See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/342661439

Literatura migrantă în spațiul de limbă germană. Lista Chamisso: mărirea și

decăderea unui portret de grup

Book · March 2019

CITATIONS READS

0 113

1 author:

Roxana Rogobete
West University of Timisoara
19 PUBLICATIONS   2 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

German language migrant literature View project

German and Hungarian Authors from Romania View project

All content following this page was uploaded by Roxana Rogobete on 03 July 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

BIBLIOTECA DE CERCETARE
SERIA FILOLOGIE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ROGOBETE, ROXANA
Literatura migrantă în spațiul de limbă germană :
Lista Chamisso : mărirea și decăderea unui portret
de grup / Roxana Rogobete. - Timişoara : Editura
Universităţii de Vest, 2019
Conţine bibliografie, - Index
ISBN 978-973-125-679-5
82.09

Redactor: Alina Radu

Coperta: Lumi și granițe, fotografie de Ioana Karina Nan
Tehnoredactare și copertă: Dorin Davideanu

© 2019 Editura Universităţii de Vest, pentru prezenta ediţie

Editura Universităţii de Vest

Str. Paris, nr. 1
300003, Timişoara
E-mail: editura@e-uvt.ro
Tel.: +40 - 256 592 681
 Roxana Rogobete

Literatura migrantă
în spațiul de limbă germană
Lista Chamisso. Mărirea și decăderea
unui portret de grup

Editura Universităţii de Vest

Timişoara, 2019
 Cuprins

Argument..................................................................................................................... 7

Capitolul I.
Germania postbelică. Repere istorice, sociale, culturale...................................... 15
I.1. Introducere.................................................................................................... 15
I.2. O Europă cu multiple definiţii....................................................................... 18
I.3. Homo migrans. Către o definiţie a migraţiei................................................. 22
I.4. De la Germanii la Germania (1955-2019).................................................... 28
I.5. Cazul Austriei................................................................................................ 34
I.6. Cazul Elveţiei................................................................................................ 36
I.7. „Migration is here”........................................................................................ 37
I.8. De la geografia fizică la cea identitară şi lingvistică..................................... 43

Capitolul II.
Literatura migrantă. Repere teoretice................................................................... 49
II.1. Introducere................................................................................................... 49
II.2 Literatura unei naţiuni? Literatura unei limbi? Pentru o valorizare
post-naţională a literaturii............................................................................ 51
II.3. Dimensiunile literaturii de limbă germană.................................................. 53
II.4. Începuturile: Gastarbeiterliteratur şi receptarea ei..................................... 58
II.5. Migrationsliteratur/ Migrantenliteratur. Literatura migraţiei
şi literatura migrantă. Câteva definiri.......................................................... 68
II.6. Premiul Adelbert-von-Chamisso................................................................. 71
II.7. Răspunsul Austriei: schreiben zwischen den kulturen................................117
II.8. Din nou despre neutralitatea Elveţiei......................................................... 122
II.9. Literatura interculturală, literatura transculturală sau o nouă
Weltliteratur? Spre o posibilă definire....................................................... 123

Capitolul III.
Literatura migrantă. Studii de caz....................................................................... 133
III.1. Franco Biondi şi fotografiile dublei străinătăţi.
Gino Carmine Chiellino şi poezia depărtării............................................ 133
III.2. Corporalitatea limbajului şi sanatoriul de cuvinte:
Emine Sevgi Özdamar.............................................................................. 152
III.3. Feridun Zaimoglu – un „Kanak” fără yumuşak........................................ 156
III.4. Wladimir Kaminer. Fals ghid de călătorie: o aventură
din Rodina în Heimat............................................................................... 162
 III.5. Vladimir Vertlib şi interstiţiul ca definiţie................................................. 174
III.6. Cătălin Dorian Florescu – drumul către scriitorul elveţian
Catalin Dorian Florescu. Scriitori de origine română în spaţiul
de limbă germană...................................................................................... 179
III.7. Ilija Trojanow – colecţionarul de lumi. Dimitré Dinev şi falsa revoluţie... 198
III.8. O nouă Trümmerliteratur? Dragica Rajčić, Nicol Ljubić
şi Saša Stanišić în faţa războiului.............................................................. 204
III.9. Concrete Cotten........................................................................................ 235
III.10. Abbas Khider şi scrisorile arabe............................................................. 245
III.11. „Dublă ecranizare”. Romanul-Facebook al lui Senthuran Varatharajah... 254
Consideraţii finale. Lista Chamisso. Mărirea şi decăderea unui portret de grup..... 273
Anexe....................................................................................................................... 283
Nota autoarei............................................................................................................ 291
Bibliografie.............................................................................................................. 295
Listă de figuri........................................................................................................... 321
Indice de autori........................................................................................................ 323
 The Wall(s) şi Mauer im Kopf. Într-un foarte recent şi interesant articol,
politologul Valentin Naumescu atrage atenţia asupra schimbării radicale
a discursurilor despre ziduri şi frontiere din ultimii treizeci de ani1. Dacă
la sfârşitul anilor ’90 predomină paradigma deschiderii, a toleranţei,
a „reunificărilor”, ar fi fost cazul ca, după trei decenii, graniţele să devină
subiectul unor fluidizări şi dematerializări. Dar ce ne arată, în realitate, ultimii
ani? Cele mai răsunătoare exemple vin de la Orbán Viktor, care a construit un
zid de sârmă împotriva migranţilor care îi traversau ţara, şi de la Donald
Trump, care pare dispus să arunce economia americană în aer pentru a-şi
construi zidul la graniţa cu Mexicul. Brexitul, de asemenea, nu este nici el mai
prejos în configurarea unei geopolitici europene din ce în ce mai complicate.
De altfel, de la căderea zidului Berlinului, Uniunea Europeană a construit 1 000
de kilometri de ziduri pentru a-şi consolida graniţele2. O încercare de diagnoză,
aşadar, nu aduce rezultate îmbucurătoare, iar realitatea pare că doar confirmă
avertismentele lui A. de Tocqueville în privinţa democraţiilor iliberale şi duce
înapoi la izolarea individului impusă de către sistem, aspect pe care îl regăsim
criticat în The Wall al celor de la Pink Floyd.
Prezenţa accentuată a acestui simbol, în fond, atât în geografia concretă,
cât şi în cea discursivă, trădează o frică permanentă de Celălalt, conturează
naraţiunile mentale – individuale şi colective – pe care le putem asocia cu ceea
ce în limba germană se numeşte Mauer im Kopf – ziduri mentale care oferă mai
degrabă o securitate abstractă, numai un sentiment al securităţii. Însă geometria
nu oferă niciun fel de garanţii până la urmă, pentru că zidul nu va reprezenta,
pentru cel lăsat pe dinafară, decât o tentaţie şi mai mare. Vecinătăţile primej-
dioase, neîncrederile compulsive activează un adevărat „sistem de apărare”

1
Valentin Naumescu, Avatarurile Occidentului. De la „The Wall” (Pink Floyd, 1979)
şi „Mr. Gorbachev, Tear Down This Wall!” (Reagan, 1987) la „Walls Work” (Trump,
2019), 15 februarie 2019, disponibil online pe
http://www.contributors.ro/editorial/avatarurile-occidentului-de-la-%E2%80%9Ethe-
wall%E2%80%9D-pink-floyd-1979-si-%E2%80%9Emr-gorbachev-tear-down-this-
wall%E2%80%9D-reagan-1987-la-%E2%80%9Ewalls-work%E2%80%9D-trump-
2019/, accesat ultima dată la 16 februarie 2019.
2
Jon Stone, „The EU has built 1,000 km of border walls since fall of Berlin Wall”, în
The Independent, 9 November 2018,
https://www.independent.co.uk/news/world/europe/eu-border-wall-berlin-migration-
human-rights-immigration-borders-a8624706.html, accesat ultima dată la 16 februarie
2019.

7
împotriva tuturor elementelor cărora li se atribuie potenţial distructiv. Pare
astfel că nevoia de îngrădire, separare funcţionează cu intermitenţe, dar nu
dispare de fapt niciodată, rămâne ancorată în faliile fiinţei.
Literatura ar trebui să unească, să spargă bariere – dar este şi ea supusă
unor instituţii canonizatoare, tributare sistemului. Acest studiu este, aşadar,
despre puterea de seducţie a zidurilor pe care literatura le dărâmă sau le
construieşte în mentalul cititorilor.

Volumul de faţă, având la bază o teză doctorală, urmăreşte devenirea şi

„decesul” unui premiu literar instituit în spaţiul german în perioada postbelică,
focalizându-se asupra câtorva autori premiaţi de către Academia Bavareză de
Arte Frumoase (Bayerische Akademie der Schönen Künste), Fundaţia Robert
Bosch (Robert-Bosch-Stiftung) şi Institut Deutsch als Fremdsprache din cadrul
Ludwig-Maximilians-Universität München. Distincţia Adelbert-von-Chamisso
este cea pe care o avem astfel în vedere, acordată iniţial scriitorilor de limbă
germană care provin dintr-un alt mediu cultural, în sensul în care fac parte, la
origine, din spaţii etno-culturale diferite de cel de limbă germană, însă, datorită
migraţiei, ajung în mediul germanofon, de care vor aparţine atât din punctul de
vedere al toposului din care scriu, cât şi din punct de vedere lingvistic, pentru
că nu vor scrie în limba maternă, ci în idiomul german (cu variaţiunile fireşti
dictate de regiunile dialectale ori de vocabularul specific unor micro-
comunităţi). Premiul a fost acordat în perioada 1985-2017, iar „definiţia”
acestuia s-a schimbat în funcţie de anumite politici culturale ori chiar în funcţie
de manifestările textuale luate „în vizor”. El coagulează, inerent, un „portret de
grup”, însă autorii incluşi în această „listă” se manifestă diferit în mediul
cultural-literar, având, în acelaşi timp, motivaţii distincte sau un bagaj cultural
diferit. Prin urmare, ne interesează ceea ce putem numi o „listă Chamisso”, în
care să urmărim „mărirea” şi, eventual, „decăderea” acestui portret de grup.
Studiul a pornit de la un seminar de literatură a migraţiei urmat în timpul
unui stagiu Erasmus (deci de la o migraţie temporară), însă accentul a căzut
apoi pe cei care au introdus termenul şi l-au promovat, pentru că am simţit
necesitatea de a restrânge domeniul – literatură migrantă şi literatură a
migraţiei au existat de-a lungul timpului sub diferite forme, dar şablonarea şi
conturarea unui canon (periferic sau nu) nu au reprezentat o dezbatere, cel
puţin nu în literatura de limbă germană. Ipoteza de la care am pornit are ca
puncte focale inconsecvenţa şi invaliditatea unor jurizări – nu negăm necesi-
tatea unei astfel de recunoaşteri, dimpotrivă – este şi modul în care am şi ajuns
la aceşti autori –, însă ne interesează, pe de o parte, motivaţiile autorilor de
a scrie, iar, pe de altă parte, motivaţiile juriului de a-i selecta.
Scopul lucrării noastre este şi de a cerceta o sferă nelipsită de
controverse, dar intrinsecă studiilor literare – transformările pe care le poate
suferi un eventual canon literar. Trebuie să menţionăm de la bun început că
ne referim, în ceea ce priveşte cadrul comparaţiei, la literatura de expresie

8
germană din perioada postbelică, pentru că nu putem avea pretenţia de
exhaustivitate şi nu putem face o incursiune în întreaga literatură produsă în
acest idiom. Ceea ce putem analiza însă sunt anumite cazuri de autori care s-ar
potrivi „schemei” de lucru pe care o folosim: scriitori cu background migrant
care creează (în perioada postbelică) în germana învăţată ca limbă străină. Ne
raportăm şi la modul în care un premiu literar, chiar şi minor pe scena literaturii
germane, are sau nu capacitatea de a canaliza sau de a modela până la urmă
interesul publicului şi de a orienta într-o anumită direcţie critica de receptare.
Modelul cultural rezultat este similar cu cel al literaturii postcoloniale de limbă
engleză sau al literaturii francofone (ce include literatura maghrebiană de
expresie franceză, spre exemplu) – dar nu vorbim aici, în spaţiul germanofon,
decât despre o alegere voluntară a germanei, nu de impunerea ei în urma unor
convenţii politice. În urma cartografierii acestui spaţiu literar argumentăm
faptul că se poate vorbi de o nouă Weltliteratur, nu în sens goethean, ci sensul
conturării unei literaturi de tip reticular, în care culturi distincte devin nodurile
conectate de limba germană.
În primul capitol, intitulat Germania postbelică. Repere istorice, sociale,
culturale ne focalizăm atenţia asupra contextului politic şi social din ultimii
60-70 de ani, coordonate determinate, pe de o parte, de cea de a doua confla-
graţie mondială, iar, pe de altă parte, de politicile duse de diferite state euro-
pene din spaţiul germanofon cu privire în special la fenomenul migraţiei.
Astfel, analizăm contextul macro-cultural din Germania (cu cele două „feţe”
ale sale), Austria şi Elveţia, urmărind felul în care migrantul este unul din
factorii care fluidizează graniţele (fizice, lingvistice, identitare). Nu putem
scăpa din vedere configuraţia actuală, pe care o considerăm relevantă pentru o
posibilă comparaţie cu măsurile luate în cazul valurilor anterioare de migraţie.
Cel de-al doilea capitol (Literatura migrantă. Repere teoretice) consti-
tuie partea teoretică a demersului nostru, în care expunem nuanţele termino-
logice care au fost vehiculate de-a lungul timpului, într-o retrospectivă
nu întotdeauna obiectivă: de vreme ce diferiţi termeni au fost introduşi, ne
propunem să îi utilizăm numai în contextele potrivite, astfel încât realizăm
câteva decelări pe care nu le-am considerat a fi explicate clar în literatura de
specialitate. Problematică este, în fond, această nevoie de clasificare. În primul
rând, trebuie amintit faptul că fenomenul nu este nou – există autori deja
recunoscuţi în anumite culturi care au o altă limbă maternă, cum ar fi Vladimir
Nabokov, Andrei Makïne, Joseph Conrad, Milan Kundera (iar, pentru cultura
română, exemple sunt Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran etc.). Însă
cultura germană este cea care dă un nume şi „clasifică” autorii de provenienţă
străină în spaţiul european – literatură migrantă – iar multe noţiuni s-au utilizat
pentru a desemna în special ceea ce noi numim „lista Chamisso” ori „literatura
Chamisso” – pentru a ne referi strict la cei care au primit premiul de care
ne ocupăm. Dacă instituţiile culturale germane au avut această politică de a
„marca” scriitorii migranţi printr-un premiu separat, acelaşi lucru se întâmplă

9
în Austria, unde anual este publicată o antologie de acest fel, pentru a promova
scriitorii: „schreiben zwischen den kulturen”. În schimb, zona elveţiană este
marcată oricum de multiculturalitate, astfel încât o discuţie în care biografia
autorului să primeze nu se regăseşte frecvent în plan literar. Trebuie să men-
ţionăm faptul că utilizarea termenului-umbrelă literatură migrantă face ca
atenţia noastră să fie în primul rând îndreptată către autori proveniţi din alte
culturi care scriu în limba germană. În acest context, ne-a atras atenţia modul în
care premiul Chamisso a generat o „listă” de autori în perioada 1985-2017, dar
şi cum aspecte negative sau pozitive ale înfiinţării, iar apoi, ale sistării
premiului au fost valorificate.
Ultimul capitol al volumului prezintă câteva studii de caz; mai precis,
din cei peste 70 de autori menţionaţi de acest premiu, am selectat scriitori
proveniţi din spaţii distincte, pe care îi considerăm reprezentativi pentru a
argumenta (i)relevanţa acordării premiului, dar şi transformarea acestuia. Deşi
autorii menţionaţi provin din spectre culturale diferite, observăm recurenţa
anumitor dominante tematice în textele lor – cele care ne îndreptăţesc, din
punctul nostru de vedere, să le analizăm volumele şi din perspectiva literaturii
migrante şi a literaturii migraţiei.
Demersul nostru ne obligă la conturarea unui discurs care nu ţine cont
numai de aspectele estetice şi textuale, ci şi de modul în care se configrează un
discurs ficţional pornind de la un aspect real, documentabil. Într-o situaţie
ideală estetică, ne-ar interesa numai textul, însă un demers istorico-literar-
comparatist precum acesta nu poate evita contextualizarea. Cu toată reticenţa
unor scriitori de a fi asociaţi migraţiei, nu putem evita o narativizare a par-
cursului lor biografic, de vreme ce aspectul relocării sau al interacţiunilor
multiculturale este prezent în structurile de adâncime ale volumelor. Această
dimensiune sociologică, documentară urmăreşte, totuşi, aceste texte. Căci dacă
autorii înşişi s-ar putea desprinde de acest aspect, ar fi abordat alte elemente în
scrierile lor, s-ar fi îndepărtat în mod dinadins de „pericolul” asocierii cu
migraţia. Considerăm că textele lor nu trebuie ignorate din miezul literaturii
germane, pentru că migraţia este un element al realităţii ce necesită a fi,
într-adevăr, documentat. Niciun scriitor nu a refuzat premiul (care constă în
lecturi publice, turnee, dar şi într-un premiu în bani) ce conferă o vizibilitate,
totuşi, pe care ei decid cum să o gestioneze, până la urmă.
Important este, totodată, cum sunt receptaţi autorii în spaţiul cultural
natal, însă acest fapt este greu de analizat, în sensul în care nu avem acces la
critica de întâmpinare din diferite limbi, astfel încât ne limităm la a spune că
mediul anglofon, italian, românesc amintesc mereu de originea scriitorilor şi
marchează debutul sau succesul lor în spaţiul german, printr-o nevoie de
autolegitimare. În acest context, nu credem că scrierile pot fi considerate
„remitenţe”, dacă nu se adresează publicului din spaţiul cultural natal. Nu avem
de a face, aşadar, cu o literatură diasporică pentru că nu respectă această
structură a termenului dia – a trecerii dincolo, a arunca peste, a face o legătură
între comunitatea natală şi noua micro-comunitate care îi primeşte.

10
 Urmărim, de asemenea, inserţia în viziunea unei limbi de adopţie, dacă
schimbarea lingvistică marchează stilistic textele autorilor, pentru că mutaţia
lingvistică este de fapt cât se poate de justă şi de motivată. Comunitatea este
fondată pe limbaj, astfel încât schimbarea „cetăţii” aduce, de cele mai multe
ori, şi schimbarea limbii pentru a putea comunica în interiorul comunităţii. Cât
e supunere, cât e alegere voluntară în adecvarea la anumite norme ale limbii
de adopţie – care deja presupun o reaşezare personală, dar şi o „îmblânzire”
a limbii străine?
Traseul literar pe care îl abordăm urmăreşte, pe de o parte, o posibilă
etapizare a literaturii migrante, care respectă, până la un punct, atât cronologia
valurilor de imigranţi, cât şi cronologia premiului Chamisso. Pe de altă parte,
ne-am orientat şi către o serie de formule care trădează fermentul expe-
rimentării formelor (aşa-numitele „interviuri” ale lui Feridun Zaimoglu,
romanul-Facebook al lui Senthuran Varatharajah, poezia de factură concretă a
lui Ann Cotten). Prin urmare, pornim de la textele italienilor Franco Biondi şi
Gino Chiellino, unde este figurată cel mai bine existenţa unui Gastarbeiter în
Germania (marcată de sentimentul „dublei străinătăţi”). Apoi ne oprim asupra
celei mai mari culturi minoritare din spaţiul german, selectând doi autori de
origine turcă (Feridun Zaimoglu şi Emine Sevgi Özdamar), ale căror texte se
concentrează şi asupra aspectului lingvistic (un oarecare slang la Zaimoglu, dar
o înţelegere viscerală a limbilor la Özdamar). Prin Feridun Zaimoglu
exemplificăm şi ironia celei de a doua generaţii a imigranţilor, pe care întregul
fenomen al labelingului îi incomodează. Anii 1990 şi 2000 marchează un
Eastern Turn în literatura migrantă, turnură pe care am evocat-o pe mai multe
paliere culturale. Pe de o parte, abordăm scriitori care au ales emigrarea în
timpul comunismului, cauzele fiind politice sau personale (Rusia: Wladimir
Kaminer, Vladimir Vertlib; România: Cătălin Dorian Florescu, Aglaja
Veteranyi; Bulgaria: Ilija Trojanow, Dimitré Dinev), pe de altă parte, observăm
cum războaiele din fosta Iugoslavie au adus o nouă literatură a războiului pe
scena de limbă germană: Dragica Rajčić, Saša Stanišić, Nicol Ljubić, Martin
Kordić. Un caz singular este reprezentat de Ann Cotten din Statele Unite ale
Americii, autoare care înglobează două tradiţii literare (de limbă engleză,
respectiv germană) ale experimentului lingvistic în textele sale. Anul 2017,
ultimul în care s-a decernat premiul Chamisso, a adus în prim-plan autori ale
căror texte pot fi extrapolate şi în zona contemporană: Abbas Khider din Irak,
respectiv Senthuran Varatharajah din Sri Lanka. Considerăm că aceşti ultimi
doi autori premiaţi probează utilitatea premiului în diseminarea unor proble-
matici cât se poate de actuale. Abbas Khider îşi îndreaptă atenţia atât către
Orientul măcinat de conflicte (unde este de fapt problema ori cauza
migraţiilor), cât şi pe contactul dintre societatea-gazdă şi migranţi, la nivel
birocratic. Senthuran Varatarajah abordează, la rândul său, un subiect de
maxim interes în ultimii ani, romanul său fiind cel prin care noile medii pătrund
în literatură. Avem de a face în cazul lui, aşadar, cu ideea unei literaturi virtuale

11
sau create în mediul virtual. Practic, forma pe care o ia o astfel de literatură
(migrantă) se înscrie fără probleme în curentele contemporane, nu există
limitări de acest gen care să izoleze în vreun fel producţiile literare de
mainstreamul existent.
În ceea ce priveşte decelarea formelor literare abordate de autorii selec-
taţi, preavalează scrierile romaneşti. În poezie (analizată tangenţial) observăm
un decalaj destul de evident între autorii care nu pot ieşi din tema migraţiei – şi
produsele lor sunt uneori destul de patetice (Gino Chiellino, chiar şi Dragica
Rajčić, ultima aducând totuşi note mai sumbre) – şi cei care preferă expe-
rimentul în literatura lor (Ann Cotten, spre exemplu). În proză, în schimb,
există destule variabile, pentru că avem de a face atât cu scurte naraţiuni
focalizate asupra vieţii de Gastarbeiter (Franco Biondi), cât şi cu romane
despre război (Cum repară soldatul gramofonul, Meeresstille), romane ironice
(Wladimir Kaminer), sau romane-Facebook (Senthuran Varatharajah).
Ar fi, aşadar, o literatură strict contemporană în discuţie, de unde şi unele
dificultăţi sau omisiuni inerente cercetării, însă avem convingerea că o privire
exterioară3 este menită să lase deoparte pericolele unor efuziuni emoţionale,
naţionaliste, dar şi teama de a nu fi politically correct. Ecuaţia însă nu este
deloc uşoară. Pentru că ne ocupăm de o literatură „extrem-contemporană”, în
care încercăm să descifrăm sau să coagulăm reguli, să căutăm a defini sau a
alege participanţi, este clar că am intrat într-un joc înfinit – singura finitudine
este reprezentată de sistarea premiului Chamisso în 2017 – dar constituirea unei
literaturi migrante sau a migraţiei se dovedeşte a fi infinită. Este şi ceea ce
joacă autorii – jocul infinit al rămânerii în scenă, iar poate intenţia de
catalogare a acestora nici nu ţine de finitudine, pentru că nu putem opera, în
spaţiul literar, numai cu limite sau definiţii apodictice. Ne interesează, totodată,
felul în care situaţiile se modelează, în care autorii folosesc strategii textuale –
cât de finit sau infinit este jocul de-a literatura? Prin urmare, nu aducem în
discuţie analiza ficţiunii şi a „fiinţelor de hârtie” în identificarea strategiilor şi a
variantelor posibile (poate doar în cazul ecuaţiei identitare a personajelor, dacă
e cazul), ci ne orientăm spre poziţiile adoptate de autori.
Constanta operată drept criteriu pentru a ne raporta la validitatea
premiului, o constituie utilizarea limbii germane: nu întotdeauna autorii distinşi
cu premiul Chamisso au renunţat la limba sau cultura matriceală ori educa-
ţia plurilingvă a însemnat şi ancorarea în literatura de expresie germană.
Considerăm că în conturarea „listei Chamisso” idiomul utilizat este definitoriu,
iar autorii ar trebui să fie în primul rând scriitori de limbă germană, chiar dacă
există şi raportări ale textelor la limbile materne. Dacă în cazul lui Norman
Manea utilizarea românei este un argument, din punctul său de vedere, pentru

3
Vezi Andreea Deciu-Ritivoi, Intimate Strangers: Arendt, Marcuse, Solzhenitsyn, and
Said in American Political Discourse, Columbia University Press, New York, 2014, în
care autoarea marchează relevanţa unei priviri exterioare pentru societate.

12
apartenenţa la spaţiul literaturii române („Mă prezint ca scriitor român pentru
că sunt scriitor român. După părerea mea, clasificarea unui scriitor trebuie să se
focalizeze pe limbă [...]. Este, în primul rând, vorba de limbă, iar restul este
problema lui personală, tematica, biografia lui ş.a.m.d. Deci, sunt scriitor
român întrucât continui să scriu literatură în limba română”4), operăm în
oglindă şi argumentăm că în cazul scriitorilor de origine română, alegerea
germanei (indiferent de motivele care duc la acest fapt) îndepărtează autorii
de publicul românesc. De o literatură migrantă provenită din cultura română
aminteşte Eugen Simion în câteva articole publicate în revista Cultura ori în
Caiete critice, dar se limitează la Cioran, Ionescu şi Eliade, iar terminologia
nu este deloc explicată ori motivată5.
Spaţiul interstiţial în care se pot situa scriitorii migranţi nu este uşor de
definit ori de prins în formule: „A scrie despre literatura şi despre scriitorii
exilului este echivalent cu a încerca să te deplasezi pe un teren al nisipurilor
mişcătoare sau, cu un alt termen de comparaţie, în spaţiul geometriei
neeuclidiene“6. Tratăm, într-adevăr, o literatură translingvistică, transnaţională,
dar am decis să nu ne oprim la trans-, să nu îl transformăm într-un recipient în
care poate intra orice în ziua de astăzi; nu trebuie să simplificăm terminologia,
să o utilizăm pe cea mai „flexibilă”, în condiţiile în care, de fapt, deseori trans-
nu mai caracterizează nimic, nu mai are niciun specific. În acelaşi timp, chiar
dacă migraţia poate reprezenta doar un „epifenomen” (deşi perioada contem-
porană a început deja să ne contrazică), produsul ei literar nu trebuie să rămână
o „epiliteratură”. Este ea o literatură conjuncturală sau, dimpotrivă, trebuie să
fim excesiv de politically correct şi să acordăm centralitate unui fenomen
marginal, aşa cum este considerat? Prin succesul pe piaţa de carte al unor
autori, prin includerea acestui domeniu de studiu în aria curriculară a mai
multor universităţi (la München, Hamburg, Freiburg, Mainz, Bielefeld, Kiel,
Dresden, Jena etc.) este clar că mediul literar nu se mai poate ascunde după
deget şi nu îi mai poate nega existenţa – poate nu neapărat a unei „literaturi
migrante” coagulate din toate punctele de vedere, ci cel puţin unor forme
literare specifice iniţiate de autori cu background migrant. Nu considerăm
necesar ca cercetătorii să se eschiveze de la a folosi o terminologie (câtă vreme
este cea potrivită) şi nici ca autorii să se delimiteze atât de drastic de o sferă
care până la urmă nu a fost introdusă în mediul universitar doar pe baza unor

4
Gabriel Onofrei, „Rămân scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu”,
interviu cu Norman Manea în Suplimentul de cultură, nr. 171/ 22–28 martie 2008, p. 8–
9, disponibil online la http://suplimentuldecultura.ro/3130/interviu-cu-norman-manea/,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
5
Vezi Eugen Simion, „Literatura «migrantă» (I)”, în revista Cultura, nr. 278 din
17 iunie 2010; Eugen Simion, „Literatura «migrantă» (II)”, în revista Cultura, nr. 279
din 23 iunie 2010.
6
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, Editura
Compania, Bucureşti, 2003, p. 18.

13
politici, pentru că acest fapt trădează în fond un real interes pentru text şi
scriitor. Este interesul dat de puterea cuvântului care aduce revenirea la
poveste, dar la o poveste care descrie schimbările sociale, culturale contem-
porane: „De fapt, valoarea unei literaturi minore scrise de migranţi rezidă în
abilitatea lor de a spune povestea unei culturi-ţintă care conectează schimbările
culturale globale şi locale”7.
Subiectul nostru necesită, prin urmare, un alt fel de discurs, pentru că
intrăm pe teritoriul sociologic, politic chiar – deci nu putem fi lipsiţi de
pragmatism –, este un discurs pe care l-am descifrat şi aplicat „din mers”, iar
evenimentele petrecute în ultimii cinci-şapte ani sunt cât se poate de profitabile
în ceea ce priveşte experienţa noastră de consumator de cultură şi ştiri, până la
urmă. În ceea ce priveşte metodele utilizate pe parcursul acestui studiu, ne-am
îndreptat atenţia către sociologie, istorie şi politologie pentru a configura
contextul ultimilor 60-70 de ani în ceea ce priveşte migraţia. Astfel, am apelat
şi la studii de statistică pentru a cuantifica, într-o anumită măsură, valurile de
migraţie şi provenienţa acestora. Presa contemporană a fost un bun barometru
pentru politicile actuale ale ţărilor cu privire la migranţi sau diferite procese
electorale. Totodată, am utilizat dicţionare, lingvistice ori sociologice pentru a
detalia valenţele termenului „migrant”, dar şi nuanţele incluse de „exil” sau
„refugiat”. Cadrul teoretic esenţial a pornit de la o nuanţare terminologică
pentru a repera principalele sintagme folosite pentru a desemna texte ale
literaturii Chamisso, ajungând apoi la aspecte studiate de istoria literară (spre
exemplu, pentru a documenta relaţia dintre biografie şi text), dar şi la analiza
relaţiilor tematice, structurale şi de gen care se pot stabili între texte, ori la
identificarea (hermeneutică) unor valenţe mai ample ale fragmentelor.
Literatura, ca parte componentă a discursului sociolingvistic şi cultural,
produce genealogii ale memoriei pe care numai un agregat de metode îl poate
descifra. Migraţia, la rândul ei, impune întrebări latente, dar tensionate şi
tensionante: „Refugiaţii trezesc întrebări latente”, consideră Ilija Trojanow în
volumul Nach der Flucht8. Conjuncţia dintre cele două nu poate decât să
suscite şi mai mult interes, iar cercetătorul şi lectorul realizează, în analiza lor,
o „colecţie de lumi”, precum scriitorul bulgar amintit mai devreme.

7
Graziella Parati, Migration Italy: The Art of Talking Back in a Destination Culture,
University of Toronto Press, Toronto, 2005, p. 103. În original: „In fact, the value of
a minor literature authored by migrants lies in its ability to tell the story of a destination
culture that connects local and global cultural changes”. În cazul în care nu există
o notă contrară, menţionăm că toate traducerile în limba română din acest volum ne
aparţin.
8
Ilija Trojanow, Nach der Flucht, S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2017, p. 54.
În original: „Flüchtende wecken schlafende Fragen”.

14
 9

În vederea stabilirii contextului în care se poate afirma literatura migrantă,

trebuie să evidenţiem principalele coordonate socio-istorice şi culturale ale
spaţiului de limbă germană în perioada postbelică („cele două Germanii”:
Republica Democrată Germană, Republica Federală Germană; Austria şi
Elveţia). Ceea ce ne interesează, în principal, este modul în care a fost abordată
chestiunea migraţiei şi a migranţilor în teritoriile amintite, de la politicile de
acceptare ori integrare (sau, dimpotrivă, de respingere şi stopare a fenome-
nului) ale statelor, până la modalităţi proprii (în speţă, socio-culturale) de
aculturaţie sau enclavizare a grupurilor imigrante.
Dacă Germania Federală se confruntă în anii 1950-1960 cu necesitatea
forţei de muncă pentru a se „reconstrui”, Germania Democrată rămâne o ţară
relativ închisă în această perioadă. Austria va avea de a face cu fenomenul
Gastarbeiter abia spre anii ’80-’90, perioadă în care, de fapt, mai multe ţări
occidentale se confruntă cu acest aspect. Două sunt motivaţiile pe care le putem
aminti în acest caz. Pe de o parte, acest lucru se întâmplă din cauza conflictelor
din fosta Iugoslavie, iar, pe de altă parte, eliberarea ţărilor central-est-europene
de sub influenţa sovietică a permis populaţiei din această zonă (România,
Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria etc.) să îşi părăsească statele natale, căutând
o viaţă mai bună în ţările dezvoltate din Occident. Aceste schimbări politice
vor trimite un număr mare de refugiaţi sau pur şi simplu migranţi în ţările
germanofone. Dacă din statele ex-comuniste, până la revoluţiile din 1989, cei
plecaţi spre Occident pot fi consideraţi refugiaţi, după căderea cortinei de fier
aceştia devin migranţi (în mare parte din cazuri, migranţi economici). Inclusiv

9
O primă variantă conţinând liniile directoare ale acestui capitol a fost publicată sub
titlul „The-De-Materialization of the Frontier: From Physical Geography to Identitary
and Linguistic Geography”, în Iulian Boldea (coord.), GIDNI 3: Globalization and
National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue, Literature
Section, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2016, p. 1561-1572.

15
politicile germane se schimbă în acest sens: până în 1989 cetăţenii din ţările
comuniste puteau cere azil politic statelor democratice din Vestul Europei (aşa
cum se întâmplă astăzi cu cetăţenii aflaţi în zone de conflict, precum Siria),
însă după această perioadă, cetăţenii vor fi consideraţi simpli migranţi,
refuzându-li-se, în mod logic, dreptul de a cere azil. Practic, prin ieşirea de sub
tutela comunismului şi adoptarea regimului democratic, devine mult mai uşor
pentru cetăţeanul de rând să îşi părăsească ţara natală, cuprins poate şi de
mirajul Occidentului. Mobilitatea şi libera circulaţie a persoanelor rămân o
caracteristică a statelor membre Uniunii Europene (sau aspirante la această
poziţie). Există, în acelaşi timp, o politică internaţională, comună tuturor
statelor, derivată din Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor
(1951), bazată pe Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pe Declaraţia
universală a drepturilor omului, care cataloghează diferite surse de ameninţare
existente în diverse state, în virtutea cărora cetăţeni din ţările considerate
nesigure pot fi automat primiţi cu statut de refugiat.
Fiind un stat cu politici mai degrabă restrictive în ceea ce priveşte
mobilitatea umană, Elveţia pare cea mai puţin afectată de acest proces, cea care
îşi controlează cel mai bine graniţele. De altfel, chiar pe teritoriul ei se sem-
nează diferite documente privind libertăţile şi drepturile omului, aspect având
şi o relevanţă simbolică.
Confiniile sunt şi cele de la care pornim în cercetarea noastră, de vreme
ce ne axăm pe fenomenul de migraţie internaţională, fundamentată pe existenţa
unor frontiere. Însă aceste graniţe fizice, geopolitice sunt la fel de fluide ca
identitatea individuală, astfel încât vom ajunge, în finalul studiului nostru, să
identificăm şi o serie de aspecte particulare care conduc la emigrare. Marcate
de contradicţii, paradoxuri, graniţele sunt mereu disputate, reconfigurate,
defensiv stabilite şi, mai mult, incluse în luptele pentru putere. Ele subliniază
centrul şi periferia care îl protejează, precum observă Marcel Cornis-Pope şi
Andrew Hammond: „Această idee că periferia defineşte centrul este concen-
trată în modul în care mecanismele disciplinare ale securităţii graniţelor – veri-
ficarea documentelor, tehnologii de supraveghere, patrule militare – formează
metonimia perfectă a societăţii carcerale a lui Foucault”10.
Deşi acest capitol al anchetei noastre nu se focalizează pe dimensiunea
literară, el reliefează tocmai importanţa extraliterarului, a contextului care pro-
duce şi în care se produce textul, demonstrând utilitatea unui demers inter-

10
Marcel Cornis-Pope, Andrew Hammond, „European Fiction on the Borders: The
Case of Herta Müller”, în Andrew Hammond (ed.), The Novel and Europe. Imagining
the Continent in Post-1945 Fiction, Palgrave Studies in European Literature, London,
2016, p. 143-160, aici p. 144. În original: „This idea that the periphery defines the core
is epitomised by how the disciplinary mechanisms of border security – document
checkes, surveillance technologies, military patrols – form a perfect metonym of
Foucault’s carceral society”.

16
disciplinar. Fără a fi o acţiune exhaustivă, studiul se racordează la perspecti-
vele istorică, sociologică şi economică, relevante pentru cadrul cultural în care
literatura migrantă îşi va găsi emergenţa. Dinamica socială determină erodarea
unei identităţi fixe, coliziunea individului cu societatea care îl obligă să îşi
renegocieze coordonatele, inclusiv cele lingvistice. Iar dacă migraţia a revenit
permanent în istoria europeană şi nu numai, se pare că şi atribuirea calităţii
marginale de migrant se iterează cu fiecare val, fără să omită excluderea din
mainstream. A depăşi aparentele incompatibilităţi între culturi, a împleti limbi
distincte într-un arabesc propriu devin manifestările unei interculturalităţi atât
de invocate în ultimele decenii. Omogenitatea etnică şi culturală a unui stat şi-a
pierdut deja valabilitatea, incidenţa migrantului în societatea contemporană
este din ce în ce mai ridicată, astfel încât există voci care susţin că termenul
nu mai este relevant ori că nu face altceva decât să discrimineze individul
de „nucleul” societăţii (core society), să îl aşeze la periferie. Totuşi, aşa cum
vom argumenta şi în capitolele viitoare, aspectul migraţiei este hotărâtor în
activitatea literară a scriitorilor aleşi ce fac parte dintre câştigătorii premiului
Adelbert-von-Chamisso. Acel fenomen de Sprachwandlung (mutaţie lingvis-
tică) este consecinţa migrării, dar şi determinantul vizibilităţii publice şi al
consolidării discursului intercultural, aşa cum înşişi autorii aleşi de noi în acest
periplu pledează. Totuşi, rămâne întrebarea: ce NU este intercultural astăzi?
În ce fel, astăzi, o cultură poate fi considerată o enclavă ferită de influenţe
externe? În posibila definire a acesteia, partea tradiţional-naţională se dimi-
nuează din ce în ce mai mult, făcând loc influenţelor globale ale unei culturi
supranaţionale, ce devin din ce în ce mai definitorii. În acelaşi timp, cultura
postmodernă actuală nu se mai caracterizează în principal prin adjective ce pot
fi incluse în sfera naţionalului, ci de cele globale (marcate, în mod esenţial, de
progresul tehnologic, de posibilitatea de mişcare a ideilor şi a populaţiei).
Din păcate (sau din fericire, pentru intensificarea dezbaterii), chiar în
timpul elaborării acestui studiu, aspecte ale inter-, multi-, trans-culturalităţii
au fost puse sub semnul întrebării în diferite state. Succesul unor politici cvasi-
naţionaliste (şi izolaţioniste) duse de către Donald Trump în Statele Unite ale
Americii,Vladimir Putin în Rusia (cel mai longeviv în direcţia naţionalismului,
dar cu o puternică tentă expansionistă, nu izolaţionistă), Nigel Farage în Marea
Britanie (stat a cărui populaţie a votat Brexitul în 2016, fenomen aflat încă
în proces), Marine Le Pen în Franţa („salvată” în primăvara anului 2017 de
Emmanuel Macron), Orbán Viktor în Ungaria, dar şi pericolul reprezentat de
ultranaţionalistul Norbert Hofer (candidat la alegerile prezidenţiale din Austria
în 2016) ori de Geert Wilders în Olanda constituie, de fapt, câteva crize venite
ca răspuns la această prea mare de-naţionalizare a culturii. Din fericire, în cazul
Germaniei, care în 2017 s-a aflat în plină campanie electorală, cei doi mari
adversari politici, Angela Merkel şi Martin Schulz, au pledat pentru o politică
pro-europeană fermă, reuşind să restrângă extremismul şi naţionalismul reprezen-
tat de Alternative für Deutschland (sau radicalizat în mici grupuri neo-naziste).
De departe însă, cel mai mare pericol actual (în ceea ce priveşte subiectul

17
naţional/ transnaţional) este constituit de preşedintele SUA, principalul pion
care poate influenţa direcţiile globale.
Pentru a nu devia însă de la subiect, ne întoarcem la spaţiul german,
rămânând în contemporaneitate: în 2010 Angela Merkel proclamă „eşecul
multiculturalismului”. Cu toate acestea, statul resimte, din nou, nevoia de forţă
de muncă, în ciuda prezenţei masive a est-europenilor, spre exemplu. Iar
începând cu precădere din 2014, aproape 1 milion de persoane au intrat pe
teritoriul Uniunii Europene, având ca target Germania în special, dar şi Marea
Britanie sau ţările nordice. Câţi migranţi economici şi câţi refugiaţi sunt, de
fapt, în acest grup masiv? Ce a învăţat Germania din gestionarea migraţiei
postbelice, pentru a aplica în secolul al XXI-lea, al informatizării, al supra-
vegherii, dar mai ales al terorismului? Poate că nu tot ce ar fi fost necesar,
având în vedere dificultăţile pe care încă nu le-a depăşit. Însă raţiunile acestui
studiu sunt în primul rând literare, astfel încât ne propunem de pe acum
să urmărim fenomenul şi să observăm manifestările literare ale noului val
migrant – dacă vor exista (şi, credem noi, va veni şi momentul lor, al unei
Flüchtlingsliteratur, chiar dacă suntem complet politically incorrect să o
denumim astfel). Cât câştigă Germania din ocuparea locurilor de muncă
vacante de către migranţi, cât pierde cu ajutoarele sociale pe care le acordă
acestora şi, mai ales, care este preţul la nivelul imaginii unui stat care a ştiut,
totuşi, mereu să îşi construiască un început şi să rămână primul pilon al
valorilor europene?

Teritoriile au o existenţă procesuală şi tranzitorie, fantasmatică, determinată

de relaţii dinamice şi fluctuante între locuri, de responsabilităţi care
le dezgrăniţuiesc. Orice teritoriu este ales şi construit, îl citim brăzdat
de transformări istorice ale interacţiunilor ce îl definesc.11

„Ce Europă vom reprezenta aici? O Europă a statelor, una a naţiunilor

sau chiar o Europa a cetăţenilor săi?”12 După cel de-al Doilea Război Mondial,

11
Romaniţa Constantinescu, „Cuvânt înainte. Border studies – expansiunea unui câmp
interdisciplinar”, în vol. Romaniţa Constantinescu (coord.), Identitatea de frontieră în
Europa lărgită. Perspective comparate, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 7-20, aici p. 9.
12
Ferenc Glatz, „Migration und Gesellschaft in Ostmitteleuropa”, în Gerhard Seewann
(Hg.), Migrationen und ihre Auswirkungen. Das Beispiel Ungarn 1918-1995,
Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission, R. Oldenbourg Verlag,
München, 1997, p. 1-6, aici p. 1. În original: „Wessen Europa werden wir hier
gestalten? Ein Europa der Staaten, eines der Nationen oder gar ein Europa seiner
Bürger?”.

18
statele europene sunt nevoite să îşi reconfigureze teritoriile naţionale şi să
recunoască geometria variabilă a frontierelor, constructe subiective (la nivel
colectiv sau individual) care nu îşi pot dovedi valabilitatea într-un context
universal, ci într-unul specific, momentan, particular, ce trebuie mereu explicitat.
Dematerializarea frontierei corespunde unei viziuni transgresive care dizolvă
chiar şi teritorializarea identităţii, fără a suspenda fundamentarea acesteia:

Putem vorbi despre delinearizarea ideii de frontieră: o dată în sensul estompării

liniei virtuale de demarcaţie teritorială, a migrării, a diluării frontierelor în
interiorul teritoriilor şi al multiplicării frontierelor în ierarhii teritoriale tot mai
complicate şi apoi în sensul „încărcării“ lor cu reprezentări imaginare care le
deplasează, le schimbă caracterul pe hărţi afective, la fel de importante ca şi cele
geografice şi politice13. [s. a.]

