Sunteți pe pagina 1din 100

Revistă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ

a Societăţii Scriitorilor Bucovineni BUCOVINA LITERARĂ Serie nouă · Anul XXV · nr. 9-10 (283-284) ·
a Societăţii Scriitorilor Bucovineni BUCOVINA LITERARĂ Serie nouă · Anul XXV · nr. 9-10 (283-284) ·

Serie nouă · Anul XXV · nr. 9-10 (283-284) · Suceava · septembrie-octombrie 2014

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ

DIRECTOR:

Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:

Georgiana DIACONIŢA Sabina FÎNARU Florin Dan PRODAN

COLEGIUL REDACŢIONAL:

Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.) Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Ilie LUCEAC (Cernăuţi) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris)

Redacţia şi administraţia:

Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava E-mail: bucovina.literara@yahoo.com

nr. 1, 720066 - Suceava E-mail: bucovina.literara @yahoo.com Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări semnate de
Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări semnate de artista plastică Suzana Fântânariu-Baia
Număr ilustrat cu reproduceri
după lucrări semnate de artista plastică
Suzana Fântânariu-Baia
@yahoo.com Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări semnate de artista plastică Suzana Fântânariu-Baia
autograf horia bădescu

autograf horia bădescu

autograf horia bădescu
autograf horia bădescu

BUCOVINA LITERARĂ

* * *

Poemul umblã desculþ:

gol ºi fãrã de capãt e drumul, nicãieri nici o urmã, doar sânge-nchegat pe buzele vântului. Sub arborii desfrunziþi nimeni nu va vorbi despre asta, nimeni. Pânã-n zori mute se vor roti constelaþiile, pânã-n zori din tãcere-n tãcere. Apoi viaþa ºi moartea, cuvântul Poemul umblã desculþ iar drumul nu mai existã.

zori din tãcere-n tãcere. Apoi viaþa ºi moartea, cuvântul Poemul umblã desculþ iar drumul nu mai
1
1
jurnal comentat

jurnal comentat

jurnal comentat
jurnal comentat
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Singurătatea revistelor literare

Liviu Ioan

STOICIU

În 9 septembrie 2014, știre: Revistele uniunilor de creatori vor fi subvenționate de la bugetul de stat, prin Ministerul Culturii, cu suma de 4 milioane de lei, suma indexabilă anual. Propunerea legislativă privind aceasta finanțare a fost aprobata de Senat… Sumele alocate se vor utiliza pentru asigurarea cheltuielilor salariale, drepturilor de autor, hârtiei, tiparului, difuzării, dar și pentru alte uniuni de creatori din fiecare domeniu, anunță Gabriela Vrânceanu Firea pe site-ul său. Gabriela Firea, unul dintre inițiatorii proiectului de lege. Mă mir, statul va asigura și cheltuielile salariale la redacțiile acestor reviste vizate? Nu pot să cred. Îi trimit știrea (cu titlul „Veste bună”) pe e-mail lui N. Prelipceanu, care îmi răspunde: ştiam, dar mai așteptăm, ca să spun, votul Camerei Deputaților. Inițiatorii proiectului de lege au fost Traian Dobrinescu și Varujan Vosganian, cu care s-a vorbit aici, la Uniune, de multe ori, stabilindu-se textul. Au fost chiar și la un Comitet Director, unde au prezentat proiectul. Dna Firea a apărut probabil după ce totul era gata. Vorba lui Arghezi: „Și când totul va fi gata/ S-o muta în el (sau ea?) și tata”. M-am lămurit. Felicitări inițiatorilor acestei legi extraordinare. Statul va asigura și cheltuielile cu difuzarea acestor reviste — da? Care difuzare? Unde se pun în vânzare revistele Uniunii Scriitorilor la București, de exemplu? După dispariția singurului chioșc (aflat în fața MNLR, care și-a pierdut sediul binecunoscut din centrul Bucureștiului) unde puteai să frunzărești și să cumperi revistele literare publicate pe hârtie (ele pot fi arhivate, cu ISSN), adio difuzare. Norocul meu e că am acces la revistele literare sosite la schimb între redacții din întreaga țară și că merg direct la editorii lor din București să fac rost de ele. Firește, mă bucur că pe unele reviste le primesc prin poștă acasă, le rămân dator redactorilor-șefi care mi le trimit. În plus, eu sunt un cititor de reviste literare pe internet (trimise de redacții pe e-mail în format pdf sau căutate de mine direct), nici nu mai am pretenția să le citesc pe hârtie. Dar nu au toate revistele un site (web) al lor, din acest motiv, să vă dau un exemplu, habar nu am dacă mai apare revista Euphorion (netrimisă prin poștă, inexistentă în chioșcuri și care nu are un site al ei), n-am mai citit-o demult, de aniîntregi. La Cluj-Napoca, la Festivalul Național de Poezie (5-7 octombrie 2014) parlamentarul-prozator

22
22

Traian Dobrinescu a subliniat că de la 1 ianuarie 2015 legea finanțării revistelor USR (cu suplimentare pentru reviste care nu sunt ale USR) intră în vigoare (o dată cu legea timbrului literar, modificată), banii alocați fiind în bugetul statului pe anul viitor — urmează să fie votată și în plenul Camerei Deputaților (după vacanța electorală). Personal,spersănuavemsurprizecu noulpremier. Citesc fără întrerupere reviste literare din adolescență, am o anume dependență, ele mi-au profesionalizat în timp scrisul și cititul. Nu concep în continuare să-mi scape un număr din revistele conduse de membri ai Uniunii Scriitorilor, în orice caz (editate sau nu de USR, apărute sub egida USR sau nu), mă chinuiesc să fac rost de ele, într-un fel sau altul. N-am prejudecăți, citesc (și colaborez, dacă mi se cere) și publicațiile literare noi, apărute neașteptat după Revoluție în toată țara, bucurându-mă să descopăr noi resurse scriitoricești. Sunt dezamăgit însă că revistele literare sau de cultură (excepție făcând săptămânalele România literară, Observator cultural, Cultura, Dilema) nu au decât cititori întâmplători. Dacă le-ar citi profesorii de literatură română (din licee și facultăți), scriitorii ar avea cititori asigurați. Dacă toate bibliotecile din orașele României (mari și mici) ar face abonamente la toate revistele USR, fiecare revistă ar avea asigurat un tiraj de viitor și siguranța arhivării lor, să poată fi consultate oricând. Dar nu există o colecție a revistelor literare nici la filialele USR! Nici Biblioteca Națională n-are colecții la zi ale revistelor literare apărute în România. Unde să le consulți, dacă-ți scapă o revistă din țară sau un număr de revistă dintr-un săptămânal? Din păcate, membrii Uniunii Scriitorilor (2.400 la număr?) nu citesc nici măcar revistele literare importante… Pentru cine apar ele? Mai nou, USR a impus pentru cei ce vor să intre în Uniunea Scriitorilor titluri de reviste în care să le apară cronici semnate de celebrități critice — normal ar fi fost să crească interesul pentru aceste publicații alese, credeți că s-a schimbat ceva în acest sens? Altfel, pe de altă parte, e curios că, deși n-au cititori, s-au înmulțit titlurile de reviste literare de toată mâna, plătite de particulari sau de stat pe plan local, în care apar recenzii cu sutele (practic, a apărut o literatură paralelă, a nemembrilor Uniunii Scriitorilor, paralelă literaturii promovate de membrii Uniunii Scriitorilor), nu știe nimeni la ce folosesc. Nu mai pun la socoteală că internetul a făcut să explodeze literatura scrisă după ureche, narcisistă, care ignorăoriceformădecriticășioricecriteriuestetic. Revistele literare arată lună de lună, de la un an la altul, care mai e pulsul valorizant al literaturii române, ele rămân mărturii ale identității scriitoricești, în timp. Oricât de trecătoare, istoria literaturii române n-ar avea sens fără aceste reviste literare de calitate, publicate pe hârtie. Limba română e principala beneficiară a apariției revistelor literare. Incluși într-o Europă a regiunilor, limba și literatura română au azi mai mult ca niciodată nevoie de exercițiul acestor reviste literare originale.

limba și literatura română au azi mai mult ca niciodată nevoie de exercițiul acestor reviste literare
invitatul revistei

invitatul revistei

invitatul revistei
invitatul revistei
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

„Apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil”

Adrian ALUI GHEORGHE

- StimateAdrianAlui Gheorghe, sunteţi născut

sub steaua poeziei (la 6 iulie 1958, în Topoliţa- Grumăzeşti, judeţul Neamţ) şi, ca toţi poeţii, aveţi - probabil - revelaţia locului secret numit „acasă”. Dacă ar fi să alegeţi, din albumul cu fotografii al memoriei, câtevaimaginialevârsteideaur,lacarev-aţiopri? - Îmi place, trebuie să recunosc, acest calm al

întrebării dumeavoastră, despre vîrsta de aur, desprinsă parcă din clasicii latini sau din mai apropiaţii romantici europeni. Într-o lume ca a noastră, în care oamenii par a

se alerga unii pe alţii, spre o ţintă finală tot mai apropiată, vîrsta de aur, identificată ca vîrstă a copilăriei, mai mult atîrnă, decît imprimă energie. Sîntem deformaţi de inerţii, sîntem nişte subproduşi ai lumii noi, numită civilizaţie, în care ne complacem. Domnule Lucian Mănăilescu, ne-am urîţit sub impulsul propriilor habitudini, globalizarea ne-a băgat în cap că sîntem uriaşi, că sîntem universali prin naştere, că sîntem de o

! În fond,

această excesivitate indusă nu are alt rost decît să ne reducă dimensiunea la o nouă religie, în care arbitrariul te face unic în definiţie şi zero prin raportare. Dacă e să fac, totuşi, o trecere în revistă rapidă a imaginilor din copilărie, definitorii, acestea ar fi extrem de contradictorii: colectivizarea forţată a proprietăţilor părinţilor mei, în 1962, cînd avem doar trei, patru ani, mi-a imprimat o spaimă pe care mi-am regăsit-o în sîngele şi în cerneala cu care mi-am scris textele; apoi copilăria pe prispa casei lui Ion Creangă, vecinul meu, a fost o lecţie de firesc; moartea tatălui cînd aveam vreo doisprezece ani m-a lăsat la discreţia tuturor intersecţiilor lumii; imaginea unui cireş amar înflorit m-a făcut să văd de aproape chipul lui Dumnezeu; apoi scăldatul în Ozana, la „Moara Dracilor”, cu perspectiva înecului Mai sînt şi altele, în general e vorba de teroarea vremurilor.

- S-a vorbit despre grupul poeţilor de la Piatra

unicitate care striveşte celelalte unicităţi

Neamţ ca despre unul important pentru optzecism. Consideraţi că debutul dumneavoastră din 1974, în Cronica, dar şi cel editorial (Ceremonii insidioase - Editura Junimea - 1985) stă sub semnul acestei

apartenenţe? - Da, cred că pînă la un moment dat am fost un grup de cititori dezlănţuiţi şi de prieteni care îşi căutau reguli după care să evolueze. Nu am evoluat în grup, am fost valori emergente. O grupare e importantă atunci cînd se destramă în individualităţi. Şi noi am rămas cîteva voci, mai mult sau mai puţin sonore. Ca scriitor tînăr ai nevoie de nişte certitudini pe care să te sprijini, pe care le găseşti în interiorul grupului de prieteni, vocea prietenului devine ecoul propriei voci. Totul e ca o grupare să aibă repere valorice şi morale, ferme dacă se poate, să nu se transforme într-o gaşcă. În cultură, în literatură nu există scopuri, ci doar pasiune. Nu se face cultură adevărată cu amabilităţi, amabil eşti doar în autobuz cînd oferi locul cuiva pe scaun. În literatură fiecare e pe locul lui, unul săpat în granit cu peniţa. Ar putea să pară, la un moment dat, că e vorba de truisme, însă multe lucruri elementare trebuie reluate, la fiecare momentau altăîncărcătură.

- Liviu Ioan Stoiciu spunea, cu ceva timp în urmă: „Sigur, după ce mori, tu, scriitor, nu mai are nici o importanţă pentru tine dacă ai sau nu posteritate. Şi totuşi, dacă nu rămâne nici literatura (fiecare scriitor fiind altceva), ce se mai alege de identitatea românească? Aurel Dumitraşcu a avut norocul să aibă în Adrian Alui Gheorghe un urmaş care să-i prelungească viaţa literară…”. Care sunt resorturile acestui devotament rar, pe care l-aţi pus în slujba neuităriipoetuluipreadevremeplecatîneternitate? - Am cunoscut un călugăr tînăr care era frămîntat de o chestiune extrem de gravă: se îndoia de existenţa divinităţii pe care se decisese să o slujească. Dacă scriitorul se îndoieşte de propria religie, care e scrisul, ce mai rămîne din el? În acelaşi timp, hai să învăţăm de la grecul care plantează măslini a căror roadă va fi culeasă de o generaţie viitoare. Sau mama care naşte prunci, ar trebui să spună: de ce atîta chin, de ce atîtea dureri ale facerii, dacă totul se sfîrşeşte cîndva în pulberile cele mai anoste? Îndoiala, e pînă la urmă, motorul evoluţiei. Aurel Dumitraşcu e un model de ardere pentru poezie, pentru cuvînt. Mă bucur că demersul meu, în ceea ce priveşte recuperarea operei lui Aurel Dumitraşcu şi impunerea ei în conştiinţa publică, mai ales a tinerilor, a fost bine primit. Prietenia mea cu Aurel, din timpul vieţii, s-a bazat pe respectul cuvîntului, a misiunii scriitorului, ne-am regăsit pe un tărîm al principiilor în ceea ce priveşte literatura. Şi prietenia. Că le-am confundat, adesea. Posteritatea? Posteritatea e un ecou al clipei. Uneori e mai intens, alteori e mai slab. Intensitatea acestui ecou se calculează după nişte criterii carescapălogiciicomune,adesea.

3
3

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei

BUCOVINA LI TER AR Ă invitatul revistei - Pentru că am adus în discuţie grupuri şi

- Pentru că am adus în discuţie grupuri şi curente literare, în care din ele aţi crezut şi în ce măsură au reuşit acestea (dacă au reuşit?) să propună valori şi sădeschidă noiperspectiveliteraturiinoastreactuale?

- Cred că generaţia 80 a reuşit să recupereze

ceva din aplombul cultural al perioadei interbelice, să reia o legătură durabilă în interiorul literaturii române. Grupările mici, create pe criterii localiste, de afinităţi zonale, susţinute de o revistă sau alta, de un cenaclu sau altul s-au topit în ceea ce va rămîne în literatura noastră drept Generaţia 80. Ceea ce mă bucură e că generaţia aceasta nu şi-a epuizat combustia, acum apar cărţile importante, poezie sau proză. Mă bucur că fac parte din această generaţie, îi admir pe mulţi dintre congeneri. Uneori am impresia că am ajuns, cu toţii, la un moment nefericit al istoriei literaturii, la un fel de sfîrşit al ei, apoi mă redresez în faţa paginii albe (din computer?) şi o iau de la capăt ca şi cum aş ataca nişte terenuri virgine. Literatura e mereu la sfîrşit şi mereu la început. De asta e frumoasă, spectaculoasă. Fiecare generaţie reinventează literatura pe ruinurile celei de dinainte. Totul e să recupereze ruinurile, să nu rătăcească pe terenuri nesigure, alunecoase, mlăştinoase. Fiecare generaţie literară spune poveştile propriului timp, spune adevărurile propriului timp, reiterează sensibilitatea umană, mereu aceeaşi, mereu alta. Indiferenţa, care pare să fie apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Unmomentpecareeuîlcred imposibil.

- În 1995, marele poet Petre Stoica, pleca din

Bucureşti, alegându-şi drept

George Vulturescu a preferat să rămână la Satu Mare,

Referindu-ne la

iar dumneavoastră la Piatra Neamţ

sfera culturii, să devină oare provincia acel centru aflat

capitală, Jimbolia.

pretutindeni,desprecarevorbea Pascal?

- Ca mediu cultural, artistic, literar, capitala e

capitală. Şi e şi normal să fie aşa. E un mare risc să rămîi

să faci literatură, artă într-un oraş de provincie, există infinit mai multe posibilităţi de ratare. Nu le enumăr, sunt evidente. În aceste condiţii e şi un act de curaj să vrei să faci literatură performantă la Piatra Neamţ sau Dorohoi sau Sighetu Marmaţiei sau Buhuşi, cu mijloacele locului, în timp ce un confrate de-al tău îşi cizelează uneltele la Berlin, la Paris, la Praga, unde primeşte burse, sau la Bucureşti unde sunt mijloacele de impunere publică. Pe mine, ca trăitor la Piatra Neamţ, nici o televiziune naţională nu mă invită la emisiuni culturale, să am o opinie în legătură cu opera mea, a altora, să vorbesc despre literatură, despre temele vremurilor noastre. Şi asta nu pentru că nu aş avea ce spune, ci pentru că sunt izolat în colbul provinciei. E

24
24

doar un exemplu. Şi asta în condiţiile în care televiziunea impune mai rapid o carte, un autor. Faptul că am rămas în oraşele noastre, uneori mai prăfuite, alteori mai dinamice e, pînă la urmă şi o fatalitate. Poate că şi o laşitate,decenu?

- „Adrian Alui Gheorghe e un poet adevărat, cu o notă personală rezultată din combinaţia de banal, prozaic, cotidian cu o fantezie a metaforei care merge de la decadentismul bacovian, simbolist, pînă la insolitul suprarealiştilor.”. Cât de exact va surprins criticul Nicolae Manolescu în această frază şi cum s-ar autodefini Adrian Alui Gheorghe, privindu-se în oglinda proprieicreaţii? - Nicolae Manolescu spunea aceste lucruri despre mine la nivelul anului 1993, făcînd referire la volumul „Intimitatea absenţei”, apărut în anul 1992. Poate că s-au mai nuanţat nişte lucruri, am evoluat pe alte planuri… Dar un diagnostician bun poate să dea o sentinţă critică şi din două versuri. De asta, îl cred pe Nicolae Manolescu, aşa cum îi cred şi pe ceilalţi critici care au spus contrariul. Poate că îi cred mai mult decît îl cred pe Nicolae Manolescu, dar asta contează mai puţin. Dar ce contează ce crede autorul? El vorbeşte o singură dată, cînd îşi desăvîrşeşte opera. Restul? Restul e teritoriul cititorului, restul e critică literară. Un autoportret critic? Mi-ar fi plăcut să am talentul lui Picasso, să mă imaginez cu o mulţime de chipuri care să decurgă unul din altul, amplificîndu-se, anulîndu-se. Unul din poemele debutului meu, în primul grupaj din „Cronica”, din 1976, se numea „Mi-ar trebui un chip, să mă arăt”. Încă mai caut acel chip, nu l-am aflat încă.

- Titlul tezei dumneavoastră de doctorat - „Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului- sugerează nostalgia unui parcurs mereu pierdut, un pariu cu zădărnicia, care nu poate fi câştigat decât prin sclipirea de efemeridă a frumuseţii clipei. Este aceasta o definiţie posibilă a poeziei, ca artă supremă a trăirii universului copilăros ce ni s-a dat spre risipire? - Doctoratul pe care l-am susţinut în 2004 e tot o formă de gratuitate, ca arta în general. Am dus la capăt doctoratul cu lucrarea aferentă din drag de temă, copleşit de frumuseţea basmului românesc, din respect pentru un mare profesor şi cărturar, regretatul Petru Ursache. Nu am avut nevoie profesional de acest doctorat, dar datorită temei a trebuit să mai citesc cîteva rafturi de cărţi lăsate deoparte, ca lecturi pentru mai tîrziu.Afost, pentru mine, un cîştig imens. Mă bucură că lucrarea mea de doctorat se regăseşte în bibliografiile multor lucrări de licenţă, de masterat, de doctorat.

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă invitatul revistei - Aţi ocupat, de-a lungul timpului, diverse funcţii administrative;

invitatul revistei

- Aţi ocupat, de-a lungul timpului, diverse funcţii administrative; aţi fost chiar şi deputat, iar acum sunteţi directorul Bibliotecii Judeţene G.T. Kirileanu”- Neamţ.Cum seîmpacăpoetulcu omulcetăţii? - Se suportă, dar nu se împacă. Scriitorul i-ar da cu tifla directorului, numai că vine cetăţeanul şi îi zice: te enervează contextele, conjuncturile, mediul social e toxic? Implică-te! Şi eu, bietul, de vreo douăzeci şi cinci de ani mă implic. E un joc de-a cine pierde cîştigă, de fapt. Sau de-a cine cîştigă pierde? E şi o chestiune de supravieţuire, sînt din categoria şi din generaţia celor care nu ştiu să cîştige o pîine altfel decît muncind. Că în afară de muncile enumerate de dvs., cele cu iz de şefie, am fost şi miner şi operator chimist şi profesor şi ziarist şi… şi … Uneori am impresia că am trăit o mulţime de vieţi, multe incompatibile cu sufletul meu. Sînt încercări şi acestea, care îţi fortifică sufletul, trupul, răbdarea.

- A c t i v i t a t e a

lor, că există vreo evaluare de vreun anume fel, apoi mi- am dat seama că e o inflaţie de asemenea titluri, s-au împărţit cu roaba prin anul 2000. Ca să sublinieze Apocalipsa? Probabil. Că sunt cetăţean de onoare al oraşului Piatra Neamţ chiar că e un titlu de glorie. Pînă şi cîinii maidanezi au aflat asta şi mă salută dînd veseli din coadă. Titlurile acestea cu mare încărcătură morală sunt ca nişte petece viu colorate puse ca să acopere sărăcia care însoţeşte parcursul artistului român de azi. Că artistul român nu e plătit sub nici o formă azi, o societate care exersează lecţia autismului pare să fie în postura celui care îl tolerează pe artist. Şi el trebuie să simtă din plin asta, că e un tolerat. Ştiţi că Ministerul Culturii (din România) nu dă nici un ban culturii scrise (din România)? E ministerul care lichidează cultura română şi patrimoniul naţional cu program. Dar asta e altă poveste, poate o discutăm în amănunt cîndva. Am argumente, am lucrat în sistem.

în amănunt cîndva. Am argumente, am lucrat în sistem. - U l t i m i

- U l t i m i l e

dumneavoastră cărţi sînt romanele „Urma” şi „Laika”, ambele apărute la Editura Cartea Românească în anii 2013

v - a

determinat să „trădaţi” poezia şi chiar să perseveraţi în această direcţie, pentru că, din câte am înţeles, aţi mai publicat un roman, în 2005, „Bătrînul şi Marta”, aveţi în lucru un altul, al cărui titlu sună de-a dreptulfascinant:„Luna Zadar”? - Scriu cu plăcere. Orice. Şi poezie şi proză şi eseu. Sînt déjà un vicios. Dar să nu afle guvernanţii că acest lucru îmi (ne) produce satisfacţii, că ne trezim cu impozitul pe pix, pe stilou, pe tastatură. O literatură importantă se bazează, în primul rînd, pe proză, pe poveştile neamului. Regret că avem parte acum de cititori buimaci, amăgiţi de orizonturi calpe, care habar nu mai au cărei culturi aparţin. Da, voi mai scrie poezie, o voi face cu aceeaşi plăcere. Dar de la o anumită vîrstă, trebuie să o recunosc, poezia pare a fi un handicap destul desimpatic.

dumneavoastră scriitoricească a fost încununată de numeroase premii literare şi distincţii, între care Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul de poezie „Îngerul căzut” (2001), de vreo opt ori aţi primit Premiul filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru cărţile dvs. de poezie, proză, publicistică sau eseu, apoi alte premii între care Premiul internaţional „Balcanica” al poeţilor din Balcani (Brăila, 2011), Premiul „Hyperion” al Ministerului Culturii din România şi al Fundaţiei Culturale „Hyperion” (2002); Premiul Festivalului de literatură româno-canadian «Ronald Gasparic» (Iaşi, 2008); Premiul Naţional de Poezie „Poesis”, Satu Mare (2008), distincţia Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000 şi Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010; titlul Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ (2005) etc. În ce măsură au fost acestea importante pentru cariera dumneavoastră literară?

- Premiile literare sunt un fel de indicatoare spre locuri de vizitat, de frecventat. Cărţile cu premii, mai ales atunci cînd sunt date cu onestitate de către jurii profesioniste, pot fi considerate cărţi cu destin. Medaliile care acoperă sau însoţesc titlurile de genul „meritului cultural” nu fac decît să zornăie în vitrinele cu inutilităţi. Laînceputamcrezutcăevreo noimă în spateleacordării

ş i

2 0 1 4 .

C e

- Vă rog să lăsaţi, pentru final, un poem dintre ultimilepecarele-aţiscris. -Cu plăcere.Iatăpoemul:

5
5

BUCOVINA LITERARĂ

invitatul revistei

BUCOVINA LI TER AR Ă invitatul revistei Legături primejdioase a murit domnul grasu cum, a murit

Legături primejdioase

a murit domnul grasu

cum, a murit domnul grasu? da, în somn bun om, păcat. a avut parte de o moarte uşoară

a murit doamna aurica, ai auzit? care doamna aurica?

coafeza, femeia aia înaltă şi cu un neg pe nas a, cea care te-a coafat la nuntă

exact

măi, dar ce femeie frumoasă era şi nu părea să sufere de ceva anume. de ce a murit? un chist ovarian un cancer ceva

a murit profesorul danciu

profesorul danciu? a, cel care apărea la televizor

care vorbea frumos despre orice

da, el, a murit tot aşa, privind la televizor

o moarte fulgerătoare

acum nici nu ştii cum e mai bine să te chinui o vreme

sau să mori aşa ca şi cum te-ai urca în avion şi te tot

duci

a murit liviţa. da, profesoara de pian.

ehei, e blestemul femeilor aici, asta a ras toţi bărbaţii scăpaţi numai o secundă din privire de neveste, dumnezeu să o ierte. cum a murit? otravă. a luat otravă.

nefericita…!

a murit croitorul roşculeţ, numai ce a trecut strada şi l-a izbit un camion. ce croitor! ce om! ce croitor!

a murit doctorul truică, a făcut infarct în baie. deh, un beţiv! da` bun doctor, să ne înţelegem

a murit colonelul grigoriu. era bătrîn şi mînca pensie de o sută de ani. ăsta era veteran de la războiul de independenţă? că

îl uitase dumnezeu…

sunt mulţi şi zilnic se adună şi mai mulţi.

o fac într-un anume fel.

se uită peste lume, aşa, cu un fel de regret, spun vorbe pe care parcă numai o dată în viaţă le auzi deşi ele sunt la o mai adîncă privire

absolut banale, ţin morţiş să lase amintiri, multe amintiri

26
26

în urmă ca să li se şteargă probele adevăratei lor vieți, fac în aşa fel încît nici măcar să nu vezi pe unde au zbughit-o în lumea lor, au şi un soi de egoism pe care trebuie să-l treci cu privirea,

au datorii pe care nu şi le achită niciodată

şi

o fac premeditat,

o

fac parcă şi cu oarecare dispreţ

la adresa celorlalţi, ei, doar ei contează şi lumea lor care nu ştim dacă e tristă sau nu aici avem ceva presupuneri

eu cred că au şi o înţelegere secretă se retrag unul cîte unul ca să pună ceva la cale trebuie să fim un pic mai vigilenţi că ne trezim una, două că au ocupat toată eternitatea

şi nouă nu ne mai rămîne

decît să tragem mîţa de coadă pe lumea asta, în viaţa asta

în care am ajuns să banalizăm

şi cele mai importante lucruri …

da, e limpede, chiar acum cînd spun aceste lucruri aflu că a murit şi domnul stere contabilul de la fabrica de ulei. cum a murit?

a căzut de pe scară

în timp ce curăța adăpostul porumbeilor.

e clar. nici o scară nu stă întîmplător lîngă un perete. fiecare îşi provoacă drumul în felul său.

