n picioare, Moţolete făcu un efort de
amabilitate:
— Tovarăşe Tulău, fii drăguţ şi spune-ne şi
nouă, la dumneata se munceşte?
Vasilică Tulău tresări speriat, scăpărându-i
neuronii: hait, ăsta a aflat ce se-ntâmplă la mine!
Cu o voce plângăreaţă, mototolind şi mai mult
basca, îngăimă:
— Vai de mine, tovarăşu director, ce vreţi să
spuneţi? Am făcut ceva?
— Nu, tovule, spuse moale Moţolete, vrem să
dăm prime la cineva din colectivul depozitului, unor
54 Axis Libri
tovarăşi, sau tovarăşe, care fac eforturi deosebite,
care sunt devotaţi întreprinderii…
Tulău nu pricepu care este „șpilu” întrebării.
Gândi: o fi aflat ceva de banca din fundu’ depozitului,
de după perdea? Te pomeneşti că i-o fi spus şefu’.
Da’, dacă nu i-a spus? Şi şeful…văz că nu-mi face
nici măcar un semn. Las’ că se descurcă el. Şi tot
mototolea amărâta aia de bască. Moţolete îl luă tare:
— Hai, tovule, ce, nu-ţi cunoşti oamenii?
Doar lucrezi direct cu ei.
— De, ştiu şi eu, tovarăşe director? se bâlbâi
din nou, învârtind pe mână basca. La mine… toţi
muncesc… la încărcat, la descărcat… la numărat,
sortat, la acte.
— Aşa, aşa! Hai, că ai un colectiv de oameni
exemplar. Uite, mie îmi place de tânăra aia, cam
puţinică la trup, dar extrem de ageră, harnică şi
săritoare. Am văzut-o cum trage de lăzi. Mi se pare
că o cheamă… Şchiopea. Da, da, am remarcat-o,
Şchiopea Frosa.
— A, zâmbi satisfăcut Tulău. Vă referiţi la
Frosinica? E spirt, tovarăşe director! Sortează rapid
mărfurile, ştie pe dinafară soldul, fără să se uite pe
fişa de raft. O auzi: „Mai avem atâtea bucăţi, şefule!”
Şi când număr sau mă uit pe fişa de raft, aşa este.
Iar eu, ca s-o înham la treabă, nu-i spun tovarăşa
Şchiopea ci o strig Frosinica. Ei, atunci îi râde faţa
şi munceşte toată ziua ca o tâmpită.
— Păi, vezi? îl încurajă Moţolete, premiaz-o,
tovule, că merită!
Dar Tulău începu iar să smotocească basca,
uitându-se pe furiş la Romică, dar şi la ceilalţi
şefi. I se păru că vede pe feţele lor un zâmbet
ironic, adică…pe tâmpita aia, mă? Şi pe ea o duci
pe bancă? Gândi: Frosinica ar merita o primă cu
prisosinţă, dar şmecherii ăştia or fi aflat de la şefu
de banca dintre rafturi. „Ăştia” au făcut haz de el şi
porcu’ de director mă încearcă… Mă tot răsuceşte
cu Frosinica şi vrea să mă aducă la bancă. Apoi…
hm! Da’ nu sunt eu prostul lor.
— Hai, tovule, spune odată! îl zori Moţolete.
— Ar merita, tovarăşe director, dar…
— Dar, ce? îl repezi Moţolete.
— Păi…calcă strâmb.
— Cum, adică? făcu pe şiretul Moţolete. Foarte
bine dacă mai calcă şi strâmb. Ce nu-ţi convine?
„Am spus eu că mă-ncearcă” îşi zise Tulău.
„Şi directorul…ticălosul dracului!” Apoi spuse
precipitat:
 — A, nu, nu! M-aţi înţeles greşit, tovarăşe
director! Păi, dacă era aşa, de mult o zburam din
gestiune. Că eu… nu admit! Am spus că ea calcă
strâmb, la propriu, adică şoldiu, cu fundu’-ntr-o
parte. Aşa… şontâc, şontâc!
Toţi începură să râdă, dar Moţolete insistă:
— Ei, şi ce? Nu poate lua primă din cauza
asta?
Tulău îl privi pe Moţolete pe sub sprâncene,
şmechereşte. Gândi: „ăsta mă crede tâmpit şi vrea
să-i cad în plasă!” Zise tare:
— Nu are Frosinica alură de premiată!
Nervos, Moţolete îl repezi:
— Dar cum trebuie să fie o femeie, tovule, ca
să ia primă? Te rog să fii sincer şi să-ţi spui deschis
părerea!
— Sincer, sincer? rânji şmechereşte Tulău.
— Bineînţeles! Cum crezi tu că trebuie să fie
tipa care merită să ia primă? Spune, aşa, tovărăşeşte!
„Tipa”!.. Hai, că m-am prins! Nemernicii ştiu
totul şi mă aburesc cu Frosinica. Iar eu, le cad în
plasă ca un caraghios.
— Spune, bă, aşa, ca între noi, bărbaţii! sări
şi Romică.
Tulău se „lumină” şi, uşurat, îşi zise: am înţeles
şefu, s-o dăm pe faţă! Şi începu molcom:
— După mine, cred că de la Desfaceri, cea
mai potrivită ar fi Lenuţa. De la şefu din birou. Chip
de înger cu gene lungi, figură de madonă serioasă,
subţirică, sânii tari, delicată…
— Lasă, tovule, pictura! i-o reteză Moţolete.
Trage, trage?
— De unde ştiţi? sări ca ars Tulău.
— Asta spune dumneata! îl repezi Moţolete.
— Eu, tovarăşe director, nici n-aş fi îndrăznit
să ridic ochii la aşa cadră. Ea… o finuţă… eu…
în halat. Dar, când a venit la inventar şi am rămas
singur cu ea, între rafturi…
— Aşa, aşa! Cum a fost la inventarul ăla? l-a
luat repede Moţolete. Văzându-l fâstâcit, iar l-a
repezit: hai, hai, că ştim totul!
Tulău se uită descumpănit în jur, mai ales la
şeful lui, Romică, spunându-şi: ce mi-ai făcut, şefu?
Se bâlbâi:
— Tovarăşe… director… nu… n-a fost, nu,
eu am fost corect, respectuos, n-am făcut nimic
grav. Însă…ochii Lenuţii, cum să vă spun… ardeau
şi… rămăsesem singuri, ceilalţi plecaseră. Ştiţi?.. Eu
simt când intră oaia-n călduri.
— Cum ai… întrebă, sugrumat, Moţolete. P
— Cum am înşurubat-o? N-a fost greu. R
Văzând în ce stare e, am… îndrăznit şi ea, atât O
aştepta. Z
— Unde ai înşurubat-o? gâfâi Moţolete. Ă
— Pe banca dintre rafturi, după perdea. I-am
spus şi şefului. Dumnealui s-a mirat, dar a venit
şi dânsul cu Lenuţa, după perdea. Apoi… şi eu.
De câte ori venea la mine şi-mi spunea: „avem o
problemă de clarificat”, o duceam după perdea.
— Şi, o-nşurubai! spuse palid Moţolete.
— Da, tovarăşe director! îngăimă Tulău. Ce
puteam să fac? Trebuia să clarificăm problema.
Moţolete îl privea stupefiat, cu faţa lividă.
Tulău înţelese că trebuie să laude marfa şi să-i facă
propunerea:
— Ştiţi ce are Lenuţa-ntre picioare, tovarăşe
director?
— Ce are? întrebă maşinal Moţolete.
— Argint viu, tovarăşe director, argint viu! De
fiecare dată, mă face omletă. Omletă cu jumări…
Dacă vreţi şi dumneavoastră… oricând… aranjez
eu…
Moţolete simţi că se sufocă şi explodă:
— Ieşi afară! Afarăă! A-fa-răăă!
Bietul Vasilică!... A ieşit împleticindu-se, ca
trăsnit. Îi vâjâia capul şi nu mai înţelegea nimic. Pe
hol, mormăia în neştire: ce vor şmecherii ăştia de
la mine? Nu era mai bine să nu recunosc absolut
nimic? Da’, nimic! Nimic!
Lui Moţolete îi căzu capul pe birou. Ar fi
muşcat din cristal, ar fi ronţăit din lemnul lustruit
de mahon. S-ar fi dat cu capul de cristal, să-l spargă.
Cei de faţă se uitau speriaţi, când la nea Spirache,
când la Romică. Stelică îl întrebă şoptit pe Romică:
— Ce l-a găsit p-ăsta să trăncănească? Romică
a ridicat din umeri, nedumerit:
— Nu ştiu! Un tâmpit!
Moţolete mormăia aiurit, cu ochii-n tavan:
— Omletă cu jumări… omletă cu jumări…
omletă cu jumări… Apoi, se ridică şi răcni:
— Uite unde am ajuns, băi, tovarăşi! Înţeleg,
voi şefii… hai!
Dar în întreprinderea asta trebuie să reguleze
şi gestionarii? Și ei, tovilor?
— Şi ei, tovarăşe director, răspunse calm
Spirache. Şi şoferii, şi mecanicii, şi electricienii,
adică întreaga clasă muncitoare. De la tovarăşul
Prim până la ultimul muncitor.
septembrie 2023 55
 — Dar de ce, tov Spirache? De ce? dădu cu
pumnul în birou Moţolete.
— Pentru că sunt şi ei oameni, răspunse calm
Spirache. Aşa i-a lăsat dum… ă… ă… natura.
— Orice-ai zice dumneata, eu nu pot să
tolerez asta, tovarăşi! Nu vă daţi seama că dobitocul
de gestionar, căzut în plasa curviştinii, până la
urmă o să ne dea o gaură-n gestiune? Nu credeţi
că o să ne doară capul pe toţi de prostia nătărăului?
Aa! Eu nu pot să las lucrurile aşa! Trebuie să smulg
răul de la rădăcină! Şi voi începe cu dumneata, tov
Romică, pe urmă cu gestionarul şi putoarea. Mi-e
silă cât de jos ai ajuns, tovule! În ce mocirlă morală
te bălăceşti. Ar trebui să te dau afară, însă… eşti un
cadru de bază. Aşa că… voi încerca o recuperare
morală cu dumneata. De mâine, vei lucra în depozit,
ca muncitor.
Romică se albi. Buzele şi bărbia îi tremurau..
Totuşi, în disperare de cauză, spuse calm:
— Aşa cum a procedat tovarăşul Prim cu
dumneata? Pentru că… şi dumneata… aici, tot în
recuperare morală…
— De unde ştii? a sărit ca ars Moţolete.
— Avem şi noi antenele noastre, răspunse, tot
aşa de calm, Romică.
Acum, lui Moţolete îi tremurau de mânie
mâinile şi buzele. Dar şi de frică. Se uită şi la ceilalţi.
Toţi îi aruncau săgeţi de gheaţă. Se simţi ca un
şoricel în faţa unor motani. Disperat, îl întrebă pe
Spirache:
— Ce însemnează asta, tovule, explică-mi?
Spirache, zâmbind şiret, începu să vorbească,
având în voce un calm dezarmant:
— Tovarăşe director, fiţi liniştit, nu vă
alarmaţi! Povestea a-nceput anul trecut, cu defilarea
de 23 august. Dumneavoastră eraţi la tribună,
aproape de secretarii biroului judeţean, că… de…
una e uzina „Fierul Roşu” în judeţul nostru. Mai
la marginea tribunei era şi tovarăşa Fâţea de la noi,
că… de… întreprinderea noastră… Şi tovarăşa
Fâţea vă privea atât de galeş…Dar dumneavoastră
n-aţi observat-o. Apoi, când îi cade cârligul în ochi
unei femei hotărâte, ca tovarăşa Fâţea, orice-ai
face, nu mai scapi. Te soarbe, ca magnetul pilitura.
Şi te lipeşte, tovarăşe director… de nu te mai
demagnetizează nimeni. Nici chiar tovarăşul Prim.
— Ce tot bălmăjeşti, tovarăşe Spirache?
spuse acru Moţolete. Eu, pe tovarăşa Fâţea, n-am
cunoscut-o decât aici. Şi când mi-a spus tovarăşul
56 Axis Libri
Prim să lucrez la această întreprindere, nu mai era
nimeni în birou.
— Hei, rânji tov Spirache, ce ştiţi
dumneavoastră? Păi, tovarăşa Fâţea a fost cea care
i-a propus tovarăşului Prim să vă recupereze moral.
— Dar, ce, tovarăşa Fâţea vorbeşte aşa…
tête-à-tête cu tovarăşul?…
— Ba, bine că nu! Când erau mai tineri, ca
membri ai biroului judeţean U.T.M. se deplasau
des la raioane, cu probleme. Şi, cred că ştiţi cum
se rezolvă problemele în deplasare. Tovarăşul
Prim n-a uitat-o şi o cheamă la pregătirea fiecărei
plenare. Acolo, tovarăşa Fâţea lucrează din
greu. Nu numai cu tovarăşul Prim. Fată isteaţă,
colaborează cu toţi membrii Biroului. Şi sunt ăia
nişte malaci!..
După vreo patru-cinci zile de tras, vine,
săraca, demolată, cu cearcăne la ochi, trasă la faţă,
cu buzele vinete, de n-o mai cunoşti. Îi spun: „Ia-ţi,
tovarăşa, o recuperare de-o săptămână, două, să te
refaci!” Şi se reface. Apare din nou zâmbitoare, ca o
floare. Iar dumneavoastră, tovarăşe director!... Of,
of, of! începu Spirache să se văicărească, ţinându-se
cu mâinile de cap.
— Ce te boceşti acolo? se răsti Moţolete.
— Dacă nu vreţi să-nţelegeţi nimic.
— Ce să-nţeleg? îl repezi din nou Moţolete.
— Vreţi să-ntoarceţi totul pe dos şi să stricaţi
bunul mers al întreprinderii. Nu ţineţi cont de
părerile şefilor care lucrează direct cu oamenii.
Nu vreţi să ştiţi cine trage la căruţa întreprinderii.
Dumneavoastră insistaţi cu Hurduc, Târhâială,
Lămâiţa, Sfârâială… Daţi-i afară pe cei de faţă
şi puneţi-i şefi pe cei care-i susţineţi. Să vedeţi ce
treabă o să faceţi cu Hurduc şi Lămâiţa…Hai,
tovarăşe director, să fim rezonabili!
— Ce rezonabili, tovule, ce rezonabili?
— Păi, oamenii ăştia, de faţă, au fost selectaţi
de tovarăşa Fâţea, personal. Fostul director habar
n-avea pe cine propunea ea. Nu credeţi că tovarăşa
Fâţea i-a verificat pe toţi la promovare? Că, aşa-i
place dumneaei: să verifice. Nu întreţine relaţii
îndelungate cu cel promovat, că nu-i sănătos. Cu
cei de la Judeţeana de Partid este altceva.
— Adică, să-nţeleg, tov Spirache, că eu,
Moţolete, trebuie să fiu verificat de tovarăşa Fâţea?
rânji acesta scârbit.
— Chestia asta cu verificatul, să ştiţi că e
reciprocă. Şi nu ştiu de ce vă deranjează, dacă i-a
promis tovarăşului Prim să vă recupereze moral? — Nu vă grăbiţi, tovarăşe director! Vă rog să P
Nu vă-nchipuiţi ce ar putea să raporteze dânsa la aprobaţi şi lista cu primele noastre! Ale… şefilor. R
Judeţeană? Şi-i întinse sub nas încă o listă. O
Moţolete pufnea şi se răsucea în fotoliu. Moţolete făcu ochii mari, fluierând: Z
Se mai fripsese cu o tovarăşă, în relaţii bune cu — Băă! Ce sume aţi trecut voi aici? De nababi? Ă
Judeţeana. Ar fi vrut să-i dea lui Spirache cu ceva în — Ia priviţi în fruntea listei! interveni
cap, dar prea erau „juste” spusele lui. Spirache. Acolo sunteţi dumneavoastră… Vă place?
— Ia stai, tovule! Dânsa nu este şef? De ce nu De trei ori mai mult decât la un… umil şef. Apoi,
participă la şedinţă? vedeţi imediat sub dumneavoastră? Observaţi cum
— Dânsa, mustăci nea Spirache, pregăteşte se alintă tovarăşa Făţea cu frumuşica sumă, dublă,
surpriza. faţă de-ale noastre? Noi… păstrăm distanţa legală.
— Ce surpriză? se repezi Moţolete. Stăm cuminţi în front…
— Aşa se procedează la noi când se fac — Şi ţinem ţucalu’! mormăi Romică.
premierile trimestriale. Cât dezbatem noi cifrele, — Ce-ai spus, tovarăşe Romică? întrebă
tovarăşa Fâţea pregăteşte festivitatea în sala de derutat Moţolete.
şedinţe, împreună cu fetele premiate. — Nimic, tovarăşe director! interveni nea
— Ce festivitate, tovule, ce festivitate? Spirache. Mai glumesc şi ei… Băieţi de gaşcă!
— Hai, tovarăşe director, fiţi rezonabil! Moţolete închise ochii şi semnă, zâmbind
Băieţii au făcut rost de câteva bidoane de bere, fericit:
fetele au pregătit o gustărică, o prăjiturică… un — Cum nu ştiu nimic, aşa să nu se-ntâmple
casetofon… sunt parfumate, minijupate… Şi nimic! Acum, haideţi! se precipită el. Că ne-aşteaptă
dumneavoastră vreţi să stricaţi totul. Ce păcat! fetele.
Tocmai acum când tovarăşa Fâţea vrea să vă Ieşiră cu toţii din birou, făcându-şi cu ochiul
recupereze. Să vă-ntărească moral. Dacă a-ţi şti unul-altuia. Stelică rămase mai în urmă şi-i şopti
dumneavoastră cum dansează tangou tovarăşa lui Romică:
Fâţea… cum îşi lasă sânii grei pe pieptul… — Nea Spirache a crescut în ochii mei. Nu
hmm! Şi capul pe umeri, cu faţa lipită de a ştiam că este un vulpoi genial.
dumneavoastră, şoptindu-vă la ureche cum să
rezolvaţi toate problemele.
Moţolete se lumină la faţă şi zâmbi radios:
— Bine, băi flăcăi, de ce nu mi-aţi spus de la
început cum stau treburile? Nu ne mai agitam atâta.
— De unde să ştim noi cum reacţionaţi?
Am întocmit listele, am făcut toate pregătirile, dar
dumneavoastră…
Moţolete râse satisfăcut:
— Bată-vă, să vă bată, de şolticari! Nu ştiam
că sunteţi de-ai mei.
— Parcă noi ştiam că sunteţi de-al nostru?
rânji ironic Romică.
— Nu-i nimic, tov Romică, spuse Moţolete,
ridicându-se. Să uităm totul şi să mergem în sala
de şedinţe!
Nea Spirache ridică mâna, oprindu-l:
— Staţi, tovarăşe director! Trebuie să aprobaţi
listele cu premiaţii noştri! Şi vârâ sub nasul lui
Moţolete un vraf de liste şi acesta le semnă fără să
le citească. Apoi, Moţolete dădu să plece, dar nea
Spirache îl reţinu din nou:

septembrie 2023 57
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame

LA BIBLIOTECA V.A. URECHIA

De mult timp am observat:
În acest aşezământ
Trebuie neapărat
Ca să fii om de cuvânt.

AVERTISMENT
Când „comiţi” o nouă carte,
Mulţi îţi spun, prieteneşte:
— Tu ai mers mult prea departe,
Că azi cine mai citeşte?

MUZA MEA
Pe-o greşeală se bazează,
Fi’ndcă m-am lăsat condus
Şi pe asta tot mizează:
Mă trimite la... produs.

EPIGRAMA
Concentrată-n patru versuri, Vasile Manole
Epigrama e atomul inginer, epigramist
Ce cunoaşte-a lumii mersuri,
De aruncă-n aer omul.

MERITOCRAŢIE ROMÂNEASCĂ
Omul care ştie carte
Nu ajunge prea departe...
Leneşul analfabet,
Ăla e „băiat deştept”!

58 Axis Libri
MAMEI
Ca femeie de la ţară,
Îi sărut de-a pururi mâna,
Făr’ să fie profesoară
Ea m-a învăţat româna.
PONT PENTRU PERCHEZIŢIILE DNA
Cea mai bun-ascunzătoare
Pentru bani e-acum, fireşte,
O bibliotecă mare...
Fi’ndcă nimeni nu citeşte.
FOAMEA DE LECTURĂ
Şoarecii când flămânzesc,
Doar la Eminescu-n pod,
Cărţile ei le citesc
Şi abia apoi le rod.
URMÂND ÎNDEMNUL „DĂ-TE LA O
CARTE!”
De când se dă la câte-o carte,
Nevasta lui, ce-i foarte-abilă,
Având o viziune-aparte,
Se dă... la unul ce-are vilă.
PE ARIPILE VÂNTULUI
De când caut amatori
Să-mi citească ei „cuvântul”,
Mi-au tot spus din editori:
Cărţi mai răsfoieşte... vântul.
ROMÂNIA EDUCATĂ
Dăruindu-le o carte
Multora „băieţi deştepţi”
Ei o dau chiar mai departe:
La nepoţi analfabeţi.
UNUI SCRIITOR ANONIM
Mult a scris şi a produs
Însă soaţa n-a-nţeles
Până când nu l-a „tradus”
C-un coleg cu palmares.
MÂNDRIA DE A FI ROMÂN
Deşi n-ai fost contemporan
Dar vrei acum să te mândreşti
Cu Eliade şi Cioran,
Te poţi mândri, de îi citeşti.
BIBLIOTECA, PANTEONUL SCRIITORILOR
Ca scriitor de ai fost „uns”
Şi cărţi ai scris, când ai să „pleci”,
Pe raftul ei de ai pătruns,
Acolo vei rămâne-n veci.
septembrie 2023 59
E
P
I
G
R
A
M
E Epigrame

Românii în lume
Chinezii ne-au dat covid,
Rușii fac război și-ucid
Și românii în top sunt sus:
Averea țării au distrus...

Despre „emblemă” în turism.

Emblema în trecut – o frunză stilizată,
Arătând ce a rămas dintr-o țară bogată!
În prezent aș propune un bătrânel
Trăgând un căruț c-o pâine după el...

Scriitorii
Scriitori - firi legendare,
Venerați chiar și de zei,
Metaforic - oameni care
Se mănâncă între ei ...

Nedumerire
Pe o firmă scrie: Doctor avocat;
Te întrebi când s-apelezi la cel citat: Ioan Fărcășanu
Când ai arsuri de stat prea mult în soare, epigramist, poet
Sau să-ți reducă anii de-nchisoare...

Discuție între soțiile unor parlamentari

— Soțul meu se dă drept domn
Și vorbește noaptea-n somn..
— Pe-al meu l-au televizat,
Când dormea ieri în Senat...