Deşi înrădăcinarea, ancorarea într-un spaţiu fix este esenţială configurării

identitare14, delinearizarea graniţei dezvăluie posibilitatea anamorfozării ei: ce
se întâmplă când o frontieră statală nu mai este menită să includă o naţiune, ci
să o despartă? Este cazul separării Germaniei după cea de a doua conflagraţie
mondială în Republica Federală Germană şi Republica Democrată Germană,
când frontiera (innerdeutsche Grenze – interioară în vechiul stat german unitar)
devine o interfaţă ce generează un nou discurs identitar: se vorbeşte acum de
est-germani şi vest-germani, primii încercând deseori să treacă linia de demar-
caţie către „Occident”.
Divizarea Germaniei aduce o nouă punere sub semnul întrebării a ideii
de naţiune-stat, căci nu se mai poate vorbi de cuprinderea naţiunii germane
sau a etnicilor germani într-un întreg. O mică parte a imigranţilor ce sosesc
în RFG este reprezentată de germanii din RDG care fug de regimul comunist
(Übersiedler). Această formă de mobilitate socială a dus la situaţia paradoxală
a imigrantului în propriul (fost) teritoriu-stat. Însă nu este singurul proces de
migraţie desfăşurat în perioada postbelică în direcţia Germaniei Federale.
Poziţia centrală a acesteia, lipsa unor frontiere naturale şi necesitatea forţei de
muncă pentru a reconstrui statul au contribuit la resurgenţa migraţiei (care nu
este specifică acestui teritoriu, ci are loc, în mod repetat, la nivel global, căci nu
este un fenomen ce caracterizează numai perioada postbelică şi contemporană,
însă acum are cea mai mare vizibilitate).
De altfel, pentru un autor ca Jürgen Habermas, integrarea socială nu
trebuie să aibă loc în contextul unui naţionalism (cum Jacob Grimm vedea în

13
Romaniţa Constantinescu, op. cit., p. 9.
14
Vezi Simone Weil, The Need for Roots: Prelude to a Declaration of Duties Towards
Mankind, Ark, New York, 1987, p. 41: „Să fii înrădăcinat este probabil cea mai
importantă şi puţin recunoscută nevoie a sufletului”. În original: „To be rooted is
perhaps the most important and least recognized need of the human soul”.

19
„spiritul poporului” elementul central al delimitării sinelui de celălalt15), mai
ales în cazul proliferării globalizării şi a cosmopolitismului:

Statul teritorial, naţiunea şi economia constituită în interiorul frontierelor

naţionale au compus o configurare istorică în care procesul democratic şi-a
asumat o formă instituţionalizată mai mult sau mai puţin convingătoare. Iar
ideea unei societăţi democratice ca întreg s-a realizat, până acum, numai în
contextul unei naţiuni-stat. Astăzi, dezvoltarea aşezată sub termenul globalizare
a pus această întreagă configurare sub semnul întrebării.16

Efectele globalizării sunt prezente mai ales la nivel economic, de unde a

pornit, de fapt, interesul pentru structuri supranaţionale, dar, bineînţeles, de aici
până la implementarea unei politici globale care să susţină acest proces nu este
decât un pas. Statele dezvoltate ce îşi doreau extinderea bazinului economic de
export, de vânzare a producţiei interne, aveau nevoie să desfacă frontierele
economico-politice ale ţărilor-ţintă. Astăzi asistăm la discursul de proliferare a
democraţiei ca un discurs ce susţine de fapt, în spatele său, propagarea
liberalismului economic la nivel internaţional. Nici zona culturală nu putea să
rămână neimpregnată de acest nou tip de a vedea lumea, un lucru evident,
având în vedere posibilitatea deplasării forţei de muncă, a bunurilor şi
resurselor, dar şi, ulterior, a ideilor şi mentalităţilor. Încă existentele naţiuni,
alipindu-se curentului globalizant, au avut nevoie să îşi permeabilizeze grani-
ţele, atât geografice, cât şi economice, dar mai ales culturale, nepărăsind cu
totul ideea identităţii naţionale:

Şi totuşi aici este momentul în care apare ambiguitatea. Frontiera statală este şi
locul în care formaţiunile sociale şi politice interacţionează şi unde separarea
naţională este înlocuită de comunicarea şi co-operarea internaţională. Frontierele
devin poroase, oricât de vigilent ar fi ele protejate17.

15
Vezi Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays,
Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1998, p. 20: „Spiritul poporului“ „oferă“
„referinţa pentru delimitarea sinelui de străin“. În original: „der Geist eines Volkes”
„liefert” „die Referenz für die Abgrenzung des Eigenen vom Fremden“.
16
Idem, The Postnational Constellation: Political Essays, Polity, Cambridge, 2001,
p. 60. Vezi şi Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays,
ed. cit., p. 94. În original: „Der Territorialstaat, die Nation und eine in nationalen
Grenzen konstituierte Volkswirtschafthaben damals eine historische Konstellation gebildet,
in der demokratische Prozess eine mehr oder weniger überzeugende institutionelle
Gestalt annehnem konnte”.
17
Marcel Cornis-Pope, Andrew Hammond, op. cit., p. 144. În original: „Yet here is
where ambiguity begins to emerge. The state boundary is also where social and
political formations interact and where national separation is replaced by international
communication and co-operation. Boundaries become porous, however vigilently they
are defended”.

20
 Acest nou tip de definire identitară la nivel naţional poate fi asociat
termenului propus de Sorin Antohi de identitate reticulară18, în care mai mulţi
centri se configurează într-o reţea interconectată. Prin globalizare, legăturile nu
se mai limitează la vecinătăţile geografice, forma reticulară permiţând „calea”
directă între centri, chiar dacă aceştia se află în puncte diametrale ale reţelei. Se
elimină, astfel, prioritatea relaţiilor cu proximitatea (economice, politice şi mai
ales culturale), iar schimburile, influenţele reciproce nu se mai stabilesc doar în
contextul apropierii fizice, ci sunt datorate mai degrabă unor afinităţi. Nu mai
este nevoie astăzi de colonializare sau dominare politică în adevăratul sens al
cuvântului, ci este suficient ca o cultură să fie considerată a fi mai de succes,
mai în trend şi să fie pusă în relaţie cu o societate ce este considerată a oferi
propriilor cetăţeni un nivel de trai superior. Ea poate fi preluată de către o altă
cultură fără să fi exercitat vreun mecanism coercitiv, ci doar prin influenţarea
opiniei, prin crearea impresiei că împrumutul cultural poate aduce beneficii.
O astfel de aculturaţie a globalizării este rezultatul percepţiei conform căreia
există „reţete de succes” sociale şi societale, societăţi care posedă reţeta
succesului. Un brand de ţară (precum i s-a configurat Americii, drept ţară
a tuturor posibilităţilor) poate avea ca efect migraţia: atrage atenţia, aduce
mirajul bunăstării. Astfel poate cetăţeanul din Siria să viseze la Germania sau
Marea Britanie, nu la România, de pildă.
Reversul fenomenului este interesant: dintr-o ţară care îşi „exportă”
cultura, precum Marea Britanie, Regatul Unit devine şi unul „importator” de
rezidenţi (dacă nu chiar cetăţeni) care aspiră ca „reţeta succesului” să funcţio-
neze şi pentru ei. Imigranţii însă nu vin cu un paşaport cu file goale, nu vin fără
o moştenire culturală, fără o identitate, aşteptând ca identitatea lor să fie
concepută în ţara gazdă, care poate scrie ce vrea pe acele pagini goale. De aici
se naşte o stradă precum Soho în Birmingham, un cartier precum Ludwigs-
vorstadt în München sau Neukölln ori Kreuzberg în Berlin, unde se suprapun
imagini din diferite culturi. Mozaicul rezultat este modul în care imigranţii aleg
să îşi amintească şi să îşi continue moştenirea. Nu este nicidecum o renunţare
la trecut, ci o încercare de a-l suprapune prezentului. Este procesul invers
remitenţelor „transmise” acasă: obiecte sau mâncăruri specifice culturilor de
origine nu numai că reprezintă „familiaritate” pentru migranţi, dar devin şi
„bunuri”. Ele au o valoare emoţională şi simbolică pentru migranţi, dar sunt
„obiectualizate” de către localnici, de către cultura dominantă, care le consideră
frânturi de exotism. Localurile „cu specific” se transformă în spaţii de inter-
acţiune ale comunităţilor diasporice, pe de o parte, iar pe de altă parte ale

18
Vezi Sorin Antohi, „Europa Comunitară, Europa Culturală: identităţi reticulare”, în
Revenirea, p. 82-85, apud Hans-Christian Maner, „Noţiunea de Europa din perspectiva
ştiinţei istorice româneşti”, în Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), Istoria României
prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura
Polirom, Iaşi, 2010, p. 239-273, aici p. 265.

21
migranţilor cu membrii core culture sau Leitkultur interesaţi de practici,
obiecte, aspecte ale altor culturi; devin „înscenarea” Heimatului în străină-
tate. În acest fel, globalizarea creează o reţea de noduri în care se manifestă
cultura (sau, mai bine spus, culturile), iar spaţiul propriu-zis al oraşului-gazdă
(geometric, geografic) este un surogat al căminului completat cu valenţe
antropologice, învestit cu practici în care identitatea individuală a migrantului
caută să se manifeste în colectivitate, pentru că nevoia de comunitate este
primordială, aşa cum observă şi Zygmunt Bauman19.

Fiind o importantă variabilă demografică, migraţia este unul din proce-

sele care poate fluidiza graniţele şi pluraliza identităţile: „«Curgere şi frontieră»
este tabloul sugestiv pentru noua configurare a trecerii graniţelor”20. Iar în
ultimii ani, chiar „graniţa” ce despărţea statele „exportatoare” şi cele destina-
tare se dizolvă, iar ţările de emigraţie devin ţări de imigraţie şi invers. Spre
exemplu, refugierea germanilor şi a evreilor din zonele de conflict în timpul
celei de a doua conflagraţii mondiale, dar şi numărul mare de victime ale
războiului a dus la scădere demografică, mai ales în rândul populaţiei active, de
unde necesitatea forţei de muncă „de import”.
Dar să vedem ce înţelegem prin termenul migraţie. Ca orice fenomen ori
concept, migraţia trebuie privită şi sub aspectul evoluţiei istorice21, căci
temporalizarea este cea care ajută la înţelegerea metamorfozelor sociale şi
culturale. Limba şi limbajul sunt cele care leagă istoria de reprezentarea ei
ulterioară, făcând trecerea de la istoria ca eveniment la cea sub formă de
discurs.
Sensul comun acceptat, prin definiţiile ce se regăsesc în dicţionarele de
specialitate, se referă atât la multiplele cauze ce pot conduce la fenomenul de
migraţie (condiţii externe, dar şi interne), cât şi la tipologiile, taxonomiile
acestui proces, în funcţie de diferite criterii (spaţiale, temporale etc.). Astfel,
Dicţionarul sociologic defineşte migraţia ca fiind un „fenomen ce constă în

19
Vezi Zygmunt Bauman, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură,
traducere din limba engleză de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Bucureşti, 2007.
20
Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays, ed. cit., p. 7.
În original: „«Fluss und Grenze» ist das suggestive Bild für die neue Konstellation
der Grenzüberschreitungen”.
21
Vezi Reinhard Koselleck, Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica
limbajului social-politic, cu două contribuţii ale lui Ulrike Spree şi Willibald
Steinmetz, Traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz,
Coordonarea şi unificarea traducerii de Gabriel H. Decuble, Editura Art, Bucureşti,
2007.

22
deplasarea unor mulţimi de persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată
de schimbarea domiciliului şi/sau de încadrarea într-o formă de activitate în
zona de sosire”22. În acelaşi timp, Lexikon der Politikwissenschaft (Lexiconul
de ştiinţe politice) include şi caracterul individual al acestei mişcări şi nu
implică ancorarea într-o „formă de activitate”, ci doar schimbarea domiciliului:
„cuprinde toate mişcările migratorii, indiferent de cauză, prin care grupuri sau
indivizi îşi schimbă domiciliul temporar sau permanent”23. De asemenea,
Institutul pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin insistă şi pe cauzele care
determină această mişcare a populaţiei: „Prin migraţie se înţelege, în general,
variaţia spaţială care se petrece într-un anumit punct al vieţii uneia sau a mai
multor persoane. Migraţiile se produc întotdeauna atunci când o societate
nu îndeplineşte aşteptările membrilor săi”24.
Institutul din Berlin accentuează modelul factorilor Push-Pull (supra-
populare, sărăcie, persecuţii etc. vs. bunăstare, libertate, securitate etc.),
marcând condiţiile în care poate avea loc migraţia: de la refugierea din calea
războaielor sau a catastrofelor naturale, la migranţii economici nemulţumiţi de
nivelul de trai, ori la discriminarea religioasă sau persecuţia politică.
Având în vedere complexitatea fenomenului şi diversitatea formelor sale,
este necesară o trecere în revistă a subcategoriilor migraţiei. Lucrările de
specialitate sunt, din nou, mai mult sau mai puţin detaliate şi/sau cuprinzătoare
în acest sens. Dicţionarul sociologic apelează la criteriile spaţiale şi temporale,
identificând „două forme de migraţie: imigraţie (ansamblul intrărilor) şi
emigraţie (ansamblul ieşirilor)”25. Dacă ne raportăm la un teritoriu naţional,
facem „distincţia între m. internă, atunci când deplasarea se face în interiorul
ţării respective, şi m. externă sau internaţională”, iar, din punct de vedere
temporal, „se vorbeşte despre m. temporară, când deplasarea se efectuează
pentru o perioadă determinată de timp, după care individul migrant se întoarce

22
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1998, p. 351.
23
Günter Riegen, „Migration”, în Dieter Nohlen, Rainer-Olaf Schultze (Hg.), Lexikon
der Politikwissenschaft. Theorien, Methode, Begriffe, Band 1: A-M, Aktualisierte und
erweiterte Auflage, C.H. Beck Verlag, München, 2005, p. 574. În original: „umfasst
alle Wanderungsbewegungen, gleich welcher Verursachung, mit denen Gruppen oder
Individuen ihren Wohnsitz vorübergehend oder ständig verändern”.
24
Steffen Kröhnert, „Migration – eine Einführung”, în Online Handbuch Demo-
graphie, Berlin Institut für Bevölkerung und Entwicklung, disponibil online la
http://www.berlin-institut.org/online-
handbuchdemografie/bevoelkerungsdynamik/faktoren/migration.html, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019. În original: „Unter Migration oder Wanderung wird im
Allgemeinen die auf Dauer angelegte, beziehungsweise dauerhaft werdende räumliche
Veränderung des Lebensmittelpunktes einer oder mehrerer Personen verstanden.
Wanderungen erfolgen in der Regel immer dann, wenn eine Gesellschaft die
Erwartungen ihrer Mitglieder nicht erfüllen kann”.
25
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), op. cit., p. 351.

23
la locul de origine (unde, de regulă, îşi păstrează locuinţa şi familia), şi
m. definitivă, când migrantul nu se mai întoarce”26 în ţara natală.
Din nou, sursele germane sunt mult mai nuanţate, ceea ce demonstrează
şi experienţa în procesul de primire a imigranţilor şi de integrare a lor:

Migraţia este întotdeauna o încercare de îmbunătăţire a nivelului de trai, şi

anume eliberarea de condiţiile precare ale mediului natural sau social. Cerce-
tătorii migraţiei disting, în mod ideal, între refugiere şi migraţia forţei de muncă
(după criteriul motivaţiei) şi între migraţie transfrontalieră (imigraţie, politica de
azil) şi migraţie internă (după criteriile graniţelor politice)27.

Institutul din Berlin realizează o clasificare tripartită, în funcţie de crite-

riul temporal (migraţie permanentă, temporară sau „circulară”, fără schimbarea
domiciliului – spre exemplu, turismul –, categorii uneori dificil de delimitat),
spaţial (migraţie internă sau internaţională; transferul urban-rural şi viceversa),
respectiv cauzal (migraţie forţată sau voluntară). William Petersen distinge, pe
de altă parte, între migraţia conservatoare (survenită ca reacţie împotriva
schimbărilor condiţiilor de existenţă în spaţiul natal şi încercarea de a le
reconstitui în noul teritoriu) şi cea inovatoare (realizată cu scopul de a trăi
o experienţă nouă, fie că este vorba de o nouă slujbă sau o altă localitate28).
Aşadar, migrantul descrie o categorie mai largă de persoane care îşi
schimbă domiciliul, incluzând, în acest fel, şi persoanele cu statut de exilat sau
refugiat (ultimul fiind acordat în baza unor demersuri birocratice care au ca
fundament o serie de documente normative oficial valabile la nivel mondial,
pe care ţările semnatare sunt obligate să le recunoască). Nu este o simplă
Völkerbewegung29, ci ţine cont de anumite graniţe geopolitice care sunt
dependente de un context specific.
O distincţie ce trebuie făcută, aşadar, este cea între migrant şi refugiat:
nu orice migrant este refugiat, dar refugiatul este întotdeauna un migrant.
Refugiatul este nevoit să se mute, pentru a-şi salva viaţa sau pentru a-şi păstra
libertatea, dar migrantul poate alege să se mute, cu scopul de a găsi o viaţă mai
bună. Aşadar, migrantul poate avea diferite motive de a pleca din ţară:

26
Idem, ibidem.
27
Günter Riegen, op. cit., p. 574. În original: „Stets ist M. ein Versuch, die eigene
Lebenslage zu verbessern, bzw. den widrigen Bedingungen der jeweiligen natürlichen
wie sozialen Umwelt zu entkommen. Idealtypisch unterscheidet die Migrations-
forschung hinsichtlich der Migrationsmotivation zwischen Flucht und Arbeitsmigration
und in Bezug auf die betroffenen polit. Einheiten zwischen grenzüberschreitender M.
(Einwanderungs-; Asylpolitik) und Binnenmigration”.
28
William Petersen, „Eine allgemeine Typologie der Wanderung”, în G. Széll (Hg.),
Regionale Mobilität. Nymphenburger Texte zur Wissenschaft (10), München, 1972,
p. 95-114, apud Steffen Kröhnert, op. cit.
29
Vezi Ferenc Glatz, op. cit., p. 1: „mobilitate a popoarelor”.

24
migranţii economici îşi doresc condiţii mai bune, în timp ce refugiaţii pleacă de
cele mai multe ori din motive de securitate, iar acest statut este reglementat
prin cererea de azil care este sau nu aprobată. Totodată, trebuie realizată o
delimitare de statutul de exilat. Dacă în societăţile europene postbelice nu mai
putem vorbi despre dictaturi, deci de exil, nu acelaşi lucru se poate spune
despre alte state din Orient, spre exemplu. Totuşi, ne putem asuma exilul ca
o migraţie politică, de cele mai multe ori provocată. Dacă migratio provine din
migro, însemnând „se duce dintr-un loc într-altul, a-şi schimba locul, a se
muta”30 („to remove from one place to another, to depart”31), iar migrantul este
„μετανάστης, ου, ό”, cel care îşi schimbă domiciliul („îşi schimbă căminul,
rătăcitor, imigrant, opus băştinaşului”32), exilul (exsilium) presupune desprin-
derea (forţată) de pământul natal („şedere în afara patriei ca urmare a situaţiilor
politice”33), trimiţând la exilio/ex-silio, provenit din verbul salio („to spring out,
spring or bound forth”34) şi având conexiunea cu exsul („usual. referred to
solum; one who is banished from his native soil”35).
După cel de-al Doilea Război Mondial reglementările privind protecţia
sau statutul refugiaţilor s-au dezvoltat considerabil. După înfiinţarea Înaltului
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, la 28 iulie 1951 este încheiată
la Geneva Convenţia privind statutul refugiaţilor36, bazată pe Carta Organi-

30
Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 822.
31
***, A Latin Dictionary, founded on Andrews Edition of Freund’s Latin Dictionary,
Revised, enlarged, and in a great part rewritten by Charton T. Lewis, Ph.D. and Charles
Short, LL.D, At the Clarendon Press, Oxford, 1933, p. 1143.
32
***, A Greek-English Lexicon, Compiled by Henry George Liddell and Robert Scott,
Eighth Edition, Revised throughout, At the Clarendon Press, Oxford, 1897, p. 950. În
original: „one who has changed his home, a wanderer, immigrant, opposed to a native”.
33
***, Ausführliches Lateinisch-Deutsches Handwörterbuch, ausgearbeitet von Karl
Ernst Georges, achte verbesserte und vermehrte Auflage von Heinirch Georges, Erster
Band, A-H, Hahnsche Buchhandlung, Hannover und Leipzig, 1913, p. 2611. În
original: „der Aufenthalt außerhalb des Vaterlandes infolge polit. Verhältnisse od.
Vergehungen”.
34
***, A Latin Dictionary, ed. cit., p. 702.
35
Idem, p. 705.
36
Textul poate fi găsit în limba engleză la http://www.unhcr.org/3b66c2aa10, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019. De menţionat este faptul că o variantă în limba română
a documentului nu este oferită de acest site. Varianta în limba română poate fi găsită la
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32364, unde este publicat
textul apărut în Monitorul Oficial nr. 148/17 iul. 1991, când România a ratificat
convenţia. În ceea ce priveşte statutul refugiatului în România, platforma
openpolitics.ro oferă detalii legate de legislaţie: http://www.openpolitics.ro/refugiat-in-
romania-conditii-si-drepturi/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. La nivel euro-
pean, condiţiile de eligibilitate pentru acordarea statutului de refugiat sau a protecţiei
internaţionale sunt disponibile pe
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l33176
&from=RO, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

25
zaţiei Naţiunilor Unite şi pe Declaraţia universală a drepturilor omului
(semnată de Organizaţia Naţiunilor Unite la la 10 decembrie 1948, ce prevede
dreptul de a căuta azil ori de a beneficia de acesta în alte state, în caz de
persecuţie), primul acord ce exprimă solidaritatea internaţională în privinţa
protecţiei refugiaţilor. Această convenţie a devenit fundamentul UNHCR (The
UN Refugee Agency, Agenţia ONU pentru Refugiaţi), fiind ratificată de 147 de
state (până în 2010). Scopul ei este de a defini termenul „refugiat”, de a stabili
drepturile refugiaţilor, precum şi obligaţiile statelor în a le oferi protecţie.
Completată şi amendată în 1967 printr-un Protocol ce extindea limitele
geografice şi temporale precizate în 1951 (conferind, prin urmare, caracter
universal acestui act), convenţia a intrat efectiv în vigoare la 22 aprilie 1954, ca
un instrument postbelic de asigurare a drepturilor fundamentale ale omului şi
de protecţie a persoanelor de persecuţii politice sau de altă natură.
Potrivit convenţiei, un refugiat este o persoană care nu vrea sau nu poate
să se întoarcă în ţara de origine din cauza unei temeri de a fi persecutată din
motive rasiale, religioase, bazate pe naţionalitate, bazate pe calitatea de
membru al unui anume grup social ori din cauza convingerilor politice, aşa
cum explică şi preambulul. Iar în textul convenţiei găsim explicit referinţa la
„refugee” şi la motivaţiile displacementului:

din cauza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat din motive de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică,
se află în afara ţării naţionalităţii sale şi nu poate sau, din cauza unei frici, nu
vrea să se folosească de protecţia ţării respective; sau, neavând o naţionalitate
şi aflându-se în afara ţării fostei sale rezidenţe obişnuite ca rezultat al unor
astfel de evenimente, nu poate sau, din cauza unei temeri, nu vrea să se
întoarcă în aceasta37.

Totodată, sunt menţionate trei principii fundamentale (non-

discriminarea, non-penalizarea şi non-expulzarea), în sensul în care convenţia
trebuie aplicată, fără nicio discriminare legată de sex, vârstă, dizabilitate,
sexualitate sau alte motive; de asemenea, în anumite cazuri bine reglementate,
refugiaţii nu trebuie penalizaţi pentru încălcarea legilor imigraţiei, în sensul
trecerii graniţelor sau a şederii ilegale într-un stat, deoarece persoanele care cer
azil sunt uneori nevoite să îşi salveze viaţa încălcând legea. Mai mult, ultimul
principiu presupune protecţia refugiaţilor de expulzare. Astfel, niciun refugiat
nu poate fi expulzat în ţara de origine împotriva voinţei sale, într-un teritoriu în
care consideră că îi sunt ameninţate viaţa sau libertăţile: „Nicio ţară semnatară
nu va expulza sau returna („refouler”) un refugiat în niciun fel către frontiere
sau teritorii care i-ar pune în pericol viaţa sau libertatea acestuia din cauza

37
Convention and Protocol, p. 14, disponibil online la
http://www.unhcr.org/3b66c2aa10, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

26
rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un oarecare grup social sau opinii-
lor politice pe care acesta le are” (p. 33).
Nu în ultimul rând, documentul prevede standardele minime de tratare a
refugiaţilor, cărora trebuie să li se asigure acces la justiţie, la realizarea
documentaţiei personale (în sensul unui act de identitate şi de călătorie similar
paşaportului; forma realizată de majoritatea statelor ce au luat parte la sem-
narea tratatului este paşaportul Nansen, un act de identitate conceput de primul
comisar pentru refugiaţi, Fridtjof Nansen, în 1922), la educaţie primară şi la
muncă. Toate acestea au ca scop „asimilarea” şi „naturalizarea” refugiatului,
termeni care presupun adaptarea individului la societatea primitoare.
Cum este stabilit, totuşi, statutul de refugiat? Agenţia ONU pentru
Refugiaţi oferă o explicaţie. Este realizată o examinare a cererii de azil de către
UNHCR sau de către autorităţile dintr-un stat semnatar. Un asistent social
poartă o discuţie cu solicitantul de azil (uneori în prezenţa unui interpret, dacă
este necesar), prin care este conturată detaliat povestea acestuia. Ulterior,
declaraţia solicitantului este comparată cu informaţiile pe care agenţia le are la
dispoziţie despre ţara de origine, pentru a stabili dacă cererea este întemeiată38.
În ceea ce priveşte, aşadar, posibilele tipologii de migranţi, putem avea
de a face, în cazul nostru, cu mai multe variabile. Trebuie spus că ne raportăm,
în analiza noastră, la o migraţie inter-statală, internaţională, aşa cum este ea
înţeleasă în secolul al XX-lea, într-o Europă a graniţelor trasate, pentru început,
de cea de a doua conflagraţie mondială, iar apoi de conflictele din fosta
Iugoslavie desfăşurate spre finalul secolului. Discuţia însă va include şi referiri
la fenomenele migratorii din secolul al XXI-lea, prin încercarea de a găsi
eventuale similarităţi sau diferenţe.
Vom face referire, aşadar, la o primă categorie a migranţilor economici
recrutaţi prin diverse tratate ori proiecte din ţările de origine pentru a veni în
Germania Federală, în special: Gastarbeiterii sau guest-workers. În al doilea
rând, vom avea de a face cu un val de migranţi economici care nu sunt incluşi
în aceste tratate (de regulă, veniţi după 1970), dar şi cu intelectuali care preferă
un sistem democratic sau un sistem academic mai performant decât cel din ţara
natală (e un brain drain pentru ţara de provenienţă şi un brain gain pentru
statele-gazdă). De asemenea, cazurile noastre includ şi refugiaţi din diferite
regimuri dictatoriale sau refugiaţi din calea războaielor ori a posibilelor
„persecuţii” politice.
Cel mai important aspect pentru studiul nostru este aspectul legat de
modul în care aceste migraţii vor forma ori transforma o conştiinţă mai mult
sau mai puţin literară, vor declanşa iniţiative de a exprima (şi) punctul de
vedere al migrantului asupra comunităţii-gazdă. Ca formă de transnaţionalism,

38
Vezi http://www.unhcr.org/ro/254-determinarea-statutului-de-refugiat.html, articol
din 19 decembrie 2016, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

27
migraţia duce la o interogare asupra comunităţii şi a identităţii naţionale39,
bazată şi pe dimensiunea interculturală: „Constitutive pentru înţelegerea
interculturalităţii sunt două puncte: întâi trebuie ca noţiunea graniţei dintre
culturi să fie depăşită; în al doilea rând, trebuie ca acest spaţiu al superpozării
să fie înţeles ca fiind intercultural”40.

Atât Germania, cât şi Austria s-au confruntat după 1950 cu diferite valuri
de migraţie, fie că a fost vorba de migraţie economică, a forţei de muncă sau
migraţie forţată de diferite împrejurări (mulţi refugiaţi au ales să ceară azil în
aceste state pentru a se salva de regimuri dictatoriale sau războaie civile).
Pentru reconstrucţia Republicii Federale Germane, statul a încheiat o
serie de acorduri bilaterale41 ce presupun aducerea de Gastarbeiteri din ţări
precum Italia, Turcia, Grecia, Spania, Portugalia, Maroc, Tunisia şi Iugosla-
via42. În 1955, Germania de Vest încheie acordul cu Italia, apoi în 30 octombrie
1961 cu Turcia (care, având o rată a şomajului ridicată, va semna alte tratate în
1964 cu Austria, Belgia şi Olanda, pentru a trimite în aceste ţări forţă de muncă
de cele mai multe ori necalificată, obiectiv ce era precizat în primele trei
planuri cincinale43), în 1963 cu Marocul, în 1964 cu Portugalia, în 1965 cu

39
Henk van Houtum, „Remapping Borders”, în Thomas M. Wilson, Hastings Donnan
(ed.), A Companion to Border Studies, Blackwell Publishing, Hoboken, 2012,
p. 405-418, aici p. 406: „identităţile naţionale şi comunităţile naţionale devin tot mai
mult identităţi transnaţionale şi comunităţi transnaţionale”. În original: „national
identities and national communities are increasingly transnational identities and
transnational communities”.
40
Stefan Rieger, Schamma Schahadat, Manfred Weinberg, „Vorwort”, în Stefan
Rieger, Schamma Schahadat, Manfred Weinberg, Interkulturalität: zwischen
Inszenierung und Archiv, Narr, Tübingen, 1999, p. 9-26, aici p. 11. În original:
„Konstitutiv für das Verständnis der ‚Interkulturalität’ sind zwei Punkte: Erstens setzt
der Begriff eine Grenze zwischen den Kulturen voraus, die überschritten wird, zweitens
wird das dadurch gestiftete Dazwischen als ein interkulturelles ‚Zwischen’ bestimmt”.
41
Pentru o periodizare a valurilor de migranţi vezi şi Klaus J. Bade, Pieter C. Emmer,
Luc Lucassen, Jochen Oltmer (Hg.), Enzyklopädie. Migration in Europa. Vom
17. Jahrhundert bis zur Gegenwart, 3. Auflage, Verlag Ferdinand Schöningh,
Paderborn, 2007.
42
Pentru un istoric al acordurilor încheiate cu diferite state europene şi pentru o
periodizare a valurilor de imigranţi în aceste teritorii vezi Hisashi Yano,
„Migrationsgeschichte”, în Carmine Chiellino (Hg.), Interkulturelle Literatur in
Deutschland. Ein Handbuch, mit 77 Abbildungen, Sonderausgabe, Verlag J.B. Metzler,
Stuttgart-Weimar, 2007, p. 1-17, aici p. 2.
43
Sarah Collinson, Europe and International Migration, Pinter Publishers, London and
New York for Royal Institute of International Affairs, London, 1993, p. 66.

28
Tunisia, în 1968 cu Iugoslavia. Deşi iniţial se miza pe principiul rotaţiei
(conform sistemului de permise de şedere, cetăţenii străini din Turcia şi Maroc,
spre exemplu, aveau voie să rămână maxim doi ani în RFG; în cazul Turciei
această reglementare va fi modificată în 1964), se ajunge la permanentizarea
forţei de muncă străine, la aducerea familiilor în spaţiul german, ceea ce a
conturat o serie de insule ale comunităţilor (procesul de „izolare în cadrul unei
reţele de rude şi prieteni”44). Termenul Gastarbeiter va circula până în anii
1960-1970, când este văzut deseori ca având conotaţii peiorative – atât de către
cetăţenii germani, care tind să marginalizeze Gastarbeiterii, cât şi de către cei
numiţi astfel, pentru că noţiunea nu le recunoaşte eforturile de integrare în
societatea germană45. De partea cealaltă a „zidului”, RDG a primit muncitori
din Polonia (începând cu 1963), apoi din Ungaria (din 1967), iar grupuri mici
chiar din Cehoslovacia, Bulgaria sau România46. Statisticile arată că, între 1955
şi 1973, aproximativ 4 milioane de Gastarbeiteri au venit din Turcia, Italia,
Spania, Maroc, Iugoslavia, pentru a lucra în primul rând în industrie. Afluxul
migranţilor atinge un maxim la începutul anilor ’70, când statul federal începe
să impună restricţii. Astfel, odată cu criza petrolului din 1973 (care a dus
la Anwerbestopp, interzicerea recrutărilor), se trece de la o migraţie temporară
sau sezonieră la una permanentă: Germania de Vest nu mai primeşte noi
Gastarbeiteri (faptul datorându-se, pe de o parte, şi cheltuielilor impuse de
calificarea într-o anumită meserie a fiecărui grup venit, iar, pe de altă parte,
costurilor legate de asistenţa socială necesitată de aceste persoane), însă mulţi
dintre cei ajunşi deja în ţară nu se vor mai întoarce, ba chiar parte dintre ei îşi
vor aduce şi familiile. Politicile de imigraţie selectivă fuseseră impuse, dar
fenomenul de imigraţie ilegală a existat oricum.
După 1989, când avem de a face cu un aport masiv din estul Europei, din
fostul bloc comunist, 1,4 milioane de migranţi provin din fosta Uniune
Sovietică („Ridicarea restricţiilor de emigrare din fostul bloc comunist, împre-
ună cu creşterea instabilităţii economice în regiune, păreau să pregătească
terenul pentru milioane de migranţi economici veniţi din est către vest în
căutarea unei vieţi mai bune”47). În 1990, un nou flux din Polonia vine după
prăbuşirea statului socialist, iar ultimul val polonez se manifestă în 1995, când

44
Nermin Abadan-Unat, „Turkish Migration to Europe”, în ***, The Cambridge
Survey of World Migration, Edited by Robin Cohen, Cambridge University Press,
Cambridge, 1995, p. 279-284, aici p. 280. În original: „self-isolation within a network
of relatives and friends”.
45
Vezi Sabine Fischer, Moray McGowan, „From Pappkoffer to Pluralism. Migrant
Writing in the German Federal Republic”, în John Connell, Russell King, Paul White
(eds.), Writing Across Worlds: Literature and Migration, Routledge, London, 2007,
p. 39-56.
46
Vezi Denis Goztürk, David Gramling, Anton Kaes (eds.), Germany in Transit:
Nation and Migration, 1955-2005, University of California Press, Berkeley, 2007,
p. 67-77, passim.
47
Sarah Collinson, op. cit., p. viii.

29
aşa-numiţii Saisonarbeiter (muncitori sezonieri) îşi găsesc o slujbă în Vest.
Situaţiile politice instabile din Orientul Apropiat (problema kurzilor din Turcia
sau Siria48) sau Mijlociu (Irak, spre exemplu) îi determină şi pe aceşti locuitori
să caute refugiu în Occidentul democratic.
Există, în schimb, şi emigrări masive din zona germană, îndreptate mai
ales către Statele Unite ale Americii (inclusiv în prezent), dar şi spre alte
teritorii precum Canada ori Elveţia (vezi Figura 1 din capitolul Anexe).
Politicile germane se redeschid mai serios, în sensul modernizării, abia în
timpul unei guvernări a coaliţiei dintre SPD şi Verzi (1998).
În cazul Germaniei de Est, comunismul a făcut ca migraţia să fie redusă
la minim, fapt demonstrat şi de configuraţia actuală a populaţiei: în Landurile
din fosta RDG imigranţii constituie maxim 10% din populaţie. Decalajul dintre
cele două părţi ale Germaniei de astăzi rămâne considerabil, pentru că singura
zonă din fosta RDG în care populaţia migrantă depăşeşte 20% este reprezentată
de capitala ţării. Se observă, de asemenea, o concentrare a străinilor în oraşele
mari ce constituie şi centre industriale sau economice puternice (fapt caracte-
ristic tuturor aglomerărilor urbane, vezi Figura 2 din capitolul Anexe).
Astăzi, procentul persoanelor de origine străină se ridică la aproximativ
20 (deşi Germania nu se voia, până în anii 2000, a fi o ţară a imigraţiei49), prin
aceste persoane înţelegând:„toţi cetăţenii străini şi pe cei naturalizaţi, toţi
imigranţii pe teritoriul actualei Germanii de după 1949, precum şi toţi cei
născuţi ca cetăţeni germani în Germania, care au cel puţin un părinte
imigrant”50. În total, conform studiilor din 2014, populaţia cu background
imigrant provine din Turcia (17,4%), urmată de Polonia (9,9%), de Federaţia
Rusă (7,3%) şi Italia (4,7%). O concentrare masivă a populaţiei de tip
Gastarbeiter se află în landul Nordrhein-Westfalen, probabil şi datorită faptu-

48
Mai ales în ceea ce priveşte cererile de azil înregistrate deja la nivelul Germaniei,
Siria se dovedeşte a fi fruntaşă: în anii 2014-2017, cetăţenii proveniţi din Siria au fost
cei mai numeroşi solicitanţi (aproape 500 000), fiind urmaţi de cei din Afganistan,
Albania, Iran, Eritreea etc. (date disponibile online la
http://www.bpb.de/politik/innenpolitik/flucht/218788/zahlen-zu-asyl-in-deutschland#
Antragsteller, „Zahlen zu Asyl in Deutschland”, accesat ultima dată la 2 februarie
2019).
49
Este ceea ce accentuează şi cancelarul Kohl: „Die Bundesrepublik Deutschland
ist kein Einwanderungsland” (14. Juni 1983, Rede vor dem Deutschen Städtetag in
Frankfurt, discurs disponibil online la
https://www.helmut-kohl.de/index.php?menu_sel=17&menu_sel2=&menu_sel3=&
menu_sel4=&msg=2272, accesat ultima dată la 2 februarie 2019).
50
Vezi ***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund. Ergebnisse des Mikrozensus,
Fachserie 1 Reihe 2.2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, p. 5,
disponibil online la
https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/MigrationIntegrat
ion/Migrationshintergrund2010220147004.pdf?__blob=publicationFile, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.

30
lui că a fost una dintre cele mai afectate de bombardamentele din timpul
războiului. Totodată, un studiu asupra persoanelor cu altă cetăţenie decât
germană (potrivit definiţiei „cetăţeni străini: toate persoanele care nu sunt
germane în sensul art. 116, alin. 1 din Constituţie, deci care nu deţin cetăţenie
germană”51), dar care trăiesc pe actualul teritoriu al Germaniei, arată că
cetăţenii din Turcia, din fosta Iugoslavie, Polonia, Italia şi Grecia sunt cei mai
numeroşi52, localizându-se, în special, în Nordrhein-Westfalen, Bayern sau
Baden-Württemberg (peste 1 milion de cetăţeni străini în fiecare land).
Ce se întâmplă astăzi în statul german? Matei Martin a realizat un scurt
bilanţ, pornind de la datele furnizate de Biroul Federal de Statistică53: peste
18,5 milioane de persoane sunt imigranţi sau persoane cu fundal imigraţionist.
Pentru a facilita integrarea imigranţilor, Germania a adoptat o serie de reforme
începând din 2005 (în 2004 a fost votată legea mobilităţii, Zuwanderungs-
gesetz, care a înlocuit din ianuarie 2005 Ausländergesetz, existentă încă din
1965 şi amendată abia în 1990), rezultatele acestora nefăcând însă statul
capabil de a anticipa posibile dificultăţi în cazul creşterii populaţiei migrante:
o integrare accelerată a imigranţilor (fie că sunt rezidenţi pe termen lung, fie că
sunt nou-veniţi; mai ales sub aspect lingvistic, prin furnizarea unor cursuri de
limbă germană, în special pentru adulţi, unde există dificultăţi mai mari),
introducerea principiului ius soli, care le uşurează copiilor născuţi pe terito-
riul german să obţină cetăţenia (practic, este o îmbunătăţire a procesului de
naturalizare), încurajarea dezbaterilor publice atât de necesare legate de acest
fenomen (de vreme ce este un proces permanent) şi evidenţierea beneficiilor
aduse de imigranţi şi a aspectelor pozitive pe care migraţia lor le aduce54. Toate
acestea fac parte dintr-un climat mult mai agreabil care se vrea a fi conturat în
jurul migranţilor. Rata scăzută a natalităţii, îmbătrânirea populaţiei, dar şi
scăderea numărului de imigranţi din 2001 până în 2007 au dus la ipoteze
conform cărora Germania ar avea nevoie, din nou, de forţă de muncă din

51
***, Ausländische Bevölkerung. Ergebnisse des Ausländerzentralregisters, Fachserie
1 Reihe 2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, p. 6, disponibil online la
https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/MigrationIntegrat
ion/AuslaendBevoelkerung2010200147004.pdf?__blob=publicationFile, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019. În original: „Ausländer und Ausländerinnen: Alle Personen,
die nicht Deutsche im Sinne des Art. 116 Abs. 1 GG sind, d.h. nicht die deutsche
Staatsangehörigkeit besitzen”.
52
Idem, ibidem, p. 9.
53
Matei Martin, „Germania înainte de alegeri”, în Dilema veche, nr. 702, 3-9 august
2017, disponibil online la
http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/germania-inainte-de-alegeri,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
54
Vezi Rita Süssmuth, The Future of Migration and Integration Policy in Germany,
Migration Policy Institute, Washington DC, 2009, p. 4.

31
exterior55. Astfel, se încearcă o reprezentare cât mai „atractivă” a acestei ţări,
care nu mai „expulzează” trenuri întregi de oameni în afara ţării, ci este nevoită
acum să gestioneze venirea lor: „Aproape 20 de procente din populaţia
Germaniei este de origine imigrantă. Din cauza îmbătrânirii şi contractării
societăţii, ţara va avea nevoie de un nivel ridicat de imigraţie pe termen mediu
pentru a evita scăderea populaţiei, deşi nu este probabil ca această nevoie să fie
exprimată în curând, mai ales în lumina recesiunii economice globale”56.
La nivel cultural, migranţii cu un oarecare interes pentru literatură şi-au
putut desfăşura activitatea în diverse grupuri, dintre care cel mai productiv
a fost cel înfiinţat în Frankfurt am Main în 1980 de Rafik Schami, Franko
Biondi, Jusuf Naoum, Suleman Taufiq şi Gino Chiellino: PoLiKunst. În cadrul
acestui grup, la editura CON a fost publicat ciclul Südwind-Gastarbeiter-
deutsch, nume ce a fost schimbat în 1984 în Südwind-Literatur, iar seria a fost
mutată la editura Neuer Malik. În acest fel, scriitorii au început să fie din ce în
ce mai vizibili pe piaţa de carte germană, ceea ce a declanşat şi interesul
Universităţii Ludwig-Maximilians din München pentru literatura de limbă ger-
mană scrisă de autori provenind din alte culturi. În 1982, Irmgard Ackermann
editează antologia Als Fremder in Deutschland, conţinând texte participante la
concursul cu acelaşi nume, organizat în urmă cu doi ani (care se va repeta de
mai multe ori). În acestea, Ackermann căuta ideea „şocului cultural”, a iden-
tităţii incerte, a procesului de aculturaţie57, aspecte care pot uşor glisa către un
exotism care nu întotdeauna trădează interes real.
Totuşi, reacţia publică a comunităţii germane nu este cea mai favorabilă
migranţilor. Există numeroase articole apărute în presa vremii care menţin
o atitudine discriminatorie. Un exemplu timpuriu este reprezentat de un articol
apărut în publicaţia Der Spiegel în iulie 1973, intitulat „Die Türken kommen
– rette sich, wer kann” (titlu ce poate fi tradus în română foarte plastic drept
„Vin turcii, scapă cine poate”, având în vedere istoria relaţiilor politice
româno-turce). Textul apare ca un avertisment şi conturează o imagine negativă
a turcilor descrişi prin sintagme ca „Andrang vom Bosphorus” („furtuna din
Bosfor”), „Invasion” („invazie”), „Scharen” („turme”) etc. La fel ca în prezent,
de altfel, media contribuie în mod decisiv la coagularea unor atitudini de
respingere faţă de migranţi – nici nu mai este nevoie de partide naţiona-
liste. În contextul ultimului val de imigranţi, Germania a aprobat, la 30 iunie
2017, o lege („Netzwerkdurchsetzungsgesetz“ – NetzDG, mai cunoscută ca
„Facebook-Gesetz”) prin care distribuitorii de ştiri false, propagandă teroristă,

55
***, „Deutschland braucht mehr Zuwanderer”, în Franfurter Allgemeine Zeitung,
27.03.2015, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/wirtschaft/wirtschaftspolitik/bertelsmann-studie-
deutschland-braucht-mehr-zuwanderer-13508930.html, accesat ultima dată la 2 februa-
rie 2019.
56
Rita Süssmuth, op. cit., p. 7.
57
Vezi Irmgard Ackermann, „«Gastarbeiter»literatur als Herausforderung”, în
Frankfurter Hefte, 38/1983, p. 58-64.