şi apoi domnul stere avea un fel al lui de a fi

că părea să fie jumătate în lumea asta

şi jumătate în lumea cealaltă

treaba asta, cu porumbeii, fiind

o fugă din realitate, evident.

de asta vă zic:

maximă vigilenţă, maximă vigilenţă. chiar şi acolo unde crezi că e vorba de banalul somn unul dintre ei îşi iţeşte capul în lume.

Mizil – Piatra Neamţ, iunie 2014 (Dialog realizat de Lucian MĂNĂILESCU)

dintre ei îşi iţeşte capul în lume. Mizil – Piatra Neamţ, iunie 2014 (Dialog realizat de
cronica literar ă

cronica literară

cronica literar ă
cronica literar ă
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Aurel

Gurghianu-90

Ioan

HOLBAN

„În istoria poeziei ardeleneşti de după al doilea război mondial, Aurel Gurghianu reprezintă explicit fenomenul desprinderii de tradiţia sămănătoristă a ruralismului şi orientarea spre modernismul de esenţă citadină (…) Prin cărţile sale de rezistenţă din anii '70- '80, poetul aparţine modernismului târziu, ca, de altfel, toţi colegii săi din prima promoţie a revistei «Steaua»“, scrie, cu dreptate, Petru Poantă despre unul din poeţii cei mai importanţi a cărui operă se confundă, cronologic, cu însăşi istoria poeziei noastre contemporane: Drumuri (1954), Zilele care cântă (1957), Liniştea creaţiei (1962), Biografii sentimentale (1965), Strada vântului (1968), Ascult strada (1969), Poarta cu săgeţi (1972), Temperatura cuvintelor (1972), Curenţii de seară (1976), Terasa şi alte confesiuni (1978), Orele şi umbra (1980), Carnet. Însemnări, crochiuri (1981), Număraţi caii amurgului (1982), Diagnosticul străzii (1985), postum, Anotimpurile cetăţii (1988) şi antologiile Călăreţul din somn (1991), Strofe prin timp (1991), Mistuitoarele ruguri (2000), Strada vântului (2004), îngrijite de Cornelia Gurghianu şi Ion Cocora, circumscriu istoria şi, deopotrivă, liniile de evoluţie ale formelor lirismului în poezia noastră de azi. Până la „modernismul târziu“ de care vorbea Petru Poantă, poezia luiAurel Gurghianu din primele cărţi – Drumuri, Zilele care cântă, Liniştea creaţiei, Biografii sentimentale, Strada vântului – este una a elanului vital, a trăirii pline în identificarea cu imagini precum „şirul de copii“ ori „zăpezile violacee“; calm, înflorit şi mai bun, respirând „văzduhul întreg“, poetul e un alt Rege Lear, „bogat şi sărac“, totodată: poetul acestor prime cărţi se regăseşte în omul care, dormind, îmbrăţişează iarba. De obicei, în „poezia ardeleană“, se caută teme precum cele ale rădăcinilor, identităţii şi, aproape totdeauna, tonul mesianic; poate surprinde, de aceea, prezenţa aici a unor pasteluri în buna tradiţie a lui Vasile Alecsandri: „Ah, Câmpie ardeleană! zbor cu gândul înapoi,/ Despicând nămeţii iernii, te zăresc departe-hăt!/ Sălciile-s stafii albe care joacă prin zăvoi,/ Dealurile măcinate lunecară sub omăt/ Unde-i drumul? nici-o urmă! zarea pare de săpun./ Şi cărările sub viscol, nopţi şi zile, ţi le-astupi./ Umblă zvon că din pădurea depărtată – în cătun/Au sosit aseară lupi./ Dorm izlazurile albe. Cumpenele albe tac./ Apele sub pod de ghiaţă au încremenit, sihastre./ La răscruce

doar acăţul răsucit în el posac,/ Ca un candelabru straniu mişcă umbrele-i albastre./ Aş lua-o razna iarăşi, săptămânile la rând,/ În cojoc – trântit pe dricul unei sănii cu oplene –/ CaAnteu simţind pământul, să respir în zări flămând/ Aerul tăios, sălbatec, al Câmpiei ardelene“ (Iarna în câmpie): doar două „regionalisme“ (acăţ, oplene) şi invocarea câmpiei ardelene despart, formal, acest pastel de „iernile“ bardului de la Mirceşti, de dincoace de munţi. Poezia acestor cărţi este una a semnului de exclamaţie, a sentinţelor („Rămas bun, duioşi trandafiri!/ După ce-aţi împurpurat înc-o dată pământul!/ După ce i-aţi trecut reflexele palide ale luminii din voi!/ După ce i-aţi legănat somnul!/ După ce dulcile efluvii le-aţi răspândit!“); ameţit prin arterele străzii, veşnic treaz, cu simţurile de veghe, poetul găseşte în eros un „reflex al sufletului“, dar şi setea de „perfectele forme“: poezia evocă şi inventariază realul cu „pupilele saturate de lumină“, nimic nu se ascunde pentru că, iată, chiar şi când se închide uşa, e pentru a scrie şi a celebra „clipa care vine“ (Imbold de toamnă). Doar acest Cântec de pelerin din volumul Strada vântului anunţă viitoarea vârstă a poeziei lui Aurel Gurghianu: „Pasăre fără cuib pasăre mută/ inima din cenuşă-i făcută/ inima din cenuşă-i făcută./ Pasăre fără pui pasăre rară,/ cineva trage să moară/ cineva trage să moară./ Pasăre nevăzută pasăre-vânt,/ am să mă duc în pământ/amsămăducîn pământ!“. Imaginea care tutelează poezia din „cărţile de rezistenţă“ ale lui Aurel Gurghianu – Poarta cu săgeţi, Temperatura cuvintelor, Curenţii de seară, Orele şi umbra, Număraţi caii amurgului – este aceea a Sfântului Sebastian: „În semicerc, stau cu vârfurile gata de zbor/ spre gâtul omului, sau spre gâtul fiarei…/ Setea medievală de sânge înfloreşte în roşu colan./ Paşteţi ierburi amare, semenii mei,/ şi nu v-atingeţi unii de alţii…/ Sfântul Sebastian mai agonizează/ cu săgeţile-n trup“ (Poartă cu săgeţi). Setea medievală de sânge din acest poem este primul semn al temei medievale în jurul căreia se structurează, în fond, toată poezia lui Aurel Gurghianu; poetul e acum un „somnambul al Istoriei“, explorând un spaţiu interior ca o cetate (a Raguzei, de exemplu), cu creneluri de unde „scuipă ghiulele de piatră“, aprinde corăbiile, spintecă sarazinii şi caii lor, pe unde bântuie o valchirie „să-nebunească burgul bătrân“, corsari cu un „ochi bandajat“ şi un călăreţ negru „poate din oastea lui Petru Cercel“. Dacă în primele cărţi eul poetic se regăsea în imaginea omului care îmbrăţişează iarba, acum figura de identificare e aceea a omului cu gluga trasă pe ochi; poetul „cu un coif alb“ îşi trage o glugă „peste ochi“, rătăceşte astfel prin cetate, pe lângă case unde spiritul pâlpâie „ciudate totemuri din vremuri primare“, îşi întâlneşte iubita care trece „ca o corabie plină de mirodenii“ şi vede, dincolo de pragul privirii, săgeţile părţilor din „timpuri atavice“ ori „bordeiele adânci ale părinţilor geţi“. Totul se petrece în vremi de

7
7

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară tropare cărora li se asociază, pentru a le personaliza

tropare cărora li se asociază, pentru a le personaliza în interiorul temei medievale, câteva metafore obsedante cu o mare forţă de sugestie: păianjenul cu cruce (Epeira), omida rece (Citire oraculară), scarabeul (Tărâm al legendelor), o lipitoare obosită (Lejeritate), o fabuloasă gânganie „cu elitre de albastru alcool“ (Ala- bala) şi, mai ales, balerina „cu picioarele de paing“, fantasma care traversează poezia lui Aurel Gurghianu, un poet care, despre sine însuşi, spune că atunci când va

pleca, va lua şi vremea cu el. Cât de adevărat: a luat cu el

şi vremea interioară a troparelor, dar şi vremea în care va

trăit. Poezia acestor volume e una a interogaţiei care nu aşteaptă răspuns; exclamaţia şi sentinţele din primele cărţi sunt înlocuite acum de semnul întrebării: „M-aplec

peste geamul deschis…/ Vai, curenţii străzilor noaptea/ ieşiţi de sub grile,/ din pivniţi,/ veniţi de la Cetatea romană,/ scăpaţi din cuştile porumbeilor, din grădini,/ toţi îmi învăluie capul/ că-l las pradă,/ să-l fecundeze

interferenţele lor./ E o noapte a duhurilor care mă caută,/

a corsarilor c-un ochi bandajat/ şi c-o seminţă rea între

dinţi/ vrând să mi-o-nfigă sub frunte./Apăra-mă-vor oare cei patru Evanghelişti/ pe care-i simt umblând ca furnicile/ pe sub vechea mea piele?“ (M-aplec peste geamul deschis). Suntem altundeva decât în evocarea iubitei ca reflex al sufletului; acum se aude distinct „un fâlfâit de aripi sure“ şi tăcerea „viilor care se roagă“, noaptea e a „duhurilor“ care îl caută, un necunoscut îi face cu mâna, nici trandafirii nu mai sunt „duioşi“ („Rămas bun, duioşi trandafiri!“, exclama poetul în Biografii sentimentale) pentru că, iată, suntem în anotimpul rozelor „fanate înainte de timp“ (cum se spune în poemul-interogaţie Cine? din volumul Poarta cu săgeţi). Fiinţa se re-cunoaşte acum într-un cortegiu purtat de cai cu panaşe negre: „Au trecut azi-noapte peste Siut-ghiol/ caii cu panaşele negre ca nişte heruvimi/ ai adâncurilor/ lovind valurile cu potcoave de argint./ Duceau bărbaţi înecaţi de pe plajele lumii/ şi multe staruri cu gâturi de lebădă/ şi cu manteluri uşoare./ (Trecea şi-o dragoste foarte veche, de-a mea/ risipindu-şi seminţele-n aer/ ca o păstaie prea coaptă.)/ Caii, caii cu panaşele negre!/ Infuzia sângelui meu îi trecea dincolo,/ cu marea lor greutate,/ petrecându-i cu lacrimi în ochi, în transcendent!“ (Caii cu panaşele negre); sau în vămile văzduhului care se întunecă (De şoptit noaptea); sau în „ceasuri de spaimă“ (Insomnie). În sfârşit, dacă omul care îmbrăţişa iarba căuta locurile largi, deschise, pline de lumină, omului cu gluga pe ochi din cărţile acestei perioade îi sunt proprii spaţiile închiderii, cu accente bacoviene: „Coji pe trunchiul copacilor,/ pe golul evenimentelor,/ coji în parc: de nuci sparte sub talpă,/ de seminţe mâncate pe stadion./ Coji de bere pe lacul chibiţilor,/ coji din aparatul de radio portabil,/ din pasta condeiului pe terminate,/ coji căzând de pe pielea bolnavilor de psoriazis./ Coji pe suflete. Coji. Cuvânt

8
8

urât./ Doar el i-ar înţelege suferinţa/ şi poate l-ar salva de degradare“ (Colaj imaginar cu Bacovia); „E primăvară şi plouă, plouă în strada Salcâmilor,/ plouă peste surâsul amar./ Plouă pe coiful meu alb, pe mâna ta ca o scoică/ din care beau ploaia,/ plouă pe ochii tăi care-au plâns/ obosiţi de prea mult studiu./ Plouă pe spaima singurătăţii, pe gura dorită./ Plouă pe vid./ Trimite-mi dacă poţi un semn“ (Jurnal): alt registru decât cel al veselului Alecsandri, cu iernile sale din câmpia ardeleană. Protagonistul liric din ultimele cărţi – Diagnosticul străzii, Călăreţul din somn – este omul cu lozul în plic:

„Pe scaunul lui de tonetă,/ aşa-şi duce zilele omul cu lozul în plic./ Vânzător de iluzii, iar uneori/ fabricant al norocului,/ întreţine speranţa, ciocnind strident/ în masa plină de pungi./ Poftim!, îl auzi de departe/ şi-ai vrea să te opreşti,/ să-i spui o vorbă,/ să-l întrebi/ cum va fi iarna,/ sau dac-a visat astă noapte/ o stavă de mânji/ gonind sub cerul Californiei/ Dar e prea cenuşie lumina/ şi e prea frig în aer/ şi-n mâinile lui./ Se ridică şi tropotă-n cerc/ strângându-şi pulpanele mohorâte/ ale halatului de penitent“ (La tonetă); nu mai e vremea luminoasă a omului care îmbrăţişează iarba, nici aceea misterioasă a omului cu gluga trasă pe ochi: e drama omului „de la tonetă“, care se regăseşte într-o imagine singulară ce părea a deschide un nou orizont poeziei lui Aurel Gurghianu: pomii de plastic ai veacului, atât va fi rămas din elanurile şi lumina primelor cărţi, din setea medievală de sânge a „cărţilor de rezistenţă“, cum le numea Petru Poantă. Noua pistă se închide, însă, lăsând doar o lirică evocând, iarăşi, deplina comuniune cu Celălalt (Doi ani), universul cald, securizant al casei (Dimineaţă, Strada Clinicilor); şi pastelul care pare să fi fost pasiunea ascunsă a poetului: „Prinde iarba, culoare/ tocmai acum când iarna se-apropie/ La marginea gârlei, o ultimă suflare de cald./ Trece Ariel peste râu cu lumânările aprinse/ şi iarba începe să cânte mărunt./ Gâşte pe fugă şi praporii galbeni ai plozilor/ se-nghesuie trişti în muţenie./ Dăm ocol zărilor. O ultimă floare a soarelui/ se dăruie păsării negre./ Doi cai cu flăcări în coame/ se mişcă şi-aruncă ţărâna-n văzduh./ Pe mal, oţetarul cel singur/ se scutură tragic, despuiat în amurg/ Pe foile lui sângerânde un câine îşi ronţăie osul“ (Târziu). Dând ocol zărilor, se poate ajunge, din nou, în timpul de graţie al poeziei lui Aurel Gurghianu, aceea a grifonului rătăcitor prin burgul bătrân: astfel, în Temperatura cuvintelor: „Desigur, bătrâne,/ au dispărut trăsurile de prin anii '50/ când romul ţâşnea pe toate canalele/ şi se vărsa în cana cu bere,/ pentru gâtlejele noastre fără astâmpăr./ Portarul ne aducea în cameră/ balonul de sticlă, umflat, ca un pudel,/ c-un mare guler de spumă gălbuie,/ şi, morţi de la o vreme (eu mai ales),/ vedeam picioarele de paing ale balerineiKasamaKaya/dansândpe-oreţeafoartefină/de nervi inflamabili şi de nesomn./ Desigur, bătrâne, creierul mai pâlpâie încă de fosfor/ ca blana unui diavol noaptea,/

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară dar noi nu mai suntem grifonii rătăcitori ai oraşului./

cronica literară

dar noi nu mai suntem grifonii rătăcitori ai oraşului./ Cât despre rest, ne vom aminti altă dată,/ de va fi timp… Altă…“(Altă). Apărut postum, volumul Anotimpurile cetăţii (1988) al lui Aurel Gurghianu conţine notaţii ale unui carnet de buzunar, de care poetul pare a nu se fi despărţit niciodată: mici proze şi cuvinte omagiale care „nu constituie o exegeză literară“, ci doar simple consideraţii amicale, cu un ton mai pronunţat afectiv câteodată (Létay Lajos 60, Rânduri pentru veghea poetului, unde este vorba de „pânda solitară“ a poetului Eugen Jebeleanu, A.E.B., o scurtă cronică plastică la o expoziţie clujeană a lui A.E. Baconsky, Petre Stoica, Numărătoare cu poetul, un cuvânt aniversar pentru Victor Felea), corespondenţă cu diverşi colaboratori, traduceri care n-au avut loc în revistă (din lirica maghiară şi slovenă), rememorări, vagi proiecte autobiografice, recenzii, diverse texte ocazionale, răutăţi regretabile (Soare târziu) şi, mai ales, multe poezii de cele mai diferite genuri: o însemnare pentru fiecare poezie sau o poezie pentru fiecare însemnare – un fel de „răvaşe versificate“, cum le numeşte chiar autorul lor. Anotimpurile cetăţii este o carte care s-a făcut pe măsură ce se umpleau paginile carnetului de buzunar, adunând tabletele publicate în revista „Steaua“ din Cluj. Cele mai multe aparţin anului 1982, sunt, aşadar, vechi de şase- şapte ani, unele chiar mai de demult încă; e de observat că acest material foarte divers, care dă seamă despre preocupările „domestice“ ale poetului, şi-a pierdut din „actualitate“, dar şi-a păstrat, pe alocuri, o anumită savoare conferită, mai cu seamă, de relaţiile ce se stabilesc între peisajul urbei transilvane, anotimpurile sale şi starea pe care o ivesc: aici stă farmecul notaţiilor luiAurel Gurghianu, în intuirea conexiunilor unui decor familiar cu starea sufletească a privitorului: „În grădinile din faţa vilelor, mijeau flori minuscule, tufele de arbuşti îşi păstraseră frăgezimea din toamna ca o vară prelungă, ploaia de aur îşi legăna corzile umflate de sevă; până şi liliacul îşi arăta privirilor uimite mugurii încleiaţi. Îl ameţise un miros jilav de crengi de brad, zăcând în grămezi mari lângă un zid de casă. Coniferele înalte primeau în ele vântul şi foşnetul lor te făcea să visezi, să- ţi pierzi capul, de parcă ţi-ar fi vuit în urechi o muzică montană din care distingeai gâlgâitul unor mici cascade. Un pin argintiu te pironea pe loc, asemenea unui mire pogorât dintr-un pisc sidefiu, căruia legendele i-au făurit unstraidealeasănuntire“. Rememorările din Anotimpurile cetăţii nu trădează nici un moment intenţia reconstituirii; ambianţa începuturilor vieţii literare postbelice la Cluj, despre care Aurel Gurghianu – printre protagoniştii de atunci – ar fi putut spune lucruri interesante pentru sociolog şi istoricul literar, este rememorată mai mult afectiv, în legătură cu aniversarea sau amintirea unui prieten (Petre Stoica, Victor Felea, A.E. Baconsky);

tonalitatea minoră dă un anume farmec acestor tablete în care jocul închipuirii lasă urme graţioase, delicate, aproape inconsistente adesea: „Să ne reamintim acea vale frumoasă a primilor ani de scris. Nu erau prea mulţi poeţi atunci. Şi nici prea multe reviste. Dar noi făceam una aici la Cluj, şi asta era important. Nu eram nici prea răsfăţaţi, nici salutaţi, cum se spune cu adâncă stimă, nici cruţaţi în şedinţe, când neguţătorii de vorbe mincinoase te puteau evalua la un preţ derizoriu pe micile lor tarabe, dar eram tineri, şi asta era important. Treceam peste toate cu puţină încruntare, cu puţin scepticism, cu o doză de revoltă uneori, care se spărgea repede într-un conclav de prieteni în care primà anecdota, irezistibilul haz. Masa de scris se clătina când din condei îşi făceau apariţia ideile netrăite, dictate la un megafon ce-ţi tortura urechile, dar se redresa la apariţia delicatelor oaze ale lirismului, când harul fiecăruia triumfa“. Într-un interviu acordat lui Mikó Ervin, cuprins şi el în acest volum, poetul declară următoarele: „M-am amorezat de tableta literară care mă poate exprima mai direct, în formule mai inedite, în dialogul cu realitatea imediată“. Specie nu tocmai comodă din cauza exigenţelor pe care le impune celui ce o practică şi cărora puţini le fac faţă, tableta se confundă, în cazul lui Aurel Gurghianu, cu poezia; coborând pe străzile oraşului, citind ceva (lectura unei cărţi, unde descoperă rase şi denumiri de câini, îi provoacă un vis cu o alcătuire terestro-mitologică), căutând ipostazele (anotimpurile) cetăţii în stările pe care aceasta i le creează, întâlnirea cu un prieten, privirea aruncată pe fereastra casei spre magazinul de alături, o invitaţie la petrecere, gândul către un amic – toate acestea constituie pre-texte ale tabletei care se scrie uşor, fumând patru ţigărişi consumând două cafele:

fiecărui fapt banal îi corespunde încercarea de a-l „esenţializa“, de a-l pune în adâncime. Sunt în Anotimpurile cetăţii şi investigaţii reportericeşti în cotidian, cu intenţia amendării unor obişnuinţe şi moravuri ale concitadinilor, cum sunt, de asemenea, observaţii pătrunzătoare (Există totuşi aşa-zisa poezie a banalului cotidian, extrasă din presiunea abia perceptibilă a tonurilor de gri, a mişcărilor repetate mecanic, a inconştienţei gesturilor, ceva asemănător cu ritmicitatea pulsului ce scapă, cum e şi firesc, atenţiei noastre“). Aurel Gurghianu a scris în această carte, care avea să fie şi ultima, un fel de ziar autobiografic, pentru a prelua un termen al ficţionarului Radu Cosaşu; în Anotimpurile cetăţii, Aurel Gurghianu a transcris în versuri şi proză existenţa unui cronicar supus

rânduielilormăruntealefiriidinClujulanilor'80.

9
9

cronica literară

cronica literară BUCOVINA LITERARĂ Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare personală

Isabel

VINTILĂ

Ultimul volum semnat de Lucian Vasilescu (Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare personală, Bucureşti, Rentrop&Straton, 2014) se deschide cu o dedicaţie pentru cei care au visat, au sperat şi au îndrăznit să o ia de la capăt într-o zi, indiferent de „modesta ratare personală”. Încă de la început, din cuvântul înainte al cărţii, Lucian Vasilescu anunţă că a hotărât ca volumul de faţă să fie ultimul publicat deoarece poezia a trecut în anii din urmă într-un plan secund, vorbindu-se mai des despre condiţia poetului decât despre opera în sine, literatura fiind de cele mai multe ori receptată în acord cu numele scriitorului mai mult sau mai puţin promovat: „Pe de altă parte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei «lumi literare» mai mult despre Poet decât despre Poezie, scrie Lucian Vasilescu, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text”. Poetul mai afirmă că, pentru o parte a scriitorilor, literatura nu mai este demult o formă de rezistenţă, ci o „reacţie de adecvare”. În aceste condiţii, Lucian Vasilescu refuză adecvarea în perimetrul literaturii, cu atât mai mult cu cât consideră poezia un mod de existenţă: „Nu vreau să sune patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie, complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa să şi rămână”. Poate la prima vedere cuvintele de ordine ale volumului ar putea fi dezamăgirea şi ratarea. Însă, în ceea ce ne priveşte, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, despre modesta mea ratare personală este o carte a recompunerii, a salvării dintr-un areal existenţial care pare fără ieşire. Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte despre diferenţele pe care le subliniază poezia lui Lucian

210
210

Vasilescu, un adevărat „monument” construit în acest sens: „E o poezie cum nu se scrie, atât de anacronică atât tematic, cât şi formal, încât prevăd aici foarte multe lecturi peremptorii şi, prin urmare, greşite. O poezie directă, ritmată, de multe ori rimată, pusă în slujba unui autoportret care se compune şi se descompune de nenumărate ori de-a lungul cărţii. Sunt alunecări în copilărie, supravegheate de acelaşi ochi blazat al maturului care renunţă la o pasiune despre care ştim că este patologică – poezia” (Bogdan-Alexandru Stănescu, Declaraţie de renunţare. Fişă de Poet, în „Observator cultural”, Nr. 458 / 27 martie-2 aprilie

2014). Poemele lui Lucian Vasilescu dezvoltă mitul umbrei lui Platon, în sistemul binar „Eu-Tu”, unde Celălalt este acela în care Eu se regăseşte, se completează, se cunoaşte: „umbra umbrei tale are-o umbră / la care m-am oprit şi-am adăstat”. Cunoaşterea are loc pas cu pas, mai întâi cu o sfiiciune care nu are legătură cu frica sau nesiguranţa. Este de fapt o trecere în moarte care se realizează prin intermediul somnului: „plăpând, sfios, fără să las vreo urmă / pe urmă am murit şi am plecat // şi umbra umbrei tale, ca o umbră / m-a urmărit şi m-a îmbrăţişat / şi-am adormit apoi de cale lungă / şi-n vis eu m-am trezit şi-am înviat”. Prin vis are loc şi purificarea, dar şi conştientizarea din partea poetului a lumii mincinoase, „manelizate” din jurul său: „Avem, în brava noastră Republică Manelistă, spune Lucian Vasilescu în deschiderea volumului, manea politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk- show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta”. Coşmarul despre care vorbeşte Lucian

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară Vasilescu este marcat de rutină şi de o lume

cronica literară

Vasilescu este marcat de rutină şi de o lume dezamăgitoare. La venirea nopţii, realitatea se schimbă, viaţa luând locul visului, cerul prăbuşindu-se în adâncuri. Acolo în subconştientul întunecat „îngerii zburdă / prin canalizare”, iar stelele sunt „târâtoare”. În spaţiul nocturn, „oamenii-s duşi să viseze că-s vii”, ştiind că ziua

care va urma nopţii nu este binefăcătoare. Mai mult, iureşul de care fiinţa umană nu poate să scape

o face să creadă că

visează atunci când trăieşte şi invers, timpul căpătând o altă dimensiune, lumea devenind un vis nu prea diferit de realitate. Şi visul şi viaţa se situează

sub semnul arderii, al autoconsumării

interioare: „în timp ce trăiam, visam că trăiesc. Şi la mine în vis / viaţa era minunată. / la mine, în visul în care visam că trăiesc, / eram puţin diferit de ceea ce sunt acum: / un înalt de chiştoace pe-o câmpie de scrum”. L u m e a întoarsă dinspre

î n a l t î n s p r e

a d â n c u r i f a c e

este amestecată încă o dată, totul devenind confuz şi nesigur, oamenii plutind în derivă între „un munte adâncă” şi „o mare înalt”: „între mine şi eu, celălalt, se cască un hău cât un munte adâncă / sau o mare înalt. ultimul cuvânt din cambuză / a fost

împărţit frăţeşte: jumătate echipajului, / jumătate lui peşte. // între mine şi eu, celălalt, flote de vise tăcute / se scufundă în cerul de-asfalt”. Într-o aşa stare de fapt, viziunea poetică a lui Lucian Vasilescu devine

p apocaliptică. Este vorba despre o

a

p o e z i e i , t i m p încremenit, în care

cuvintele nu mai au nici forţă să mişte lumea, nici măcar semnificaţie. Între haos şi pustiu, lumea nu se mai poate reinventa, iar aceasta este în accepţiunea lui Lucian Vasilescu şi

soarta poeziei ale cărei cuvinte se nasc

]

haos înainte, / pustiu

înapoi. tăios timpul trece, sabie, prin noi. / soarele se stinge-n ultimul apus; / ultimul cuvânt se naşte mort, spus”. Vo l u m u l

de poezie semnat de

Lucian Vasilescu spune povestea oricărui intelectual, durerea fiecărui poet că nu mai poate regăsi timpul visat, neputinţa în faţa certitudinii că poezia nu mai este capabilă de a mişca lumea, că mâna poetului nu mai reuşeşte să o reconfigureze. Simbolul mâinii care mângâie, a mâinii care tremură, a mâinii „domesticite” este cu atât mai dureros cu cât este relaţionat cu resemnarea creatorului în faţa trecerii timpului: „sălbatică odinioară şi nesupusă, mâna mea s-a domesticit. / ea, care pocnea pocitaniile

e

a

mâna mea s-a domesticit. / ea, care pocnea pocitaniile e a a r o a p

a

r

o

a

p

a p o c a l i p s ă

deja scrise: „[

v

i s e l e

s ă

s e

r

i s

i p e a s

c ă .