60 Axis Libri
Destăinuirea unui scriitor debutant
Nu bănuiam nici în vis,
Capodopera ce-am scris;
De la critic am aflat:
Dar și banii ce - i-am dat! ...
Meditând la viitor
Director, de mulți ani, fiind la Stat
Și meditând profund la viitor,
Pe toți nepoții mei i-am angajat
Să fie mâine, șefi, ca unchiul lor...
Dialog între îndragostiți
El, îndrăgostit lulea:
— Ce să fac să fii a mea?
Ea, sfiioasă ca femeia:
— Să închizi ușa cu cheia...
Reflecțiile unui pensionar la piața
agroalimentară
Piața seamănă a muzeu,
Te uiți la preț, oftezi din greu
Și pleci c-o întrebare-n gând:
— Până când Doamne, până când...
Grija părinților față de „odrasla” lor de 50 de ani
Noi mereu l-am oblojit,
Niciodată n-a muncit!
— Dar când noi nu vom mai fi?
— Statul ni-l va ocroti!
Îndemnul unui îmbogățit
De ești dornic de câștig,
Fă-te AS într-un partid,
Stai câțiva ani la putere
Și te trezești cu o avere...
Parcul Zoo
Cum pensia primesc în lei
Parc Zoo am făcut cu ei,
Vrând să devin și eu bogat;
Dar fiscul m-a falimentat...
septembrie 2023 61
I
N
T
E
R „PENTRU MINE EXAMENUL MAJOR
V
I
U
ESTE CEL DIN FAȚA CITITORILOR”
Interviu cu Vasile Ghica

„Doamne, ce sat și ce oameni!

Un adevărat Macondo marquezian!”

Rodica Lăzărescu: Aţi văzut lumina zilei (sau a nopţii, nu ştiu

ora naşterii!!) într-o zi mare – 8 noiembrie – sărbătoarea Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavril, dar într-un an plin de evenimente
dramatice pentru România (să ne amintim câteva: marile pierderi
teritoriale; instaurarea dictaturii militaro-legionare; asasinatele
comise de legionari; cutremurul devastator – 7,4 grade pe scara
Richter – taman la câteva zile după venirea dvs. pe lume. Ceva din
dramatismul acestei perioade s-o fi imprimat în adn-ul dvs. artistic?
Vasile Ghica: Da, destinul mi-a hărăzit, la intrarea mea în
lume, o încărcătură teribilă de evenimente. De fapt, sunt născut pe
2 noiembrie, nu pe spectaculosul 8. Pentru că mortalitatea infantilă
făcea ravagii, singurele leacuri fiind buruienile, exista obiceiul ca
înscrierea la Primărie să se facă ceva mai târziu, ca să nu mâzgălească
registrele degeaba.
Apoi, mi-a povestit mama că la marele cutremur din 10
noiembrie era cu mine în brațe, pentru că plângeam, fără pauză de
masă și de somn. A ieșit repede în curte cu mine. În urma ei, tocul ușii
s-a înclinat, dar au ieșit cu bine și ceilalți.
Despre Diktatul de la Viena am aflat, evident, târziu. Am avut
permanent o admirație deosebită față de Mihail Manoilescu, chiar Rodica Lăzărescu
înainte de a ști că este tecucean. Fiind ministru de Externe, a fost scriitoare
trimis la Palatul Belvedere să semneze respectivul tratat. Când i
s-a pus în față harta ciopârțită a României, a leșinat. Să vedeți cât
de mică este lumea. Când am ajuns tânăr profesor la Școala nr. 4
din Tecuci (prima școală de băieți din oraș, înființată în 1842), am
aflat că în maghernița din curte, unde locuia îngrijitoarea școlii, s-a
născut și a copilărit marele economist și diplomat de mai târziu. Era
fiul învățătorului care într-o duminică de vară s-a dus cu familia
(soția și cei trei băieți) să facă baie în apa Bârladului din apropiere.
O mică neatenție și dascălul s-a înecat. Chinul de pe lume. Mihail a
făcut o școală de meserii, dar, până la urmă, a ajuns o personalitate
marcantă. Politica i-a scurtat însă viața. A murit la Sighet, în 1950,