32
dar şi de mesaje rasiste, antisemite vor fi amendaţi. Astfel, platformele online
de socializare (precum Twitter, Facebook) vor avea 24 de ore la dispoziţie (din
momentul raportării de către vreun utilizator) pentru a analiza şi a elimina
comentarii sau articole discriminatorii, care instigă la ură ori violenţă. Oficialii
companiilor vizate consideră această lege ca fiind un abuz şi o îngrădire a
dreptului de liberă exprimare, însă Heiko Maas, ministrul Justiţiei de la acea
vreme, a considerat de la bun început că este timpul ca aceste platforme să îşi
asume, parţial, răspunderea pentru ceea ce se publică de către utilizatori şi că
o filtrare a mesajelor este necesară, pentru că media contribuie uneori la creş-
terea valului de antipatie faţă de imigranţi.
A fost doar un mic pas pe care Germania îl propunea pentru a-şi apăra
imigranţii, dar şi cetăţenii proprii. De menţionat este că, pentru alegerile din
septembrie 2017, Angela Merkel nu a mai promovat, în programul său, ches-
tiuni concrete legate de criza refugiaţilor, astfel încât Frankfurter Allgemeine
Zeitung a marcat, în articolul titrat „Auf der Flucht vor der Flüchtlingsfrage”
(„Fuga de problema refugiaţilor”), faptul că nu există un program coerent care
să rezolve toate problemele pe care acest fenomen al mobilităţii sociale le-a
adus58. Indiferent cine ar fi devenit noul cancelar al Germaniei, diferenţa
majoră ar fi fost făcută probabil de chestiuni legate de politica internă. În
chestiunea imigranţilor, politica lui Martin Schulz (SPD) se înscrie în linia lui
Merkel, pentru că nu vede o soluţie naţională a crizei, ci una europeană.
Trebuie să ţinem cont că, de fapt, Germania este oricum „colorată” din punctul
de vedere al măsurilor sociale, spre exemplu, datorită modului federativ de
organizare a statului; dar pe plan extern statul german va rămâne o forţă
de coeziune a europenităţii, pentru că există, cum afirmă Matei Martin,
o convergenţă politică transideologică59.
Este exagerat să considerăm, precum Traian Ungureanu, că politicile
Uniunii Europene propuse pentru criza refugiaţilor i-au scris deja epitaful.
Într-un interviu luat de Claudiu Zamfir, Ungureanu este intrigat de „serviciile”
organizaţiilor umanitare, care asigură „cărăuşi” pentru refugiaţi, de incapaci-
tatea Uniunii Europene de a-şi proteja frontierele şi de declaraţiile populiste de
la Bruxelles: „Europa se pierde ca realitate istorică şi supravieţuieşte, strict
lozincard, în propaganda cerească de la Bruxelles”60.

58
Annett Meiritz, „Wahlprogramm der Union. Auf der Flucht vor der Flüchtlings-
frage”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 04.07.2017, disponibil online la
http://www.spiegel.de/politik/deutschland/wahlprogramm-der-union-flucht-vor-der-
fluechtlingsfrage-kommentar-a-1155734.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
59
Vezi Matei Martin, „Democraţie şi (un pic de) populism”, în Dilema veche, nr. 701,
27 iulie – 2 august 2017, disponibil online la
http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/democratie-si-un-pic-de-
populism, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
60
Claudiu Zamfir, Interviu Traian Ungureanu: Civilizaţia europeană se bate cu
propria aplecare suicidală, disponibil online la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-
21848812-interviu-traian-ungureanu-civilizatia-europeana-bate-propria-aplecare-
suicidala.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

33
 A socoti că proiectul european, care durează de zeci de ani, nu ar putea
trece peste o criză de acest gen, înseamnă a pierde încrederea în viziunea
europeană şi a nega lucrurile pozitive pe care o astfel de organizare le-a adus.
Ar presupune şi o întoarcere la registrul naţional şi la naţionalisme, ceea ce
ridică tot felul de pericole (mai ales că naţionalismele radicale din câteva ţări
au din ce în ce mai mare audienţă), având în vedere şi prezenţa Rusiei ca un
continuu agent de presiune.

Deja din timpul Imperiului Habsburgic (mijlocul secolului al XIX-lea)

exista un fenomen al migraţiei din Est către Vest, incluzând astfel monarhia
habsburgică, datorită bunelor condiţii economice, politice şi geografice. În
perioada postbelică şi mai ales în anii 1960, numărul cetăţenilor străini creşte,
la fel ca diversitatea statelor de provenienţă (de la 15.000 de imigranţi anual,
în anii ’70 numărul imigranţilor creşte la 230.000). Pentru statul austriac,
analizele statistice din perioada 1996-2001 nu au specificat o durată minimă de
şedere pentru a considera o persoană ca fiind imigrantă, însă din 2002, migrant
este considerat cel care vine (în) sau părăseşte ţara pentru cel puţin 90 de zile
(deşi regulamentele ONU stipulează perioada de un an).
O componentă intens cercetată este reprezentată de cererile de azil, care,
până la căderea cortinei de fier, constituiau solicitări din statele învecinate ale
căror situaţii politice erau instabile (de exemplu, în 1956 din Ungaria, în 1968
din Cehoslovacia, în 1981-1982 din Polonia). În total, între 1961 şi 1989 s-au
făcut 196.642 cereri de azil. Începând cu anii ’90, cetăţenii din Iugoslavia au
devenit cea mai consistentă parte a migraţiei de tipul azilului spre Austria, iar
între 1990 şi 1999 s-au înregistrat 129.693 de cereri61. Statisticile din 2014
arată că, dintr-o populaţie de aproximativ 8,1 milioane de oameni, în jur de
1,7 milioane sunt de origine străină, cele mai multe persoane provenind din
fosta Iugoslavie şi din Turcia62.
Având o întreagă istorie a multiculturalităţii, Austria a încercat să inte-
greze cât mai bine noile populaţii. Şi astăzi, 20% din populaţie are şi origini

61
Vezi explicaţii furnizate de Statistik Austria,
http://www.statistik.at/web_de/statistiken/menschen_und_gesellschaft/bevoelkerung/
wanderungen/asyl/index.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
62
Statistik Austria, „Bevölkerung mit Migrationshintergrund im Überblick”
(Jahresdurchschnitt 2014), în Mikrozensus-Arbeitskräfteerhebung (Durchschnitt aller
Wochen eines Jahres), Erstellt am 18.03.2015,
http://www.statistik.at/web_de/statistiken/menschen_und_gesellschaft/bevoelkerung/be
voelkerungsstruktur/bevoelkerung_nach_migrationshintergrund/033240.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.

34
străine, dintre care două treimi din afara statelor Uniunii Europene. Un aspect
negativ al acestui aflux de cetăţeni străini a fost reprezentat de creşterea
gradului de criminalitate, ceea ce a făcut autorităţile austriece să recurgă la
un proiect numit „Polizisten treffen Migranten“, coordonat de Centrul Inter-
naţional pentru Culturi şi Limbi (Internationales Zentrum für Kulturen und
Sprachen, IZKS din cadrul Volkshochschule Wien). S-a apelat la autori cu
background migrant precum Alma Hadžibeganović, Dimitré Dinev, Vladimir
Vertlib, Renate Welsh-Rabady, Christa Zettel, Renate Welsh-Rabady, Heinz
Janisch, adunaţi în antologia Tandem. Polizisten treffen Migranten. Litera-
rische Protokolle, publicată la Editura Mandelbaum63.
Un alt demers al Austriei menit să contribuie la integrarea imigranţilor
este legat de promovarea multilingvismului, pe de o parte, care nu mai este
văzut ca o ameninţare pentru limba oficială, iar, pe de altă parte, punerea la
dispoziţie a unor cursuri de limbă germană pentru adulţi, care să îi ajute să
acceseze mai uşor piaţa muncii.
Politicile de sprijinire a migranţilor şi noul val din ultimii ani au pola-
rizat societatea în cazul alegerilor prezidenţiale din 2016, când în cel de-al
doilea tur de scrutin au ajuns ultranaţionalistul Norbert Hofer şi Alexander
Van der Bellen. Desfăşurat la 22 mai 2016, turul l-a dat câştigător pe Van
der Bellen, cu o diferenţă de aproximativ 31.000 de voturi (50,35% faţă de
49,65%), ecart datorat voturilor prin corespondenţă. Însă extrema dreaptă
austriacă (FPO, Partidul Libertăţii), susţinătoarea lui Hofer, a depus o
contestaţie ce a fost acceptată de Curtea Constituţională, astfel încât a fost
nevoie de reluarea celui de-al doilea tur de scrutin. Austriecii însă au dat un
semnal clar pro-european, iar candidatul independent, ecologist (dar sprijinit
de forţele politice de centru) a câştigat alegerile fără dubii. Van der Bellen este,
la rândul său, fiu de imigranţi, căci tatăl rus şi mama estonă s-au stabilit în
Viena în anii 1940, astfel încât nu putea duce decât o politică pro-migranţi.
În perioada 2014-2016, aproximativ 250.000 de refugiaţi au ales Austria,
dintre care aproape 100.000 s-au stabilit la Viena. În martie 2017 a fost adop-
tată o „lege a integrării” care se focalizează asupra capacităţii imigranţilor de a
contribui în Austria, înţelegând aşadar procesul ca o colaborare între cele două
părţi. Cu toate acestea, actualul cancelar, Sebastian Kurz, este cunoscut pentru
opiniile sale de dreapta, considerând că migranţii au un potenţial negativ, de
destructurare a suveranităţii naţionale a Austriei. După un respiro european şi
tolerant conferit de Van der Bellen, Austria s-a reorientat către o platformă
anti-imigraţionistă, propusă de Kurz, care fusese anterior ministru de externe şi,
la 24 de ani, chiar însărcinat cu integrarea imigranţilor. Astăzi, mediul
intelectualilor din Austria nu îl menajează, sperând că nu va mai câştiga un nou
mandat, de vreme ce cifrele nu îi mai permit o retorică naţionalistă: cifrele

63
Susanna Gratzl u.a. (Hg.), Tandem. Polizisten treffen Migranten, Mandelbaum
Verlag, Wien, 2006.

35
migranţilor au scăzut, aşa că discursurile sale vor trebui să se bazeze pe
altceva64. Împreună cu Orbán, Kurz e pe cale de a transforma reticenţa faţă de
migranţi în mainstream.

Cazul Elveţiei multiculturale este, probabil, singular, de vreme ce aici

nu se pune problema unei naţiuni monolingve datorită diversităţii culturale,
lingvistice şi religioase, iar structura federativă (asemenea Germaniei actua-
le65), guvernarea bazată pe consens impun o descentralizare66.
Dacă în secolul al XIX-lea libertatea de mişcare nu era serios restric-
ţionată în direcţia Elveţiei, iar imigranţii au contribuit la dezvoltarea economică
a acestui stat, Primul Război Mondial (moment în care numărul imigranţilor îşi
atinge maximul, de 15% din populaţia totală) aduce o înăsprire a birocraţiei,
dar şi a discursului public împotriva migraţiei („Überfremdungsdiskurs”,
un discurs naţionalist, orientat împotriva oricăror factori care ar putea dăuna
identităţii elveţiene), considerată a fi cea mai restrictivă perioadă a politicii
externe elveţiene67. Odată cu proliferarea politicilor naţional-socialiste (în
Germania, de exemplu), Elveţia începe să fie o destinaţie a refugiaţilor sau
exilaţilor, care intră în ţară în mai multe valuri, din diferite state: Ungaria,
Cehia, Slovacia, dar şi Germania. Totodată, statul poate continua dezvoltarea
economică şi industrială, pentru care însă are nevoie de forţă de muncă din alte
ţări, ceea ce a dus la aşa-numita Sasionier-Bewilligung: lucrătorii primesc
permisiunea de a rămâne în Elveţia maxim 9 luni, după care trebuie să
părăsească ţara pentru minim 3 luni68. Procedura este similară celei desfăşurate
în Germania Federală, cu menţiunea că familiile rămâneau întotdeauna în ţările
de origine. Însă accentele xenofobe renasc după perioada 1950-1970, când

64
https://www.facebook.com/Zeichenware/photos/a.139949896703109/291607484870
682/?type=3&theater, accesat ultima dată la 9 februarie 2019.
65
Pentru reconfigurarea ideii de stat/naţiune german/ă după unificarea RFG şi RDG,
vezi Lothar Hilbert, „The concept of the Nation-State in Germany”, în vol. The
transformation of the nation-state in Europe at the dawn of the 21st century, Nancy,
6-8 November 1997, Proceedings, European Commission for Democracy through Law,
Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1998, p. 43-52.
66
Pentru reprezentarea ideii de naţiune în Elveţia vezi Jean-François Aubert, „The
concept of the Nation-State in Switzerland”, în vol. The transformation of the nation-
state in Europe at the dawn of the 21st century, ed. cit., p. 67-82.
67
Vezi ***, Geschichte der Immigration in die Schweiz, disponibil online la http://sev-
online.ch/de/aktuell/dossiers/ohne-uns/geschichte.php/, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019.
68
Idem, ibidem: „Jene durften dann für höchstens 9 Monate bleiben rsp. mussten das
Land für mindestens drei Monate wieder verlassen”.

36
numărul imigranţilor se triplează (de la 140 000 la 584 00069), iar criza de la
mijlocul anilor ’70 determină întoarcerea a 300.000 de italieni în ţara natală
(instruirea noii forţe de muncă la fiecare val de lucrători sezonieri devine din ce
în ce mai costisitoare şi contribuie la scăderea numărului de persoane aduse
la fiecare 9 luni).
Boomul economic din anii 1980 duce la o nouă cerere de forţă de muncă,
adusă, de această dată, după „modelul celor trei cercuri”: dacă cetăţenilor din
primul cerc (state UE şi AELS/EFTA – Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb/ European Free Trade Association) li se permitea să lucreze în Elveţia,
celor din cercul al doilea (Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua
Zeelandă) le era restricţionat accesul, în timp ce persoanele provenite din
ultimul cerc (Asia, Africa, America Latină) sunt refuzate, în principiu, să
devină imigrante. Începând cu anii ’80, procentul imigranţilor a rămas constant
(în jur de 2070), iar cele mai mai grupuri provin din Italia (16,7%), Germania
(15,5 %) şi Portugalia (12,5%). Totodată, din totalul rezidenţilor, mai mult de
30% au un alt background decât cel elveţian (vezi Figura 3 din Anexe).
Cel mai recent raport din domeniul migraţiei, publicat în primăvara
anului 2018, indică o creştere a numărului de rezidenţi străini pe teritoriul
Elveţiei, însă o scădere a numărului de cereri de azil. Cu toate acestea, mai
multe cereri au fost aprobate decât în 2016, un sfert din ele fiind procesate
prin intermediul programului de relocare sprijinit de Uniunea Europeană, care
a impus cotele obligatorii statelor membre şi partenere71. Acelaşi document
menţionează alte diferenţe majore între 2016 şi 2017: per total, cererile de azil
înregistrate în Europa au scăzut în ultimii doi ani cu mai mult de 500 000,
nemaiînregistrându-se probleme majore în gestionarea situaţiilor la graniţe,
spre deosebire de 2015 şi 2016. Prin urmare, deja retoricile anti-imigraţioniste
încep să îşi piardă obiectul.

72

De fapt, libera circulaţie a forţei de muncă şi în general a persoanelor era

şi un ideal al Imperiului Habsburgic şi a devenit o premisă a Uniunii Europene.

69
Idem, ibidem: „Zwischen 1950 und 1970 stieg die Zahl der ständig Niedergelassenen
in der Schweiz von 140 000 auf 584 000”.
70
Idem, ibidem.
71
Informaţii preluate din Migration Report 2017, p. 7, disponibil online la
https://www.sem.admin.ch/dam/data/sem/publiservice/berichte/migration/migrationsbe
richt-2017-e.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
72
Peter Sutherland, Migration Is Development: How Migration Matters to The Post-
2015 Debate, p. 6, disponibil online la
http://esa.un.org/unmigration/Migration_is_Development_by_PSutherland_MPP.pdf,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

37
Astfel, problematica este mai actuală decât oricând (poate mai actuală decât
ne-am fi dorit) având în vedere ultimele evenimente ce se petrec în sudul
Europei (Grecia, Macedonia, Serbia, Croaţia) şi în ţări precum Ungaria,
Austria, Germania sau Italia, ţări tranzitate sau devenite destinaţie pentru refu-
giaţi datorită conflictelor armate ce au loc în Orientul Apropiat ori Mijlociu.
Cum se poate vedea şi astăzi, gestionarea acestor situaţii este cât se poate de
dificilă – dacă după cel de-al Doilea Război Mondial Europa cerea forţă de
muncă (şi o făcea într-un mod controlat, cel puţin la început), în contempo-
raneitate se confruntă cu dificultatea de a gestiona valul neaşteptat de imigranţi,
în condiţiile în care rata şomajului la nivel european nu este de neglijat (mai
ales în rândul tinerilor). Germania are o expertiză în integrare socio-profe-
sională demonstrată – mai ales în cazul minorităţii turce. Indiferent de politi-
cile duse, ceea ce a lipsit a fost pregătirea populaţiei de rând de a face faţă
impactului acestui fenomen de migraţie. Revenirea temei migraţiei în atenţia
publică din spaţiul european este datorată simplului fapt că acesta este
teritoriul-ţintă al imigranţilor: fenomene de acest gen se înregistrează şi în alte
colţuri ale lumii, însă nu sunt atât de mediatizate. Ce informaţii sunt vehiculate,
spre exemplu, despre criza imigranţilor din zona Asiei de sud-est? Statele
Uniunii Europene nu s-au implicat în criza refugiaţilor din Siria în momentul în
care aceştia au ajuns în Turcia, vociferările au început numai după ce miile de
oameni s-au îndreptat spre continentul european. În total, migranţii constituiau,
în 2013, doar 3,2% din populaţia totală a globului, Europa fiind una dintre cele
mai importante „gazde”. Ţara cu cel mai mare număr de imigranţi din Europa
este Germania, ea situându-se pe cea de-a treia poziţie la nivel mondial. Din
numărul de migranţi, numai 7 procente sunt reprezentate de refugiaţi73.
În analiza fenomenului de migraţie privirea ar trebui să se îndrepte în
aceeaşi măsură asupra statelor din care migrantul pleacă şi asupra ţărilor-gazdă.
Aspectele pozitive sunt legate în primul rând de creşterea nivelului de
trai sau securitate a persoanelor emigrate, care pot suplini cererea de forţă de
muncă. Pe de altă parte, remitenţele (cuantificate de Banca Mondială74) ajunse
în ţările natale, la familiile migranţilor, vor reprezenta surse de venit (sau trai)
pentru populaţie, ce vor fi utilizate în ţările acestea. Peter Sutherland, repre-
zentant special pentru migraţie şi dezvoltare al secretarului general al ONU,
subliniază beneficiile aduse de migraţie, pe care o consideră un element ce

73
Vezi United Nations Department of Economic and Social Affairs, Population
Division, The number of international migrants worldwide reaches 232 million, în
Population Facts, No. 2013/2, September 2013, disponibil online la
http://esa.un.org/unmigration/documents/The_number_of_international_migrants.pdf,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
74
Vezi ***, Migration and Development Brief, nr. 24 / 13 aprilie 2015, disponibil
online la http://siteresources.worldbank.org/INTPROSPECTS/Resources/334934-
1288990760745/MigrationandDevelopmentBrief24.pdf, accesat ultima dată la 2
februarie 2019.

38
favorizează dezvoltarea: conform celor estimate, 214 milioane de migranţi
internaţionali şi aproximativ 750 de milioane de migranţi interni – deci aproape
un miliard de oameni în total – se bazează pe migraţie ca strategie imediată şi
eficientă pentru a reduce sărăcia, pentru a fugi de conflicte şi a îmbunătăţi
perspectivele pentru familiile lor. Abilitatea de a te muta dintr-un loc sărac
într-unul mai bogat aduce, aproapte în toate cazurile, venituri mai mari pentru
migranţi. Parte din acestea ajung, sub forma remitenţelor, la membrii familiei,
care pot beneficia astfel de şcolarizare, de sistemul medical sau chiar de
suplinirea unor nevoi de bază (electricitate, canalizare, apă potabilă)75.
Din contră, ca elemente negative putem aminti o eventuală depopulare
a unei zone (şi, în oglindă, posibila suprapopulare a teritoriului destinatar, dar
şi invocata creştere a gradului de criminalitate, a tendinţelor discriminatorii ori
rasiste).
Apropo de remitenţe, este important şi modul în care aceşti cetăţeni
migranţi pot influenţa sau nu, la nivel politic, coordonatele spaţiului sau ale
statului natal. Acest fenomen se reflectă în cazul alegerilor sau a referendu-
murilor, unde, organizată ca diaspora, gruparea migranţilor poate vota spre a
influenţa evenimente, regimuri politice. Este cazul referendumului din Turcia,
desfăşurat la 16 aprilie 2017, ce a avut ca rezultat schimbarea constituţiei
statului turc în sensul eliminării premierului şi preluării de către preşedintele
Recep Tayyip Erdoğan a puterii executive. O privire atentă asupra acestui
eveniment este necesară datorită faptului că peste 1,5 milioane de turci cu drept
de vot la acest referendum trăiesc actualmente în spaţiul germanofon76.
Astfel, 51,41% dintre votanţi au spus „Da” regimului autocratic propus
de Erdoğan, iar, din 3 milioane de turci cu drept de vot aflaţi în străinătate, 1,32
au luat parte la referendum. Din cei 1,43 milioane de turci înregistraţi în
Germania, au votat aproximativ 700 000, iar ei au optat majoritar pentru
reforma constituţională a lui Erdoğan: 63,07%, adică mult peste procentul pe
care Erdoğan l-a obţinut la general (în toate cele 12 consulate şi la ambasada
din Berlin): „Procentele au fost şi mai uriaşe (sic!) pentru Evet (da) în Belgia

75
Peter Sutherland, op. cit.
76
Puţine analize sau articole au fost publicate pe acest subiect în limba română; un
exemplu este articolul DA pentru autocraţie în Turcia – rezultatele provizorii pe
regiuni şi cum au contribuit turcii din Germania la scorul majoritar, al lui Dani
Rockhoff, publicat la 17 aprilie 2017, disponibil la http://m.hotnews.ro/stire/21718611,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În schimb, în Frankfurter Allgemeine Zeitung
analizele au fost cât se poate de ţintite către rolul pe care turcii din Germania l-au avut
la acest referendum: spre exemplu, articolul lui Rainer Herman, „Erdogan kann sich
auf Deutschlands Türken verlassen”, 17.04.2017, disponibil la
http://www.faz.net/aktuell/politik/tuerkei/wieso-sind-viele-hier-lebende-tuerken-fuer-
erdogan-14975695.html?printPagedArticle=true#pageIndex_2, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

39
(75%), Austria (73,2%), Olanda (71%) şi Franţa (64,85%)”77. În mod paradoxal
deci, locuitorii de origine turcă din democraţii consolidate au votat pentru un
regim cvasi-dictatorial pentru ţara de origine, semn că simt nevoia unei
schimbări, că democraţia nu le-a adus integrarea în societăţile occidentale.
Deşi au fost îndemnaţi, în mod ironic, de reprezentanţi ai AfD (partidul
dreptei germane, Alternative für Deutschland) să plece în Turcia, dacă tot şi-au
exprimat votul şi au fost, poate, hotărâtori pentru ţara natală, generaţiile actuale
nu sunt dornice să se întoarcă în viitorul regim autoritar. Mai mult, mulţi
cetăţeni germani s-au simţit jigniţi de modul în care turcii din Germania au ales
să celebreze victoria lui Erdoğan în ziua în care creştinii au sărbătorit Paştele.
Tendinţele naţionaliste din ultimii ani, accentuate de criza refugiaţilor, au
avut ca efect şi o oarecare re-islamizare sau întoarcere a arabilor sau altor
imigranţi la culturile şi valorile care le-au ghidat familiile. A ţine cu dinţii de o
etnie, de valori tradiţionale nu poate duce decât la conflicte, nu la acceptare,
toleranţă.
Pe de altă parte, tocmai faptul că turcii au votat în favoarea unui Erdoğan
arată că Germania rămâne multiculturală, că nu a reuşit (sau nu şi-a propus) să
şteargă identitatea minorităţilor naţionale de pe teritoriul său. Căci poporul turc,
laicizat şi reformat în 1923 de Atatürk, nu pare, de fapt, că s-a putut aşeza pe
linia democraţiei, iar acum doreşte să revină la vechile obiceiuri. Iar faptul că
minoritatea turcă din Germania rezonează cu jumătate din populaţia Turciei
arată că turcii nu au fost occidentalizaţi, nu şi-au pierdut aspiraţiile ca popor.
Poate că democraţia nu este un regim potrivit pentru o astfel de ţară, la fel cum
a încerca să impui o structură de acest gen în unele ţări arabe are de multe ori
eşecul drept rezultat.
De aici şi până la îndemnurile lui Erdoğan adresate exact diasporei de a
face mai mulţi copii, de a cuceri Europa ca răzbunare pentru ceea ce Vestul
face Turciei nu mai este decât un pas78. Nu putem să nu facem paralele cu
situaţia refugiaţilor din ultimii ani: ei par că fug de un regim autoritar, dar, de
fapt, poate nu ştiu să trăiască altfel, nu se integrează într-o democraţie şi din
refugiaţi se transformă în imigranţi economici.
În schimb, în statele de pe continentul nord-american sau în cele din
Golf, turcii au votat pentru „Nu”, iar Rainer Herman explică această diferenţă
prin originea imigranţilor turci: turcii care trăiesc în alte ţări din Europa provin
din Anatolia şi majoritatea au devenit Gastarbeiteri sau sunt urmaşi ai acestora.

77
Dani Rockhoff, DA pentru autocraţie în Turcia – rezultatele provizorii pe regiuni şi
cum au contribuit turcii din Germania la scorul majoritar, articol disponibil online la
http://m.hotnews.ro/stire/21718611, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
78
Vezi Russell Goldman, „‘You Are the Future of Europe,’ Erdogan Tells Turks”,
articol apărut în The New York Times şi disponibil online
https://www.nytimes.com/2017/03/17/world/europe/erdogan-turkey-future-of-europe.
html?_r=2, 17 aprilie 2017, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

40
Cei care au ajuns în Statele Unite ale Americii sau în statele arabe provin din
fosta elită a ţării şi lucrează în poziţii de conducere:

Pe de o parte, a treia generaţie de imigranţi din Turcia se identifică mai puţin cu

Germania şi mai mult cu Turcia, spre deosebire de cum a procedat prima
generaţie; pe de altă parte sunt mai ancoraţi în Germania decât bunicii lor şi nu
se gândesc la întoarcerea în Turcia. Motivul este reprezentat de sentimentul că
nu sunt consideraţi membri cu drepturi depline ai societăţii germane, astfel încât
se orientează spre Turcia, mai ales că Erdoğan li se adresează folosind sintagma
«fraţi şi surori» şi le dă impresia că el însuşi ar fi victima vechii elite a Turciei,
cu care a luptat pe parcursul ascensiunii sale.79

Statisticile arată încă un lucru interesant. La finalul anului 2015, turcii

rămâneau prima minoritate în Germania, urmaţi de polonezi, italieni, români,
sirieni, greci, croaţi, ruşi, sârbi şi bulgari, iar turcii au o medie de 28,1 ani
petrecuţi în Germania (spre deosebire de români cu 4,4 sau sirieni cu 1,8).
Practic, turcii pleacă în Germania pentru a se stabili acolo, în timp ce românii
par a fi simpli migranţi economici care la un moment dat se întorc în ţară; iar
sirienii, ca grup masiv, abia şi-au început „sejurul”. Totodată, raportat la
landuri, există deja unele în care nu mai sunt turcii cei mai numeroşi ca
minoritate, ci sunt depăşiţi de sirieni.
De asemenea, se pare că Berlinul are cei mai mulţi turci – după oraşele
din Turcia (Ankara şi Istanbul). Cu toate acestea, conceptul integrării este
departe de a fi împlinit. Pe marginea aceluiaşi subiect al referendumului,
Hasnain Kazim (chiar parte a acestei minorităţi turce din Germania) scrie un
articol la 18 aprilie 2017 pentru varianta internaţională a Der Spiegel, în care
oferă o explicaţie pentru „comportamentul bizar al turcilor din Germania” în
cazul referendumului. Kazim vorbeşte de o oarecare ipocrizie a turcilor din
Germania care votează pentru autocraţie în Turcia, dar apoi se plâng de
incapacitatea Germaniei de a-i integra:

Oricât de dureros ar fi să scriu asta, nu poţi sprijini un sistem autocrat, pedeapsa

capitală, arestarea jurnaliştilor critici şi încarcerarea opoziţiei politice, ca apoi să
te întorci şi să te lamentezi că nu eşti acceptat în Germania drept german. Asta

79
Rainer Herman, op. cit. În original: „Einerseits identifizieren sich die Deutschtürken
der dritten Generation weniger mit Deutschland und noch mehr mit der Türkei, als es
noch die erste Generation getan hat, andererseits sind sie stärker in Deutschland
verankert als ihre Großväter und Großmütter und denken nicht an eine Rückkehr in die
Türkei. Als Grund dafür gilt, dass sie das Gefühl haben, nicht als vollwertige
Mitglieder der deutschen Gesellschaft angenommen zu werden und daher ihren Blick
auf die Türkei richten – zumal sie Erdoğan als „Brüder und Schwestern“ anredet und er
ihnen den Eindruck vermittelt, er selbst sei ja Opfer der alten Elite der Türkei gewesen,
habe sich aber nach oben gekämpft”.

41
 este inacceptabil. Arată că integrarea în Germania a eşuat – şi pentru asta nu
trebuie acuzaţi numai germanii. [...] În ciuda faptului că trăiesc în democraţii,
libertate şi siguranţă, aceşti oameni au votat, în esenţă, pentru a elimina demo-
craţia în Turcia80.

În acelaşi timp, „vina” (responsabilitatea, pentru a nu folosi termeni duri)

este şi parţial a germanilor: „Lipsa unei culturi în Germania care să întâmpine
cu adevărat imigranţii a contribuit la o situaţie în care oamenii care şi-au
petrecut întreaga viaţă în Germania, care s-au născut aici încă se simt ca nişte
străini. Ca stat, acest lucru ar trebui să ne facă să luăm în calcul alte moduri de
a integra oamenii”81.
Printre puţinele opinii manifestate în spaţiul românesc pe care le-am
considerat pertinente în cazul acestei analize îl amintim pe Sorin Ioniţă, care
scrie într-o postare pe Facebook din 18 aprilie 2017:

De ce opoziţia la Erdoğan e mai mult acasă (în vestul Turciei, oraşele mari, plus
kurzii) în vreme ce diaspora din Germania a votat cu diktatorul? [...] E normal:
diaspora sunt gastarbeiters & urmaşii lor, adică turci rurali şi conservatori din
Anatolia profundă, care şi-au păstrat valorile prin importul la fiecare generaţie
de neveste analfabete din acelaşi mediu (e o carte pe tema asta), ca nu cumva
ficiorii lor crescuţi în Germania să încapă pe mâna vreunei nemţoaice. Nu doar
că-i creştină, dar e liberală, perversă şi necontrolabilă de Baba (adică tatăl de
familie/clan). [...] Turcia cosmopolită şi europenizată treptat de 150 de ani
încoace n-a plecat la căpşunărit şi ciocănit prin Occident ci a rămas în Istanbul,
Ankara, Smirna şi alte locuri mai luminate, pe unde sunt afaceri, universităţi şi
cultură. [...] Cine a mers vara pe autostrăzile europene când vin convoaiele de
gastarbaiters / proletari de generaţia II în concediu acasă, în Turcia, şi vede cum
arată maşinile şi familiile alea claie peste grămadă (de ex. în orele de aşteptare

80
Hasnain Kazim, „The Bizarre Behavior of Turkish-German Voters”, în Der Spiegel,
18 aprilie 2017, disponibil online la
http://www.spiegel.de/international/germany/referendum-in-turkey-the-bizarre-
behavior-of-turkish-german-voters-a-1143735.html?utm_source=dlvr.it&utm_medium
=facebook#ref=rss, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „As painful as
it is to write this, one cannot support an autocratic system, capital punishment, the
arrest of critical journalists and the jailing of the political opposition and then turn
around and complain that you are not accepted in Germany as a German. That's
unacceptable. It shows that integration in Germany has failed – and that it isn't just the
Germans who are to blame for that. [...] Despite living in democracies and in freedom
and safety, these people have essentially voted to eliminate democracy in Turkey”.
81
Idem, ibidem. În original: „The lack of a culture in Germany that truly welcomes its
immigrants contributed to a situation in which people who have spent their entire lives
in Germany, who were born here, nevertheless still feel like foreigners. As a country,
this should have us considering new ways to integrate people”.

42
 la coada de 5 km în Lipovac, în vama croato-sârbă), n-are nevoie de explicaţii
suplimentare82.

Iar un comentariu scris de acelaşi Ioniţă la postarea de mai devreme explică de

ce Ankara şi Istanbul s-au pronunţat majoritar împotriva preşedintelui turc, spre
deosebire de turcii din oraşele germane: „Turcul educat şi secular din Istanbul
e mai european decât cel care trăieşte în ghetou etnic muncitoresc în Germania,
normal. Nu-i nici un paradox, nici ceva descoperit acum”. Ceea ce demon-
strează faptul că Turcia are atât fermentul european care ar fi putut să o apropie
de Occident, cât şi tendinţa conservatoare şi nostalgică poate după forţa
Imperiului Otoman.

Dacă „fiecare cultură există doar în contextul altor culturi”83, iar muta-
ţia spaţială, dizolvarea graniţei permit regândirea identităţii, nu putem lăsa
deoparte aspectul lingvistic al întregului proces de migraţie („identităţile aflate
în discuţie nu sunt simplul rezultat al transgresării graniţelor geografice. Zonele
de frontieră (reale şi simbolice) devin locul desfăşurării unor procese com-
plexe”84). Noua cultură cu care individul intră în contact produce o dislocare
lingvistică, ezitarea permanentă între două limbi: „Schimbarea limbii este, în
felul ei, similară cu trecerea unei frontiere şi are drept efect o schimbare de
perspectivă nu doar asupra culturii al cărei vehicul este, ci şi asupra sinelui pe
care îl exprimă”85. Reinventarea de sine presupune, astfel, şi o reconstrucţie a
limbajului. Viziunea herderiană a limbii comune (alături de cultură şi tradiţie)
care contribuie la definirea unei naţiuni nu este, totuşi, complet incompatibilă
cu realităţile actuale: în fond, deşi vin cu un alt background cultural, imigranţii
se pliază pe limba societăţii-gazdă şi încearcă să îşi asume uzanţele acesteia,
fără a fi obiectul acelei ius sanguinis: „Dacă naţiunea este sau ar trebui să fie

82
Sorin Ioniţă, postare din 18 aprilie 2017, disponibilă la
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10212958383336314&set=a.30999224990
27.2158538.1293117767&type=3&theater, accesată ultima dată la 2 februarie 2019.
83
Jurij Lotman, Zur Struktur, Spezifik und Typologie der Kultur, în vol. Aufsätze zur
Theorie und Methodologie der Literatur und Kultur, Kronberg, 1974, p. 431.
84
Rina Benmayor, Andor Skotnes, „Some Reflections on Migration and Identity”, în
***, Migration and Identity, Special Editors, Oxford University Press, 1994, p. 1-18,
aici p. 13.
85
Anca Băicoianu, „Exil în timp, exil în spaţiu: frontiera în/ca ficţiune”, în Romaniţa
Constantinescu (coord.), Identitatea de frontieră în Europa lărgită. Perspective
comparate, ed. cit., p. 242-255, aici p. 247.

43
coextensivă cu comunitatea lingvistică, contingenţa graniţelor teritoriale statale
dispare în umbra faptelor de geografie lingvistică”86. Lingvistic, migrantul este
cel care îşi conturează o geografie proprie, alegând contextele în care îşi
păstrează limba maternă şi cele în care adoptă limba majorităţii. Cea din urmă
– în cazul cercetării noastre, germana – este cea care facilitează, până la urmă,
accesul minoritarului la cultura majoră, devenind alegerea pragmatică. Prin
aculturaţie (procesul prin care o cultură integratoare impune prin intermediul
unor agenţi ai socializării – preponderent secundari – reprezentanţilor unei
culturi mai puţin influente patternurile sale) şi enculturaţie (cu valoare
adaptativă), se parcurge drumul de la „conceptele profund teritorializante ale
identităţii pentru acele categorii de oameni clasificate drept «displaced»
(strămutaţi, relocaţi, n.a.) şi «uprooted» (dezrădăcinaţi, n.a.)”87, până la identi-
tatea permeabilă sau la cea reticulară propusă de Sorin Antohi.
Lumea contemporană evoluează de la viziunea graniţei unidimensionale
(ce separă planul în două, deci separă state şi culturi) şi de la o reprezentare
ierarhică, până la urmă, a raporturilor interstatale (şi, în consecinţă, a celor
identitare), ajungând la o imagine a dinamicii reticulare. Aceasta este o organi-
zare matricială, în care nodurile de intersectare a raporturilor inter-naţiuni sunt,
de fapt, naţiunile în parte. Naţiunea nu se mai defineşte identitar ca un spaţiu
delimitat de o graniţă exterioară, ci se defineşte ca punct de intersecţie al
relaţiilor cu celelalte naţiuni.
Iar dacă fenomene din ultimii ani (atacurile teroriste, migraţia, discuţiile
legate de vălul islamic) redeschid dezbaterile despre frontieră, marcând mo-
mentul în care „invisible frontiers became visible again”88, după cum observă
B. Venkat-Mani89, conceptul flexibil introdus de Victor Neumann de „Identi-
tate Multiplă”90 îşi găseşte tot mai mult valabilitatea.

86
Jürgen Habermas, Die postnationale Konstellation. Politische Essays, ed. cit., p. 21.
În original: „Wenn die Nation mit der Sprachgemeinschaft koextensiv ist oder sein
soll, verschwindet die Kontingenz der Grenzen staatlicher Territorien hinter den
Naturtatsachen der Sprachgeographie”.
87
Liisa Malkki, „National Geographic: The Rooting of Peoples and the
Territorialization of National Identity among Scholars and Refugees”, în Cultural
Anthropology, vol. 7(1), 1992, p. 25, disponibil online la
http://www.uio.no/studier/emner/sv/sai/SOSANT2210/v11/Malkki_National_Geografi
c.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „deeply territorializing
concepts of identity for those categories of people classified as «displaced» and
«uprooted»”.
88
În B. Venkat-Mani, Cosmopolitical Claims. Turkish-German Literatures from
Nadolny to Pamuk, University of Iowa Press, Iowa, 2007, p. 3.
89
Rareori, zidurile se concretizează, vezi şi declaraţiile lui Donald Trump referitoare la
zidul de la graniţa cu Mexicul, ori acţiunile lui Viktor Orbán care a plasat un gard la
graniţa cu Serbia pentru a împiedica imigranţii să ajungă în Ungaria.
90
Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 89.

44
 Prin urmare, definirea în raport cu Celălalt nu mai poate permite recursul
numai la istorie şi moştenire etnico-geografică. Identitatea devine astfel una
negociată, în care fiecare nod al acestei reţele are aportul său în definirea
celorlaltor noduri cu care se află în relaţie. Astfel, platoul91 acesta matricial
poate reprezenta un model complet neierarhic, în care cel mult un nod poate
deveni prioritar doar prin faptul că se află în relaţie cu mai multe noduri decât
altul. Privind global, punctele de gravitaţie sunt tocmai punctele în care se
întâlnesc mai multe relaţionări.
Pe de altă parte, nu trebuie să alunecăm în exagerarea de a elimina com-
plet ideea propriei identităţi, pentru că este absurd să gândim că o naţiune-nod
a acestei matrici îşi construieşte raporturile cu celelalte naţiuni fără să apeleze
deloc la moştenirea pe care o are din istorie. Aici putem dezbate între cele două
opinii, cea care doreşte revenirea la o privire istorică asupra identităţii şi cea
care vrea să anistoricizeze identitatea. Discursul Uniunii Europene este, de
exemplu, un asemenea tip de discurs, în care fiecare membru participă cu
propriu-i bagaj cultural la formarea, prin tipologia aceasta matricială, a unei
identităţi globale. Doar aceasta, privită globală şi anistoric, este de tip reticular:
identitatea individuală devine astfel un amestec, un balans între negocierea cu
Celălalt şi moştenirea culturală, istorică.
Aşadar, observarea aspectelor sociologice şi a modului de interacţionare
a migrantului cu societatea-gazdă este relevantă pentru a expune metamor-
fozele prin care trece literatura migrantă, de la restrânsa Gastarbeiterliteratur
la mult mai larga Chamisso Literatur sau chiar interkulturelle Literatur, căci
patternurile mobilităţilor sociale vor fi respectate, într-o anumită măsură, de
scriitorii migranţi din „lista Chamisso”.
Dizolvând frontiera, cultura trece de la arborele ca imagine a lumii, la
nodurile de intersecţie, iar migrantul devine cel care „conectează câmpurile”92.
El îşi restructurează propriile coduri culturale, iar scriitorul migrant nu
pledează pentru superioritatea culturii de provenienţă sau a celei gazdă, ci,
dimpotrivă, pe crearea acelor mii de platouri prin care cele două interacţio-
nează.
Ultimii 60 de ani ai dinamicii sociale au arătat că identitatea nu mai
trebuie privită ca un monolit, iar indivizii şi statele deopotrivă nu deţin o
existenţă izolată. Ultimele valuri de migraţie nu reprezintă, în toate cazurile,
manifestări ale fenomenului reversed colonialism (Germania nu a fost nicio-
dată o mare putere colonială precum Franţa sau Marea Britanie), însă poate fi şi
o răzbunare a acestuia: de la Occidentul care se dorea civilizator şi impunea
propriile cultural codes în societăţile minore, el devine acum cel asaltat, iar
frontierele lui fizice nu reprezintă, în fond, nicio barieră reală. Uniunea

91
Vezi şi Gilles Deleuze, Félix Guattari, Mii de platouri, Traducere din limba franceză
de Bogdan Ghiu, Editura Art, Bucureşti, 2013.
92
Vezi Idem, ibidem, p. 19.

45
Europeană, prin ţelurile sale de diversitate şi deschidere a graniţelor, a creat şi
riscul etichetei politically correct, în care pare că se îneacă tocmai acum (mai e
sau nu la modă să fii politically correct?): mobilitatea dinamică părea a fi
destinată numai în interiorul Europei şi dinspre ea, dar libertatea de mişcare
trebuie înţeleasă în ambele sensuri, căci intenţia statelor europene de a controla
imigraţia reprezintă tot o sechelă a eurocentrismului, a încercării occidentalului
de a-şi impune dominaţia. În discursul de la Deutschlandtag von Junge Union
(adunarea naţională a organizaţiei de tineret a Creştinilor-Democraţi) din 2010,
Horst Seehofer (liderul CSU – Uniunea Creştin-Socială din Bavaria şi, în
acelaşi timp, prim-ministru al Bavariei la acea vreme) marchează, poate mult
mai puternic decât Angela Merkel, o poziţionare pro cultura germană ca
Leitkultur (cultură dominantă) şi totodată împotriva multiculturalismului: „Noi
ca Uniune pledăm pentru cultura germană ca fiind dominantă şi împotriva
acestui multiculturalism, multiculturalismul este mort”93.
Radicalismul lui Seehofer are şi anumite raţiuni care pot fi înţelese:
Bavaria este unul dintre landurile care a luat contact devreme cu valurile de
migranţi şi s-a văzut nevoită să realizeze toată documentaţia de „înregistrare”
a cererilor de azil. Zonă cu populaţie conservatoare, pe de o parte, dar şi
marcată de globalizare (la nivel industrial şi universitar, mai ales), nu a arătat
o respingere vehementă a migranţilor, aşa cum s-a întâmplat în alte zone estice
ale ţării, în special în fosta RDG, unde au existat manifestaţii anti-imigranţi
(Dresden, spre exemplu). Dimpotrivă, Bavaria a fost marcată, în vara lui 2016,
de diferite atacuri provocate de persoane cu background migrant (neavând
toate legătură cu ultimele mişcări), care nu au primit ca răspuns un val de
anti-simpatie din partea germanilor.
Proiectul ierarhizării eşuează (după cum şi Angela Merkel declarase
eşecul multiculturalismului: „Abordarea multiculturală a eşuat, a eşuat com-
plet”94), iar transgresarea limitelor unei identităţi naţionale bazate exclusiv pe
etnie conturează o conştiinţă de sine care se află la intersecţia dintre atribuirea
exterioară şi asumarea interioară. Modul în care se configurează identitatea
migrantă va sta la baza etapizării literaturii ce a decurs din acest fenomen,
astfel încât aspectele discutate în această parte a studiului vor reveni, în valuri
(la fel ca migraţia însăşi), în capitolele viitoare.
Astfel, în fragmentele ulterioare axate pe scriitorii migranţi, ne putem
referi, în primul rând, la acei Gastarbeiteri care nu au un nivel înalt de

93
Johannes Korge, Matthias Streitz, „Seehofer und Merkel befeuern Leitkultur-
Debatte”, în Der Spiegel, 15 octombrie 2010, disponibil online la
http://www.spiegel.de/politik/deutschland/0,1518,723466,00.html, accesat ultima dată
la 2 februarie 2019. În original: „Wir als Union treten für die deutsche Leitkultur und
gegen Multikulti ein – Multikulti ist tot”.
94
***, „Multikulti ist absolut gescheitert,”, 17.10.2010, disponibil online la
http://www.taz.de/!59843, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Der
Ansatz für Multikulti ist gescheitert, absolut gescheitert”.