ş i

Metaforele „mării

î n a l t e ”

„muntelui adânc” fac şi drumul spre sine însuşi imposibil de regăsit. Şi asta pentru că între Eu şi Celălalt este o prăpastie necuprinsă, pentru că puritatea primordială nu mai poate fi recuperată, pentru că „mateloţii nu-şi mai aduc aminte” de ce navighează şi nici trecutul. Ruperea lumii de trecut reprezintă la Lucian Vasilescu o rupere de sine

însuşi, o cale fără întoarcere plină de tristeţe şi singurătate, un spaţiu în care cuvintele îşi pierd reprezentarea. Lumea interioară întoarsă pe dos

11
11

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară vieţii peste gură, acum a obosit. / nici de

vieţii peste gură, acum a obosit. / nici de scris nu mai scrie – a amuţit. / uneori, doar în somn când visează, / mâna mea mângâie pe spinare amintirea motanului pe care l-a iubit”.Temerea că poezia nu mai este capabilă să mişte lumea este descrisă prin

aceeaşi uitare cu care se confruntau şi mateloţii într- un poem anterior. Poetul scrie, dar imediat pare că uită ce a scris, de parcă cuvintele nu ar rămâne înscrise pe pagină. Poate şi de aceea Lucian Vasilescu alege să insereze în cartea sa câteva manuscrise: „un fel de vise visez, scriu un fel de cuvinte, / şi cum le scriu / le şi uit şi nu mi le mai aduc niciodată aminte / când le scriu cuvintele tremură de spaimă / c-am să le uit şi pe ele. dar scriu mai departe / cu un fel de mână care tremură tot mai mult, / cu un fel de mână, care odinioară / putea ajunge la stele”. Se remarcă în ultimele poeme ale volumului apropierea tot mai evidentă de divinitate. Mai mult, în manuscrise este prezent semnul Trinităţii de nu mai puţin de şapte ori prin simbolul triunghiului (alături de alte reprezentări ale Divinităţii), care însă apare de două ori cu baza

în sus, întocmai ca lumea răsturnată din poemele lui

Lucian Vasilescu. Într-unul dintre aceste

triunghiuri este scris cuvântul „milă” care în accepţiunea creştină este legat de echilibrul pe care Dumnezeu binevoieşte să îl dea omului, de liniştea sufletească pe care credinciosul o aşteaptă: „mă fac tot mai mic, în drumul spre mare, şi nici măcar ele, cuvintele, / nu pot pătrunde aşa depărtare. // acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele şi visez /

că mare // mare o să fie, / doamne, / voia milei tale”.

În a doua secvenţă a volumului, Lucian Vasilescu inserează mai multe fragmente din presa românească apărută între 1958 şi 1991. Este vorba despre diverse ştiri publicate în spaţiul românesc în „Scânteia” (1958-1989”), „Scânteia poporului”

(1989), şi „Adevărul” (1990-1991) tocmai pentru a surprinde sterilitatea şi minciuna societăţii. În acest sens, citatul din Joseph Goebbels este grăitor: „O minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună;

o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”.

Volumul se încheie cu moartea poeziei care este înjunghiată „într-o încăpere / fără uşi şi ferestre” chiar de poet, care, lângă „leşul livid” al acesteia termină parcă toată povestea lumii sale. Odată creaţia încheiată şi taina celei de-a şaptea zile desluşită, poetul poate să se odihnească, ignorând murmurul manelizat al lumii în care trăieşte.

212
212

Cea de-a XLVI-a ediţie a Festivalului naţional de poezie

„Nicolae Labiş” şi-a desemnat câştigătorii

Juriul celei de-a XLVI-a ediţii a Festivalului naţional

depoezie„NicolaeLabiş”afostalcătuitdincriticiiliterari:

Mircea MARTIN – preşedinte,

Alexandru CISTELECAN, Adrian Dinu

RACHIERU, Mircea A. DIACONU, Vasile SPIRIDON, –

membri.

S-ahotărâtacordareaurmătoarelor premii:

MARELE PREMIU NICOLAE LABIŞ, Premiul Editurii

Junimea din Iaşi, Premiul revistei VIAŢA ROMÂNEASCĂ

BucureştişiPremiulrevisteiVATRATârguMureş:

- Dan DEDIU,Bârlad,Vaslui

Premiul I - Nicolae Labiş - 21” oferit de Muzeul Bucovinei,

PremiulrevisteiPOEZIA, Iaşi:

- Lavinia LoredanaNECHIFOR,Vereşti, Suceava

PremiulII, PremiulrevisteiATENEU Bacău:

- Ana-Maria SÎRBU, RîmnicuSărat, Buzău

Premiul III - Nicolae Labiş - 21” oferit de Muzeul Bucovinei,

Premiul revistei BUCOVINA LITERARĂ Suceava şi

PremiulrevisteiPOESIS SatuMare:

- IoanaVINTILĂ, Sibiu

Premiul special Nicolae Labişoferit de doamna

Margareta Labiş, sora poetului, şi Premiul revistei CONTA

PiatraNeamţ:

- AnastasiaGAVRILOVICI, Ipoteşti, Suceava

PremiulrevisteiCONVORBIRI LITERAREIaşi:

-

-

-

CostelONOFRAŞ, ŞeicaMare, Sibiu

-

AmaliaGeorgianaCERNAT- ŞTEFAN, Bucureşti

-

Alexandra Bianca DUMENCU, Suceava

-

Mihaela-Abiana HÎNCIANU, Vaslui

PremiulrevisteiHYPERION Botoşani:

- Moldovenesc, Suceava PremiulrevisteiSTEAUACluj:

- Dumitru Alexandru GHERAŞ, Chişinău, Republica Moldova PremiulrevisteiCONTACTINTERNAŢIONALIaşi:

Irina COROCEA, Câmpulung

Codruţa

- Veronica-EmanuelaAVRAM, Bicaz, Neamţ

PremiulrevisteiPLUMB Bacău:

- AlinaIulianaVERDEŞ, Râşca, Suceava

- Valeriu NicolaeNICHITEAN, Suceviţa, Suceava

PremiulrevisteiSPAŢII CULTURALERâmnicuSărat:

- Dana Ştefania BRAŞOAVĂ,Târgu Jiu, Gorj PremiulrevisteiORAŞULCluj:

- Elena STAN,VatraDornei, Suceava

PremiulrevisteiREVISTAROMÂNĂ Iaşi:

- AndradaRalucaARTAMONOV,Tulcea.

cronica literară BUCOVINA LITERARĂ Paradigme ale literaturii contemporane Rodica MUREŞAN Angajat pe drumul spinos al

cronica literară

BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Paradigme ale literaturii contemporane

Rodica

MUREŞAN

Angajat pe drumul spinos al cercetării și istoriei literare spre a urmări fenomenul literar în stricta sa contemporaneitate, masivul volum al lui Ioan Holban

Literatura română de azi: Poezia, Proza (apărut la

Editura Tipo Moldova din Iași la finalul anului 2012) supune unei cercetări acribioase, însă fără rigori rigide, canonice ori didactice, un număr mare de „portrete”, tot atâtea paradigme literare bine conturate/ individualizate în peisajul literar actual, o completare (cum observa

semnatarul Cuvântului înainte, Bogdan Ștefanachi) a exegezelor din cărțile anterior apărute ale autorului. Nu

există în cele peste 1400 de pagini ale cărții derapaje de

la criteriul axiologic, însă numele care nu se regăsesc aici

vor fi de altă părere, selecția operată de critic va stârni umori și orgolii ulcerate, lucruri care țin, firește, de anecdotica intrinsecă apariției unor astfel de lucrări importante… Demersul analitic are scopul nedeclarat de

a ilustra obiectiv numeroase aspecte insuficient digerate

ori neglijate cu privire la personalitățile și operele care i-au reținut atenția autorului, într-o scriitură alegră și insinuantă ce face demonstrația unei receptări în diacronie și sincronie, prin prisma noilor teorii și paradigme literare (ceea ce contrazice acuzațiile aduse deseori literaturii noastre, de lipsă totală de sincronizare

sau lipsa unui dialog cultural fără complexe, a unui stil și

a unei fizionomii proprii). Cum era de așteptat, selecția din prima secțiune - Poezia - începe cu Nicolae Labiș, iar criticul aduce în discuție sintagma promovată cândva abuziv de manualele școlare, aceea de poet comunist, semnalând faptul că discursul acelor poezii (despre care se știe acum că la cititor au ajuns doar versiunile cenzurate și fragmentare ale textelor ) era mereu dublat de sensuri subversive, iar temele și motivele întâlnite în lirica sa îi probează nonconformismul și libertatea interioară, toate acestea făcând din numele poetului, care își trăia paroxistic exilul interior, un „buzdugan”/precursor al poeziei noastre contemporane. Cu toate că poezia de orientare neoromantică (Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana etc.), postmoderniștii (Mircea Cărtărescu, Ion

Mureșan, Ioan Pintea etc.), suprarealiștii, textualiștii (Daniel Corbu, Elena Ștefoi etc.), cu diferențele vizibile până în miezul „structurilor imaginarului”, ocupă cea mai mare parte a acestei secțiuni, criticul ieșean nu poate ignora alte nume importante ale poeziei noastre, „extazia intelectuală” a lui Blaga și Barbu, reconsiderarea „limbajului prozaic” al lui Arghezi, din acestea născându-se „zidul ontologic” dintre cuvinte și necuvinte, dintre sens și suprasens, dintre semnificat și

semnificant, precum și posibilitatea metaforică a reductibilității materiei la sunet ori la tăcere, întâlnite în poezia lui Nichita Stănescu și mai apoi a optzeciștilor. Ludicul textualizant și plurivocitatea (meta)lingvistică din poezia contemporană demonstrează nu doar o gândire liberă, independentă, ci și o valorificare/

sincronizare cu

propunându-ne astfel o lectură incitantă, deloc lejeră însă, care nu se poate face decât apelând în permanență latextșilasolidecunoștințedeteorieliterară. Sunt propuse în paginile cărții 104 nume de poeți și tot atâtea paradigme contemporane! Dacă unii dintre aceștia recunosc tacit că se trag din ”mantaua” labișiană, Ioan Pintea de pildă are o retorică declarat antiromantică și se desparte nu doar de poetul de la Mălini, ci și de Ezra Pound ori Sorescu. Poet livresc, Gellu Dorian (un homo balcanicus din Nord, după numele „protagonistului” său liric din vol. Zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic) a fost interesat de „aspectul poetic al genezei poemului” într-o lume pusă „sub semnul interogației retorice” din elegiile duineze ale lui Rilke ori a glosat (poetic) în marginea textelor lui Marcel Proust, pe a cărui figură o proiectează în mitologie. Blindat cu solide cunoștințe despre cărțile scrise de cei 104 poeți pentru care a optat, modul autorului de a concepe discursul critic este ingenios, zăbovind deseori asupra amănuntelor care alcătuiesc întregul, într-o scriitură ce solicită o atenție exclusivă. Astfel, la poetul și eseistul Liviu Antonesei este remarcată poezia imaginii și metafora „obsedantă” a vorbirii în cercuri concentrice care generează „tensiunea dintre cuvânt și imagine, dintre secvență și sintaxă”, în timp ce Cassian Maria Spiridon lansează cititorului provocarea de a construi ceea ce autorul a deconstruit, alături de alte metafore „obsedante” precum întemeierea, labirintul și balcanismul (în vol. O săgeată îmbrăcată în roșu), iar la Ion Mureșan, a cărui viziune pendulează între „a exprima inexprimabilul și a inexprima exprimabilul”, poemul, poetul și cititorul devin „pulsarii” lirismului din volumele Cartea de iarnă și Poemul care nu poate fi

literatura din orizontul european, autorul

13
13

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară înțeles . Textele lui Nicolae Prelipceanu traduc liric condiția

înțeles. Textele lui Nicolae Prelipceanu traduc liric condiția umană a unui răzvrătit, contextualizând eul poetic într-o realitate cețoasă (vol. Mașina de uitat) , în timp ce Adrian Popescu reprezintă între oniriștii și „pozitiviștii” anilor 70 singularitatea unei voci transformate deseori în șoapta venită de departe, din Umbria, sublimând „tot ce i se întâmplă, vede, simte ori gândește”. O temă ce pare a-l apropia pe Aurel Dumitrașcu de LiviuAntonesei (din vol. Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei ) și de toți poeții de altfel , amplificându-se ori metamorfozându-se continuu, este aceea a sintaxei erotice, a cuplului, a refacerii lui Unu, Doina Uricariu căutând astfel, obsesiv, forma strigătului de după despărțire. Dacă Nicolae Prelipceanu mărturisea sursa divină a versurilor (în vol. la pierderea speranței), Gellu Dorian ne introduce într-un dialog al poetului cu sine și cu Dumnezeu (vol. Singur în fața lui Dumnezeu), în timp ce la Ioan Pintea textul liric (în vol. Casa teslarului) este văzut ca o „mistică a realului” și se extrage din cel sacru pentru a-l comenta, toate acestea însă fără crispările mistice ale tradiționaliștilor. Fascinația și ipostazele Evului Mediu semnalate î n v o l u m u l A n e i Blandiana - Orașe de silabe sau în Turn cu ceas al lui Aurel Rău, unde recâștigă arhaicitatea, misterul și fiorul unei istorii îndepărtate, este continuată și în poezia lui Daniel Corbu (aici devenind chiar „o paradigmă care i-a irigat scrisul”), dar și la George Vulturescu, acesta recompunând lumea și ființa în perspectiva acestei teme… Iată, așadar, numai câțiva dintre lianții simțirii aflate în miezul „structurilor imaginarului” poetic. În secțiunea aceasta dedicată poeziei, cum se vede,

observațiile nu sunt aplicate restrictiv și exclusiv, ci vor fi în permanență relaționate cu alți scriitori, autorul fiind, cum am mai spus, un bun cunoscător al fenomenului literarcontemporan. Un perpetuu nostalgic al tradiției, poetul de la Steaua, Aurel Rău, în Caiete „are prea puțin din lirica tradițională” remarca criticul ieșean. De acord. Aceasta s-a întâmplat însă urmând spirala ce încorporează superstiția modernistă. Dacă ne referim la poezia pe două voci din volumul Piatra scrisă, se observă clar prelucrarea textuală ce realizează, datorită memoriei împovărate cultural, pastișa unui alt stil identificabil (Blaga, Shakespeare, Whitman, Tolstoi sau Rebreanu). În volumul Unde apele vorbesc cu pământul, imaginarul începe „să spargă crusta lucioasă a ilustratelor și vederilor din cărțile de altădată”, trecând la o recuperare febrilă a lirismului în volumele Pe înaltele reliefuri și Zeii asediați. După sintagma lui Ion Codru-Drăgușanu, peregrinul transilvan (din vol. Piatra scrisă) „trece în text ceea ce vede”, spune Ioan Holban, cu mențiunea noastră că la Aurel Rău călătoria în geografia terestră, maritimă sau interstelară poate fi văzută și ca o odisee interioară, Transilvania devenind astfel un refugiu și o sihăstrie (ca la Ioan Alexandru), dar și un

centrutopitșirisipitînsine. În cărțile sale Dinu Flămând definește poemul sub presiune, iar „poezia pare o continuă notificare asupra stărilor sinelui”. Am zice că în fondul atitudinii poetice acționează o certă conștiință a vanității, poezia exersându-se nu înspre pitoresc și spontaneitate, ci înspre glosă și parabolă (a se vedea volumul Tags). Un univers poetic prăbușit în monotonie, în „cenușiul derizoriu al

și parabolă (a se vedea volumul Tags ). Un univers poetic prăbușit în monotonie, în „cenușiul
214
214

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară cotidianului” ori în ceea ce un alt echinoxist, Horia

cronica literară

cotidianului” ori în ceea ce un alt echinoxist, Horia Bădescu, numea „ticăloasa plăcere a contemplației”. Însă în volumul Dincolo, observă criticul Ioan Holban, „vulcanul lăuntric sparge crusta aceasta cenușie de deasupra pentru a deschide orizontul unui dincolo al tuturor libertăților”, poezia devenind acum o incizie nemiloasă pe cordul frustrărilor, în timp ce notațiile mai aspre developează un imagism de sorginte expresionistă Despre Ion Beldeanu, ne spune Ioan Holban, „ilustrează în viață, ca și în scris, condiția marginalului, ceea ce noi am traduce prin sentimentul unei absurde și tragice frustrări, când neliniștile subiacente nu se mai convertesc în căutări dureroase și febrile, ci în fuziunea dintre lirismul interior și epicul prozaic al vieții (vol. Ceaiul de după execuție). Deși „trage eșarfa melancoliei peste chipul și peste modul exprimării poetice”, totuși trebuie să evidențiem și frisoanele exclamative sau interogative marcate de un acut retorism. Un elegiac „pentru care poezia înseamnă cântec și incantare” așadar, când moartea este simțită fie ca o blândă dispersie, fie ca agresivitate și triumf al decepției asupra sublimului. „Formula exprimării în vers” este dialogul cu Eldora – misteriosul interlocutor, deseori marea absență, „ființa poemului, eul și sinele mai profund” care se împotrivește la agresiunea golului. Secretul flux bacovia se ipostaziază în „promenadele duminicale”, în dezabuzare și exasperare, poetul, identificat cu figura unui hidalgo, construind o parodie a miracolului provinciei,parodieîntâlnitășilaPetreStoica. Lirica Elenei Ștefoi este văzută de criticul ieșean ca una a insurgenței. Dacă avem în vedere erodarea simbolurilor, lipsa de performanță a metaforei și contestarea hegemoniei unei semnificații globale a versurilor crispate și deliberat inestetice din volumele Câteva amănunte și Alinierea la start, am putea spune că e și acesta un mod de a dezlănțui în poezie violența propriilor emoții… „Un paradis derizoriu, confecționat din texte, prin care își plimbă neputința un nou Oblomov”, un pesimism rebel am zice, devenit monoton, apăsător și disperat, pentru care „pagina funcționează ca un ecran protector”.Această demonizare expresionistă a lumii din care lipsește planul referențial transcendent se traduce în textele poetei într-o poezie nervoasă,înofensivă,„destabilizatoare”. „Reporterul ironic” Ion Cozmei, care „de- construiește realul în spiritul curentului textualist” de la începuturile creației sale, devine mai apoi „un elegiac aruncând semințele disperării prin saloanele ca niște funii ale spitalului”. Tâlcuitorul de semne (este de

părere Ioan Holban) ar fi volumul care dă „miez și echilibru poeziei sale”, afirmând apoi că poetul este „un rătăcit printre textualiștii, neoromanticii, expresioniștii, oniricii și suprarealiștii poeziei noastre de astăzi”. Romantismul şi optimismul său s-ar putea traduce aici printr-o năvalnică exteriorizare a trăirilor şi prin dilatarea contururilor senzaţiilor poetice (vol. Vânătoare de iarbă cu cai). Satul arhaic e un topos îndrăgit de poet , un spaţiu care îi aminteşte de puritatea originară pierdută. Un sat şi o casă părintească resorbite în propria interioritate, un eden al fericirii primare la care se întoarce înfiorat şi pe care le rememorează cu sinceritate şi cu suferinţă discretă, într-o atmosferă de reculegere pioasă. Retorica interogativ-dubitativă alături de volubilitatea şi suavitatea exprimării poetice par a veni dinspre Arghezi. Precum acesta, Ion Cozmei „discută” despre propria poezie ca despre un joc de-a cuvintele şi cu cuvintele, în timp ce predispoziţia ludică şi nevoia de a imprima cuvintelor energia care să reducă solemnitatea încruntată a spunerii vin cu certitudine dinspre Nichita Stănescu. Distihurile cu ecouri parcă în descântec, unde cuvântul nu se mai supune logicii şi nici semanticii ori sintacticii, îi plasează însă poezia sub semnul libertăţii absolute.

Oficiind o poezie de atmosferă și de rafinate voluptăți senzoriale (în vol. Cartea celor optzeci și opt de taine), Emilian Marcu introduce în poezie accentele grave ale motivului literar al insularității ca întoarcere anamnetică la edenul fericirii primare (în vol. Lecție pe Ostrov). Una dintre figurile centrale ale cărții este șarpele, numit aici Phylon (poate de la anticul Python, observă criticul), simbol al cunoașterii. Cultivarea muzicalității verbului și efortul plasticizării realului plasează poezia sa în direcția neoromantică, unul dintre semnele distinctive ale noii modernități din lirica noastră. Cultivă de asemeni sonetul (vol. Îngândurat ca muntele de sare), dar nu cultivă pastișa, ci închipuie o „îmbogățire”, pe dimensiunea sensibilității sale (neo)romantice, a sonetului cu origini „shakespeareano- voiculesciene”. În circuitul ideilor literare a readus poezia patriotică și temele sale importante, istoria și satul (vol. Fețele insomniei și Muzeu de sate). În ultimul dintre acestea, spune Ioan Holban, „rescrie un spațiu liric compromis de sămănătorism”, motiv pentru care o astfel de poezie ar fi putut să pară anacronică. Tema însă apărea și la Mircea Petean (Cartea de la Jucu Nobil), propunând o evadare într-o realitate pe cale de a fi pierdută definitiv. Insuflând o viață nouă temei și evitând convenționalismele, probabil putem fi de acord cu criticul ieșean care vede în această carte „cel mai

15
15

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară important volum de versuri (și din perspectivă estetică), scris

important volum de versuri (și din perspectivă estetică), scris despresatîn literaturanoastră”. Afirmând că poezia lui George Vulturescu se desparte de aceea a generației sale prin abandonarea „cărților și a temelor de largă circulație pentru a păși în negura dinspre Miază-Noapte”, criticul Ioan Holban ne introduce direct în simbolurile și obsesiile de mare entropie ale poeziei, în care se poate investi semnificație. Dacă în Tratat despre ochiul orb poetul își imagina cum ar trebui să arate poemul vizionar, în Nord, și dincolo de Nord poetul coboară în dimensiunea suprarealistă a poeziei. Nordul său nu e o temă, ci un cod literar, „este universul, lumea, ființa interioară, orizontul care se creează pe măsură ce este privit și dorit a fi atins”, sensul fiind așadar continuu remodelat în chiar timpul enunțării. Suverană în Nord e litera, cuvântul și poemul, se vorbește despre „gheara și stâncile nupțiale ale literei” formând cuvinte ce încorporează tensiunile lumii reale. Așadar, poezia nu mai este oglinda plimbată „de-a lungul drumului”, nu e nici „carnavalul, ci dansatorii lui, nu e Ithaca, ci drumul până acolo, căutarea ei”. Lumea stranie din cercul Nordului „reprezintă

alternativa lumii ca text și a lumii ca spectacol”, dar și gradul zero al literaturii, loc al perfecțiunii, traversat de îngeri, spiritele intermediare dintre poet și poemul său

O altă sursă a lirismului remarcat de critic este

„postmoderna proiecție deconstructivistă a textului care e o rețea densă de texte” cu aluzii culturale, așadar, un cod cultural manipulând rafinat discursul și având rolul unui„relansatoralproprieipoezii”. Poezia Carmeliei Leonte, una dintre puținele prezențe feminine din cartea lui Ioan Holban, este văzută

ca un „examen lucid al dezastrului lent”, un proces

interior care „începe cu sechestrarea bucuriei, a elanului vital”. Scriind cândva despre volumul Melancolia pietrei, observam că de sub carapacea singurătății și a livrescului poeta aduce la lumină tensiunile unui eu neliniștit și răvășit de obsesii. Tematica volumului Procesiunea de păpuși este „raportul viață/ text, renunțarea la diafan și regăsirea cotidianului , refuzul delicateței simulate pentru a oferi imaginea dură,

adevărată a unei vieți simțite ca viață”. Volumul Grația viespilor pare a se construi pe un „scenariu liric inspirat

de mitologia Olimpului”, la fel cum în Melancolia

pietrei apăreau personaje livrești precum Hipolit sau Fedra, „personaje” care sunt însă „semne și stări lirice, blocuri de sens ale ființei și ale realului”.Aș spune totuși

că, pentru a surprinde tainicul, poeta practică o lirică a

eufemismului, rămânând însă mereu în preajma propriei

ființepentruademitizasau ademolaidoli.

216
216

Partea a doua a cărții abordează cu calm și seninătate aspecte legate de proza noastră contemporană, autorul exprimându-și părerea că o astfel de discuție nu poate începe decât „cu Petru Dumitriu, Marin Preda și Eugen Barbu”. Lucru care se și întâmplă de altfel, Ioan Holban acordând o atenție deosebită volumului Viața ca o pradă, viața ca pradă a textului, unde autobiograficul stă „sub semnul hipotipozei”, această carte despre devenirea și mai apoi rolul unui scriitor. Date fiind aceste motive, criticul își propune pe alocuri o reexaminare a cazului Preda deoarece, se știe, prin modul liber, relaxat de a gândi și ispitit de îndoială (Preda a vorbit în toate cărțile sale despre nevoia de Utopie), acesta a funcționat pentru comunitatea scriitoricească drept reper moral și estetic, uimirea în fața anormalului și nevoia de a înțelege veghindu-i mereu scrisul. La Eugen Barbu reține atenția mai ales romanul Principele în care criticul vede o „carte-efigie” despre „exercițiul puterii și despre sensul pe care îl are acesta în ordinea socialului, politicului și omenescului”. Buimăceala, mythosul danubian și fantasticul sunt aspectele surprinse în legătură cu proza lui Fănuș Neagu, dar și „dimensiunea mateină” sub care se plasează romanul Amantul Marii Doamne Dracula, această interferență a grotescului cu oribilul și demonicul, unde prostia, prostituția politică și puterea desfrânată defilează prin fața cititorului. Rândurile acestea nu sunt însă dublate de o critică în stil Voltaire sau Rousseau, autorul nu face pamflet, ci doar consemnează, întocmește o fișă de observație potolită despre existența acestui popor. Bineînțeles că nu putea fi ignorat nici Dumitru Radu Popescu, un alt scriitor important din literatura contemporană, a cărui proză și dramaturgie (observa Mircea Iorgulescu, în 1985) se apropie de spiritul și de estetica lui Hieronymus Bosch. Războiul, foametea din 1947, evenimentele politice din anii 1940-1960, cooperativizarea agriculturii, „utopia și antiutopia” sunt evenimente și aspecte care tulbură conștiințele și existența atât în ciclurile F sau Viața și opera lui Tiron B, cât și în romanele Orașul îngerilor și Săptămâna de miere. Interesantă este însă aici nu atât reconstituirea fidelă a evenimentelor, cât reflexul lor mitic și moral într- o viziune poetică și relativizată. Prin toți „antieroii” săi, D.R. Popescu nu contestă doar limitele rațiunii, ci ne descoperă însăși rezistența la explicarea rațională a realului, pentru că există în paginile sale o inepuizabilă demagogie a fricii care convertește totul în farsă, rizibil și absurd.