62 Axis Libri

Vasile Ghica
la numai 59 de ani. Cu doar 15 ani în urmă,
Guvernul Braziliei a trimis o depeșă de mulțumire
românilor. Și-au salvat economia de la faliment,
aplicând Teoria protecționistă a marelui tecucean.
Pe noi nu ne interesează această teorie pentru că
nu mai avem ce să protejăm.
R.L.: Am scăpat de-o grijă, cum s-ar zice!
V.G.: Cam aşa. Dar să ne întoarcem la
întunecata mea copilărie. Nu aveam nici 4 ani, când
Gică, fratele mai mare (avea 12 ani), a fost lovit de
o mașină sovietică eliberatoare. Eram cu cele trei
surori în curte, când l-au adus părinții cu căruța.
Mama își rupea hainele și își smulgea părul din
cap. Mai târziu, am asemuit-o cu celebrul Strigăt
al lui Munch, când zeul automobil ne-a răpit-o și
pe Ileana, studentă în ultimul an la Stomatologie.
Cobora din tren. A venit un vitezoman, a spulberat
bariera și a strivit-o de scara vagonului. Dar ne-am
îndepărtat iar de copilărie. Țin minte că la bunicii
paterni se afla un soi de comandament german.
Noi, copiii, ne făceam de lucru des pe acolo, pentru
că ne dădeau ciocolată. Nu după multă vreme au
venit și rușii. Ei ne-au răscolit casa peste tot, până
când au găsit butoiul cu vin. Au tras cu puștile în
el și se așezau repede, ca purceii la burta scroafei,
până când cădeau beți turtă. Seara târziu, au scos
mobila din casă, au așternut paie și s-au culcat pe
lut, ca sardelele. Abia mai târziu am aflat de ce
femeile dormeau în pod. În Germania au comis
peste două milioane de violuri. Îmi mai amintesc
de preșurile puse noaptea în geamuri, ca să nu ne
zărească aviația germană. Eu mă furișam, uneori,
pe prispă și mă uitam fascinat cum bombele
spintecau cerul. Acelea au fost jocurile de artificii
ale copilăriei mele. A venit seceta cumplită din
1946. Ca să nu moară de foame, vreo două sute
de copii au fost duși în Oltenia. A început lupta
împotriva chiaburilor. Pe o listă figura și familia
noastră. Speriat la culme (eram în clasa a șasea),
am încropit o scrisoare către Gheorghiu-Dej.
Colegul de bancă mi-a rupt, pe furiș, foile din caiet
și i le-a dat vecinului, care era șeful comuniștilor
din sat. Seara, a venit la noi soția acestuia care
era învățătoare. S-a dus cu tata și au discutat în
fundul grădinii. Mă așteptam la ce era mai rău.
Eram în pragul sinuciderii. M-am culcat, fără să
mai mănânc. Tata nu mi-a zis nimic. După câtva
timp, am aflat că familia noastră dispăruse de pe
lista blestemată. Le-a fost teamă, probabil, că am o
relație specială cu șeful statului. Ajuns la liceu, am
fost exmatriculat, pentru că nu plătisem taxa. Am
plecat repede acasă. Tata era concentrat pentru
șase luni la muncă forțată, mama nu avea niciun
ban. Aveau vin și țuică, dar vânzarea era monopol
de stat. A luat o damigeană cu 20 de litri de țuică și
am plecat pe cărarea care trecea prin râpă, ca să nu
ne vadă milițienii. Eu eram firav, nici nu puteam
să o mișc. La ieșirea din râpă, mamei i s-a făcut
rău. Se tăvălea de durere. După câtva vreme și-a
revenit. Am parcurs cei trei kilometri până la gară
și am plecat la Bârlad. O femeie, originară din satul
nostru, vindea clandestin băuturi alcoolice. Am
plătit o parte din taxă și m-au reprimit. Am ieșit
din copilărie speriat, timid și îngândurat precoce.
„Am dus pe tălpi în lume
nostalgia pământului natal”
R.L.: Acelea au fost timpurile… Dar spaţiul
natal v-a amprentat în vreun fel? Poate ceva din
spiritul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt despre care se
zice că ar fi ridicat aici una dintre multele sale
biserici şi mănăstiri.
V.G.: Mă autocitez spunând că am dus pe tălpi
în lume nostalgia pământului natal. Îl am permanent
în suflet. Cât despre Marele Ștefan, am convingerea
că merită să i se ridice câte un monument în fiecare
așezare românească. Regele Carol I spunea la un
moment aniversar: „Puteți voi, românii, să vă dați
peste cap cât doriți, dar un alt om de valoarea lui nu
veți mai avea nici peste o mie de ani.”
septembrie 2023 63
 Între Priponești și sătucul Liești, se afla, pe
vremea copilăriei mele, un schit în paragină, numit
Dodănești. Oamenii spuneau că ar fi vorba despre
o ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Negăsind nicio
confirmare documentară, am acceptat explicația
conform căreia legendele vechi legau numele
voievodului de mai toate ruinele din Moldova.
Recent, un istoric mi-a spus că schitul cu pricina
ar fi fost ridicat de spătarul Liescu, în secolul al
XVII-lea. Dacă dvs. aveți alte informații, noi,
priponeștenii, am fi foarte bucuroși să intrăm în
posesia lor.
R.L.: Din păcate, n-am! M-am luat şi eu
după gura lumii! Dar ştiţi cum e cu fumul şi cu
focul…
V.G.: În ceea ce îi privește pe tecuceni,
lucrurile sunt grave. Cronicarul Grigore Ureche
spune că Ștefan a supravegheat trei zile și trei nopți,
de pe Movila cea mare a Tecuciului, retragerea
turcilor peste Siret, după luptele de la Vaslui. În
2004, primarul urbei a dispus realizarea unui bust
uriaș (trei tone de bronz), dar, nemaifiind lăsat să
candideze, a aruncat bustul într-un garaj, unde se
odihnește și astăzi. Numai jumătate de oră de s-ar
scula Măritul...
R.L.: De ce să-l deranjăm pe Măritul?! Ar
fi suficient să se scoale tecucenii…Fiindcă am
ajuns în satul natal, daţi-mi voie să vă citez: „Din
copilărie rămân icoane, nu amintiri”. Care sunt
icoanele ce v-au marcat copilăria?
V.G.: O icoană este întregul sat cu priveliștile
și cu minunații oameni din anii copilăriei mele.
Nu există zi în care să nu-mi plimb gândurile pe
acolo. Icoane au rămas, evident, părinții, frații
și surorile despre care aș avea foarte multe de
spus. Dar și: bunicul patern (care mă îndemna
mereu să nu trag la lucru prost, idee existentă și
în teatrul contemporanului său, marele Cehov);
învățătorul Gh. Filichi (care mi-a deschis ochii spre
frumusețile literaturii), prietenul Neculai (ca să nu
mă despart de el, m-am dus la școală la numai șase
ani, încălcând legile țării); verișorii mei Relica și
Ioan Tasie (care au scris schițe monografice pentru
școală și, respectiv, pentru sat), Tanța, prima mea
iubire (care a mâncat o chelfăneală de la mama ei,
întrucât, călcând rufe, a ars o bluză, uitându-se la
poza mea de alături); lăutarii din Toflea (de care nu
mă despărțeam nicio clipă la nunți și hore); preotul
Pricopescu (autentic tenor de operă și orator din
stirpea spirituală a marelui N. Iorga); unchiul
Răscol, șef de abator care, în timpul prohibiției
64 Axis Libri
ceaușiste, transporta carne pentru nunți și alte
paranghelii în sicrie), unchiul Miluță (care ofta
la necaz: „Viața asta seamănă cu părul din anus: e
scurtă și plină de rahat” sau „Când e să ai ghinion
și făcând dragoste, dai de un cui”. (Aici ar merge
pe șleau? n.a.). Doamne, ce sat și ce oameni! Un
adevărat Macondo marquezian!
R.L.: O copilărie gen „la cireşe” ori „pupăza
din tei”?
V.G.: Încercări de tot felul am avut destule. Pe
la patru ani, am spart, din neatenție, o cană foarte
frumoasă din porțelan. Am vrut să mă sinucid.
Am alergat la closet, dar orificiul era prea mic. La
ghizdele fântânii nu ajungeam. În timp ce căutam
disperat altă soluție, o soră mai mare a alertat-o pe
mama. Cam tot atunci, băiatul unui vecin a găsit
o grenadă. S-a urcat pe gard și a bătut în ea cu o
piatră. O schijă mi-a șters puțin obrazul și s-a înfipt
adânc într-un copac.
„România postcomunistă seamănă cu un azil
psihiatric condus de pacienții lui”
R.L.: Sunteţi „coleg” cu nume celebre din
două sfere de activitate – politică şi artistică: de
la Regele Mihai la de Gaulle şi Indira Gandhi, ori
de la Corneliu Baba la Picasso, Rodin, Camus,
Dostoievski, Richard Burton ş.a. Să nu uit a
preciza: colegi de… zodie! Din galeria astrală
a Scorpionului, domnia voastră ilustraţi latura
artistică. Nu v-a tras aţa (cum se zice) spre politică?
V.G.: Referitor la tentațiile politice,
permiteți-mi să mă reîntorc la copilărie. Într-o
seară, tata a venit de la câmp, ca de obicei, foarte
obosit. Fiindcă mămăliga nu era gata, a luat în
mână ziarul „Scânteia”. A citit puțin, l-a scuipat
zdravăn, l-a mototolit și l-a băgat în sobă. A
fost prima polemică politică la care am asistat și
care m-a marcat toată viața. Cu mintea mea de
atunci și cu cea coaptă de mai târziu, am înțeles
că pe semeni, dar mai ales pe politicieni, trebuie
să-i judeci numai după fapte. De aceea, nici
Gheorghiu-Dej în 1964, nici Ceaușescu în 1968
nu au putut să mă convingă că socialismul poate
fi reformat ca lumea. De politică am încercat să
mă țin departe, amintindu-mi sfatul bunicului:
„Să te ferești de politică și de sifilis”. Dar în
comunism, dacă te fereai mai tare, erai considerat
dușman. Așa că am fost și eu unul dintre cei patru
milioane de membri. Am trăit acea epocă zăludă,
de la un capăt la altul, cu speranța că voi apuca să
trăiesc, măcar câteva luni, într-un stat cu adevărat
democratic. Au trecut aproape 31 de ani și sunt
total dezamăgit și revoltat. S-a distrus economia,
trăim din împrumuturi, 4-5 milioane de oameni
și-au luat lumea în cap, aproape toate resursele
naturale sunt concesionate străinilor, am cedat
teritorii în timp de pace, am făcut harcea-parcea
educația, cultura, sănătatea etc. Se practică un
clientelism grețos, uitându-se că, în perioadele
grele, numai meritocrația ne-a salvat. Nu mai
vorbesc despre politică, pentru că mă tem să
nu visez urât la noapte. Vă citez totuşi o zicere
lămuritoare: „România postcomunistă seamănă
cu un azil psihiatric condus de pacienții lui”.
„Un epigramist local”
R.L.: Că tot vorbim de zodie, se ştie că
scorpionul nu se poate abţine (vezi povestioara
cu broasca) şi că înţepătura lui e plină de venin.
Să fi fost datul astral decisiv în predilecţia
dumneavoastră pentru aforism (deşi epigrama ar
fi fost şi mai adecvată)?
V.G.: După ce mi-am luat rămas-bun
de la celelalte specii literare, mă oprisem la
epigramă. Am frecventat, cu intermitențe,
Clubul „Cincinat Pavelescu” din București, am
făcut un recital, la Tecuci, cu renumiții Mircea
Trifu, Al. Clenciu, N. Ghițescu, Constant
Petrescu ş.a. Mi-au apărut grupaje de epigrame
în câteva antologii ale Clubului. Recenzându-le
în revista „România literară”, Șerban Cioculescu
a reprodus aproape toate textele mele. Dar, din
întâmplare, am citit un articol, unde cronicarul
unei manifestări făcea precizarea că a participat
și un „epigramist local”. Sintagma aceasta m-a
tulburat. Da, mi-am zis, această specie nu-ți oferă
posibilitatea să te desfășori tematic. Apoi, trebuie să
înțepi. Pe cine? Atunci nu puteai să-i critici decât
pe frizeri, ospătari. Da, a strălucit Păstorel, dar a
ajuns la zdup. Nu am mai scris epigrame, dar citesc
volumele care apar. Un membru al acestei secte îmi
spunea că e cel mai tare, pentru că a publicat 6580
de epigrame. Da, domnule, i-am zis, l-ai făcut zob
pe Cincinat! El nu a scris decât vreo sută. După ce
mi-au căzut în mână aforismele lui Stanislav J. Leç,
nu am mai scris nicio epigramă.
R.L.: Vai, domnule Vasile Ghica, chiar nu
ştiţi că, mai nou, cantitatea este confundată cu
valoarea!? Mă mir şi eu…
„Pentru că noțiunilor de libertate I
și democrație nu li s-a alăturat și cea de N
responsabilitate, s-a ales praful de toate” T
E
R.L.: Fără a vă implica făţiş în politică,
sunteţi atent la realităţile (dramatice, dureroase)
R
ale perioadei pe care o trăim. Scrieaţi recent:
V
„Miturile sunt cariatide ale identităţii noastre.” I
Nu vi se pare că se cam clatină cariatidele astea? U
Sau, mai rău, că dăm identitatea „pe mărgele
colorate” („Identitatea noastră națională ne-am
croșetat-o prin eforturi lungi și grele. Și o dăm
acum pe mărgele colorate.”)?
V.G.: Da, se clatină rău de tot. Permiteți-mi, vă
rog, să dezvolt ideile exprimate mai sus. După
1989, românii sunt ca niște copii de clasa I,
lăsați ore în șir nesupravegheați în clasă. Pentru
că noțiunilor de libertate și democrație nu li s-a
alăturat și cea de responsabilitate, s-a ales praful
de toate. După evaluările acelor timpuri, școala
românească interbelică se afla pe locul secund
în Europa, după Franța. Aceasta, fiindcă, la
rugămintea Regelui Carol I, savantul Spiru Haret a
fost lăsat la conducerea Învățământului 12 ani. La
performanțele dobândite, s-au adăugat, ceva mai
târziu, contribuțiile altui mare om al școlii, Simion
Mehedinți. Așa au fost posibile performanțele
din interbelic. Ce am făcut noi acum? În cei 31
de ani, au fost schimbați 29 de miniștri, aproape
toți promovați pentru meritele înregistrate în
campaniile electorale. Punctăm câteva eșecuri
răsunătoare. S-au înființat universități particulare
cu ușurința cu care se deschid covrigăriile și
chioșcurile alimentare. Cifrele de școlarizare la
învățământul superior (de stat, particular, la zi
și la distanță) au fost atât de mult umflate, încât
unii profesori aveau chiar câte cinci norme. În
aceste condiții, nu se puteau susține examene,
ci doar teste grilă, în 15 minute fiecare. Avem,
evident, elevi și studenți foarte buni, dar ei se
pregătesc să plece pe alte meridiane. După cum
se știe, în ultimii ani, au părăsit România peste
40.000 de medici. Am ajuns ca noi, cea mai săracă
țară din UE, să subvenționăm învățământul din
zonele bogate. Iată cum dreptul de a te stabili în
orice țară UE a devenit furt de inteligență. Am
intrat în această uniune să progresăm ori să ne
transformăm într-o țară bananieră? Avem legi
proaste, dar ne lipsesc și negociatorii de elită care
să susțină cauza națională. Se știe, de când lumea,
că ierarhizarea oamenilor, dar și cea a țărilor, este
septembrie 2023 65
 arbitrată de cultură. Ne întrebăm de ce fonduri a
beneficiat Cultura noastră în aceste trei decenii de
democrație? Câte sute de clădiri de patrimoniu
sunt în paragină? Ce s-a ales de mândra noastră
literatură? Cum să treci de la 16 edituri la 5000,
aproape toate fără redactori de carte şi fără
corectori, adevărate societăți comerciale cu
beneficii enorme? Da, oamenii de cultură au
drepturi depline. Pot să spună orice, că tot nu-i
ascultă nimeni. După lupte seculare, au dobândit
dreptul de a vorbi... în pustiu. Câtă cultură
propagă cele circa 200 de canale tv? Ce misiuni au
ele? Să facă vedete din fetele aduse de pe centură
și din diverși schizofrenici promovați cu surle
și tobe? În folosul cui a fost făcută Legea CNA?
Nu pot fi obligate televiziunile să aibă emisiuni
culturale? Dar în Franța, Germania, Anglia ş.a.
cum este posibil? Cum să nu amețești un popor
îndopându-l numai cu telenovele, special făcute
pentru popoare subdezvoltate, cu divertisment
vulgar și cu emisiuni politice cu niște indivizi
agramați și permanent înveninați? Un scriitor nu
poate să apară la televizor,decât dacă este bătut de
soacră sau violează o bătrână.
R.L.: Şi-atunci, vă întreb cu vorbele dvs.:
„Este foarte greu să fii constructor, într-o epocă a
demolărilor”?
V.G.: Este cumplit! Să ne amintim de jaful
retrocedărilor, când notari și avocați români
i-au incitat pe urmașii grofilor să solicite altă
despăgubire (prima a fost realizată, în anii 1921-
23, de o comisie coordonată de N. Titulescu).
Chitanțele doveditoare există în arhiva Băncii
Naționale, dar nimeni nu s-a sinchisit să le caute.
În rest, se știe, aproape toată industria a fost dată la
fier vechi. Dintre puținele excepții amintim Uzinele
Mioveni. Un director inteligent le-a salvat și astăzi
lucrează acolo 12.000 de muncitori. Așa trebuia
făcut peste tot. Au dispărut 300 de vapoare și nu a
fost găsit niciun vinovat.
R.L.: Dacă ne amintim, ba chiar s-a spus că
României i s-a făcut un bine că a scăpat de ele…
V.G.: Aşa e! Cum poate fi etichetată o țară
care nu a absorbit decât 27% din sumele oferite de
UE și care adună abia 37% din impozitele aferente?
Apoi, când cumperi un covrig, primești bon; când
lași prin unele cabinete medicale 3000-4000 de
euro, nu primești nimic. Peste tot licitații trucate,
angajări pe baza unor examene formale, date după
șase luni de la instalarea pe post. Există salarii de la
buget de sute de mii lei, în timp ce două milioane
66 Axis Libri
de români trăiesc din pensii de sub 1000 lei. Dintre
necăjiții de astăzi, numai cei care ajung la pușcărie
beneficiază de trei mese pe zi, apă caldă etc. Jumătate
din furturile de lemn au fost făcute cu acte legale.
România de astăzi seamănă cu trupul unei căprioare
răpuse de care trag hienele din toate părțile. Dintre
facturile pe care le plătim lunar, numai una este
trimisă de o firmă românească: cea de la asociația
de locatari. În rest, Dumnezeu cu mila! Nici apa
minerală nu am fost în stare să o îmbuteliem și să o
vindem noi. Ce să mai zicem despre concubinajul
grețos dintre polițiști, politicieni și interlopi sau de
protocoalele staliniste dintre Justiție și SRI? Mai
există vreo țară, în afară de România, în care să nu
se facă un exigent control al averilor? Populează
străzile sute de mii de locuitori care nu au muncit
nici o zi, dar au vile, mașini luxoase și nu plătesc
taxe și impozite? Țara lui Papură Vodă! Cred cu
tărie că toate imbecilitățile și neroziile petrecute
în postcomunism au o cauză comună: nesocotirea
sentimentului patriotic. În Primul Război Mondial,
câteva mii de cercetași din Muntenia și Oltenia au
trecut cu riscuri majore linia frontului și au venit
la Tecuci, pe linia de rezistență disperată, în timpul
luptelor de la Mărășești, ca să dea o mână de ajutor.
Mulți dintre ei au murit de gloanțe, de tifos, de
foame. Soldații români din armata austro-ungară
dezertau, ca să nu lupte împotriva fraților din
regat. Cei capturați erau spânzurați imediat. Iar în
iarna anului 2017, sute de mii de tineri de-ai noștri
strigau împotriva României și în favoarea unor
firme străine mincinoase. Aici s-a ajuns. Vinovați
sunt și cei cca 60-65% dintre români care nu se duc
la vot, lăsându-i pe mafioți să-și facă jocul.
R.L.: Ce s-a petrecut cu poporul acesta
străvechi de aţi ajuns a constata (şi de a ne incita
şi pe noi la reflecţie) că „Nu ne mai recunoaştem.
Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit limba.” ?
V.G.: Una dintre cele mai grave nenorociri
care ne-a lovit după 1989 a fost stricarea limbii.
Mai este limba noastră „o comoară în adâncuri
înfundată?” Auzim peste tot o limbă păsărească,
burdușită cu tot soiul de barbarisme englezești,
turcești, țigănești etc. O biată limbă maltratată în
școli, universități, Parlament, Guvern, mass-media,
pe stradă etc. Se răsucesc în morminte cronicarii,
marii scriitori, dascălii și bietul Ienăchiță Văcărescu,
autorul tulburătorului testament: „Urmașilor mei
Văcărești/ las vouă moștenire/ creșterea limbii
românești/ și-a patriei cinstire/.”
 „Răul s-a malignizat aproape total”
R.L.: Personal, cred că cel mai mare flagel
al perioadei pe care o trăim este propagarea urii.
Aforistic, ziceţi că „aproape toţi suntem vinovaţi
de prosperitatea urii”. Cum a ajuns aici un neam
recunoscut pentru toleranţa lui? Dar, mai ales, ce-i
de făcut – dacă se mai poate face ceva?
V.G.: Înainte de 1989, eram aproape toți uniți
și porniți împotriva comunismului. După ce am
intrat în noua democrație originală, fiecare om a pus
ochii pe un partid. Și, indiferent de câte tâmpenii
au fost capabili respectivii politicieni, i-au creditat
necondiționat și cu patimă până astăzi. Simpatiile
politice au dezbinat familii, prietenii vechi, rude
etc. Iar politicienii și-au râs mulțumiți în barbă, au
dat mâna, deseori, pe sub masă, cu adversarii, s-au
îmbogățit într-un ritm neîntâlnit la alte popoare. Ce
este de făcut acum? Greu de spus dacă se mai poate
repara ceva. Și lui Vlad Țepeș i-ar fi peste mână,
fiindcă răul s-a malignizat aproape total. Legislația
este cumplită, stufoasă, incoerentă. Ne-ar putea
veni în ajutor Napoleon I. El și-a ales o mână de
experți și, din 30.000 de legi, a făcut doar nouă. Și în
toate universitățile lumii se studiază Codul juridic al
lui. Ne-ar trebui și nouă un guvern și un parlament
de sacrificiu. Să taie în carne vie, să elimine toate
privilegiile, să interzică deșănțatul clientelism. În
Anglia, când se schimbă puterea, își pierd funcțiile
doar 142 de oameni. Ceilalți sunt specialiști. Noi
schimbăm și femeile de serviciu. De ce avem 500
de parlamentari, atâta timp cât deciziile politice
le iau doar câțiva inși? Clientelismul înseamnă să
pui pe brancardier să opereze pe creier. Iar când îi
dai o funcție politică e și mai rău. De ce uităm că
în situațiile grele numai meritrocația ne-a salvat?
Am citit despre minunea petrecută în Singapore.
În doi ani, dintr-un haos cumplit, s-a ajuns la cea
mai sigură țară din zonă și apoi la o economie
ultraperformantă. Ura dintre politicienii de
orientare diferită a ajuns, prin anexarea unei părți a
justiției, la situații de neimaginat. Sunt în stare să-și
trimită după gratii adversarii numai pentru faptul
că și-au uitat batista acasă.
„La maturitate, a renăscut țăranul
din mine”
R.L.: Să revenim la lucruri mai plăcute! Ca,
de pildă, la nuci (tot e sezonul lor). În ce punct se
întâlnesc nucile cu literatura?
V.G.: Una dintre legături este aceea că I
eu scriu, să zicem, literatură și mă relaxez N
ocupându-mă, uneori, de o mică livadă de nuci T
(40 de pomi). Și mai este ceva. Acum 40 de ani E
am citit undeva că nucile și alunele sunt alimente
complete. Și de atunci le-am introdus într-o rețetă,
R
adusă de pe malurile Tamisei, pe bază de grâu
V
(din sac) fiert, hrișcă (sau orez), miere de albine, I
merișor. Și îmi este bine peste tot. Mai am și în U
spatele blocului o minusculă grădină (un bețiv mi-a
spus că am probleme psihice, pentru că mă ocup
de bălării) unde am: struguri fără semințe, mure
fără ghimpi, goji. agrișe, zmeură altoită, coacăze,
alune, trandafiri, zambile, lăcrămioare, clopoței. În
fiecare dimineață fac 4-5 km marș forțat. Uneori,
ajung mai repede acasă, pentru că mă aleargă câinii
comunitari. În copilărie și la tinerețe am muncit
atât de mult, încât ajunsesem să urăsc munca în
agricultură. Ajuns la maturitate, a renăscut țăranul
din mine și mă bucur foarte mult când văd cum
răsare și crește din pământ ceva pus de mâna mea.
Le ud, le stropesc, le pigulesc, le mângâi. Nici nu știu
cum trece timpul. Aș sta acolo multă vreme, dar mă
sună soția să mă întrebe dacă am de gând să dorm
acolo. Cu nucii, legăturile mele sunt mai profunde.
Nu știu dacă aforismele mele se vor mai auzi cândva
pe undeva, dar nucii vor produce 400-450 de ani.
Lucian Blaga visa o contopire cu pământul, care va
străluci (deci și el) ca o stea. Eu mă agăț de nuci,
ca un copil de poala mumii, cum zice poetul. Poate
că unii dintre cei care se vor înfrupta din rodul lor
vor zice: Dumnezeu să-l odihnească pe cel care i-a
plantat! Și ar fi destulă răsplată.
„Când e vorba de receptarea artei,
omul trebuie sensibilizat, însetat”
R.L.: Porniţi de la o constatare ce vă
afectează direct („Când am început să scriu şi eu
ceva mai bine, constat că nu mai citeşte nimeni
nimic.”) pentru a atinge grava problemă a crizei
lecturii: „Nu este suficient ca un popor să aibă
scriitori. Ar mai trebui să-i şi citească, din când
în când.” E limpede faptul că se citeşte mult mai
puţin decât se scrie, că este preferată tableta cărţii
pe hârtie… Să vă întreb despre cauze sau despre
viitorul cărţii („În curând vom locui pe o planetă
nedusă la biserică. Şi nici la bibliotecă.”)?
V.G.: Prin 1990, criza lecturii a izbucnit
cam peste tot mapamondul. Însă cele mai multe
popoare s-au dezmeticit repede și au găsit soluții de
septembrie 2023 67
 redresare. M-a interesat acest fenomen, am studiat
experiențele mai multor țări. Am scris, nu mai
intrăm acum în prea multe detalii. Important e că
peste tot se întreprind proceduri variate și eficiente.
Noi am ridicat cota analfabetismului funcțional
la aproape 50%. Conducerea Uniunii Scriitorilor
inițiase acum 10-15 ani niște lecturi publice, dar
a renunțat foarte repede la ele. Speranțele cele mai
mari trebuie să vină de la școli, dar nu se întrevede
niciun pericol în această direcție. Profesorii privesc
acest necaz ca o fatalitate și au depus armele. Păcat!
Primii mei elevi locuiau într-un sat unde interesul
pentru învățătură era foarte scăzut. Părinții lor
munceau foarte mult pentru câștiguri imediate.
Foloseau, evident, și copiii de școală. Am văzut
odată un grup de copii tolăniți pe iarbă în curtea
școlii. Le-am aruncat o minge. Au refuzat-o. M-am
speriat. Este ceva îngrozitor ca un copil să nu-și
dorească mingea. Dar ei erau rupți de muncă. Am
început cursurile, după o practică agricolă de două
luni. Era primul meu an de învățământ. Le-am oferit
câteva lecturi alese, pe fond muzical, cu lumânări
aprinse. I-am câștigat total. După 50 de ani, am
angajat un meșter să-mi zugrăvească apartamentul.
S-a uitat mirat la mine. Nu-l mai cunoșteam. Mi-a
recitat impecabil Cetatea Neamțului de G. Coșbuc. O
știa de atunci. Când e vorba de receptarea artei, omul
trebuie sensibilizat, însetat. Să vă relatez o întâmplare
uluitoare. Se inaugura Teatrul de vară din Tecuci.
Intrarea liberă, public de strânsură, în special copii
tuciurii, îndopați cu manele. În program figura și un
foarte îndrăgit interpret de canțonete. După prima și
a doua melodie, fluierături prelungite. După a treia,
liniște, iar la sfârșitul recitalului ropote de aplauze.
Orice comentariu este de prisos. Trebuie să insistăm
toți: școala, familia, mass-media, instituțiile de
cultură. Materie primă avem. Este nevoie de pasiune
și perseverență. Am gândit structura Festivalului
Internațional al Aforismului de la Tecuci, încă de
la prima ediție (acum suntem la a patra), având ca
obiectiv principal atragerea elevilor spre lectură.
Cei 50-60 de scriitori veniți din diferite orașe și
meridiane au mers, în prima zi, în diferite școli
unde elevii, îndrumați de profesori, au vorbit despre
aforisme: le-au selectat, le-au grupat, le-au comentat,
au realizat desene după ele. Extaziat de creativitatea
lor, scriitorul libanez Naji Naaman, Președintele de
Onoare al Festivalului, a scos o cărţulie cu textele
și desenele copiilor, în condiții grafice deosebite, în
șase limbi, 3000 de exemplare și a difuzat-o în multe
țări. Deci se poate.
68 Axis Libri
„Adevăratele premii
sunt cele zămislite de timp”
R.L.: Facem ce facem şi ajungem la chestiuni
grave, cum ar fi premiile literare şi acordarea
lor. „După festivitatea de premiere, unii scriitori
trebuie să spună mulţumesc; alţii – bogdaproste.”
Chiar aşa?
V.G.: Nu se putea să nu caricaturizăm și acest
capitol al culturii: instituția premiilor. Este o inflație
exagerată care accentuează confuzia valorilor. La
sfârșitul clasei a II-a, o nepoțică a luat premiu. Ca
să o necăjesc puțin, am întrebat-o dacă au primit
distincție toți colegii. Mi-a răspuns foarte mirată
că doi au rămas fără diplome și cărți. Ca să aibă
greutate, premiile trebuie să fie cât mai puține și
să fie acordate de jurii competente, exigente și
obiective. Altfel, răspândim iluzii deșarte. Sunt
profund emoționat și încântat când văd cum
cei din conducerea Uniunii (și a revistei fanion)
așteaptă disciplinați la rând să-și ridice, prin rotație,
premiile acordate de colegii lor. Domniile lor uită
că adevăratele premii sunt cele zămislite de timp.
Scuze, mă autocitez, cu neobrăzare: Un singur poet
român nu a primit niciun premiu în viața lui. Se
numește M. Eminescu.
R.L.: Apropo de actul critic: „Unii critici de
artă scriu despre confraţii lor cu voluptatea celor
care zgârie limuzinele de lux din parcare.” De câte
ori v-a fost zgâriată maşina?
V.G.: Criticii literari exigenți nu se bucură
de popularitate, dar sunt necesari. În calitatea lor
de cititori profesioniști îi ajută pe lectorii obișnuiți
să depisteze și să decodeze creațiile valoroase. Ei
sunt ca hienele care curăță terenul de mortăciuni.
Personal, am avut parte de aprecieri suspect de
laudative, venite din țară, dar și din afară. Nu-i
cunosc personal pe autorii lor, deci nu pot fi
suspectați decât de o politețe excesivă. Un singur
critic important m-a luat în seamă și mi-a făcut
câteva observații pertinente care mi-au prins bine.
Altele mi-au provocat nedumeriri. În aforism,
spune domnia lui, nu trebuie să existe cuvinte cu
sens figurat. De ce?
Am scris cândva un grupaj de poezele pe care
le-am trimis, cu pseudonim, la Poșta redacției de la
„România literară” și de la „Convorbiri literare”. În
ambele locuri mi s-a cerut poza, ca să fie publicate.
Când a dat de ele, criticul amintit a spus că sunt
catastrofale. Nu poți să faci nimic în gustul omului.
Dumnealui a scris și o istorie literară din care
lipsesc: D.R. Popescu, Ileana Vulpescu, Octavian
Paler ş.a., dar nu și-a uitat anonimii colegi de prin
revistele de pe unde a lucrat.
Pentru mine examenul major este cel din
fața cititorilor. Suport greu eticheta de scriitor.
Mă simt, uneori, ca omul care trăgea, pe vremuri,
cortina în sălile de spectacole din provincie. Și el
era pe scenă lângă interpreți, dar aveau misiuni
diferite. Despre zicerile mele accept să se spună
orice, dar sufăr când cei din conducerea USR și
unii dintre redactorii-șefi ai revistelor arondate
afirmă că aforismul românesc contemporan nu
există. Cum vine treaba asta? Poate fi culpabilizată
o specie literară? S-a mai întâmplat așa ceva pe
undeva în lume? Sunt și eu Stan Pățitul. După ce
m-a amânat câțiva ani, o editură mi-a comunicat
că dumnealor nu publică aforisme ale autorilor în
viață. O altă editură avea un anunț la intrare: Nu
publicăm aforisme. După ce a aflat scopul vizitei
mele, redactorul-șef al unei mari edituri a chemat
un gardian să mă ajute să cobor scările. M-am dus
cu un pachet de cărți apărute în Franța la librăria
unei mari edituri. Nu mi le-a primit. Mulți dintre
acei care fac alergii când aud de această creație nu
știu că numai în ultimii zece ani au apărut, peste
hotare, foarte serioase antologii ale aforismului
românesc realizate de străini. Este vorba despre
Italia și Serbia. Alți autori au publicat în multe
țări și au primit premii prestigioase. Aforistul și
dramaturgul Valeriu Butulescu a fost tradus în 55
de țări.
R.L.: Sunteţi la vârsta bilanţului. Scriaţi
recent aşa: „Dumnezeu nu mi-a dat niciodată
cât i-am cerut. Mi-a dat însă altceva cu vârf și
îndesat.” Ce ar mai trebui pe deasupra (cireaşa de
pe tort, cum ar veni!)?
V.G.: E bine ca omul, pe lângă celelalte
daruri și haruri, să aibă și un dram de noroc. Se tot
spune că cei care s-au scufundat cu Titanicul erau
sănătoși, bogați, dar le-a lipsit norocul. Eu scriam
aforisme și mă publica un ziar din Galați. Am
mai spus acest lucru, dar a fost evenimentul care
mi-a schimbat destinul. A venit la Tecuci, în vara
anului 1983, poetul Adrian Păunescu cu faimosul
lui Cenaclu Flacăra. Peste tot le cerea gazdelor să-i
pună pe masă câte ceva din creațiile băștinașilor. A
ales cele două pagini ale mele, mi-a făcut rubrică
săptămânală în revista lui, care avea un tiraj de
600.000 de exemplare. De acolo le lua I. Ghițulescu
și le citea dimineața la Radio, iar legendarul Paul
Grigoriu le comenta, pe unele dintre ele. Toate
acestea au făcut ca tirajul primei mele cărți, Surâsuri I
migdalate, să fie de 100.000 de volume. S-au mai N
petrecut și alte minuni, unele mai gogonate, dar mă T
opresc aici. Pentru că uneori au contat întâmplarea, E
norocul, nu meritele mele.
R.L.: „Aforismul ar trebui să fie statuia unui
R
gând.” Cât de greu se şlefuieşte o astfel de statuie,
V
domnule Vasile Ghica? I
V.G.: Nu dau sfaturi, nu cred în rețete U
infailibile, generatoare de succes garantat. Știu că
perseverența și încrâncenarea la masa de scris sunt
esențialele mele calități. Și de ani buni autocenzura.
Scriu ceva și revin de zeci de ori asupra textelor,
înainte de a le încredința tiparului. Deși scriu
aproape zilnic, la sfârșitul anului nu rețin mai mult
de 4-5 pagini.
R.L.: Ce trebuie să aibă în plus un scriitor de
aforisme faţă de unul de proză/poezie?
V.G.: Poeții și prozatorii valoroși au destule
calități. Unii se mișcă foarte bine și pe terenul
aforismului. Alții nu reușesc să-și esențializeze
gândurile. În aforism se simte imediat dacă există
un cuvânt în plus sau în minus ori dacă topica nu
accentuează corect mesajul. Ideal este să fie și puțin
umor. Să nu uităm dramul de inefabil, pe care, dacă
încerci să-l decodezi, îl strici.
R.L.: Dar stropul, picătura de maliţiozitate
din multe dintre aforismele domniei voastre are
vreo legătură cu un produs culinar mai acrişor?
Să vă amintesc: În Moldova, la Tecuci, / faci borş,
nene, nu te-ncurci!
V.G.: Tecuciul este prezent în multe ziceri
simpatice! Să vă spun şi eu una: – Un’ te duci/ –
La Tecuci./ – Ce să faci?/ – Cozonaci! Iar distinsul
poet ieșean Mihai Ursachi și-a concentrat filosofia
puținului în enunțul: Un om din Tecuci avea un
motor, dar nu i-a folosit la nimic. În schimb, unii
pezevenchi de prin televiziuni, crezând că au umor,
aruncă vorbele: Parc-ai fi de le Tecuci! Asta până
când ne va sări… muștarul – căci şi prin muştar
suntem celebri!
R.L.: În fine, închei, nu înainte de a vă
mulţumi pentru amabilitatea acestui taifas cu
accente dramatice, exprimându-mi totodată
speranţa că nu v-aţi simţit ca în avion! Pentru ca
cititorii noştri să înţeleagă despre ce vorbesc, vă
citez: „În redacţiile unor reviste literare e ca în
avion. Unul conduce, iar celorlalţi le este greaţă.”
septembrie 2023 69
T
E
A
T
R
U Despre Perplex fără urmă de
perplexitate

În 2015 Perplex, piesa scrisă de Marius von Mayenburg, a fost

pusă în scenă de Theodor Cristian Popescu la Arad; în 2021 a fost
jucată de studenții Facultății de Teatru și Film din cadrul Universității
Babeș-Bolyai în cadrul Galactoria, festivalul studențesc. În 2023 iată
că vorbim de nouă montare a acestui text, dar de data aceasta în regia
lui Ștefan Iordănescu, spectacolul intrând în repertoriul Teatrului
Național I.L. Caragiale din București (Sala Atelier). Un text care ridică
destul de multe probleme regizorilor, tocmai pentru că „aglomerează”
o parte din problemele de interes pentru generațiile de maturi din
ultimele trei-patru decade, dar și pentru că construcția dramaturgică
a textului este gândită de asemenea manieră încât regizorul să
aibă posibilitatea gândirii personalizate. Se fac auzite în tot timpul
spectacolului fragmente din teoriile lui Darwin, Einstein și Platon, dar

Nona Rapotan
profesoară, jurnalistă

70 Axis Libri

neașteptată nu e evocarea acestor teorii, ci contextul
în care are loc această evocare. Un cuplu de oameni
aflați la vârsta maturității depline se întoarce din
vacanță în ceea ce pare a fi casa lor, dar realizează că
evidențele nu sunt ce par a fi. Până la urmă, faptul
divers și-a făcut loc în jurnalul de știri, de ce să nu
fie și un spectacol pe această temă?
Ideea de a asocia o tramă polițistă – cei doi
încearcă să înțeleagă ceva din toată povestea și să se
convingă de ceea ce există cu adevărat sub ochii lor,
așa că pornesc în căutare de dovezi – cu fragmente
de teorii (științifice, filosofie etc.) rămâne în grija
regizorului, de el depinde cum va fi ea exploatată,
astfel încât spectacolul să aibă coerență. Marius von
Mayenburg a lăsat la latitudinea regizorului dacă
produsul final să fie un spectacol în cheie parodică
sau construit în altă cheie. Ștefan Iordănescu a
preferat să nu fixeze spectacolul din acest punct
de vedere, astfel încât a realizat un mixtum de
forme teatrale. Și n-a ieșit nimic bun din această
combinație, din punctul meu de vedere.
Debut de spectacol cu Medeea (da, da, aluzia
la numele reale ale actorilor nu e întâmplătoare)
și Giani venind din concediu. Un decor care te
trimite direct în barul din celebrul serial Twin
Peaks. Dacă e voită sau nu asocierea, rămâne
de dezbătut, cert e că apartamentul nu seamănă
deloc cu un apartament clasic, ci mai degrabă
cu interiorul unei cabine de navetă spațială.
Contrastul dintre scenografie și jocul celor doi
este unul care te face să te întrebi dacă ai nimerit
bine, pentru că nu-ți doreai să vezi un spectacol
bulevardier. Chiar dacă situația este una banală
– mi-a fugit gândul la Agatha
Christie - scenografia te face să
cauți în spatele aparențelor. Treci
pe primul șoc și încerci să intri în
jocul personajelor, să cauți dovezi
că acela este (doar) un apartament,
numai că între timp apar Alice
(Alexandra Sălceanu) și Pit (Petre
Ancuța), care par că vin pregătiți
să joace în alt spectacol. Tot timpul
cât a durat reprezentația, am avut
impresia că cele două cupluri
încearcă să-și dea seama ce caută
în povestea asta, mai mult, cum de
au ajuns în același spațiu. Nu sunt
deloc convinsă că aceasta a fost
ideea de bază a regizorului; oamenii ajung din
întâmplare să împartă același spațiu, să măsoare
la fel timpul scurs, să evalueze întâmplări și fapte
în baza unui sistem de valori agreat de societate
la acel moment, de acord cu toate acestea. Numai
că în spectacolul de la TNB nicio idee n-a fost
dusă la bun sfârșit. Switch-ul dintre scene,
schimbarea contextului de joc s-a făcut fără prea
multe elemente de legătură, semn că regizorul
și-a gândit spectacolul asemenea celor de revistă,
contrastul dintre ceea ce verbalizează și ceea ce
se vede în scenă de facto fiind și mai puternic.
De aceea, primele două momente am refuzat
să mai caut firul roșu, să găsesc elemente de
legătură între scene, personaje și situații și n-am
septembrie 2023 71
 reușit să le tratez nici măcar în cheia absurdului. Perplex
Teoriile lui Platon, Einstein sau Darwin au sunat de Marius von Mayenburg
ca nuca în perete, replicile păreau de o stridență Traducere: Elise Wilk
deranjantă și lipsite de conținut. Probabil că Regie: Ștefan Iordănescu
mai trebuia lucrat la doza de umor, astfel încât Scenografie: Dorothea Iordănescu
balanța să se încline în favoarea unui construct Muzica originală: Dorothea Iordănescu
spectacular coerent. Video design: Sebastian Hamburger
În altă ordine de idei, distribuția mi-a dat Mișcare scenică: Flavia Giurgiu
de gândit și ea. Patru actori buni, dar pe care Lighting design: Lucian Moga
i-am văzut în ultimii ani în spectacole foarte Regia tehnică: Vlad Isăilă
diferite. Patru actori care n-au reușit să se Data premierei: 17.05.2023
întâlnească în acest spectacol. Patru registre de Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu
joc atât de diferite, încât de la un punct încolo Distribuția
nici nu mai contau replicile. Singurul punct tare Medeea – Medeea Marinescu
al spectacolului rămâne scenografia (realizată de Giani – Gavril Pătru
Dorothea Iordănescu), susținută foarte bine de Alice – Alexandra Sălceanu
light design-ul realizat de Lucian Moga. Poate că de Pit – Petre Ancuța
aceea n-am ieșit din sală în timpul reprezentației, Credit foto – Florin Ghioca
deși am avut de câteva ori impulsul să o fac. Cel
mai mare regret este că
substratul filosofic a fost
ratat complet; nu facem
nicio favoare publicului
tânăr povestindu-le câte
ceva despre Platon sau
Aristotel sau orice alt mare
filosof aruncând cuvintele
în aer și lăsându-le să cadă
la întâmplare. Perplex este
un cuvânt care ascunde
multe stări în el și e păcat
că tocmai despre aceste
stări n-a fost vorba în
spectacolul regizat de
Ștefan Iordănescu pentru
TNB.