46
calificare, dar pentru care displacementul devine catalizatorul scriiturii (cum
este Franco Biondi). În al doilea rând, există categoria migranţilor economici
din următoarele valuri, care îşi doresc un nivel mai bun de trai, dar şi a celor
care deja au experienţa scrisului (Gino Carmine Chiellino) ori au crescut, s-au
format deja în spaţiul german (nefiind neapărat născuţi aici). De asemenea,
refugiaţii din fosta Iugoslavie sau azilanţii politici pot constitui un alt fir de
cercetare (Saša Stanišić sau Ilija Trojanow, din partea europeană, Abbas Khider
sau Senthuran Varatharajah din zonele mai îndepărtate). Pentru toţi aceştia,
superpozările cultural-identitare lasă urme în relaţionarea cu domeniul literar95.

95
Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune?, ed. cit., p. 89: „Fiinţele născute din
interferenţele mai multor culturi sunt puse sub semnul incertitudinilor de tot felul,
riscând să trăiască într-un disconfort psihic creat de identităţile culturale pretins pure”.

47
48
 După un periplu terminologic şi sociologic, ne îndreptăm atenţia spre
principalele teoretizări care au avut ca subiect literatura scrisă în limba
germană de autori cu background migrant, stabiliţi în ţările vorbitoare de limbă
germană. Vom porni, în acest demers, de la problematica literaturii naţionale,
care se conturează în funcţie de diverse criterii (lingvistic, etnic, teritorial),
dar care îşi găseşte mai greu terenul de aplicare într-o zonă a graniţelor şi
identităţilor fluide, în care putem avea de a face cu superpozarea unor multiple
straturi.
Având în vedere eterogenitatea fenomenului, este de înţeles că orice
taxonomie îşi dovedeşte insuficienţa, de unde şi dezbaterile care au avut loc în
câmpul literar cu privire la aceşti autori. Fie că vorbim de începuturile
subsumate unei Gastarbeiterliteratur sau acelei Literatur der Betroffenheit,
iniţiate, în special, de autorii de origine italiană, fie că apelăm la Migrations-
literatur, Migrantenliteratur sau la literatură Chamisso, scrierile care consti-
tuie obiectul nostru de studiu sunt exofonice. Deşi Premiul Adelbert-von-
Chamisso (sau corespondentul din Austria, schreiben zwischen den kulturen)
este cel care contribuie la creşterea vizibilităţii autorilor pe piaţa de carte din
ţările germanofone, criteriile juraţilor nu sunt unitare, astfel încât, în primul
rând, „definiţia” sau obiectivul premiului se schimbă pe parcursul anilor, o dată
cu transformările sociale ce stau la baza acestei literaturi, iar, în al doilea rând,
s-a întâmplat ca laureaţii să fie nativi germani sau să facă parte nu din prima
generaţie de migranţi, ci să fie crescuţi şi educaţi în Germania, aspecte ce fac şi
mai dificil procesul de selectare a studiilor de caz pe care le vom avea în vedere
în cercetarea viitoare. Nu numai elementele extraliterare sunt cele care contu-
rează o diversitate a scrierilor, ci şi latura estetică, deoarece valoarea literară
a antologiilor scoase la München (Taschenbuch) sau Viena (edition exil) în
urma unor competiţii este deseori pusă sub semnul întrebării.
În acest fel, pe de o parte, vom identifica mecanismele de validare a
acestei literaturi de către instituţii cu caracter cultural din spaţiul public, iar, pe
de altă parte, vom urmări şi poziţionarea anumitor autori referitor la aceste

49
catalogări ori chiar propunerile acestora de clasificări. Ce poate determina
mediul cultural german să îşi îndrepte atenţia către o literatură a imigranţilor?
Irmgard Ackermann şi Harald Weinrich au mizat pe „privirea nouă” pe care
autorii o au asupra societăţii germane. Cum poate fi ea justificată? Literatura
germană postbelică este încărcată de traumă: o traumă provocată de germani,
care se răsfrânge asupra lor şi nu numai. Cotitura către un social multicultural
care geme de probleme poate fi o soluţie: a înlocui trauma interioară culturii
germane cu una iniţial exterioară ei. Cinic vorbind, un text al literaturii
migraţiei arată că nu numai germanul are problemele sale, ci şi că un migrant
are şi mai multe probleme în societatea-gazdă. Totodată, succesul de care s-a
bucurat literatura postcolonială în acea perioadă a „ferit” tocmai Germania,
care a ţinut întotdeauna să fie una dintre cele mai bune, dense, citite şi comen-
tate literaturi ale lumii. Dacă autori precum Salman Rushdie sau V.S. Naipaul
au parte de celebritate prin emergenţa literaturii postcoloniale, literatura
germană trebuie să atragă atenţia, să vină şi ea, la rândul ei, cu o „minoritate
uzurpatoare”, iar aceia sunt imigranţii. Este o literatură a socialului, scrisă de
cei care pendulează între acel core of society şi periferie.
Deşi pare puristă, venind poate tocmai împotriva unei Schubladisierung
de care scriitorii fug, este necesar un proces de triere la nivel textual, în sensul
în care nu putem arunca toate producţiile literare care au fost asociate cu
migraţia (ca subiect, ca element biografic) sub ofertanta şi îngăduitoarea cupolă
a literaturii interculturale, transculturale etc., mai ales datorită faptului că
o analiză asupra textelor reprezentative ale acestei literaturi şi-ar pierde din
relevanţă. Care ar rămâne, atunci, specificul literaturii exofonice, scrise în
limba germană?
Prin urmare, o periodizare este necesară, ea va ţine cont de evaluările
făcute în vederea acordării premiului Chamisso, dar şi să descrie dublul viraj al
literaturii migrante (Turkish Turn, Eastern Turn). După o Gastarbeiterliteratur
întemeiată preponderent de italieni, interesante ar părea mai mult textele care se
află la conjuncţia dintre Migrationsliteratur şi Migrantenliteratur (o literatură
migrantă a migraţiei), iar, în cazul pulverizării spre literatura Chamisso, vom
rămâne la textele scrise de autori care au o altă limbă maternă decât germana
(fără să ne îndepărtăm, aşadar, spre generaţia a treia, de exemplu, dar probabil
considerând acea literature of settlement) şi se focalizează asupra migraţiei.
Sau, poate, dimpotrivă: încercând să compartimentăm toţi aceşti autori pre-
miaţi, miza ar fi să descoperim exact diferenţele pe baza cărora un text ţine de
Gastarbeiterliteratur, altul de Migrationsliteratur, altul de Migrantenliteratur,
altul de literatura postmigrantă etc. Acesta ar fi, în fond, demersul pur compa-
ratist. Căci, dacă din interiorul culturii germane lucrurile parcă încă nu sunt
decelate, poate, venind din exterior şi neputând face o hermeneutică şi o
stilistică aplicate într-un mod atât de riguros (datorită diferenţelor lingvistice:
cum putem noi, din spaţiul românesc, să explicăm mai bine un text german?),
măcar observaţii lipsite de prejudecăţile centrului sau ale periferiei putem face.

50
 Constituirea statelor naţionale începând cu secolul al XIX-lea este
fermentul ce declanşează şi discuţia despre conturarea unui patrimoniu literar
şi cultural. Este, în acelaşi timp, momentul în care o centralizare a puterii
determină şi coagularea unui discurs canonizator, ce se consideră responsa-
bil pentru crearea unei axiologii la nivel cultural. Comunităţile încep să îşi
(re)construiască tradiţii, istorii care să le confirme, într-o formă sau alta,
identitatea colectivă. Este evident că este necesară şi o literatură naţională, ca
motor al construcţiei identitare, în primul rând, datorită faptului că arta scrisă
este, esenţialmente, reprezentarea figurativă a limbii naţionale, care devine,
mergând pe urmele gândirii herderiene, matricea constituentă a naţiunii. Statul
german, de pildă, indiferent de formele pe care le-a luat în istorie, este o
naţiune construită în jurul limbii, care are rolul de a consolida o conştiinţă
colectivă (iar separarea politică între Est şi Vest a fost remediată parţial tocmai
prin această conştiinţă a unui Volk german).
Însă încă din perioada în care a fost introdusă noţiunea de literatură
naţională, pe teritoriile diverselor state se putea vorbi deja de plurilingvism,
datorită diferitelor comunităţi etnice minoritare. Acestea, pe de o parte, nu scriu
în limba oficială, deci nu se pot integra literaturii naţionale aferente acesteia,
iar, pe de altă parte, rămân în afara teritoriului-mamă şi în afara literaturii
naţionale ce ţine de limba în care scriu. Este o dublă încercare de integrare, dar
şi o dublă excludere canonică, o teamă de eroziune la nivel cultural datorată
„factorilor externi”. Prin urmare, a delimita clar nişte literaturi naţionale pe
baza coroborării dintre criteriul lingvistic şi cel geopolitic scapă din vedere
literaturile minorităţilor sau ale diasporei, dar este insuficientă şi pentru
constructe identitare complexe care se regăsesc în interiorul unor state.
Exemplele nu sunt uşor de gestionat: literatura belgiană este scrisă în franceză,
respectiv flamandă (chiar statul belgian este un construct al războaielor napo-
leoniene), literatura americană este scrisă de autori de provenienţe diverse,
la fel şi cea canadiană etc.
După cum menţionează şi Radu Pavel Gheo, literatura naţională poate
constitui un ideologem96, o cărămidă a unui construct ideologic elaborat de o

96
Termenul apare utilizat în teza de doctorat a lui Radu Pavel Gheo(rghiţă), Străin în
ţară străină. Literatura română şi graniţa identitară în proza Hertei Müller şi a lui
Andrei Codrescu, coordonator Prof. univ. dr. Adriana Babeţi, susţinută în 2014 la
Universitatea de Vest din Timişoara (publicată în 2017 la Editura Universităţii de
Vest), dar şi în Louise Schleiner, Culture Semiotics, Spenser, and the Captive Woman,
University Press, Bethlehem, Lehigh; Associated University Press, London and
Toronto, 1995, p. 103-104: („Kristeva l-a definit ca unitatea de sens prin care «spaţiul
social» îşi construieşte valorile ideologice şi l-a aplicat în două sensuri. În sens larg,

51
comunitate într-un anumit context, „another brick in the wall”, pe care
societatea respectivă a încărcat-o deja cu semnificaţie în cadrul unui discurs
creator de identitate, căci articularea unui canon urmăreşte mereu anumite
obiective de ordin ideologic (cultural, politic etc.). Dar şi discursul acesta poate
deveni foarte flexibil. Dacă ţinem cont de factorii culturali gravitaţionali
definitorii şi conjuncturali, scriitorii de origine turcă stabiliţi în Germania, care
scriu în limba germană despre realităţile cotidiene, care îşi şi germanizează
numele (cum este cazul lui Feridun Zaimoglu), aparţin, atât datorită elemen-
telor intrinseci, cât şi datorită celor extrinseci, literaturii germane (tematic şi
lingvistic, se adresează publicului german, se încadrează în mainstream). Nici
aceşti autori nu îşi doresc încadrarea în cultura turcă, nici cea din urmă nu
încearcă să îşi asume operele scriitorilor emigraţi, aşadar, primară rămâne
opţiunea lor pentru un anume public, pentru o anume cultură, pentru o limbă,
fapt ce este deja un rezultat al integrării.
Pe de altă parte, o cultură precum cea română încearcă să îşi construiască
pilonii şi în afara teritoriului românesc, apropriindu-şi autori precum Andrei
Codrescu, Herta Müller sau Cătălin Dorian Florescu. Dacă la Andrei Codrescu,
aşa cum observă Radu Pavel Gheo97, există mai degrabă factori culturali
conjuncturali care îl pot încadra în literatura română (constanta afirmare

reprezintă cel mai general mod de percepţie despre cunoaştere, modelat ideologic
(echivalent cu «epistema» lui Foucault, a unei ere şi a unui spaţiu anume), iar Kristeva
caracterizează Europa renascentistă ca operând prin intermediul unui «ideologem al
semnelor» (ce vine în antiteză cu clasicul şi medievalul «ideologem al simbolului»,
mult mai ancorat în mitic). În sens concret, ideologemul lui Kristeva, specific unei erei
şi unei societăţi, devine unitatea prin care spaţiul social conferă valori ideologice unui
text particular. Ideea unui «spaţiu» care «construieşte» ceva este poate lipsită de
eleganţă (şi mai degrabă nebuloasă, vagă); poate am putea parafraza prin a spune că, în
opinia Juliei Kristeva, liniile de forţă socio-politice, definind epistemic un spaţiu social,
creionează modele ale semnificaţiilor ideologice ale semnelor unui text, pe măsură ce
sunt generate în interiorul sistemului cultural de semne”. În original: „Kristeva defined
it as the unit of meaning through which the «social space» constructs the ideological
values of its, and applied it in two related senses. On the broader level of application, it
is a culture’s most general, ideologically shaped mode of perception about knowing in
general (equivalent to Foucault’s «episteme» of a given era and place), and she
characterizes Renaissance Europe as thinking by means of an «ideologeme of the sign»
(which contrasts with the more mythically credulous classical and medieval
«ideologeme of the symbol»). At a much more concrete level, Kristeva’s ideologeme
of an era and society becomes the unit through which the social space supplies
ideological values to any particular text. The idea of a «space» that «constructs»
something is perhaps inelegant (and rather nebulous); perhaps we could paraphrase to
say that in her view, the socio-political force lines, epistemically defining a social
space, draw into patterns the ideological values of a text’s sign, as there are generated
within the culture’s sign systems”.
97
Vezi Radu Pavel Gheo, „Andrei Codrescu şi istoriografia literară românească.
Ambiguitatea unei poziţionări”, în revista Steaua, nr. 11-12, 2004, p. 40-42.

52
a apartenenţei, păstrarea numelui etc.), am crede că trauma este cea care o
împiedică pe Herta Müller să îşi declare dependenţa faţă de cultura română:
nu îşi neagă originea şi formarea în spaţiul românesc, dar alegerea limbii
germane (materne) pentru scriitură demonstrează apelul la publicul de origine
germană ca target (fie el din România, fie el din Germania).
În cazul lui Cătălin Dorian Florescu, cel care s-a considerat, pe rând,
scriitor european de limbă germană98, apoi scriitor elveţian (odată „canonizat”
de receptarea critică din acea ţară) şi cel care afirmă că, pentru a scrie în
română, ar avea nevoie de o perioadă de reacomodare atât cu limba, cât şi cu
fermentul cultural românesc, societatea românească este, mai degrabă, cea
nerăbdătoare să şi-l asume. Poate nu autorul şi opera lui sunt ţinta acestei
negocieri culturale, ci, putem spune, facilitarea accesului la un public cu un
orizont cultural considerat superior celui românesc. Declamarea originii româ-
neşti este realizată de partea românească tocmai din dorinţa de a-şi aroga
scriitori de succes în mediul european sau mondial, pentru ca publicul să fie
apoi interesat şi de cultura română. Atragerea de capital survine în urma
succesului (mai mult sau mai puţin aşteptat) al acestor autori şi se dovedeşte a
fi mai curând o reacţie egoistă (pentru construirea propriei identităţi literare
colective, pentru nevoia de identificare ca o cultură majoră) decât una compen-
satorie (ce ar fi avut scopul „remedierii” cauzelor ce au dus la emigrarea
scriitorilor).
Un alt exemplu este reprezentat de scriitorul de origine maghiară György
Dalos, stabilit în Germania, autor de volume în limba germană, dar care îşi
păstrează şi apartenenţa la cultura maghiară. Primind premiul Adelbert-von-
Chamisso în 1995, poate fi catalogat drept scriitor migrant, însă, tematic, Dalos
nu alege o literatură a migraţiei, ci continuă să îşi aleagă topoi specifici culturii
maghiare. În acelaşi timp, rămânând în sfera literaturii de limbă ungară, despre
un autor ca György Dragomán, născut la Tîrgu-Mureş, dar stabilit în Ungaria,
presa culturală românească a menţionat întotdeauna elementul biografic ce
leagă cele două culturi. Diferenţa este că naţiunea maghiară şi canonul maghiar
recunosc mult mai uşor minoritatea maghiară din România, ba chiar o în-
curajează, având în vedere politicile duse în ultimii ani pentru acordarea
cetăţeniei maghiare şi etnicilor unguri din afara graniţelor.
Aşadar, deşi pare un concept depăşit, literatura naţională rămâne un
teritoriu al negocierii culturale, al atomizării, care îşi reflectă mecanismele şi la
nivel individual, prin specificitatea fiecărui scriitor, nu numai la nivel colectiv.
Revenind la spaţiul german, cultura germană, aceasta începe să îşi asume
scriitorii imigranţi, pornind de la criteriul lingvistic, pe de o parte, dar, pe de
altă parte, şi de la încercările autorilor înşişi de a fi încadraţi în canonul
literaturii contemporane de limbă germană, eludând posibila marginalizare şi
apelând la reflexe identitare autohtonizante.

98
Declaraţie făcută în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara,
ediţia a III-a, 2014.

53
 Chiar dacă nu are influenţa şi răspândirea unor limbi precum engleza sau
franceza, limba germană depăşeşte frontierele unui stat, astfel încât literatura
de limbă germană înglobează mai multe literaturi naţionale (judecate după
criteriul geografic): a Germaniei, a Austriei şi a Elveţiei, dovedind astfel un
pluricentrism. Aşadar, se face distincţia între deutsche Literatur şi deutsch-
sprachige Literatur. În acest fel, putem spune că un Thomas Bernhard, un Peter
Handke (ambii de origine austriacă), un Friedrich Dürrenmatt (elveţian) sunt
scriitori de limbă germană, dar nu scriitori germani, pentru că avem în vedere şi
criteriul geopolitic al graniţelor interstatale. Dar lucrurile nu se opresc aici.
Dacă limba engleză este cea care uneşte acea literatură Commonwealth (criti-
cată şi ea, prin faptul că denumeşte exact literatura „marginală” de limbă
engleză) ori franceza (alături de întreaga cultură impregnată coloniilor) este
caracteristică literaturii francofone, trebuie să ţinem cont şi de comunităţile
de etnici germani care trăiesc în afara statelor vorbitoare (oficial) de limbă
germană. Cel mai apropiat caz în acest sens este cel al literaturii de limbă
germană din România. Această rumäniendeutsche Literatur (denumire intrată
în circulaţie în anii ‘60) este deja o componentă a literaturii de limbă germană,
de vreme ce operele sunt scrise în limba germană, limbă maternă pentru autori
precum Paul Celan, Adam Müller-Guttenbrunn, Herta Müller ori Richard
Wagner. Având în vedere, astfel, lipsa unui Sprachwechsel în cazul acestora,
nu considerăm că putem vorbi însă de o literatură migrantă, deşi fenomenul
migraţiei poate fi prezent în biografia unora dintre scriitorii amintiţi99.

99
De menţionat este faptul că nici măcar în canonul academic, universitar german
lucrurile nu sunt foarte clare. Spre exemplu, în anul universitar 2012/2013, germa-
nistica din Freiburg o includea pe Herta Müller atât la disciplina Migrationsliteratur,
cât şi în canonul literaturii germane, fiind încadrată în literatura postbelică (Nach-
kriegsliteratur) şi asociată unei „literaturi a ruinelor” (Trümmerliteratur), axată pe
reprezentarea realităţilor dezolante de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de
un prozator precum Wolfgang Borchert, exemplar pentru specia povestirii (short story/
Kurzgeschichte). Dacă prima încadrare este consecinţa criteriului biografic, cea de a
doua se pliază pe cel tematic, ceea ce demonstrează variabilitatea tipologizărilor. Pe de
altă parte, în cazul lui Paul Celan, este unanim recunoscută apartenenţa la cultura
germană, lucru datorat utilizării consecvente a limbii germane, contactelor avute cu
intelectualii germani, dar şi, poate, datorită unei „recompensări” a Germaniei care
încearcă să recupereze trecutul şi să vindece rănile provocate de Shoah. În acelaşi timp,
„dimensiunea românească” cercetată de Petre Solomon este neglijată de critica
germană, mai ales că Bucovina (Bukowina) a fost multă vreme teritoriu în care limba
germană era folosită în mod curent (în care cultura germană devenise o Leitkultur
datorită apartenenţei Bucovinei la Imperiul Habsburgic).

54
 În cazul scriitorilor germani din România postbelică ce se stabilesc, din
diverse motive (politice, în special), pe teritoriile germane, nu se poate vorbi de
o primire cu braţele deschise în spaţiul literar. Excluşi din canonul literar
românesc (dar având câteva portiţe de publicare în România, precum editura
Kriterion sau publicaţiile periodice în limba germană), ei întâmpină dificultăţi
în asimilarea de către canonul literaturii germane. Iniţial, scriitori precum cei
din Aktionsgruppe Banat îşi doreau să fie avangarda în România comunistă:

[T]extele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din

ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic. Aşa
cum învăţaserăm noi sincretic de la Brecht şi de la autorii Grupului de la
Viena100, de la tânărul Peter Handke şi de la Rolf Dieter Brinkmann cum se pot
îmbina şi alătura literatura, politica şi cultura pop, ne-am dedicat unei realităţi
artificiale aflate dincolo de situaţia mizerabilă a socialismului românesc şi am
crezut că, la un moment dat, părţi mari din societate vor şti să-şi ia înapoi
libertatea la care visau. Noi n-am vrut să răsturnăm Regimul, ci să atragem
cumva atenţia celor de la Putere că şi o altă viaţă era posibilă101.

În acelaşi timp, ei vor fi cu greu acceptaţi ca literatură germană, iar, în

cazul în care vizibilitatea lor publică este remarcabilă, în mediul românesc li se
va menţiona întotdeauna punctul de plecare, tocmai pentru a accentua rolul
formării în cultura română şi de a avea pretenţia că aceasta este determinantă
pentru succesul avut în străinătate.
Chiar dacă literatura minorităţilor pare a se dezvolta într-un spaţiu închis
sau pare trimisă într-o indeterminare102, iar apartenenţa literară este clară şi

100
Recunoaşterea celor din Wiener Gruppe ca model pentru Aktionsgruppe Banat este
cât se poate de pertinentă: deşi ideatic şi formal scriitorii germani din Banat se apropie
de cei austrieci, trebuie remarcat faptul că Wiener Gruppe, contemporană cu cel de
al doilea val al avangardei (vezi Peter Bürger, Theorie der Avantgarde, Suhrkamp,
Frankfurt am Main, 1974), reprezintă mai degrabă, cronologic, prima manifestare
solidă a avangardei pe teritoriul Austriei, căci contextul a făcut o avangardă istorică
(din anii ’20) mult mai dificil de conturat. În acest fel, Aktionsgruppe Banat ar
împrumuta şi din caracterul „restaurator” al austriecilor, care încearcă să recupereze o
libertate (a cuvântului) pierdută. Aşadar, rolul subversiv al Aktionsgruppe Banat în
România este similar celui avut de fazele incipiente ale literaturii migrante din
Germania, dar la nivel stilistic prima grupare este net superioară.
101
Ernest Wichner, „Prefaţă. Acum patruzeci de ani...”, în vol. La început a fost
dialogul. Grupul de Acţiune şi prietenii – poezii, proză, polemică, Antologie de Corina
Bernic şi Ernest Wichner, Traduceri de Michael Astner, Corina Bernic, Nora Iuga,
Alexandru Al. Şahighian, Prefaţă de Ernest Wichner, Postfaţă de Corina Bernic,
Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 5-8, aici p. 6.
102
„[I]ns Niemandsland zwischen jenen beiden Nationalliteraturen“ este un posibil
verdict dat de Gerhard Csejka în „Bedingtheiten der rumäniendeutschen Literatur.
Versuch einer soziologisch-historischen Deutung”, în Neue Literatur 24 (1973), H. 8,
p. 25-31, aici p. 25.

55
sprijinită de criteriul lingvistic, cea culturală rămâne relativă, apanajul acelor
factori culturali gravitaţionali extrinseci. De exemplu, Richard Wagner explică
faptul că plecarea sa în RFG reprezintă un exil, pentru că nu a venit din dorinţa
de a trăi într-o cultură germană tare, ci din neputinţa de a continua în România,
iar, în acelaşi timp, percepţia germanilor despre el a fost legată şi de cultura
română:

Sosirea mea în Republica Federală nu s-a petrecut ca o consecinţă a dorinţei de

a veni aici. Nu m-am întors. Nu este aici o întoarcere. În primul rând nu este o
sosire, ci o plecare. Şi de aceea sunt bineînţeles şi în exil. Nu am plecat din
România pentru că am vrut să vin în RFG, ci am venit în RFG pentru că nu mai
103
puteam rămâne în România .

Guţu marchează această stare ca fiind o identitate insulară: „Cine nu era

român în ţara natală, este în RFG cu toate acestea «un român». Centrul şi
periferia se amestecă într-un perpetuum mobile al sentimentului de insularitate
şi al unei cetăţenii universale”104. Dacă această insularitate este definită atât
spaţial (prin determinarea toposului în care trăiesc, se formează autorii), cât şi
lingvistic (specificarea limbii în care scrie minoritatea), literatura de limbă
germană include şi creaţiile unor Aussiedler, precum Russlanddeutsche105 (care
fuseseră deportaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), dintre care
mulţi se întorc în RFG din ţările-gazdă în care imigraseră. O cercetare amă-
nunţită asupra acestui fenomen a venit însă foarte târziu, ultimele publicaţii
(Lexikon der russlanddeutschen Literatur, în 2004106, Das Autorenlexikon der

103
Richard Wagner, apud George Guţu, „Insulare Differenz und grenzgängerische
Identität. Deutsche Literaturen in Rumänien im Überblick”, în George Guţu, Mihaela
Zaharia (Hg.), Identität und Alterität. Imagologische Materialien für den Landes-
kundeunterricht, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 143-186,
disponibil online la http://www.ggr.ro/RdlVol11.htm#_ftnref76, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
104
Idem, ibidem.
105
În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, se face uneori chiar o ierarhizare
a acestor literaturi, vezi Julia Podello, „Russlanddeutsche Literatur. Eine Perspektive
für den interkulturellen Literaturunterricht?”, în Claudia Kupfer-Schreiner, Anette
Pöhlmann-Lang (Hg.), Didaktik des Deutschen als Zweitsprache – DiDaZ in Bamberg
lehren und lernen. Eine Bilanz des Faches in Forschung und Lehre (2010-2015),
University of Bamberg Press, Bamberg, 2015, p. 127-146, aici p. 132: „Literatura
RFG este văzută ca fiind «prima literatură germană», apoi urmează literatura RDG
(«a doua»), literatura Austriei («a treia»), a Elveţiei («a patra») şi literatura germanilor
din România («a cincea»)”. În original: „Die Literatur der BRD gilt als «erste deutsche
Literatur», daran schließen sich die Literatur der DDR («zweite»), Österreichs
(«dritte»), der Schweiz («vierte») und die der Rumänendeutschen («fünfte») an”.
De aici se poate observa tendinţa de marginalizare a unor literaturi considerate minore.
106
Annette Moritz, Lexikon der russlanddeutschen Literatur, Klartext, Essen, Ruhr,
2004.

56
Russlanddeutschen, în 2009107, Russlanddeutsche Schriftsteller, în 2010108)
încearcă o indexare a acestor autori.
În acelaşi timp, în ultimele decenii, în peisajul literaturii de limbă
germană asistăm la emergenţa unor scrieri exofonice: migranţii (de origini cât
se poate de diferite, din ţări precum Turcia, Italia, Iran, Rusia, Cehia, Spania
etc.) aleg limba germană pentru a-şi scrie operele, iar, în timp, aspectele
abordate de aceştia nu se mai racordează la simpla experienţă personală. Cât de
artificială sau solidă poate fi această literatură, care sunt receptările şi meta-
morfozele ei vom vedea în subcapitolele ulterioare.
Prin urmare, dacă iniţial societatea germană s-a confruntat cu o literatură
a exilului pe care a încercat să o recupereze, acum trebuie să ţină seama de cei
care îşi aleg Germania ca ţară-gazdă, iar de la fenomenul de dispersie se ajunge
la cel de concentrare, într-un singur teritoriu, a mai multor culturi. Diferenţa
faţă de migraţia din secolele trecute este marcată de diversitatea culturilor şi a
limbilor cu care germana intră în contact în cea de a doua jumătate a secolului
al XX-lea109. Nu mai este cazul unei migraţii pentru un settlement de naţiuni,
pentru întemeieri de state, căci fenomenul actual nu mai schimbă graniţele
fizice, ci doar pe acelea imaginare, iar recalibrarea termenului vine şi dintr-o
individualizare, din existenţa unor particularităţi distincte în cauzalitatea
migraţiei.
Se poate spune că în acest fel, globalizarea „intră” în literatura germană,
aşa cum consideră cei de la Tagesspiegel în urma publicării listei scurte la
târgul de carte de la Frankfurt a autorilor nominalizaţi pentru Deutscher
Buchpreis în 2010, acordat anual de asociaţia editorială naţională (Börsen-
verein des Deutschen Buchhandels Stiftung): „Die Globalisierung ist im
deutschsprachigen Literaturbetrieb angekommen”110. Mai bine de jumătate
dintre autorii de pe Longlist şi apoi Shortlist provin din afara spaţiului
germanofon (Melinda Nadj, Doron Rabinovici). Internaţionalizarea pieţei de
carte de limbă germană şi deschiderea editurilor către publicarea unor autori ale
căror nume provoacă ridicări de sprâncene este vizibilă şi în cazul altor premii
literare: premiul Ingeborg Bachmann ajunge în 1991 la Emine Sevgi Özdamar,

107
Edmund Mater, Das Autorenlexikon der Russlanddeutschen, Lichtzeichen, Lage,
2009.
108
Herold Berger, Russlanddeutsche Schriftsteller von den Anfängen bis zur Gegen-
wart. Biografien und Werkübersichten, Nora, Berlin, 2010.
109
Carmine Chiellino, Natalia Shchyhlevska, „Vorwort”, în Carmine Chiellino, Natalia
Shchyhlevska (Hg.), Bewegte Sprache. Vom ›Gastarbeiterdeutsch‹ zum interkulturellen
Schreiben, w.  e.  b. Universitätsverlag & Buchhandel Thelem, Dresden, p. 7-13, aici
p. 7. În original: „Von den Einwanderungen aus dem 19. Jahrhundert unterscheidet sich
die jenige der zweiten Hälfte des 20. Jahrhunderts zusätzlich durch die breite Vielfalt
der Kulturen und Sprachen, die in engste Berührung mit der deutschen Sprache
kamen”.
110
Gerrit Bartels, „Lob der Welt. Die Shortlist für den Deutschen Buchpreis”, în Der
Tagesspiegel, 8 septembrie 2010, disponibil online la
http://www.tagesspiegel.de/kultur/lob-der-welt/1928982.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

57
iar în 1999 la Terézia Mora (care primeşte şi premiul târgului de carte de la
Leipzig în 2005); în 2007 Rafik Schami primeşte premiul Nelly Sachs în anul
2007, Feridun Zaimoglu primeşte în 2009 premiul Grimmelshausen.
Cât de etnocentrică mai este, aşadar, literatura de limbă germană, dar şi
piaţa de carte aferentă acesteia? Pare că scriitorii migranţi încep, în mod
natural, să fie re-consideraţi şi incluşi în canonul „tare” al literaturii, însă
premiul Chamisso încă le marchează originea, dar, în acelaşi timp, îi propul-
sează spre publicitate. Fragilitatea unor astfel de delimitări, a unor termeni care
le „denumesc” sau clasifică producţiile literare este similară, până la urmă,
fragilităţii ficţiunii şi chiar fragilităţii premiului care, după cum vom vedea, îşi
va încheia existenţa.

111

Sul filo intrecciato Auf der geflochtenen Schnur

delle mie lingue meiner Sprachen
e vite und Leben
vado laufe ich
palpando die Fremde und betaste die Fremde

In alto Oben
fra spettatori assenti zwischen abwesenden Zuschauern
e pseudopatrie und falschen Vaterländern
i miei io entknoten sich meine Ichs
si snodano in un ballo in einen Tanz
senza fineal ohne Ende
(Il funambulo/ Der Seiltänzer, Giuseppe Giambusso)112

111
O primă variantă a studiului despre scriitorii migranţi de origine italiană a fost
prezentată în lucrarea „Migrants Migration” Literature? German and Italian
Perspectives, scrisă împreună cu drd. Bogdan Baliţa, prezentată la al XVII-lea
Simpozion „Tinerii şi Cercetarea Multidisciplinară” (ISYPMR 2015), 12-13 noiembrie
2015, publicată în Lucrările celui de al XVII-lea Simpozion „Tinerii şi cercetarea
multidisciplinară”/ Proceedings of the XVII th Symposium „Young People and
Multidisciplinary Research”, Editura Politehnica, Timişoara, 2015, p. 213-219. De
asemenea, lucrarea prezentată la conferinţa anuală a Asociaţiei de Literatură Generală
şi Comparată din România, ediţia 2015 (Identitate şi transfer în literatura migrantă de
limbă germană) a constituit nucleul etapizării literaturii migrante şi a încercărilor
de validare pe care le-am extins în acest studiu (comunicarea a fost publicată ulterior
în vol. Adriana Babeţi, Dumitru Tucan, Gabriela Glăvan, Radu Pavel Gheo (coord.),
Cartografii literare: regional, naţional, european, global, Editura Universităţii de
Vest, Timişoara, 2016, p. 97-109.
112
„Pe corzile întreţesute/ ale limbii mele/ şi ale vieţii mele/ alerg/ şi pipăi străinătatea//
Sus/ între spectatori absenţi/ şi patrii false/ se deznoadă Eu-rile mele/ într-un dans/ fără
sfârşit”.

58
 Pentru fazele incipiente ale acestei literaturi exofonice scrise în germană
de către imigranţi, noţiunea de Gastarbeiterliteratur (având conotaţii ironice) a
concurat cu sintagma Literatur der Betroffenheit (sintagmă tradusă în diferite
moduri: literatură a consternării, a afectării, a compasiunii, a celor afectaţi
etc.), introdusă de Franco Biondi şi Rafik Schami113, care accentuează pro-
blemele de ordin birocratic cu care imigranţii erau nevoiţi să se confrunte,
astfel încât intenţiile acestei literaturi au şi un vădit caracter socio-politic.
Statutul social şi caracterul străin al scriitorului sunt cele în jurul căruia
gravitează prima denumire. Astfel, prin aşa-numita Gastarbeiterliteratur putem
înţelege literatura scrisă de „ausländische Arbeiter/innen” în Republica Fede-
rală Germană, în limba germană, focalizată asupra propriei situaţii (sociale,
materiale etc.)114.
Tocmai această experienţă deseori negativă este tematizată în cadrul
Gastarbeiterliteratur, care implică şi un discurs socio-cultural: „Noţiunea
implică o programatică literară cultural-politică specifică şi o paradigmă anume
a literaturii şi a scrisului, care s-a dezvoltat în dezbaterile literare legate de
autorii străini din anii ’70 şi începutul anilor ’80”115. Rolul acestei literaturi
este, astfel, de a atrage atenţia asupra situaţiei acestori lucrători, însă publicul
şi receptarea unor scrieri de acest gen sunt foarte restrânse iniţial, mai ales dacă
avem în vedere şi faptul că aspectul estetic trece preponderent pe planul
secund, pentru că un caracter documentar prevalează. Ne putem întreba: este
nevoie de o astfel de literatură, de o astfel de privire din exterior asupra
societăţii? Sau poate fi ea numită literatură? Putem răspunde afirmativ la prima
întrebare în măsura în care admitem că, pe de o parte, ea se constituie într-o
mărturie a relaţiilor sociale existente în perioada postbelică şi a raporturilor
interculturale, iar, pe de altă parte, imixtiunea mai multor limbi în creaţia
literară poate produce efecte notabile: „Migranţii privesc lumea în mod diferit,
deoarece perspectivele lor sunt marcate de suferinţă, de fragilitate, de ambi-
valenţe. Ei văd lumea divizată şi aşa vor să o şi exprime”116.

113
Franco Biondi, Rafik Schami, „Literatur der Betroffenheit”, în Christian
Schaffernicht (Hrsg.), Zuhausein der Fremde, Verlag Atelier im Bauernhaus,
Fischerhude, 1981, p. 123–136.
114
Sigrid Luchtenberg, „‘Gastarbeiterliteratur’ in der Berufsschule: Zum Beispiel ‘Ich
heiße Yusuf Toprakoglu’”, în Sprache und Beruf, nr. 2, 1986, p. 37-52, aici p. 38. În
original: „die von Ausländer/innen über ausländische Arbeiter/innen und ihre
Lebenssituation auf Deutsch in der Bundesrepublik Deutschland geschrieben wird”.
115
Walter Raitz, „Zur Poetik der ‘Gastarbeiterliteratur’”, în Muttersprache, nr. 99,
1988, p. 289-298, aici p. 289.
116
Bahman Nirumand, Diana Canetti, Adel Karasholi, „Diskussionen: Die Autoren.
Wir sprechen ihre Sprache, doch sie hören uns nicht! Sind wir zu schlecht für
den deutschen Literaturbetrieb?”, în Thomas Bleicher, Nasrin Amisredghi (Hrsg.),
Literatur der Migration, Donata, Mainz, 1997, p. 115–137, aici p. 137.

59
 Termenul Gastarbeiter va circula până în anii ’60-’70, când începe să
aibă o conotaţie peiorativă – căci el nu presupune şi un proces de integrare117.
Însă denumirea de Gastarbeiterliteratur va persista până spre anii ’80, ceea ce
se poate observa şi din descrierea Premiului Adelbert-von-Chamisso, asupra
căruia vom reveni într-un subcapitol ulterior. Ea a fost intens disputată,
punându-se şi problema unei posibile contradicţii pe care o descrie. Carmine
Chiellino este tranşant:

În realitate, un termen precum «Gastarbeiter» nu conţine nicio contradicţie,

aşa cum se încearcă în unele opinii din perioada fundamentării literaturii
interculturale. «Gastarbeiter» nu descrie niciun musafir care trebuie să lucreze,
niciun migrant, ci informează cetăţenii germani despre faptul că Germania
nu este o ţară a imigraţiei, pentru că prezenţa muncitorilor străini în fabricile
germane era caracterizată, în textele tratatelor de recrutare, prin sintagme
precum «permis de muncă temporar» şi «permis de şedere»118.

Însă Franco Biondi şi Rafik Schami consideră paradoxală şi ironică

asocierea unui musafir (Gast) cu un muncitor (Arbeiter): „nu au existat până
acum musafiri care să lucreze [...]. «Gastarbeiterii» sunt de fapt o componentă
stabilă a populaţiei din Republica Federală Germană”119. Ce musafir este invitat
să lucreze pentru gazdă? Ţinând cont de permanentizarea acestei forţe de
muncă, aceşti autori nu mai pot fi Gast, iar literatura lor poate îngloba subiecte
sau motive diverse: „«Gastarbeiterii» literaţi trăiesc în această ţară, pot scrie
despre Pădurea Neagră, despre iubire, dar pot scrie şi un roman poliţist”120. Tot

117
Vezi Sabine Fischer, Moray McGowan, From Pappkoffer to Pluralism. Migrant
Writing in the German Federal Republic, ed. cit.
118
Carmine Chiellino, „«Gastarbeiterdeutsch» als solidarische Sprache für die
Einwanderer und für eine interkulturelle Literatur in deutscher Sprache?”, în Carmine
Chiellino, Natalia Shchyhlevska (Hg.), Bewegte Sprache. Vom «Gastarbeiterdeutsch»
zum interkulturellen Schreiben, w. e. b. Universitätsverlag & Buchhandel Thelem,
Dresden, 2014, p. 27-53, aici p. 34. În original: „In der Tat ist ein Begriff wie
«Gastarbeiter» kein Widerspruch in sich, wie es in manchen Widerstandsversuchen aus
der Gründerzeit der interkulturellen Literatur zu lesen ist. «Gastarbeiter» beschriebt
weder einen Gast, der arbeiten muss, noch die Einwanderer, sondern teilt den
deutschen Staatsbürgern mit, dass Deutschland kein Einwanderungsland ist, denn die
Anwesenheit der ausländischen Arbeiter in den deutschen Betrieben war durch
Begriffe wie «befristete Arbeitsgenehmigung» und «Aufenthaltserlaubnis» in den
Anwerbeabkommen festgelegt worden”.
119
Franco Biondi, Rafik Schami, „Literatur der Betroffenheit”, ed. cit., p. 135. În
original: „es noch nie Gäste gab, die gearbeitet haben [...]. Gastarbeiter sind faktisch
ein fester Bestandteil der bundesrepublikanischen Bevölkerung”.
120
Rafik Schami, interviu citat în Hartmut Heinze, Migrantenliteratur in der
Bundesrepublik Deutschland. Bestandsaufnahmen und Entwicklungstendenzen zu einer
multikulturellen Literatursynthese, EXpress Edition, Berlin, 1986, p. 82.

60
ei sunt cei care aleg termenul Literatur der Betroffenheit, care presupune
un grad mult mai mare al angajamentului social, o literatură a protestului,
ce încorporează şi o mişcare politică a unei minorităţi dezavantajate.
Începuturile unei Gastarbeiterliteratur se leagă, în primul rând, de
scriitorii de origine italiană, căci Italia este şi primul stat cu care RFG încheie
un acord de recrutare a forţei de muncă (1955). Cum ajung aceştia, şi nu numai,
să aleagă literatura şi ce reprezintă demersul literar pentru ei? Dacă pentru Gino
Chiellino scrisul este o formă de terapie, pentru Suleman Taufiq este o luptă
pentru recunoaşterea valorică: „Şi această manieră în care noi facem literatură
este, din punctul nostru de vedere, o îmbogăţire a literaturii germane; iar ţelul
nostru este ca această Gastarbeiterliteratur să fie recunoscută drept o com-
ponentă a literaturii germane. Pentru asta luptăm“121.
Cuvântul de ordine în ceea ce priveşte această abordare comparatistă
pare a fi diversitate. Diversitá, una dintre posibilele traduceri italiene ale
germanului Fremde, este asimilat de valul italian de scriitori ce fac parte din
rândul Gastarbeiterilor, începând cu 1970. Formarea unei Letteratura Gast,
poziţionarea lor în interstiţiul dintre două culturi, două literaturi şi, bineînţeles,
două limbi aduce un plus de valoare celor două elemente, aflate astfel în dialog.
Sau poate aici putem observa un spaţiu mai aerisit, mai puţin sufocat de tradiţii,
dar şi mai puţin frecventat, permiţând astfel o afirmare mai facilă tocmai prin
eticheta diferenţei.
Propunând conceptul (sau cuvântul, pentru că tocmai aici apare para-
doxul) de différance, Derrida simţea cum, prin relativizarea raportului dintre
limbă (expresie) şi obiect, orice discurs se individualizează, se diversifică.
Aşadar, différance este un „spaţiu minor” al libertăţii de expresie a fiecărui
producător de text, prin care acesta se desemnează pe sine diferit, câştig major
pe planul autenticităţii. Evoluţia literară a scriitorilor italieni de limbă germane
are loc tocmai în acest interstiţiu al différance-ului, ce e totodată différence
(faţă de ambele literaturi) şi semnificaţie a individuării.
De ce ar alege un Gastarbeiter italian să scrie în germană, să nu se afirme
în spaţiul de origine? Massimiliano Sbenaglia explică, în termenii unei „estetici
ai diversităţii”, felul în care „memoria migrantă” poate contribui la dezvoltarea
unui nou spirit european, transgresând tradiţiile culturilor naţionale:

Pe scurt, este vorba despre a analiza conceptul de «diversità» (fremde) cu care

se confruntă imigranţii italieni şi turci în Germania, căutând o problematică
identitate europeană, pentru a evidenţia «plus-valoarea» unei estetici a diver-
sităţii, care se naşte dintr-o «memorie migrantă», în măsură să răstoarne şi să
distorsioneze vechile concepţii închistate [...], pentru a ajunge – prin intermediul
modelelor literare – în special ale celor italiene şi turceşti care narează diversi-

121
Suleman Taufiq, în ***, „Aus der Diskussion über die Gastarbeiterliteratur. Eine
Zusammenfassung”, în Info DaF, 12.03.1985, p. 286-288, aici p. 287.