Povestea eternă a luptei artistului cu puterea ori a „scrisului ca stare de risc” în lumea tragică, dar

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară în egală măsură comică și absurdă din volumul Portrete

cronica literară

în egală măsură comică și absurdă din volumul Portrete în mișcare apare însă și la Radu Țuculescu în Umbra penei de gâscă. Aceeași „dinamică a raporturilor de putere”/de forță (fie în plan social, fie în cuplu), alături de motivele lui Don Juan și Don Quijote, sunt sesizate de criticul Ioan Holban și în romanele apărute până în 1991 ale lui Nicolae Breban. Observațiile asupra unei societăți bulversate de o profundă criză morală ori politică vor continua și la Norman Manea, prozatorul având în vedere fenomene istorice, sociale și psihologice caracteristice epocii în care trăiesc personajele sale. Umilirea și opresiunea se bucură de o crudă și meticuloasă consemnare narativă (în vol. Primele porți sau în Întoarcerea huliganului). Elementele de noutate în cazul lui Norman Manea țin de pierderea rolului pasiv al cititorului, acesta devenind el însuși personaj, „lector înscris” (procedeu întâlnit și la Thomas Mann ori la Camil Petrescu, dar și la Ștefan Agopian, unde conflictele sunt doar sugerate, cititorul fiind nevoit a construi singur adevărul istoric), sau tovarăș de drum al autorului, care cunoaște totalitatea intențională a textului. Iată așadar izul textualist al problematicii actului creator, iz remarcat de criticul Ioan Holban la majoritatea prozatorilor optzeciști, fie că acesta se manifestă prin „textele de colaborare dintre jurnalul personajului și romanul autorului” în Scara interioară a lui Nicolae Prelipceanu, fie prin noua „poetică narativă” a lui Mircea Nedelciu, unde metabolismul textului „se conduce după legi proprii, străine convențiilor lecturii” (în vol. Aventuri într-o curte interioară), când publicul cititor ar trebui „să lucreze”, să „înfăptuiască independent un alt enunț, complementar celui dintre coperțile cărții”, fie prin dublarea textului artistic cu interpretările critice (mecanism întâlnit în Amendament la instinctul proprietății sau în Zmeura de câmpie, dar și la Ștefan Agopian în romanul Dafnis și Cloe). Dacă momentul acțiunii și al textuării coincid la cei mai mulți optzeciști, Ioan Groșan merge chiar mai departe și experimentează „textul transparent”, unde faptul trăit „se transformă în poveste”, iar naratorului îi este imposibil să acceadă la condiția autorului, trăind drama de a rămâne personaj (în volumele Caravana cinematografică și Trenul de noapte). La Ștefan Agopian, autorul, naratorul și personajul cunosc totul dinainte pentru că mecanismul epic „este ambiguitatea, cu finalitate în libertatea ficțiunii”, iar personajul trebuie să aștepte ca ficțiunea/textul să-și urmeze cursul „pentru a-și trăi existența”. În acest

context, proza Gabrielei Adameșteanu ar putea face figură separată, situându-se, spune criticul, în prelungirea „formulei epice” inițiate de Hortensia Papadat-Bengescu, Ioana Postelnicu sau Cella Serghi. Astfel, dacă se poate vorbi clar despre o fină analiză psihologică, despre lirismul și bovarismul personajelor (inclusiv în Dimineață pierdută), intervine totuși și aici funcția critică sau cea de reflectare a monologului, alături de „dubla mișcare a textului” în legătură cu care Ioan Holban observa că antrenează în aceeași măsură „personajul, cititorul și naratorul, fiecare creând câte un nivel al narațiunii”. Mergând chiar mai departe, Gheorghe Crăciun implică cititorul „până la dizolvarea lui în text, făcându-l obiect al acestuia”, iar ființa scriitorului trece din existența reală, cotidiană, „într-un regim textual” (vol. Acte originale. Copii legalizate), pentru că viața și textul se compun formând „o nouă realitate” (în Compunere cu paralele inegale), se identifică, se substituie ori se completează precum în Pecontpropriu deRadu Mareș… În general, când răsfoim o carte nou-apărută ce (re)aduce în atenția publicului cititor numele unor scriitori, unii s-ar putea aștepta la răsturnări surprinzătoare, la un tip de originalitate înțeleasă ca ruptură totală de tot ce s-a scris anterior. Însă volumul Literatura română de azi: Poezia, Proza al criticului Ioan Holban merge pe principiul convergenței între valorile naționale și universale, a echilibrului axiologic și a europeismului, a continuității dublate de originalitate, reluând în mod necesar și obligatoriu probleme care au mai fost sesizate și abordate de critica literară. Elementele de noutate sunt concentrate și strecurate în substanța tuturor studiilor care fac trecerea în revistă (fără pretenții de exhaustivitate) a scriitorilor și a cărților publicate de aceștia atât înainte de 1989, cât și după această dată, rotunjind astfel imaginea unei literaturi care nu mai plătește prețul izolării de altădată și care ar fi meritat „cu asupra de măsură” să încapă în acea Istorie a literaturii europene din 1992 (operă realizată de universitari din întreaga Europă). Și-apoi, după cum observa și profesorul Mihai Cimpoi în volumul Critice – Orizont mioritic, orizont european, a-ți asuma propria diferență și a o cultiva nu înseamnă „a te zidi într-o iluzie asupra ta însuți”

17
17

cronica literară

cronica literară BUCOVINA LITERARĂ Dharma de poet a lui René Daumal Petrișor MILITARU „La fel ca
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Dharma de poet a lui René Daumal

Petrișor

MILITARU

„La fel ca magia, poezia este neagră sau albă, după cum servește subumanul sau supraumanul.” René Daumal, Poesie noire, poesie blanche (1942)

Marius-Cristian Ene este licențiat în istorie al Universității din Craiova și doctor în studii transdisciplinare (2011) cu o teză despre opera literară a lui René Daumal (1908- 1944), sub coordonarea științifică a academicianului Basarab Nicolescu, în cadrul Facultății de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca. Această teză de doctorat stă la baza cărții René Daumal: de la poezia albă la metafizica experimentală. În același timp, tânărul cercetător are o activitate constantă ca traducător la Editura Herald – unde a tradus Atalanta Fugiens - Emblemele filosofice ale secretelor naturii de Michael Maier, Cartea figurilor hieroglifice. Dorința dorită de Nicolas Flamel, Istoria rozacrucienilor de Paul Sedir ori Nunta chimica a lui Christian Rosencreutz. Fama Fraternitatis. Confessio Fraternitatis de Johann Valentin Andreae și scrie proză scurtă pentru care a primit diferite premii la concursurile literare din țară. De asemenea, este autorul unei reușite traduceri a volumului Rencontres avec des hommes remarquables de G.I. Gurdjieff, rămasă încă în manuscris. Tot în traducerea lui Marius-Cristian Ene a apărut, pentru prima data în limba română, Muntele analog de René Daumal, scriitorul francez intrat în conștiința marelui public și prin faptul că acest roman l-a inspirat pe Alejandro Jodorowsky în conceperea scenariului de la filmul The Holy Mountain (1973), – film ce abundă în trimiteri la esoterismul occidental și la cel oriental –, așa cum Întâlniri cu oameni remarcabili (1979) îi atrăsese atenția unui alt regizor celebru, Peter Brook.

Cartea de debut în critica literară a lui Marius-Cristian Ene are în centru activitatea literară și filosofică a lui René Daumal și este

1

218
218

structurată pe șapte capitole. Cum este și firesc, primul se referă la contextul istoric în care a evoluat Daumal, punctând principalele evenimente literare și spirituale care i-au marcat viața și opera: grupul Fraților simpliști, experimentarea unor stări modificate de conştiinţă cu ajutorul unor substanțe precum tetraclorura de carbon, revista și grupul Marele Joc, polemica cu André Breton, întâlnirea cu Alexander de Salzmann și cu G.I. Gurdjieff etc. În capitolul secund, autorul va dezvălui motivele pentru care opera lui Daumal, în complexitatea sa, se pretează la o abordare de tip transdisciplinar. Inițial, identifică cele trei perspective critice din care a fost receptată opera scriitorului francez: I) valoarea operei sale derivă strict din raportarea operei sale la avangarda pariziană, iar această perspectivă are în vedere mai ales poezia și proza lui Daumal; II) opera lui Daumal reprezintă numai o ilustrare exemplară a căii spirituale inițiate de misticul armean G.I. Gurdjieff (această interpretare se concentrează pe romanul Muntele analog); III) ipostaza de indianist a lui Daumal, care manifestă o preferință spre eseistică și pune accentul pe traducerile din sanscrită și preocupările orientale ale scriitorului francez. Apoi, ținem să remarcăm, o dată în plus, că marele merit al acestei cărți este utilizarea principiilor metodologiei transdis- ciplinare de către exegetul român pentru a pune în evidență cele trei perspective definitorii ale operei literare și filosofice a lui Daumal. Însă, după cum observă Marius-Cristian Ene, acestea sunt filtrate prin conștiința creatoare a scriitorului, de unde rezultă apariția unei opere originale, greu de încadrat în istoria literaturii franceze. Așadar, orice identificare a lui Daumal cu una din cele trei tendințe exegetice ar limita, inevitabil, înțelegerea operei în integralitatea sa. Desigur că René Daumal şi Roger Gilbert- Lecomte, în textul Mise au point ou Casse-Dogme (Punere la punct sau Sparge-dogmă), scriu că „Marele Joc este în întregime şi sistematic distructiv“, afirmație ce ne face să ne gândim la spiritul negator al mișcărilor de avangardă cu care Marele Joc era contemporan. În plus, însuși numele grupului și al revistei îl putem asocia cu conceptul din filosofia hindusă de Lila (joc), descris de Alan Watts astfel: „Existența, universul fizic este fundamental jucăuș. Nu este necesar pentru ceva anume. Nu se îndreaptă spre ceva. Nu are o anume destinație la care trebuie să ajungă neapărat.” Dar simpla identificare a acestor similitudini între

3

2

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă cronica literară grupul Marele Joc și atitudinea avangardistă ori filosofia hindusă

cronica literară

grupul Marele Joc și atitudinea avangardistă ori filosofia hindusă nu este suficientă pentru înțelegerea profundă a operei lui Daumal și a textelor publicate în revista Marele Joc. Tocmai acele nuanțe pe care autorul Muntelui analog le dezvoltă, pornind de la astfel de similitudini, particularitățile de sens pe care le adaugă ne fac să apreciem valoarea și originalitatea operei sale. În mod fericit, cartea lui Marius-Cristian Ene merge exact în această direcție. În altă ordine de idei, viziunea estetică a lui Daumal pornește, evident, de la ideile și conceptele specifice filosofiei hinduse – expuse în texte ca S a h i t y a - d a r p a n a d e Viswanatha Kaviraja, Natya-castra sau Natya- Shastra din Agni-Purana –, însă scriitorul francez ajunge să dezvolte o

a d e v ă r a t ă c o n c e p ț i e filosofică despre lume pornind de la comparația pe care o face între viziunea despre viață, cunoaștere și poezie a omului hindus și cea a omului occidental. Un alt aspect semnificativ este concepția daumaliană despre scopul artei, esenţa

p o e z i e i ş i p u t e r i l e

limbajului la care ajunge pornind de la estetica hindusă. O asemenea viziune este cel puțin la fel de originală ca aceea a suprarealiștilor. De altfel, după cum reiese din capitolul al patrulea al cărții, Daumal apreciază concepția lui Breton – chiar scrie o recenzie la Nadja, republicată ulterior în volumul Les Pouvoirs de la parole. Essais et Notes II (1933- 1943) – însă îi acuza pe ceilalți membri ai grupării că preluau numai la nivel exterior această viziune și imitau mecanic metodele suprarealiste promovate de liderul mișcării, fără să le asimileze. Deosebit de interesantă este și analiza pe care o face tânărul exeget când raportează opera daumaliană la conceptul de patafizică (lansat de Alfred Jarry),

ceea ce îl situează pe Daumal printre alți scriitori adepți ai patafizicii ca Raymond Queneau, Jean Genet, Eugène Ionesco, Boris Vian sau Jean Ferry. Nu în ultimul rând, ne-a atras atenția enunțul conform căruia „René Daumal era familiarizat cu activitatea românilor aflaţi la Paris în perioada interbelică, apreciind activitatea lui Pius Servien

şi a lui Benjamin Fondane”,

afirmație ce credem că va stârni curiozitatea cititorilor români.

Fiind mai mult decât

o introducere în opera lui

René Daumal, credem că această carte va convinge

cititorul că, alături de poeți

ca André Breton, René Char

sau Henri Michaux, Daumal este unul dintre marii poeți avangardiști ai secolului XX prin spiritul inovator de care d ă d o v a d ă ș i p r i n profunzimea scrierilor sale. În același timp, tipologic vorbind, René Daumal se înscrie în seria scriitorilor pentru care literatura este în strânsă legătură cu o posibilă evoluție spirituală a omului, serie din care fac parte autori ca Farid Uddin Attar, Rumi, William Blake, Kahlil Gibran, Ernst Jünger sau Richard David Bach. Marius-Cristian Ene, René Daumal: de la poezia albă la metafizica experimentală. Colecția „Avangardă și transdis-ciplinaritate”, Editura Aius, Craiova, 2014.

și transdis-ciplinaritate”, Editura Aius, Craiova, 2014. 1 René Daumal, Muntele analog , traducere din limbra

1 René Daumal, Muntele analog, traducere din limbra franceză de Marius-Cristian Ene, Prefață de Basarab Nicolescu, Editura Niculescu, București, 2009.

2 A se vedea în acest sens eseul The Strait Gate (La Porte Étroite) de Basarab Nicolescu, în Gurdjieff International Review, Summer 1999 Issue, Vol. II No. 4,

http://www.gurdjieff.org/nicolescu2.htm

3 Alan Watts, In My Own Way: An Autobiography, New World Library, California, 2011, p. 243.

19
19
poesis

poesis

poesis
poesis
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Echitaţie

Poeme

Marcel

MUREŞEANU

Clopotul ascuns în fântână n-a putut tăcea şi s-a dat de gol se topeau duşmanii lui după el s-a bătut cu toţi şi-a smuls limba (a făcut-o prea târziu!) şi cu bulgărele ei a lovit capetele rase şi le-a spart ca pe nişte alune curgea sângele, curgeau brancardierii dar destinul lucra după ce l-au spânzurat în Turn şi li s-a părut că e mort şi că-l vor despuia ciorile au pornit mai departe-n galop şi azi se mai pot vedea în eter, pe-ntuneric, fundurile forforescente ale cailor.

Sălciile

lui Luchian

Iar a venit duminica Unde te duci tu aşa singur? La Sălcii, întrebătorule din umbră, la Sălciile de la Chiajna mă duc! Şi ce faci tu acolo aşa singur? Sunt cu ele, întrebătorule! Mă spăl cu umbra lor şi povestim. Despre moarte şi lacrimi? Nu, despre veşnicie vorbim, despre dunga de pe marginea ei. Acolo e locul blândeţii, iscoditorule, culorile şi ochiul nu cunosc disperarea, acolo sunt viu şi înot în cupa de nufăr a clipei.

220
220

Atunci de unde-i calea aceea de sânge pe care sălciile o acoperă cu genele lor? Prea multe întrebări, iscoditorule, Muzeul se închide, e seară, duhurile nopţii, cu buzele lor umede sărută ochiul peştelui de sub mal.

Pericole

I

Aseară, o femeie a născut un bătrân! Semăna cu bunicul ei. Tu eşti, bunicule? l-a întrebat ea. Dar născutul de unde să ştie vorbi?! Se uita descumpănit în ochii ei şi încerca să-şi aducă aminte cuvântul mamă.

În cele din urmă, i-a dat ţâţă că avea lapte destul, şi copilul s-a făcut copil.

II

Cine-i bondarul care a zburat zilele astea de mai de la mine la tine, de-l apucau înserările, până, iată, ne-a mutat unul în altul?!

III

Noi ştim atât de puţin despre noi, doctorii ştiu atât de puţin despre trupurile noastre, preoţii atât de puţin despre suflete şi despre Dumnezeu, vânătorii atât de puţin despre caprele negre, mamele atât de puţin despre fiii lor,

dar acest puţin atât de mult înseamnă!

IV

În ce tiraj vrei să-ţi scoatem mormântul? mă întreabă editorul de catastrofe, scobindu-se între dinţi cu un os de poet din veacul trecut. Umflatul critic de alături râde de-a scuturatelea

şi flămânzeşte din oră în oră.

Mă uit la uşă

Mă uit la fereastră

Ocupată de doi tuciurii!

Câini fosforescenţi peste tot!

poesis

poesis

BUCOVINA LITERARĂ

Mă uit la ochii lor şi măresc neverosimil tirajul.

Porţile

1

Aceasta nu este o ieşire obişnuită, ea este o ieşire

din uitare!

2

E poarta ce dincolo de sine nu se avântă, ea nimic nu

desparte, ea stânjeşte.

3

Nu voi mai bate în pieptul tău, mă voi strecura prin

rănile tale!

4

Ea n-are somn, e Poarta carmelitelor, duhuri cu

sânge cald îi veghează muţenia.

5

Fără de platoşă, împletită din fulgere, e eşafodul

orbilor tineri!

6

Încremenită ca două mâini rugătoare, ca două aripi

pe umerii unei singure linii!

7

E doar urletul celei ce-a fost şi al celor ce odată cu

ea muriră!

8

O, poartă a Suspinelor iubiţilor din neamuri

duşmane, nu tăgădui că durerile-ţi sunt cu ale lor

deopotrivă!

9

Tragică poartă fără de ziduri, pe lângă tine toţi trec,

uzurpându-ţi dreptul la luptă!

10

Poartă a zilei, poartă a nopţii, aceeaşi nefericire

închizându-te întotdeauna doar pe jumătate!

11

Porţile – bonsai ale caselor, uşile cu aerul greu ca un

ulei, al răsuflărilor noastre.

12

Porţile-ghilotină, cele ce taie în două, cu o singură

lunecare, trupul şi umbra!

13

Poarta-Morgana, goală clepsidră, recul al timpului

în umărul meu!

14

Porţile caselor arse, abia aninate în cenuşa ce trece

de ele

15

Nevăzută poartă a inimii, ecluză a sângelui negru,

înspumat, ca în coşmarul lor cataractele!

16

Poarta Solstiţiului, trecere către alt capăt de timp,

soarele-nvie, la piciorul crucii sale alunecă

17

Prin poarta verii lei augustini auru-şi varsă, ca

tălpile noastre să-l poarte-n altunde!

18

Piept al lui Marte, poarta din faţa vântului rece, ocrotitoarea din veac a berzelor roşii şi-a cârtiţei mirului verde!

21
21

poesis

poesis
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Şah

Paradoxale

Leo

BUTNARU

Bruma răstigneşte fluturii pe geam. Lumea e mai simplă, retuşată-n brun. Vântu-i starea pură de nitam-nisam. Vinul nu-i cuminte, însă e mai bun.

Frunzele pe drum – pomelnic cu amici, Rude de prin sate ori de prin oraş, Scriitori ce-au fost până mai ieri pe-aici Şi păreau uitaţi de-a Styxului luntraş.

Ce concluzii oare s-ar mai potrivi Pe etern tipar de viaţă şi de moarte? Nu-i răspuns pentru „A fi sau a nu fi?”…

Disperarea noastră – bucuria lor Este o rocadă de făclii în noapte Când şahist e chiar Supremul Jucător.

Dincolo de suprafaţă

Mai întâi – schimbarea la faţă apoi a Domnului privire fierbinte trece dincolo de suprafaţă întâmplându-se şi schimbarea la minte.

Abia-abia

Printre nori abia-abia chipul lui Dumnezeu se arăta şi zicea:

„Ghici ghicitoarea mea”.

Dar ştii, sigur că ştii, Doamne, – chiar asta o facem de când lumea…

222
222

Cămaşa

Când mi se păruse că mă cam părăseşte norocul am mers pe la celebre firme – Versace Cardin Boss New Man Lacoste Zara Escada etcetera pentru ca pe toate uşile lor să văd acelaşi aviz:

„Nu recondiţionăm cămăşi în care v-aţi născut!”

Probabil acestea nu mai sunt la modă…

Gândirea paradoxală

La marginea veşniciei unde deja nici timpul nu mai are timp la marginea infinitului unde nici spaţiul nu mai are spaţiu întru a se extinde se poate adăposti în afara pericolului omul ce gândeşte paradoxal care chiar dacă ştie prea bine ce înseamnă veşnicie şi infinit susţine că la inexistentele lor margini timpul nu mai are timp spaţiul nu mai are spaţiu – încolo totul fiind doar poezie otova ca

Memorie, zăpadă

libertate sui generis.

Grădină publică. Alei populate de monumente – somităţi în somn de veci – după ninsoare toate în feşi albe

de parcă

astfel arată memoria bandajată a unei naţiuni…

(Probabil memoria e totdeauna bolnavă…)

Substituire

Pentru că în cer nu se ard păduri nu se dă foc la cărbuni – în lipsa cenuşii Dumnezeu presară pe creştetul omenirii vinovate zăpadă…

poesis

poesis

BUCOVINA LITERARĂ

Semafor la poarta raiului

Cam toată lumea e cu păcate şi s-ar putea ca la poarta raiului semaforul să aibă toate cele trei becuri de aceeaşi culoare – roşie;

sau, bine, fie, nu chiar atât de restrictiv: două ochiuri roşii, al treilea – de culoare portocalie…

De guler

Lui V. R.

Era atât de cumsecade muritor-model fără păcate; dar totuşi era prea de tot modest vai! încât sfântul Petru se văzu nevoit să-l ia de guler şi să-l bage în rai.

Există

Încă nu am aflat ce legătură ar fi între Golgota şi Google dar singur că există şi nu doar una singură…

*

*

*

În gândul său mic fluturele înjură omul care a stins lumânarea astfel salvându-i viaţa.

Troacă, ADN

În troacă poţi găsi elemente microscopice care ar confirma ADN-ul celor care s-au cocârjat peste ea halind ce li se aruncase de pe undeva.

Lumea ideală

E

o lume în care nicicând nu se poate greşi.

E

o lume în care ceva nu e în regulă

nu e cum ar trebui să fie din ea lipseşte omul

Cred

– în primul rând

Eu cred în evoluţie: privesc trist omul – creaţie etern neîmplinită…

Natură moartă

Biscuiţi şi fructe uscate…

Cum arată fructele uscate?

Nu vi s-a întâmplat să vedeţi vulvele mumiilor?

Les enfants terribles

După cum reacţionează la deplina sa maturitate când decide cum cât când să vină la întâlnire alias – să te inspire impunându-ţi imperativ oarecare stil poţi trage concluzia că în preadolescenţa sa din greceasca antichitate Muza nu a fost decât un copil dificil;

de altfel ca şi Homer ca şi Socrate…

Drumul, azilul

Situaţia se cam schimbă – aşa cum nu vine muntele la Mohamend nu mai vin nici muzele la poet (chiar dacă dintr-un motiv de înţeles, deşi întristător) astfel că, poete, de vrei să fii inspirat din vreme în vreme trebuie să faci şi tu un drum până la azilul de bătrâni al muzelor…

23
23
actualitatea literară

actualitatea literară

actualitatea literară
actualitatea literară
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Modiano, magnificul

Elena-Brânduşa

STEICIUC

Pasionat cititor al lui Scott Fitzgerald, Patrick Modiano – recentul câștigător al premiului Nobel pentru literatură pe 2014 – are ceva în aspectul lui din eleganța personajelor autorului american, ajuns și el, în anii nebuni ai jazz-ului, pe Riviera franceză, acolo unde eșuează majoritatea personajelor modianiene. Înalt, cu o frumusețe și o distincție masculine care nu trec neobservate, autorul francez impresionează în primul rând prin opera sa, construită cu o migală de bijutier de-alungulapestepatru decenii. Încă de la debutul lui în 1968 cu Place de l'Étoile, Modiano a fost considerat un reprezentant al „noii fabule” în literatura franceză a acelor ani, puternic marcată de experiența anterioară, provocarea numită „Nouveau Roman”. Tânărul autor a făcut o intrare triumfală în lumea literară, primind mai apoi, în mod constant, importante premii, care au culminat la începutul lui octombrie 2014 cu mult râvnitul Nobel :

Premiul Roger-Nimier (1968); Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze (1972); Premiul librarilor (1976); Premiul Goncourt ( 1978); Premiul Prince- Pierre-de-Monaco (1984); Marele premiu pentru literatură Paul-Morand (2000); Premiul Jean-Monnet pentru literatură europeană acordat de Departamentul Charente (2002); Premiul mondial Cino del Duca (2010); Premiul statului austriac pentru întreaga operă

(2012). Ce a adus nou în literatura franceză acest autor timid, care la începuturile carierei părea a manifesta un fel de aprehensiune pentru interviuri și orice mediatizare? Așa cum s-a observat, debutul lui literar avea loc într-o perioadă de intensă repunere pe tapet a structurilor socio-politice ale Franței, când tineretul contestatar din mai '68 en avait assez. În acord cu spiritul acelor ani, primele romane modianiene - Place de l'Étoile, Ronde de nuit, Boulevards de ceinture, adică „trilogia Ocupației” – sparg un anumit tipar de gândire și intră în forță în ceea ce s-a numit „mitul rezistențialist”. Ele repun pe tapet problematica dureroasă și complexă a colaboraționismului francez în timpul Ocupației, în paralel cu tema identității evreiești și a antisemitismului. De altfel, până la cele mai recente romane ale sale, autorul este marcat de această perioadă din istoria

224
224

Franței, la finalul căreia s-a născut micul Patrick, dintr-o mamă de origine flamandă, Luisa Colpeyn, și un tată evreu sefard, Albert Modiano, foarte abil în a eschiva raziile și deportările de care n-au scăpat zeci de mii de evreifrancezi. Aceeași temă este reluată în filmul Lacombe Lucien al lui Louis Malle (1974) - al cărui scenarist este Patrick Modiano – film ce are, și el, menirea de a dinamita imaginea triumfalistă a Rezistenței. Eroul eponim, tânăr fermier din sud-vestul Franței ocupate, devine printr-un complex de împrejurări membru al unei oficine pro-germane, iar în această calitate, puterea pe care i-o dau uniforma și revolverul pus în mână de naziști îi zdruncină serios fragilul set de valori de care dispunea în acea epocă un băiat de fermă. Iubirea lui Lucien pentru France Horn, frumoasa pianistă evreică ascunsă în zonă, precum și moartea lui, la sfârșitul războiului, au o înaltă încărcătură simbolică, ce pare a sugera numeroasele nuanțe posibile între alb și negru, întrecolaboraționismșiRezistență. Fundalul spațio-temporal al romanelor modianiene care au urmat perioadei „de ucenicie” nu este altul decât Hexagonul anilor 50, 60, 70, unde - cu aceeași minuțiozitate și precizie – autorul reconstituie fie atmosfera războiului dinAlgeria, fie modernitatea anilor 60-70, totul văzut prin prisma unor personaje marginale, excluse, plutind parcă fără nici un fel de rădăcini la marginea societății: Rue des boutiques obscures (1978); De si braves garçons (1982); Dimanches d'août (1986); Un cirque passe (1992); Chien de printemps (1993); Dora Bruder (1997); Accident nocturne (2003) ; Un pedigree (2005); L'herbe des nuits (2012). Oricare ar fi trama evenimențială a acestor scrieri, ele cristalizează în jurul unor mari filoane tematice, care jalonează întreaga operă, asigurându-i coeziunea și consistența. Dintre acestea, aș vrea să insist asupra celor esențiale, puncte de sprijinaleuniversuluimodianian. Căutarea identității, a tatălui, a fratelui sau a iubitei - morți sau dispăruți în condiții neelucidate - constituie pentru majoritatea romanelor acestui autor un fil conducteur, care concentrează toate eforturile, formele și eșecurile memoriei, asociată și ea obsesivei căutări, luată de la capăt mereu și mereu, ca într-un neîncetat parcurs al eternei întoarceri. Poate de aceea, scriitorul apelează de multe ori la formula răsturnată a romanului polițist, o modalitate prin care enigma inițială rămâne întreagă la finalul romanului iar întrebările încă își caută un răspuns. Așa se întâmplă, bunăoară, în Dimanches d'août (tradus la noi de Lucia Papahagi, Ed. Echinox, 2000) istorie sumbră în care o tânără, Sylvia, este răpită fără drept de apel, pentru bijuteria de mare valoare purtată la gât, iar iubitul ei, naratorul, nu va reuși niciodată, să elucideze acest caz ambiguu, pe care îl