72 Axis Libri
 T
E
A
Când viaţa trebuie să aibă T
R
U
ultimul cuvânt
Lysistrata, dragostea mea, Teatrul Naţional
„Vasile Alecsandri” Iaşi

Râsul, catalogat drept o formă superioară a existenţei umane, după

unii teoreticieni, conferă indivizilor turnura unor fiinţe de lux, fiind
considerat o activitate distanţată de lupta pentru existenţă. Asociată cu
râsul, comedia s-a afirmat ca o artă ce demască, ce dezvăluie adevăruri,
iar componentă esenţială în conceperea personajului comic devine
înţelegerea şi reliefarea slăbiciunilor omeneşti, fiind desăvârşit atunci
când spectatorul se regăseşte în eroul apt pentru a face faţă încurcăturilor.
Cel care este numit „Părintele comediei”, Aristofan, cel mai important
reprezentant al comediei antice greceşti, a creat, acum aproape 2500 de
ani, texte ce dezbat într-un stil familiar, de pe poziţia omului obişnuit,
teme din actualitatea timpului său. Eroii lui Aristofan apar ca personificări
ale unei atutudini sau ale unei idei. Replicile îmbină poezia cu pamfletul,
iar forma textelor capătă, de cele mai multe ori, aspectul unor fantezii
alegorice, pline de umor, ce şi-ar putea găsi echivalentul, astăzi, în
spectacolul de revistă de satiră şi umor. Piesa Lysistrata, unul dintre cele
11 texte integrale care s-au păstrat din opera sa, are ca principală temă
ideea de pace, fiind integrată în categoria comediilor politice. Eroina,
soţia unui cetăţean de vază din Atena, sătulă de războiul din Peloponez,
care dura de mulţi ani, convoacă femeile din Grecia, pentru a pune la cale
un complot împotriva bărbaţilor lor, o autentică „grevă a sexului”, pentru
a-i sili pe aceştia să încheie un acord de pace.

Tamara
Constantinescu
actriţă, critic de teatru

septembrie 2023 73

Inspirat de piesa lui Aristofan, dar şi de
contextul istoric oarecum similar cu războiul din
Peloponez, războiul din Ucraina, dramaturgul
Matei Vişniec scrie textul Lysistrata, dragostea mea,
recenta premieră, pe ţară, a Teatrului Naţional
„Vasile Alecsandri” din Iaşi. Tema războiului, de
altfel, a fost tratată inspirat de către dramaturg, şi în
alte texte, prin abordări solide, de profunzime, care
au cunoscut succesul pe scene din România, dar şi
din alte ţări, poate cea mai jucată fiind Despre sexul
femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia, la care
se alătură Întoarcerea acasă (Recviem) sau Cuvântul
progres rostit de mama sună atât de fals. Dacă
în piesele amintite, fluidul emoţional, declanşat
de motivul războiului, rezidă în durere, traumă,
suferinţă, Lysistrata, dragostea mea, un remarcabil
text, finalizat în prima parte a anului 2022, rămâne
în atmosfera comicului
imaginat de Aristofan,
extrapolând sfera războiului
şi în relaţiile dintre cele două
sexe, autorul numind-o
sugestiv - fabulă filozofică.
Dramaturgul păstrează linia
trasată de Aristofan mai ales în
prima parte a scriiturii. Gradat,
comicul savuros este dublat de
incitarea la o adâncă reflectare
asupra condiţiei celor două
sexe, în societatea actuală, cu
provocările ei, dar şi asupra
pericolului reprezentat de
mass-media, prin toxicitatea
informaţiilor, ca balans
74 Axis Libri
între veridic şi contrafăcut,
ilustrative fiind inserţiile
anchetelor jurnalistice, de tip
„Vax populi”, sau emisiunea
de televiziune, cu subiecte
ridicole, absurde. Asemenea
„Părintelui comediei”, Matei
Vişniec concentrează acţiunea
în jurul unui ax central,
imaginând personaje principale
substanţiale, ofertante, dar şi
secundare, gravitaţia ideilor
acţionând intens şi asupra
acestora.
Aflat la cea de-a
şaptea construcţie scenică a
unui text semnat de Matei
Vişniec, regizorul Zalán Zakariás creează o
montare modernă, în care spectaculosul irumpe,
iar ideile textului transpar atât din ludicul
interpretării actoriceşti, cât şi din excelentele
momente de muzică şi dans. Dialogul comic are
vitalitate, bazându-se pe dispută, pe răsturnarea
argumentelor, prin contraargumente de aceeaşi
natură, având o licenţiozitate estompată. Cu o
viziune regizorală inspirată, Zalán Zakariás reuşeşte
un spectacol dinamic, exploziv, rafinat, cu un
comic savuros. În perfectă concordanţă cu viziunea
regizorală, scenografa Andra Bădulescu Vişniec
concepe spaţiul scenic ideal, sugestive coloane
antice, stilizate, ce compun cu lejeritate zonele de
acţiune, de conflict. Costumele şi elementele de
costum ilustrează estetica montării. Evidenţiind
particularităţile personajelor, ele ajută complexului
de mişcări, din scenele de dans, potenţând totodată
comicul, aşa cum apar pijamalele transparente
ale bărbaţilor efeminaţi, sau costumele purtate
în momentul concursului de poeme, din cadrul
serbărilor lysistratice. Elementele scenografice
schimbă uneori registrul, capacitând tragicul,
cum apare paradigma războiului, reflectată în
mulţimea căştilor soldăţeşti ce cotropesc atmosfera.
Spaţiul scenic este mobilat, animat, şi prin poetica
proiecţiilor video, realizate cu expresivitate de
Andrei Cozlac, care semnează video-designul,
imagini ce comentează şi completează atributele
ideilor, de la motivele Greciei antice, până la cele care
deturnează comicul, prin evocarea plumburiului
război.
Lysistrata mileniului trei şi restul femeilor,
după modelul celor antice, au un singur deziderat
– PACEA. Bărbaţii, ajunşi a fi preocupaţi mai mult
de război, decât de dragostea conjugală, trebuie
constrânşi să înceteze ororile, să proclame o pace
generală, în care cetăţile să poată respira în linişte.
La întâlnirea femeilor, Lysistrata, o autentică
militantă pentru pace, prin argumente sofisticate,
propune ca pedeapsă supremă o grevă a sexului,
unanim acceptată, o acţiune îngrozitoare, împotriva
naturii şi a voinţei zeilor, o stavilă spre „singura
deschidere spre nemurire, spre absolut”, după cum
apreciază bărbăţii. Prin scene argumentative, cu
un umor suculent, puterea cuvântului triumfă, iar
după zile de parlamentări, de negocieri între cele
două tabere, femeile înving şi apare primul act de
„diplomaţie intersexuală”. Dar, în lumea distopică
a unui prezent creionat după 75 de ani de „pace
generală şi eternă pe pământ”, în care bărbaţii s-au
efeminat, vitejia a sucombat în derizoriu, armele au
ruginit, iar platoşele au fost hrană pentru şoareci,
când, impredictibil, pericolul pare iminent, se
naşte, firesc, întrebarea: „mai sunt în stare bărbaţii
noştri să ne apere?”. Femeile descoperă că energiile
trebuie recuperate, „pijamalele roz” eliminate,
bărbăţii trebuie să redevină bărbaţi, iar ultimul
cuvânt trebuie să-l aibă viaţa.
Spectacolul debutează după modelul teatrului
antic, cu dialogul dintre Corifeu şi Cor, cu acelaşi
rol esenţial, de a prezenta detaliat personajele și
acţiunea, ajutând publicul să înţeleagă povestea.
Din cor, deşi acesta reprezintă un personaj în sine,
se individualizează întreaga
paletă a personajelor.
Horia Veriveş (Corifeul)
îşi asumă cu ingeniozitate
postura unui veritabil
corifeu modern, prin
preţiozitate în rostire şi
mişcări, prin inflexiuni
vocale studiate, o mixtură
de maestru de ceremonii
dintr-un spectacol de
cabaret şi amfitrionul
versat al marilor case
nobiliare, devenind deseori
coordonatorul, ce readuce
reprezentaţia în matca ei.
Diana Roman (Lysistrata,
Glykeria), care semnează
totodată aranjamentul şi
pregătirea muzicală, remarcabilă, domină scena
demonstrându-şi plurivalenţa abilităţilor ei, cu
treceri bine nuanţate de la o stare la alta, când
feminină, intenţionat senzuală şi provocatoare,
când intransigentă, de neînvins. Grupul femeilor,
Andrea Boboc (Calonice, Melina), Mălina Lazăr
(Myrrhine, Eleni), Ada Lupu (Lampito, Angeliki)
este figurat de actriţe cu dezinvoltură şi rafinament,
pendulând între fragilitate, erotism, forţă şi
determinare.
Bărbaţii, Ionuț Cornilă (Soţul Lysistratei),
Cosmin Maxim (Soţul lui Calonice), Dumitru
Năstrușnicu (Soţul lui Myrrhine), Răzvan Conțu
(Soţul lui Lampito) sunt conturaţi, în prima
parte, ca debordând de energie, de masculinitatea
autenticilor luptători, nuanţat ironic, însă, fiind
ilustrată şi animalitatea ocârmuită de testosteron.
septembrie 2023 75
 Satira, ironia se acutizează
în cea de-a doua parte,
prin relevarea imaturităţii
şi delicateţii bărbaţilor
efeminaţi, actorii inter­
pretând convingător, cu
rigurozitate, cu tuşe de
umor bine dozat. Ionuţ
Cornilă, admirabil în
ofertantul personaj al
partenerului Lysistratei,
compune cu mult umor
şi măsură, cuplul celor
doi soţi detaşându-se prin
subtilitatea modalităţilor
de joc. Corul femeilor,
Ioana Aciobăniței, Mara
Bărbărie, Diana Furnică,
Ana-Maria Țidulă, Ale­
xandra Budău şi cel al bărbaţilor, Andrei Sava, actorii evoluează cu energie, dăruire şi bucurie ludică,
Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu, Răzvan demonstrându-şi capacităţile vocale şi plastica în
Bujor, Sebastian Pricop, completează paleta mişcări. Livia Iorga compune abil, cu farmec, pe
personajelor, dimensionându-le iscusit. Nu numai frumoasa Jurnalistă, uşor naivă, de la Antena Paişpe,
în replică, ci şi în momentele de muzică şi dans, devotată anchetelor ce au ca subiect întrebări legate
actorii aflaţi deja în trupa Naţionalului, apar alături de sex, fantezii sexuale, identitatea de sex sau de gen
de studenţi şi masteranzi, ai Facultăţii de Teatru, ai etc. În savuroasele secvenţe ale anchetei, Marian
Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi. Stavarachi, Emil Coșeru, Oana Sandu, Diana Vieru,
Coregrafa, Alice Veliche, pe sonorităţile Fabian Toderică, Haruna Condurache, Anastasia
remarcabile, semnate de Hunor-Lehel Boca, Toderișen, Marian Chiculiță, Doru Aftanasiu
realizează excelente momente coregrafice, realizează meşteşugite apariţii, ale celor care se lasă
reprezentative pentru ansamblul noemelor textului, intervievaţi. Puşa Darie (Lysistrata bătrână, Emilia
dinamizând ritmul montării, momente în care Ferventes) şi Constantin Puşcaşu (Mesagerul, Marc
Vondervil) au apariţii
bine individualizate,
conturate cu
măiestria unor actori
experimentaţi. Publicul
este de asemenea
antrenat în acţiune,
pus să voteze sau
chiar intervievat, spre
deliciul tuturor. Veselia,
antrenul spectacolului
sunt contaminante,
iar oglinda deformată
a prezentului, pusă în
faţa spectatorilor îi va
amuza şi răscoli.

76 Axis Libri
Restituiri
„A pune la Index“
„Mettre a l’Index“
„To place (something) on the
Index“

Ofensiva credinţei protestante din prima jumătate a secolului

al XVI‑lea devenise îngrijorătoare pentru Biserica Romano‑Catolică
prin câştigarea unor poziţii foarte importante în Germania, Anglia,
Franţa, Elveţia, Scoţia, pe fondul slăbirii autorităţii centrale a
papalităţii, prin identificarea bisericii cu instituţiile feudale, prin
dezvoltarea nuanţată a sentimentului religios şi prin apariţia unor

Theodor Parapiru
profesor, scriitor

septembrie 2023 77
 conducători religioşi ca Martin Luther (1483‑1546,
„Crede şi te vei mântui“) şi Jean Calvin (1509‑1564,
„Din eternitate, el ‑ Dumnezeu, n.n ‑ predestinează
pe unii la viaţă, pe alţii la osânda de veci“).
Ca răspuns la Reformă, Biserica
Romano‑Catolică a intensificat propria sa
activitate, promovând măsuri de reînnoire din
interior şi de opoziţie hotărâtă în exterior, care a
condus inclusiv la conflicte armate de amploare.
Organizaţii şi Ordine, mai vechi sau nou înfiinţate,
fac eforturi susţinute pentru stăvilirea răspândirii
protestantismului – Capela Dragostei Divine (1517‑
1527, în Italia), care cerea preoţilor să respecte
regula triplă a sărăciei, a castităţii şi a ascultării,
Ordinul Capucinilor (1528, Matteo da Bascio),
Ordinul Dominican, Ordinul Franciscan, Ordinul
Ursulinelor (1535, Angela Merici, ordin pentru
femei) şi, mai ales, „Societatea lui Isus“ înfiinţată
de spaniolul Ignaţiu de Loyola (1491?‑1556), care
a statuat condiţiile pentru adepţi, adăugându‑le
ascultarea necondiţionată faţă de papă. Lupta
împotriva adversarilor de concepţie religioasă
justifica orice mijloace, implicând factorii politici
ai timpului, ceea ce a avut drept consecinţe atât
stoparea efectelor Reformei, sau chiar recâştigarea
unor populaţii, dar şi pierderea simpatiei
oamenilor.
„Biserica avea două arme de constrângere
pentru a sprijini propaganda iezuiţilor. Acestea
au fost Inchiziţia şi Indexul“ (Earle E. Cairns,
Creştinismul de‑a lungul secolelor ‑ O istorie a
bisericii creştine, 1989). Descoperirea tiparului
(v. „Galaxia Gutenberg“) a favorizat răspândirea
78 Axis Libri
ideilor religioase. În intenţia de a ţine sub control
această acţiune, Biserica Romană a alcătuit un
Index (o listă de cărţi interzise), iniţiat din timpul
pontificatului lui Paul al III‑lea (Alessandro
Farnese, n.1468/1534‑1549), dar care a devenit
operativ anual în 1559, cu binecuvântarea papei
Paul IV (Gian Pietro Caraffa, n. 1476/1555‑1559)
şi al următoruluipontif, Pius IV (Giovanni Angelo
de Medicis, n.1499/1559‑1565). Din 1571, Sf. Pius
V (Antonio Michele Ghislieri, n.1504/1566‑1572)
înfiinţează un „consiliu al Indexului“, care actualiza
la zi lista cu restricţii de lectură, publicată anual din
1663. În ediţia de debut, pot fi întâlnite în Index,
Biblii protestante şi cărţile celui mai remarcabil
reprezentant al umanismului, Dezideriu Erasm de
Rotterdam (1467‑1536).
Dacă prima listă din timpul papei Pius IV
(Index librorum prohibitorum) elimina sistematic
scrierile inconvenabile, din 1571, odată cu
instituirea „consiliului“, apare şi varianta Index
expurgatorius librorum, care acreditează ideea
de cenzură flexibilă, prin indicaţii cu privire la
îndepărtarea unor capitole din cărţi admise.
Indexul a proliferat prin diverse modalităţi de
cenzură, mai mult sau mai puţin rafinate, dar sigur,
deformatoare, depersonalizante.
În limbajul curent, expresia „a pune la
Index“ este folosită prin apelul la conotaţia
aparenţei din trista celebritate a exemplului ‑
sursă, cu sensul de excludere, de considerare (a
cuiva) în afara unor drepturi: de demnitate, de
afectivitate, de legalitate etc.
Restituiri
Muzica turcă și contribuția
lui Dimitrie Cantemir la
prezentarea muzicii turcești
în Europa

Într-o veche legendă turcească se spune că, după ce Allah

(Dumnezeu) l-a creat pe Adem (Adam), a poruncit spiritului, duhului
să intre în trupul acestuia, dar spiritul l-a refuzat cu încăpățânare
persistentă. Atunci, Allah l-a chemat pe îngerul Cebrail (Gavril) și
i-a poruncit: „Du-te în Rai, adu Koșne!” (un instrument format din
două fluiere lipite). La această înaltă poruncă, îngerul Gavril se duse
în rai și aduse instrumentul.” Acum, te rog să cânți, zise Allah! Îngerul
Cebrail începu să cânte. La auzul sunetelor melodioase, spiritul fericit
începu să se miște în ritmul lor și încet, încet intră în trupul lui Adem
(Adam). Se spune că de atunci, Îngerul Cebrail e considerat patriarhul
muzicii instrumentale.