61
 tatea – să demonstrezi cum o literatură interculturală corectă poate în definitiv
să contribuie la înnoirea complexă a patrimoniului literar european122.

Chiar şi o astfel de taxonomie se află sub umbrela diversităţii, pentru că

există şi mai multe tipuri de migranţi, în funcţie, spre exemplu, şi de nivelul
educaţiei şi scopul migraţiei. Spre exemplu, există aceşti Gastarbeiteri care
vin în ţările de limbă germană pentru a putea obţine o slujbă mai bună, iar,
odată ajunşi acolo, încep o activitate literară (cazul lui Franco Biondi), dar
şi migranţi care îşi continuă studiile în Germania uneori chiar în domeniul
ştiinţelor socio-umane (cum se întâmplă cu Gino Chiellino, un jurnalist care va
deveni cadru universitar la Augsburg, fiind unul dintre primii care introduc
literatura interculturală în curricula universitară).
Chiar dacă primii italieni au venit în Germania în 1956, primul volum
publicat de autori din rândul acestora a fost Arrivederci, Deutschland! de
Gianni Bertagnoli în 1964 (prea devreme, după cum este de părere Chiellino123).
La început, scriitorii au optat pentru limba maternă, italiana, pentru ca
receptorii să fie cei care au trecut prin experienţe similare, pentru a le împărtăşi
celor care înţeleg întru totul cele relatate: Salvatore A. Sanna, Giuseppe
Giambusso, Giuseppe Fiorenza Dill’Elba, Marisa Fenoglio. Dar, pentru că
scrierile lor nu aveau un impact asupra pieţei literare germane, îndreptarea spre
limba „adoptivă” se dovedeşte a fi utilă pentru dobândirea vizibilităţii publice.
Este cazul lui Franco Biondi, Gino Chiellino, Fruttuoso Piccolo, Lisa Mazzi, al
căror performance în germană aduce aminte de cel al lui Elias Canetti, care, în
1969, a declarat, la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase: „Ich bin nur
ein Gast in der deutschen Sprache“ („Sunt doar un musafir al limbii germane”).
Bineînţeles că autorii nu au găsit imediat un sprijin în editurile germane
(cele care, în viitor, vor accepta şi autori cu background migrant sunt: Edition
CON din Bremen, Rotbuch din Berlin, Klartext din Essen, Edition im Bauern-
haus din Fischerhude, Express Edition din Berlin, Der Neue Malik Verlag
din Kiel). Chiellino accentuează rolul publicaţiilor jurnalistice pentru minori-
tatea italiană în crearea aşa-numitei Letteratura Gast (1975-1977) – el însuşi

122
Massimiliano Sbenaglia, Letteratura migrante in Germania. Paradigma della
„creolizzazione” culturale europea, Tangram Edizioni Scientifiche, Trento, 2009,
p. 18. În original: „Insomma, si tratta di scavare in quel concetto di «diversità»
(fremde) vissuta dagli immigranti italiani e turchi in Germania, protesi alla ricerca
di una problematica identità europea, per fare emergere il «valore aggiunto» di una
estetica della diversità, che nasce da una «memoria migrante», in grado di capovolgere
e stravolgere vecchie ancestrali concezioni chiuse [...], fino a giungere – attraverso
modelli letterari, sopratutto di italiani e turchi, che raccontanola diversità – a
dimostrare come una coretta Letteratura Interculturale possa in definitiva contribuire
a rinnovare complessivamente il patrimonio letterario europeo”.
123
Vezi Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch,
Verlag J.B. Metzler, Stuttgart/Weimar, 2000, p. 64.

62
fiind jurnalist încă de pe vremea când trăia în Italia. Începând cu anii 1970,
Il Corriere d’Italia (Frankfurt, iniţial La Squilla, fondată de misionari catolici)
publică regulat proză şi poezie italiană124, la fel ca Incontri. Zeitschrift für
Italiener und Deutsche (fondată în 1973 în Berlin) sau I Quaderni dell’ALFA
(Associazione Letteraria e Facoltà Artistiche) fondată în 1975 de A. Pesciaioli,
care publică articole scrise de migranţi italieni originari din diverse regiuni, iar
fiecare număr (aproape 40 de pagini) era dedicat unui anumit grup sau autor125.
În cea de a doua jumătate a anilor ’70, La Federazione italiana per lo
sport e la cultura all’estero (întemeiată la iniţiativa lui Antonio Polidori)
organizează un concurs de poezie, „Concorsi di Poesia Gast“, în Hüfingen/
Baden, iar mai târziu autorii ALFA organizează o competiţie similară pentru
proză. Antologii precum Gast. Antologia di opere di emigrati (1981, Antonio
Polidori), Le radici, qui/ Wurzeln, hier. Gedichte italienischer Emigranten
(1981) aduc în atenţie autori cât se poate de conştienţi de rolul pe care îl pot
avea pentru migranţii de origine italiană, aşa cum Franco Liverani, alias Franco
Biondi, declară în prefaţa la Le radici: „Noutatea acestei antologii este repre-
zentată de problematica identităţii şi de conştiinţa unei angajări sociale”126.
Acelaşi autor fondează Werkreis Literatur der Arbeitswelt, dedicată
celor care munceau în fabrici şi doreau să se exprime prin literatură. Cu
acest grup (Rafik Schami, Jusuf Naoum, Suleman Taufiq), publică seria
„Südwind-Gastarbeiterdeutsch“ la CON-Verlag din Bremen (1980-1983), apoi
Südwind-Literatur la editura Malik din Kiel.
Biondi consideră că o segmentare a literaturii migrante în funcţie de
origine nu este benefică, astfel încât alege să promoveze multiculturalismul 127
şi fondează în 1980 (11 octombrie, la Club Voltaire) Polynationaler Literatur-
und Kunstverein (PoLiKunst, Frankfurt 1980 – Paderborn 1987), care pledează
pentru libertatea exprimării şi pentru toleranţă faţă de străini, aşa cum o
precizează şi manifestul:

124
Având rolul unei platforme de articulare a unei voci: „Rolul Corriere d’Italia este
aşadar de a pune la dispoziţie emigranţilor un spaţiu în care îşi pot articula poziţiile şi
opiniile. Ar fi avut, în acest fel, posibilitatea de a urma o altă cale decât cea a ghetoului
şi a ghetoizării, drum care ar fi condus către deschiderea şi receptarea mai largă în
cultura naţională, universală, dar şi în cea a statului-gazdă“ (Ulrike Reeg, Schreiben in
der Fremde. Literatur nationaler Minderheiten in der Bundesrepublik Deutschland,
Klartext Verlag, Essen, 1988, p. 37).
125
Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch, ed. cit.,
p. 65.
126
Idem, ibidem, p. 66. În original: „Neu in dieser Anthologie ist die Identitäts-
problematik und das sozial-engagierte Bewusstsein“.
127
„O Gastarbeiterliteratur eficientă trebuie să se prezinte de la bun început ca
multinaţională. Doar aşa poate evidenţia pe deplin situaţia Gastarbeiterilor ca apoi să
găsească o soluţie” (Franco Biondi, Rafik Schami, „Literatur der Betroffenheit”,
ed. cit., p. 129).

63
 PoLiKunst îşi găseşte nevoia în cele 4,5 milioane de Ausländeri ce trăiesc şi
lucrează în RFG. Ei sunt purtătorii unei culturi polinaţionale, care se se extinde
pe zi ce trece. PoLiKunst vrea să contribuie la emanciparea acestei culturi şi să
aducă toleranţă şi întelegere în toate sferele existenţei sociale. Orice artist
Ausländer activ în RFG poate deveni membru PoLiKunst 128.

Încet-încet, literatura este tot mai „practicată”, seria Südwind ajunge la

trei volume (1980 – Im neuen Land, 1981 – Zwischen Fabrik und Bahnhof,
1982 – Annäherung). Primele două volume se limitează la speranţele, proble-
mele, legăturile cu patria sau cu ţara-gazdă, cel de al treilea conţine texte scrise
şi de autori germani, iar limba este mai şlefuită. În 1983 se publică al patrulea
anuar, Zwischen zwei Giganten, dar Suleman Taufiq se retrage, venind în locul
lui Gino Chiellino şi Habib Bektas, cu ajutorul cărora se începe o nouă serie,
având primul volum intitulat Das Unsichtbare sagen! Prima serie de antologii
are rolul de a deschide porţile migranţilor129 şi de a configura primele încercări
în germană (numită Gastarbeiterdeutsch130) ale migranţilor, cel de al treilea va
marca desprinderea de această Sprachvariante împotriva căreia se situează
Chiellino: „În opinia mea, acest proiect a eşuat pentru că o astfel de limbă
artificială (Kunstsprache) s-a concentrat prea mult asupra unui aspect particular
al vieţii minorităţilor în RFG”131. Totodată, cel de al patrulea volum deja
prefigurează cea de a doua generaţie a migranţilor.
În postfaţa132 volumului Nach dem Gestern. Dopo ieri (1983, incluzând
26 de autori cu 47 de texte), editorul Chiellino explică faptul că literatura
devine o formă de catharsis, de luptă împotriva singurătăţii:

128
În Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch,
ed. cit., p. 442.
129
Franco Biondi, Rafik Schami, „Literatur der Betroffenheit”, ed. cit., p. 128: „Prima
sarcină a Gastarbeiterliteratur este tocmai lupta împotriva unei separări forţate a
muncitorilor străini de cei germani”.
130
Caracterizată de modele paratactice, de un vocabular limitat, de lipsa articolelor,
a prepoziţiilor şi a conjuncţiilor, vezi Hadumod Bußmann, „Gastarbeiterdeutsch”,
în vol. ***, Lexikon der Sprachwissenschaft, 2. Auflage, Kröner, Stuttgart, 1990,
p. 262-263. O altă definiţie pentru melanjul acestui idiom este dată de B. Venkat-Mani
în Cosmopolitical Claims, ed. cit., p. 3: „«almost-German» language with all the
unorthodoxies and deviances picked up by workers on construction sites and in
factories, thus rendering audible the accents of the workers. A slightly different
German in a relatively heterogeneous Germany became the core of scholarly
recognition of these authors”.
131
Gino Chiellino, „Mehrsprachigkeit. Muttersprache als literarisches Substrat?
Gastarbeiterdeutsch als Notwendigkeit? Standarddeutsch für eine nicht nationale
Literatur?”, în Yoshinori Shichij (Hrsg.), Internationaler Germanisten-Kongress in
Tokyo. Sektion 14. Emigranten- und Immigrantenliteratur, Iudicium Verlag, München,
1991, p. 63-70, aici p. 66.
132
Nachwort für Neugierige.

64
 Într-un mediu în care se foloseşte o altă limbă ca mijloc de comunicare şi în care
e imposibil, concret, să ajungi la cititori ai limbii tale materne, scrisul preia în
mod necesar funcţia unui instrument împotriva izolării. Prin scris [...] autorul
îşi creează un partener de dialog, coala de pe masa de scris, în faţa căreia trebuie
să fie complet sincer şi loial133.

Interesant este faptul că această formă de literatură se află între

mainstreamul german şi cel italian, dar dobândeşte autonomie, aşa cum este
subliniat în volumul Letteratura de-centrata. Italienische Autorinnen und
Autoren in Deutschland, apărut în 1995, editat de Caroline Lüdersen şi
Salvatore A. Sanna: „pentru a marca în mod clar autonomia autorilor de limbă
italiană faţă de literatura spaţiului de origine”134. La acest nivel, este clar că
acea différance este marcă pentru literatura migrantă de origine italiană din
Germania, iar în curând autorii vor încerca şi să dezvolte curricula de la nivelul
învăţământului: Alice Romberg şi Monika Wunderlich publică Testi di
emigrazione. Lyrik und Prosa (1983), având 28 de contribuţii scrise de
12 autori, pentru a crea şi forma un public tânăr spre o literatură interculturală.
Anii ’80 marchează şi începutul volumelor individuale (în 1982, Franco Biondi
publică volumul de povestiri Passavantis Rückkehr – Întoarcerea lui
Passavanti).
În ceea ce priveşte un posibil răspuns la întrebarea referitoare la alegerea
limbii germane, îl aducem în discuţie pe Carmine Chiellino, care relatează
faptul că a fost pus în situaţia de a alege între învăţarea limbii germane la
modul richtig und gut, devenind un scriitor doar cu origini italieneşti, şi
transformarea limbii într-o formă de a exprima diversitatea proprie şi a altor
milioane de persoane din Germania. Ultima variantă este cea care îl pozi-
ţionează în acest différance:

În perioada în care învăţam limba germană, adică la începutul anilor şaptezeci,

am simţit că, în ciuda simpatiei pe care o purtam amicilor din noua ţară, limba
lor nu mă atrăgea, pentru că mă simţeam exclus. Ştia cum să exprime dragostea
germanilor pentru Italia, dar era incapabilă să vorbească despre prezenţa
unui italian ca mine în cotidianul german. Şi mi s-a părut imediat că este o
contradicţie. Astfel, m-am găsit în faţa a două posibilităţi: fie învăţ germana,
richtig und gut, cum o vorbesc nemţii, fie o transform într-o limbă capabilă să
exprime diversitatea mea şi a milioane de străini în Germania. Din acest
disconfort s-a născut dorinţa de a scrie, şi de a scrie numaidecât în germană.

133
Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch, ed. cit.,
p. 60.
134
Idem, ibidem, p. 389. În original: „um die Autonomie der italienischsprachigen
Autor/innen gegenüber der Herkunftsliteratur deutlich zu markieren”.

65
 Dacă se vorbeşte despre mine ca despre un poet în italiană şi în germană, se
datorează faptului că ar fi prea şocant să vorbeşti despre un poet de origine
italiană stabilit în Germania ca fiind un scriitor de limbă germană. În realitate,
nu am scris niciodată în limba italiană, nici nu am avut vreodată vreo dorinţă sau
vreun plan de a deveni poet în această limbă. De asemenea, la un moment dat,
decizia de a scrie în germană a fost accentuată în cadrul PoLiKunst. Am fost
unul dintre acei autori care a susţinut întotdeauna că trebuie să scrii direct în
germană, pentru a avea o limbă comună şi pentru a comunica cu stăpânii casei
(s.n.)135.

Totuşi, alegerea lui este una de factură intelectuală, pentru că deja avea o
educaţie literară în Italia. Avem, pe de altă parte, exemplul lui Franco Biondi,
un simplu muncitor fără background intelectual, care se include în această
categorie a lui Fremde, care devine centrul literaturii sale (tematic, ideologic),
aşa cum se observă în ciclul Ode an die Fremde.
Chiellino menţionează faptul că mulţi autori au preferat poezia în
detrimentul prozei datorită reacţiei mai rapide pe care o puteau primi de la
public: a scrie o poezie necesită o experienţă pe termen scurt, care poate fi
exprimată într-o perioadă limitată de timp. Un poem facilitează o reacţie
imediată la evenimentele socio-politice136, fie că vorbim de reacţii critice sau
constructive.

135
În Federica Marzi, „Alla ricerca della lingua: intervista a Carmine Gino Chiellino”,
în Altreitalie, nr. 45 (Iuglio-dicembre), 2012, disponibil online la
http://www.altreitalie.it/Pubblicazioni/Rivista/N_45/Intervista/Alla_Ricerca_Della_Lin
gua_Intervista_A_Carmine_Gino_Chiellino.kl, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
În original: „Nel periodo in cui stavo imparando il tedesco, cioè agli inizi degli anni
settanta, sentivo che, nonostante le simpatie per gli amici che mi stavo facendo nel
nuovo paese, la loro lingua non mi toccava, perché mi escludeva. Essa sapeva
esprimere l’amore dei tedeschi per l’Italia, ma era incapace di parlare della presenza
di un italiano come me nella quotidianità tedesca. E questa mi era sembrata subito
una contraddizione. Pertanto mi sono trovato dinanzi a due possibilità: o imparavo il
tedesco, richtig und gut, come lo parlano i tedeschi, oppure lo trasformavo in una
lingua capace di esprimere la mia diversità, e quella di altri milioni di stranieri presenti
in Germania. Da questo disagio è nato il desiderio di scrivere, e di scrivere subito in
tedesco.
Se da qualche parte, poi, si parla di me come di un poeta in italiano e in tedesco, ciò è
dovuto al fatto che sarebbe stato troppo scioccante parlare di un poeta di origini
italiane, in Germania da soli quattro anni, come di uno scrittore di lingua tedesca.
In realtà non ho mai scritto in italiano, né ho mai avuto il desiderio, o il progetto,
di diventare un poeta in questa lingua. Anche perché, a un certo punto, la decisione di
scrivere in tedesco si è rafforzata all’interno della PoLiKunst. Io sono stato uno
di quegli autori che hanno sempre sostenuto che bisognava scrivere direttamente in
tedesco, per avere una lingua in comune e per comunicare con i padroni di casa”.
136
Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch, ed. cit.,
p. 68. În original: „ermöglicht ein schnelleres Reagieren auf das soziopolitische
Geschehen”.

66
 Călătoria individuală a autorilor ca acrobaţi ce se joacă mereu cu
idiomurile este descrisă de Biondi şi Chiellino în câteva poeme. Biondi începe
să scrie poeme în italiană, apoi trece la germană. În ciclul Nicht nur
gastarbeiterdeutsch înscenează, practic, prin cele patru părţi (I. die anfänge; II.
es geht den gastarbeiterdeutschen gang; III. ich warte nicht auf besseres
deutsch; IV. was mir bleibt), parcursul său pe teritoriul lingvistic, de la
Gastarbeiterdeutsch la o germană literară. Dar diversitatea rămâne, la fel şi în
proza lui, starea existenţială: „A fi străin este natura sa fundamentală, starea
existenţială”137.
Chiellino, pe de altă parte, optează pentru plurilingvism, reprezentându-şi
straturile lingvistice în ciclul Sehnsucht nach Sprache, bazat pe amalgamarea
dialectului Calabriei, al italianei şi al germanei:

sinagli ticini e jinostre

carduni hiuci e ruvette
purrazzi junci e stroppe

rose azalee e siepi

glicini oleandri e giardini
plantaci lecci e parchi

Hopfen Raps und Felder

Segge Hahnenfüße und Wiesen
Birken Kiefern und Wälder.

Aşa cum alege două nume pentru cele două activităţi ale sale (Gino
Chiellino ca poet şi Carmine Chiellino ca teoretician138), autorul descrie trei
etape ale vieţii sale prin trei spaţii şi limbi diferite139: dialectul folosit pentru

137
Marion Dufresne, „«Die Fremde bleibt fremd»: Schwellenzustand und Ein -
wanderung bei Franco Biondi”, în Christine Meyer (Hrsg.), Kosmopolitische
‚Germanophonie’. Postnationale Perspektiven in der deutschsprachigen Gegen -
wartsliteratur, Königshausen & Neumann, Würzburg, 2012, p. 229-245, aici p. 233.
În original: „Fremdsein ist ihre eigentliche Natur, ihr existentieller Zustand”.
138
Închizând în sine două identităţi, vezi Elena Kreutzer, „«Ohne fortzugehen, bin ich
heimgekommen.» – Interkulturalität und Identität im Lyrikband von Gino Chiellino
Sich die Fremde nehmen. Gedichte 1986-1991”, în Zorica Nikolovska, Emina Avdić
(Hrsg.), Nomen est Omen – Name und Identität in Sprache, Literatur und Kultur,
Philologische Fakultät „Blaže Koneski”, Skopje, 2011, p. 169-181.
139
Vezi Chiara Cerri, „Das Modell der interkulturellen Lektüre am Beispiel der
Zwischensprache von Gino Chiellino und Franco Biondi”, în Literatur-Kultur-
Verstehen. Neue Perspektiven in der interkulturellen Literaturwissenschaft,
Herausgegeben von Olga Iljassova-Morger und Elke Reinhardt-Becker, Universitäts-
verlag Rhein-Ruhr, Duisburg, 2009, p. 123-130.

67
generaţia bunicilor, italiana pentru cea a părinţilor săi, iar germana pentru a fi
limba eului liric140. Fiecare poem are astfel o construcţie lingvistică tripartită:
„kalabresisch, italienisch, Fremdsprache”. Fiecare text poate fi tratat ca o
unitate lingvistică ce are coeziune internă, centrată pe o anumită temă anunţată
încă din titlu. Cele opt poezii pot fi însă lecturate, în funcţie de limbă, şi ca trei
texte distincte. Practic, în acest spaţiu dintre limbi, scriitorul devine un
Funambulus care desenează urmele limbilor şi identităţilor prin care trece,
creând acea différance.
Aşadar, această Gastarbeiterliteratur oferă ocazia lansării scriitorilor de
origine străină pe piaţa culturală germană, e adevărat, într-o limbă departe de a
fi cea literară, într-o Gastarbeiterdeutsch care însă, treptat, se dizolvă, spre anii
’80 într-o variantă mult mai estetizată, care marchează începutul unei noi etape
în literatura imigranţilor, în care se face un pas înainte în renunţarea la
stigmatizare ori marginalizare.

Literatura acestor imigranţi a fost definită, în canonul german, în

multiple maniere, fiecare noţiune având partea sa de legitimitate. O astfel de
literatură se deosebeşte de cea a exilului politic datorită perspectivei distincte
de a-l privi pe „celălalt”, aşa cum observă şi Heidi Rösch, pentru care exilul
presupune o perspectivă similară emigrării, în timp ce migraţia – a imigrării141.
Totodată, literatura migrantă presupune concentrarea pe reconfigurarea
identităţii, în timp ce literatura exilului mizează, mai degrabă, pe reactualizarea
spaţiilor natale. Dacă literatura exilului nu problematizează în mod necesar
societatea ţării-gazdă, dar vizează refugierea dintr-un stat, literatura migrantă se

140
Vezi Carmine Chiellino, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch,
ed. cit., p. 77. În original: „und dann ergibt sich, dass im Kalabresischen die Geschichte
des Großvaters, im Italienischen die der Eltern und in der Fremdsprache die des
lyrischen Ichs erzählt werden”.
141
Literatura migrantă se referă, după Rösch, la autorii „care din anii ’50 au venit din
diferite părţi ale lumii în Republica Federală Germană, în RDG, în Elveţia şi în Austria,
unii în căutarea unui serviciu sau a azilului, alţii cu scopul de a studia sau în căutarea
unor condiţii de viaţă mai bune. În opoziţie cu literatura exilului, cu autorii emigraţi
subordonaţi literaturii ţării de origine, este subliniată aici orientarea către societatea
care îi primeşte pe imigranţi ca spaţiu al producerii şi receptării literare.” (Heidi Rösch,
Migrationsliteratur im interkulturellen Diskurs, Vortrag, TU Dresden, disponibil online la
http://www.fulbright.de/fileadmin/files/togermany/information/2004-05/gss/Roesch_
Migrationsliteratur.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.)

68
focalizează îndeosebi pe realităţile germane142. În acelaşi timp, într-o Europă
postdictatorială, cazurile exilului (de cele mai multe ori, autoimpus) nu mai
sunt răspândite, ceea ce face ca literatura specifică să intre sub umbrela
memoriei, nu atât a diaristicii, de exemplu. De precizat este şi faptul că, pe
terenul criticii de limbă germană, literatura exilului se referă la literatura scrisă
în perioada 1933-1945 de scriitorii germani care au părăsit teritoriile natale
(Thomas Mann, Bertolt Brecht, Nelly Sachs), nepresupunând în mod necesar o
tematică transculturală, aşa cum o implică literatura migrantă scrisă în perioada
postbelică.
Totodată, a fost vehiculat şi termenul Ausländerliteratur, care părea
neutru, dar acesta, deşi păstrează ideea germanei ca limbă străină, nu presu-
pune migraţia nici ca element biografic, nici ca unul textual. De asemenea,
induce oarecum ideea excluderii din literatura germană, deşi intenţia scriito-
rilor este tocmai apartenenţa la canon. Fenomenul Ausländerliteratur, este,
vrând-nevrând, „un extraordinar document de apartenenţă, nu numai ca rezultat
al unei integrări extinse a anumitor autori, a căror exprimare se realizează
într-o limbă stăpânită cu măiestrie, ci şi în sensul unui criteriu sociologic
al integrării”143.
Chiar şi alegerea germanei demonstrează integrarea, până la un anumit
punct: „scriind în germană, ei aparţin literaturii germane. [...] Ei devin parte
a literaturii germane şi acesta este pentru mine un semn al integrării”144. Dar
catalogarea nu pare a fi destul de cuprinzătoare sau exactă.
Aceeaşi Heidi Rösch pledează pentru denumirea Migrationsliteratur în
următoarele cazuri: „A. Migraţia ca experienţă personală a autorilor sau ca
temă a literaturii. B. Scrierea într-o altă limbă decât cea maternă sau într-un
spaţu lingvistic şi/ sau cultural ‘străin’. C. Literatura ca manieră estetică de
exprimare şi/ sau ca mijloc al luptei împotriva opresiunii şi a ostracizării”145.

142
Idem, ibidem, p. 16. În original: „Ein wesentlicher Unterschied zwischen Exil-
literatur und Migrantenliteratur besteht darin, dass sich die Erstgenannte kaum mit der
Realität der Gastländer auseinandersetzt, während bei Letzterer gerade die Begegnung
mit der deutschen Realität den zentralen Anstoß für das Schreiben gab”.
143
Irmgard Ackermann, „Integrationsvorstellungen und Integrationsdarstellungen in
der Ausländerliteratur”, în Helmut Kreuzer, Peter Seibert (Hrsg.), Zeitschrift für
Literaturwissenschft und Linguistik, 56, 1984, p. 23-39, aici p. 39. În original:
„ein außergewöhnliches Integrationsdokument, nicht nur als Ergebnis weitgehender
Integration der einzelnen Autoren, die ihren Ausdruck oft in erstaunlicher Sprach-
beherrschung findet, sondern auch im Sinne des soziologischen Integrationskrite-
riums”.
144
Irmgard Ackermann, în ***, „Aus der Diskussion über die Gastarbeiterliteratur.
Eine Zusammenfassung”, ed. cit., p. 286. În original: „in deutscher Sprache schreiben,
gehören sie zur deutschen Literatur. [...] Sie sind ein Teil der deutschen Literatur
geworden und das ist für mich ein Zeichen der Integration”.
145
Heidi Rösch, Migrationsliteratur im interkulturellen Kontext: eine didaktische
Studie zur Literatur von Aras Ören, Aysel Özakin, Franco Biondi und Rafik Schami,

69
Dar trebuie realizată o demarcaţie între Migrantenliteratur şi Migrations-
literatur. Prima se referă la literatura migrantă, scrisă de autori cu background
migrant, având, iniţial, altă cetăţenie decât cea germană (indiferent de statut
social, de etnie, de religie etc.); cea de a doua este literatura migraţiei, ce are ca
subiect fenomenul migraţiei (indiferent de tipul ei). Se pune problema, în acest
context, a încadrării autorilor migranţi care nu abordează teme din sfera trans-
culturalităţii sau a textelor care, din contră, se subsumează acestui domeniu, dar
nu sunt concepute de scriitori migranţi sau sunt scrise în altă limbă. Ceea ce
constituie obiectul cercetării noastre se află, de fapt, la conjuncţia dintre cele
două: operele scrise de imigranţi despre fenomene încadrabile la ceea ce putem
numi border-crossing.
Aceeaşi diferenţă este reperată de Graeme Dunphy în literatura turco-
olandeză, între perspectiva de «emigrant» (a cărui atenţie este complet
focalizată asupra ţării de origine, subiectul migraţiei şi suferinţa de a trăi în alt
mediu decât cel familiar) şi cea de «imigrant» (cu o focalizare fermă asupra
ţării de rezidenţă, de vreme ce „priviri ocazionale, visătoare peste umăr, spre
trecut, trădează un ataşament confuz faţă de ţara de origine, un sentiment situat
undeva între nostalgie şi tulburare”146).
Cu întreaga eterogenitate, s-a recurs la identificarea unor invariante
tematice care sunt, în fond, apanajul unei literaturi de tip postcolonial:
metamorfozele identitare implicate de confruntarea cu o altă societate şi cu
o altă limbă, de pierderea reperelor interioare („Tematic, literatura migra-
ţiei portretizează caractere care încearcă să facă faţă migraţiei în diferite
moduri”147), hibriditatea („Această caracteristică specifică a literaturii migrante
contemporane este «hibriditatea » culturală, care se manifestă prin experienţa
pendulării culturale, proces al amalgamării, fuziunii sau dublării a două sau
mai multe culturi sau a două sau mai multe sisteme de semnificaţie”148),
ambivalenţa (ca stadiu intermediar) şi acomodarea, abandonul şi întoarcerea.
Se ajunge, aşadar, la dizolvarea unor concepte de identitate inflexibile, de
vreme ce există o permeabilitate a acestor noţiuni ce presupune reactualizarea
identitară atât prin natura umană aflată într-o continuă procesualitate, cât şi
datorită contactelor cu exterioritatea.

Verlag für Interkulturelle Kommunikation, Frankfurt/Main, 1992, p. 12. În original:

„A. Migration als Erfahrungshintergrund der AutorInnen und/ oder als Thema ihrer
Literatur. B. Schreiben in einer anderen als der Muttersprache und/ oder in einem
‘fremden’ Sprach- und/ oder Kulturraum. C. Literatur als ästhetische Ausdrucksform
und/ oder als Mittel des Kampfes gegen Unterdrückung und Ausgrenzung”.
146
În Graeme Dunphy, „Migrant, Emigrant, Immigrant. Recent Developments in
Turkish-Dutch Literature”, în Neophilologus, 85/2001, p. 1–23, aici p. 20-21.
147
Fatemeh Pourjafari, Abdolali Vahidpour, „Migration Literature: A Theoretical
Perspective”, în The Dawn Journal, vol. 3, no. 1, January-June 2014, p. 679-692, aici
p. 686.
148
Sten Pultz Moslund, apud Idem, ibidem.

70
 Încercările de teoretizare pe care tocmai le-am parcurs nu aparţin numai
scriitorilor înşişi, ci şi unor personalităţi din mediul academic cărora o astfel de
literatură (migrantă sau a migraţiei) sau acea Sprachwandlung le atrage atenţia.
Robert-Bosch-Stiftung, Bayerische Akademie der Schönen Künste şi Institut
Deutsch als Fremdsprache der Universität München149 au început, din 1985150,
să acorde premiul Adelbert-von-Chamisso pentru scriitorii cu background
migrant (premiul cel mare a valorat 15 000 de euro, celălalt – sau celelalte
două, de promovare – 7 500 de euro; sprijinul oferit este consistent şi în ceea ce
priveşte organizarea unor turnee şi lecturi publice atât în cadrul unor insti-
tuţii de învăţământ, cât şi în librării sau alte medii culturale). Adelbert von
Chamisso a fost considerat relevant pentru transgresarea lingvistică şi folosirea
limbii germane ca limbă a creaţiei: scriitorul francez Louis Charles Adelaide
Chamisso de Boncour va fi cunoscut în spaţiul german drept Adelbert von
Chamisso, căci la 15 ani pleacă în exil la Berlin (în urma Revoluţiei Franceze),
unde învaţă germana şi îşi scrie operele în această limbă.
Un premiu pentru activitatea preponderent extraliterară a fost acordat de
trei ori, pentru Jiří Gruša, Imre Kertész şi Harald Weinrich. De regulă, premiul
este anunţat la târgul de carte de la Frankfurt, iar comunicatul oficial din fiecare
an precizează şi membrii juriului, printre care deseori se află şi foşti premianţi
Chamisso.
Din 2006 Academia Bavareză s-a retras din boardul de organizare, poate
ca semn pentru ce se va întâmpla în 2017, când fundaţia anunţă încheie-
rea proiectului. Din 2014 însă la Universitatea din München funcţionează
Internationales Forschungszentrum Chamisso-Literatur, confinanţat de Robert-
Bosch-Stiftung şi condus actualmente de prof. dr. Jörg Roche, care îşi propune,

149
Înfiinţat în 1978, este unul dintre primele centre din RFG preocupate să ofere
cursuri de limbă germană pentru străini.
150
În 1985, la Bad Homburg, are loc şi prima întâlnire a scriitorilor de limbă germană,
dar de provenienţă străină. Contribuţia fiecărui participant a ţinut seama de câteva
puncte cheie ale dezbaterii: motivaţia scrierii, scrierea într-o limbă străină, viziunea
asupra acestei literaturi şi asupra propriului loc în literatura germană etc: „Im Mai 1985
bei der Werner-Reimers-Stiftung in Bag Homburg ein Kolloquium stattgefunden, das
unter dem Thema stand: »Deutsche Literatur von Autoren nichtdeutscher Mutter-
sprache«. Es stellt den bisher einyigen Versuch dar, ausländische Autoren, die in der
Bundesrepublik leben und schreiben, zu einer Selbstdarstellung ihrer literarischen
Tätigkeiten, zum Gedankenaustausch untereinander und zum Gespräch mit deutschen
Schriftstellern, Kritikern und Wissenschaftlern zu bewegen”, Irmgard Ackermann,
Harald Weinrich, „Vorwort”, în Irmgard Ackermann, Harald Weinrich (Hrsg.), Eine
nicht nur deutsche Literatur. Zur Standortbestimmung der »Ausländerliteratur«, Piper
Verlag, München-Zürich, p. 9-10, aici p. 9.

71
în colaborare cu biblioteca universitară, să pună la dispoziţie cât mai multe
materiale referitoare la textele discutate în cadrul premiului Chamisso151.
Mediul universitar şi cercetătorii din München nu sunt nici ei întru totul
de acord cu instituirea premiului: spre exemplu, cei de la IKGS (Institut für
deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas) sunt destul de vehemenţi îm-
potriva unor şablonări, dar au colaborat cu Institutul Chamisso pentru aducerea
lui Cătălin Dorian Florescu la o lectură publică în 2017 la München – iar
scriitorul a acceptat. Raţiuni care au existat pentru acest premiu sunt explicate
de fondatorul Harald Weinrich prin intenţia de a promova scriitorii care se
dovedesc a fi inovativi în limba germană, deşi aceasta nu le este limbă maternă.
Este clar că iniţierea şi sistarea premiului au la bază şi o componentă politică.
Însă chiar definiţia premiului a fost „lărgită” în mai multe etape. Această
distincţie este acordată iniţial reprezentanţilor clasei sociale de Gastarbeiteri
(literatura scrisă de cei care vin în căutarea unui loc de muncă), însă, treptat,
definiţia premiului se lărgeşte, ajungând la Migrationsliteratur (literatura
migrantă) după 1989 (când avem de a face cu un aport masiv din estul Europei,
din fostul bloc comunist, iar fenomenul migraţiei este principal, nu scopul
acesteia), pentru ca în anii 2000-2010 să se debaraseze de stigmatul neintegrării
în canonul literaturii germane şi să fie acordat, simplu, literaturii Chamisso152
(alegerea lui Adelbert von Chamisso este ilustrativă pentru trecerea scriiturii de
la limba maternă la limba germană).
Totul porneşte, la fel ca în cazul Südwind, de la o serie de competiţii
desfăşurate: Deutschland – fremdes Land în 1979, Als Fremder in Deutschland
în 1980, In zwei Sprachen leben, 1983, Über Grenzen în 1985/1986. Rezultatul
a constat în 4 antologii publicate la Taschenbuch, în care erau uneori incluşi şi
autori care nu trăiesc în RFG, dar stăpânesc germana. Astfel, indiferent de locul
în care s-au stabilit scriitorii, utilizarea germanei este hotărâtoare, căci participă

151
Pe site-ul centrului este sugerată şi o vastă bibliografie:
http://www.chamisso.daf.uni-muenchen.de/bibliographie_autoren/index.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
152
Über den Chamisso-Preis, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/
content/language1/html/14169.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „Der
Adelbert-von-Chamisso-Preis geht auf eine Initiative Harald Weinrichs zurück, der die
weitere Entwicklung maßgeblich mit beeinflusst hat. Der Preis wurde damals definiert
als Auszeichnung für deutsch schreibende Autoren nicht deutscher Muttersprache.
Wurde die mit dem Preis gewürdigte Literatur seit den 80er Jahren zunächst noch
»Gastarbeiterliteratur« genannt, entwickelte sie sich nach Öffnung des Eisernen
Vorhangs zur sogenannten »Migrationsliteratur«, die verstärkt auch außereuropäische
Einflüsse umfasste. Die gesellschaftliche Realität zeigt heute, dass eine stetig
wachsende Autorengruppe mit Migrationsgeschichte Deutsch als selbstverständliche
Muttersprache spricht. Für die Literatur dieser Autoren ist der Sprach - und
Kulturwechsel zwar thematisch oder stilistisch prägend, sie ist jedoch zu einem
selbstverständlichen und unverzichtbarem Bestandteil deutscher Gegenwartsliteratur
geworden. 2012 wurde die Definition des Preises daher erweitert”.

72
studenţi, Gastarbeiteri, cetăţeni străini, fără să aibă vreo motivaţie politică, fără
să se ţină cont de subiectul textului. Ackermann recunoaşte inegalitatea estetică
a textelor. Juriul format din Irmgard Ackermann, Harald Weinrich, Helmut
Müller, Albert von Schirnding, Hans Schwab Felisch, Dietrich Krusche nu
impune restricţii la nivel tematic sau calitativ, ceea ce a atras multe critici.
Paradoxal este faptul că, deşi criteriul DaF (Deutsch als Fremdsprache) era cel
lingvistic, primul laureat, Aras Ören, scrie preponderent în limba turcă, iar
textele lui publicate în acea antologie sunt de fapt nişte traduceri. Ackermann
recurge atunci la o explicaţie legată de legătura cu realităţile germane: sunt
scrise în limba Heimatului, însă tratează subiecte de interes pentru publicul
german153.
Chiar dacă Biondi critică faptul că, până la urmă, tot germanii aleg
premianţii (deşi am amintit mai devreme faptul că şi scriitori Chamisso parti-
cipă la acordarea premiilor în ani următori), tot mainstreamul decide cine are
dreptul să primească premiul pentru această literatură exofonică (periferia
nevenind aici dintr-o opoziţie faţă de centru, ci din marginalizarea de către
„canonizatori”), recunoaşterea trebuie, la un moment dat, să vină şi din
exterior.
Aceste „recunoaşteri” şi validări însă sunt problematice. Pe de o parte,
promovarea de care beneficiază scriitorii premiaţi, prin lecturile publice şi
diferite conferinţe (mai mult sau mai puţin academice – Institutul Chamisso
invită, în fiecare an, marele câştigător al premiului pentru a susţine cursuri la
Institutul DaF München) pe care sunt invitaţi să le susţină. Pe de altă parte,
autorii rămân poate „stigmatizaţi” – tot originea migrantă prevalează (chiar
dacă sunt la a treia generaţie). Instituţia premiului literar nu este fără cusururi:
criteriile de selecţie, la nivel estetic, nu sunt făcute publice. Totodată, nu de
puţine ori, scriitorii laureaţi ca „migranţi” au fost recompensaţi, la un moment
dat, şi cu alte distincţii literare, acordate literaturii germane sau de limbă
germană, aşadar, în care nu se ţine cont de acei factori culturali gravitaţionali
conjuncturali, ci de specificitatea textuală.
Aşadar, considerăm că o trecere în revistă, cronologică, a autorilor
menţionaţi cu acest premiu este relevantă pentru a sublinia posibile inconsis-
tenţe în ceea ce priveşte acordarea distincţiei. Studiul nostru nu urmăreşte
inventarierea tuturor scriitorilor care provin din alte culturi şi s-au stabilit în
spaţiul germanofon (ceea ce a încercat, spre exemplu, Carmine Chiellino să
facă în volumul Interkulturelle Literatur in Deutschland: Ein Handbuch, unde

153
Irmgard Ackermann, „Der Adelbert-von-Chamisso-Preis”, în Friedrich, Heinz
(Hg.), Chamissos Enkel. Zur Literatur von Ausländer in Deutschland, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 1986, p. 1-13, aici p. 12. În original: „zwar zunächst in
der Heimatsprache verfasst wird, aber vom Leben der Ausländer in Deutschland
handeln, also von Deutschland her gedacht sind und ihr eigentliches Lesepublikum im
deutschen Sprachraum haben“.

73
criteriile sunt de ordin geografic: Chiellino face micromonografiile câtorva
autori din Italia, Spania, Portugalia, Turcia, fosta Iugoslavie, Grecia, Rusia, de
pe continentul african, din spaţiul cultural arab, asiatic, est-european etc.), ci
survolarea „listei” de autori promovată de acest proiect. Evident, alegerile nu
sunt întotdeauna cele mai fericite, poate nu cei mai buni scriitori sunt promo-
vaţi prin acest proiect, însă nu dorim să „construim” un canon al literaturii
migrante, ci să evaluăm canonul Chamisso, care porneşte de la premianţi, dar
literatura Chamisso este extinsă uneori la diverşi alţi autori care s-au „mutat”
geografic şi lingvistic în spaţiul de limbă germană.
Nu vom insista prea mult în acest capitol asupra vreunui scriitor anume,
ci vom realiza scurte expuneri ale biografiei şi ale constantelor literare,
stilistice, marcând o posibilă justificare (sau lipsa ei) a includerii autorilor în
această listă a „nepoţilor lui Chamisso”, aşa cum sunt simbolic amintiţi de
Harald Weinrich. Totodată, ne asumăm faptul că micro-portretele acestor autori
sunt tributare, poate, canonului, în sensul în care sunt alcătuite şi în funcţie de
informaţiile disponibile în diverse medii ori biblioteci.
Capitolul al treilea al acestui studiu va fi destinat unor studii de caz mai
ample, care să se racordeze la cele trei etape ale literaturii migrante şi care să
ofere exemple de scriitori din spaţii culturale cât mai variate sau să opună
autori proveniţi din acelaşi mediu, însă diferiţi în abordarea literară. Prin
urmare, nu avem, în cele ce urmează, intenţia unor monografii, ci vom decupa
ceea ce vom considera relevant pentru dezbaterea legată de acordarea
premiului, de discuţiile referitoare la consecvenţa jurizării ori de raportarea
scriitorilor înşişi la această distincţie.

În 1985, chiar la debutul competiţiei lansate de Robert-Bosch-Stiftung,

Bayerische Akademie der Schönen Künste şi Institut Deutsch als Fremd-
sprache, premiul a fost acordat lui Aras Ören, scriitor născut în noiembrie
1939 în Istanbul, Turcia. Acesta provine dintr-o familie mixtă, căci părinţii
tatălui său sunt din Creta, astfel încât se poate spune că premiul se situează deja
împotriva ideii unui „monolit” cultural. Din 1957 Ören începe să scrie poezie,
iar un an mai târziu se orientează şi către proză. Între 1959 şi 1969 lucrează ca
actor şi dramaturg în special în Istanbul, dar face câteva călătorii la Berlin,
unde intenţionează să înfiinţeze o trupă de teatru pentru muncitorii turci în
Berlinul de Vest (în perioada 1965-1967, însă proiectul eşuează din cauza lipsei
de fonduri). Din 1962 este actor la Neue Bühne (Noua scenă) din Frankfurt am
Main. În 1967 se căsătoreşte cu fotografa Gaby Gallo din Berlin, dar între 1966
şi 1969 revine ca actor la Istanbul. În 1969 primeşte un premiu pentru actorie
în Turcia, dar se mută, în final, la Berlin, unde devine membru al grupului
Rote Nelke (Garoafa roşie), dar lucrează în paralel în industrie, în gastronomie
şi ca actor.
În cadrul Rote Nelke rămâne un pion de bază şi contribuie la forma-
rea unui grup de scriitori: Gruppe der schreibenden Arbeiter (refuzând să se

74
alăture PoLiKunst Verein fondată de alţi scriitori imigranţi). Simbolul ales
de această grupare este tipic mişcării muncitoreşti de stânga, anti-fascistă.
Orientarea sa în cadrul acestei organizaţii (ce se voia a continua ASSO
– Association of Revolutionary Visual Artists/ Assoziation revolutionärer
bildender Künstler Deutschlands – ARBKD, fondată de comunişti în 1928
pentru a promova lupta de clasă în artă) pare a fi transnaţională, în sensul
constituirii unei platforme de expresie şi a atragerii de cât mai multe voci din
spaţii culturale diferite care să exprime modul în care muncitorii se pot
manifesta cultural-artistic în Germania154. Ören este unul dintre oamenii din
mediul cultural care încearcă să solidarizeze scriitorii, are meritul de a fi căutat
potenţialul în nişte simpli muncitori, însă nu a putut separa politica de artă,
iar manifestările culturale erau menite, din punctul lui de vedere, să aducă
şi schimbări pe plan social în ceea ce priveşte percepţia publică legată de
Gastarbeiteri. Din 1974 începe munca de redactor, iar din 1996 conduce
redacţia turcă pe care a înfiinţat-o la SFB (Sender Freies Berlin, astăzi purtând
numele RBB, Rundfunk Berlin-Brandenburg), având regulat o emisiune în
limba turcă – se pare că prima de acest gen de pe teritoriul german.
În 1960 publică primul volum de poezii în Turcia, deci cariera lui de
scriitor nu începe după migraţia către Germania, acest aspect biografic nu
motivează aşadar activitatea sa. Mai mult decât atât, chiar şi aflat pe teritoriul
Germaniei scrie preponderent în turcă, nu în germană. Debutul în spaţiul
german are loc cu poemul Was will Niyazi in der Naunynstraße din 1973, ce
constituie prima parte a „trilogiei Berlinului” (în original: Berlin Üçlemesi):
celelalte două volume sunt Der kurze Traum aus Kagithane (1974) şi Die
Fremde ist auch ein Haus (1975). Scrise de autor în limba turcă (şi având
titlurile Niyazi’nin Naunyn Sokağında işi ne?, Kâğıthane rüyası, Gurbet değil
artık), poemele narative din acest ciclu vor fi traduse cu ajutorul editurii
Rotbuch în germană. Trilogia este focalizată asupra migranţilor de origine turcă
stabiliţi pe Naunynstrasse, din cartierul Kreuzberg. Ruinat după cel de-al
Doilea Război Mondial, cartierul aflat în partea sudică a Berlinului arată
deplorabil, iar barăcile rămase sunt destul de ieftine pentru ca migranţii să
îşi permită să le închirieze. După 1961, când zidul Berlinului este construit,
Kreuzberg devine un cartier mărginaş, considerat şi astăzi reprezentativ pentru
modul în care migraţia a remodelat imaginea oraşului. De altfel, chiar şi
în prezent, backgroundul migrant din această zonă este evocată în mediul
literar-artistic, de vreme ce pe aceeaşi stradă există actualmente un punct
central al „teatrului post-migrant”: Ballhaus Naunynstrasse155.