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă actualitatea literară rememorează cu un sentiment de culpabilitate și durere. Căutarea

actualitatea literară

rememorează cu un sentiment de culpabilitate și durere. Căutarea lui aduce în prim plan indicii care nu ar putea face niciodată parte din tehnicile de lucru ale poliției, la care el nu apelează de altfel, cel mai statornic adjuvant fiindu-i memoria și imaginea unui moment efemer, reținutdehîrtiafotografică. Străinul eșuat într-un mediu necunoscut sau ostil, evreul victimă a prigoanei naziste, copilul/adolescentul orfan sau abandonat, trăind fraudulos în marginea societății constituie un alt amplu nucleu tematic în proza lui Modiano, unul inconturnabil. Cele mai multe din personajele lui sunt surprinse la vârsta începuturilor în viață – cum este cazul fragilei Ingrid Teyrsen, evreică austriacă refugiată în Parisul Ocupației, pereche feminină a naratorului Jean B. din Călătorie de nuntă, pe care l-am tradus în 1996 la Ed. Univers – când o mână de ajutor sau un sfat greșit pot împinge o ființă fie spre piscuri, fie spre prăpastie.Tinerii lui Modiano, lipsiți de protecție și repere (în De si braves garçons sau în Livret de famille sursele autobiografice sunt evidente și chiar mărturisite de autor, copil abandonat de părinți prin internate de tot felul) devin ușor victime ale propriei inocențe, speculate de adulți lipsiți de scrupule și de echilibru psihic. Romanul În cafeneaua tinereții pierdute (admirabil tălmăcit în limba română de Constantin Abăluță, Ed. Art, 2012) pune în scenă un alt personaj feminin neadaptat, Louki, care – în timpul absențelor prelungite ale mamei – găsește antidotul în lecturi ezoterice, apoi în practici ciudate, totul culminând cu drogul și cu gestul disperat al sinuciderii, singura salvare posibilă pentru „rănile copilăriei și ale adolescenței”, de care nu este scutit nici naratorul,careareșansadeasesalvaprinscris. Toate aceste personaje rătăcesc într-un spațiu ambiguu, un univers-capcană în care principalele repere sunt diverse obiecte cu semnificație aparte: fotografii vechi, tăieturi din ziare, anuare telefonice ieșite din uz, afișe îngălbenite sau almanahuri Bottin, de la care căutarea pornește fără a ști cu precizie unde va ajunge. Bernard Pivot observa acum mai bine de douăzeci de ani că proza lui Modiano se sprijină pe un paradox:

detalii spațiale foarte concrete (străzi, imobile și scuaruri din Paris sau din alte orașe ale Franței și Europei sunt descrise și catalogate cu precizia unui topograf) în paralelcu oatmosferăneclară,ambiguă,imprecisă. Și, aș spune, pentru a contura și mai bine „marca” Modiano, acestor elemente li se adaugă o artă desăvârșită a construcției romanești, o tehnicitate fără cusur a structurii narative, ce are ca principiu fundamental circularitatea. „Astfel, trecem mereu prin aceleași locuri, în momente diferite și, în ciuda distanței

locuri, în momente diferite și, în ciuda distanței dintre ani, sfârșim prin a ne întâlni” spune

dintre ani, sfârșim prin a ne întâlni” spune Jean B., naratorul din Călătorie de nuntă, pentru care timpul nu se scurge linear, ci în mod circular. De altfel, dereglarea percepției temporale în proza modianiană se manifestă și printr-un fenomen ce ține de arta fotografică, supraimprimarea, imaginile trecutului fiind mult mai vizibile și mai conturate decât cele ale momentului prezent, ceea ce duce la confuzia nu numai a epocilor, ci șiaidentităților. Ampla orchestrare a temelor, a motivelor, a tuturor detaliilor ce țin de spațialitate și temporalitate provin la Modiano dintr-o precizie aproape matematică a autorului în ceea ce privește arta de a compune. Nu de puține ori în proza lui tehnica muzicală a contrapunctului ritmează desfășurarea ansamblului, iar structurile ternare ale frazei au efectul unei incantații, pe care cititorulo resimtecu fiecarepaginăparcursă. Asemenea lui Proust, asemenea multora din personajele sale, Modiano iese învingător din confruntarea cu timpul. Magnific, ancorat în iluzie și miraj ca într-un teritoriu salvator, scrisul recentului premiu Nobel de literatură este și va rămâne una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale traumelor unei identitățișialeunuisecol.

25
25
polemos

polemos

polemos
polemos
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Dumitru Popescu şi „Cenuşa din ornic”

Adrian Dinu

RACHIERU

Protocolar, impenetrabil, politicos- solemn, hieratic, închis în carapacea propriei măreţii scorţoase, Dumitru Popescu (n. 1928), cu funcţii înalte în ierarhia de partid, un oficial, aşadar, a fost, constata Marian Popa, şi „un reprezentant autorizat al romanului politic” (1, 751). Fostul „moderator ideologic”, urcând până la funcţia de secretar al CC al PCR şi trimis, în 1981, la „cimitirul elefanţilor” (rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu”) a devenit, odată cu debutul său romanesc (1980), „o revelaţie”, chiar şi în ochii lui N. Manolescu. Criticul considera că acel prim volum al trilogiei Pumnul şi palma era „original şi captivant”, iar romanul politicului, la noi, trăia prin triada Ivasiuc – Breban – D. Popescu (ultimul, e drept, uitat în Istoria critică). Ieşind din anonimatul gazetăresc, poet, eseist, prozator, licenţiat al Facultăţii de ştiinţe economice din Bucureşti (1951) şi, din 1950, la revista Contemporanul, Dumitru Popescu a risipit impresii de călătorie, cu pecete propagandistică, şi s-a impus în eseistica politică, elogiind, nuanţat, spiritul eroic, eticismul, constructivismul etc., din optica activistului, combinând patetismul cu rigorile unei reflexivităţi mobile, vibrând ideatic. Care, inevitabil, se răsfrânge şi în producţia romanescă. În 1956 era redactor-şef al ziarului Scânteia tineretului. Îndeplineşte, din 1960, timp de doi ani, funcţia de director general la Agerpres, după care e numit vicepreşedinte al C.S.C.A. Din ianuarie 1965 şi până în decembrie 1968 este redactor-şef al ziarului Scânteia, primenind oficiosul Partidului. De la cel de-al X-lea Congres al P.C.R., membru al Comitetului Politic Executiv, secretar al C.C. al P.C.R. Preşedinte al C.C.E.S. (1971-1976), apoi preşedintele Consiliului Naţional al Radio- Televiziunii şi rector, din 1981, al Academiei de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu”. Cu înalte funcţii în elita roşie, Dumitru Popescu a

262
262

provocat, prin cărţile sale, comentarii bogate şi prompte, pe alocuri euforice, dar a întreţinut şi rezerva longevivă a unor exegeţi. Spirit cartezian, scientist, preocupat de categorial, cu intenţii tezist- demonstrative într-un univers ficţional geometrizat, scriitorul a fost interesat, explicit, de dimensiunea politică a existenţei. El nu s-a limitat la „răsfrângerea” evenimentelor, iar tranziţia spre roman a marcat o creştere valorică, pe suportul ebuliţiei prozei confesive. Fiindcă disponibilitatea reflexivă s-a convertit în dispoziţie narativă, depăşind crispările întreţinute de supravegherea severă a fluxului epic. Romancierul rămâne, însă, interesat de spectacolul ideilor, de conjuncţia lor cu Istoria, iscând în ramă romanescă o permanentă dezbatere, pasională şi raţională, deopotrivă. Poezia sa, de la Pentru cel ales (1968, volum „cu dedicaţie”, prin titlu), adunând producţia lirică a intervalului 1948-1968 şi până la Insomnia dragonului (1989) şi Ieslea minotaurului (1993), suportă tirul interogaţiilor şi vrea să ajungă, poposind în agora, la „limpezimea înţelegerii”. „Fiul lui Adam”, alegând „bejenia şi plânsul” va fi năpădit de singurătate în Eden. Încât, regăsirea, odată atins pragul confesivităţii, se anunţă a fi supratema cărţilor sale, rod al unei percepţii amar- ironice. Poetul e îngrijorat de regresiunea umanităţii, de revenirea haosului şi pulverizează, prin luminile Raţiunii, revărsate biruitor, misterul. Saltul de la dialogal la confesiv împovărează mesajul, acutizat de o tristeţe sarcastică, străină, totuşi, de impulsul mizantropic. Această „mitologie derizorie” suportă, însă, un benefic corectiv, prin regăsirea târzie a omenescului. Iar apropierea de roman confirmă spectaculos acest câştig. De la fraza ceremonioasă, de certă percutanţă analitică, dislocând, cu energie virilă şi spirit acid (precum în vervoasele desfăşurări eseistice) ordinea dogmatică, retrăind istoria în oglinda memoriei prin discursul interogativ, vertebrat ideatic şi până la „captarea omenescului”, palpând şi culegând cu pedanterie ezitările şi frământările protagoniştilor, prozatorul a parcurs un interesant traiect. El şi-a „feminizat” proza (cum s-a observat) şi a trecut de la tema puterii, explorată în sine, la încercuirea interogativă a erosului, descoperind puterea dragostei. Evident, interesul pentru categorial nu s-a stins, dar nota abstractizantă, denunţată de unii comentatori, s-a

polemos

polemos

BUCOVINA LITERARĂ

atenuat. Cartezianismul coboară în „eul psihologic” şi fervoarea ideologică câştigă, prin autoanaliză, carnaţie epică. Eroii sunt oameni tari, cu ferme opţiuni politice, înrolaţi cauzei, dar sfârşesc maceraţi de singurătate. Frisonul interogativ tensionează spaţiul romanesc, văzut ca un „eseu politic epicizat” (A. Cosma), fără ca încordarea ideatică să fie sufocată de vâscozitate narativă. Masiva trilogie Pumnul şi palma, alcătuită din romanele O dimineaţă înşelătoare (1980), Ochiul ciclonului (1981) şi Marşul cariatidelor (1982) încearcă, printr-o tehnică pluriperspectivistă, să retrăiască Istoria pătrunzând în cercurile puterii, cenzurând sentimentele. Memoria recuperatoare vrea să desluşească însă, dincolo de tectonica politică, adevărul omenesc, sfidând carapacea convenţiilor şi presiunea conjuncturilor. Doi vechi prieteni, Manole Suru, cu un eu orgolios, inclement şi eficient şi Vladimir Cernea, ins fragil, cu o structură dilematică, îşi oferă – ca instanţe polare şi ipostaze complementare – scenariul unei dezbateri, devenind, prin înfruntare, parteneri incomozi de dialog. Suru este „omul de fier”, organizatorul, de o francheţe tonică şi pasionalitate constructivă, fără „prejudecăţi umaniste”. Cernea, în schimb, angajează participarea reflexivă şi alunecă în utopie, dovedindu-se un gânditor vulnerabil. Să amintim că trilogia (mai exact, primele două volume) a stârnit reacţia violentă a lui Pimen Buianov care, în articolul Cu pumnii împotriva Istoriei (Literaturnaia Gazeta, nr. 18/4 mai 1983) denunţa vehement ploaia de „calomnii antisovietice” şi răfuiala cu Istoria. N-au lipsit, desigur, reacţiile româneşti şi Pompiliu Marcea semna, în replică, în România literară (nr. 19/1983), număr care găzduia şi traducerea textului moscovit, articolul Cu foarfecele împotriva adevărului, condamnând, într-o demonstraţie strânsă, această „incalificabilă înscenare”. Poate şi din acest motiv, Dumitru Popescu s-a îndepărtat (fără a o părăsi) de temă, coborând la alte nivele decizionale. Muzeul de ceară (1984), aducându-l la rampă pe Sergiu Harnagea, un tehnocrat pilotat de o soţie demonică şi ambiţioasă, vigilentă şi eficientă, exploatează tocmai „partea cea mai adânc umană” a mecanismului sufletesc, deblocat prin trecerea de la destinul politic la destinul sentimental. Directorul Harnagea, fost

cadru universitar, pare făcut „să urce” (cum decretează voluntara Despina, organizatoarea mondenităţii şi „civilizaţiei amorului” într-un cuplu care vieţuieşte într-o „încăpere goală”). Dar „despinarea” lui Sergiu (cf. G. Pruteanu), cel sufocat de lucruri, provoacă stranii seisme în ordinea sufletească. Ispitit de meandrele rememorărilor, el practică scrisul ca exorcizare şi transformă imensul prestigiu social într-un eşec; destituirea, însemnând o „sinucidere socială”, echivalează, însă, cu o recuperare morală prin recâştigarea sinelui (va diagnostica Niky, scriitorul). Şi Vitralii incolore (1985) marşează pe „ceremonialul singurătăţii”. Viitoare somitate medicală, Viorel (Relu) Poteraşu trăieşte într-o „radă ferită de furtună”, alegând, prin mariajul profitabil cu doctoriţa Jana Calescu, siguranţa domestică, îmburghezirea morală. Cea sacrificată pe altarul confortului este fosta balerină, acum coregrafă, Cornelia Jalova, declanşând „incendiul erotic” şi întreţinând, printr-o întâlnire cu rol iniţiatic, şansa regenerării, ratată însă. Cu o educaşie puritană, strivită de convenţiile filistine, Relu acuză gama derutantă a omenescului. Iar romanul, lăsând epicul să pulseze afectiv, foloseşte, prin multiplicarea naratorilor, jocul de oglinzi şi aglomerarea perspectivelor, denudând personajele; ceea ce conduce la epuizarea interiorităţii, pericol semnalat de N. Manolescu. Nici Cenuşa din ornic (1988) nu se desparte de aceste obsesii. Fie că a fost citit ca „jurnal de creaţie” ori ca roman epistolar, chiar pe calapod erotic-victorian, tot „posesia trecutului” îşi propune. Imprevizibilul Cristian Răceanu, dirijor, un „protejat al zeilor” vrea să-l retrăiască prin refacerea unei legături. El este un „maniac al sincerităţii”, încât frenetica şi exaltata Magdalena, atinsă de pragmatism, asistă la această purificare prin spovedanie, consfinţind o nouă ratare. Prin convenţia epistolară şi, îndeosebi, prin atmosfera îmbâcsită de suspiciuni, romanul invită la o paralelă camilpetresciană. Deşi sentimental, eliberând chiar sugestii arhetipale, fără a ceda erupţiilor iraţionalului, Cenuşa din ornic întăreşte vechea constatare că avem în Dumitru Popescu un moralist. Prozatorul a pornit în căutarea omului concret, eliberat de „harnaşamentul rigorilor sociale”, observând că exerciţiul puterii depersonalizează. O frază testamenatră a eroului său Manole Suru (v. Pumnul şi palma), cel care

27
27

polemos

polemos

BUCOVINA LITERARĂ

regreta că „nu a încălzit sufletul oamenilor” poate oferi o penentrantă explicaţie eforturilor romancierului de a capta omenescul pe un traiect care vădeşte tocmai „progresia subiectivităţii” (cf. I. Simuţ). În fond, explorând criza morală a „oamenilor instituţionalizaţi”, scriitorul măsoară distanţa dintre doctrină şi realitate. Ceea ce era doar insinuat în inteligentele şi, pe alocuri, obositoarele sociografii antedecembriste, pătrunse de credinţa inflexibilă în forţa raţiunii, aparţinând unui moralist intransigent, devine, prin prestaţia publicistică postrevoluţionară, mesaj explicit, cu tentă justificativă, păstrând ştiuta vervă analitică. După Am fost şi cioplitor de himere (1994) ori Timpul lepros (1992), şi Eclipsă în cetatea soarelui (1995) vrea să ofere, în contextul unei invocate „penurii ideatice”, o „încercare de explicaţie” din partea ideologului socialismului ceauşist. Dumitru Popescu depune mărturie, pătrunzând – tot din nevoia de retrospecţie – în „mecanismul unei doctrine şi unui sistem social”, cerând „înăbuşirea intoleranţei” şi depăşirea „frisonului isteric”, pentru a pregăti un „testimoniu cinstit”. Întemniţat în 1990 din „ordinul echipei gorbacioviste”, el încearcă să propună, prin avalanşa scrierilor memorialistice (v. serialul Cronos antodevorându-se), un alt tablou de epocă, o epocă „nelimitat denaturată” (2, 11). Intelectual autentic, dubitativ, cu mână de portretist şi evidentă predispoziţie analitică, Dumitru Popescu – ca purtător de cuvânt al „învinşilor” – se vrea o voce evocativă creditabilă, condamnând noua viziune triumfalistă, mitizantă. O analiză rece, cu inserţii eseistice, retrăind evenimentele de altădată: martor „înspăimântat”, de pildă, la „execuţia” grupului Miliţa Petraşcu, asistând la seismul politic iscat de grupul Dej la Plenara din iunie 1958 (anunţând de- sovietizarea, dar nu şi sfârşitul stalinismului) până la colapsul sistemic, datorat celor „doi aliaţi incompatibili”, Dumitru Popescu rămâne un exponent al mandatului ceauşist, subliniind – apăsat – vinovăţia „mentorului sovietic” (3, 14). Atent la cele două etape ale istoriei comunismului românesc, va aminti de „defrişările” dejiste dar şi de derapajele noului lider, după ce, merituos, Ceauşescu deschisese „supapa naţională”. Fostul doctrinar, taxat de Vladimir Tismăneanu drept „dirijorul propagandei” (4, 12) şi acuzat de „mancurtizare”, strivind conştiinţa naţională, se apară; în bătăliile de la Scânteia, timp de patru ani,

228
228

divolzând obscurantismul dogmatic, el a asigurat „transfigurarea” ziarului; dacă intrigantul Leonte Răutu era „Jdanovul României” (cf. V. Tismăneanu), Popescu-Dumnezeu este legitimatorul cultului, dovedind „obedienţă completă” (4, 13), ceea ce, fireşte, în memoriile sale „ g o n g o r i c e ” , a u t o j u s t i fi c a t o a r e ş i autocompătimitoare, acuzatul nu poate accepta. „Uns” de Tismăneanu „şef al propagandei”, Dumitru Popescu explică ferm că ar fi vorba de „o calitate inventată” (2, 10). Dacă în masa adeziunilor, în acea apologie deşănţată, susţinând maladiva proliferare a fenomenului (delirantul cult ceauşist), intervenţiile sale străluceau, faima lor ar ţine – se justifică ideologul – strict „de stil”. Cultul ar avea, însă, şi o motivare „mai salubră” (cf. Ştefan Cazimir). Primul Ceauşescu, iconoclast, sfidase „zăbala Moscovei” şi trebuia, confruntat cu pericolul real al debarcării, „apărat din interior”, invocându-se – la sugestia lui I. Gh. Maurer – înalte raţiuni de stat. Iar Congresul al X-lea al PCR a confirmat acest ataşament necondiţionat, transformat, prin adulaţia verbioasă şi asaltul industrios al odelor ipocrite, într-o costisitoare scenografie de masă (un adevărat „şuvoi”, îşi aminteşte rivalul Cornel Burtică). Oricum, aura înnoitoare, trezind energiile naţionale, aducând un suflu nou, inclusiv în viaţa de partid (timorată, automatizată) sunt meritele de necontestat ale primului Ceauşescu, „ozonând” climatul (cf. Constantin Sorescu) în „deceniul fast”. După cum „abulia politică”, rolul frenatoriu în „anii ciumei” (cf. Liviu Antonesei) sau în „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu) sunt tot expresia ceauşismului, până la „spulberarea” sistemului, aflat în necurmat duel propagandistic cu Vestul. În acest efort, Dumitru Popescu îşi recunoaşte aportul scripturic, în „elaborarea” / stilizarea / supervizarea expunerilor ceauşiste, „beneficiind” şi de o sentinţă punitivă din partea liderului: interdicţia de a publica cinci ani, cu excepţia liricii! Un reformism timid, fluturând problema succesiunii, cu intrigi himerice şi propuneri hilare bântuia, totuşi, în acei ani: Ilie Verdeţ, văzut ca posibil înlocuitor, îl sfătuise să-l lase pe Ceauşescu „să se descurce singur”, pentru ca cizmarul să se facă de râs!

Ar fi eronat, avertizează D.

Popescu, dacă blamând fetişizarea politicului, devenit „noua Inchiziţie” (3, 12) am uita „amănuntul” ocupaţiei sovietice; politizarea

polemos

polemos

BUCOVINA LITERARĂ

feroce, raptul economic, valul de represiuni, „artizanarea” noului tip uman, „ingineria antropocentrică” pe calapod stalinist, reformele populare au condus la infatuare apologetică. Pretins infailibil, sistemul, făcând apologia cauzei, s-a sustras judecăţii critice şi s-a desprins de realitate, ignorând obsedantul prezent. În plus, apărat de o primejdie letală, odată cu desprimăvărarea cehoslovacă, N. Ceauşescu stârnise furia Moscovei, Leonid Brejnev condamnând deviaţionismul naţionalist al liderului PCR, şi taxându-l, în 1978, drept „în esenţă, un trădător” (5, 610); motiv ca recrutarea sovietică a reţelelor de agenţi să devină tot mai agresivă, cum sublinia Larry L. Watts, developând „războiul clandestin al blocului sovietic” (5, 518). Şi înlăturând, astfel, definitiv, ipoteza conivenţei cu sovieticii, discreditând, cum s-a încercat, răbufnirile lui disidente; în fond, Ceauşescu respecta Declaraţia de independenţă a PCR, din aprilie 1964, care menţiona răspicat că „nu mai este adecvată o centrală internaţională”, în pofida strategiilor perverse de infiltrare sovietică. Depus în „fosa funerară”, supus blamului, comunismul românesc este, totuşi, un fragment de istorie naţională. Încât, sesizând marasmul generalizat al societăţii postdecembriste, ambalată în alte lozinci mincinoase, Dumitru Popescu e îndreptăţit să observe că lipseşte „o sinteză sociologică de minim realism” asupra perioadei, tratată în stil pamfletar-trivial. Dacă în Focul de paie (1999) discuta – ficţional – soarta comunismului românesc, printr-un jurnal intermitent, aparţinând unui fost demnitar (pensionat), dacă Raportul Tismăneanu, având gir prezidenţial, era – zice D. Popescu – doar o „colecţie de invective”, el se simte dator să descifreze „liniile de forţă ale adevărului istoric”, aşezând sub lupă un experimet social şi misiunea istorică a clasei muncitoare, ca „sponsor politic”. Polemicile, inevitabil, se vor dezlănţui. „Ostatec”, refugiat în ficţiuni, bântuit de năluciri ideologice, cultivând utopia „Cetăţii Soarelui”, Dumitru Popescu, crede Vladimir Tismăneanu, are vocaţie de romancier, nu de eretic. Cei doi văd diferit un eveniment crucial al anului 1968, an considerat de mulţi politologi ca marcând sfârşitul iluziei, odată cu intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia, în Cehoslovacia; vizată era, cum se ştie, şi România, Todor Jivkov cerând „măsuri pentru introducerea

ordinii” (5, 367). Dar înainte de invazie, Plenara din 22-25 aprilie hotărâse reabilitarea unor activişti de partid (numele cel mai sonor fiind cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi debarcarea lui Drăghici. Astfel, compromiţând imaginea părintelui său politic (Gh. Gheorghiu-Dej), Ceauşescu îşi pregătea, deloc complexat, ascensiunea spre puterea absolută, dovedind – ca nou Mesia – „o ambiţie nemăsurată”, constata chiar Dumitru Popescu. Plenara, însă, văzută de acelaşi ca un moment maximal al destalinizării, capătă peste ani, în ochii lui Tismăneanu, despărţit de paradigma marxistă, caracterul unei destalinizări fictive. Reproşul stă în

picioare: o direcţie revizionist-marxistă, luptând cu reziduurile dogmatismului, nu s-a coagulat la noi. Iar articularea discursului totalitar, expresie a unui monolitism ideologic, asortat cu grandioase spectacole-kitsch, confirmau că avem de-a face cu

o „construcţie mutantă”, observase Theodor

Codreanu (6, 183). Evident, o istorie onestă a comunismului românesc, probă, blindată documentar, eliberată de pusee resentimentare, nu trebuie să cadă în maniheism şi butaforie. Nu poate exclude perioada cominternistă, exonerată de unii analişti amnezici, după cum nu poate ascunde eliticidul (cf. V. Nemoianu), luptele fratricide, schimbările de macaz, şirul de convulsii, conspiraţii, epurări, trădări, crime etc., mascate de minciuna oficială. Reacţiile unor critici indignaţi (cazul lui Gh. Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic), acuzând depoziţiile lui Dumitru Popescu, nu trebuie, pe de altă parte, să condamne la „muţenie” tabăra învinşilor.