1. Începuturile sistemului de notare muzicală

Scrierea notelor muzicale în sistemul de muzică occidentală

este destul de nou. Cu toate că atât sumerienii, cât și cei din lumea
orientului foloseau un sistem de note muzicale aparte, în lumea
occidentală, până în secolul al XI-lea nu se cunoștea nici un sistem
de note, cântecele fiind, până atunci, transmise pe cale orală de la
om la om, de la o generație la alta. La începutul secolului al IX-lea
încep să apară niște semne puse pe unele cuvinte ale versurilor spre
a le accentua, dar nici acestea nu pot fi considerate note muzicale.
Primul care identifică gama formată din șapte note muzicale, este Gui
d’Arezzo, un compozitor de origine italiană. Acest lucru se petrecea
Gülten în secolul al XI-lea. Pentru a specifica înălțimea sunetelor, tonalitățile,
Abdulaa-Nazare măsurile notelor muzicale, până la Gui d’Arezzo se folosea un limbaj
scriitor aparte format din litere, limbaj folosit diferit de englezi și germani.
Spre exemplu englezii și germanii foloseau: (C=do, D=re, E=mi,
F=fa, G=sol, A=la, B=si-ing.-, H=si-alm.-). Gui d’Arezzo introduce
portativul. Începând cu secolele XV și XVI portativul, care până
atunci pusese format din 4 linii, devine din 5 linii, iar valoarea notelor
muzicale, de asemenea, cunoaște o nouă evoluție. Din acel moment,
scrierea sistemului muzical cunoaște o evoluție permanentă până la
ceea ce cunoaștem astăzi.

septembrie 2023 79
 Restituiri
Începuturile sistemului de notare
în muzica turcă
În muzica turcă, primele exemple de notare
depindeau de litere. Iniţiatorul acestei serii, filosoful
Yakub Al Kîndi (790–874), potriveşte sistemul
pentru echivalarea fiecărei litere din alfabetul
arab unui sunet. Această metodă („ebced”) a fost
mai târziu folosită de Safiyüddin Abdülmümin
Urmevî (?-1294), teoretician de secol al XIII-lea,
în manuscrisul numit „Kitabü’l Edvar”. Urmevî
notează propria sa compoziţie prin metoda ebced,
devenind cea mai importantă piesă scrisă în
anotaţie curentă, ce reflectă percepţia melodică a
perioadei. Acest sistem ebced, în care fiecare dintre
litere a, b, c, d (ebced) formează un sistem de scriere
a notelor musicale, iar înălțimea tonalităților are
corespondent câte o cifră. Acest sistem a fost utilizat
de muzicienii perioadei de după Urmevî, fondatorul
teoriei sistematice în muzica turcă, până în secolul
al XVII-lea. Conform unor studii mai recente se
pare că la începuturile ei, în muzica turcă au fost
folosite 9 note muzicale. Din păcate, astăzi se găsesc
prea puține mărturii scrise. În afara sistemului
ebced, se numără eforturile muzicienilor precum:
Nâyî Osman Dede (1652-1730), Abdülbâkî Nâsır
Dede (1765-1821), prinţul moldovean Dimitrie
Cantemir (1673-1727) şi armeanul Hamparsum
Limonciyan’dır (1768-1839). Mai mult, prima
utilizare a notaţiei vestice contemporane în turcă
a fost întreprinsă de Ali Ufkî Bey (1610-1675)
(Albert-Wojciech Bobowski), de origine poloneză.
Muzica turcă preislamică
Cercetător, istoric și om de cultură turc,
profesor dr. Fuad Koprulu oferă următoarele
informații despre viața și istoria muzicii turcești:
„Putem spune că, din primele mărturii reflectate
în literatură, turcii au știut să îmbine permanent
prin dans și muzică, elementul religios cu cel al
mediului înconjurător, ceresc și pământean. Dacă
vrem să aflăm cât mai multe despre cea mai veche
formă de muzică turcească trebuie să căutăm în
cântecele rămase până în prezent și răspândite de
„bahş-ı ozan” ların (rapsozi liberi). Muzica și jocul
era foarte răspândit printre oamenii din popor. Din
sursele pelerinilor chinezi aflăm despre populația
de origine turcă Turfan, care nu se deplasa nicăieri
fără să-și ia instrumentele muzicale, ceea ce arată
cât de pasionați erau de muzică. Tot din aceste surse
80 Axis Libri
aflăm și despre formațiunile militare ale uygurilor
și ale celor numiți Gokturk (turci albaștri). Putem
presupune că turcii erau națiune separată, cu o
muzică aparte de cea arabă și persană.” Prin muzica
lor, turcii, însoțiți de instrumentele specifice vremii,
aduceau slavă cerului prin cele două feluri de voce
și instrumentele ir și dule. Cele 366 de piese erau
cântate fie la ceremonialele dedicate zeului CERUL,
fie la ceremonialele realizate de conducătorul
Gokturcilor. Vechilor conducători ai turcilor li se
cântau zilnic câte 9 bucăți muzicale diferite dedicate
Cerului. Cu timpul acest ceremonial a fost preluat
de: Cengizhan, Timur Lenk și Selgiucizi. Muzica și
ceremonialul fanfare militare, Mehter (meterhane),
din perioada otomană păstrează cele 9 momente ale
acelui ceremonial al vechilor turci. „Acest ceremonial
ca și conținutul lui constituie dovada puternică a
legăturii cu ritualurile vechilor turci.” Cele 9 acte sunt
expresia celor 9 ceruri din vechea credință preislamică
ale vechilor turci. Dovadă sunt cele 9 instrumente de
saz, folosite în fanfare militară, mehterm, un număr
sacru întâlnit la vechile popoare de origine turcă.
Din acest motiv, zona unde cânta mehterul în fața
sultanului, se numea „nouă trepte”.
Muzica turcă după trecere la religia islamică
După ce turcii au acceptat religia islamică,
muzica a intrat într-o nouă perioadă de dezvoltare.
În această perioadă, muzica religioasă și non-
religioasă începe să capete un aer mistic sufit ce se
dezvoltă, cu succes, în școlile ordinilor sufite din
vremea respectivă: Mevlevi și Bektași. Ca urmare,
în cadrul acestor școli, se dezvoltă și o muzică
tradițională turcă, de data acesta cu conținut mistic,
realizat de compozitori anonimi pe versurile lui
Taptuk-Emre (13.yy), Yunus Emre (1340–1320) și
Şeyyada Hamza (13.yy). Tot în această perioadă
ia amploare numărul menestrelilor și rapsozilor
populari. Aceștia interpretau muzica cu caracter
non-religios însoțiți de de patru instrumente
principale: kopuz, baglama, saz, ceng.
Muzica turcă în perioada otomană
Odată cu epoca selgiucidă, muzica turcească
începe să capete noi forme și valențe, dar păstrând
acel sâmbure de muzică al vechilor turci. Fiind
un popor sultanal, muzica ocupă o importanță
capitală. Muzica otomană se inspiră din muzica
persană, arabă sau armeană, însă cele mai des
întâlnite sunt: saz, bağlama, kemence, dar şi
altele precum tambur sau kanun. O parte a unei
compoziţii otomane se numea fasıl, care avea
un preludiu instrumental (peşrev), un postludiu
instrumental (saz semaisi), iar între cele două
exista o parte vocală care este anunţată şi punctată
de o improvizaţie instrumentală numită taskim.
Un fasıl strict tradiţional rămâne în acelaşi makam
pe tot parcursul său şi se încheie cu o mică parte
pe care de obicei se dansa. Subiectele abordate de
către muzica otomană variază. Existau compoziţii
despre dragoste, război, religie şi fapte glorioase
acestea fiind influenţate de către noile populaţii şi
culturi cu care otomanii intrau în contact. Locul
unde aceste stiluri muzicale s-au dezvoltat cel mai
mult şi în care au fost compuse cele mai multe
compoziţii a fost Palatul Sultanului, loc unde
artele şi cultura erau preţuite. Sultanii Selim III
(1789-1807) şi Suleyman Magnificul (1520-1566)
sunt recunoscuţi drept unii dintre cei mai mari
compozitori ai muzicii clasice otomane.
Odată cu muzica militară încep să apară
lucrări muzicale pentru seraiul sultanului,
compoziții clasice, unele dintre ele având și
influențe europene. Către sfârşitul secolului al
XVI-lea, tratatul semnat în 1543 între Suleyman
şi „regele creştin” Francis I al Franţei a însemnat
un factor decisiv în procesul apropierii ce a dus la
o mai bună interacţiune. Cu acea ocazie, Francis
I îi trimite lui Suleyman o orchestră ca garanţie
a prieteniei lui. Concertul dat de acel ansamblu
a favorizat, aparent, crearea a două noi moduri
ritmice care au intrat mai apoi în muzica turcă:
frenkcin (12/4) şi frengi (14/4). Spre sfârșitul
secolului al XIX-lea întâlnim mulți compozitori,
în special italieni, aduși de sultan pentru a forma
orchestra mare de stat, cu notație muzicală
specifică, cum ar fi: Donizetti sau Calistto și
care au influențat chiar și pe sultan să compună,
cum ar fi Abdulaziz cu valsul lui superb „Valsul
Gondolei”. Nu putem să nu amintim pe cei care
au pus până în secolul XIX bazele unei muzici
clasice turcești, care a influențat pe renumitul
enciclopedist, Dimitrie Cantemir, despre care
vom aminti, mai târziu, cu precizarea că în anul
2018, Uniunea Democrată Turcă - Filiala Galați va
realiza un simpozion dedicate numai acestei figuri
importante din lumea muzicii turcești.
În prima jumătate al secolului al XIX-lea
întâlnim pe marii compozitori turci: Dede Efendi
(1778-1846), Zekâi Dede Efendi (1825-1897)
și Dellâlzade İsmail Efendi (1805-1869), la saz
compozitoru Tamburî Büyük Osman Bey (1810?-
1870?), Hacu Ârif Bey (1831-1885), Şevki Bey
(1860-1891), Kazasker Mustafa İzzet Efendi (1801-
1876), Tamburi Ali Efendi (1836-1902), Cemil Bey,
İsmail Hakkı Bey (1860-1927), Mahmut Celâlettin
Paşa, (1839-1899), interpret vocal - Miralay Rıfat
Bey (1820-1888) și, Yusuf Paşa (1830?-1875?). La
începutul secolului al XX-lea și-au făcut apariția:
Cemil Bey (1873-1916), compozitor și virtuoz
interpret ale cărui lucrări instrumentale au avut
un mare impact; Musa Süreyya Bey (1884-1933)
absolvent al Conservatorului din Berlin, printre
fondatorii Conservatorului din Istanbul și primul
lui director; Șemsettin Song Ziya Bey (1882-1925),
Lemi Montat (1869-1945) și Rahmi Bey (1864-
1924).
Dimitrie Cantemir și contribuția lui la
prezentarea muzicii turcești în Europa
Un mare compozitor al muzicii clasice
otomane este Dimitrie Cantemir (1673-1723),
domnitor al Moldovei de două ori (martie-aprilie
1693; 1710-1711), cunoscut de asemenea şi ca
istoric, filosof, lingvist etc. Acesta a trăit o bună
perioadă de timp la Istanbul fiind capuchehaia al
tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir. În
jurul lui 1700, Cantemir însuşi observă în lucrarea
sa „Istoria Imperiului otoman”: „Europenii găsesc
curios faptul că mă refer la dragostea de muzică a
unei naţiuni pe care creştinii o văd ca fiind barbară”.
El conchide: m-aş duce să spun că muzica turcilor
este cu mult avansată faţă de cea a Europei în dduce
metrici şi ca proporţie a cuvintelor, dar este şi mai
greu de înţeles efectul cunoaşterii principiilor şi
subtilității acestei arte.
Dimitrie Cantemir era îndrăgostit de muzica
turcească pe care o considera chiar mai interesantă
decât pe cea europeană. „Europenilor li s-ar putea
părea ciudat că mă refer aici la dragostea pentru
muzică a unui popor pe care creştinii îl privesc
drept barbar”, nota el în „Istoria Imperiului
Otoman”, adăugând că: „M-aş încumeta să spun
că muzica turcilor e mult mai dduce decât cea a
Europei în privinţa metrului şi a proporţiei dintre
muzică şi cuvinte, dar în acelaşi timp e şi atât de
greu de înţeles, încât n-ar fi deloc uşor să găseşti
dduce de o mână de oameni care să stăpânească
principiile şi subtilităţile acestei arte.” Iar în privinţa
instrumentului al cărui virtuoz era, tanburul,
septembrie 2023 81
 Restituiri
Cantemir scria că: „este singurul care imită fidel şi
fără greş glasul şi cântecul omenesc”.
La câteva sute de ani distanţă, Jordi
Savall sare în apărarea lui Cantemir împotriva
eventualilor opozanţi, demonstrând că, într-adevăr,
muzica turcească a epocii era mult mai dducegi
şi mai rafinată decât cea din vestul Europei. „Ne-
am convins noi înşine de adevărul spuselor lui
Cantemir. În cele nouă makam-uri pe care le-am
selectat se întâlnesc următoarele tipuri de dduc (sau
ritm): 14/4, 16/4, 10/8, 6/4, 12/4, 48/4 şi 2/4. Dintre
acestea şapte, numai ritmurile de 6/4 şi 2/4 sunt
uzuale în Occident.” Mai mult, Savall declară că
sistemul de notaţie muzicală inventat de Cantemir
este „extrem de dducegic şi precis, permiţându-ne
să facem diferenţieri subtile”.
Jordi Savall a fost dduceg de muzica lui
Cantemir şi de lucrarea sa „Cartea ştiinţei muzicii”
ce constituie „cea mai dduceg culegere de muzică
dducegic otomană din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea care a supravieţuit până astăzi.”
Acesta a scris „Cartea ştiinţei muzicii”, o
amplă lucrare despre muzica laică şi religioasă din
imperiu şi despre sistemul de notare al muzicii
otomane, fiind printre primele sale lucrări. În
aceasta se vorbeşte despre importanţi compozitori
turci şi despre curentele şi tematica muzicii, iar la
final ne sunt prezentate 20 de creaţii proprii ale
domnitorului. Pentru această lucrare, Cantemir
a primit titlul de paşă cu trei tuiuri de la sultanul
Ahmed al III-lea, cunoscut ocrotitor al artelor. [Ca
şi instrumentist, Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca
„virtuoso” al tanburului. Este, de asemenea şi unul
dintre primii care a folosit un sistem de notare al
muzicii în stil occidental, cu note muzicale, intrând
astfel în istoria muzicală a Turciei ca fondator al
muzicii laice sub numele de Kantemiroğlu.] Alţi
compozitori importanți au fost sultanul Abdülazîz
(1830–1876), Kara Ismail Ağa (1674–1724), Hacı
Arif Bey (1831–1885), Tanbûrî Cemil Bey (1871–
1916). Cel mai popular cântăreţ de muzică otomană
clasică al perioadei moderne este Münir Nurettin
Selçuk.
După aproape 50 de ani de la moartea marelui
compozitor turc al vremii, Ali Ufki întâlnim, la
porțile Orientului, un tânăr în vârstă de 15 ani, care
avea să-și înscrie numele cu litere de aur pe panteonul
muzicii celor două popoare: turcă și română.
Tânărul se numea Dimitri Cantemir numit de
turci, Kantemiroglu iar de occidentali, „Demetrius
Cantemir”. După unii cercetători, compozitorul,
82 Axis Libri
instrumentistul şi teoreticianul de muzică turcă,
numit de către otomani „Kantemiroğlu”, s-a născut
la Silişteni, Iaşi (Yaş), oraşul-capitală al Moldovei,
pe 26 Octombrie 1673, iar după date mai recente,
locul de naștere și botezul având loc în zona Galai.
Așa cum am mai precizat voi face doar o trecere
în revistă a contribuției sale la promovarea muzicii
turcești în Europa.
Cunoscător al limbilor latină, greacă și
slavonă, Cantemir vine la İstanbul la vârsta
de 14 ani şi va rămâne pentru alţi 20. S-a
instalat în palatul otoman în timpul sultanului
Ahmet al II-lea (1691-1695), sub titlul de „bey
moldovean”. Primeşte o educaţie muzicală în
Enderun, instituţie de învăţământ a palatului;
muzica şi interpretarea instrumentală le-a
deprins de la Kemadi Ahmed (care l-a învăţat
să cânte la kemânče) şi de la grecul Angeli (care
l-a introdus în tainele tanbur-ului). Cantemir,
deprins cu muzica turcească, a dezvoltat un
sistem de transcriere pe baza literelor. Cu scopul
de a evidenţia „frets” (notele), Cantemir atribuie
nume notelor şi acceptă cele mai importante litere
sau grupuri de litere ca asociind fiecare simbol al
„fret”-ului să corespundă sistemului.
În palatul său de la Fethiye (Ulah Sarayı) cele
mai apreciate expresii artistice ale celor două culturi
s-au reconciliat într-un decor de pompă otomană,
în timp ce în vila de la Ortaköy (districtul Beşiktaş),
muzica turcă compusă de Cantemir se auzea peste
Bosfor. Discipol al lui Ahmed Çelebi, Cantemir
notează muzica otomană, câştigând o poziţie de
nedisputat în istoria muzicii turceşti.
Eugenia Popescu-Judetz afirmă: „… El a
scris tratatul la îndemnul elevilor săi, adică după
ce pătrunsese toate secretele muzicii turco-persane,
devenise maestru (usta) şi preda elevilor învăţătura
muzicală după metoda sa teoretică şi practică…
Aşadar compunerea tratatului trebuie aşezată după
anii săi de ucenicie, ceea ce ne indică o dată în jurul
anului 1700”.
Lucrarea „Cartea ştiinţei muzicii după felul
literelor”, numită şi „Edvâr”-ul lui Cantemir se
presupune că ar fi fost încheiat în jurul anului
1700, există numai 5 exemplare în manuscris ale
tratatului, dintre care numai două cuprind atât
secţiunea de teorie muzicală, cât şi culegerea de
melodii. Manuscrisul autograf se află în prezent la
Biblioteca Institutului de Turcologie din Istanbul.
Conţinutul tratatului, aşa cum este prezentat de
Eugenia Popescu-Judetz, este următorul:
 Partea I se intitulează „Cartea ştiinţei muzicii
după felul literelor” şi cuprinde opt capitole tratând
despre: notaţia muzicală inventată de Cantemir,
„explicarea ştiinţei muzicii”, modurile muzicale şi
analiza lor;
Partea a II-a include 354 de melodii
instrumentale notate alfabetic, dintre care: 318
„peşrev”-uri şi 36 „sâz semâ’îsi”. În această culegere
există şi 14 compoziţii proprii, semnate Kantemir-
oglu.
Tratatul lui Cantemir care a servit ca un
document istoric excepţional din multe puncte
de vedere, va rămâne pentru totdeauna o sursă
fundamentală de cunoaştere privind teoria, stilul şi
formele muzicii otomane de secol XVII.
Pe scurt, Cantemir a fost produsul vieţii
culturale şi intelectuale de la Istanbul la fel de mult
cum a reprezentat unul dintre acei care au dat
direcţia către noua orientare culturală în capitala
Imperiului Otoman.
În concluzie
Cultura otomană este una vastă, iar Imperiul
a asimilat culturi noi în momentul în care a cucerit
popoare şi spaţii noi sau a transmis modele din
cultura lui. Avand un amplasament geografic unic,
acolo unde Occidentul și Orientul se întâlnesc,
Turcia a fost liantul esențial în amestecarea
culturilor orientale, islamice și mediteraneene de-a
lungul istoriei. Anatolia, una dintre primele zone
populate de oameni, poseda o diversitate culturală
rară datorită influenței maselor de oameni care
au trăit aici. Această muzică otomană era muzica
tuturor ţărilor din spaţiul oriental. Astfel că
Dimitrie Cantemir scrie un tratat important pentru
toţi muzicienii vremii şi ulterior pentru ceilalţi,
pentru că, pe lângă acest tratat, el a lăsat şi o colecţie
de cântece pe care a reuşit să le noteze printr-un
sistem de notare propriu, creat chiar de el, care e un
sistem destul de complex.
Prin intermediul muzicii de ceremonial
şi de societate, în viaţa artistică de la noi s-au
impus şi s-au afirmat diferite componente ale
muzicii turcești. În limitele îngăduite de sursele
documentare, se poate constata faptul că asimilarea
culturii muzical-artistice otomane s-a produs
sub diferite forme: prilejuri de mari ceremonii,
sărbători, obiceiuri, de alte momente solemne ale
curţii. Muzica (bestele, nöbeturi, manele, peşrevuri,
taksimuri ş.a.) şi dansurile de provenienţă turcă
(cadâneasca, chindia, geamparalele, irmilicul,
marama, mărănghiile, năframa, rustemul, turceasca
ş.a.), instrumentele muzicale turceşti (daireaua,
darabukki, davulul, kemanul, neyul, quanunul,
tamburina, zurnaua ş.a.) şi practicanţii acestora
(kemanagii, naingii, tamburagii, zurnagii etc.) au
suscitat interes şi s-au încetăţenit temeinic în lexicul
autohton. Era limbajul vremii, dar asta nu înseamnă
că era muzică orientală, turcească sau otomană,
cum eram învăţaţi. Este muzica acestor locuri, doar
că era în stilul vremii respective. De aceea, prin
acest simpozion propriu Uniunii Democrate Turce
din Romania - Filiala Galați prin Centrul său de
Cercetare, Dezvoltare, Educație și Cultură Turcă -
Dunărea de Jos, încercăm să promovăm imaginea
acelor vremuri populației acestor locuri, astfel încât
să fie conştientă de valorile culturale pe care le are,
iar prin Festivalul „Dimitrie Cantemir”, unde avem
onoarea să fim parteneri, să arătăm că dincolo de
fluier, tobă şi cobză, s-a cântat la instrumente care
erau considerate ale elitelor în vremea respectivă și
să demonstrăm că, dincolo de rapoartele politice,
sunt aceste rapoarte culturale ce merită să fie
valorificate și cunoscute.
Surse documentare
ht t p : / / w w w. o n 5 y i r m i 5 . c o m / h a b e r /
muzik/muzik-turleri/388/notanin-dogusu.html
http://www.on5yirmi5.com/haber/muzik/muzik-turleri/388/
notanin-dogusu.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_classical_
music
http://www.oud.gr/music_turkey.htm
Necipoğlu, Gülru (1991). Architecture, ceremonial,
and power: The Topkapi Palace in the fifteenth and sixteenth
centuries. Cambridge, Massachusetts: The
http://www.cotidianul.ro/Dimitrie-Cantemir-la-
Parlamentul-European-131617/ sursa foto
Muzicologia otomană clasică și aportul cantemirian de
Peter C. Marinescu
septembrie 2023 83
 Restituiri

BANCA NAȚIONALĂ
A ROMÂNIEI

Este cunoscut faptul că Banca Națională a României are o

colaborare de mulți ani cu Fundația Culturală Magazin Istoric.
Anul acesta, în perioada 4-5 mai, a fost organizat a XXXI–lea
Simpozion de către aceste două instituții, la sediul BNR, în sala „Mitiță
Constantinescu”.
Au fost prezentate lucrări din patrimoniul BNR precum: Palatul
Vechi, Palatul Nou, Palatul funcționarilor BNR. Nu au lipsit comunicările
legate de sediile construite de BNR pentru sucursalele din țară, precum
și opera de mecenat în străinătate: Accademia di Romania din Roma,
donată statului pentru „progresul științei și artei românești la lumina
eternă a latinității”. Conform unui vechi obicei, la finalul simpozionului
au fost decernate premiile Fundației Culturale Magazin Istoric1.

Radu Moțoc
inginer, publicist

Palatul Vechi al Băncii Naționale a României, cu fațada principală și aripa din

strada Smârdan, la sfârșitul sec. al XIX-lea
Banca Națională a publicat mai multe lucrări legate de istoria
Băncii Naționale a României și a emisiunilor de bancnote, dintre care
amintim câteva:
1
Magazin Istoric, iulie 2023, pag. 32.