154
Ela Gezen, „Aras Ören and the (West) German Left”, în Literature Compass,
Special Issue on Labor Travels, Art Forms, Volume 13, Issue 5, mai 2016, p. 324-331,
aici p. 324.
155
Vezi pagina artiştilor: http://www.ballhausnaunynstrasse.de/, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

75
 Trilogia se doreşte a contura o panoramă a clasei sociale a Gast-
arbeiterilor, focalizarea utilizată fiind multiplă: fiecare personaj este prezentat
la persoana a treia de către un narator obiectiv, care subliniază de cele mai
multe ori statutul sau profesia (de fapt, sunt informaţii care revelează modul în
care sunt percepuţi de către autorităţile germane, care nu sunt interesate decât
pragmatic de datele personale şi de ceea ce migranţii pot „oferi” ca forţă de
muncă), însă ulterior fiecare „voce” va nara la persoana întâi un episod din
propria biografie. Practic, cea de a doua perspectivă nuanţează şi umanizează
personajele care nu mai sunt reprezentate printr-un simplu cod numeric
personal sau un curriculum vitae, ci dobândesc o poveste156, cum este cea a lui
Niyazi, unul dintre „actorii” de pe Naunynstrasse 157. Acesta vede iniţial
Germania ca fiind o ţară a bunăstării, însă câţiva ani petrecuţi ca Gastarbeiter
îl determină să vadă şi neajunsurile vieţii într-o ţară străină. Viziunea lui Aras
Ören, împotriva unei Leitkultur, a unei societăţi dominante, continuă un fel de
stângism socialist care vine şi de la Bertolt Brecht, cu textele căruia autorul
făcuse cunoştinţă datorită interesului pentru teatru.
Ören păstrează tonul stângist şi în romanul Berlin Savignyplatz (publicat
în 1993 în turcă şi în 1995 în germană), însă conştiinţa estetică devine aici mult
mai pregnantă. Altfel, titlul ales este similar158cu cel al lui Alfred Döblin,
Berlin Alexanderplatz, un roman despre metropola berlineză (e un Groß-
stadtroman) apărut în 1929, în care oraşul apare mai degrabă ca personaj,

156
Diferenţa radicală dintre cele două viziuni este citată de autor şi în cadrul
prelegerilor de la Tübingen, unde va extrage din propriul volum, Dazwischen, Dagyeli
Verlag, Frankfurt am Main, 1987: „Sunt turc, născut în 1939 la Istanbul./ paşaportul
meu are numărul TR-B 295136./ Am 1,85 m înălţime, 78 de kile./ În mijlocul capului
am o chelie, sprâncenele mele sunt însă dese,/ ca trăsătură distinctivă am un nas mare/
şi un cioc (uneori îmi las toată barba să crească)/ am venit în acest oraş din proprie
voinţă,/ m-am stabilit aici la 9 septembrie 1969./ Motivele exilului meu privat/ aş
prefera să le păstrez pentru mine. Cred că ceea ce eu/ povestesc vă ajunge”, în Aras
Ören, Privatexil ein Programm? Drei Vorlesungen, aus dem Türkischen von Dr. Cem
Dalaman, Tübinger Poetik-Dozentur, Konkursbuch Verlag, Tübingen, 1999, p. 33. În
original: „Ich bin Türke, geboren 1939 in Istanbul./ Mein Paß trägt die Nummer TR-B
295136./ Bin 1,85 m groß, wiege 78 Kilo./ Mitten auf dem Kopf habe ich eine Glatze,
meine Augenbrauen aber sind buschig;/ als besonderes Merkmal habe ich eine große
Nase/ und einen Schnauzbart (manchmal lasse ich mir auch einen Vollbart stehen)/
ich kam in diese Stadt aus freien Stücken,/ ließ mich hier am 09. September 1969
nieder./ Die Gründe für mein Privatexil/ möchte ich lieber für mich behalten. Ich
glaube, was ich/ erzähle, genügt euch.”. Textul distinge, aşadar, între o viaţă privată,
cu cele mai intime resorturi, şi una publică, la care au acces autorităţile.
157
Aras Ören, Was will Niyazi in der Naunynstraße. Ein Poem, Übersetzt von
H. Achmed Schmiede und Johannes Schenk, Rotbuch Verlag, Berlin, 1973.
158
Un alt text în care Aras Ören se va raporta la tradiţia literară de limbă germană este
volumul de poezii Deutschland, ein türkisches Märchen, care aminteşte de volumul lui
Heinrich Heine, Deutschland, ein Wintermärchen.

76
nu protagonisul Franz Biberkopf. Tehnica montajului utilizată de Döblin nu
rămâne fără ecou la Aras Ören, însă acţiunea romanului se mută (într-un mod
cu totul previzibil, din păcate) din centrul oraşului în cartierul Charlottenburg,
evocat în timpul căderii zidului din Berlin. Industrializarea şi modernizarea
oraşului văzute de Biberkopf al lui Döblin se metamorfozează la Ören, unde
personajele condamnă capitalismul şi germanii care i s-au adaptat („capitalişti
mizeri”159). Însă textul nu trebuie citit în cheia realismului care surprinde
condiţiile migranţilor, căci Ören include deseori referinţe metatextuale şi atrage
atenţia asupra propriilor texte anterioare. În Berlin Savignyplatz, autorul
concret, extradiegetic Aras Ören îl creează pe naratorul A.Ö. care, la rândul
său, conturează un personaj, pe Ali Itır, pe care îl remodelează mereu. Ali Itır
apare însă în Bitte nix Polizei (text din 1981160), produs deci al scriitorului real
Aras Ören. A.Ö. nu face altceva decât să denudeze caracterul ficţional al
textului anterior, dinamitând „realismul” şi credibilitatea acestei „fiinţe de
hârtie”:

Berlin Savignyplatz poate fi văzută ca o critică acidă la adresa Bitte nix Polizei.
În acest text Ali Itır vorbeşte o germană sofisticată; el refuză să se identifice cu
Ali Itır, spune cititorului povestea pe care acesta ar putea să o ştie din Bitte nix
Polizei sub o altă formă. [...] Acest personaj contrazice complet şi subminează
autoritatea autorului şi a naratorului A.Ö.161

Însă, ca instanţe intradiegetice, între A.Ö. şi Ali Itır nu există nicio

diferenţă la nivel funcţional, dacă punem în paralel cele două texte amintite.
Practic, referinţele la propriile texte au rolul de a semnaliza cititorului că are de
a face cu ficţiunea, lectorul trebuie să diferenţieze între autorul concret şi vocea
auctorială intradiegetică, este pus mereu în faţa unei transgresări a planurilor şi
a unei testări a pactului ficţional. În mare parte, textele de care ne ocupăm,
având un oarecare filon autobiografic, trebuie să pună în alertă cititorul în
această privinţă: Ören anunţă non-identitatea dintre instanţele textuale, indi-
ferent de existenţa unei legături de „rudenie” între ele.
Parţial, Aras Ören îşi va explica demersurile textuale în prelegerile ţinute
la Universitatea din Tübingen, unde va folosi propriile texte pentru a demonstra

159
Aras Ören, Berlin Savignyplatz, aus dem Türkischen von Deniz Göktürk, Elefanten
Press, Berlin, 1995, p. 46. În original: „dreckige Kapitalisten”.
160
Aras Ören, Bitte nix Polizei. Kriminalerzählung, Übersetzt von Cornelius Bischoff,
Claassen, Düsseldorf, 1981.
161
Melissa Eileen McCormick, Postmodernism, Post-Marxism, and Mass Media in
Aras Ören's Berlin Savignyplatz, Germanic and Slavic Languages and Literatures
Graduate Theses & Dissertations, 17, p. 29-30, disertaţie susţinută la University of
Colorado în 2014, disponibilă online la
http://scholar.colorado.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1017&context=gsll_gradetds,
accesată ultima dată la 3 ianuarie 2019.

77
caracterul ficţional al literaturii. În acelaşi timp, lămureşte şi folosirea cu precă-
dere a limbii turce în detrimentul germanei:

Am povestit Berlinul în limba turcă. Am tradus zilnic întregul meu mediu,

întreaga mea desfăşurare spaţio-temporală în turcă. Zi de zi, mi-am tradus
cotidianul – care se manifesta în germană – în turcă. [...] Acesta este motivul
bogăţiei limbii mele. Aş vrea să subliniez imediat ceva: turca mea este o limbă
berlineză, nu este limba Turciei. Tot ce am scris este o mărturie a timpurilor pe
care le-am trăit şi la care am fost martor162.

În acest mod, Aras Ören se prezintă ca un scriitor care conjugă două

culturi şi limbi163, pentru că Berlinul este considerat al doilea cămin, ales în
mod conştient. El explică, în acelaşi volum, cum s-a produs amalgamarea
culturală prezentă în volumele sale: „Noii locuitori ai oraşului au schimbat,
zi de zi, chipul oraşului Istanbul, prin propriul lor stil de viaţă şi prin cultura
adusă din alt timp; în loc să se adapteze culturii noului loc, şi-au transformat
stilul lor în dominanta oraşului”164 (p. 17). Influenţarea reciprocă este observată
şi de cei de la Academia berlineză: „manieră avangardistă şi occidentală de
a scrie cu modele narative orientale. Opera sa revelează modul cum multicul-
turalitatea îmbogăţeşte ambele părţi”165.

162
Aras Ören, Privatexil ein Programm?, ed. cit., p. 53. În original: „Ich habe Berlin
auf Türkisch erzählt. Meine ganze Umwelt, meinen zeitlichen Raum habe ich täglich
ins Türkische übersetzt. Ich habe Tag für Tag den Alltag, der sich auf Deutsch
ausgedrückt hat, ins Türkische übersetzt [...]. Das ist der Grund für den Reichtum
meiner Sprache. Ich möchte sofort etwas unterstreichen: mein Türkisch ist ein
berlinerisches, es ist nicht die Sprache der Türkei. Alles, was ich je geschrieben habe,
ist ein Zeugnis der Zeiten, die ich mitgestaltete und der Zeitlichkeiten, deren Zeuge ich
war”.
163
Îşi gândise iniţial şi textele ca o punte între literatura germană şi cea turcă, de vreme
ce încă e ancorat în realităţile ambelor lumi: „Eigentlich sollten meine Gedichte
zwischen der deutschen und der türkischen Dichtung eine Brücke bilden. So wie ich
selbst in der türkischen und der deutschen Wirklichkeit lebe“, în vol. Aras Ören,
Privatexil, Übersetzt von Gisela Kraft, Rotbuch Verlag, Berlin, 1977, p. 70.
164
În original: „Die neuen Bewohner der Stadt veränderten mit ihrer eigenen
Lebensweise und mitgebrachten Kultur aus einer anderen Zeitlichkeit mit jedem Tag
das Gesicht der eigenem Zeit von Istanbul; anstatt sich der Kultur des neuen Ortes
anzupassen, machten sie ihre eigene zu der dominierenden in der Stadt”.
165
Akademie der Künste eröffnet Aras-Ören-Archiv, articol din 27 octombrie 2014,
disponibil online la
http://www.adk.de/de/presse/pressemitteilungen.htm?we_objectID=33654 , accesat
ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „avantgardistische westeuropäische
Schreibweisen mit orientalischen Erzählmustern. Sein Werk macht anschaulich, wie
Multikulturalität wechselseitig bereichern kann”.

78
 În 2012 Aras Ören este ales membru în Akademie der Schönen Künste
Berlin, instituţie care a iniţiat şi o arhivă de documente care îl privesc pe Ören
sau îi aparţin, majoritatea fiind donate de autor (manuscrise, recenzii, cores-
pondenţa din perioada 1970-2010 cu autori precum Vasıf Öngören, Johannes
Schenk şi Natascha Ungeheuer166, materiale ce privesc activitatea de la radio
sau proiectele teatrale, materiale audio-video, fotografii şi eseuri cultural-poli-
tice). În prezent este şi membru al PEN-Deutschland, fiind inclus în Enci-
clopedia of German Literature, editată de Matthias Konzett, unde Moray
McGowan notează despre Berlin Sauvignyplatz faptul că „reciclează personaje
şi motive din Bitte nix Polizei într-un roman al conştiinţei naratologice de
sine”167. În acest context, se pare că autorul şi-a găsit locul în „literatura
germană”, nu numai în literatura „de limbă germană”, ceea ce poate părea
paradoxal având în vedere scrierile sale din altă limbă.
Deschizător de drumuri în ceea ce priveşte literaturizarea unui fenomen
social, Aras Ören îşi merită publicitatea, însă utilizarea limbii turce (cel puţin în
prima perioadă) nu îl poate include, considerăm noi, printre autorii care aleg
germana pentru a-şi scrie textele, astfel încât „plasarea” acestui exemplu chiar
la debutul premiului Chamisso dovedeşte instabilităţile şi neclarităţile pe care
iniţiatorii înşişi le au cu privire la manifestările literaturii migrante.
Premiul secundar (Förderpreis), cu o valoare mai mică din punct de
vedere financiar, se acordă sirianului Rafik Schami, care va fi menţionat şi
în 1993.

În 1986 este rândul cehului Ota Filip să primească Adelbert-von-

Chamisso-Preis. Născut în 1930 la Ostrava (pe atunci în Cehoslovacia), începe
să scrie în cehă, devine redactor la diferite ziare, iar în 1959 devine membru
al partidului comunist, din care este dat afară un an mai târziu. Activitatea sa
literară şi jurnalistică începe, aşadar, dinaintea plecării din Ostrava, dar Filip
creşte într-un mediu poliglot, în care se vorbeşte cehă, poloneză şi germană
(tatăl său este ceh, mama este poloneză). Criticile aduse regimului comunist
determină interzicerea textelor sale, iar la un an după ocuparea sovietică autorul
este închis, din nou din cauza opiniilor sale politice (în perioada 1969-1971).
Ota Filip este expulzat şi se mută în Germania Federală în 1974, stat al cărei
cetăţenii o primeşte în 1977. Autorul are o lungă colaborare cu editura
S. Fischer, însă primele texte sunt scrise în limba maternă şi abia apoi traduse
în germană (majoritatea) de Josefine Spitzer, fiind publicate la editura menţio-
nată anterior: Das Café an der Straße zum Friedhof (1968), Ein Narr für jede
Stadt (1969), Die Himmelfahrt des Lojzek Lapácek aus Schlesisch Ostrau
(1973), Zweikämpfe (1975). Prin urmare, nici în cazul lui, primirea distincţiei

166
Idem, ibidem.
167
Moray McGowan, „Ören, Aras”, în Matthias Konzett (ed.), Enciclopedia of German
Literature, Fitzroy Dearborn Publisher, Chicago and London, p. 780.

79
Chamisso nu pare a fi complet îndreptăţită, dar din 1985 Filip scrie şi în
germană (practic, cu un an înainte de a fi menţionat în rândul „urmaşilor”
lui Chamisso). Autorul este menţionat în Kritisches Lexikon zur deutsch-
sprachigen Gegenwartsliteratur168, a devenit membru al Academiei Bavareze
şi al PEN-Deutschland, iar textele sale evocă atât spaţiul ceh, cât şi cel german.
Pe pagina sa web, Ota Filip explică modul în care jonglează cu cele două limbi
ale literaturii sale. Utilizarea fiecăreia aduce pericolul de a o pierde pe cealaltă,
prin uitare ori nefrecventare, dar presupune, în acelaşi timp, şi frumuseţea
redescoperirii unei limbi la fiecare aprofundare sau reîntoarcere:

Când scriu în germană sau mă pregătesc să citesc în germană, adesea mă

asaltează un fel de frică metafizică de a-mi pierde limba cehă [...]. Iar când scriu
în cehă, vorbesc sau citesc prea multă cehă, simt că toată germana mea învăţată
dispare [...]. Am experimentat exilul în limba germană, iar când în urmă cu
aproape cincisprezece ani exilul s-a încheiat şi m-am simţit aproape ca acasă
în limba germană străină, am redescoperit frumuseţile limbii mele materne169.

Bilingvismul însă nu face comunicarea cu ceilalţi mai uşoară, dimpotrivă,

code-switchingul cere de fiecare dată o perioadă de adaptare. Ota Filip
marchează, aşadar, şi dezavantajul migraţiei şi al folosirii unei limbi străine,
căci acumularea fiecărui nou idiom decurge în paralel cu strădania de
a „întreţine” limba maternă:

După aproape treizeci de ani în Germania îmi consider cele două limbi ca fiind
străine. Germana a rămas chiar şi după atâţia ani o limbă străină, ceha s-a
înstrăinat după trei decenii în care m-am străduit să stăpânesc complet limba
germană, ceha s-a îndepărtat de mine, limba mea maternă s-a deteriorat şi s-a
transformat în cea de-a doua limbă străină. Trăiesc într-o lume divizată lingvis-
tic, sau într-un mod straniu într-o lume circulară, iar probabil din punct de
vedere lingvistic nu sunt niciunde acasă.170

Migraţia aduce, prin urmare, pentru Ota Filip, îndepărtarea de o matrice

intrinsecă.

168
Unde James Jordan îl compară cu Milan Kundera şi cu alţi scriitori central-europeni
care au fost nevoiţi să scrie şi într-o limbă străină, vezi James Jordan, „Filip, Ota”, în
Munzinger Online/ KLG – Kritisches Lexikon zur deutschsprachigen Gegenwarts-
literatur, disponibil online la
http://www.munzinger.de/document/16000000146, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
169
Ota Filip, O du meine Heimat!, text disponibil online la
http://www.otafilip.homepage.t-online.de/heimat.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
170
Idem, ibidem.

80
 În 1987 premiul Chamisso s-a acordat pentru prima dată ex aequo unor
scriitori care au şi colaborat în cadrul PoLiKunst Verein, iniţiind printre primele
întâlniri literare ale Gastarbeiterilor: italienii Franco Biondi şi Carmine
Chiellino (deja amintiţi anterior). Pentru receptorul german, cei doi autori vor
veni deseori „la pachet”, deşi ei provin din medii sociale complet diferite.
Aşadar, vom evidenţia câteva aspecte biografice generale în cazul autorilor, iar
textele lor vor fi aprofundate în capitolul ulterior într-un studiu de caz separat,
pentru că pot fi considerate reprezentative pentru prima etapă a literaturii
migrante.
Născut în Forli în 1947, Franco Biondi lucrează în industrie în Italia (ca
sudor şi lăcătuş), pentru ca în 1965 să plece în Germania Federală, unde
munceşte în fabricile din jurul oraşului Mainz până în 1973, perioadă în care
începe să şi publice primele poeme în revistele de limbă italiană din
Germania171. Reuşeşte să îşi termine studiile în Germania şi obţine o diplomă
în psihologie. Spre deosebire de acesta, Gino Chiellino (născut în 1946 în
Calabria) vine în Germania în mod expres pentru a preda, ajungând apoi
în mediul academic. Diferenţa în ceea ce priveşte educaţia, profesia, dar şi
interesele literare poate face ca asocierea lor să fie forţată, dar tocmai faptul că
unul este atras mai degrabă de proză (Biondi), celălalt de teorie şi poezie
(Chiellino) argumentează evantaiul în care scriitorii migranţi îşi pot desfăşura
activitatea.
În 1983 (7 iulie), împreună cu Aras Ören, Franco Biondi primeşte un
premiu al Academiei Bavareze pentru Arte Frumoase – Förderpreis der
Bayerischen Akademie der Schönen Künste.
Carmine Chiellino studiază filologia în Italia, apoi realizează o cercetare
despre situaţia Gastarbeiterilor italieni din Germania, făcând şi o călătorie în
RFG, unde până la urmă îşi dă şi doctoratul. Aşadar, activitatea literară nu este
declanşată de migraţia ca experienţă personală. Pentru Chiellino, apelul la
literatură (uneori confesivă) reprezintă modalitatea de evita izolarea:

Prima etapă este reprezentată de izolarea autorilor. E timpul descoperirii foii

de hârtie ca partener de conversaţie în singurătate, ca partener împotriva
singurătăţii. Acesta este momentul primelor încercări timide de a combate dubla
izolare. Scriitorul se simte izolat de mediul german prin străinătatea sa. El
trebuie să înveţe că nu numai că mediul german este străin faţă de el, ci şi că
el însuşi este purtătorul străinătăţii172.

171
http://www.franco-biondi.de/seiten/schriftsteller.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
172
Gino Chiellino, Literatur und Identität in der Fremde. Zur Literatur der italieni-
schen Autoren in Bundesrepublik, Bürgerhaus Kresslesmühle, Augsburg, 1985, p. 29-30.
În original: „Die erste Stufe stellt die Zeit der Isolation der einzelnen Autoren dar. Die
Zeit der Entdeckung des Papierblattes als Gesprächspartner in der Isolation, als Partner
gegen die Isolation. Es ist dies die Zeit der ersten zaghaften Versuche, gegen eine

81
 În 1988, premiul Adelbert-von-Chamisso îi revine evreului Elazar
Benyoëtz, un caz interesant: născut în 1937 în Wiener Neustadt ca Paul
Koppel, autorul trăieşte de la doi ani la Ierusalim, deci o dezbatere legată de
migraţia sau exilul acestuia este problematică. Exilul familiei sale nu are ca
finalitate spaţiul de limbă germană, ci este punctul de pornire, locul din care
părinţii lui sunt nevoiţi să plece din cauza persecuţiilor naziste. Benyoëtz este
aşadar unul dintre autorii care nu mai „activează” din proprie iniţiativă pe
teritoriul germanic, ci face aici diverse călătorii pentru lecturi publice ori
prezentări de carte. Primele texte (poezii) îi apar în ebraică în perioada
copilăriei, descoperă apoi limba germană în adolescenţă, limbă în care îşi scrie
majoritatea eseurilor şi a aforismelor. Devine rabin (Ben-yoëtz înseamnă
sfătuitor), iar între 1964 şi 1968 locuieşte la Berlin, perioadă în care se ocupă
de proiectul ambiţios Bibliographia Judaica, arhivă din Berlin în care vrea să
adune contribuţia evreilor la cultura germană (începând cu secolul al XVIII-lea).
Mărturiseşte că limba germană l-a acaparat: „«Limba germană face ce vrea cu
mine.» Germana mea de Ierusalim este chintesenţa a ceea ce reprezenta odată
literatura germano-evreiască”173. Autorul are un anume regret că nu i se acordă
multă atenţie în Austria, deşi este născut acolo, dar se declară bucuros de faptul
că a fost recompensat cu diferite distincţii în Germania:

De fapt, după mulţi ani, am scris o altă carte ebraică interesantă. Aşa că am fost
fericit. În acest context am primit vestea despre premiul Chamisso şi am simţit
bineînţeles o mulţumire. În sfârşit fusesem apreciat. Dar am întrevăzut, totodată,
apăsarea că premiul se va decerna în München şi m-am gândit că sigur trebuie
ţinut un discurs. 174

doppelte Isolation anzugehen. Der Schreibende fühlt sich durch die eigene Fremdheit
von der deutschen Umgebung isoliert. Er muß erfahren, daß ihm nicht nur die deutsche
Umgebung fremd ist, sondern daß er selbst Träger von Fremdheit ist”.
173
Daniela Strigl, „Sätze, die Spuren hinterlassen”, în Der Standard, 12.01.2009,
interviu disponibil online la derstandard.at/1231151542809/Ueber-die-deutsche-
Sprache-Saetze-die-Spuren-hinterlassen, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În
original: „«Die deutsche Sprache macht mit mir, was ich will.» Mein Jerusalemdeutsch
ist die Quintessenz dessen, was einst eine deutsch-jüdische Literatur gewesen ist”.
174
Christa Salchner, Elazar Benyoetz zählt zu den anerkanntesten Aphoristikern,
interviu publicat la 21 februarie 2001, disponibil online la
https://web.archive.org/web/20050419001121/http://www.wienerzeitung.at/Desktopdef
ault.aspx?TabID=3946&Alias=WZO&lexikon=Autoren&letter=A&cob=5625, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „habe ich tatsächlich nach vielen Jahren
wieder ein ganz interessantes hebräisches Buch geschrieben. So, dass ich glücklich
war. In dieser Situation erreichte mich also die Nachricht über den Chamisso-Preis und
da fühlte ich natürlich eine Befriedigung. Endlich wurde mir etwas anerkannt. Ich
spürte aber auch Beklemmung, da der Preis in München verliehen wurde und ich mir
dachte, dass man sicher eine Rede halten muss”.

82
Cu toate acestea, Benyoëtz nu vrea să reprezinte cultura germană, ci eventual
pe cea ebraică de limbă germană, pentru că textele sale gravitează în jurul
credinţei, al originii ebraice, dar şi al Holocaustului. Modul autorului de a
participa la Shoah este scrierea în germană (ceea ce poate intra în contradicţie
cu discuţia iniţiată de Theodor Adorno în legătură cu modul în care se mai
poate scrie după această tragedie), iar forma aforistică aleasă argumentează
măsura ca principiu care l-a călăuzit în viaţa personală şi literară.

În 1988 se acordă şi un Förderpreis lui Zafer Şenocak, scriitor turc

stabilit în Germania în 1970, ţară în care îşi şi face studiile (germanistică,
politică şi filosofie). Spre deosebire de alte cazuri, familia sa alege Germania
nu din considerente economice, ci datorită libertăţii intelectuale oferite de
această ţară. Şenocak publică în germană abia în 1979, traduce din scriitori
turci, este activ în dezbaterea legată de Gastarbeiteri, de multi-, intercultu-
ralitate, dar şi de Islam sau de terorism. În 2007 scrie un articol destul de
incisiv în care acuză faptul că terorismul vine din inima Islamului, iar membrii
acestei comunităţi au datoria de a se manifesta împotriva barbariei. Potrivit
scriitorului, musulmanii trebuie să fie primii care să condamne actele de
terorism, căci fără ei ţările creştine şi democrate nu pot duce războiul împo-
triva fanatismului religios: „teroarea vine din inima Islamului, vine direct din
Coran”175.Necesitatea de schimbare priveşte modul în care musulmanii înţeleg
tradiţia, nevoie fiind de a lăsa deoparte potenţialul violent. Şenocak este inte-
resat, bineînţeles, şi de modul în care migranţii sunt percepuţi de societatea
germană. El marchează separarea socială şi spaţială dintre migranţii de origine
turcă şi germani, prin cartierele mărginaşe unde locuiau primii, astfel încât nu
vede o interacţiune reală între cele două categorii. Mai mult, din punctul lui de
vedere, segregarea socială şi spaţială nu duce la experimentarea intercultura-
lităţii: „Dar nu era o viaţă între lumi, cum deseori se spune, ci era o existenţă
mentală în Turcia, cu o prezenţă corporală aici”176. Autorul vine totuşi în
apărarea societăţii germane în care a găsit mediul propice pentru a se dezvolta
din punct de vedere artistic:

Ca artist şi scriitor există aici posibilitatea să îţi practici această profesie aşa
cum doar în puţine alte ţări din lume se poate. Pe de o parte poţi să gândeşti şi

175
Zafer Şenocak, Der Terror kommt aus dem Herzen des Islam, articol apărut la
29 decembrie 2007, disponibil online la
https://www.welt.de/politik/article1500196/Der-Terror-kommt-aus-dem-Herzen-des-
Islam.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
176
Idem, „Ich bin kein Gruppendichter”, interviu disponibil online la
http://www.foreigner.de/in_zafer_senocak.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
În original: „Es war aber auch kein Leben zwischen den Welten, wie es so oft heißt,
sondern es war ein mentales Leben in der Türkei mit einer körperlichen Präsenz hier”.

83
 să scrii ce vrei. Asta e de la sine înţeles de cele mai multe ori, dar nu este
cazul. Trebuie doar să te uiţi în lume, ca să constaţi. În afară de asta există
multe surse de finanţare. Cred că nu există o altă ţară care să dea atât de multe
burse ca Germania177.

În acelaşi timp, se declară nemulţumit de discuţiile legate de originea sa, pentru

că s-a format în cultura germană iar apartenenţa sa la o altă cultură nici nu
poate fi discutată, deşi concepe şi texte în limba turcă (de exemplu, romanul
Der Pavillon a apărut în 2009 în traducerea germană178):

În anii 1990 a existat un val numit «străini» sau «străini scriu în germană».
Asta m-a cam iritat, pentru că nu mă consider străin, ci un autor, un poet care
scrie în limba germană. Nu mi-am pus aceste întrebări: unde aparţii, care este
backgroundul tău? Am crescut în Germania, în limba germană 179.

Prin urmare, autorul se delimitează de distincţii precum Adelbert-von-

Chamisso, chiar dacă prin asta recunoaşte că a avut parte de publicitate, însă
a fost „nişat”, i s-a atribuit o identitate binară (hyphenated) cu care nu este de
acord: „Dar aceste denumiri cu cratimă reprezintă doar etichete”180. În mod

177
Lewis Gropp, „Es ist ein Privileg in Deutschland zu leben“ – Interview mit Zafer
Senocak, interviu din ianuarie 2012, disponibil online la
http://www.goethe.de/lhr/prj/daz/mag/ksz/de8636968.htm, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019. În original: „Als Künstler und Schriftsteller gibt es hier die Möglichkeit,
diesen Beruf auszuüben, wie man sie nur in wenigen Ländern auf der Welt findet. Zum
einen kann man denken und schreiben, was man will. Das wird immer als selbst-
verständlich hingenommen, das ist es aber nicht. Man muss sich nur umschauen in der
Welt, um das zu begreifen. Außerdem gibt es bemerkenswert viele Fördermöglich-
keiten. Ich glaube, es gibt kaum ein Land, das so viele Stipendien vergibt wie
Deutschland”.
178
Este poziţia pe care a adoptat-o mai recent, pentru că anumite incertitudini identitare
au existat în anii ’80, când în poemul Doppelmann vocea lirică declară dubla
înrădăcinare identitară, ceea ce privează de deplinătate: „Ich habe meine Füße auf zwei
Planeten / wenn sie sich in Bewegung setzen / zerren sie mich mit / ich falle / ich trage
zwei Welten in mir / aber keine ist ganz / sie bluten ständig / die Grenze verläuft /
mitten durch meine Zunge” (în Zafer Şenocak, Flammentropfen. Gedichte, Dagyeli
Verlag, Frankfurt am Main, 1985). Pentru a-şi menţine echilibrul, individul trebuie
să înveţe să jongleze cu ambele planete, cu ambele moşteniri.
179
Lewis Gropp, op. cit. În original: „Im Laufe der 1990er-Jahre wurde eine Welle
losgetreten, unter dem Titel «Fremde» oder «Ausländer schreiben Deutsch». Das hat
mich etwas irritiert, weil ich mich weder als Ausländer noch als Fremder gefühlt habe,
sondern eben als Autor, als Lyriker, der in deutscher Sprache schreibt. Ich habe mir
diese Fragen nicht gestellt: Wo gehörst Du hin, was ist dein Hintergrund? Ich bin in
Deutschland aufgewachsen, in der deutschen Sprache”.
180
Zafer Şenocak, "Ich bin kein Gruppendichter", ed. cit. În original: „Aber diese
Bindestrich-Bezeichnungen sind nur Schablonen”.

84
ironic, germanii au descoperit că nu numai germanii pot scrie. Iar romanele lui
Şenocak (Gefährliche Verwandtschaft din 1998, Der Erottomane din 1999 sau
In deinen Worten. Mutmaßungen über den Glauben meines Vaters din 2016)
nu trebuie citite în cheia unei autobiografii, ci numai articolele sale:

Nu, cărţile mele nu sunt deloc autobiografice. Totul este ficţiune. Dar
întotdeauna în literatură există un fundal personal. [...] Niciodată nu am scris
despre experienţele mele în Germania sau despre viaţa mea. Niciun text de-al
meu nu este astfel construit. Doar în eseurile mele tematizez realitatea – şi
chiar şi atunci dintr-o perspectivă foarte subiectivă181.

În acest fel, autorul separă foarte clar ficţiunea de eseuri sau alte articole în care
îşi expune opiniile referitoare la diverse problematici dezbătute de societate.
Chiar dacă unele aspecte literare pot fi extrase din experienţa personală („În
literatura mea, folosesc deseori detalii biografice ca temei pentru o ficţiune”182),
ele nu urmează unui tezism, nu reprezintă poziţia lui faţă de anumite eveni-
mente, căci ficţiunea trebuie tratată ca univers autonom.

În 1989 se continuă linia autorilor de origine turcă: Yüksel Pazarkaya

primeşte marele premiu, în timp ce Zehra Çırak primeşte premiul de promo-
vare. Amândoi au scris atât poezie, cât şi proză, dar Pazarkaya (născut în 1940)
este cunoscut şi pentru promovarea limbii şi culturii turce, colaborând la tra-
duceri sau la editarea unor dicţionare germane-turce. Autorul ajunge în 1958
la Stuttgart, unde studiază chimie, dar se reorientează apoi către filologie.
Aşadar, nu este „produsul” acordurilor de recrutare, dar volumul de poezii din
1968 Koca Sapmalar (publicat apoi în 1985 în ediţie bilingvă: Irrwege. Koca
Sapmalar) are în centru experienţele Gastarbeiterilor veniţi din Anatolia, deci
este un exemplu de literatură a migraţiei. Scrie şi în germană, şi în turcă şi
expune pluralitatea spaţiilor şi a culturilor, imposibilitatea uneia de a o înlocui
pe cealaltă, pentru că scopul este îmbogăţirea culturală:

deutsche sprache
die ich vorbehaltlos liebe
die meine zweite heimat ist
[...]

181
Idem, ibidem. În original: „Nein, meine Bücher sind überhaupt nicht autobio-
graphisch. Es ist alles erfunden. Aber es gibt in der Literatur immer einen persönlichen
Hintergrund. [...] Ich habe nie über meine Erfahrungen in Deutschland oder über mein
Leben geschrieben. Kein einziger Text von mir ist so aufgebaut. Nur in meinen
Essays thematisiere ich die Wirklichkeit und dann auch aus einer sehr subjektiven
Perspektive”.
182
Idem, ibidem. În original: „Ich verwende in meiner Literatur oft biographische
Details als Grundlage für eine Fiktion”.

85
 sie gab mir lessing und heine
sie gab mir schiller und brecht
sie gab mir leibniz und feuerbach
sie gab mir hegel und marx
sie gab mir sehen und hören
sie gab mir hoffen und lieben
eine welt in der es sich leben läßt
[...]
in ihr genoss ich die hoffnung
wie in meinem türkisch.183

Prin urmare, limba reprezintă pentru Pazarkaya Heimatul, nu vreun loc

geografic: „Patria şi străinătatea sunt una, sunt amestecate într-un raport
variabil. [...] Le caut şi le găsesc în mine, în locul stărilor, sentimentelor şi
percepţiilor mele [...]. Nu eu sunt într-o patrie, ci patria este în mine”184. El nu
presupune, prin urmare, o nostalgie sau recursul la trecut, ci o interiorizare şi
o abstractizare.

În 1990 vine rândul iranianului Cyrus Atabay să câştige premiul,

destul de necunoscut publicului german. S-a născut în 1929 în Teheran,
a crescut în Berlin, apoi în Elveţia, unde a debutat şi l-a cunoscut pe Elias
Canetti. Se reîntoarce în Iran, de unde este expulzat de regimul lui Khomeini
din 1978 (pentru că era nepotul şahului) şi primeşte azil în Londra (germanii
îi refuzaseră viza), dar din 1983 se mută la München, unde poetul devine şi
membru al Academiei Bavareze. Atabay moare în 1996.
Premiul de promovare este câştigat de scriitoarea de origine turcă Alev
Tekinay, care se mută în München după ce face liceul german din Istanbul185.
Studiile de germanistică îi vor întări siguranţa în limba germană, dar, la fel ca
Pazarkaya, va publica şi instrumente de învăţare a limbii materne. Studiile
comparatiste pe care le desfăşoară la Universitatea din Augsburg (unde a predat
şi Chiellino) o vor face mult mai flexibilă şi deschisă unei pluralităţi a moş-
tenirilor şi culturilor pe care le poate asimila: „Unde este adevărata mea patrie?
O întrebare îndreptăţită, ce are legătură şi cu studiul germanei ca limbă străină.
Căci apartenenţa mea la două limbi, două culturi şi două ţări (Germania şi

183
Yüksel Pazarkaya, Irrwege. Koca Sapmalar, Gedichte in zwei Sprachen, Dagyeli
Verlag, Frankfurt am Main, 1985, p. 144.
184
Idem, Die Heimat ist in mir, în Jochen Kelter (Hrsg.), Die Ohnmacht der Gefühle:
Heimat zwischen Wunsch und Wirklichkeit, Drumlin-Verlag, Weingarten, 1986, p. 21-26,
aici p. 22. În original: „Heimat und Fremde sind in einem, sind eine Mischung in
wechselndem Verhältnis. [...] Ich suche und orte sie in mir, am Sitz meiner
Bedinflichkeit, meiner Empfindungen, und Wahrnehmungen [...]. Nicht ich bin in
der Heimat, die Heimat ist in mir”.
185
Deutsche Schule Istanbul sau Özel Istanbul Alman Lisesi este fondată încă din 1868.

86
Turcia) constituie un fundament important pentru acest studiu”186. Pe acelaşi
site al universităţii se autocaracterizează:

«Sunt o persoană ce are două patrii. Un copac, un copac înalt, cu rădăcinile în

pământul anatolian şi cu coroana în Germania» (din: Die Deutschprüfung.
Erzählungen, Frankfurt, 2. Aufl. 1990. Klapptext). Este un citat mai vechi ce mă
descrie cel mai bine, dar aş vrea să adaug că nu am numai două patrii, ci că pot
găsi câte o bucată de patrie în fiecare ţară. Întâlnirile cu străinătatea mă învaţă
mereu că graniţele sunt practic artificiale187.

Interstiţiul îi rămâne fundamental: „dazwischen ist meine Welt.” (din poemul

Dazwischen, în vol. Viele Kulturen – eine Sprache):

Jeden Tag packe ich den Koffer

ein und dann wieder aus.

Morgens, wenn ich aufwache,

plane ich die Rückkehr,
aber bis Mittag gewöhne ich mich mehr
an Deutschland.

Ich ändere mich

und bleibe doch gleich
und weiß nicht mehr,
wer ich bin.

Jeden Tag ist das Heimweh

unwiderstehlicher,
aber die neue Heimat hält mich fest
Tag für Tag noch stärker.

186
http://www.philhist.uni-augsburg.de/de/lehrstuehle/germanistik/DaF/mitarbeiter/
Tekinay/Vita/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Wo ist also meine
richtige Heimat? Eine berechtigte Frage, die auch mit DaF zusammenhängt, denn,
so finde ich jedenfalls, bildet meine Zugehörigkeit zu zwei Sprachen, zwei Kulturen
und zwei Ländern (Deutschland und der Türkei) eine wichtige Grundlage für diesen
Studiengang”.
187
Idem, ibidem. În original: „«Ich bin eine, die zwei Zuhause hat. Ein Baum, ein
langer Baum, die Wurzeln im anatolischen Boden, die Blüten in Deutschland» (aus:
Die Deutschprüfung. Erzählungen, Frankfurt, 2. Aufl. 1990. Klapptext). Es ist ein
älteres Zitat, das meine Person zwar am besten beschreibt, aber ich möchte noch
hinzufügen, dass ich nicht nur zwei Zuhause habe, sondern in jedem Land ein Stück
Heimat finden kann. Begegnungen mit dem Fremden lehren mich immer wieder, dass
die Grenzen im Grunde künstlich sind”.

87
 Und jeden Tag fahre ich
zweitausend Kilometer
in einem imaginären Zug
hin und her,
unentschlossen zwischen
dem Kleiderschrank
und dem Koffer,
und dazwischen ist meine Welt.

Un an mai târziu, în 1991, premiul se duce la o autoare născută la Praga,

Libuše Moníková. După studii de anglistică şi germanistică, în 1971 se mută
în RFG cu soţul german, marcată fiind de ocuparea sovietică şi de decesul
mamei sale. Începe abia în 1981 să publice în germană, în principal romane. Îşi
construieşte întreaga existenţă pe trei decade literare: dacă în prima decadă este
interesată de literatura rusă, între 23 şi 33 de ani se concentrează pe opera lui
Kafka, iar următoarea decadă îi este dedicată lui Arno Schmidt.Textele îi vor fi
marcate de exil şi de nostalgia unei Cehii central-europene, ferită de autori-
tarism, iar personajele sunt victime ale unor istorii eşuate (personale sau
colective). Ultimul volum, Der Taumel, este publicat postum, rămas doar
fragmentar, pentru că o operaţie pe creier a obligat-o să întrerupă munca la
roman. Scriind exclusiv în limba germană (este inclusă şi în Kritisches Lexikon
zur deutschsprachigen Gegenwartsliteratur), autoarea are prea puţine cărţi
traduse în cehă pentru a fi cunoscută, de fapt, în ţara natală. Parcursul literar, ce
include iniţiativa de a scrie numai în germană ar argumenta „migraţia”
scriiturii, însă romanele sunt orientate către spaţiul natal (vor fi traduse şi
distribuite abia după 1990 în cehă), astfel încât o mutaţie culturală este descrisă
de Libuše Moníková în sens larg, în sensul unor schimbări profunde prin care
trece societatea cehă.
Premiul secundar îi este oferit poetului iranian SAID, care alătură acti-
vităţii literare şi una politică şi civică. Astfel, sprijinit de familia liberală, îşi
face studiile la München, perioadă în care se manifestă public împotriva
şahului Mohammad Reza Pahlavi şi nu se mai poate întoarce la Teheran. Abia
după răsturnarea regimului, în 1979, ajunge în Iran, dar constată că noua
conducere este la fel de autocratică, ceea ce îl face să aleagă definitiv exilul
german, pentru că nu se poate ralia dictaturii sau fundamentalismului islamic.
Detaşarea completă de Iran este coroborată de refuzul de a scrie în limba
maternă. Publică poezii sau poveşti ilustrate în care experienţa exilului este
asumată, literaturizată: Wo ich sterbe, ist meine Fremde. Exil und Liebe (1984),
Der lange Arm der Mullahs. Notizen aus meinem Exil (1995), Ich und der
Islam (2005); ultimul volum însă apelează la resorturile credinţei (Psalmen).
Teama de regimul autoritar este cea care îl face să păstreze discreţia în legătură
cu propria persoană, să folosească în continuare numai prenumele capitalizat
drept pseudonim ca autor. Despărţirile şi renunţările sunt frecvente în biografia

88
sa: după naşterea sa părinţii divorţează şi îşi va cunoaşte mama abia la 12 ani,
pe care o va revedea sporadic. Experienţa stă la baza volumului Landschaften
einer fernen Mutter, prin care şi pune punct legăturii cu femeia.