*

În fond, Dumitru Popescu (sau „Tovarăşul Dumnezeu”, cum îl gratulase Gh. Grigurcu), chiar nemembru al Uniunii Scriitorilor, este – indiscutabil – scriitor. Şi în această calitate are dreptul de a fi comentat. Chit că vorbele sale grele, mustind de aroganţă, rostite cândva, trimiţând la „grajdurile lui Augias” (diagnostic corect, dealtminteri), au stârnit reacţii violente în lumea literaţilor. Taciturn, glacial, s-a ţinut, de regulă, departe de coteriile literare, păstrând o distanţă igienică; înţelegând, fireşte, că mulţi şi-ar fi dorit

amiciţia protectoare a unui înalt demnitar. S-a implicat, e drept, în cazul lui Eugen Barbu, înfrânt,

se ştie, de „hingherii” de la Uniunea Scriitorilor,

29
29

polemos

polemos

BUCOVINA LITERARĂ

încercând o reparaţie de imagine printr-o discuţie cu N. Ceauşescu; şeful partidului, îşi aminteşte D. Popescu, „fusese câştigat pentru o opinie foarte rea” despre autorul Princepelui, taxat drept „scandalagiu”. Iar Marin Preda, uşor îngrijorat, îşi manifestase curiozitatea faţă de trilogia Pumnul şi palma, anunţată doar. Dumitru Popescu s-a exprimat cu hărnicie în diferite genuri şi în varii registre. Poetul, am văzut, bântuit de viziuni apocaliptice, se oferă „judeţului mulţimilor”, recuperând – în placheta debutului (Pentru cel ales, 1968) – texte pentru sertar (1948 - 1968), minus, fireşte, titlul, dedicat Tovarăşului (cum, maliţios şi judicios, strecurase observaţia Marian Popa). Avalanşa romanescă, suprinzătoare pentru mulţi, deschisă cu O dimineaţă înşelătoare (1980), învederează un observator exersat, atent la elaboraţie, interesat de realitatea vie a revoluţiei, denunţând „balastul de inerţie”; totuşi, uşor stânjenit în hainele romancierului, stufos, prolix, încarnând personaje- idei într-un flux narativ crispat, revărsând doze mari de sarcasm. Să observăm că spectaculoasa carieră a romanului politic la noi, defrişând spaţii tabuizate, împins în senzaţional, cu aluzii criticiste (vizând, e drept, fapte revolute) s-a dovedit o orientare productivă, de succes imediat. După literatura agitatorică, „de comandă”, de imediată eficienţă, ofilită, s-a ivit – prin pionieratul lui Platon Pardău – preocuparea de a investiga un nou mediu; contraofensiva prozei cu activişti, cum spune Eugen Negrici (7, 297), mută interesul spre confruntarea de idei, recunoscând erorile şi abuzurile comunismului incipient, dar apărând „cauza sacră” şi raţiunile puterii în numele necesităţii istorice. În lumea activiştilor superiori, uneori personaje-victimă, „umaniştii” şi fanaticii doctrinei cad în interminabile dialoguri, interesaţi de „dilema filosofico-etică a politicului” (8, 117). Încât Mircea Zaciu avea dreptate să susţină că acel prim volum al trilogiei Pumnul şi palma, desfăşurat într-un mediu claustral (spaţiul închis al unei şcoli de partid), era „romanul unei tensiuni” (8, 111). Dumitru Popescu, pasionat de categorial, propunea confruntarea dinlăntrul mecanismului, eşuând – pe alocuri – într-un discurs greoi, plicticos, interesat de logica abstracţiunilor, alteori condimentând epicul (tenebros, senzaţional, metaforistic). Oricum, interesat de „regia” ideilor şi dimensiunea

230
230

politică a existenţei. Şi volumele care au urmat (Ochiul ciclopului, 1981; Marşul cariatidelor, 1982), împlinind trilogia, dezvoltă acelaşi eseism problematizant, traversând medii felurite şi asigurând, pentru foiala personajelor, un fundal de „cronică”. Constatând că, în exercitarea puterii, cei doi protagonişti-prieteni personifică două atitudini:

un Manole Suru, servind nelimitat cauza şi încercând „să-i facă fericiţi pe oameni, sacrificându-i” şi, pe de altă parte, contrapunctic, Vlad Cernea, un dilematic mai „intelectual” (cf. N. Manolescu), interesat de omul concret, cugetând, la căpătâiul primului, retrăind o întreagă epocă prin crizele de conştiinţă, că Suru „n-a ştiut să încălzească sufletele oamenilor”. C e l e d o u ă i p o s t a z e , f e r i c i t - complementare (s-a spus), într-un „roman miriapodic” (cf. Constantin Sorescu), au ca pivot epic deliberarea morală: rigiditatea sentenţioasă, stilul autocrat, claritate, grandoare, energie virilă la un soldat al cauzei (Suru), sedus de a face, respectiv ecoul unor frământări, disecând – ca om al angrenajului implacabil – între sensul puterii şi exercitarea ei, sesizând falia dintre doctrină şi realitate şi înţelegând că soluţia nu putea fi decât re- umanizarea politicii (Cernea). Nu s-a observat că masiva şi arida trilogie, tezist vertebrală, are un nucleu disident; ulterior, în convorbirile cu Ioan Tecşa (Am fost şi cioplitor de himere, 1994), Dumitru Popescu va explica, scăpat de ursuzenie, că, interesat de tectonica politică şi feţele adevărului, în plin proces „metaforic” al societăţii noastre, suportând – ca umanitate „friabilă” – „ciclonul” primenirilor, a creionat, de fapt, prin tandemul Suru-Cernea, figura dictatorului, o personalitate fracturată. Gelozit, probabil, de soaţa Tovarăşului, va fi garat imediat la „cimitirul ideologic”; încât, „fiul lui Adam”, înţelegând că „bejenia şi plânsul” sunt chiar viaţa, va cunoaşte, prozastic, o spectaculoasă schimbare la faţă, testând o altă formulă narativă şi, mai important, trecând de la tema puterii la tema iubirii, fatalmente interferente, totuşi. Cu Muzeul de ceară (1984) suntem încă în mediul politic, radiografiind impasul unui „revoluţionar de profesie”, directorul Sergiu Harnagea, un ştab care, inhibându-şi pulsiunile romantice, e acaparat de carieră, biciuit de o altă Vidră (Despina), o frumuseţe rece, cu „carne de

polemos

polemos

BUCOVINA LITERARĂ

porţelan”. Evident în inadecvare, dilematicul tehnocrat îşi oferă o expediţie în trecut, în căutarea „timpului uitat”, pentru a-şi regăsi eul pierdut. Discursul interogativ nu mai e atât o înfruntare între principii şi practici politice, cu „puncţii” în mediul coercitiv, ci pătrunde în cutele fiinţei; nu despre fanatism e vorba, ci de arivism. „Programat”, împins pe panta „sorelismului” (9, 247), devenit un „conchistador al bunăstării”, Harnagea îşi contemplă eşecul; acceptă senin sinuciderea socială (debarcarea) pentru a se recupera etic (dezalienarea), prin succesive „iluminări”. Aşa cum Suru, la amurg, îşi examina testamentar viaţa, ca un şir de „licăriri în bezna puterii”, într-un roman care, paradoxal, suferind de un schematism real, nu-şi atenua „răceala”, în pofida patosului dezbaterii. Muzeul de ceară marca, însă, trecerea de la eul social, de fervoare ideologică, la eul psihologic, subjugat de un „psihologism tenace” (9, 248). Deşi, s-a observat, superbia şi pedanteria stilistică stânjeneau redescoperirea omenescului. Romanele care au urmat perseverează în a explora amănunţit zbaterea între polii morali; refuzând exhibarea, înţelegând literatura ca artă de taină, Dumitru Popescu marşează pe acest traseu romanesc. Relu, în Vitralii incolore (1985), pendulează între o iubire care îl regenerează (ucisă, însă) şi confortul domestic, adăpostit sub crusta filistinismului. Cenuşa din ornic (1988) forţează convenţia epistolară, paginând mărturisiri alternative, ca spovedanie reciprocă. Fiindcă reîntâlnirea dintre posesiva şi impetuoasa Magda Margulis şi lucidul Cristian Răceanu, acuzând golul afectiv, conduce la un patetic schimb epistolar. Analiticul Cristian, un „maniac al sincerităţii”, vrea să o afle pe adevărata Magda, eliberată de un trecut „urât”, regenerând moral o iubire (sleită), prin stăpânirea trecutului (celuilalt). Or, incapabilă de căinţă, fără vocaţie confesivă, aruncându-se în vâltoarea unui viitor (imaginar), depănând doar „mici adevăruri curente”, Magda va suporta şocul unor scrisori acuzatoare. Şi, „până la urmă”, comentariul asupra acelor mici evenimente, înfăţişate în „culori diferite” din unghiul memoriei, rămâne, cu adevărat, interesant; a scrie / a citi astfel de epistole, devoalând ipoteze de viaţă, rămâne „aventura cea mai palpitantă”, nota Ioan Holban, eclipsând epicul propriu-zis. Greu de urmărit, datorită circulaţiei (difuzării) haotice a cărţilor, Dumitru Popescu a

scris frenetic. Ideea că ar fi „puţin prolific”, cum credea Ion Rotaru, nu se susţine. Au urmat, printre altele, Pasajul (2002), Omul zăpezilor (2003), Cândva, după izgonirea din Paradis (2010), ultimul titlu încercuind „complexul septuagenar”, pompând „sevă vitală”. Dar „mâna criminală a senectuţii” instrumentează jaful, în pofida resurecţiei masculinităţii. O relaţie delicată, debilă, de „viaţă diminuată”, pune faţă în faţă (după ce, lungă vreme, s-au ignorat) pe Stere Mocanu, un intelectual rece, răvăşit de angoasele bătrâneţii şi doritor de „seve noi” şi pe Vichi, francă, sobră, de „rectitudine penelopiană”, acuzând, prin autoincitare, „încâlcelile steriste”. Aşadar, viaţa de cuplu, apăsată de marasmul bătrâneţii şi, deopotrivă, de setea de fiinţare, chiar dacă nu la vârsta marilor pasiuni. Artemis sau uzurparea sentimentului (2013) este tot un roman erotic, al sondării interiorităţii. Poet şi eseist, idealistul Artemis îşi proiectează trăirile pe ecranul evenimentelor, împărţit între sentimentalism şi militantism. Ceea ce făcea şi ideologul, elogiind, sub flamura militantismului romantic, comunismul românesc „bun”, ignorând experienţele traumatice. Zelator al cultului ceauşist, având ca stimul „obsesia emancipării” de sub cizma sovietică, „cel mai intelectual dintre membrii CPEx-ului”, cum afirmă, cu justeţe, Alexandru Matei, interesat de stilul epocii (10, 6), a asistat – fără reacţie – la autismul şi derapajele unei dictaturi falimentare, dovedind, în schimb, hărnicie scriitoricească. În pofida recoltei abundente, Dumitru Popescu e aproape ignorat. Cei atenţi (altădată), chiar condeie prestigioase, s-au refugiat în tăcere. Istoria manolesciană, iscând comentarii aprinse şi prin „scandalul absenţelor”, nu-l menţionează. Iar dacă o cronică era reluată în lista (arca) lui N. Manolescu (Literatura română postbelică, 3 vol.), prezenţa lui D. Popescu acolo ar răsturna, crede Dan C. Mihăilescu, „orice explicaţie”. De ce? Până la urmă, cel care a păstorit „nava-amiral” a presei noastre comuniste (bineînţeles, Scânteia), ajuns la

o bătrâneţe statuară, are încă multe de spus. Sunt

mărturii preţioase, din interior, încercând să descifrăm, dincolo de anecdotică, articulaţiile unui regim autoritar, opresiv, întrebându-ne, alături de autor: ce rămâne? Probabil, doar „cenuşa din

C h i a r d a c ă „ m e m o r i i l e

nomenklaturiştilor” nu-l satisfac pe un Vladimir

Tismăneanu, văzând în prestaţia lui Dumitru

o r n i c ”

31
31

BUCOVINA LITERARĂ

BUCOVINA LI TER AR Ă polemos Popescu doar „megafonul” cultului ceauşist (4, 12), suspectându-l, nu chiar

polemos

Popescu doar „megafonul” cultului ceauşist (4, 12), suspectându-l, nu chiar fără temei, de „tentaţie gongorică” şi „pompierism hiperbolic”. Chiar dacă, la acea întâlnire cu N. Ceauşescu, din 1981 (trecută sub tăcere), precedând Conferinţa Naţională a Scriitorilor, prezenţa lui Dumitru Popescu era, pentru Mircea Iorgulescu, „un monumet de scârbă rece” (v. Dilema, 2 septembrie 1994), nu i se poate nega prozatorului-eseist detenta problematică, nuanţatul spirit analitic, jocul metaforic, în dezacord evident cu limba activistică.

1. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi

pe mâine, vol. II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.

2. Dumitru Popescu, Doar neofit sau

România literară, nr. 20/18 mai 2012.

?,

în

3. Dumitru Popescu, Evocări din „prima fază”,

în România literară, nr. 26/20 iunie 2014.

4. Vladimir Tismăneanu, Marele Pontif al religiei

politice ceauşiste, în România literară, nr. 16/20 aprilie

2012.

5. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de

prieteni (Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România); traducere din limba engleză de Camelia Diaconescu, Editura RAO, Bucureşti, 2011.

6. Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă,

ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Scara, Bucureşti, 2013.

7. Eugen Negrici, Literatura română sub

comunism (Proza), Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti,

2002.

8. Mircea Zaciu, Dilemele puterii, în Cu cărţile pe

masă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.

9. Radu Săplăcan, După trilogie, în Exerciţii de

balistică, ediţie îngrijită de Ioan Pintea şi Sorin Gârjan, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003. 10. Alexandru Matei, Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) şi indignarea anti-comunistă, în Cultura, nr. 32-33/11 septembrie

232
232

bibliotecabibliotecaBucovinaBucovinaliterarăliterară

Mircea A. Diaconu, Înainte şi după dezmembrarea lui Orfeu. Fragmente despre poezia românească de azi, Bucureşti, Tracus Arte, 2014

, Înainte şi după dezmembrarea lui Orfeu. Fragmente despre poezia românească de azi, Bucureşti, Tracus Arte,
Mircea A. Diaconu , Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai), Cluj-Napoca, Eikon,

Mircea A. Diaconu, Firul Ariadnei. 10 cărţi de proză (şi nu numai), Cluj-Napoca, Eikon, 2014

Constantin Arcu, Măştile exilului, Bucureşti, Cartea Românească, 2014

Constantin Arcu , Măştile exilului , Bucureşti, Cartea Românească, 2014
Marin Iancu , Nevoia de modele. Interviuri , Târgu Mureş, Nico, 2014

Marin Iancu, Nevoia de modele. Interviuri, Târgu Mureş, Nico, 2014

Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, Bucureşti, Cartea Românească, 2014

Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, Bucureşti, Cartea Românească, 2014
Luminiţa Marcu , O revist ă cultural ă î n comunism. Gazeta literar ă 1954-1968,

Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968, Bucureşti, Cartea Românească, 2014

atitudini

atitudini

atitudini
atitudini
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Din gradina lui Dumnezeu-Popescu

Magda

URSACHE

Mă simt obligată să reintru – nu-i chip altfel, cîtă vreme dezorientarea continuă – în cursa cu obstacole, ceea ce înseamnă, după mine, luare de poziţie contra publiciştilor (intelectuali şi mai puţin intelectuali sau mai mult sau mai puţin publici), eseiştilor, istoricilor, filosofilor cu atitudine simpatetică faţă de comunism. Iată-i gata să-i resusciteze, prin respiraţie gură la gură, ideologia. Şi sunt de toate vîrstele şi calibrele: vechi agitpropi kominternişti, tovarăşi de steag socialist, fiii celor dintîi, tineri pe care căderea dictaturii i-a prins cînd aveau paişpe-cinşpe ani, unii chiar mai cruzi, abia deveniţi „şoimi ai patriei” sau nenăscuţi în fostul regim. Roboţii mari ai Puterii, dar şi roboţeii păstrînd sechelele programului comunist:

antimemorie, antireligie, antitradiţie, privesc cu înţelegere multă utopia comunistă, ca să nu-i spun cea mai mare minciună istorică. Detritusurilor marxiene, vechii ciocli ai capitalismului (putred), li se aliază (sau alienează e cuvîntul?) juni marxologi, declarînd că „Marx e cool”, iar Lenin şi mai cool. N-a scris J.-P. Sartre, orb sau orbit de avantaje materiale, într-un reportaj moscovit, că „în URSS libertatea de a critica e totală”? Unii aparatcici se arată ostili total comunismului (s-au şi reciclat, trecînd să predea istoria religiilor; îşi construiesc biografia, mai greu fiind cu bibliografia; scripta manent) şi-i caută prin familie pe popa Ilie, pe călugărul Vasile etc.; alţii ies la rampă să-şi justifice erorile şi ororile, doar e democraţie şi încă „originală”; zîmbitoare, ca şi tautologica democraţie populară, şi ea cu faţă zîmbitoare. Dar în trend nu mai este dereticarea CV-ului (cum a procedat Ileana Vrancea, devenită lovinescoloagă), ci, cum spuneam, resuscitarea sistemului, dorinţa de revenire la vechiul regim. Gata să inverseze polii binelui şi ai răului se arată, deopotrivă, staliniştii duri, dar şi ceauşiştii forte, adepţii „dictaturii de dezvoltare”, ca Ştefan Andrei, recent ocultat. Peste toată dezbaterea, apare, flying flag, însuşi Tovarăşul Dumnezeu, specialistul nr. 1 în propagandă, altfel spus, în marketingul PCR. Mai era un Dumnezeu peste Tov Dumnezeu-Popescu, Tov Ceauşescu, atîta tot. Şi

cum de necuprins fiind grădina lui Dumnezeu- Popescu, iar Tovarăşul Dumnezeu un bun avocat al diavolului, tineri eseişti pun în chestiune comunismul ca fiind raiul pe pîmînt: bunăstahrea tutulor (în pronunţia şi-n opera lui Ceauşescu), egalitatea şanselor, coeziunea socială, progresul… şi alte idei deprinse pe vremea cînd minciuna ideologică stătea cu şcoala la masă. Să fie tentaţia practicilor totalitare, a dictaturii înscrisă în legile omeneşti sau destructurarea nouăzecistă n-a cunoscut restructurarea într-o nouă ordine/ lege? Stînga iliescă a vrut de la începutul începutului să dea faţă luminoasă socializmului, argumentînd că nu ideologia poartă vina, ci cel care a aplicat-o:

împuşcatul. Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivîndu-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu. Anticomuniştii sunt revanşarzi, s-a afirmat cu un termen luat din vocabularul Komintern. S-a cerut cumpătare şi empatie pentru

33
33

atitudini

atitudini

BUCOVINA LITERARĂ

călăi, blîndeţe şi iertare creştină pentru atei. Că ai în familie un deţinut politic, un „puşcăriaş”, un „bandit”, cum li se spunea opozanţilor regimului roşu, nu intră în calculele acestor opiniomani de extremă stîngă. Atrocităţile dejisto-paukeriste? Ia să ne mai lase ăştia cu bunicii lor morţi în puşcării. Doar n-o să rămînem în faza anatemizării, ca Goma, cu „ororile” lui narate în romane. Ce dacă lui Dario Fertilio, ziarist la Corriere della Sera, experimentul Piteşti i se pare „tristul record al terorii”? Da' ce, Goma-i scriitor? N-are talent, a hotărît-o Securitatea şi a prins. Iar Radu Ioanid dă ritos replică lui Gabriel Andreescu: „Persist şi semnez. Paul Goma este un antisemit sălbatic”. După îndemnul la calm, iertăciune, toleranţă (ca şi cum toleranţa n-ar avea limitele ei), a venit alt îndemn: la discreditarea anticomuniştilor. Goma e personalitate controversată, dar Pleşiţă a avut liber la OTV, necenzurat pînă-n moarte (2009). Sigur că Goma, de la Paris i-a dat replică lui Victor Druţă, de la Roma: „crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi „tolerant” cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?” Atitudinea lui tranşantă a fost cauza pierderii premiului Republicii Moldova. Sora România nici nu s-a gîndit să i-l propună măcar. Vrem să ne descotorosim de trecutul care ne oripilează; terminaţi cu întreţinerea memoriei Gulagului, cer indivizi care au schimbat limba de lemn pe limba vechilor cazanii, de la reportaje socialistichii la pisanii. Cît despre postmodernişti, ei nu-l agreează pe Goma pentru că prozatorul nu se joacă postmodern cu trecutul. După condamnarea de faţadă a comunismului în Parlament, corul goşist a prins alte acute: Cum să dai într-un duşman (cal) mort? Gata, Tismăneanu a produs Raportul. N-aţi citit ce scrie pe copertă? F-I-N-A-L. Ceasul despărţirii de comunism a trecut, chit că pentru unii a fost un „travaliu de doliu”. Am lupta, chipurile, cu un comunism mort şi-ngropat. Ba n-a muritu, doar un pic s-o hodinitu. Iniţial, aşadar, se ducea o bătălie între dejişti şi ceauşişti, acuzîndu-se reciproc. History! Par a se fi regrupat pe aceeaşi linie de front, ca să refacă solidaritatea socială de oţel, în numele cauzei. Şi asta cu ajutorul tinerei generaţii care, prin cîţiva reprezentanţi ai ei, plîng şi suspină după inexistenţa unei stîngi puternice. Numai bătrînii conservatori (a fi conservator înseamnă a fi anticomunist şi naţionalist, că tot au vrut sovieticii deznaţionalizarea) văd răul absolut în comunism. Cei tineri îl re-gîndesc. Ştiu aceşti re-gînditori ai regimului politic criminal ce înseamnă MSV (muncă silnică pe viaţă), DO (domiciliu

234
234

obligatoriu), deţinut CR (contrarevoluţionar)? Că unul din nouă locuitori ai ţării, de la 12 la 85 de ani, au trecut prin violenţe inimaginabile fizice şi psihice, în timpul anchetelor? Că lectura ori citarea unei cărţi interzise te băga în gherlă? Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip de Mihai Buracu ar trebui să intre în lista lecturilor şcolare obligatorii. Buracu (împreună cu cîţiva colegi) îşi ajutase cu ceva bani profesoara de română, soţul fiindu-i arestat. A fost închis în camera 4 Spital din Piteşti. În două luni a albit, era alb complet la 21 de ani. Elevii şi studenţii

creştini şi patrioţi erau ţinta „reeducatorilor”. Şi ce-

a vrut experimentul Piteşti decît distrugerea

solidarităţii între deţinuţii politici, împinşi cu bîtele

să se chinuie între ei? O să moară şi ultimele

victime ale experimentului Piteşti (Mihai Buracu a

şi murit) şi atunci, gata, torţionarii vor intra în

istorie ca eroi ai luptei de clasă şi se va studia din nou Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, că tot s-a scos din manual Moartea căprioarei. Canalul? Cutare eseist vrea să se scuture (ca un cîine ud) de „picăturile lui de sînge”. Despre Drum fără pulbere ni se spune că-i proză scrisă cu talent de răsfăţatul proletcultului, Petru Dumitriu. Despre Istoria Canalului, frămîntat din noroi, apă, sînge, oase (v. docu-romanul lui Valentin Hossu- Longin, Canalul Morţii. Martor (Fundaţia Academia Civică, 2013), preferăm să tăcem. Cum s-a procedat: s-a făcut întîi o etnoimagine fără eroi şi fără martiri (mijloacele nu scuză scopul). Şi pentru că n-am avea eroi, atunci o preaslăvim pe „Ana noastră” (sintagma lui Brucan din „Scînteia”) ca măiastră oratoare şi „Passionaria Balcanilor” şi-i găsim loc şi lui Ceauşescu. Printr- un istoric (Andrei Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains (Curtea Veche Publishing, Bucureşti., 2004) şi printr-un cineast (Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film lansat pe ecrane în 2010, dacă nu mă înşel) s-a trecut la reconsiderarea „înaltei personalităţi” scornicene. Nu-mi vine mie să cred ce scriu: Ceauşescu va intra (spun stelele?) în istorie ca martir, ca erou al neamului etc. Mai mult decît atît, e plasat de Alexandru Matei (cu recomandarea lui Cioroianu:

tînăr „citit, cu umor şi bun-simţ”) în Grădina Ghetsimani. Cel răstignit pe zidul Tîrgoviştei e Iisus al timpurilor noastre, nu altcine. Ce dacă a ucis, a înfricoşat, a promis, a înşelat? Ceauşescu, ni se spune din inerţie sau din inepţie, este Mîntuitorul. Ce-i drept, ne-a cam mîntuit! De la voievodul Ceau, pictat ciocnind cupa de şampanie cu Ştefan cel Mare, s-a ajuns la Ceauşescu- Mîntuitorul, reconsiderat în numele binelui comun, ca şi cum asta ar fi făcut, bine, ba chiar bine evanghelic, demolînd Sfînta Vineri. „Nicolae

atitudini

atitudini

BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Ceauşescu, ne spune Alexandru Matei, perpetuează tradiţia martirului român. Cînd îl sanctificăm, dragi tovarăşi? În postumitate, va primi „medalia Istoriei”, ne asigură tînărul eseist, pe cuvîntul lui de pionier. De aici pînă la a-l declara supraom n-au rămas decît cîţiva cuadraţi sau pixeli, ceea ce i se pare lui A. Cioroianu copleşitor, în numele culturii dialogului, argumentului, polemicii. Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluţionar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici şi Esca, de ce n-ar fi şi Ceaucesco un romantic revoluţionar? De aici şi disputa: la fel de… avenit, altcineva îl consideră pe Ceauşescu avangardist, aparţinînd avangardei, dacă şi Salvador Dali (v. scrisoarea publicată de „Scînteia”, în 4 aprilie 1974) l-a felicitat pe imperialul nostru preşedinte al republicii cu sceptru la purtător. Că Dali o făcea în bătaie de joc îi scapă. Tinerii procomunişti se întrec în a aduce argumente în favoarea unui Ceauşescu-artist, homo aestheticus, de cuprins în sfera sublimului. Şi ce subtil e Andrei Ujică, văzînd sub coaja dictatorului miezul: dictatorul artist. „La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist, ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Chiar. Ce mi-i Baudelaire, ce mi-i Ceauşescu.Albatroşi ucişi, amîndoi. În această logică a absurdului, se poate

afirma orice, hîrtia suportă: Ceau a vrut Nobelul

pentru pace; pe cale de consecinţă, n-a fost violent.

E şi autorul unui vers mare: „Să facem din tun

tractoare”, ceea ce l-a inspirat pe Adrian Păunescu,

probabil, să îndemne: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Ce

dacă a participat (de tînăr), cu arma-n mînă, la lupta

de clasă socială, pro colectivizare?

Alt simpatizant (sau acelaşi?) merge mai departe, găsindu-l pe scorniceştean bretonian (v. Manifestul suprarealist al lui André Breton, din 1924). Aşa da: Ceauşescu era… suprarealist, cerîndu-ne imposibilul: să trăim fără apă, lumină, căldură, hrană. Ce ne mai spun tinerii, pe cuvînt de

utecist? Că regretă entuziasmul colectiv. Asta dacă osanalele unanime şi aplauzele la unison sunt semn de solidaritate, dacă spectacolul ordinii de pe stadioane nu era supravegheat de forţa Secu. Hotărît, nu bătrînii nostalgici care aprind lumînări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul,

ci tinerii care consideră comunismul „una dintre

cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”. Şi cum, zic ei, să condamni o utopie măreaţă? Cum să fie acuzate şi, cu atît mai puţin, pedepsite,

răzbunate crimele celor care au investit (gloanţe) în frumoasa ideologie? Spus net: utopie rea, cea mai rea utopie posibilă, asta e comunismul. Pentru oameni normali, înseamnă anormalitate. Ce beneficii, ce laturi bune să preluăm din socialism?

Ni se propune să vorbim relaxat despre utopia bună

a egalităţii sociale? A fost aşa ceva? Ei, părinţii, la

Canal; noi, copiii, duşi cu şcoala la filmul sovietic Haz, cîntec şi dans. Să regretăm acest coşmar, acest dezastru, disperarea, ura, frica? Să aşteptăm alţi „cavaleri ai dreptăţii”, cum le spune Richard Rorty, intelectuali morali ca neo-marxişti? Ca să ne aducă iarăşi binele comun(ist)? Comunismul, după cîte ştiu, nu este materie de studiu la şcoală. La Facultăţile de Istorie s-o preda vreun Curs de Martirologie? Că avem destui sfinţi ai închisorilor, contestaţi ştim de cine.

Şi dacă nici acum nu suntem în stare să recitim

trecutul, istoria scrisă de comunişti, şi să-i contestăm neadevărurile, atunci sechelele nu se vor şterge. N-o învăţa istoria pe nimeni nimic, aşa cum susţine Zoe Petre, dar rolul ei, menirea ei, obligaţia ei, datoria ei este să înveţe, să deschidă ochii. Un proces al comunismului cu rol salutar, asta a lipsit şi

lipseşte. Cît despre cei care rătăcesc, mă tem că singura soluţie de a-i dezmetici ar fi să trăiască la fel ca noi ceauşismul. Băieţii ăştia de extremă stîngă n-au decît să aparţină pe veci nu lui Dumnezeu, ci Tovarăşului Dumnezeu.