84 Axis Libri
 - Emisiuni de bancnote ale BNR în perioada 1896-1929, din 2007 (Râmnicu Vâlcea, Vaslui, Alba
(2 volume); Iulia, Zalău, Reșița și Călărași),
- Istoria BNR în date - 2010 ( Vol. I- 1880 – 1914, vol. II 1915- un sediu de consiliu județean
1918); (Giurgiu), două episcopii (Turnu
- Palatele Băncii Naționale a României – 2012 (Trei volume). Severin și Sfântu Gheorghe)”2.
Un articol legat de Patrimoniul Arhitectural al BNR a fost O prezentare istorică a
publicat de Guvernatorul băncii, Mugur Isărescu, în Magazinul Istoric construcției Palatului BNR a fost
din luna iulie 2023, din care menționăm câteva pasaje: făcută de acad. Nicolae Noica,
directorul Bibliotecii Academiei:
„Consiliul de Administrație al
Băncii autorizează achiziționarea
terenului pe care era amplasat
Hanul „Șerban Vodă” din inima
comercială a orașului București.
După intrarea în posesia
terenului, conducerea Băncii a
comandat, în februarie 1882,
arhitecților francezi Cassien
Bernard și Albert Galleron,
întocmirea proiectului. Planurile
definitive au fost predate de
arhitecții francezi în aprilie 1883.
La 27 octombrie 1883,
Eugeniu Carada a propus ca
Palatul Vechi. Sala Consiliului de Administrație construirea BNR să se facă direct
din perioada interbelică de către Administrația Băncii,
sub conducerea unui arhitect
„Nu întâmplător, în primul
său deceniu de activitate, BNR
a construit imobile pentru
sucursalele sale din Iași, Craiova,
Galați și Brăila, precum și Palatul
din Lipscani, unde-și are sediul de
133 de ani.
Aceste imobile au fost
printre primele construcții din
România, proiectate special pentru
activitatea bancară. Amplasate în
zonele centrale ale orașelor, au avut
o valoare arhitecturală deosebită,
devenind repere ale memoriei
colective ale comunităților
respective. În momentul în care
nu au mai fost necesare activității
BNR, o parte au fost donate Sala Ghișeelor din perioada interbelică
statului, în anul 2003.
În prezent, în aceste clădiri, donate statului, funcționează: român, Nicolae Cerkez, ajutat
două muzee (Piatra Neamț și Tulcea), două biblioteci (Botoșani și de arh. Constantin Băicoianu.
Bistrița), două camere județene ale Curții de Conturi (Miercurea Inaugurarea oficială a
Ciuc și Focșani), două parchete de pe lângă Judecătorii (Satu Mare lucrărilor a avut loc la 2 iulie
și Slobozia), șase direcții aflate sub coordonarea autorităților locale 2
Ibidem, pag. 83-84

septembrie 2023 85
 Restituiri
1884, prilej cu care în fundația clădirii a fost pus un
document ce marchează evenimentul.
Lucrările principale ale construcției s-au
terminat la sfârșitul anului 1889, iar amenajările,
inclusiv mobilierul, au fost încheiate până în
1890. Multe dintre materialele utilizate au fost
achiziționate din străinătate. Din România s-a
folosit piatra de Rusciuc, cu care a fost placată
întreaga fațadă. Din aceeași piatră au fost executate
toate sculpturile exterioare.
Sculpturile Industria și Agricultura
La parter se află holul ghișeelor și spațiul
rezervat relațiilor cu publicul. Holul este bogat
decorat din stucatură, iar iluminatul sălii se face
prin intermediul unui mare luminator.
Etajul unu poate fi considerat nivelul nobil al
Băncii, datorită holului de onoare, sălii de consiliu,
biroului guvernatorului etc.
Sala Consiliului de Administrație este fastuos
împodobită cu mobilier stil Ludovic XIV, cu scaune
din piele de Cordoba și draperii din brocart roșu-
86 Axis Libri
purpuriu. Pe unul dintre pereți se află o pictură
realizată de Nicolae Grigorescu în anul 1894,
cunoscută sub numele Rodica.
Fațada principală este decorată cu șase
sculpturi, dintre care două sunt plasate în fronton și
încadrează un orologiu, iar celelalte patru se găsesc
în câte o nișă. Ele reprezintă alegoric Justiția și
Agricultura, realizate de sculptorul Ion Grigorescu,
Comerțul și Industria, opere ale lui Ștefan Ionescu-
Valbudea.
Extinderea vechiului palat bancar a fost
realizată prin supraetajarea celor patru aripi cu un
al doilea nivel peste parter, destinat birourilor.
Aceste lucrări au fost realizate în perioada
1929-1930 de antrepriza inginerului Aurel
Ioanovici.
În anul 1937, ridicarea unei noi clădiri a
devenit urgentă. Pe viitorul amplasament se aflau
două proprietăți particulare – imobilele „Soutzo” și
„Rădulescu”.
 Sculpturile Comerțul și Justiția

Guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea

a declarat aceste spații de utilitate publică urgentă și
a expropriat imobilele deținute de Zoe Al. Soutzo
și Paul Rădulescu.
Noul Palat al BNR era prevăzut cu două
subsoluri, mezanin, parter și șase etaje. Parterul
cuprinde două săli mari, dintre care într-una se află
sala de conferințe Mitiță Constantinescu.
La sfârșitul anului 1951, era terminată
placarea pietrei la fațada principală. La interior
toate etajele erau terminate”3.
Construcția celor două palate ale Băncii
Naționale a României, realizate la o jumătate de secol
distanță, se înscrie în aceleași tipare de modernizare
a Bucureștiului, în spiritul marilor capitale europene.
Am avut cinstea și onoarea să particip
la două simpozioane organizate în sala Mitiță
Constantinescu de către BNR și Fundația culturală
Magazin Istoric.
Detaliu decorativ cu stema Regatului României
3
Ibidem pag. 94-98

septembrie 2023 87
 Restituiri

Ruxandra Suțu
domnița uitată de vremi (II)

Destinul unei fiice de voievod,

„Regină a Daciei şi descendentă a Bizanţului” (II)

Laolaltă cu urmaşii Văcăreştilor, cel mai probabil în

compartimente distincte, a fost înhumat fostul logofăt şi caimacam
al Moldovei şi al Craiovei - diplomatul George [Iorgu] Suţu (1750-
†1828), supranumit „Agrios” (Sălbatecul), care era nepotul de frate al lui
Mihai I Vodă Suţu, zis cel Bătrân (†1802) şi văr al lui Alexandru [Alecu]
Vodă Suţu, nicidecum nepot, precum afişează în mod eronat plăcuţa de
pe cruce. Imediat lângă acest loc comun de îngropare, către biserică,
sub o lespede funerară lizibilă şi impecabil conservată, odihneşte de
peste două veacuri, precum este scris: „Roxandra, fiica domnitorului
Alexandru Suţu - †1821” - o domniţă prea puţin cunoscută, al cărei
parcurs existenţial vom încerca să-l descoperim în continuare.
Motivaţia de a afla mai multe despre această fiică de voievod
ne-a fost amplificată şi de faptul că în anii de Seminar am activat ca şi
cântăreţ al bisericii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” din Suţeşti - Brăila,
ctitorită în anul 1842 de un văr de-al ei, marele logofăt Constantin
(Costache) Suţu1 (1799-1875). Aşezarea - ce poartă numele familiei - a
fost întemeiată pe la 1835 tot de acest contemporan al Ruxandrei, care
a obţinut moşia respectivă prin căsătoria lui cu Ruxandra Racoviţă,
fata vornicului Dumitru Racoviţă, fost deţinător al unor proprietăţi din
zona vechii Proilavia. Al doilea considerent a venit cumva ca o reparaţie
morală faţă de înaintaşii noştri, pe care riscăm să-i îngropăm în uitare.
M-am bucurat, desigur, să o regăsesc aici pe tânăra domniţă din neamul Gheorghe-Daniel
Suţuleştilor, pierdută în trecutul vremurilor de mult apuse, dormindu-şi Micu
preot, publicist
1
Costache Suţu a fost căsătorit, până în anul 1863, cu Ruxandra [Luxiţa]
Racoviţă (1801-1866) având împreună cinci copii, plus alţi cinci ai lui Costache din
afara căsătoriei, adoptaţi de Ioan Suţu, fratele său celibatar. La moartea sa (20.02.1875),
„prinţul Suţu” - cum i se spunea - a fost îngropat chiar în biserica pe care o ctitorise
la Suţeşti, unde odihneşte alături de fiul său - Grigore C. Suţu (†1893) şi soţia acestuia
- Irina Hagi-Moscu (†1891), care nu au avut urmaşi. El a ridicat, în 1834, şi Palatul
Suţu - Narcis Ispas, Un divorţ de la 1863 - informaţii din Arhivele României - pe
www.bucuresti-centenar.ro; Cristiana Lipan, Prinţul Suţu, legenda comunei Suţeşti
- pe www.braila-portal.ro şi www.corneliaviju.blogspot.com - Biserica din localitatea
Suţeşti... (pisania).

88 Axis Libri
somnul veşniciei la umbra ocrotitoare a celui mai
vechi lăcaş ortodox din cetatea Braşovului.
Potrivit Memoriilor2 fratelui ei, Nicolae,
Ruxandra [Roxandra sau Loxandra] Lucia Suţu
a fost al şaptelea din cei doisprezece copii (şase
fete şi şase băieţi) ai domnitorului Alexandru Suţu
(1758-1821) - ultimul domn fanariot al Ţării
Româneşti - rezultaţi din căsătoria cu Doamna
Eufrosina Callimachi (1776-1835), ea fiind cea de
a cincea fiică. Aşa cum ştim, flagelul deceselor la
vârsta infantilă sau a tinereţii era des întâlnit la acea
vreme3, neocolind pe oamenii simpli, dar nici pe cei
înstăriţi, fie ei şi din viţă de domn. Din genealogia
familiei4 aflăm că, înaintea Ruxandrei, se născuseră
2
Nicolae Suţu, Memoriile principelui Nicolae Suţu,
mare logofăt al Moldovei: 1798-1871 (în continuare, Memorii)
traducere, introducere şi comentarii de Georgeta Filitti, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 69 şi p. 161. Memoriile au fost
redactate între 1853 (pe când autorul avea 54 de ani) şi 1868,
fiind publicate pentru prima dată în anul 1899, în limba franceză.
3
Un alt trist exemplu în acest sens este cazul banului
Grigore Greceanu, căruia toţi cei şase copii i-au murit răpuşi de
boli fără leac. Chiar el mărturisea resemnat în Diata sa, că nimic nu
este mai înspăimântător pentru un om decât ca „pentru mulţimea
păcatelor”, să-i moară (toate) odraslele şi să rămână fără „mângâiere
la întristăciunea a mare şi nesuferită a morţii” - Constanţa Vintilă,
„Spre bătrâneţe m-am povârnit”: Diata marelui ban al Ţării
Româneşti, Grigore Greceanu (1748), ediţie online, p. 160.
Similară este soarta copiilor Mariei din nuvela lui Ion Agârbiceanu
- Fefeleaga, inspirată din realitatea dureroasă a vremii.
4
Mona şi Florian Budu-Ghika, Arborele genealogic
al familiei Suţu, iulie 2008 - www.ghika.net. A se vedea
şi Alexandru Negrescu-Suţu, Cartea de aur a familiei
Suţu, Editura Capitel, Bucureşti, 2015, respectiv Stirpea
Drăculeştilor - acelaşi autor.
alte două fete care au murit la nici doi ani împliniţi:
Ruxandra (nov. 1796-1798) şi Ecaterina (dec. 1797-
1798). Astfel, blestemul morţilor premature sau
tragice a urmărit, ca o tară ereditară a neamului,
dar şi a epocii totodată, şi pe descendenţii din
dinastia Suţu, originari din Epirul Greciei, la fel ca
mitropolitul Dositei Filitti despre care am amintit.
Numele anterior al acestei vechi familii greceşti
a fost cel de Drakos, survenit de la un înaintaş care
a trăit prin secolul al XVI-lea, un muntean sălbatic
şi răzvrătit împotriva turcilor, care se lupta până la
capătul puterilor, ca un diavol, scoţând nişte strigăte
războinice înfricoşătoare, care să-i înspăimânte pe
vrăjmaşi. De aici, i s-a tras acest supranume care a
fost purtat de urmaşii săi până când s-au stabilit în
Constantinopol, unde li s-a spus Sutzis (Soutzides -
Σούτσος), de la meseria pe care o practicau, aceea
de a aproviziona cetatea cu apă5.
Primind anumite privilegii din partea
sultanului Mahomed al II-lea, înaintaşii fanarioţilor
Suţu au deţinut funcţii importante pe lângă Poarta
otomană, în special de capukehaia6 şi de mare
dragoman (traducător sau agent diplomatic în
relaţiile cu Europa creştină). Astfel de demnităţi
au primit şi bunicul patern al Ruxandrei - marele
logofăt Nicolae Suţu (†1769), dar şi viitorii domni
ai Moldovei şi Valahiei: Alexandru [Alecu] Vodă
5
Radu Negrescu-Suţu, Stirpea Drăculeştilor -
pseudocronică a familiei Suţu, Ed. Corint, Bucureşti, 2017,
pp. 14-15; 18-19.
6
Capukehaia = reprezentant al domnitorilor
principatelor române la Constantinopol.
septembrie 2023 89
 Restituiri
Suţu7 (tatăl, †1821), Mihai I Suţu cel Bătrân (fratele
bunicului, †1802) şi Mihail al II-lea Suţu (văr,
†1864), rangul de dragoman fiind ca o rampă de
lansare spre domnie. Notabil pentru această familie
din care au descins trei domnitori şi numeroşi
demnitari ai Ţărilor Române este şi faptul că lui
Alexandru Nicolae Suţu îi revine meritul de a fi
primul voievod de la Mihai Viteazul (†1601)
care a domnit simultan în ambele principate ale
Moldovei şi Valahiei (iulie-septembrie 1802). Ca
o confirmare a acestei rarisime demnităţi, Alecu
Vodă şi-a pus pe pecetea domnească însemnele
celor două provincii româneşti, prezente pe
blazonul familiei începând cu anul 1802, pe care
îl vedem inscripţionat şi pe placa funerară a fiicei
sale, Ruxandra, în fotografia de mai jos:
Nici Doamna Eufrosina nu era lipsită de
apartenenţă nobilă, fiind tot „fiică de Domn, dar
şi nepoată de Domn, soră de Domn, soţie de Domn
şi cumnată de Domn,dar fără a reuşi să devină şi
mamă de Domn”8. Pe linie paternă, ea descindea
din familia moldavă pur românească Callimachi
sau Calimah (fostă Călmaşul), care a dat Moldovei
un mitropolit şi patru domnitori9: pe Ioan Teodor
7
El a domnit în Moldova (din iun./iul.1801→ oct.1802)
şi în Muntenia (iul.→sept.1802), deci în perioada iulie→ sept.
1802 este domn peste ambele principate. Apoi din nou în
Ţara Românească (aug→ oct.1806 şi nov.1818→†ian.1821) - cf.
George D. Florescu, Alaiul înmormântării lui Alexandru N.
Suţu Voievod, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1932, p. 3, nota
1; vezi şi Octav-George Lecca, Familiile boereşti române...,
pp. 572-575 (familia Sutzu) şi www.enciclopediaromaniei.ro.
8
Radu Negrescu-Suţu, Stirpea Drăculeştilor..., p. 63.
9
Vezi Octav-George Lecca, Familiile boereşti
române..., pp. 118-121 (familia Callimaki).
90 Axis Libri
Callimachi (bunicul ei, †1761), Grigore Callimachi
(unchiul, †1769), Alexandru Callimachi (tatăl,
†1821) şi fratele acesteia, Scarlat Callimachi (†1821).
Coincidenţă sau nu, bunica maternă a Ruxandrei
Suţu se numea tot Ruxandra10 (Ghika), fiind soţia lui
Alexandru Vodă Callimachi. Interesant este că, deşi
îi poartă numele, Domniţa Ruxandra Callimachi
nu este naşa de botez a Ruxandrei Suţu, aceasta
botezând pe sora ei mai mare - Ralù, născută la 25
oct. 1799 şi pe surioara Maria - al doisprezecelea
copil (n. 22 aug. 1817)11.
Dacă anul trecerii în veşnicie al prinţesei
de care ne ocupăm este cunoscut cu certitudine,
fiind menţionat în acel înscris de pe lespedea
funerară ce-i acoperă rămăşiţele pământeşti, data
naşterii Ruxandrei deschide o controversă privind
momentul şi contextul venirii ei pe lume. Deşi
toate indiciile conduc către anul 1801, epitaful
de pe mormânt ne trimite un pic mai târziu, la
anul 1804. Vom analiza, aşadar, ambele variante
descoperite sau deduse, pe baza surselor de care
dispunem:
Anul 1801. Numit domn al Moldovei în
anul 1800, după cum spune fiul său în Memorii,
Alexandru Suţu se grăbea să ajungă în principat
pentru a-şi prelua funcţia, în care a început să
activeze oficial abia din iunie sau iulie 1801. În acel
timp, se pare că soţia sa era însărcinată, purtând
în pântece cel de-al şaptelea copil. Astfel, anul
naşterii domniţei Ruxandra ar coincide cu primul
an de domnie al tatălui ei în Moldova. O notiţă
redactată chiar de mama Eufrosina şi reprodusă
fidel de fratele Nicolae, dezvăluie cu exactitate
data şi ora venirii pe lume a unsprezece din cei
doisprezece copii ai familiei, precum şi numele
părinţilor spirituali. Despre Ruxandra scrie clar că
s-a născut la 14 decembrie 1801, ora 5 dimineaţa12,
cel mai probabil la Iaşi (capitala Moldovei între
1565-1859), fiind botezată (ca naş) de însuşi
Mitropolitul Moldovei de atunci, Iacob Stamati
10
Mama Eufrosinei Callimachi (devenită Suţu)
era fiica lui Scarlat Vodă Ghika (†1766) dar se numea
Ruxandra Ghika (devenită Callimachi) şi nu Elena!,
fiind „numită greşit de un izvor de familie” - este vorba de
Octav-George Lecca, Familiile boereşti române, p. 119 -
precum sesizează şi marele istoric Nicolae Iorga în Viaţa
lui Alexandru Vodă Callimachi, domn al Moldovei, în
Analele Academei Române, tomul XXVIL, Memorii -
secţiunea „Istorice”, p. 86.
11
Nicolae Suţu, Memorii..., p. 69 şi Nicolae Iorga,
Viaţa lui Alexandru Vodă Callimachi..., p. 89.
12
Nicolae Suţu, Memorii..., p. 69.
(1792-†1803)13, colaborator apropiat al lui Gavriil
Callimachi (fratele străbunicului ei după mamă)
care a fost mitropolit al Tesalonicului (1740-1758)
dar şi al Moldovei (1760-†1786)14, ierarhi vrednici,
cu o rodnică păstorire în principatul aflat canonic
sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.
Dacă anul 1801 este cel corect, ni se permite
să remarcăm faptul că, din cele douăsprezece
odrasle ale lui Alecu Vodă, doar Ruxandrei îi
revine privilegiul de a fi încreştinată ca naş de un
cleric (cu rang înalt). Ţinând cont de istoricul trist
al familiei în ceea ce priveşte speranţa de viaţă a
copiilor, dincolo de consolidarea relaţiilor dintre
Biserica moldavă păstorită de Iacob Stamati şi
noul domnitor - Alexandru Suţu, credem că
desemnarea unui arhiereu ca părinte sufletesc
al copilei reprezintă expresia unei speranţe
fără margini a părinţilor ei în Atotputernicia
divină, Care poate îndrepta orice neputinţă a
firii. Încredinţând-o pe pruncă în braţele sfinţite
şi sfinţitoare ale naşului-mitropolit Iacob şi
numind-o tot Ruxandra - ca pe cea dintâi născută,
domneştii părinţi o încredinţează purtării de grijă
a lui Dumnezeu, în „mâinile” Căruia sunt toate
destinele şi tainele omeneşti, nutrind o şi mai mare Iată conţinutul acestui epitaf, scris cu
nădejde că nu va împărtăşi soarta aceleia, „răpită majuscule:
vieţii la vârsta cea mai fragedă”15, la fel ca sora ce ENΘAΔE KEITAI ΔEKAEPTETH17 NEA -
a urmat-o, Ecaterina, amândouă decedate nefiresc AICI ZACE O TÂNĂRĂ DE ŞAPTESPREZECE
de repede, în anul 1798. ANI
Anul 1804. Singura sursă ce ne trimite la HTIΣ EZHΣEN EPEKEINA AIΩNOΣ -
1804 ca posibil an al venirii pe lume a Ruxandrei CARE A TRĂIT TRECÂND PESTE VEACUL SĂU.
Lucia Suţu este chiar inscripția de pe piatra
TO ZHN EMETREI ME EPΓA ΣTAΔIAIA -
funerară, redactată în limba greacă a vremii, a cărei
EA ȘI-A PARCURS EXISTENȚA FĂCÂND FAPTE
transcriere şi traducere ne-a fost furnizată chiar
BUNE,
de un descendent al Suţuleştilor contemporan cu
noi - scriitorul Radu Negrescu-Suţu16, autor al ΛATPIΣ ΠAMALOΣ -
genealogiei şi al istoricului acestei familii aristocrate. CA ADORATOARE A LUI PALLAS18
13
Ibidem, p. 69 şi nota 30, p. 397. Pentru viaţa şi KAI BAKX HEΛIKΩNOΣ -
activitatea mitropolitului Iacob Stamati (n.1749-†1803), vezi ȘI A PREOTESELOR HELICONULUI19,
pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, IBOR, vol. II, pp. 461-465.
14
Gavriil (Gheorghe) Callimachi (n.1689-†1786), ANAΣΣA ΔAKΩN TOI BIZANTIOI -
în timpul căruia s-a ridicat la Iaşi catedrala „Sf. Gheorghe” REGINĂ A DACIEI, DESCENDENTĂ A
(1761-1768), vechea mitropolie - cf. Familiile boiereşti..., pp. BIZANȚULUI.
118-119. Vezi şi pr. prof. dr. M. Păcurariu, IBOR, vol. II, pp.
456-459. 17
ΔEKAEPTETH, de la δεκαεννέα= şaptesprezece.
15
Nicolae Suţu, Memorii..., p. 69. 18
În mitologia greacă, zeiţa Pallas (Atena) era fiica lui
16
Radu Negrescu-Suţu (n.1950) - ziarist şi scriitor, Zeus, asociată cu înțelepciunea, arta și războiul - ro.wikipedia.org.
fiul prinţesei Georgeta Rudolf Suţu, stră-stră-strănepot al 19
„Muntele divin” al Heliconului (vf. din Grecia,
domnitorului Alexandru Suţu; condamnat pe nedrept de 1748 m) era, în mitologie, sălaşul celor trei sau nouă muze
regimul comunist la un an de muncă silnică la Canal în 1977, (după Hesiod), fiicele lui Zeus şi patroane ale artei - cf. www.
este expulzat şi obţine azil politic în Franţa. Domniei sale îi filedelumina.ro. Putem spune, deci, că tânăra Ruxandra, fire
datorăm aleasă gratitudine pentru o parte din informaţiile sensibilă şi iubitoare, îndrăgea - ca orice fată, dealtfel - tot ceea
regăsite în acest articol. ce ţine de artă şi de frumos.