În 1992 sunt acordate două premii unor autori ce provin din zone
culturale distincte: Adel Karasholi din Siria şi Galsan Tschinag din China.
Având origini kurde, Karasholi publică în arabă şi înfiinţează o revistă literară
la Damasc ce va fi interzisă de regim, care nu mai permitea nici măcar exis-
tenţa partidelor (Siria e unificată, pentru scurtă perioadă, între 1958 şi 1961, cu
Egiptul, sub conducere egipteană, uniunea având denumirea Republica Arabă
Unită). În 1959 Karasholi este forţat să părăsească Siria şi datorită orientării lui
destul de socialiste, fuge în Liban, de unde ar fi putut să se întoarcă în ţară fără
să aibă probleme, având cunoştinţe în ministere, dar nu îşi vinde pana, după
cum singur declară: „Ich verkaufe meinen Bleistift nicht!”. După doi ani haotici
în Liban, autorul se stabileşte la Leipzig, în RDG. Aşadar, scrierea în germană
este o adaptare ulterioară la noul context. Scriitorul ţine legătura cu familia, cu
mediul cultural din ţara de origine, vizitează Damascul anual, pentru că ambele
oraşe îi marchează devenirea, aşa cum se observă şi din volumul de poezii
Daheim in der Fremde: „Ca poet ce îşi scrie poeziile în două limbi, patria nu
mai reprezintă în niciun caz un spaţiu localizabil din punct de vedere geografic.
Ea este un construct subiectiv, o ficţiune, o entitate mentală ce poate fi expe-
rimentată numai prin limbă. Ca atare, două oraşe m-au influenţat: Damasc şi
Leipzig”188. Prin aceasta, îşi asumă „dubla” apartenenţă culturală: „Câteodată
mi se pare că patria este mereu acolo unde nu te afli în acel moment” 189. Estul
şi Vestul, Orientul şi Occidentul se întâlnesc în textele lui Karasholi: „Mai sunt
într-adevăr un sirian? Sunt deja un saxon? Sau poate sunt un siriano-saxon, aşa
cum sunt uneori denumit? Nu ştiu: pot fi doar nici-nici, sau şi-şi”190. Este, de
fapt, şi motivaţia pentru care a primit premiul Chamisso:

188
Adel Karasholi intervievat de Lerke von Saalfeld, „Ein Interview mit Adel
Karasholi”, în Chamisso Magazine, nr. 3, September-Dezember 2009, p. 11-17, aici
p. 12, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/downloads/
CH-Magazin-3.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Als Lyriker,
der in zwei Sprachen seine Gedichte schreibt, ist Heimat für mich auf alle Fälle
inzwischen kein geografisch lokalisierbarer Ort mehr. Sie ist ein subjektives Konstrukt,
eine Fiktion, ein geistiges Gebilde, das erst durch Sprache erfahrbar wird. Und als
solches haben mich zwei Städte geprägt: Damaskus und Leipzig”.
189
Idem, ibidem. În original: „Manchmal scheint mir, dass Heimat immer dort ist, wo
man gerade nicht ist”.
190
Idem, „Rhapsodie in Grau”, în Börsenblatt, 1991, disponibil online la
http://www.fremd-sein.de/autoren/kara_2.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
În original: „Bin ich nun wirklich noch ein Syrer? Bin ich schon ein Sachse? Oder
vielleicht doch ein Syro-Sachse, wie ich zuweilen bezeichnet werde? Ich weiß es nicht:
Nur im Weder-Noch, nur im Sowohl-Als-Auch kann ich sein”.

89
 Lirica sa uneşte într-un mod fericit Orientul şi Occidentul în imagini familiar-
nefamiliare. Eseurile lui sunt confruntări pătrunzătoare cu o lume devenită
confuză, în care individul este ameninţat cu aneantizarea. Din operele sale
străbat puterea formei şi abundenţa ideilor unui poet – laolaltă cu înţelep-
ciunea unui cetăţean al lumii191.

Galsan Tschinag provine din Mongolia şi şi-a propus ca întreaga sa

existenţă să fie dedicată interferenţelor Est-Vest: „Voi deveni o punte între Est
şi Vest!”192. Îşi face studiile în Germania Democrată începând cu 1961, se
întoarce în Mongolia (intrigat fiind de antitezele dintre alienarea şi agitaţia
urbană specifice Occidentului şi, respectiv, apetenţa pentru natură a Orien-
tului), unde se implică în activităţi didactice, însă ulterior se concentrează pe
promovarea culturii nomazilor din regiunea altaică şi pe practicile şamaniste. În
cazul lui, migraţia spre spaţiul german nu este definitivă, ci temporară, astfel
încât influenţele culturale nu sunt la fel de pregnante ca în cazul scriitorilor
stabiliţi într-un stat germanofon. În acest context, fundalul migrant al scrierilor
sale nu corespunde „criteriilor” stabilite pentru premiul Adelbert-von-Chamisso
decât dintr-o perspectivă mult mai generală, pentru că Tschinag va aborda mai
degrabă viaţa „migrantă” a nomazilor din comunităţile mongoleze şi pe cea
a vorbitorilor de Tuvan, dialectul său nativ: Eine tuwinische Geschichte und
andere Erzählungen (1981), Die neun Träume des Dschingis Khan (2007).

În 1993 premiul îi revine sirianului Rafik Schami, unul dintre fondatorii

PoLiKunst Verein şi cei mai vocali Gastarbeiteri, care scrie alături de Biondi
manifestul Literatur der Betroffenheit. Născut într-o familie aramaic-creştină,
are ca limbă maternă aramaica, nu araba, deşi evident că o stăpâneşte perfect şi
pe cea de a doua, pe care a vorbit-o din copilărie. Numele real al autorului este
Suhīl Fadil, care s-ar traduce în arabă „sublimă stea a dimineţii”. Pseudonimul
ales, Rafik Schami, înseamnă „prieten din Damasc” sau „cel care vine din
Damasc”. Însă „Rafik” era similar termenului folosit de comunişti pentru a se
întâmpina, „tovarăş”: Rafīq. Pseudonimul ales este menit să păstreze legătura
cu Damascul:

[Schami] sunt eu, am trăit în Damasc, iar termenul sună bine în arabă. (Rafik
Schami) este mai mult un pseudonim, este o bucată din identitatea mea; (Rafik)

191
În Rolf Richter, „Von Lust & Last des Lebens in zwei Ländern & Sprachen. Der
syrisch-deutsche Dichter Adel Karasholi wird heute 60 und bleibt hoffnungsvoll”, în
Leipziger Volkszeitung, 15.10.1996, p. 6. În original: „Seine Lyrik vereint auf
glückliche Weise Orient und Okzident in vertraut-unvertrauten Bildern. Seine Essays
sind hellsichtige Auseinandersetzungen mit einer un- übersichtlich gewordenen Welt,
in der das Individuum verloren zu gehen droht. Aus seinen Werken spricht die
Formkraft und Ideenfülle eines Dichters – zusammen mit der Weisheit eines
Weltenbürgers”.
192
În original: „Ich werde eine Brücke sein zwischen Ost und West!“.

90
 înseamnă (prieten), (camarad), (însoţitor), iar (Schami) înseamnă (locuitor
al Damascului). (Scham) este o declaraţie de iubire faţă de Damasc, iar (i)
înseamnă – ca în germană, silaba finală – «-er». Am ales eu însumi numele şi
mi-a oferit protecţie. O singură persoană din Damasc ştia ce se ascunde în
spatele acestui pseudonim. Este un nume foarte apropiat mie. Când am venit în
Germania, cel mai mare cadou pentru mine a fost faptul că (Rafik) şi (Schami)
pot fi pronunţate fără greşeală. Mai presus de toate, numele are de-a face cu
noul meu drum în literatură, am scris literatură numai sub acest nume 193.

Două sunt motivele plecării lui Schami din Siria: dorinţa de a face studii
în străinătate şi evitarea stagiului militar. Ambele ţeluri s-au realizat. Germania
nu a reprezentat o alegere pentru autor, pentru că a depus cereri de studii în
toată lumea, iar germanii au fost primii care i-au răspuns pozitiv. În 1971
pleacă din ţara natală, nu se mai întoarce niciodată în Siria pentru că exilul
are şi avantajul existenţei într-o societate democratică. Iniţial Schami scrie în
arabă, dar îşi traduce manuscrisele în germană ca să poată accesa editurile
germane, iar în 1977 încetează să mai scrie în altă limbă decât cea germană.
E membru al Academiei Bavareze din 2002 şi a scris peste 70 de volume, fiind
unul dintre cei mai prolifici autori de origine străină.
Cel de-al doilea premiu este acordat lui İsmet Elçi, scriitor kurd din
Anatolia de Est, ajuns în 1979 în Berlin din motive politice. Gastarbeiterul se
implică mai mult în lumea cinematografiei, astfel încât nu are o activitate
literară prea bogată.

În 1994 premiul ajunge la elveţianul de limbă italiană Dante Andrea

Franzetti. Este una dintre distincţiile ce arată lipsa unei jurizări unitare
de-a lungul anilor. Deşi provine dintr-o familie mixtă (tatăl elveţian şi mama
italiancă), scriitorul a crescut bilingv, astfel încât nu se poate pune problema
niciunui fenomen de migraţie lingvistică ori spaţială – cel mult a unei literaturi
de călătorie pe care o scrie Franzetti. Al doilea premiu ajunge la scriitoarea de

193
Rafik Schami, „Ein ehrlicher Lügner”, în Lerke von Saalfeld (Hrsg.), Ich habe eine
fremde Sprache gewählt. Ausländliche Schriftsteller schreiben deutsch, Gerlinger,
Bleicher Verlag, 1998, p. 29-56, aici p. 31. În original: „[Schami] bin ich, ich lebte in
Damaskus, und das Wort hört sich im Arabischen schön an. (Rafik Schami) ist mehr
als Pseudonym, es ist ein Stück Identität von mir (Rafik) bedeutet (Freund), (Genosse),
(Weggefährte) und (Schami) bedeutet Damaszener. (Scham) ist eine Liebeserklärung
an Damaskus, und (i) bedeutet – wie im Deutschen die Endsilbe –er. Ich habe den
Namen selbst gewählt und dieser Name gewährte mir Schutz. Nur eine Person wusste
in Damaskus, wer sich hinter diesem Pseudonym verbirgt. Es ist ein Name, der mir
sehr nahe ist. Als ich nach Deutschland kam, war für mich das größte Geschenk, dass
(Rafik) und (Schami) ohne Fehler ausgesprochen werden können. Der Name hat aber
vor allem etwas mit meinem neuen Weg in der Literatur zu tun, ich habe nur unter
diesem Namen Literatur geschrieben”.

91
origine croată Dragica Rajčić, stabilită în 1978 în Elveţia. După 10 ani se
întoarce în Croaţia, dorindu-şi ca propriii copii să îi înveţe limba maternă. Aici
îşi începe activitatea jurnalistică, înfiinţând publicaţia Glas Kaštela.

1995 este anul ungurilor György Dalos şi László Csiba (Förderpreis).

Dalos (cu numele real György Deutsch) este născut în 1943, în Ungaria
horthystă într-o familie de origine evreiască (tatăl său moare în 1945 într-un
lagăr de concentrare) şi îşi face studiile la Moscova. Întors la Budapesta,
publică primul volum în maghiară, în 1964 (Szavaink születése). I se refuză
dreptul de a publica după ce participă la o mişcare maoistă, este arestat pentru
activităţi împotriva regimului şi se alătură partidului democratic, astfel încât se
reorientează către traduceri din rusă ori germană. Încă din 1979 i se publică
texte şi în RFG (Meine Lage in der Lage. Gedichte und Geschichten), iar din
1984 va călători, intermitent, către spaţiul germanofon pentru diferite burse,
stabilindu-se definitiv în 1995 la Berlin (învaţă germana încă de copil, de la
bunica sa). Dalos se axează şi pe scrieri de natură istorică, pe care le scrie în
maghiară sau germană (Gorbacsov – ember és hatalom. Politikai életrajz –
2011; Neunzehnhundertfünfundachtzig. Ein historischer Bericht – 1982;
Archipel Gulasch. Entstehung der demokratischen Opposition in Ungarn.
Essay – 1986; Ungarn in der Nußschale. Geschichte meines Landes – 2004;
Der Vorhang geht auf. Das Ende der Diktaturen in Osteuropa – 2009;
Geschichte der Russlanddeutschen. Von Katharina der Großen bis zur
Gegenwart – 2014).
Mult mai puţin cunoscut, László Csiba se mută în DDR în 1968, la
doi ani după ce face primele încercări de poezie.Va publica în limba germană
abia în anii 1990, poezii şi povestiri pe care a început să le elaboreze încă
din anii ’60, însă confirmă prin scrieri ulterioare.

În 1996 premiul ajunge la singura autoare de origine japoneză, Yoko

Tawada, născută în 1960 la Tokyo. Începe timpuriu să scrie, la 12 ani, când
îşi împarte romanul terminat în fotocopii. Studiază literatură în Japonia (cu
precădere literatură rusă). În 1979 vine pentru prima dată în Germania cu
Transsiberianul, iar din 1982 locuieşte la Hamburg, unde îşi ia doctoratul în
studii literare în 1998. Primele texte literare îi apar în 1986 în Japan-Lesebuch,
iar primul volum va fi publicat în 1987 în Germania (apărut în Japonia cinci ani
mai târziu). Scrie în ambele limbi – germană şi japoneză. Primele texte im-
portante sunt adunate în volumul Wo Europa anfängt. Prosa und Gedichte
(1991), ceea ce prefigurează deja faptul că va scrie atât poezie, cât şi proză
(rareori şi teatru): Ein Gast. Kurzer Roman (1993), Wie der Wind im Ei.
Theaterstück (1997)
De promovare se va bucura şi croatul Marian Nakitsch (Marijan Nakić),
a cărui familie se mută în Germania Federală încă de la sfârşitul anilor ’60. El
rămâne să studieze în Croaţia, publică în sârbo-croată din anii ’70 (volumul

92
Unutar zidova), abia în anii 1980 scrie şi în germană, pe care o învaţă singur.
Nu pleacă în Germania până în 1994, când publică şi volumul Flügelapplaus.
Gedichte.

În 1997 premiul principal ajunge la scriitorul de origine turcă Güney

Dal, ce se mută din 1972 la Berlin. Toate scrierile sale sunt în limba turcă
(inclusiv romanul Der enthaarte Affe, în care protagonistul este un Gast-
arbeiter pentru care toate ştirile nu sunt decât fake news), iar în Germania au
apărut numai în traducere, astfel încât nici în cazul lui nu se justifică acordarea
Chamisso-Preis, care trebuia să se acorde scriitorilor de limbă germană
proveniţi din alte culturi. Cel de-al doilea premiu este primit de scriitorul de
origine spaniolă José F. A. Oliver, ce reprezintă, am putea spune, a doua
generaţie de imigranţi. Părinţii săi sunt cei care au ajuns în anii ’60 în
Germania Federală ca Gastarbeiteri, iar José se naşte pe teritoriu german. Va
vorbi atât spaniola, cât şi germana, însă nu va scrie în limba părinţilor săi, ci
numai în germană, marcând deseori dubla apartenenţă culturală care îl
caracterizează: Auf-Bruch (1987), Heimatt und andere fossile Träume (1989),
Weil ich dieses Land liebe (1991), Gastling (1993), Mein andalusisches
Schwarzwalddorf (2007). În momentul în care se anunţă încetarea premiului
Chamisso, Oliver devine unul dintre cei mai aprigi apărători ai distincţiei care,
în opinia lui, contribuie la popularizarea unor autori care altfel nu ar fi avut
foarte mulţi cititori. Vom reveni însă mai aplicat asupra aserţiunilor sale şi
asupra momentului ales de fundaţia Robert Bosch pentru a finaliza proiectul.

În 1998 vor fi menţionaţi Natascha Wodin şi Abdellatif Belfellah

(Förderpreis). Wodin se naşte în Germania şi este fiica unor imigranţi sovietici
(mama era de origine ucrainiană) ajunşi la muncă forţată în Al Treilea Reich,
aşadar face parte tot din a doua generaţie. Ultimul său roman, Sie kam aus
Mariupol, porneşte de la viaţa mamei sale şi încearcă să îi reconstituie o
oarecare genealogie, de fapt, să îşi reconstruiască familia – este un demers de
„completare” şi căutare a propriei identităţi, plasat între dictatura sovietică şi
cea nazistă. Publicată în 2017, cartea a primit premiul târgului de carte de la
Leipzig.
Abdellatif Belfellah este născut în Maroc, iar parte dintre studii şi le face
la Paris, unde trăieşte din 1978 în 1988, după care se mută în Germania de
Vest. Trei ani mai târziu publică primele texte în germană. Activitatea sa este
preponderent publicistică.

În 1999 premiul Chamisso se reîntoarce către scriitorii de origine turcă:

Emine Sevgi Özdamar şi Selim Özdogan (Förderpreis). La Emine Sevgi
Özdamar vom reveni cu o analiză mai aplicată asupra textelor sale în capitolul
dedicat studiilor de caz, însă menţionăm de pe acum interesul ei pentru teatru
(în special cel de limbă germană şi al lui Bertolt Brecht). Între 1965 şi 1967

93
locuieşte la Berlin şi munceşte într-o fabrică (Gastarbeiter), se întoarce apoi la
Istanbul pentru studii de dramaturgie. Primeşte roluri în Istanbul, Berlin, Paris,
ajungând în cele din urmă la Bochum. Prima piesă regizată de ea (Karagöz in
Alemania) se va juca pe o scenă din Frankfurt în 1986, an în care se stabileşte
la Berlin.
Özdogan este fiul unor imigranţi de origine turcă, născut la Köln, crescut
deci în Germania, are o educaţie bilingvă, astfel încât nici în cazul său nu se
poate vorbi de învăţarea limbii germane ca o limbă complet străină. Începe
să scrie din 1995, iar până la primirea premiului scrie deja patru volume:
romanele Es ist so einsam im Sattel, seit das Pferd tot ist (1995), Nirgendwo &
Hormone (1996), Mehr (1999) şi povestirile din Ein gutes Leben ist die beste
Rache (1998). Primeşte o serie de „rezidenţe” literare în urma cărora va publica
destul de mult; cu ajutorul unei burse merge şi la Istanbul timp de şase luni.
Se produce în cazul lui o distanţare emoţională faţă de Turcia, mai ales în
contextul evenimentelor din ultimii ani, în care regimul lui Erdoğan se impune
prin frică. Protagonistul romanului Wieso Heimat, ich wohne zur Miete Haymon,
apărut în 2016, se află în mijlocul protestelor din 2013 împotriva preşedintelui
turc (desfăşurate iniţial împotriva transformării parcului Gezi, dar îndreptate
ulterior împotriva politicilor lui Erdoğan). Refuzul scriitorului de a le da
copiilor numele său de familie denotă reticenţa de a-i „marca” printr-un nume
străin şi dorinţa de a-i integra mai bine în societatea germană plină de preju-
decăţi, dar şi uşurinţa cu care pare să renunţe la labelul turc: „Nu am vrut ca
numele meu să fie purtat de copii, pentru că ei cresc în Germania. Soţia mea
este nemţoaică, aşa că au numele ei de familie. Le acord copiilor mei oportu-
nitatea de a învăţa şi vorbi limba turcă, dar ei nu vor fi ataşaţi de acea ţară.
Nici eu nu sunt, într-un fel. Mda, sunt legat pentru că am fost acolo în timpul
copilăriei şi vorbesc limba, dar nu sunt ataşat emoţional”194.

Anul 2000 este primul în care se acordă în total trei premii. Chamisso-
Preis ajunge la scriitorul de origine bulgară Ilija Trojanow, în timp ce două
premii de promovare ajung la Terézia Mora (dintr-o familie maghiaro-
austriacă) şi Aglaja Veteranyi (dintr-o familie româno-maghiară).
Născută în Ungaria într-o familie în care se vorbea şi germana, Terézia
Mora se mută definitiv în 1990 în Germania, unde lucrează ca scenaristă, dar

194
Katarina Brown, „Looking From the Outside. With Selim Özdogan”, în The Austin
Chronicle, 15 noiembrie 2016, interviu disponibil online la
https://www.austinchronicle.com/daily/arts/2016-11-15/looking-from-the-outside-with-
selim-ozdogan/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „I didn’t want my
kids to have my last name, because they’re growing up in Germany. My wife is
German, so they have her last name. I give my children the opportunity to learn and
speak Turkish, but they won’t be attached to that country. I’m not, in a way. Yeah, I am
because I went there as a kid, and I speak the language, but I’m not that emotionally
attached”.

94
câţiva ani mai târziu începe o intensă activitate literară, traducând şi multe
volume din maghiară (de exemplu, Harmonia Caelestis de Péter Esterházy).
Alegerea numelui sub care va publica nu este întâmplătoare (s-a prezentat la
editură cu numele de căsătorie), pentru că autoarea nu vrea ca originea să îi fie
trădată, ci ca textele ei să fie receptate indiferent de etnia „producătorului”:
nu ţine să aibă

un nume autentic german, [...] dar nu am vrut să public sub numele soacrei
mele. [...] Mora nu este, apropo, numele meu real. Am vrut să aleg un nume în
legătură cu care să nu îţi dai seama de unde provine. Am vrut să mă ascund.
Sunt prea arogantă pentru a profita de un trend. Am vrut să ştiu adevărul: nu
trebuie să ştii cine a scris acest text, dar îl poţi recunoaşte ca fiind autentic195.

Volumul de debut este unul de povestiri, Seltsame Materie, naraţiunile

desfăşurându-se aproape de zonele natale, la graniţa dintre Austria şi Ungaria
(unde totul e frontieră: „alles ist hier Grenze“196), înainte de căderea cortinei de
fier: „Am putea [...] presupune că proza scurtă a lui Mora reflectă chestiunile
politice şi ideologice ale acelei perioade torturante. Departe de asta. Mesajul
este universal. Astfel de personaje [...] pot fi regăsite astăzi în multe ţări,
obligate să aibă de a face cu efectele celei mai mari migraţii din istoria
modernă”197.
Principalele texte publicate sunt romanele Alle Tage (2004), Der einzige
Mann auf dem Kontinent (2009), Das Ungeheuer (2013). Ultimele două sunt
integrate într-o trilogie, iar autoarea, făcând parte din minoritatea de limbă
germană din Ungaria aşezată la graniţa cu Austria (declarând că în provincia

195
***, „«Ich bin ein Teil der deutschen Literatur, so deutsch wie Kafka». Interview
mit Terézia Mora, Imran Ayata, Wladimir Kaminer und Navid Kermani”, în
Literaturen. Fremde. Leben in anderen Welten, Nr. 4 (April 2005). Friedrich Berlin
Verlag, Berlin, p. 26-31, aici p. 30. În original: „einem kerndeutschen Namen, [...] aber
ich wollte nicht unter dem Namen meiner Schwiegermutter veröffentlichen. [...] Mora
ist übrigens auch nicht mein richtiger Name. Ich wollte einen Namen wählen, dem man
nicht sofort anhört, wo er herkommt. Ich wollte mich maskieren. Ich bin zu hochnäsig,
um einen Trend auszunutzen. Ich wollte die Wahrheit erfahren: Man sollte nicht
wissen, wer diesen Text geschrieben hat, aber diesen Text dennoch als gültig
erkennen”.
196
Terézia Mora, Seltsame Materie. Erzählungen, Rowohlt Verlag, Reinbek bei
Hamburg, 1999, p. 58.
197
Marianna D. Birnbaum, „Terézia Mora. Seltsame Materie”, în World Literature
Today, 74, No. 3 (Summer), University of Oklahoma, Norman, 2000, p. 639. În
original: „One would [...] assume that Mora’s short stories would reflect the political
and ideological issues of that tortured period. Far from it. The message is universal.
Such figures [...] could be found in many a country today, forced to deal with the
effects of the largest mass migration in modern history”.

95
maghiară ducea o viaţă de străin: „Außenseiterleben”198; „Nu am aici niciun
sentiment de străinătate. Străină eram în satul maghiar”199), face problema-
tică discuţia legată de germana ca limbă străină, mai ales că nu poate concepe
faptul că poate fi discutată ca scriitoare migrantă, nu vrea să instrumentalizeze
acest fapt:

Copil fiind am vorbit limba maghiară. Cu alte cuvinte, întotdeauna am vorbit

între noi într-o limbă străină. [...] În timpul copilăriei, cunoştinţele mele se
refereau la [...] un dialect german, pe care nu-l vorbeam, şi la germana standard,
pe care nu o vorbeam. Când am ajuns însă la liceu, într-o clasă specială de
limbi, am avut o minunată profesoară de germană, care m-a ajutat să vorbesc şi
să scriu în limba germană200.

Mora nu vrea să fie considerată o autoare maghiară, pentru că nu este atât de

activă în exprimarea scrisă în limba maghiară, iar legătura ei cu spaţiul
germanofon nu este cu nimic diferită de cea a lui Kafka201. Pentru a evita
uneori poziţionări radicale, răspunde în unele interviuri că zona panonică este
relevantă pentru originea sa: „După ce a apărut prima mea carte cu povestiri
din zona de graniţă austriaco-maghiară, am declarat că mă consider panonică,
pentru a scăpa de eticheta de scriitoare maghiară sau germană. A fost un răs-
puns bun, lumea putea doar să dea din cap la asta”202.

198
Volker Weidermann, „Aus einer anderen Welt. Im Vergleich zu ihr sind alle
anderen gleich: Die ungarisch-deutsche Schriftstellerin Terézia Mora hat ihren ersten
Roman geschrieben”, în Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung, Nr. 32 (8.8.2004),
p. 27.
199
***, „«Ich bin ein Teil der deutschen Literatur, so deutsch wie Kafka»”, ed. cit.,
p. 28. În original: „Ich habe hier keine Fremdheitsgefühle. Fremd war ich in dem
ungarischen Dorf”.
200
„«Don’t cry, work.» Interview mit Terézia Mora”, disponibil online la
http://www.foreigner.de/in_terezia_mora.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
În original: „ich habe als Kind auf Ungarisch mitgeredet. Mit anderen Worten, wir
haben immer mit einer fremden Sprache miteinander gesprochen. [...] Meine
Kenntnisse waren als Kind [...] ein deutscher Dialekt, den ich nicht sprach und
ein Hochdeutsch, das ich nicht sprach. Als ich aber ins Gymnasium kam, in
eine Sprachspezialklasse, hatte ich eine wunderbare Deutschlehrerin, die mich dazu
gebracht hatte, auf Deutsch zu reden und zu schreiben”.
201
***, „«Ich bin ein Teil der deutschen Literatur, so deutsch wie Kafka»”, ed. cit.,
p. 28. În original: „Ich bin genauso deutsch wie Kafka. Ich komme ungefähr aus
derselben Gegend”.
202
Terézia Mora, „Die Grenze zwischen Traum und Nachtmahr. Europa-Kolumne von
Terézia Mora zum EU-Beitritt mittelosteuropäischer Länder”, MDR Figaro, 11.2.2004,
disponibil online la http://www.mdr.de/Drucken/1203946-289.html, accesat ultima dată
la 2 februarie 2019. În original: „Nachdem mein erstes Buch mit Erzählungen aus der
österreichisch-ungarischen Grenzregion erschienen war, sagte ich, um der Festlegung

96
 Alle Tage, romanul cu care se impune Mora, are în centru un personaj
migrant, dar care nu are nicio legătură cu Ungaria, ci eventual cu fosta
Iugoslavie. Titlul aduce aminte de Ingeborg Bachmann, cu care Mora a declarat
că are afinităţi (este titlul unui poem din volumul Die gestundete Zeit, din
1953). Protagonistul Abel Nema (care pe parcursul romanului va apărea cu mai
multe nume) pleacă din oraşul natal (nespecificat, ca şi când personajul ar veni
de nicăieri), unde avea loc un război civil, către B., localitate ce ar sugera
Berlinul, însă conexiunea este refuzată de Mora, ea declarând că e vorba de
o metropolă occidentală. De fapt, Mora marchează aici universalismul întâm-
plărilor, pentru că poate fi vorba de orice război, traumele prin care trec
individualităţile sunt similare, violenţa, odată declanşată, nu mai ţine cont de
etnie, zonă, religie. De aceea este relevantă şi explicaţia dată de Abel în
legătură cu situaţia din ţara lui:

Lucrurile sunt simple, spuse Abel. Statul în care m-am născut şi pe care l-am
părăsit acum aproape zece ani a fost împărţit între timp în trei-cinci noi ţări. Şi
niciuna dintre acestea nu este de părere că el trebuie să aibă vreo cetăţenie.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru mama sa, care acum face parte dintr-o
minoritate şi nu primeşte nici ea paşaport. El nu ar putea pleca de aici, ea nu ar
putea pleca de acolo. Dar vorbesc la telefon. Ar mai exista şi un tată, ce ar avea
cetăţenia unei a şasea ţări, vecine, dacă nu ar fi dispărut în urmă cu douăzeci de
ani şi nu ar fi de negăsit. Oh, şi din moment ce el însuşi nu a dat curs unei
mobilizări militare, e considerat şi acum un dezertor203.

Abel este de fapt o fiinţă de hârtie care se lasă scrisă în orice fel de către
lector, e un personaj gol, peste care poate fi scris orice, şi nu circumscris unor
preconcepţii. Conştiinţa estetică pregnantă a autoarei este revelată şi prin jocul
de perspective şi denudarea ficţiunii, dar şi prin intertextualitatea citatelor din
autorii preferaţi ai scriitoarei sau folosirea jocurilor de litere ori cuvinte

zu entgehen, ob ich nun eine ungarische oder eine deutsche Schriftstellerin sei, dass ich
mich als Pannonierin verstünde. Das war eine gute Antwort, darauf konnte jeder nur
nicken”.
203
Terézia Mora, Alle Tage, Luchterhand Literaturverlag, München, 2004, p. 269. În
original: „Die Sache ist simpel, sagte Abel. Der Staat, in dem er geboren worden sei
und den er vor fast zehn Jahren verlassen habe, sei in der Zwischenzeit in drei bis fünf
neue Staaten gespalten worden. Und keiner dieser drei bis fünf sei der Meinung,
jemandem wie ihm eine Staatsbürgerschaft schuldig zu sein. Dasselbe gelte für seine
Mutter, die nun zur Minderheit gehöre und ebenfalls keinen Pass bekomme. Er könne
hier nicht weg, sie könne von dort nicht weg. Man telefoniere. Einen Vater gäbe es
auch, dieser besäße sogar die Bürgerschaft eines sechsten, also unabhängigen
Nachbarstaates, allerdings sei er vor nicht ganz zwanzig Jahren verschwunden und sei
seitdem unauffindbar. Ach so, und da er selbst einer Einberufung nicht Folge geleistet
habe, gelte er bis auf weiteres als Deserteur”.

97
(personajul Celin des Prados este o anagramă pentru „Displaced Person”). Până
la urmă, este personajul care întruchipează străinul: „Protagonistul meu, Abel
Nema, este de la bun început un străin. El are problema lui Büchner – «fiecare
om este un abis, te ameţeşte când priveşti în jos». Omul ca străin în sine”204.
În 2001 distincţia merge din nou către Zehra Çırak, dar de data aceasta
autoarea ia marele premiu pentru volumul de poezii flugfänger (în 1989 a fost
şi prima femeie menţionată de premiu). Çırak s-a mutat în Germania la doi ani
cu familia, aşa că întreaga educaţie este în limba germană, iar backgroundul
migrant poate fi mai degrabă imputat părinţilor, care au fost selectaţi prin acele
acorduri bilaterale. Textele ei nu fac referire în mod constant la contacte
culturale, iar apartenenţa sa este declarat berlineză, nu turcă, nu se consideră
nici parte din minoritatea turcă din Germania205. În poemul Doppelte Nationa-
litätsmoral ironizează simbolic incapacitatea de „înrădăcinare”:

Die Socken
rot mit weißem Stern im Sichelmond
die Schuhe schwarz rot gold
für viele ist es
wie ein warmer Fuß
im kalten Schuhwerk
für andere
ein Doppelknoten
in einem
nur schnürsenkellangen Leben
aber das
auf heißem Boden206

Şosetele au steagul turcesc, piciorul însă nu se simte confortabil în

pantoful german când atinge pământul fierbinte, aşadar moştenirea turcă nu îşi
găseşte terenul propice în Germania.
Radek Knapp primeşte un premiu de promovare în 2001. Creşte în
Polonia, cu bunicii săi, dar din 1967 se mută la mama sa, care locuia în Viena.
Din 1994 începe să publice în germană: Franio (1994), Herrn Kukas
Empfehlungen (1999), Gebrauchsanweisung für Polen (2006), Reise nach
Kalino (2012).

204
***, „«Ich bin ein Teil der deutschen Literatur, so deutsch wie Kafka»”, ed. cit., p.
30. În original: „Mein Held Abel Nema ist sozusagen von Anfang an und grundsätzlich
fremd. Er hat das Büchner-Problem – «jeder Mensch ist ein Abgrund, es schwindelt
einem, wenn man hinabsieht». Der Mensch als Fremder an sich”.
205
„Ich bevorzüge weder meine türkische noch meine deutsche Kultur. Ich lebe und
sehne mich nach einer Mischkultur“ (în Zehra Çirak, Fremde Flügel auf eigener
Schulter, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1994, p. 94).
206
Zehra Çirak, Fremde Flügel auf eigener Schulter, ed. cit., p. 91.

98
 Vladimir Vertlib primeşte al doilea premiu de promovare în acelaşi an,
dar vom aborda câteva dintre textele sale într-un capitol ulterior, pentru că vom
aborda comparativ doi scriitori proveniţi din spaţiul rusesc (ex-sovietic).

În 2002, marele premiu merge la SAID (pe care l-am amintit anterior),
iar două premii de promovare ajung la scriitori stabiliţi în Elveţia: Cătălin
Dorian Florescu (de origine română, astfel încât îi vom dedica un subcapitol
separat) şi Francesco Micieli. Micieli provine dintr-o familie albanezo-italiană,
este născut în Italia, dar familia se stabileşte destul de devreme în Elveţia,
urmând îndeaproape „modelul” emigraţiei economice: „Era doar ordinea obiş-
nuită a răspânditei migraţii pentru muncă: întâi tatăl, apoi mama şi în final
copiii”207. Singura afinitate pe care o are cu ceilalţi scriitori care au primit
premiul Chamisso sau cu însuşi Adelbert von Chamisso, consideră el, este
limba germană: „Şi eu scriu în germană. Şi: şi eu sunt străin. Voilà…, acestea
sunt lucrurile pe care le am în comun cu cel care dă numele premiului. (Nu
mi-am schimbat numele, nu mă numesc Franz.)”208. Păstrarea prenumelui
denotă faptul că nu îşi ascunde originea: „Nu am vrut niciodată să îmi ascund
străinătatea”209. Străinătatea este astfel îmbrăţişată: „condiţia străinilor, condi-
ţia mea. Spaţiul meu personal este fluid, un tren în mişcare, un avion în
zbor”210. Iar existenţa pare a avea doi timpi, pare a se desfăşura pe două planuri
distincte: „Nopţile: zona limbii materne; zilele: realitatea limbii străine. Între
cele două limbi, ne rămâne tăcerea sau un torent de cuvinte în vreo limbă
imaginară”211.

În 2003 premiul merge la Ilma Rakusa, născută în Slovacia într-o

familie mixtă (maghiaro-slovenă). Familia trăieşte la Budapesta, Trieste ori
Ljubljana, ca să se stabilească apoi în Elveţia. Rakusa este şi o bună tradu-
cătoare de literatură, stăpânind, pe lângă maghiară ori sârbo-croată, rusa şi
franceza, astfel încât traduce din Marina Ţvetaeva, Marguerite Duras, Danilo

207
Francesco Micieli, Der Preis für das Fremd-Sein, disponibil online la
http://babylonia.ch/fileadmin/user_upload/documents/2004-1/Baby1_04testi_letterari.pdf,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Es war nur die weit verbreitete
Arbeitsemigration in der damals üblichen Reihenfolge: zuerst der Vater, dann die
Mutter, am Schluss die Kinder”.
208
Idem, ibidem. În original: „auch ich schreibe Deutsch Und: auch ich bin fremd.
Voilà…, das sind meine Gemeinsamkeiten mit dem Namensgeber dieses Preises.
(Meinen Namen habe ich nicht geändert, ich heisse nicht Franz.)”.
209
Idem, ibidem. În original: „Ich wollte meine Fremdheit nie verstecken”.
210
Idem, ibidem. În original: „der Zustand des Fremden, mein Zustand. Mein
eigentlicher Raum ist in Bewegung, ein fahrender Zug, ein fliegendes Flugzeug”.
211
Idem, ibidem. În original: „Die Nächte: Muttersprachraum; die Tage: Fremd-
sprachwirklichkeit. Zwischen zwei Sprachen geraten, bleibt uns nur das Schweigen
oder ein Redeschwall in irgend einer erfundenen Sprache”.

99
Kiš sau Imre Kertész şi Péter Nádas. Literatura şi, în special, poezia, devin
mediul în care poate găsi un acasă: „Dichtung ist eine Parallelwelt./ Und sie
schafft das Paradox,/ mein Fremdsein so umzuwandeln,/ dass es heimisch
wird”212.
Premiile de promovare din acelaşi an sunt acordate lui Hussain
Al-Mozany şi scriitoarei Marica Bodrožić.
Irakianul Hussain Al-Mozany se mută în Liban în 1978 pentru a putea
practica jurnalismul în mod liber (fusese un critic direct al regimului în
Bagdad), dar la 26 de ani, în 1980, pleacă în Germania Federală, unde îşi face
studiile (germanistică, islam şi jurnalism, încheindu-le cu o teză despre scrii-
torul egiptean Nagib Mahfuz),traduce multe texte din germană în arabă, printre
care Günter Grass, Robert Musil, Rainer Maria Rilke, Walter Benjamin, Elias
Canetti, Ingeborg Bachmann, Hans Georg Gadamer, Jürgen Habermas. Publică
o perioadă şi în arabă, şi în germană, deşi araba nu este limba sa maternă,
pentru că în copilărie vorbea dialectul specific zonei în care s-a născut, Amarah,
din sudul ţării.
Exilul său este literaturizat în romanul Der Marschländer. Bagdad,
Beirut, Berlin, publicat în 1999 şi axat, aşa cum se observă şi din subtitlu, pe
ruta care l-a adus în Occident. Al-Mozany nu va vizita Irakul decât după mai
bine de 20 de ani de la exil, după căderea regimului lui Saddam Hussein.
În 2002 publică romanul Mansur oder der Duft des Abendlandes, în care
aduce în discuţie destinul refugiaţilor din Irak în Europa – este de fapt şi
romanul care a atras atenţia juriului Chamisso. Protagonistul Mansur, un soldat
irakian, fuge în Germania, unde cere cetăţenie, iar romanul descrie sistemul
birocratic sinuos al occidentalilor, punând problema dreptului de a fi sau nu
german, respectiv european sau occidental. Problematica perspectivei nu este
departe de studiile lui Said despre orientalism şi atribuirea unei identităţi.
Moare în decembrie 2016.
Marica Bodrožić provine din actuala Croaţie şi se stabileşte la vârsta de
10 ani în Germania, învăţând noua limbă precum al doilea idiom matern. Scrie
romane, povestiri, poezii, eseuri. După noua configurare a statelor din fosta
Iugoslavie, părinţii ei se întorc în ceea ce avea să se numească Croaţia, dar
Bodrožić nu se mai poate conecta cu acest nou statut: „Atunci îmi puneam
întrebarea unde vreau să trăiesc şi în ce limbă ar trebui să scriu. Părinţii mei
s-au întors în Croaţia, dar eu nu m-am simţit legată de această ţară nou con-
stituită. M-am decis pentru Paris”213. Problema identităţii este caracteristică

212
http://www.ilmarakusa.info/html/werk.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
213
Vezi ***, „Die Schichtungen der Gefühle”, în Cicero – Magazin für politische
Kultur, disponibil online la http://cicero.de/kultur/die-schichtungen-der-gef%C3%B
Chle/41405, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Damals stellte sich
mir die Frage, wo ich leben wollte und in welcher Sprache ich schreiben sollte. Meine
Eltern gingen nach Kroatien zurück, aber diesem neu entstandenen Land fühlte ich
mich gar nicht verbunden. Ich entschied mich für Paris”.

100
tuturor personajelor lui Bodrožić, de la romanul Das Gedächtnis der Libellen
din 2010 până la Kirschholz und alte Gefühle din 2012, pentru că îşi recunoaşte
propria identitate drept palimpsest: „fiecare are mai multe vieţi, chiar şi eu,
eu sunt un palimpsest”214.

În 2004 Asfa-Wossen Asserate (originar din Etiopia) ia premiul

Chamisso, iar Zsuzsa Bánk şi Yadé Kara primesc câte un Förderpreis. În cazul
lui Asfa-Wossen Asserate există clare raţiuni politice ale promovării sale,
pentru că statutul său nu este al unui om de rând. Asserate este prinţ al casei
imperiale din Etiopia, iar la Addis Abeba merge la şcoala germană, pentru ca
din 1978, în urma revoluţiei etiopiene215, să îşi facă studiile universitare în
Germania Federală, la Tübingen, apoi la Cambridge. Asserate este un jurnalist
activ, implicat în probleme legate de politică şi antreprenoriat în special,
căutând să promoveze cultura etiopiană şi africană în general. Activitatea lite-
rară nu este situată în prim-plan, pentru că se adresează unui public restrâns,
interesat, în mare, de istoria statului african pe care Asserate îl reprezintă. În
română i-a fost tradus micul volum Bunele maniere, la editura Nemira, rod,
să spunem, al originii aristocratice a etiopianului şi al experienţei în relaţia cu
diferite culturi şi ţări, nicidecum al vreunui talent literar. Titlul original este
Manieren, pentru că volumul nu descrie comportamentul adecvat unor situaţii,
ci modul în care diferite societăţi înţeleg bunele maniere, deci perspectiva este
relativizată (iar instantaneele culturale, observaţiile sociologice ori etnologice
din Manieren reprezintă motivaţia acordării premiului Chamisso). Celelalte
volume ale „prinţului” (cum ar trebui, oficial, să i se adreseze oricine) relatează
aspecte legate de Etiopia şi drumul său către Germania (Ein Prinz aus dem
Hause David und warum er in Deutschland blieb, 2007), biografia tatălui (Der
letzte Kaiser von Afrika: Triumph und Tragödie des Haile Selassie, 2014)
sau opinii referitoare la probleme de actualitate (Die neue Völkerwanderung,
2016).
Zsuzsa Bánk este născută la Frankfurt am Main din părinţi maghiari,
deci nu putem vorbi de un parcurs migrant decât în cazul familiei, ea fiind
a doua generaţie stabilită în spaţiul germanofon. Familia Bánk părăseşte Ungaria
în 1956, în timpul revoluţiei anti-bolşevice, iar această ţară nu mai poate fi
căminul Zsuzsei, chiar dacă există conexiuni puternice la nivelul familiei:

214
Marica Bodrožić, online la https://www.hs-rm.de/de/ueber-uns/veranstaltungen/
poetikdozenten/16-marica-bodrozic/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
215
Asserate este nepot al împăratului Haile Selassie, care va fi dat jos de la putere prin
revoluţia comunistă din 1974. Monarhia este aboilită, familia etiopianului este închisă
de noul regim al juntei militare (Dergul), care va domina până în 1991. Asserate nu se
va întoarce în Etiopia decât după răsturnarea socialiştilor de către Frontul Revoluţionar
Democratic al Poporului Etiopian, moment care marchează primul pas către consti-
tuirea Etiopiei ca stat democratic.

101
 Ce ar putea fi Ungaria pentru mine? Părinţi mei sunt născuţi şi crescuţi acolo,
adânc înrădăcinaţi în sistemul de coordonate alcătuit din Petöfi Sándor, József
Attila, Mama, Tata, Bunica, Bunicul, Bartók Béla, un lac mare şi multe străzi
prăfuite, ore de dans şi prima iubire, primul loc de muncă, primele voinţe
politice. [...] Dar ce este pentru mine, dacă nu poate fi Heimat, niciodată nu ar
putea fi? Nimic mai mult decât o imagine în culori tari, învăluită într-o limbă
stranie, susţinută de multe veri fierbinţi pe care le-am petrecut acolo când eram
copil216.