35
35
apostrof

apostrof

apostrof
apostrof
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Marele Sud

(fragment dintr-un roman autobiografic în lucru)

Matei

VIŞNIEC

Imi amintesc cu precizie de momentul în care am descoperit existenţa Sudului sau mai bine spus a Provenţei. Eram elev de liceu, în oraşul meu natal din nordul României, cînd, într-o bunǎ zi, mi-a cǎzut în mînǎ obiografiealuiVanGogh. Dar meritǎ poate, sǎ amintesc aici cǎ în anii 70 şi 80 ai secolului trecut, Franţa era încǎ extrem de prezentǎ în ţǎrile Europei de rǎsǎrit, şi mai ales în România. Cultura francezǎ reuşea sǎ treacǎ de cortina de fier, precum şi prin filtrul cenzurii, şi sǎ umple de bucurie sufletul a milioane de oameni. Unele lucruri sunt greu de povestit acum, şi mai ales de descris mecanismul prin care filmele, muzica şi literatura Franţei ajungeau în casele a milioane de români, de polonezi, de ruşi, de sîrbi, de bulgari… Blocul comunist avea, de fapt, o simpatie realǎ pentru Franţa. In ciuda rǎzboiului rece, a confruntǎrii ideologice dintre Est şi Vest, a luptei pe care Moscova şi sateliţii ei o duceau împotriva imperialismului, cultura occidentalǎ se strecura picǎturǎ cu picǎturǎ prin porii zidului de la Berlin şi prin fisurile cortinei de fier. In configuraţia geopoliticǎ a acelor ani, Franţa avea, însǎ, un statut special, ea nu era perceputǎ, la Est, ca fiind o ţarǎ apuseanǎ total infectatǎ de capitalism, total pierdutǎ pentru cauza internaţionalismului proletar, total încorporatǎ taberei imperialiste. Noi, cei care, la 15 sau 16 sau 17 ani l-am citit pe Camus în România, sau în Polonia, sau în Ungaria, ar trebui sǎ-i mulţumim, pentru acest lucru, generalului De Gaulle. Dorinţa sa de a se ţine la o anumitǎ distanţǎ de americani a favorizat enorm circulaţia culturii franceze pe teritoriul blocului comunist. Iar decizia sa de a scoate Franţa din Alianţa Atlanticǎ a fost o sursǎ de oxigen pentru traducǎtorii, editorii, redactorii de reviste, producǎtorii de programe de radio şi de televiziune din Europa de Est. Cînd un traducǎtor se prezenta la un editor cu un roman francez, argumentele sale erau de naturǎ sǎ convingǎ chiar şi cel maiîndîrjitgardianalortodoxieimarxiste:

- Cum sǎ nu-l publicǎm pe Camus, tovarǎşe redactor şef? Pǎi Camus este un om de stînga, a denunţat imperialismul francez în Algeria şi în Indochina, a denunţat colonialismul şi mentalitǎţile burgheze din Franţa… Publicul românesc are nevoie de Camus, acest scriitor francez priveşte cu simpatie spre achiziţiile lumii comuniste, este un simpatizant al internaţionalismului proletar, de altfel el însuşi provine din pǎturile sǎrace,

236
236

mama sa a fost femeie de serviciu. Trebuie, trebuie sǎ-l publicǎmpeCamus. La asemenea argumente orice director de mare editurǎ din România ceda pînǎ la urmǎ, şi tot aşa cedau ceilalţi tovarǎşi care supervizau planurile editoriale la alte nivele, la ministerul culturii sau la Comitetul Central. Cînd era nevoie, pentru a obţine aprobarea la nivelul cel mai de sus şi uneori cel mai obtuz, traducǎtoriişieditoriirecurgeau cu artileriagrea:

-Tovarǎşe X, vǎ atrag atenţia cǎ Franţa nu este o ţarǎ capitalistǎ ca toate celelalte. Dintre toate ţǎrile occidentale, Franţa este ţara care are cel mai puternic partid comunist. Tovarǎşul Georges Marchais, secretararul general al Partidului Comunist Francez, ne viziteazǎ ţara cu regularitate, îşi petrece uneori vacanţele pe malul Mǎrii Negre sau vîneazǎ urşi în Carpaţi, publicaţiile Partidului Comunist Francez sunt difuzate sistematic în România. Sǎ nu uitǎm, tovarǎşe X, nici faptul cǎ Franţa este criticǎ în raport cu imperialismul american, Generalul de Gaulle i-a dat afarǎ pe americani de pe teritoriul francez şi i-a criticat cu vehemenţǎ. Cum sǎ nu-i publicǎm deci pe Cocteau, pe Nathalie Sarraut, pe Simone de Beauvoir, pe Jean-Paul Sartre, pe Louis- FerdinandCéline… Nu pot sǎ nu le aduc, în aceste pagini, un omagiu acelor scriitori şi traducǎtori care, în România, dupǎ 1960, deci după destalinizare, au început sǎ traducǎ masiv din literatura francezǎ şi mai ales sǎ o publice în tiraje de masǎ. Pentru a-şi justifica demersul, ei mai vehiculau şi o altă serie de argumente, de fapt evocau teoria celor douǎ Franţe. Autorul acesteia era un ilustru intelectual român trecut de partea comunismului, Mihai Ralea, autorul unei cărţi intitulată de altfel chiar aşa "Cele două Franţe". Pentru el, Franţa avea două feţe: una burgheză, catolică, conservatoare, reacţionară, obtuză, grandomană, expansionistă… şi alta proletară, laică, revoluţionară, progresistă, egalitaristă, generoasă, fraternă. În aceste condiţii ţările comuniste aveau, nu-i aşa, chiar interesul de a cultiva legăturile cu Franţa cea bună, cu Franţa de stînga, cu acea Franţă care era moştenitoarea Revoluţiei din 1789, cu acea Franţă care prelungeaidealurileComuneidin 1871… Îmi imaginez ce argumente şi contra-argumente se puteau formula, în anii 70 sau 80, în redacţiile editurilor, pentru publicarea unor autori precum Proust, Gide, Cocteau sau Raymond Radiguet. Cu siguranţă că, din cînd în cînd, se mai manifestau şi diverşi zeloşi ai "moralei comuniste" care trimiteau organelor referate cu următorul conţinut: "Tovarăşe consilier. Vă atrag atenţia că editura cutare a introdus în planul ei editorial traducerea unor scriitori francezi pederaşti. Consider că este de datoria mea să vă atrag atenţia asupra acestui lucru. Edificiul culturii noastre socialiste, construirea omului nou, nu se pot face cu elemente a căror morală este contrară celei comuniste." Aceste forme de delaţiune culturală n-au rezistat însă entuziasmului cu care majoritatea editorilor şi traducătorilor pledau pentru

apostrof

apostrof

BUCOVINA LITERARĂ

Proust, Gide, Cocteau… "Proust este un clasic al literaturii universale şi, în plus, el descrie ca nimeni altul societatea burgheză a secolului al XIX-lea, trebuie să-l publicăm, dragi tovarăşi, pentru că nu putem combate inamicul de clasă fără să-l cunoaştem în profunzimile sale. André Gide este, dragi tovarăşi, un scriitor francez care a criticat printre primii excesele lui Stalin, chiar şi în Uniunea Sovietică el este onorat astăzi, nu putem să nu-l publicăm… Şi în definitiv, în notele bio-bliografice noi nu sutem obligaţi să dăm detalii despre viaţa privată a acestor scriitori, deci în nici un caz publicul românesc nu va fi agresat cu astfel de amănunte care nici nu au importanţă, tovarăşi. Şi dacă e să ne gîndim bine, cauza mondială a comunismului este mai bine sprijinită de scriitorii homosexuali francezi de stînga decît de scriitorii heterosexuali francezi de dreapta… Nu e grav dacǎ tolerǎm, dacǎ închidem ochii la unele practici intime ale acompaniatorilor noştri de luptǎ din Occident, cînd convingerilelorpoliticenesuntfavorabile." Despre toate aceste bătălii de culise destinate să promoveze cultura franceză, dar şi cea occidentală în general, aveam să aflu foarte multe lucruri după 1976, cînd mi-am început anii de studenţie la Bucureşti şi cînd am început să pătrund în lumea literară. Nu pot uita însă febrilitatea cu care, în anii de liceu, treceam aproape zilnic pe la unica librărie a oraşului, ca să văd ce noutăţi mai apăruseră. Exista la ora aceea o colecţie de literatură universală numită Biblioteca pentru toţi, iar o carte costa cinci lei. Toată lumea îşi putea permite, orice s-ar spune, la ora aceea, să dea cinci lei pe o carte, măcar o dată pe săptămînă. Acele cărţi, abordabile ca preţ, mi-au hrănit cu vigoare tinereţea, şi le am în minte şi acum. În acea colecţie am cumpărat "Confesiunile" lui Rousseau (în trei volume), "Mizerabilii" lui Victor Hugo şi "Oameni de bună voinţă" a lui Jules Romains. Cred că nu greşesc dacă spun că în deceniul 7 şi 8 al secolului trecut, din trei cărţi străine traduse în româneşte, două veneau din spaţiul francez. Toată literatura clasică franceză, de la Balzac pînă la Zola şi de la Stendhal pînă la Flaubert putea fi găsită în librării şi în biblioteci. Iar unii autori moderni provocau adevărate frisoane. Cînd a fost tradus pentru prima dată Louis-Ferdinand Céline, n-a existat român cu pretenţii de culturǎ literarǎ care să nu citească "Călătorie la capătul nopţii". La Bucureşti, în lumea bună, era de bon ton să discuţi despre Céline, sau despre Lautréamont, sau despre poezia lui Saint-John Perse (caremaiprimiseşipremiulNobel!). Tot atunci erau însă devorate cu ferocitate de către aşa-zisul public larg şi tot felul de cărţi legate de istoria Franţei. "Regii blestemaţi" de Maurice Druon au avut un succes enorm, dar şi mai mare era bătălia pe cărţile despre Napoleon. Se spune că de la moartea lui Napoleon, în 1821, în fiecare zi apare undeva în lume o carte despre primul împărat al francezilor. În România tinereţii mele apărea cam o dată pe an cîte o carte despre marele Napoleon Bonaparte, ceea ce provoca un fel de frison în librării şi în sufletele amatorilor de evaziune

istorică. Deseori cărţi de genul acesta erau vîndute pe sub mînă, librarii îşi aveau clienţii lor care le ofereau cîte un ciubucgras pentru privilegiuldeafi serviţiprimii. Fără să ne dăm seama, noi, cei din Europa de răsărit, citind atîtea cărţi despre Franţa sau atîţia autori francezi, ascultîndu-i zilnic la radio pe Mireille Mathieu, pe Aznavour sau pe Adamo, vizionînd săptămînal cîte un film francez (sau privind la televizor serialul "Thierry la Fronde") ne construiam în suflet o a doua patrie. Iar această patrie mentală, această proiecţie culturală, această promisiune paradisiacă ne devenea tot mai familiară, o purtam în noi şi o consolidam cu fiecare nouă lectură sau film văzut. Marii ambasadori mediatici ai Franţei au mai fost, după 1960, cînd filmele franceze au început să fie difuzate masiv în România, Gérard Philipe, Jean Marais, Jean Gabin, Alain Delon, Jean- Paul Belmondo, Brigitte Bardot, Lino Ventura, Louis de Funès, Bourvil, Fernandel, Marlène Jobert, Yves Montand, Annie Girardot… Înainte ca filmul american să deschidǎ un alt univers fantasmatic în mintea publicului est-european, filmul francez şi cel italian au structurat sensibilitatea a milioane de oameni din blocul comunist. Dacă ar fi să sintetizez cu un singur cuvînt ceea ce aveau în ele, ca forţă formatoare, aceste filme, aş recurge la termenul de tandreţe. Faţă de americani, care au vîndut planetei un produs numit violenţă, francezii au vîndut o stare numitǎ tandreţe. Două concepte diametral opuse,douălimbajeşidouăsistemedevaloridefapt. În adolescenţa mea, Camus a fost o revelaţie la

fel de puternică precum filmul lui Alain Resnais Anul trecut la Marienbad. Iar teatrul lui Ionescu şi Beckett mi-au deschis orizonturi esenţiale, ajutîndu-mă să descopăr şi faptul că Franţa mai reprezenta ceva: un spaţiu generos în care străinii puteau să vină şi să reuşească. Această nouă dimensiune a Franţei mi s-a revelat în special cînd am început să plonjez în istoria artei şi a curentelor artistice. Atunci am descoperit cu stupoare că toată avangarda secolului al XX-lea era legată de Franţa. Mai mult decît atît, toate revoluţiile în materie de limbaj artistic, începînd cu impresioniştii, avuseseră loc în Franţa, indiferent de unde veniseră respectivii artişti. Ce ar fi devenit Van Gogh, Modigliani, Brâncuşi,Chagall,Picasso sau DalifărăFranţa? Biografiile marilor artişti moderni care apăreau în România anilor 70 şi 80 aveau practic toate o interferenţă cu Parisul şi cu spaţiul francez. Imposibil deci, citind aceste cărţi, să nu te impregnezi de miturile boemei pariziene, de atmosfera unor cartiere celebre precum Montparnasse sau Montmartre, imposibil să nu visezi şi tu că bei o cafea cu Sartre la Rotonde sau la DeuxMagots. Cred că eram proaspăt student la Bucureşti, prin 1976, cînd am descoperit într-o librărie de pe Bulevardul Magheru, nu departe de cinematograful Scala, un album cu Parisul. Scena merită descrisă pentru că este încă extrem de proaspătă în fiinţa mea. Cu fiecare pagină pe care o întorceam intram de fapt în intimitatea altui colţ

37
37

apostrof

apostrof

BUCOVINA LITERARĂ

parizian: catedrala Notre-Dame, turnul Eiffel, bulevardul Champs Elysées, podulAlexandre III, Opera Garnier, Sorbona, cheiurile Senei cu buchiniştii înşiraţi de-a lungul lor, imagini cu cafenele din Saint-Germain des Prés, îndrăgostiţi în grădina Luxembourg… Răsfoind acel album, la vîrsta de 20 de ani, mi-am dat seama de fapt că mă răsfoiam pe mine. Acele imagini îmi erau familiare, era ca şi cum într-o altă viaţă aş fi trăit acolo. Dar de fapt, acele imagini îmi erau proaspete, şi nici măcar nu le simţeam departe, ele emanau din lecturile mele din ultimii şapte sau opt ani. Oare nu începusem să descopăr istoria Franţei şi civilizaţia ei citindu-l pe nerăsuflate peAlexandre Dumas? Nu fusese apoi Jules Vernes principalul meu ghid în spaţiul imaginaţiei, şi implicit al unor coduri de viaţă care şi ele aveau legătură cu Franţa? Iar mai tîrziu, nu fusese romanul lui Maupassant, "Bel Ami", un fel de manual de descifrare a societăţii franceze şi a mecanismelor parvenirii? Răsfoiam deci acel album într-o zi de toamnă bucureşteană, într-un oraş fasonat şi el în mare măsură de influenţa franceză, şi îmi dădeam seama că identitatea mea era dublă: în sufletul meu cele mai multe fantasme culturale fuseseră modelate de descoperirea culturii franceze. Atunci s-a apropiat de mine un bătrînel, un pensionar, cu o figură destul de tristulie, probabil că fusese martor la multe mizerii istorice între momentul naşterii sale şi acel an, 1977, care ne făcuse, la un moment dat, să ne intersectăm într-o librărie. Bătrînelul se lăsă aspirat şi el de imaginile pe care le priveam eu. O vreme le urmări nemişcat, privindu-le peste umărul meu, fără să spună un cuvînt. Eu l-am privit o secundă, el m-a privit o secundă, eram două generaţii atît de îndepărtate, bătrînelul ar fi putut să-mi fie bunic. Nu era nimic de spus, ne delectam amîndoi cu acel album devenit, probabil, o fereastră şi spre fantasmele sale. Călătorise oare, bătrînelul, în ţara lui Molière? Vorbea oare limba franceză? Era un veritabil om de cultură sau doar un pensionar obişnuit, dar amator de frumuseţe şi de adevăr? Nu l-am întrebat nimic, el nu m-a întrebat nimic, dar înainte ca eu să fi ajuns la capătul albumului l-am auzit oftînd uşor şi pronunţînd următoareafrază:

-FranţaeFranţa. Bătrînelul s-a îndreptat apoi spre alte rafturi, l-am pierdut din priviri şi oricum nu mă interesa în mod special persoana sa. Dar fraza pronunţată de el mi s-a întipărit în minte, a intrat în creierul meu ca un meteorit şi a început să facă valuri. Multă vreme, şi chiar şi astăzi, mă gîndesc la semnificaţia ei. O frază eliptică, bineînţeles, dar şi o frază concluzie. Imposibil să nu o întorc pe toate feţele şi să nu o reformulez pentru a încerca să pun în ecuaţie Franţa cu alte ţări şi spaţii culturale. Dacă Franţa e Franţaînseamnă că România nu e România? Am putea spune oare, cu aceeaşi convingere, Germania e Germaniasau Olanda e

238
238

Olanda? De ce cînd spunem Franţa e Franţafraza ni se pare atît de rotundă, atît de plină de înţelesuri, de

logică? FranţaeFranţa. Am avut nevoie de multe alte lecturi, de exemplu să-l citesc pe Cioran, pentru a ajunge la dimensiunea critică a acestei fraze. Franţa e Franţatot aşa cum un mare creator e un mare creator. Aceste expresii aparent redundante sintetizează ceea ce de multe ori nu putem procesa cu instrumentele raţiunii. Da, o mare cultură rămîne o mare cultură. O cultură originală rămîne o cultură originală. Şi, în acest caz, nu putem spune deloc România e România. Sau nu cu acelaşi efect, pentru că spunînd Franţa e Franţaformulăm un elogiu în timp ce România e Româniasună ca o critică. Dezvoltînd şi mai mult ajungem la fraze de genul: Toţi suntem de acord că Franţa a lăsat urme adînci în istoria umanităţii, Franţa e Franţa, orice ai spune şi orice ai face, meritul ei este evident, de necontestat.În total contrast cu aceste rezonanţe pozitive, sintagma România e Româniatrezeşte imediat nişte ecouri mai degrabă negative, de gen: eh, ce să faci, aşa suntem noi românii, aşa e ţara noastră, oricît ne-am zbate şi oricîtă bunăvoinţă am avea, oricîte eforturi am face, nu putem trece de nişte limite, nu putem accelera lucrurile, ceva ne trage mereu în jos, sau ne frînează, românii rămîn români, iar România rămîne România. Sau, altă variantă: dacă Franţa e Franţa, şi aici nu încape nici o îndoială, România este România plus ţările care au fasonat-o, adică plus Rusia, plus Turcia, plus Ungaria, plus Grecia, plus Italia… Pentru a închide această gigantică paranteză (scrisă exclusiv pentru umbrele) aş mai spune că în acel context am descoperit, pe la vîrsta de 16 ani, o biografie a lui Van Gogh. Am citit-o pe nerăsuflate şi atunci m-a impresionat faptul că Van Gogh s-a dus la un moment dat în Provenţa în căutatea luminii. Ciudată mi s-a părut atunci acel detaliu biografic din viaţa pictorului olandez pe care tot Franţa l-a adoptat şi l-a format. Aşadar luminile Parisului nu-i fuseseră suficiente lui Van Gogh, avusese nevoie de lumina din Sud, de soarele oraşelor şi satelor din sudul Franţei, de proximitatea Mediteranei, deculoareaalbăastîncilordeacolo… La ora la care citeam acea biografie a lui Van Gogh nu bănuiam, evident, că eu însumi, peste aproximativ cincisprezece ani, urma să mă lansez într-o mare aventură a Sudului, şi să încerc chiar, împreună cu un personaj numit animalul care seamănă perfect cu omul să-l scot peVan Gogh din ospiciul în care istoria l-a abandonat la un moment dat, lîngă un oraş cu nume providenţial:Saint-RemydeProvence.

din ospiciul în care istoria l-a abandonat la un moment dat, lîngă un oraş cu nume
profil

profil

profil
profil
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Patriarhul Lianu

Radu

MAREŞ

Mi-au ajuns pe masă două cărți mai vechi de care n-aveam cunoștință. Fac ambele parte dintr-o categorie specială: manuscrise scoase la lumină din arhive familiale uitate sau neglijate prin grija pioasă a câte unui cărturar harnic care a dat peste ele. Tipărite apoi într-un fund de provincie (în cazul de față, Câmpulung Moldovenesc, editura „Miorița”, director Ion Filipciuc), într-un tiraj minuscul și difuzate din mână în mână, ca-n Evul Mediu, soarta acestor cărți, între care destule de interes, e pecetluită din start: nu vor avea niciun ecou. E vorba de volumașul sau, mai bine, cărțulia de versuri Rapsod în Arboroasa, 46 de pagini, și Hai, pană, cu mine-ndărăt, tot de dimensiunile unui caiet (94 de pagini), ambele avându-l ca autor pe Teofil Lianu, scriitor bucovinean pe care l-am cunoscut cu ani

în urmă. Lectura mea, după o răsfoire rapidă, a început cu sfârșitul, cu ultimele file ale volumașului de proză (Hai, pană…), unde sesizasem câteva însemnări telegrafice – de fapt, trei pagini – despre perioada cât poetul și-a ispășit la închisoare o vinovăție inventată.Am citit acele pagini, apoi restul, în fine poeziile cu strângere de inimă: o viață de om, un destin frânt reconstituite din cioburi pe mai puțin de 200 de pagini. Mesaj pus în sticlășiaruncat,fărăsperanță,înocean. Despre Lianu–omul am, în chenar precis, patru amintiri cu o anume relevanță ca experiențe de cunoașterecarenu seuită. Prima unde apare e din ziua când l-am văzut pe scenă recitând, cu mare succes, poezii imediat accesibile, muzicale din categoria „pentru cei mici”. Eram la internatul Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți și, într-o disciplină foarte strictă, aproape cazonă, pedagogul se ocupa și de timpul nostru liber. Periodic, ne ducea aliniați, cu rândul, la baia evreiască a orașului, dar și la vreun spectacol ajuns în turneu și doar la filme, cu bilet de voie, puteam merge în grup nesupravegheat duminica. (La filme și la spectacole am văzut prima oară în viață lorgnon, despre care știam din romane, și o femeie în vârstă, foarte elegantă, folosindu-l ca să ne observe: era mama poetului Eugen Frunză. Cu pseudonumele după cel al faimosului mareșal sovietic, rădăuțeanul era pe atunci nr. 4 sau 5 în ierarhia Uniunii Scriitorilor, unde în vârf era instalat A.Toma, înconjurat

de Fărcășanu, Crohmălniceanu, Iosifescu, S.Damian, Cornea etc.) Motivul pentru care am fost duși la casa de cultură la o întâlnie cu scriitorii îl reconstitui abia acum:

pedagogul nostru, Filaret Ozarchievici, scria și el proză, făcea parte din grupul local al celor cu veleități literare și aranjase pentru amici o întâlnire cu noi, elevi de liceu, adică unicul auditoriu calificat la îndemână. Fără să reținem mare lucru, am stat totuși disciplinați în sală,

aplaudându-ipeceidepescenă. În centrul acestei secvențe, din care nu-mi amintesc alte nume, e poziționat Teofil Lianu. Poeziile sale, realizez acum, fuseseră alese cu o justă intuiție a publicului de elevi și a pretențiilor acestuia. Succesul și aplauzele noastre erau efectul poziționării inteligente a poetului – față de poezia însăși, rostul ei, și față de cei pentru care era condamnat să scrie, rupt total de București, edituri, reviste literare, poezia pentru copii, despre natură, animăluțe, ninsoare, flori, veverițe ș.a.m.d. fiind și soluția salubră de evaziune din chingile realismului socialist. Ce se mai reținea, în afară de muzicalitatea versurilor era, întâi, prezența statuară a celui ce le citea, bărbat bine clădit, cel mai înalt din grup, cu mustață de haiduc. Mai era și vocea, sonoritatea ei cuceritoare pe care știa de asemenea s-o speculeze cu profit:dincerecitanusepierdeanicio silabă. Când am povestit acasă, după un timp, mama și l-a amintit pe Lianu din Cernăuți (acum semna Dumbrăveanu). Făcea acolo parte din grupul celor de la „Arboroasa”, literați care purtau zgomotos torța „românismului”. Îl știa, îl văzuse și-l ascultase și ea recitând în campaniile tinerești de „deșteptare națională” care erau pe atunci la ordinea zilei într-un mare oraș cu o prezență românească subțire, unde pe stradă se vorbea maimultnemțește. Ne-am cunoscut, în sensul că am dat mâna și am schimbat câteva vorbe, peste un deceniu. Scriitorul începător care eram, cu câteva proze publicate, scriind și la ziar, în Suceava – ca vârstă, ne despărțeau o generație jumate – și autorul de versuri pentru copii, cu cărți publicate și la Cernăuți, semnate Lianu, și cu una sau două cărți editate la București, semnate Dumbrăveanu, numele său de familie fiind Coștiug, după război.Afost o apropiere spontană, ca între ai locului. El se afla într-un grup de bucureșteni, dominat de poete, adunați cu toții în capitala de regiune Suceava în „Luna cărții la sate” pentru a fi expediați cu microbuze să citească țăranilor la cămine culturale sau prin școli. De data asta, imaginea are un contur mai precis. De acasă, de la Rădăuți, pentru că era toamnă, frig, bădia Lianu venise cu cușmă și suman. Îi domina pe ceilalți din grup și cu această costumație, și cu statura lui de țapinar și cu mustața, dar și cu vocea. Făcea figură separată între „domni” și „doamne”, dar nu una care să displacă. Îmi amintesc bine că, noi între noi, cei de-ai casei, am comentat abundent modul în care, deloc discret, poetele din

39
39

profil

profil

BUCOVINA LITERARĂ

capitală țineau să stea cât mai aproape de el, să i se vâre în suflet. Dar și cum el se ferea blajin, nu fără un zâmbet, nevrând nici să jignească cu un refuz net și brutal, nici să fie ridicol, pentru că între admiratoare erau și una sau două realmente ispititoare. Ținuta lui călugărească de văduv era atât cât e cu putință discretă și, sunt convins acum, netrucată, atât că între noi, apropiații săi, existau și îndoieli, ca-ntre bărbați care n-au nimic sfânt, și pe tema asta se făceau tot felul de comentarii ironice. Atreia secvență e într-un plan mai apropiat. În anii 60, Lianu era salariat unic în minimuzeul etnografic din subordinea Comitetului de cultură al raionului (de atunci) Rădăuți. Muzeul fusese amplasat într-o clădire veche, cred că fostă nemțească, cu grădină, multă verdeață și copaci, cu cerdac, tindă și tot felul de odăițe din imediata vecinătate a străvechii mănăstiri Bogdana, și ea cu gospodărie proprie. O odăiță din dos cu bucătărioară erau ale muzeografului într-o perioadă când în Rădăuți nu se construise încă niciun bloc și orașul era centrat între gara mică, unde opreau toate trenurile de persoane, cazarmă, liceu și impozanta biserică ridicată până la streașină de legionari și abandonată forțat. Pe văduvul Lianu îl gospodărea și-l îngrijea Nicolina, călugăriță de la Vladimirești, rămasă pe drumuri când se desființaseră mănăstirile de maici. În jurul lui, se adunau la muzeu cunoștințe și prieteni aleși cu grijă (una care, finalmente, s-a dovedit imperfectă.) Nu era propriu- zis un cenaclu, deși citind însemnările rădăuțeanului Vișniec, elev pe atunci, se vede că lui Lianu, care nu era un ursuz, închis în carapace ca Vasile Lovinescu, îi plăcea să răspundă la solicitări literare, să descopere necunoscuți cu talent și să-i îndrume – Matei Vișniec fiind marea, colosala sa reușită, desigur. Noi, cei trei–patru suceveni acceptați, profitam de câte o ocazie să tragem o fugă la Rădăuți să-l vizităm și să ne întindem la un taifas prelungit. Cu acea ocazie, în cămăruța din dos a muzeului, ca la o bună gazdă, se punea apă în ceaun la fiert pentru mămăliguță și se scotea sticla strategică din ascunzătoare, căci discuțiile de ore lungi

despre literatură nu se puteau ține pe uscat. Repet, pentru că e important: nu oricine era acceptat. Fiind cel mai tânăr din grup, a sta cot la cot cu acești domni de modă veche, trecuți prin multe și care mă priveau ca egal și prieten, era un cert privilegiu de asumat ca atare. Domni care, mai trebuie precizat și asta, știau perfect ce trebuie spus cu voce tare și ce nu, iar consemnul era respectat cu strictețe. ( Îl voi respecta și eu, deși aveam reputația de gură spartă și de tip antipatic pentru care în curândvoifi șiexcomunicatdin Suceava.) Mâncarea, pregătită și servită de Nicolina, pe care n-am auzit-o vreodată scoțând o vorbă, avea gustul inconfundabil, și nu doar gustul, ci și culorile, aromele, compoziția bucatelor călugărești, deși hămesiți cum eram și nemofturoși am fi înfulecat orice ni s-ar fi pus dinainte. Am realizat doar după aceea cât de specială e mâncarea ce ți se oferă într-o trapeză mănăstirească, fie și un borș de lobodă sau niște sarmale de post cu crupe. La Vatra Dornei, izolatul de lume Ion Luca, dramaturg pe care cred că eu l-am intervievat prima dată, primise și el în casă o călugăriță trecută forțat în civilie și rămasă pe drumuri. Am avut onoarea, împreună cu Liviu Petrescu, să fim invitații la masă ai mitropolitului Bartolomeu, unde tot o călugăriță era la cratițe și la servire și ce vreau să spun e că am recunoscut și acolo gustul inconfundabil, cred că se gătea peste tot după rețete din aceeași carte de bucate, nemodificată de secole.