septembrie 2023 91
 ΘAΛOΣ NEOZIΓOΣ ΦEI ME EΞ - Revenind la dilema noastră, un simplu
TÂNĂRĂ SOŢIE, DIN PĂCATE, calcul matematic: 1821 – 17 (vârsta trecută pe
ANAKTΩN ANΔPA - epitaf) conduce la anul 1804 ca an al naşterii
A UNUI BĂRBAT DE ORIGINE PRINCIARĂ. ei, ceea ce ar exclude total implicarea ca naş de
ΣEMNAI - DE ALTFEL, Botez a mitropolitului Iacob Stamati, care murise
deja în martie 1803, la vârsta de 54 de ani21.
POΣONTA ΠAPAMIKPA ΔE AΛΛΣ - Principele Nicolae Suţu notează că în anul 1804
FEMEILE VENERABILE AVURĂ INFIME (?), tatăl lor - Alexandru, „fusese numit din nou
CALITĂȚI domn al Moldovei şi s-a dus acolo cu toată familia,
ΩΣ ΠPOΣ TAΣ APETAΣ THΣ ΣOUTZH dar n-a rămas decât câteva zile”, întrucât anumite
ΛOΞANΔPA - „evenimente din afară” au determinat înlocuirea
ÎN COMPARAȚIE CU VIRTUȚILE LOXANDREI lui cu Alexandru Moruzi (a doua domnie, sept.
SUŢU 1802 - aug. 1806), fiind nevoiţi să revină grabnic
la Constantinopol22. Alte surse ne informează că
ΣEΠTEMBPOI: 8 - în preajma acestui an - 1804, Vodă Alecu a fost
8 SEPTEMBRIE 1821 exilat în Rodos (începând cu 1802, după ce a fost
Mai mult decât edificatoare asupra originii mazilit) şi în Cipru până în 1805, apoi între 1805-
princiare a domniţei Ruxandra este această inscripţie 1806 la Muntele Athos23. Aşadar, data exactă a

Mormântul Ruxandrei Suţu (cel din partea stângă - cu blazon), de-a lungul timpului:
în anul 1937 (foto stânga) - prin 1980 ? (centru - poză din arhiva parohiei) şi astăzi (foto dreapta)

funerară, care ne dezvăluie, pe lângă aceste titulaturi venirii pe lume a Ruxandrei rămâne sub semnul
interesante - Regină a Daciei, descendentă a incertitudinii, iar cea mai plauzibilă opţiune ar
Bizanţului, atât statutul marital - tânără soţie a fi anul 1801, 14 decembrie, conform majorităţii
unui bărbat de origine priciară, cât, mai ales, data surselor.
certă a trecerii în veşnicie - 8 septembrie 1821,
sfântă şi aleasă zi a prăznuirii Naşterii Născătoarei
de Dumnezeu. Titlul monarhic de „rege sau regină
a Daciei” era atribuit, de regulă, celor care domneau
efectiv în provinciile dunărene, precum citim pe
placa de mormânt a lui Scarlat Vodă Ghika (†1766) -
străbunicul matern al Ruxandrei şi ctitorul bisericii
„Sfântul Spiridon - Nou” din Bucureşti - unde scrie 21
Pr. prof. dr. M. Păcurariu, IBOR, vol. II, p. 465.
că, „după ce a domnit în Moldova, datorită virtuţii 22
Nicolae Suţu, Memorii..., p. 44. Totuşi, nu am găsit
sale, a fost recompensat cu domnia Daciei...”20. nicăieri informaţii despre vreo domnie - chiar şi numai
nominală - a lui Alexandru Suţu în Moldova la anul 1804...
20
Radu Negrescu-Suţu, Stirpea Drăculeştilor..., 23
Radu Negrescu-Suţu, Stirpea Drăculeştilor..., pp.
p. 60. Acest Scarlat domnise mai întâi în Moldova 38-39 şi 46.
(mart.1757-aug.1758), apoi în două rânduri în Muntenia
(sept.1758-iun.1761 şi aug.1765-†2 decembrie 1766) - www.
enciclopediaromaniei.ro. (Va urma)

92 Axis Libri
 Mircea Olarian
125 de ani de la naștere

În urmă cu 125 de ani, la 19 septembrie 1898, s-a născut Mircea

Olarian, pictor şi grafician pornit pe drumul artei din vatra Galaţilor,
dar aproape necunoscut astăzi iubitorilor de frumos din oraşul de la
Dunăre. Era fiul actorilor Alexandru Olăreanu (Olarian) şi Eugenia
Olăreanu (născută Procopiu), absolventă a Conservatorului din Iaşi.
Destinul a făcut ca în 1908, la vârsta de 10 ani, să-şi urmeze familia la
Craiova, unde părinţii săi au fost angajaţi la Teatrul Naţional de aici,
devenind în scurt timp societari ai acestuia. Primele lui manifestări
artistice s-au produs în actorie, când, copil fiind, a interpretat roluri
adecvate vârstei în spectacolele Naţionalului craiovean. Mai apoi,
tatăl său fiind şi regizor şi creator de decoruri şi costume, l-a ajutat
pe acesta la realizarea afişelor şi scenografiei. La vârsta de 14 ani,
participând la un concurs organizat la Bucureşti de către Asociaţia

Corneliu Stoica
scriitor, critic de artă

Mircea Olarian

septembrie 2023 93
 Bucureşti; 1969, Muzeul de Artă
Craiova; 1970, Galeriile de Artă
Simeza, Bucureşti). A fost prezent
în fiecare an la Saloanele Oficiale
între 1928-1944, iar în perioada
1953-1959 a participat la Expoziţia
anuală de stat a artelor plastice şi la
Expoziţia anuală de stat de grafică.
Lucrări ale sale au figurat între 1969-
1978 la expoziţii de artă românească
deschise în Italia, U.R.S.S., Polonia,
S.U.A., Filipine, China, Vietnam,
Bulgaria, Germania, Venezuela. A
ilustrat volumele „Oltenia” (Fundaţia
Culturală Regală „Regele Mihai I”,
Regionala Oltenia, 1943, retipărit în
Mircea Olarian, În luncă, u.c. 2008 la Editura Scrisul Românesc),
Ilariu Dobridor – „Oameni ridicaţi
Maeştrilor de Desen şi Caligrafie, a obţinut o din ţărănime” (colecţia „Cartea satului”, Fundaţia
menţiune. În 1916 a absolvit Şcoala Comercială Culturală Regală „Regele Mihai I”, Craiova, 1944),
„Gh. Chiţu”, după care a intrat funcţionar la Banca Sabina Paulian – „Salba ielelor” (Craiova, 1931)
Comerţului. În timpul liber desena, picta şi făcea etc. În 1978, când împlinea 80 de ani, şi-a organizat
copii la Pinacoteca „Alexandru şi Aristia Aman” prima Expoziţie retrospectivă la Bucureşti, găzduită
după lucrări ale lui Nicolae Grigorescu şi Artur de Sala Dalles. În 1984, Muzeul de Artă din Craiova
Verona. Un timp a luat lecţii de pictură de la îi deschide expoziţia de grafică „Craiova văzută de
Freda Tribalsky-Delnevo, artistă care făcuse studii Mircea Olarian”. A încetat din viaţă la 27 august
între 1907-1911 la Academia de Arte Frumoase 1985, la Bucureşti. A fost înmormântat la 30 august
din München, iar în 1913 frecventase atelierul la Craiova, la Cimitirul Sineasca, alături de părinţii
profesorului Ierasek din Viena, specialist în naturi
moarte, flori şi peisaje. În 1925, cunoscându-l
pe pictorul Eustaţiu Stoenescu, acesta a fost
impresionat de lucrările sale şi l-a îndemnat să-şi
continue activitatea artistică. A debutat în 1926
cu o expoziţie personală, cuprinzând 59 de lucrări
de pictură şi 30 de desene şi acuarele, deschisă
la Prefectura din Craiova. Renunţând la slujba
de funcţionar bancar, de la 1 iunie 1927 a avut
posibilitatea să lucreze la Institutul de Arte Grafice
„Ramuri”, în cadrul căruia a putut să-şi valorifice
calităţile de desenator. În 1928 este admis cu lucrări
la Salonul Alb-Negru din Bucureşti, iar în 1930 şi la
Salonul Oficial de Pictură, unde primeşte premiul
II pentru un „Autoportret”, aflat astăzi în colecţia
Muzeului de Artă din Craiova. Îşi mai organizează
două expoziţii personale la Craiova în 1929, la
Casa Albă a Băncii Comerţului, şi în 1932, la Sala
Minerva, iar după expoziţia deschisă la 1 martie
1933 în Sala Ateneului Român din Bucureşti,
hotărăşte să se stabilească în Capitală. Aici continuă
să lucreze şi să-şi organizeze alte expoziţii (1945,
Sala Universul, Bucureşti; 1957, Galeriile de Artă, Mircea Olarian, Fată cu basma

94 Axis Libri
săi. În semn de înaltă cinstire, în
octombrie 1985, aceeaşi instituţie îi
deschide expoziţia „Grafica lui Mircea
Olarian în patrimoniul Muzeului de
Artă din Craiova”. Va fi omagiat şi în
1998 printr-o altă expoziţie, de data
aceasta o retrospectivă, organizată
de Muzeul de Artă craiovean la
împlinirea a 100 de ani de la naştere.
La trecerea sa în nefiinţă, V.
Caraman scria în „România literară”
(Anul XIII, nr. 36, 15 septembrie 1985,
p. 18): „Prezenţă discretă dar constantă
în expoziţiile colective, prelungind stilul
unei epoci de pionierat în domeniul
graficii, în egală măsură pictor, premiat
de altfel la Salonul Oficial, Mircea Mircea Olarian, Clopotnița Bisericii Sf. Silvestru,
Olarian făcea parte din generaţia care acuarelă, 26,5x37 cm, 1946
dădea contur original şi puternic artei
„Palatul Ramuri”, „Hanul doctorului Beron”, „Casa
româneşti la începutul secolului (al XX-lea, n.n.).
Coţofeanu”, „Casele N.D. Popp”, „În faţa bisericii”,
Desenator virtuoz, înrudindu-se cu marea familie a
„Casă pe Strada Târgului”, „Centrul Craiovei”, „Case
obsedaţilor de expresivitate şi profunzime, descins,
vechi de pe strada Sineasca”, Case vechi de pe strada
parcă, din atelierul unui maestru renascentist, el
Grădinari”, „Case din mahalaua Ioan Hera”, „Casa
aducea cu fiecare lucrare un spirit al respectului
Băniei”, „Hanul Chinţescu”, „Hanul Puţureanu”,
pentru artă ce însemna mai mult decât convenţia
„Hanul Mercur”, „Răscruciul Mic”, „Piaţa Veche
etalării publice, pentru că reprezenta însăşi condiţia
Elca”, „Cişmeaua din strada Mântuleasa”, „Cişmeaua
sa de creator. Un climat specific, o atmosferă
basarabilor”, „Tren în gară”, „Vatră din Gorj”, „La
elegiacă de tip romantic, amintind de tensiunile
fântână” ş.a. A imortalizat privelişti ale parcurilor şi
secolului al XIX-lea, plăcerea descrierii detaliului
străzilor Bucureştiului, aspecte cu Piaţa Universităţii,
cu funcţie revelatoare şi acurateţea procedeelor,
Clopotniţa Bisericii „Sf. Silvestru”, Pridvorul Bisericii
vecină cu pedanteria, detaşa lucrările sale, mai
Sf. Spiridon Vechi, Turnul Colţei etc., secvenţe
curând confesiuni decât verdicte, permanente stări
din alte localităţi urbane sau rurale din ţară, de pe
de bucurie în faţa realităţii şi nu trucuri optice
Dunăre sau de la Marea Neagră („Peisaj dunărean”,
agreabile”.
„La nisip”, „Sighişoara”, „Cozia”, „Dimineaţă la Ada-
Mircea Olarian s-a impus în arta românească
Kaleh”, „Bordeeni”). Din călătoriile sale în Italia
prin peisajele executate în manieră postimpresionistă,
a reţinut imagini care pot fi admirate în lucrările
prin portrete şi ilustraţie de carte. Deşi autodidact, a
„Roma – Fântâna Medicis”, „Roma – Intrarea în
ajuns să-şi formeze un stil propriu şi să lase de-a lungul
For”, „Arcul de triumf al împăratului Constantin”,
anilor impresia că este stăpânul unei viziuni şi a unei
„Fortăreaţa Sant’Angelor”, „Assisi”, „Mănăstirea Sf.
gândiri profunde, care au ca finalitate interpretarea
Francisc din Assisi”. De foarte multe ori peisajele
personală a realităţii la care şi-a racordat creaţia şi
sale sunt însufleţite de prezenţa omului, surprins
nu a abandonat-o niciodată. De aici menţinerea sa
în atitudini şi gesturi fireşti, în momente de muncă
în cadrele unui figurativ care să restituie cu claritate
sau de relaxare. Fie că sunt realizate în ulei, în
această realitate cu mijloacele artistice pe care le
desen, laviu, acuarelă, acvaforte, acvatinta, pointe-
are la dispoziţie. A pictat edificii importante ale
seche, aceste lucrări, pe lângă valoarea artistică,
Craiovei, străzi şi case vechi, cu elementele lor de
au o incontestabilă valoare documentară. Nu
arhitectură, colţuri pitoreşti, biserici şi mănăstiri,
lipsesc din creaţia sa nici compunerile alegorice
redând acel specific al locurilor, poezia şi parfumul
sau cele care fac trimitere la evenimente ale istoriei
lor de altădată. Pledează în acest sens tablouri ca
naţionale („Evocare istorică”, „Suceava”, „Civitas
„O vedere a Craiovei de altădată”, „Vedere generală
luminis”, „Târgoviştea voievodală”), după cum nu
a Craiovei în 1930”, „Vechea biserică Sf. Dumitru”,

septembrie 2023 95
 lipsesc nici compoziţiile întemeietorii şi directorii
inspirate din realităţile revistei „Ramuri”),
epocii contemporane „Ştefan Braborescu” (poet
(„Forjă la Hunedoara”, „În şi prozator), „Alexandru
practică”, „La Uzinele 23 Olăreanu” (actor, tatăl
August”, „Forje la Griviţa său, autor al unor piese
Roşie”). Referindu-se la ca „Afacerea Dreyfus”,
creaţia picturală şi grafică „Vandalismul maghiar”,
a artistului, criticul de „Anna Simion”, „Horia,
artă Virgil Mocanu nota Cloşca şi Crişan”, precum
cu prilejul retrospectivei şi a unor scrieri despre
din 1978: „Cert este că teatru: „Însemnări pentru
Mircea Olarian porneşte o istorie a teatrului
de la realitate, o surprinde craiovean”, „Contribuţii
în detalii şi o urmăreşte pentru o istorie a teatrului
consecvent de-a lungul românesc în Banat,
întregului proces de Transilvania şi Bucovina
transpunere în imagine până la 1906”, „Istoricul
artistică, declarându-se Teatrului Naţional din
satisfăcut în momentul în Muntenia de la 1798 până
care racordul optic dintre la 1877-1878”). Ele pun
Mircea Olarian, Portretul lui Tudor Vladimirescu
model şi dublul său se în evidenţă măiestria
face cu minimum de obstacole sau derogări. Aşa artistului în conturarea cu economie de mijloace
se întâmplă cu peisajele, artistul cultivând un stil a chipului celor portretizaţi, spontaneitatea,
«vedutist», apropiat nostalgic de preromantismul siguranţa, subtila pătrundere psihologică de care
veneţienilor Guardi, Tiepolo, Canaletto, poate dă dovadă în individualizarea modelelor. Foarte
pentru că «scenografiile» sale virtuale au ca subiect, edificatoare pentru arta portretistică a lui Mircea
de multe ori, Italia, alteori notând cu exactitate dar Olarian sunt şi autoportretele sale, ca şi tabloul în
cu un ton epic, eroizant chiar, aspecte actuale ale ulei care-l înfăţişează pe Anton Kaindl, pictor şi
peisajului autohton. Aşa se întâmplă şi cu portretele, gravor elveţian, născut în 1872 la Geneva, invitat
restituiri recognoscibile, dar şi sondaje psihologice în 1921 de Casa Regală în România, unde timp de
atente, o imagine a lui George Enescu, dublată 30 de ani, până în 1951, când a încetat din viaţă
de un şir de siluete ce pot constitui fotogramele la Bucureşti, a realizat sute de acuarele şi gravuri
unei mişcări, reprezentând paradigma atitudinii înfăţişând palate, conace, mănăstiri, schituri,
adoptate în această situaţie. Acurateţea execuţiei biserici, troiţe, case din aproape toate judeţele
urmează unei vizibile certitudini conceptuale, unei ţării, aspecte ale vieţii monahale, ale tradiţiilor şi
autoritare luări în posesiune a realităţii, fără îndoieli obiceiurilor poporului nostru, lucrări de o mare
şi reticenţe, ceea ce conferă acel aer de lucru solid, valoare documentară, cele mai multe aflându-se
bine făcut şi definitiv, ca în tradiţia genului, degajat în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova şi al
de ansamblul expunerii” („România literară”, nr. 39, Muzeului de Artă din cadrul Complexului Muzeal
28 septembrie 1978). Naţional „Moldova” din Iaşi.
Desenele sale, care au înnobilat paginile Pictor şi grafician de mare talent, fecund,
revistei craiovene „Ramuri”, reprezintă, de asemenea, apreciat pentru calităţile sale de om şi de artist, care
peisaje, dar mai ales foarte multe portrete ale unor a lăsat în urma sa o operă bogată, Mircea Olarian
personalităţi româneşti. În rândul acestora din urmă are desigur un loc important în peisajul artei
amintim: „Marele logofăt Ioan Bibescu”, „Vornicul româneşti şi este firesc pentru cei de astăzi ca să-i
Iordache Otetelişanu”, „Matei Millo”, „Gheorghe cinstim memoria şi să-i facem cunoscută creaţia,
Lazăr”, „Titu Maiorescu”, „Ioan Maiorescu”, „Maria realizată cu pasiunea, dăruirea şi munca tenace a
Teodorini”, „Emil Gârleanu”, „Ştefan Octavian Iosif ”, celui care a pictat, a gravat sau a desenat însufleţit
„Ion I. C. Brătianu”, „Eugeniu Carada” (economist întotdeauna de sentimentul perenităţii.
şi scriitor), „Dumitru Tomescu” (unul din

96 Axis Libri
 Noul album de artă
consacrat pictorului
Teodor Vișan

Grație istoricului și criticului de artă Corneliu Stoica, pictorul și

graficianul Teodor Vișan este așezat pe rafturile bibliotecilor publice
sau ale bibliotecilor personale ale iubitorilor de frumos plastic, din
nevoia sporirii comunicării acestora cu artistul și cum altfel decât
prin lucrările sale cuprinse într-un album de artă.
Artistul plastic Teodor Vișan este un norocos. Cum să nu fie dacă
este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și are patru
albume de artă, personale? Primul este apărut la Europrint, Galați,
1999, în format 21 x 16 cm, coperte cartonate și anticopertă. Al doilea,
la Editura Alma, Galați, 2003, format 19 x 16 cm, coperta fiind din
carton simplu, al treilea, la Editura „Axis Libri”, format 27 x 21 cm,
coperte cartonate. Cel de al patrulea, ultimul, la Editura Axis Libri,
Galați, 2023, format 30 x 21 cm, coperte cartonate. E apărut cu prilejul
aniversării a 80 de ani de viață.
Autorul albumului, Corneliu Stoica, face dovada câștigării luptei
cu sine însuși, a creșterii valorii sale de cronicar, dar mai ales de
specialist în evaluarea actului artistic al plasticienilor din această urbe
și nu numai.
Urmărind îndeaproape evoluția domnului Teodor Vișan, din
1968, când acesta prezintă publicului prima expoziție personală, până
în 2022, când are loc expoziția intitulată „Memoria culorilor”, domnul
Corneliu Stoica pătrunde în universul artistic al plasticianului,
cunoscându-i și exteriorul și interiorul, și luminile și umbrele. În
Stan M. Andrei acest fel, are posibilitatea de a-l înălța pe treapta care i se potrivește,
scriitor, colecționar
dar și de a-l trage de mână, mai bine spus de atenție, când ceva pare
de artă
a neîmplinire. Critica de artă fiind din belșug și fără menajamente,
iar deschiderea pictorului către ea, fără patimă, și acceptarea acesteia,
fără nicio rezervă, sunt mobiluri care au funcționat și au condus la
saltul așteptat. Și domnul Corneliu Stoica și domnul Teodor Vișan
subliniază evoluția artistului: de la necesitatea clarificării unor
cunoștințe privind „organizarea elementelor componente din cadrul
compozițiilor, a amestecului culorilor” (p. 11) și „folosirea unei palete
coloristice mai luminoase” (p. 31) până la autoaprecierea reliefată,
accentuată și confirmată și de criticul de artă: „Pictura mea este

septembrie 2023 97

robustă, optimistă, bine desenată și bine colorată,
cromatica este vie, tonurile sunt armonioase, iar
formele sunt foarte clare. Linia desenului este
modernă. Subiectele atrag, îndemnându-te să le
privești cu plăcere.” (p. 32).
Se spune că ochiul criticului bate dincolo de
ceea ce se vede pe o pânză, pe un carton, într-o
ramă. De aceea, domnul Corneliu Stoica scotocește
în atelierul pictorului și privește orice lucrare
definitivă, orice eboșă, orice crochiu. În acest fel
observă preocupările, tatonările pe un subiect ori
pe un aspect al plasticii sale, precum și sensibilitățile
artistului și rezolvările acestora. Și se oprește
numai la unul sau la câteva care sunt în domeniul
împlinirilor? Nu. Așa îi stă bine dumnealui să dea
la iveală întreg evantaiul creației domnului Vișan.
Și, acest album, atât prin textul critic cât și prin
reproducerile cuprinse, evidențiază totul: vocația
pentru citadin, dar și pentru sat, preferința pentru
peisaj, dragostea față de flori, plecăciunea în fața
elementelor spirituale, cultul față de oameni, fie
mari personalități, fie oameni ai străzii, fie copii,
fie prieteni sau nu, iubirea față de părinți și familie,
afecțiunea față de animale, atașamentul față de
98 Axis Libri
tradițiile și portul popular românesc, predilecția
pentru natura statică. Era să uit: opțiunea pentru
eternul feminin: portret, nud, compoziție.
Autorul sesizează și apreciază calitățile artistului
identificate în tratarea unor teme. Remarcă
înnobilarea peisajelor cu „lirismul unei poezii
discrete, de mare sensibilitate” (p. 16), tablourile
citadine „degajă melancolie și o poezie răscolitoare
de amintiri pentru locuitorii Galațiului trecuți de
50 de ani” (p. 18), portretele „rețin numai acele
elemente esențiale, în măsură să pună în evidență o
atitudine, un sentiment” (p. 24), nudurile surprind
„frumusețea anatomică și mișcările sufletești ale
personajelor” (p. 26), prin natura statică, „pictorul
aduce de fapt un elogiu materiei, înnobilând
simplele obiecte, adesea prea modeste încât par
vetuste, cu poezia caldă a culorilor” (p. 27), florile
sale au „setea de viață a artistului, bucuria sa de
a dărui oamenilor un strop din preaplinul său
sufletesc” (p. 28), în grafică și gravură sunt evidente
„calitățile de bun desenator și colorist” (p. 28), dar
și „capacitatea de sinteză și metaforizare”. (p. 29).
Convins de „munca temeinică, făcută cu
pasiune, răbdare, și mai ales cu respectul ce-l
manifestă față de Artă și de beneficiarii acesteia”
(p. 29) acest pictor, domnul Corneliu Stoica face
gestul de generozitate de a-l prezenta românilor și
lumii prin acest album omagial, o excelentă carte de
vizită a unui „creator talentat, înzestrat de natură cu
mult har, opera sa de până acum este mărturia cea
mai elocventă a unui pictor sensibil, care stăpânește
vocabularul picturii și caută prin ceea ce face să rețină
atenția, să rămână în conștiința contemporanilor și
a celor ce-i vor admira lucrările.” (p. 9).
Apărut în condiții grafice deosebite, pe o hârtie
cretată lucioasă, cu o minunată așezare în pagină și
cu o excepțională redare a reproducerilor, respectată
fiind cromatica reală a lucrărilor, credem în ploaia
de aprecieri a artistului Teodor Vișan, a criticului
Corneliu Stoica, a tehnoredactorului Sorina Radu, a
fotografului Ilie Stan, a traducătorilor de text Adela
Drăgan (în limba franceză), Constanța Florescu
Vișan (în limba engleză), Simona Kriegh (în limba
germană), a finanțatorului acestui volum – sora
pictorului, Alexandrina Vișan, precum și a muncii
tipografilor.
A