D e s p r e p o e t , ceremonialul ospeției și detaliile sale consemnate aici nu spun mare lucru. Despre bărbatul încărunțit, socialmente retras, izolat, spun însă ceva. Odată, neascunderea, deschidere a ușilor și a sufletului pentru totuși străinii (eu, de pildă, eram un asemenea străin) care-i goleau rezervele strategice de băutură și măcar un colț de raft din cămară și nu în modul cel mai nezgomotos cu putință. Spus mai clar, eram păcătoșii, zurbagii care dau buzna în chilie. Pentru toate, omul Lianu avea înțelegere și răbdare și un zâmbet de întâmpinare care vine – am descoperit asta mai târziu – din tăria de oțel a caracterului pe care o au puțini. Aflasem, căci nu era

– am descoperit asta mai târziu – din tăria de oțel a caracterului pe care o
240
240
profil

profil

BUCOVINA LITERARĂ

secret, de planul lui de a se retrage cândva la mănăstire, subiect în legătură cu care după mai multe pahare, unul sau altul scăpa câte un comentariu acid. Însă nu-mi amintesc să-l fi văzut supărat sau măcar încruntându-se. Cineva, un istoric, va reuși poate să reconstituie climatul special sucevean în anii așa-ziși de „dezgheț” din a doua jumătate a deceniului 7. Erau anii când, la București, de pildă, Țepeneag sărea în semn de protest de pe acoperiș și-și rupea un picior, iar poetul Ion Iuga și prozatorul cascador Mircea Popa făceau greva foamei în fața sediului vechi al Uniunii, cel de pe Kiseleff. Ana Șincai ieșea și ea pe bulevard, ca o altă Ana Ipătescu, în capul unui grup de studenți revoltați. Mai pot fi date destule alte exemple, important fiind că niciunul din aceștia nu era pus în cătușe și închis, peste scandalurile mai mult sau mai puțin serioase, cu tot impactul lor politic, se trecea cu o anume discreție. La Suceava, în schimb, unde pluteau duhurile celor uciși în teribila închisoare, morți anonimi culeși din Bucovina, în memoria cărora s-a ridicat în anii 90 o mănăstire, trebuia să fie altfel. Numai așa se explică, prin magie neagră, cele două procese politice înscenate lui Teofil Lianu (Dumbrăveanu), muzeograf din Rădăuți și lui Vasile Pânzaru, muncitor din Suceava și sentințele de condamnare la ani grei de închisoare și pentru unul, și pentru celălalt, proba acuzării fiind în ambele cazuri un caiet cu pagini scrise de mână, cu poezii sau proză. Un plan trebuie să fi existat, pentru că niciun pas nu se făcea pe atunci fără planul de măsuri prealabil cu toate amendările și avizările pe cale ierarhică.Acest plan, sunt absolut sigur, există undeva arhivat. Într-o regiune departe de centru, unde viața culturală era redusă la cota minimă trebuia totuși să se întâmple ceva tocmai pentru că nu existau amatori să sară de pe acoperiș în semn de protest. Nu-mi dau seama însă cum era formulat exact acest deziderat. Dacă a fost, cum cred, o diversiune, nu e clar deloc ce se urmărea și cui folosea. Și nici ce creier o clocise, dacă venea de la București, ca ordin de luptă, sau era un produs al localnicilor. Arestările au avut loc discret, fără tămbălău, peste noapte. Iar la cele două procese a fost mobilizată, cu convocator și semnătură de luare la cunoștință toată suflarea scriitoricească (să-i zicem astfel) a Sucevei, să asiste și să ia aminte. Următoarea imagine, cea mai importantă, cu Lianu e în sala de judecată a Tribunalului militar din Suceava – dacă nu cumva mă înșel, neexistând secție militară în Suceava, se procedase la aducerea celui din Iași. Venisem acolo ca toți ceilalți, însă nu știu dacă neprezentarea ar fi fost sancționată. Recunosc – poate trebuie să mă și rușinez – că exista, era activat și un dramdecuriozitate,fiind primulproces lacareasistam. Elementele memorate ale compoziției tabloului sunt sumare. O încăpere îngustă, cu distanță mare între intrarea de pe hol și geamuri, pereți goi, cîteva bănci lângă ușă. Semăna a sală de ședințe operative pe

un șantier abia deschis. Atât că exista podiumul judecătorului lângă geam și, în fața sa, scaunul pentru acuzat, publicul din bănci având o privire în diagonală asupra acestei zone unde se vor petrece toate. Exista o regie în această scenografie? Sau se improvizase la repezeală?! Nu știu. N-aveam pe atunci o reprezentare exactă a funcției procurorului. Acesta a citit un text lung, conceput după tipicul referatului de analiză critică, incriminator, din ședința care are pe ordinea de zi sancționarea cuiva, asistasem la câteva, cunoșteam melodia. Un altul, mai târziu, a citit un text mai vag, din care nu era nimic de reținut, desigur, avocatul, adus pentru o apărare de formă. La masa de pe podium venise să se așeze un militar în vârstă care, se simțea în aer, cu o asprime uscată, tăioasă, nu arăta deloc că e dispus să piardă vremea. Întrebare, răspuns, propoziții simple, cât mai concis. Niciun detaliu spectaculos sau pitoresc, de culoare, pe care le știam din – de pildă – procesul Maslovei sau din interminabilul volum 2 al Tragediei americane de Dreiser. Aici ceremonialul era sumar, cu gesturi și figurație reduse la minimum, dar și cu accentul tăios careexcludenuanțele. Cei din sală, așezați grupat, eram înghesuiți aproape umăr la umăr. Nu s-a ridicat nimeni să iasă două-trei ore, deși cred că ar fi fost posibil sub un pretext sau altul, la closet, de pildă. Nu m-am clintit nici eu, n- am scos o vorbă, uitând și să respir. Răsunau în sală doar vocile, succesiv, cu o sonoritate specială, de magazie. N- aș spune că înțelegeam tot. Frica irațională era ca un anestezicinjectatînvenă,cu săptămâni,luni,aniînainte. Lianu fusese adus neîncătușat, fără pază înarmată, deși de un tribunal militar era vorba, și în haine de stradă, nu în zeghe. Părea, repet, o ședință cu invitați străini, unde se știe că va fi pus în discuție un salariat care a călcat pe bec, colectivul urmând să dezbată abaterea și să propună sancțiuni – am trecut eu însumi prin această experiență, știu perfect ce înseamnă să fii pus la zid și să asculți, pe rând, colegi și prieteni care, brusc, găsesc de cuviință să te acuze (de ceva, n-are importanță de ce anume). Deosebirea e că aici presiunea amenințării era strivitoare și orice iluzie exclusă. Din prima bancă erau nominalizați să se ridice și să vină în fața judecătorului, unul câte unul, martorii. La întrebări, răspundeau – li se atrăgea atenția fiecăruia să nu bată câmpii – cât mai concis. Da, l-am auzit vorbind dușmănos despre politica partidului (variantă, despre colectivizare). Da, mi-a citit o poezie care denigra regimulnostru dedemocrațiepopulară.Etc. Îmi amintesc: acuzațiile ce-l vizau pe Lianu erau formulate în termeni generali, cu o imprecizie pe care n-ar fi cutezat totuși s-o semnaleze nimeni. În procesul muncitorului-poet Vasile Pânzaru, la același tribunal militar adus tot de la Iași, corpul delict era numit în clar: un caiet gros cu poezii arătat spre sală de

41
41

profil

profil

BUCOVINA LITERARĂ

procuror. Ceva de genul armei ascunse în pod, a unei clandestine lăzi cu muniții ținute sub pat. Ceva virtualmenete periculos care divulgă intenții criminale. Despre caietul confiscat lui Lianu se știa și se șoptea că există, dar dintre noi, musafirii lui suceveni nu-l văzuse nimeni. Nici nu fusese adus și pus pe masă ca probă delictuoasă. La el acuzarea incrimina atitudinea – una dușmănoasă, desigur, dar nimic palpabil, chiar dacă, azi, pare neverosimil. Martorii aduși, câțiva bătrâni rădăuțeni cu care se întâlnea și având în ei încredere mai mare decât în noi, sucevenii, pentru că nouă nu ne scotea din ascunzătoare decât sticle de afinată sau vin, invocau însă, cu jumătate de gură, un caiet misterios. Le citea uneori din el. În jurul acestei acuzații se învârteau toate mărturiile. Atitudinea bătrânului muzegraf reprezentând un pericol anume pentru statul român, reieșea, ea, din versurile sale scrise de mână? Sau din anume pagini de proză?! Sau strict din vorbele scăpate la un pahar, între patru ochi, cuiva? Reieșea și nu reieșea, dar imprecizia nupăreasăconteze. Cei trei, patru martori, moșnegi rădăuțeni, un poet, între aceștia, cu un volumaș scos înainte de război, un meșter olar etc., înfricoșați, rușinați, veneau cu răspunsuri vădit învățate dinainte, probabil și repetate. Nimeni nu numea ceva cu precizie, un vers anume sau o afirmație din spusele acuzatului. De pildă, toți comuniștii sunt niște cretini, ceea ce ar fi fost o ofensă de sancționat. Sau: Ceaușescu e un bou încălțat. Cu un sfert de voce, cu bărbia în piept, martorii răspundeau la întrebări care conțineau imperativ răspunsul, trebuia doar schimbată topica și raportul subiect-predicat. Nebunia acestor dialoguri orwelliene e că, cu mintea parcă stricată, racordată la o frecvență vicioasă, nu ne apărea absurditatea lipsei totale de temei – și uman, și juridic –

aacuzării. Pe toată durata procesului, până când judecătorul s-a ridicat, semn că gata, ne putem ridica și ieși din sală și noi, am stat cu ochii pe Lianu. Deși, curios, parcă priveam un străin. Își făcuse intrarea normal, cu pași mari, siguri, dar fără să privească spre noi și cred că i se ordonase asta. Tot drept a stat și pe scaun. Părea doar un pic obosit, palid, dar o paloare mascată de mustață.Arăspuns la întrebările de rutină cu vocea lui virilă, plină, de fost elev la normală și apoi dascăl, impresia fiind de rol învățat, unde s-a repetat fiecare cuvânt. Ce se spunea, de către procuror, avocat etc. urmărea însă cu un aer neutru, ca și cum nu despre el era vorba. N-a avut nicio obiecție, n-a protestat, nu s-a apărat, la final și-a recunoscut cu aceeași voce neșovăitoare toate învinovățirile pe care, pentru că așa era ritualul, le regreta. Ruptura sesizată de mine și neuitată a intervenit la martori. Atunci, vizibil, ascultându-i ce bâiguie, căci toți parcă își pierduseră glasul, în Lianu ceva s-a frânt, a cedat vizibil câteva clipe sub o apăsare insuportabilă. Îl priveam din profil,

42
42

mă aflam la 5–6 metri. N-a lăcrimat, însă expresia i s-a schimbat, s-a gârbovit. Îi recunoști pe cei cu care ai împărțit o bucată de pâine sau chiar mai mult, nu-i vei putea urâ. Nu ți s-a lăsat nicio șansă, știi că finalul vine implacabil. Bănuiesc, în suflet are loc o dizlocare, se fisurează și comunicarea cu realul, curge din rană un sângeabstract. Pe bădia Teofil Lianu l-am mai văzut apoi o singură dată. La puțin timp după cele două procese, fiind pus pe liber și cu avertismentul că, pe teritoriul Sucevei, sunt indezirabil, mi-am luat, ca melcul, casa în spinare și am trecut munții. Noutățile, ce mai făcea unul sau altul din cei cu care trăisem șase ani cot la cot, îmi parveneau indirect, la taifasurile de la câte o întoarcere. Unul din pașii stranii ai istoriei locului, despre care suntem tot mai puțini cei ce putem povesti, a fost rejudecarea celor două procese după ce, în primii ani 70, și Lianu, și Pânzaru fuseseră eliberați, cu doar o fracțiune a pedepsei executată. Rejudecarea a revenit aceleiași instanțe, tot tribunalul militar, de data asta însă la Iași. Au fost aduși acolo aceiași martori – s-a schimbat doar judecătorul - cărora li s-au pus întrebările de așa manieră încât să reiasă

nevinovăția celor doi, delictul pus în cârcă și într-un caz și

în celălalt fiind așadar o eroare de interpretare care se cere

corectată. Ignor, ca nespecialist, și nici nu m-a interesat, temeiul juridic al acestui demers, un specialist ar merita să studieze ambele dosare. Am mai scris asta: există foarte multe paragrafe de istorie literară abandonate în penumbră. Nu sunt în chestiune mari scriitori. Sunt, însă, lacrimi și suferințe, destine nenorocite. Cine (sau ce) a intervenit și ca să apese pe buton în punctul zero dar și ca

să arate, la final, că totul e o glumă lipsită de noimă și de

ce, în ce scop: ar merita scos la lumină, analizat, pus pe

hârtie. În libertate, Lianu nu și-a mai găsit postul de muzeograf și nici cămăruța din muzeu unde locuise și – o știam de la alții – o vreme s-a adăpostit la rude.Au reușit însă imediat să intervină și să-l ajute cu cele trebuitoare cei doi fii ai săi, ambii stabiliți de mult în străinătate, unul dirijor, celălalt instrumentist. Un prieten care-i era apropiat m-a dus într-o zi să-l vizitez în apartamentul nou-nouț obținut în Suceava și aceasta e a patra și ultima „fotografie” cu poetul Teofil (Dumbrăveanu) Lianu din proprietatea mea. Confortul nou, dotările, chiar discreta eleganță a locuinței îi veneau cumva peste mână bătrânului poet antrenat cu sihăstria și sărăcia și mi-a dat de înțeles că nu se simte în largul său. De Rădăuți nu mai voia să știe și nici de cei de acolo. Deși clădirea străveche

a muzeului, grădina îngrădită din jurul ei cu tufe de

coacăze roșii și meri, trenul care-i trecea pe sub geam și, dincolo de gard, în partea opusă căii ferate, mănăstirea Bogdana, stră-străveche și ea, se legau într-o imagine a memoriei imposibil de șters. Știam, mi se spusese, că trăiește retras, nu mai căuta societatea literatorilor, nu mai da niciun semn că scrie și ce anume. Era totuși un bărbat

profil

profil

BUCOVINA LITERARĂ

în putere, fără stigmatele vârstei înaintate. Se simțea după câteva propoziții, și asta m-a izbit, că nu simte

și nici de a întreba,

de a se arăta interesat de ce e nou. Blocajul de comunicare, cu toate că într-un regim de o civilitate absolută, era total, sufocant. Deși, în definitiv, ce așteptam să ne spună, care era subiectul pe care m-aș fi gândit să-l abordăm cu profit? O regăsise pe

Nicolina, știam asta toți, deși la vizita noastră n-a apărut,

și ea părea a fi unicul suflet tolerat natural în apropiere.

(Ea l-a îngrijit devotată până la moarte.) Chestiuni de gospodărie n-avea, ca să apeleze la ajutorul nostru. Nici vreo problemă presantă cu care să nu se fi descurcat nu părea să aibă. N-avea, pe scurt, nevoie de nimeni și de nimic și asta sugerat de un zâmbet incolor ca o mască. Pentru că l-am descusut eu, forțând oarecum convențiile politeții, a mărturisit că se pregătește de retragerea la mănăstire. Ne-am dat în cele din urmă mâna, am ieșit, peste un timp am aflat că a murit fără a-și fi dus planul la capăt, nu știu din ce motive. Să notez totuși că, din puținele pagini scrise păstrate, reiese că se considerase mereucălugăr. Cu tot nimbul de secretoșenie al securității, în aparatul căreia erau și mulți prostovani, transpirase câte ceva și din dedesubturile „cazului Lianu”.Asta și pentru că România este o țară unde secretele sunt imposibile. Interesant e, de pildă, cum s-a aflat de existența caietului delictuos despre care apropiații, noi, scriitorii care-l vizitam, habar n-aveam și nici de ascunzătoarea unde-l ținea poetul, pentru că, la percheziție, securiștii au mers direct, teleghidat, fără să piardă timp cu scotocitul, la locul cu pricina, sub o scândură din dușumea.Afost, mă gândesc, și o demonstrație de atoateștiință, de joc de putere, de anulare a oricărei eventuale împotriviri, de superioritate totală, strivitoare. În succesivele reconstituiri ulterioare, updatate și comentate, apare turnătorul obligatoriu. Personajul – să-i spunem X – avea o stranie asemănare, chiar și fizică – l-am cunoscut bine – cu dostoievskianul Smerdeakov. Magazioner în Suceava, cu studii liceale neterminate, nevastă și copii, dar și cu multă solicitudine, chiar și atunci când nu era cazul, se mișca („frecventa” e impropriu) în proximitatea grupului de literatori suceveni, fără a fi

nevoia intelectuală de a spune ceva

acceptat prea aproape. Prins de miliție cu niște furtișaguri și la un pas de a fi condamnat, X și-a obținut iertarea denunțându-l pe Lianu. O zonă totuși rămâne obscură, imposibil de reconstituit, pentru că doar Dumnezeu știe cum reușise X să intre sub pielea bătrânului muzeograf care nu era un naiv. Comentariile celor care aflaseră multe se împotmoleau aici. Consider, azi, că există totuși

o variantă de răspuns plauzibil. Magazionerul repetent

n-avea cum să-l facă pe Lianu să-și deschidă sufletul pentru că una din explicațiile ventilate era următoarea:

aflat pe teren la Rădăuți și primit în camera din dos a muzeului, ca toți cei ce arătau interes pentru poezie, poetul i se confesase într-o clipă mai nelucidă. Am un caiet secret, îl țin uite aici, în golul de sub dușumea.

Notez în el, ca Neculce, pentru viitorime, patimile românilor. Din figura smerdeakoviană transpira însă o viclenie mieroasă, una care te punea reflex în gardă. Era de aceea imposibil de acceptat că poetul ar fi ajuns cu el la un asemenea prag de intimitate mortal de periculoasă în epocă. Altă variantă e că iertarea lui X, închiderea dosarului de la miliție impusă de securitate, a fost negociată de altcineva, o persoană, Y, care i-a făcut cadou lui X rolul denunțătorului. Negocierea a fost avantajoasă pentru ambele părți. X scăpa de pușcărie având ca bonus neprezentarea la proces, calitatea de

martor cerând expunere și prea multe explicații. Declarația lui scrisă și semnată (trebuie să existe undeva) era necesară la deschiderea dosarului, era o piesă secretă. În ce-l privește, Y, negociatorul, își dovedea fidelitatea fațădecauzăși,bineînțeles,erarăsplătit. Personajul secundar, dostoievskianul X, mai avea un capăt de rol de jucat și la fel de surprinzător. Iertat pentru furtișaguri, el a primit un post de muncitor necalificat la marele combinat din lunca Sucevei, unde s-

a produs hârtie de ambalaj câteva decenii, și începea să

se uite că există. Asta, până în ziua când, trecând prin hala enormă a combinatului, un sul de hârtie de câteva tone s-a desprins inexplicabil din cârligele podului rulat

cu care era transportat și l-a prins dedesubt, l-a strivit. În unele comentarii a fost invocată pedeapsa Celui de Sus. Când se spune așa ceva, în Bucovina se face cruce. Am auzit însă și varianta că pe Lianu l-au răzbunat legionarii săi. Fapt e că un accident mortal de acest tip era fără precedent.N-auexistatnicivinovatsau vinovați. Din prefața la volumașul postum Hai, pană am descoperit surprins că Lianu, devenit totuși, în pofida

a ceea ce știam, „monahul Teodot”, a decedat în toamna

lui 1997. Socotind de la eliberarea din închisoare, avea așadar în urmă mai bine de două decenii de absență din viața literară a Sucevei, de retragere voită și tăcere. Apropiații, un profesor de liceu rădăuțean, o învățătoare- poetă, câțiva monahi îl considerau „patriarhul poeziei bucovinene”. Era cel mai vârstnic dintre supraviețuitorii războiului, refugiilor, jumătății de secol de comunism, închisorii, asta e sigur. Și mai e semnalabil aici un adevăr neglijat: Lianu era – prin mentalitate, morală și credințe, atașamente, viziune despre literatură, dar și despre lume, chiar prin felul de a fi și a vorbi – om al secolului al XIX-lea, contemporan în spirit cu Hurmuzăcheștii, cu Kirileanu, cu Sbiera, cu Torouțiu, cu ceilalți cărturari pomeniți când și când. Adaptat doar formal cu noi, cei din jurul său, pe care ne suporta resemnat, cu înțelepciune, el a rămas esențialmente un miraculos supraviețuitor neintegrabil, un fel de extraterestru cu mască. Sigur, „patriarh al poeziei” e mai puțin o evaluare critică de istorie literară și mai mult un omagiu pios. Pe care, după mine, într-o lume în care nu ne dau afară din casă prin cantitate valorile inoxidabile, aproape uitatul Teofil Dumbrăveanu-Lianu îl merită cu prisosință.

,

43
43
cadran

cadran

cadran
cadran
BUCOVINA LITERARĂ
BUCOVINA LITERARĂ

Prin şi peste ochelarii matematicii

Theodor

CODREANU

La Curtea de Argeş, se petrec, într-un an, cel puţin două evenimente culturale de anvergură naţională şi internaţională: Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş, care adună câteva zeci de poeţi din toată lumea, dar şi scriitori din ţară, sub patronajul lui Dumitru M. Ion şi al Carolinei Ilica (în luna iulie), apoi, în acest an între 7-11 august, Podul de reviste (devenit şi acesta tradiţional), de o amploare similară, organizat, de astă dată de un matematician şi scriitor (membru al USR din 1990), acad. Gheorghe Păun (membru şi al Academiei Europei), personalitate de dimensiuni internaţionale, tradus în principalele limbi de circulaţie şi cel mai citat informatician român în străinătate, pentru multe realizări, între care şi introducerea unui model de calcul inspirat din biologia celulei, model care-i poartă numele, după cum citim pe ultima copertă a cărţii sale Lumea văzută de un matematician (Editura Arefeana, Bucureşti, 2009). Şi ca scriitor Gheorghe Păun are o bibliografie bogată (poezie, romane, memorii, publicistică şi critică literară), însă, între cărţile de această factură, mă opresc, deocamdată, la una de graniţă publicistică, interesându-mă cum vede un matematician lumea, cu atât mai mult, cu cât el însuşi ne atrage atenţia că o caută şi o înţelege „prin şi peste ochelari” de matematician (Promisiune, în Lumea văzută de un matematician, p. 7). Acest prin şi peste ochelarii matematicii duce cu gândul nu numai la congenerul său ilustru, Dan Barbilian/Ion Barbu, dar şi la o gândire transdisciplinară, chiar fără a fi ancorată programaticîn paradigmaculturalăatransmodernităţii. Seria de tablete, aflăm din Cuvânt înainte, s-a născut la sugestia şi solicitarea ziarului Argeş Expres, prin Gavrilă Moise şi Silviu Gherman, redactorul-şef de-atunci, încât primul articol s-a concretizat la 23 octombrie 2006, colaborarea durând până în 2009, când articolele au şi fost adunate în carte, derulându-se, în timp, fără nicio constrângere tematică, după un model caleidoscopic, autorul vorbind despre numeroasele călătorii („din Cicăneşti până în Noua Zeelandă”), despre personalităţile cunoscute, despre cărţi, „despre viaţă şi vieţuire, bătrâneţe, altruism şi prostie, despre jocuri – nu pot să nu amintesc de GO, despre întâmplări cu noimă (sau măcar cu oarece haz), despre flamenco şi corrida, despre nordul cel serios şi

44
44

rece, cu sauna lui purificatoare, despre sudul cel ardent

şi entropic, despre Curtea de Argeş şi oamenii săi,

evenimentedepeaicisau deaiurea.”(p.7). Ca şi Dan Barbilian, Gheorghe Păun ştie că matematica este, între „ştiinţele exacte”, cea mai apropiată de poezie, procurând cele mai înalte

satisfacţii estetice. Iar întâiul semn este misterul jocului, comun poeţilor şi matematicienilor. Se pot aduce argumente că matematica pură este lipsită de utilitate, ca şi poezia pură. O tabletă se intitulează Despre utilitatea matematicii, în care, după recunoaşterea rolului de avangardă în ştiinţe (deci, ca supremă utilitate), se avansează şi ideea „gratuităţii”, în vecinătatea artei pentru artă, culminând cu teoria numerelor, care, timp de două milenii, „a fost considerată partea cea mai pură a matematicii, iar studiul numerelor prime partea cea mai gratuită a teoriei numerelor”, pentru ca utilitatea, greu de prevăzut, să izbucnească abia în era calculatoarelor, datele circulate între acestea fiind securizate „tocmai folosind cifrări bazate pe numerele prime.” (p. 16). Ne întrebăm însă dacă nu cumva poezia urmează aceeaşi cale, gratuitatea ei, susţinută tot de vreo două milenii, fiind, în realitate, de supremă utilitate pentru Fiinţă, cum a dovedit-o, altminteri, Martin Heidegger pornind delapoezialuiHölderlin. Primele tablete ale volumului vorbesc chiar despre felul cum se joacă matematicienii cu numerele. Între aceştia, Paul Erdös (1913-1996) şiArto Salomaa, „gurul meu” (p. 9). Matematicianul maghiar şi-a construit cariera din „provocări”, cerându-le colegilor întâlniţi să-i dea spre rezolvare probleme, pe care şi le nota, le rezolva şi le trimetea autorilor sub formă de articole, cazul concretizându-se în peste 1500 de texte, avându-l coautor. El a introdus noţiunea de distanţe Erdös. Conform acesteia, un matematician coautor cu

el are numărul Erdös unu. Gheorghe Păun consideră că

numărul Erdös al său este doi, întrucât Solomon Marcus a scris împreună cu matematicianul maghiar un articol, iar el a scris, la rându-i, un articol împreună cu Solomon Marcus. Arto Salomaa a extins invenţia cu numărul Bach, pe criteriul strângerilor de mână. Arto Salomaa a calculat că numărul Bach al său este

cinci: „Nu ştiu cum a calculat-o, dar contez pe Arto,

niciodată n-a dat greş în matematică.” (p. 9). Există, spune matematicianul nostru, şi o variantă românească

a numărului Erdös – distanţa Moisil, bazată pe

ciocnirea de pahare (cu vin, desigur). Trebuie să-i semnalez d-lui acad. Păun că mai există o variantă românească, distanţa Eminescu