Gil
ora exactă a istoriei*

Tot încerc să-mi amintesc data în care Virgil Guruianu a început

colaborarea cu ziarul „Viața liberă” și nu reușesc. Părea acolo dintotdeauna.
Bibliotecar fiind, Virgil Guruianu, căruia toți îi spuneam cu prietenie Gil și
care semna discret rubricile lui cu V.G. părea sortit să ne țină la curent cu ce
păstra în memorie istoria despre fiecare zi în parte. Nu știu de unde le scotea,
cu rușine mărturisesc cât de târziu am înțeles ce muncă minuțioasă investea în
rubrica sa zilnică „S-a întâmplat pe...”. Sper că i-am mulțumit pentru ea. Știu că
l-am admirat pentru seriozitatea și consecvența cu care a fost mereu lângă noi.
Datorită lui gălățenii au știut mereu ce lăsau în urmă, de la evenimente naționale
sau internaționale, până la zilele de naștere ale oamenilor, monumentelor,
afacerilor etc. din zona noastră. Lui Gil nu îi scăpa nimic și dacă cineva ar fi
curios să pună cap la cap rubricile semnate de el probabil că ar putea salva o
istorie în date pe domenii diverse, interesante și instructive.
Îmi amintesc cum la aniversarea numărul 5000 al ziaruIui „Viața
liberă” i-am solicitat câteva cuvinte. Scriam câte ceva toți cei care construiam
zilnic ziarul și din aceste gânduri și mărturisiri ale noastre am alcătuit o
carte egală în cantitate de hârtie și număr de pagini cu ziarul, „Cartea cea
de toate zilele”. Gil a venit cu o istorie în date, clară, precisă, documentată, a
presei gălățene: „160 de ani de presă la Galați, câteva repere cronologice”.
Pentru cei interesați, cele câteva pagini
sunt un document prețios, o dovadă a
faptului că Virgil Guruianu nu trata
superficial nimic. Era și este un om
corect, pregătit, responsabil și atent.
Katia Nanu Mi-e drag să-mi amintesc cum venea
scriitoare la ziar, punctual precum un ceasornic,
fără să uite niciodată nimic, cu un
zâmbet ușor în colțul buzelor. Prezența
lui îmi lumina ziua, așa cum întâlnirile
actuale, absolut întâmplătoare, cu el
îmi fac bine. Mă ajută să cred că istoria
noastră, a tuturor, dacă se poate baza pe
oameni ca el, mai are o șansă. Șansa de
a-și regăsi ora exactă. 1 Virgil Guruianu

Fotografiile pentru Rubrica „Aniversări” au fost realizate de fotograf Vasile

*

Caburgan

septembrie 2023 99
 A
Virgil Guruianu
la 85 de ani

Pe prieteni îi măsori cu inima, nu cu anii. Nu te poți juca nici cu

timpul care trece, nici cu anii care s-au adunat deja ca într-un car de oale,
cât încă bidiviii aleargă și viața se îndreaptă spre plus infinit.
Pe Virgil Guruianu l-am cunoscut pe când jongla cu timpul
pierdut... Era acolo, printre cărți, ziare, reviste și manuscrise, la etajul
al doilea al Bibliotecii „V.A. Urechia”, acolo unde lucra cu asiduitate la
vremea aceea, așa cum a făcut de o viață, și se documenta, culegea date
și informații prețioase din arhivele acestei instituții de prestigiu despre
istoria acestui oraș. Anii mai noi ori mai vechi se împleteau în notițele lui,
cu luni, cu zile și cu întâmplări nemaivăzute și nemaiauzite de noi, cei de
astăzi. Și probabil lumea lui era - și a devenit de atunci mult mai colorată
și mai plină de semnificații.
După o vreme s-a apucat să scrie, să reverse din ranița lui poveștile
minunate ale acestui oraș. Eram pe atunci la ziar, la „Viața liberă”,
cotidianul care nu scăpa nimic din viața Galațiului de ieri și de azi, care
informa și forma în același timp cititorii. Ziarul pe care, dacă vrei să-l
răsfoiești astăzi în arhivele Bibliotecii „V.A. Urechia”, îl citești ca pe o carte
și nu te mai saturi să-i afli poveștile.
Așa era și în perioada interbelică, și atunci se făcea o presă de
calitate. Și de acolo s-a inspirat Virgil Guruianu când ne-a delectat cu
rubricile sale „Din presa vremii” sau „S-a întâmplat azi...”
„Azi” este prezentul continuu care ascunde în el trecutul și viitorul
laolaltă. „Azi”, Virgil Guruianu împlinește un număr de ani. Câți? Ce
contează! Anii sunt convenții, important este ceea ce putem să lăsăm pe
răbojul lumii acesteia.
Și Virgil Violeta Ionescu
Guruianu este un scriitoare
scrib conștiincios, bun
prieten cu acest oraș,
care nu a scăpat nimic
din ce s-a întâmplat
până la el și a vrut ca
cine răsfoiește „Viața
liberă” să afle asta.
LA MULȚI ANI,
DRAGUL NOSTRU
PRIETEN!

100 Axis Libri

A
Domnului Gil, cu toată
căldura inimii mele

În călătoria mea prin această viață am întâlnit mulți oameni

buni și valoroși. Dintre toți aceștia, câțiva mi-au intrat și mi-au rămas
în suflet pentru totdeauna. Și foarte puțini sunt cei pe care îi pot numi
Prieteni de cursă lungă.
Despre unul dintre aceștia voi vorbi astăzi, cerându-i din start
iertare pentru faptul că voi dezvălui aici lucruri pe care, știindu-l
extraordinar de discret, s-ar putea să nu se bucure că le voi face
publice. Dar îmi asum acest lucru, în speranța că prietenii buni se
iartă între ei și nu țin supărarea…
Pe Domnul Gil l-am cunoscut când am venit la „Viața liberă”,
în 1993. Lucra pe atunci la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” și,
recunosc, căutam orice prilej să îi fac o vizită și să stăm de vorbă.
E genul de om înțelept, care vorbește puțin dar înțelege exact,
cu un soi de umor aparte în replică, un om alături de care ți-e drag să
stai, pentru că îți transmite o liniște interioară din ce în ce mai greu
de găsit în zilele noastre.
Am petrecut cu Domnul Gil clipe frumoase la Casa Artelor,
cafeneaua deschisă în anii 90 în fosta casă a lui Ceaușescu de pe

Angela Ribinciuc
scriitoare

septembrie 2023 101

 strada Primăverii, devenită apoi sediul Consiliului
Județului.
Am fost împreună la aniversările ziarelor
„Viața liberă” și „Imparțial”, la evenimente culturale
și la agape, la întâlniri cu scriitorii și la tot felul de
festivaluri care astăzi nu mai există.
Am mers împreună la sora lui, la Brăila, unde
am descoperit un alt Domn Gil, mai cald, pe care
aveam să îl regăsesc apoi, ori de câte ori se află în
preajma cumnatului său, Dan de la Timișoara. Am
fost acasă la el, unde soția, doamna Mariana, gazdă
bună, ne răsfăța de fiecare dată cu bunătăți.
O amintire specială am din ziua în care s-a
lăsat de fumat, după ce i s-a făcut rău la serviciu.
L-am vizitat la spital, împreună cu un coleg de la
ziar, pentru a-i ridica moralul. Cred că de atunci țin
și mai mult la dumnealui. Au trecut peste 25 de ani
de la acel incident și Domnul Gil nu a mai vrut să
audă de țigări…
Pentru mine, Domnul Gil este un luptător,
un spirit echilibrat și hotărât, un om care nu s-a
plâns niciodată când i-a fost greu, un erou tăcut
și discret, care își trăiește viața cu demnitate. Este
întruchiparea expresiei: când nu mai poți, tot mai
poți un pic.
Acum 14 ani, când am născut-o pe Ana și
am stat cu ea 2 ani acasă, Domnul Gil s-a numărat
printre puținii care au venit, de mai multe ori, să
mă vadă în postura de mămică și să-mi mai spună
despre ziar, să nu mă simt ruptă de lume și de colegi.
De când nu mai lucrez la „Viața liberă”
ne întâlnim la fiecare început de an să-i ofer
tradiționalul calendar de birou, e ca o superstiție a
noastră, dar și un bun prilej de a mai povesti.
De ziua mea, Domnul Gil nu uită niciodată să
mă sune și îmi aduce flori, oriunde m-aș afla.
În agenda telefonului îl am trecut exact așa:
Domnul Gil. Și mă bucur ori de câte ori îmi sună
telefonul și văd că e dumnealui, pentru că știu că
pot să îl ajut căutând pe internet informațiile de
care are nevoie pentru a-și actualiza rubrica din
ziar intitulată „S-a întâmplat pe…”.
Merită să vă povestesc o întâmplare amuzantă
petrecută în vara anului trecut. Mă aflam la volan
când m-a sunat Domnul Gil. Am răspuns imediat,
am tras pe dreapta, cumva în curbă, în Țiglina 3,
aproape de capătul autobuzului 20, pentru că acolo
era singurul loc de parcare disponibil, și am început
să vorbim. Am deschis portiera de la șofer, pentru
102 Axis Libri
că erau 30 de grade afară și am pornit să caut pe
internet informațiile de care avea nevoie, păstrând
totodată apelul pe difuzorul telefonului. Și îi citeam
de pe internet despre nu știu ce regizor celebru și
căutam filmele pe care respectivul le făcuse și eram
atât de concentrată pe discuție încât nu știu câte
minute au trecut așa. La un moment dat, când am
ridicat privirea din telefon, fiind încă pe apel cu
Domnul Gil, văd lângă mine un polițist care cine
știe de când asculta conversația noastră. Atunci am
văzut și că se eliberase un loc de parcare, mașina
mea fiind cumva stingheră în curbă și foarte
aproape de o trecere de pietoni. Am mai apucat să îi
spun Domnului Gil: „Iertați-mă puțin, cred că am
de plătit o amendă și revin”, am închis telefonul și
am ieșit din mașină. Polițistul mi-a cerut actele, i
le-am înmânat, cerându-mi politicos scuze pentru
felul cum parcasem, dar și pentru că nu știam de
când era lângă mine, așteptând. Când a văzut cum
mă cheamă a zâmbit. A plecat cu actele mele la
colegul din mașina de poliție aflată la câțiva metri
mai departe și am rămas să îl aștept. Când a revenit,
l-am întrebat cât e amenda. Mi-a înapoiat actele și
mi-a spus doar atât: „Data viitoare când mai doriți
să dați o mână de ajutor, încercați să nu mai parcați
în curbă și atât de aproape de trecerea pietoni”. I-am
promis că așa voi face, am tras mașina pe locul care
se eliberase lângă mine și l-am sunat pe Domnul
Gil să îi spun că cineva, aici, pe pământ, mă iubește.
Pentru mine, Domnul Gil este un Domn, în
cel mai frumos sens al cuvântului.
Un Domn prin educație și prin felul de a fi.
Un Domn al cuvintelor și al prieteniei
trainice.
Sunt norocoasă că viața ne-a adus atât de
aproape încât să îi pot spune acum:
La mulți și binecuvântați ani, dragul meu
Domn Gil!
Vă mulțumesc pentru toate clipele frumoase
în care m-ați ajutat să cred în Prietenie, vă
mulțumesc pentru încredere și pentru tot ce am
învățat de la Dumneavoastră în acești 30 de ani!
Cu drag și cu toată inima,
Angela Ribinciuc
A

Misterul și legenda

Pe dragul domn Virgil Guruianu, pe care, of, Doamne, iată,

nu l-am mai întâlnit aproape deloc în ultimii zece ani (ce istorie!!!),
l-am cunoscut (oare?) în redacția revistei și editurii Centrului
Cultural „Dunărea de Jos”. Colabora, poate de la înființarea revistei,
cu o rubrică dedicată, dacă nu mă înșală memoria, evenimentelor
lunare culturale: aniversări, comemorări... Model de corectitudine
și de conștiinciozitate, se prezenta mereu la timp cu fișele realizate
(aproape?) biblioteconomic! C-un „diplomat” precum acela al lui
Nea Mărin din comedia lui Sergiu Nicolaescu, unde odihneau fișele
înainte de a fi date la tehnoredactat, domnul Guruianu era și un curier
dezinteresat, prompt: aducea deseori și cărți, mesaje, ori cărți cu
mesaje, destinatarul fiind mereu bucuros să schimbe o vorbă, două,
niște impresii, niște zâmbete cu sau fără subînțeles, cu intermediarul...
Siluetă emblematică pe Strada Domnească, deseori „între”
instituții culturale (muzee, teatre, Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”,
Centrul Cultural, „Viața liberă”, „Dominus”, gata să ofere un sfat, o
trimitere bibliografică, Virgil Guruianu a fost mereu și va mai fi, cât
timp va mai exista istorie... onestă, „întru” cultura gălățeană un om
providențial, de la care mulți au avut de învățat (și) un anume bun
simț al relațiilor social-culturale, dacă nu chiar bazele codului bunelor
maniere inter-instituționale!
Acest mic exercițiu de
Adi-George Secară admirație este un exemplu
scriitor, critic literar
elocvent despre ceea ce poate
însemna un om drag și bun
în imaginarul cuiva, despre
cum misterul ființei umane, al
celuilalt, poate deschide porțile
legendei...
Mulțumim mult, dragă
domnule Guruianu, pentru tot
ceea ce ne-ați dăruit!

Virgil Guruianu

septembrie 2023 103

 veniment

Library 4.0
Conferința Națională a ABR, Ediția a XXXIII-a,Timișoara,
5-8 septembrie 2023

În perioada 05–08 septembrie 2023, Asociaţia Conferință a fost găzduită, pentru întrunirile pe
Bibliotecarilor din România (ABR) în parteneriat cu secțiuni și diviziuni, de această instituție reper –
Filiala Timiș a asociației, împreună cu Universitatea Universitatea Politehnică Timișoara.
Politehnica Timișoara (UPT), respectiv Biblioteca În cadrul Conferinței ABR, în cele două zile
UPT și Biblioteca Academiei Române, Filiala dedicate întrunirilor profesionale, au fost susținute
Timiș, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen de către membrii delegației Bibliotecii „V.A.
Todoran” și Universitatea de Vest din Timișoara, Urechia”:
au desfășurat a XXXIII-a ediție a Conferinței • La Secțiunea Biblioteca și Societatea,
Naționale a Asociației Bibliotecarilor din România, lucrarea cu titlul „De la Paper Library la Library
la Timișoara, în format hibrid, cu titlul Library 4.0”, realizată și prezentată de Dorina Bălan care a
4.0, care a pus accent pe rolul dezvoltării bibliotecii întocmit și prezentat și Raportul de activitate pentru
în conformitate cu tehnologia și aplicațiile ei: cei patru ani de mandat în calitate de președinte al
web 4.0, internet of things, big data, open data, secțiunii;
artificial intelligence, sharing economy, Library 4.0, • La Secțiunea Catalogare, clasificare, indexare,
makerspace, 3D Printing. Catrina Căluian a întocmit și prezentat Raportul
Din partea Bibliotecii Județene „V.A. de activitate pentru cei patru ani de mandat în
Urechia” Galați a fost prezentă o delegație formată calitate de președinte al secțiunii și a prezentat
din: Catrina Căluian - bibliotecar, Dorina Bălan –
șef birou, Lucica Veliche – responsabil Filiala Nr.
1 „Costache Negri“, Andreea Iorga – responsabil
Împrumut la Domiciliu pentru Adulți.
În data de 5 septembrie 2023, la ora 17,00,
a avut loc întâlnirea Consiliului Director pentru
stabilirea premiilor de recunoaștere a contribuțiilor
bibliotecarilor, acordate în cadrul Adunării
Generale a ABR și a detaliilor privind alegerile,
unde, din partea Bibliotecii „V.A. Urechia”, au
participat: Bălan Dorina și Căluian Catrina.
Ceremonia de deschidere a Conferinței a
avut loc în data de 6 septembrie 2023, începând
cu ora 9.30, în Aula Centrului de Conferințe a
Universității Politehnice Timișoara, în prezenţa
oficialităţilor, precum şi a unor invitaţi de marcă,
români şi străini – specialişti în domeniul ştiinţelor
Delegația de la Filiala Galați a ABR
informării şi documentării. De altfel, întreaga

104 Axis Libri


Premiul de excelență
lucrarea Descrierea Bibliografică Internațională
Standardizată pentru Manifestare (ISBDM).
Conferința ABR 2023 a fost destinată
bibliotecarilor din toate tipurile de biblioteci,
profesorilor, profesorilor documentariști,
studenților și doctoranzilor din domeniul
științelor tehnice, științelor comunicării, de la
specializarea Științe ale informării și documentării,
biblioteconomie, firmelor de consultanță în
domeniul informatizării bibliotecilor. Sesiunile au
inclus alocuțiuni ale invitaților speciali, articole
și discuții de tip panel şi a asigurat participanţilor
oportunitatea de a-şi susţine opiniile în dezbaterile
care au avut loc în plen, în cele 11 secţiuni
profesionale și 4 diviziuni (biblioteci naționale,
biblioteci universitare și specializate, biblioteci
publice, biblioteci școlare), precum şi în Adunarea
Generală a membrilor Asociaţiei.
În ultima zi de conferință au avut loc
decernările distincțiile pentru bibliotecarii care
s-au remarcat prin activitățile lor în ultimul an.
Din delegația Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
Dorina Bălan a primit Premiul de Excelență
pentru Profesie, distincție oferită de unul
dintre sponsorii acestui eveniment și anume
IME România (Information Management and
Engineering) - companie specializată în furnizarea
de soluţii pentru biblioteci, iar Catrina Căluian a
primit Diplomă de Apreciere în semn de prețuire
pentru activitatea de formare și dăruirea de care a
dat dovadă în calitate de formator voluntar în cadrul
Secțiunii Educație și Formare a ABR.
Au urmat festivitatea de închidere și Alegerile
Generale ale ABR. Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” este reprezentată, pentru mandatul 2023-
2027, la nivelul Asociației astfel:
• Catrina Căluian – membru în Consiliul
Director al ABR, președintă a Sectiunii Catalogare,
clasificare, indexare, secretar Secțiunea Statistică
și evaluare și membru în Diviziunea Biblioteci
Publice;
• Andreea Iorga – cenzor în Comisia de
cenzori;
• Dorina Bălan – președintă a Secțiunii
Biblioteca și Societatea;
• Lucica Veliche – secretar al Secțiunii
Biblioteca și Societatea;
În prezent, ABR reunește bibliotecari
și specialiști în domeniu din întreg sistemul
național de biblioteci și este recunoscută pe
plan internațional, fiind membră a Federației
Internaționale a Asociațiilor de Bibliotecari (IFLA)
încă de la începutul anilor ’90, membră a Biroului
European al Asociațiilor de Biblioteci, Informare
și Documentare (EBLIDA), iar din acest an este
și membră a Association of European Research
Libraries (LIBER).
În contextul transformărilor digitale actuale,
această manifestare ştiinţifică a oferit participanţilor
un cadru de întâlnire a teoreticienilor şi
practicienilor din domeniu, atât din ţară, cât şi din
străinătate, pentru a dezbate probleme comune și
a identifica soluţii, evidenţiind, în egală măsură,
realizările profesiei.
Conferința ne-a oferit prilejul unor
schimburi de informații profesionale de ultimă
oră, prin lucrările prezentate, prin schimbul de
bune practici, prin întâlniri cu reprezentanții
unor importante instituţii de educaţie şi cultură
(biblioteci, muzee, universităţi etc.), precum şi cu
organizaţii profesionale cu impact la nivel local,
naţional și internațional.
Noul Consiliu Director al ABR
Filiala Galați a ABR
septembrie 2023 105
 Axis Libri RedacŢia
Director Corina Emanuela Tudorache
Redactor-șef Dorina Bălan
Redactor-șef adjunct Adi George Secară
Secretar de redacție Catrina Căluian
Redactori Ioana-Monica Chicu
Camelia Toporaș
Camelia Bejenaru
Cătălina Popa
Machetare Sorina Radu
Fondator Zanfir Ilie

Colaboratori
Arte plastice Corneliu Stoica
Film Bogdan Silion
Teatru, muzică şi dans Nona Rapotan
Tamara Constantinescu
Proză şi reportaj literar Tudor Neacşu
Cezar Amariei
Poezie Leonard Matei
Alina Neculachi
Cronică literară Dimitrie Anghel
Romeo Aurelian Ilie
Andrei Velea
Interviu, istorie Ghiță Nazare
Radu Moțoc
Studii și cercetări Maria Stanciu
Epigrame Vasile Manole
Ioan Fărcășanu

Revista Axis Libri este membră ARPE (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi

Editurilor).

Ilustrația revistei a fost realizată cu fotocopii după documente din colecțiile Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”,
precum și din arhivele personale ale autorilor articolelor. Responsabilitatea asupra conținutului opiniilor
exprimate în articole revine în exclusivitate semnatarilor acestora.

Consiliul Județean Galați

BibliotecA JudeţeanĂ „V.A. Urechia”
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/
ISSN: 2734-4924
ISSN-L: 1844-9603