Începuturile familiei în Germania nu sunt uşoare, pentru că în 1965, când se

naşte Zsuzsa, părinţii ei încă nu au actele unor cetăţeni germani de rând:

M-am născut drept apatrid, într-o familie de apatrizi. Era ceva ce părinţii mei
au ascuns, poate au şi uitat, pur şi simplu nu au adus vorba de asta, pentru că li
se părea neimportant, lipsit de sens, dar care mai târziu, când am aflat, m-a
făcut să mă simt nesigură. Aşadar asta eram noi, părinţii mei, fratele meu şi cu
mine: patru persoane fără acasă, fără Heimat. Posesori ai unor acte pe care
nu era trecut niciun stat. Unde aveam totuşi un acasă: o mică locuinţă în
vestului oraşului Frankfurt, cu cozi în faţa băii, atunci când în lunile de iarnă
se adunau rudele, bunicii, mătuşile, lunile grele şi lungi în care au aşteptat
permisul de vizită217.

Astfel, cu toate că identitatea maghiară nu se manifestă în mod pregnant la

Bánk, lipsa unor coordonate germane adânc înrădăcinate este resimţită din plin:

216
Zsuzsa Bánk, „Da bebt etwas nach”, în Die Welt, 24 octombrie 2006, disponibil
online la https://www.welt.de/kultur/article89605/Da-bebt-etwas-nach.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Was könnte Ungarn für mich sein? Meine
Eltern sind dort geboren und aufgewachsen, fest verwoben in ihr Koordinatensystem
aus Petöfi Sándor, József Attila, Mutter, Vater, Édesanya, Édesapa, Bartók Béla, einem
großen See und vielen staubigen Straßen, Tanzstunden und erster Liebe, erster Arbeit,
erstem politischen Wollen und Wünschen. [...] Aber was ist es für mich, wenn es
Heimat nicht sein kann, nie sein konnte? Nicht mehr als ein Bild in starken Farben,
durchwirkt von einer sonderbaren Sprache, getragen durch viele heiße Sommer, die ich
als Kind dort verbrachte”.
217
Idem, ibidem. În original: „Geboren wurde ich als Staatenlose, in eine Familie
Staatenloser. Es war etwas, das meine Eltern verschwiegen, vielleicht auch vergessen,
einfach nie erwähnt hatten, weil es ihnen unwichtig, unsinnig erschien, das mich aber
später, als ich davon erfuhr, zutiefst verunsicherte. Das waren also wir, meine Eltern,
mein Bruder und ich: Vier Menschen ohne Zuhause, ohne Heimat. In Besitz eines
grauen Behördenfaltpapiers, auf dem kein Staat eingetragen war. Wo wir doch ein
Zuhause hatten: Eine kleine Wohnung, im Westen Frankfurts, mit Schlangen vor
dem Bad, wenn sich dort in den Wintermonaten die Verwandtschaft drängelte, die
Großeltern, die Tanten, die zähe Monate lang auf eine Besuchserlaubnis gewartet
hatten”.

102
„Dass es in Deutschland für uns kein Davor gab, keine Wurzeln, keine
Erinnerung” 218. Cu toate acestea, Bánk va scrie proză în germană: Der
Schwimmer (2002), Heißester Sommer (2004), Die hellen Tage (2011),
Schlafen werden wir später (2017).

Yadé Kara este născută în Turcia şi nu a publicat decât romanele Selam

Berlin (2003) şi Café Cyprus (2008). Ea este unul dintre Gastarbeiterii care vin
în Berlin din motive economice. Kara va figura cartierul Kreuzberg în primul ei
volum, una dintre „destinaţiile” şi reşedinţele frecvente ale Gastarbeiterilor de
origine turcă. Dacă am amintit la începutul lucrării de modul în care imigranţii
aduc parte din mediul natal în ţara de adopţie, cea mai bună reprezentare
a acestei superpozări culturale din Berlin şi a hibridării se regăseşte în Selam
Berlin. Protagonistul Hasan Kazan pendulează între Est şi Vest: părinţii săi aleg
Berlinul de Vest pentru a-şi găsi un loc de muncă, convinşi fiind de faptul că
Occidentul înseamnă progres: „Părinţii mei credeau în Vest. Acesta însemna
pentru ei progres, tehnică şi serviciu”219. Dar descoperă aici reversul medaliei:
nu sunt pregătiţi ca următoarea generaţie, a lui Hasan, să se „occidentalizeze”
întru totul, să adopte stilul de viaţă al tinerilor din Germania, astfel încât îi vor
trimite pe copii la şcoala germană de la Istanbul. Dacă turcii sunt numiţi
„Kanacken” în Germania, dacă se întorc în ţara natală după o bună perioadă de
locuit în spaţiul german devin, pentru cei de acasă, „Almancis”, ceea ce se
traduce printr-un dublu raport al înstrăinării, din punctul de vedere al percepţiei
culturii majoritare. O noutate în reprezentarea contactelor culturale din
literatura migrantă este dată, la Kara, de modul în care personajul se racordează
la istoria germană. Aflat la Istanbul, află de la tatăl său (care îşi continuă
afacerile în Berlin) de căderea zidului din Berlin, iar mai multe informaţii îi
sunt furnizate de către mass-media: faptul că vede la televizor locurile pe care
le frecventa în copilărie, inundate acum de fiorul „revoluţiei”, îl determină pe
Hasan să îşi dorească să se întoarcă pe pământ german şi mai ales în oraşul care
i se pare că se află într-o continuă petrecere. Nu ţine cont de diferitele dispute
între generaţii, de tradiţionalismul părinţilor care se tem să nu îşi uite tradiţia220,
preferă Berlinul (în care se coagulase deja o comunitate turcă prin care se
puteau păstra practicile culturale aferente) pentru că „noul” Istanbul i se pare
străin, haotic, capitalist în sensul negativ al cuvântului. Nu este deranjat de
verificările mai amănunţite de la aeroport, ci este mai interesat să vadă interfe-
renţele spectaculoase din cultura germană, în care estul se întâlneşte cu vestul.

218
Idem, ibidem: „că în Germania nu există pentru noi un „înainte”, nu există rădăcini,
nu există amintiri”.
219
Yadé Kara, Selam Berlin, Diogenes Taschenbuch, Zürich, 2004, p. 5. În original:
„Meine Eltern glaubten an den Westen. Er bedeutete Fortschritt, Technik und Arbeit
für sie”. Toate citatele din roman se vor referi la această ediţie.
220
„Es war der grundsätzliche Kampf von Neuer Welt gegen Alte Welt. Ost gegen
West.“, p. 10-11.

103
Mai surprinzătoare decât relaţionarea germanilor cu imigranţii i se pare lui
Hasan metamorfozarea societăţii care până de curând fusese divizată în două.
Alipirea jumătăţilor (Berlinul de Vest, respectiv cel de Est) şi dispersia fiecă-
reia în cealaltă constituie un punct forte al perspectivei lui Kara. Totodată,
căderea „cortinei de fier” augmentează multiculturalismul oraşului german, în
care turcii nu se pot integra – aşa consideră tatăl lui Hasan, care spune că
poporul său nu poate fi cucerit, colonizat sau integrat221.
În discursul de mulţumire pentru premiul Chamisso222, Kara marchează
câteva puncte de intersecţie dintre destinul ei şi parcursul scriitorului francez
de limbă germană care i-a făcut pe cei de la München să îi onoreze numele.
Dar „harta” berlineză pe care autoarea o construieşte trebuie citită nu în cheia
unui posibil epigonism, ci cu ochelarii ironiei: cimitirul din Kreuzberg unde
Chamisso este înmormântat era locul în care Kara se juca de-a v-aţi ascunselea
cu verişoarele ei; motivul migraţiei este revoluţia franceză în cazul lui
Chamisso, dar un cutremur din Anatolia în cazul scriitoarei din Cayirli.

În 2005 Feridun Zaimoglu primeşte premiul Chamisso, iar Dimitré

Dinev premiul de promovare. Pe scriitorul de origine turcă îl considerăm
relevant, atât ca manifestare literară, cât şi ca atitudine socială, civică, pentru
a doua generaţie de migranţi, astfel încât vom aborda parte din textele sale în
capitolul al treilea. Dinev este născut în Plovdiv, Bulgaria, iar primele texte
sunt publicate în limba maternă. Abia în 1990 pleacă la Viena, unde îşi face
studiile universitare şi începe să publice în germană. Autorul este menţionat şi
de premiul austriac schreiben zwischen den kulturen (în 2000), putem spune
astfel că în cazul său avem parte de o dublă recunoaştere a caracterului de
literatură migrantă a scrierilor sale. Edition Exil, care publică şi autorii premiaţi
în proiectul schreiben zwischen den kulturen, va scoate primul volum al lui
Dinev, Die Inschrift. Ulterior bulgarul va mai scrie romanul Engelszungen şi
volumul de povestiri Ein Licht über dem Kopf, singurul tradus şi în română:
O lumină deasupra capului (editura Rao).

2006 îi aduce premiul Chamisso scriitoarei Zsuzsanna Gahse, iar cele

două premii secundare merg spre Sudabeh Mohafez şi Eleonora Hummel. Spre
deosebire de Zsuzsa Bánk, Zsuzsanna Gahse prinde revoluţia bolşevică din
1956 din Ungaria şi fuge împreună cu familia în Austria, trăieşte apoi câţiva ani
în Stuttgart pentru a se stabili în cele din urmă în Elveţia. Traduce autori
maghiari în germană (Péter Nádas, Péter Esterházy). Întreaga perindare a lui

221
În original: „Einen Türken kann man nicht kolonialisieren. Einen Inder – ja –, einen
Afrikaner – ja. Aber einen Türken – nein. Unmöglich. Die Türken kann man nicht
erobern oder integrieren“, p. 127.
222
Vezi http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/html/14754.asp, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.

104
Gahse în spaţiul germanofon nu o face să uite maghiara223, iar, chiar dacă nu
o va folosi pentru a scrie, anumite expresii ale limbajului matern nu pot fi
traduse ori regăsite în alte limbi: „Nu scriu în maghiară, dar câteodată îmi place
să gândesc în termenii elegantei concizii, posibile în maghiară”224. Activitatea
ca traducătoare o face să fie atentă, astfel, la posibilităţile fiecărei limbi de
a exprima aspecte intraductibile. Gahse preferă să scrie proză, însă o proză în
care nu realizează niciun fel de ierarhie topografică, în sensul în care nu se
concentrează pe o ţară sau alta225. Viena (în Oh, Roman, 2007), Veneţia (Das
Nichts in Venedig, 2010), Lausanne (din Instabile Texte, 2005), Granada (din
Südsudelbuch, 2012) sunt faţete ale aceluiaşi urban de tip european.
Sudabeh Mohafez este născută în Iran într-o familie mixtă (mamă
germană, tată iranian) şi se stabileşte în copilărie în Germania (1979), deci are
parte şi ea de o educaţie bilingvă, iar dubla moştenire culturală se evidenţiază
încă din primul volum de povestiri, Wüstenhimmel, Sternenland (2004); majo-
ritatea scrierilor sale se vor plasa între Orient şi Occident, fără să existe marcaje
biografice evidente, iar autoarea este conştientă de clişeele culturale care
circulă în jurul originii sale, de aceea postează pe site-ul propriu întrebările cele
mai frecvente care i-au fost puse la interviuri: „Vă simţiţi împărţită între Iran şi
Germania?”; „Cum de Iranul nu joacă niciun rol în cărţile dumneavoastră?”;
„Aţi fost obligată să purtaţi Burka?”; „În ce limbă visaţi?”. Promovarea de
către Robert-Bosch-Stiftung vine în urma recunoaşterii „talentului literar” unor
similitudini între proza lui Mohafez şi cea a autoarelor de limbă germană din
prima treime a secolului al XX-lea.
Eleonora Hummel reprezintă un caz interesant, pentru că face parte din
comunitatea de origine germană ajunsă în spaţiul sovietic şi revenită ulterior în
zona germană (Spätaussiedler). S-a născut în Kazahstan în 1970, a început
devreme să scrie în limba rusă. La 12 ani se mută cu familia în DDR şi are
nevoie de câţiva ani să înveţe germana pentru a putea scrie proza de mai târziu:
romanele Die Fische von Berlin (2005, pentru care este menţionată de Robert-
Bosch-Stiftung, pentru că protagonista Alina Schmidt provine din Kazahstan şi
se stabileşte în Germania cu părinţii; privirea ei retrogradă, orientată către
trecutul sovietic este în opoziţie cu uitarea şi orientarea către viitorul german

223
În textul ce descrie invitaţia la o lectură publică este văzută ca „eine österreichisch
deutsch schweizerische Schriftstellerin, geb. 1946 in Budapest” (sintagmă disponibilă
online la http://www.literaturhaus-bremen.de/events/zsuzsanna-gahse-jan-janka-sara-
und-ich/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019).
224
Chenxin Jiang, „Zsuzanna Gahse’s Europe: Like Her New Book, It’s a Collection”,
în Asymptote, 2 martie 2017, disponibil online la
http://www.asymptotejournal.com/blog/2017/03/02/zsuzanna-gahses-europe-like-her-
new-book-its-a-collection/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
225
Idem, ibidem. În original: „As for being a European author, I certainly am one, in
that I don’t focus on any one country (or my so-called «own» country) in my books,
but am interested in many different countries”.

105
a părinţilor ei), Die Venus im Fenster (2009, în care acelaşi personaj feminin
îşi reîntâlneşte sora după zece ani şi descrie transformările percepţiilor: de la
germani ajunşi în Rusia, membrii familiei ajung ruşi germanizaţi), In guten
Händen, in einem schönen Land (2013).
În 2007, Magdalena Sadlon primeşte premiul Adelbert-von-Chamisso,
iar de promovare vor avea parte o scriitoare din China, Luo Lingyuan, şi una
din Vietnam, Que Du Luu. Magdalena Sadlon este de origine slovacă, petrece
o perioadă de câţiva ani lângă graniţa cu Ungaria, astfel încât învaţă şi această
limbă. Familia decide în 1968 să plece din zona invadată de tancurile sovietice
şi se mută în Austria. Activitatea dramaturgică este mai presus de cea literară,
aşa că nu publică multe volume: Man sucht ein Leben lang (1988), Entweder
Olga (1993), Die wunderbaren Wege (1999), Solange es schön ist (2006). Prin
urmare, este una dintre puţinii autori care nu mai au activitate literară după
primirea distincţiei Chamisso. Luo Lingyuan scrie atât în germană, cât şi
în chineză, stabilindu-se la 17 ani în Berlin. Que Du Luu, deşi născută în
Saigon (1973), este tot de origine chineză şi se refugiază în urma războiului
din Vietnam.

În anul următor (2008) atenţia se orientează din nou şi către spaţiul

ex-iugoslav. Bosniacul Saša Stanišić primeşte premiul Chamisso, în timp ce
Léda Forgó din Ungaria şi Michael Stavarič din Brno (Cehoslovacia atunci)
primesc Förderpreis. Aşa cum aminteam şi în cazul Dragicei Rajčić, parte din
scriitorii Chamisso aduc realitatea războiului în literatura de limbă germană,
astfel încât lui Stanišić îi vom dedica un studiu separat. Saša Stanišić şi Dragica
Rajčić marchează o diferenţă de abordare: perspectiva masculină este cea a răz-
boiului, în timp ce perspectiva feminină se orientează către spaţiul domestic,
relaţii de patriarhat/matriarhat specifice. Léda Forgó se mută în anii ’90 din
Ungaria, întâi la Stuttgart, apoi la Berlin, în principiu pentru a-şi continua
studiile despre teatru. A publicat în germană puţine volume care nu au legă-
tură cu activitatea dramaturgică: Der Körper meines Bruders (2007) şi Vom
Ausbleiben der Schönheit (2010), ambele fiind romane. Michael Stavarič
se mută în 1979 în Austria (la aproximativ şapte ani), iar textele sale pot fi
asemănate, spre exemplu, cu Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu, prin
bestiarul pe care îl dezvoltă. Debutează în 2000 cu volumul de poezii Flügellos
şi publică regulat (aproape 20 de volume până acum). Premiul de promovare
din 2008 vine mai ales pentru romanele stillborn (2006) şi Terminifera (2007).
Personajele animaliere abundă în textele sale care sunt însoţite de ilustraţii,
astfel încât ar putea fi considerat un autor de literatură pentru copii. Incanta-
toriul, jocurile de cuvinte şi, uneori, versificaţia specifică (în poezii sau în
textele narative cu o oarecare rimă interioară) sunt prezente în Gaggalagu
(2006), Nkaah. Experimente am lebenden Objekt (2008), Déjà-vu mit
Pocahontas (2010), Nadelstreif & Tintenzisch. Ein Bestiarium (2011), in an
schwoazzn kittl gwicklt (2017). Stavarič face parte şi din grupul autorilor
promovaţi de editura exil din Viena.

106
 În 2009 vor fi distinşi Arthur Becker (Adelbert-von-Chamisso-Preis),
Tzveta Sofronieva (Förderpreis) şi María Cecilia Barbetta (Förderpreis).
Becker se naşte în Polonia cu numele Artur Becker, într-o familie mixtă
(germano-poloneză). Debutează ca poet de limbă poloneză în 1984, dar un an
mai târziu se stabileşte în Germania, iar din 1989 scrie numai în germană. În
romanul Der Dadajsee (1997) este relatată întoarcerea unui Gastarbeiter din
Germania în Polonia, iar unul dintre ultimele volume publicate, Kosmopolen.
Auf der Suche nach einem europäischen Zuhause (2016) dezbate „sentimentul
european” şi cosmopolitismul. Vom reveni asupra opiniilor sale când vom
discuta sistarea premiului Chamisso, pentru că Becker şi-a manifestat public
dilemele. Tzveta Sofronieva provine din Bulgaria iar, la fel ca Dinev, pleacă
abia după 1990 către Occident. Este o scriitoare poliglotă – începe cu limba
bulgară, continuă cu engleza, iar în final scrie şi în germană (a cincea limbă
pe care o stăpâneşte şi în care publică începând din 1995). Câteva volume în
care scrie în mai multe limbi sunt Chicago Blues (1992), selected affordable
studio apartments (2015). María Cecilia Barbetta este născută la Buenos
Aires, dar vine în Berlin în 1996 cu o bursă DAAD, în urma căreia se stabileşte
în acelaşi oraş. Studiază germana încă din copilărie, dar a publicat un singur
volum până acum, romanul Änderungsschneiderei Los Milagros, în 2008. În
2017 primeşte premiul Alfred Döblin pentru manuscrisul Bloody Mary.

2010 este anul în care ne reîntâlnim cu Terézia Mora, de data aceasta

pentru premiul cel mare, şi facem cunoştinţă cu irakianul Abbas Khider şi cu
scriitoarea din Georgia Nino Haratischwili. Haratischwili conduce o trupă de
teatru bilingvă („Fliedertheater”), cu care are reprezentaţii atât în Georgia, cât
şi în Germania. Pe lângă piesele de teatru (Georgia/ Liv Stein, 2009; Zorn/
Radio universe, 2011), scrie şi romane (Juja, 2010; Mein sanfter Zwilling,
2011; Das achte Leben (Für Brilka), 2014). În Germania se stabileşte definitiv
în 2003, dar birocraţia germană o face să dea o declaraţie ironică într-un
interviu din 2010: „Încă nu am paşaport german, dar câinele meu are un
paşaport european. Trebuie constant să merg la autorităţi, să mi se vorbească
hilar şi să dovedesc faptul că sunt demnă să trăiesc în sfânta Germanie. Poveşti
absurde pentru o bucată de hârtie”226.

În 2011 primeşte premiul Chamisso singurul scriitor din Luxemburg,

Jean Krier, iar câte un Förderpreis ajunge la Olga Martynova şi Nicol Ljubić.

226
Klaus Witzeling, „Nino Haratischwilis: Die ungeduldige Dramatikerin”, în
Hamburger Abendblatt, 03.04.10, interviu disponibil online la
http://www.abendblatt.de/kultur-live/article107674290/Nino-Haratischwilis-Die-
ungeduldige-Dramatikerin.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original:
„Ich habe noch keinen deutschen Pass, aber mein Hund hat einen EU-Pass. Ich muss
dauernd zu Behörden gehen, werde dort grenzdebil angesprochen und muss
nachweisen, dass ich es wert bin, hier im heiligen Deutschland zu leben. Absurde
Geschichten für ein Abrechnungsstück”.

107
Jean Krier se stabileşte în Freiburg şi nu scrie decât poezii: Bretonische Inseln
(debutul din 1995), Tableaux / Sehstücke (2002), Gefundenes Fressen (2005),
Herzens Lust Spiele (2010). Moare în acelaşi oraş în 2013, iar în 2014
se publică un volum postum: Jean Krier, Eingriff, sternklar. Olga Martynova
se naşte în Siberia (în 1962), iar în 1991 se hotărăşte să plece cu soţul (scriitor
şi el, Oleg Jurjew sau Yuriev) în Germania. În 1984 fondează în Rusia,
împreună cu alţi trei autori (printre care şi Oleg Yuriev), un grup de poezie
intitulat „Kamera Chranenija“ („Aufbewahrung“). De remarcat este faptul că
Martynova este o scriitoare bilingvă, deci nu renunţă la limba maternă pentru
a scrie numai în germană, iar multe dintre poeziile pe care le publică în ger-
mană sunt traduse, de fapt (spre exemplu, din volumul de debut în germană,
Brief an die Zypressen; pentru traduceri colaborează în mod constant cu Elke
Erb). Premiul secundar Chamisso îi este decernat în special pentru romanul
publicat în 2010, intitulat Sogar Papageien überleben uns. În 2012 primeşte şi
premiul Ingeborg Bachmann, iar activitatea sa literară continuă, pentru că
ultima apariţie este în 2016: romanul Der Engelherd.
Nicol Ljubić este născut în Zagreb în 1971, dar îşi petrece anii de copi-
lărie în Suedia, Grecia, Rusia şi Germania (unde se şi stabileşte, pentru că
mama sa este cetăţean german). Spre deosebire de alţi autori proveniţi din
fostul spaţiul iugoslav, nu face parte dintre scriitorii care pun preţ pe o moşteni-
re ex-iugoslavă, neştiind nici limba croată (sau sârbo-croată, cum şi-o aminteşte
tatăl său). Dacă el nu are amintiri relevante despre fosta Iugoslavie nici nu se
poate raporta emoţional la un stat care nu mai există: „Jugoslawien gibt es in
meiner Wahrnehmung nicht”227. Debutează în 2002 cu romanul Mathildas
Himmel. Romanul scris în 2010, Meeresstille (care îi aduce Förderpreis),
prezintă destrămarea Iugoslaviei, însă primul său text scris despre ţara pe care
nu o cunoaşte este Heimatroman oder Wie mein Vater ein Deutscher wurde
(2006). Realizează călătorii de documentare în Croaţia, pentru reportaje
diverse, prezent acolo ca jurnalist chiar şi la aderarea Croaţiei la Uniunea
Europeană. Publică şi după 2011: Als wäre es Liebe.

În 2012 revine în scenă Michael Stavarič (cu textul din 2010,

Brenntage), secondat de ungurul Akos Doma şi de albanezul Ilir Ferra. Akos
Doma (născut în 1963 în Budapesta) se stabileşte la 14 ani în Germania, după
ce trăieşte sporadic în Ungaria, Italia şi Anglia. În spaţiul german îşi face
studiile liceale şi universitare (germanistică, anglistică, americanistică), iar în

227
Nicol Ljubić, „Jugoslawien gibt es in meiner Wahrnehmung nicht”, în Kristian
Donko, Johann Georg Lughofer (Hrsg.), Erinnerung an Jugoslawien in der
deutschsprachigen Literatur. Zur Exophonie, Goethe-Institut Ljubljana, ianuarie 2014,
p. 10-11, aici p. 10, disponibil online la
http://www.goethe.de/ins/si/pro/10j/publikationen/Jugoslawien-web.pdf, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.

108
1994 îşi susţine teza de doctorat despre modernism: Die andere Moderne. Knut
Hamsun, D.H.Lawrence und die lebensphilosophische Strömung des litera-
rischen Modernismus. Traduce, la fel ca alţii scriitori de origine maghiară, texte
de Péter Nádas sau Sándor Márai în limba germană. Debutează în volum în
2001 cu Der Müßiggänger, premiul îi este decernat pentru romanul Die
allgemeine Tauglichkeit (2011), iar Doma continuă şi în 2016 să publice:
Der Weg der Wünsche.
Ilir Ferra trăieşte la Viena din 1991 (de la 16 ani), unde atrage atenţia,
la fel ca Stavarič, organizatorilor premiului schreiben zwischen den kulturen, în
antologia cărora a apărut în 2008 (cu povestirea Halber Atem). Romanul său
Rauchschatten din 2010, deşi are Albania anilor ‘80 în centru, din timpul
regimului comunist al lui Enver Hoxhës, este considerat de presa albaneză ca
fiind un plus pentru literatura de limbă germană, pentru că limba-ţintă este mai
importantă decât cultura de provenienţă228. În 2014 confirmă printr-un roman
(Minus) şi un alt volum de proză (Aus dem Fluss).

În 2013 Marjana Gaponenko este urmată de Matthias Nawrat şi Anila

Wilms. Gaponenko este născută în Ucraina în 1981 (la Odessa), unde publică
primele texte în reviste literare, iar de la 16 ani scrie în limba germană, pe care
o aprofundează cu ajutorul unui fost ofiţer KGB care trăise în DDR. Debutul
german are loc câţiva ani mai târziu, în 2000: Wie tränenlose Ritter (Precum
cavalerii fără lacrimi). Volumul Freund (Prieten) i-a fost tradus de Daniel Pop
la o editură necunoscută din Deva, iar varianta în română se găseşte şi pe
site-ul autoarei229. Autoarea confirmă prin alte publicaţii în 2016, când îi apar
primele piese de teatru (Zu den Sternen (a cosmic affaire)), dar şi ultimul
roman: Das letzte Rennen (Ultima alergare).

Născut în Polonia (1979), Matthias Nawrat230 se mută în 1989 la

Bamberg, iar din 2004 începe să publice texte scurte. Romanul de debut Wir
zwei allein din 2012 îi aduce mai multe premii, iar scrierile ulterioare distincţiei
Chamisso îi confirmă prestaţia: Unternehmer (2014) şi Die vielen Tode unseres
Opas Jurek (2015). Deşi cvasi-necunoscut spaţiului românesc, scriitorul a fost

228
***, Ilir Ferra, shqiptari që shkruan gjermanisht, 21 septembrie 2011, disponibil
online la http://www.albinfo.ch/ilir-ferra-shqiptari-qe-shkruan-gjermanisht/, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
229
Vezi http://www.marjana-gaponenko.de/transtations/romana.htm, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
230
Un mic studiu despre romanul Die vielen Tode unseres Opas Jurek a fost publi-
cat cu titlul „Matthias Nawrat: A Perspective on History”, în Iulian Boldea (ed.),
Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue, section: Literature,
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2017, p. 805-809, disponibil online la
https://old.upm.ro/ldmd/LDMD-05/Lit/Lit%2005%20B2.pdf, accesat ultima dată la
10 februarie 2019.

109
invitat în 2017 la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara, ediţia
a VI-a, desfăşurat între 25 şi 28 octombrie, unde a avut ocazia să îşi explice
demersul literar şi să trezească interesul publicului român. Totodată, tematica
întâlnirii şi a întrebărilor puse de către cei prezenţi au putut oferi o imagine
de ansamblu asupra acestui scriitor. Pentru volumul din 2015, Nawrat alege
ficţionalizarea biografiei bunicului. Dar, aşa cum identitatea proprie nu poate fi
decât complexă (prin migraţie, cum Nawrat însuşi declară), la fel şi istoria
personajului Jurek înglobează istoria Poloniei, dar şi întreaga istorie a Europei.
Povestea personajului se compune, de fapt, din naraţiunile despre Auschwitz,
revolta din Varşovia, comunism, iar umorul cu care protagonistul relatează este
cel care îl salvează. În spatele romanului se află o întreagă muncă de cercetare
despre istoria Poloniei şi a Europei, despre propria familie. Nenumăratele morţi
ale bunicului sunt de fapt cele pe care le evită, în care are spirit de prezenţă şi
reuşeşte să se salveze într-o epocă marcată de război şi totalitarisme. Jurek
supravieţuieşte în lagărul de la Auschwitz, revoltei din Varşovia, apoi comu-
nismului (sunt relatate alegerile controlate de comunişti din 1947, în urma
cărora vine la putere Bolesław Bierut), trăieşte vizita ca papă a lui Karol
Wojtyła. Sunt aici istorii personale, anecdote în care se ascunde Istoria ca un
sistem complex. În acest context, „cetatea” care trebuie apărată este familia,
iar textul devine aproape un epos al familiei care traduce istoria Europei, cu
ciocnirile Est-Vest care îi par naratorului un experiment al ultimilor cincizeci
de ani. Dacă în timpul perioadelor de criză „oamenii ajungeau rapid să nu mai
audă vocile lăuntrice, morale, şi asta deoarece instituţiile, structurile acestora,
propaganda acţionau în acest sens”231, personajul Jurek demonstrează că fiinţa
are totuşi resorturile interioare de a rezista: „el îşi creează propriul stil de a-şi
spune povestea vieţii cu umor. Reuşeşte să râdă la ceea ce de fapt nu sunt
glume, ci poveşti foarte triste, dar în felul acesta nu râde doar de el, ci şi de
sistem. Şi asta este important pentru supravieţuirea sa psihologică”232.
Dacă Nawrat a devenit parţial cunoscut publicului român, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Anila Wilms. Aceasta provine din Albania
(născută în 1971), precum Ilir Ferra, ajunge în 1994 în Germania cu o bursă
DAAD (după ce studiază filologie la Tirana), iar singurul ei roman publicat
(Das albanische Öl oder Mord auf der Straße des Nordens, în anul 2012) este
scris şi în germană, şi în albaneză.

231
Matthias Nawrat în Magda Grădinaru, Interviu - Scriitorul german Matthias
Nawrat: Putin joacă rolul Marelui Inchizitor, se conectează foarte puternic la mesajul
Bisericii Ortodoxe: „Eu sunt singurul care vă poate salva”, 31.10.2017, disponibil
online la
https://www.news.ro/cultura-media/interviu-scriitorul-german-matthiasnawrat-putin-
joaca-rolul-marelui-inchizitor-se-conecteaza-foarte-puternic-la-mesajul-bisericii-
ortodoxe-eu-suntsingurul-care-va-poate-salva-1922400031002017101017356891,
accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
232
Idem, ibidem.

110
 În 2014 scriitoarea de origine americană Ann Cotten primeşte marele
premiu, iar premii de promovare merg la Dana Ranga şi Nellja Veremej.
Veremej trăieşte din 1994 în Germania, dar este născută în Rusia (în 1963),
astfel încât premiul vine la 20 de ani după mutarea sa. Publică la Jung und Jung
Verlag din Austria două romane: Berlin liegt im Osten (2013, care îi aduce
distincţia Chamisso) şi Nach dem Sturm (2016). Mai are câteva alte distincţii
sau burse de scriitor în preajma anului 2014, deci putem spune că intrarea
în atenţia Robert-Bosch-Stiftung nu este singulară.

În 2015 Sherko Fatah, Olga Grjasnowa şi Martin Kordić sunt recom-

pensaţi de juriul Chamisso. Sherko Fatah se naşte în Berlinul de Est într-o
familie mixtă (tatăl irakian kurd, mama nemţoaică) şi creşte în Germania
Democrată până în 1975, când trece „de cealaltă parte a cortinei”. O educaţie
bilingvă, aşadar, face discutabilă prezenţa lui Fatah pe lista Chamisso. Premiul
se raportează în special la romanul Der letzte Ort (2014), iar alte romane
publicate sunt Ein weißes Land (2011), Onkelchen (2004), Im Grenzland
(textul de debut din 2001). Scriitorul este „validat” prin diferite burse ulte-
rioare, dar nu mai publică nimic în volum după premiul Chamisso.
Olga Grjasnowa este născută în Baku, Azerbaidjan (într-o familie de
ruşi evrei), îşi face studiile în Germania după ce călătoreşte în Rusia, Israel,
Polonia. Debutează în 2012 (Der Russe ist einer, der Birken liebt, la C. Hanser
Verlag), publică şi în 2014 (Die juristische Unschärfe einer Ehe, la aceeaşi
editură), dar nu confirmă după premiul Chamisso: juriul i-a acordat Förderpreis,
apreciind că personajele lui Grjasnowa reprezintă cel mai bine individul nomad
al secolului al XXI-lea: „Ihre Figuren sind ganz selbstverständlich trans-
kulturell agierende Nomaden des 21. Jahrhunderts”233.
Martin Kordić este de origine croată şi publică romanul Wie ich mir das
Glück vorstelle în 2014, în care perspectiva narativă alternează între cea
personală, a protagonistului Viktor, şi cea a unui narator obiectiv. Juriul
a remarcat limbajul poetic al prozei lui Kordić, care nu a mai publicat vreun alt
text deocamdată.

În 2016 scriitoarele şi traducătoarele Esther Kinsky şi Uljana Wolf

primesc ex aequo marele premiu. Esther Kinsky este născută pe teritoriul
german (1956, în Engelskirchen; dar figurează ca având origini poloneze), şi-a
făcut studiile la Bonn şi Toronto, dar trăieşte astăzi pendulând între Berlin şi
Battonya (în Ungaria, la graniţa cu Serbia şi România). Traduce din engleză,
poloneză, rusă (activitate pe care o consideră mai relevantă pentru conturarea
unei imagini despre celălalt: „Übersetzung ist die Kunst, die [...] Erfahrung von

233
***, Adelbert-von-Chamisso-Preis der Robert Bosch Stiftung 2015 geht an Sherko
Fatah, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/html/
58869.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

111
Fremde auf der Ebene von Sprache zu gestalten”234) şi debutează în 2009 cu
romanul Sommerfrische, apoi scrie câteva volume de poezii (die ungerührte
schrift des jahrs, Aufbruch nach Patagonien), dar şi romanul Banatsko (2011),
rod al şederii sale în zona Banatului (în partea maghiară). A fost nominalizată
de către Robert-Bosch-Stiftung pentru întreaga activitate, în special pentru
romanul Am Fluss, din 2014. Cu romanele Banatsko (2011) şi Am Fluß (2014)
s-a aflat pe lista lungă a Deutscher Buchpreis. Toate volumele sale sunt
publicate la Matthes & Seitz Verlag din Berlin. Autoarea poate reprezenta
interes pentru publicul românesc prin explorarea pe care o face în Banatsko,
unde periplul cuprinde localităţi româneşti ca Turnu, Arad, Covasinţ (Covăsânţ,
unde primeşte „mamaliga mit Schafkäse”235 şi i se cântă la acordeon), Jimbolia,
Gottlob (un sat-cimitir, „ein Friedhofsdorf”), Bulgăruş, Iecea Mare, Iecea Mică,
Cărpiniş, Sînpetru German (unde i se explică: „Das ist die Toakă”, p. 151),
Grabaţ (descoperind cum petrec românii sărbătorile pascale), Lenauheim.
De fiecare dată, vocea narativă caută cimitirul şi numele germane de pe pie-
trele funerare, interesată fiind de minoritatea germană din zonă. Împreună cu
Sommerfrische, Banatsko aşază naraţiunea undeva la capătul lumii, dar totuşi
în centrul universului interior, pentru că ruralul idilic aduce trăirile complexe.
Uljana Wolf este născută la Berlin, astfel încât ambele scriitoare
menţionate în anul 2016 au contact încă de la început cu germana. Publică
volumele de poezii kochanie ich habe brot gekauft (debut în 2005) şi Meine
schönste Lengevitch şi trăieşte la Berlin (are origini poloneze), dar mai mult la
New York, unde predă germana ca limbă străină. Pentru ultimul volum
menţionat va intra în atenţia celor de la Robert-Bosch-Stiftung, iar motivarea
juriului marchează aspectul interculturalităţii şi al jocului cu diverse limbi:
„Poemele narative adunate în volumul său Meine schönste Lengevitch amalga-
mează fantezist mai multe limbi şi pun în discuţie în mod productiv identităţi
aparent omogene”236. Distincţia nu rămâne fără ecou pentru activitatea literară
a lui Wolf, care va continua să publice şi după ce primeşte premiul secundar
Chamisso.

234
Esther Kinsky, apud Bernd Zabel, Chamisso-Preis 2016. Flusslandschaft und Gap
Garden, disponibil online la https://www.goethe.de/de/kul/lit/20709965.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019: „Traducerea este arta de a modela experienţa străinului
la nivelul lingvistic”.
235
Idem, Banatsko, Matthes & Seitz Verlag, Berlin, 2011, p. 117.
236
***, Chamisso-Preis der Robert Bosch Stiftung 2016 geht an Esther Kinsky und
Uljana Wolf, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/
html/64700.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „Die in ihrem Gedichtband
‚Meine schönste Lengevitch‘ versammelten Prosapoeme wirbeln verschiedene
Sprachen phantasievoll durcheinander und stellen damit scheinbar eindeutige
Identitäten produktiv in Frage”.

112
 Iar în primăvara anului 2017 au fost anunţaţi ultimii scriitori cărora li se
decernează aceste premii: Abbas Khider (pentru întreaga activitate), Barbi
Marković (pentru ultimul roman, Superheldinnen) şi Senthuran Varatharajah
(pentru romanul de debut Vor der Zunahme der Fremde). Barbi (Barbara)
Marković este născută în 1980 la Belgrad, în fosta Iugoslavie. Acolo şi la
Viena îşi face studiile, dar debutează în sârbă (la o editură din Belgrad) în anul
2006 cu volumul Izlaženje (apărut în germană în 2009 sub titlul Ausgehen şi
pornit de la povestirea Gehen a lui Thomas Bernhard, din 1971). Trăieşte din
acelaşi an la Viena237, dar şi volumele pe care le scrie în germană conţin de fapt
traduceri (realizate de Mascha Dabić pentru fragmente din Superheldinnen
şi integral în cazul textului Ausgehen), nu numai texte originale de-ale lui
Marković în germană. Superheldinnen este un roman citadin la care însăşi
autoarea marchează importanţa traducătoarei Mascha Dabić, în discursul de
primire a premiului Chamisso: munca destul de complicată face ca romanul să
fie şi să nu fie o traducere. În aceeaşi aserţiune, Marković îşi descrie romanul
ca fiind o descriere a realităţii contemporane, cu inflexiuni politice, fără însă
a oferi soluţii pentru crizele actuale. Textul a fost pus în scenă în 2017 de către
Volkstheater Wien în regia lui Bérénice Hebenstreit şi are trei personaje
feminine care se întâlnesc în mod regulat la Café Sette Fontane. Cele trei femei
(cu vârste între 30 şi 40 de ani) şi-au schimbat domiciliul (din Sarajevo,
Berlin sau Belgrad) şi s-au stabilit în Viena, iar romanul (şi piesa) discută
viaţa cotidiană a acestora, pe care le leagă şi spaţiul ex-iugoslav din care
provin. Tot în 2017, autoarea este invitată să concureze pentru premiul
Ingeborg-Bachmann (alături de alţi 13 scriitori), la care ajunge pe lista scurtă
(de şapte autori), iar organizatorii o prezintă ca reprezentând în mod clar
Serbia, nu Austria.

Anunţul făcut de fundaţia Robert Bosch, conform căruia acordarea pre-

miului Chamisso va înceta în 2017, nu a stârnit mai puţine controverse decât
iniţierea distincţiei şi criteriile utilizate. Comunicarea a ajuns atât la foşti
premianţi ai distincţiei, cât şi în paginile revistei bianuale Chamisso (în
editorialul scris de Ottilie Bälz), unde se explică faptul că premiul şi-a atins
scopul de a aduce recunoaştere autorilor imigranţi, care au acum ocazia de a fi
recompensaţi cu premii destinate literaturii germane:

În urmă cu mai mult de 30 de ani, profesorul romanist Harald Weinrich a venit

la fundaţia Robert Bosch cu ideea de a sprijini un premiu pentru autorii care

237
Scrie o foarte interesantă teză de disertaţie despre citare şi intertextualitate în
literatura digitală, vezi Barbara Markovic, Zitathaftigkeit in der Digitalen Literatur,
Diplomarbeit, University of Vienna. Philologisch-Kulturwissenschaftliche Fakultät,
2013, disponibilă online la
http://search.obvsg.at/primo_library/libweb/action/dlDisplay.do?vid=ACC&docId=AC
C_aleph010692154&fn=permalink, accesată ultima dată la 2 februarie 2019.

113
 au «migrat» în cultura şi limba germană. Aşa-numita «Gastarbeiter-» sau
«Migrationsliteratur» reprezenta atunci o nişă ce avea puţini cititori. Premiul
Adelbert-von-Chamisso trebuia să îi ofere o mai largă deschidere către public.
Astăzi, aceşti autori fac parte integral din scena literaturii de limbă germană. [...]
În 2017 vom acorda premiul pentru ultima oară. Autorii Chamisso sunt de mult
recunoscuţi pentru operele lor literare. Ei nu au nevoie de o distincţie specială
având eticheta «migrant» sau «autori cu anumite experienţe ale alterităţii».
Ne temem în schimb că premiul va deveni contraproductiv dacă va scoate în
evidenţă originea autorilor, în timp ce aceasta joacă un rol din ce în ce mai puţin
relevant în societate şi în lumea literară238.

De altfel, „cariera” de 33 de ani a premiului este o premieră pentru

proiectele sprijinite de Robert-Bosch-Stiftung, a căror medie se pare că nu
depăşeşte prea des zece ani. Timingul acestei renunţări la premiu poate părea
complet inadecvat, dacă avem în vedere ultimul (aproape) milion de migranţi
ajunşi pe teritoriul german. În ce măsură va fi oferit un sprijin unei posibile
viitoare „literaturi a refugiaţilor” (a celor refugiaţi în Germania sau Europa,
o nouă Flüchtlingsliteratur, nu cea născută după cel de Al Doilea Război
Mondial), rămâne de văzut. În orice caz, informaţiile de ordin biografic (fără
a fi supralicitate) nu produc o „alterare” a textului, ci o eventuală completare
a receptării acestuia. După ce a fost o lungă perioadă blamată pentru excluderea
autorilor migranţi din canon, fundaţia pare că recunoaşte minusurile acestui
demers, însă poate tocmai în această perioadă literatura care se va aşeza pe
ruine (ale războiului) are nevoie de fundaţii (la propriu şi la figurat).
Putem spune că „mişcarea” a fost anticipată de Gino Chiellino, care
preconizase faptul că, în momentul în care problemele legate de identitatea
acestor scriitori se vor soluţiona, iar catalogările vor fi validate, literatura

238
Ottilie Bälz, „Chamisso – Viele Kulturen, eine Sprache”, în Chamisso Magazin,
nr. 15, Oktober 2016, p. 3, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/
content/language1/downloads/chamisso_magazin_15.pdf, accesat ultima dată la 10
februarie 2019. În original: „[V]or über 30 Jahren ist der Romanist Professor Harald
Weinrich mit der Idee auf die Robert Bosch Stiftung zugekommen, einen Preis für
Autoren zu stiften, die in die deutsche Kultur und Sprache »eingewandert« sind.
Damals befand sich die sogenannte »Gastarbeiter-« oder »Migrationsliteratur« in einer
Nische und hatte wenige Leser. Der Adelbert-von-Chamisso-Preis sollte sie stärker in
den Blick der Öffentlichkeit rücken. Heute sind diese Autoren integraler Bestandteil
der deutschsprachigen Literaturszene. [...] Den Preis vergeben wir 2017 letztmalig. Die
Chamisso-Autoren werden schon lange für ihre literarischen Werke anerkannt. Sie
benötigen keine besondere Auszeichnung mit dem Stempel »Eingewanderte« oder
»Autoren mit besonderen Fremdheitserfahrungen«. Wir befürchten im Gegenteil, dass
der Preis kontraproduktiv wird, wenn er die Abstammung von Autoren heraushebt,
während diese im gesellschaftlichen Alltag und im Literaturbetrieb immer weniger eine
Rolle spielt”.

114
migrantă se va sfârşi239. Practic, a găsi formule, definiţii potrivite ar ucide chiar
literatura, care e scrisă tocmai din efortul de a răspunde unor întrebări, de a
expune dileme. Poate că şi premierea, în 2016, a două autoare născute de fapt
pe teritoriul german a reprezentat un semn al unei posibile „crize” de
„candidaţi”. Să fie oare aşa, când există, totuşi, destui scriitori de origine
migrantă care „produc” literatură şi devin adevărate succese de piaţă, aşa cum
este, de exemplu, Wladimir Kaminer? Cum se poate spune că un premiu şi-a
atins, într-adevăr, scopul, iar prin acest lucru trebuie eliminat? Nu ar fi trebuit
ca existenţa distincţiei şi sprijinul scriitorilor să fie ţinta fundaţiei? A reuşit să
facă ceva pentru întreaga comunitate de scriitori proveniţi din alte culturi, sau
i-a consacrat strict pe cei premiaţi? Din punctul nostru de vedere, cei 78 de
autori nu sunt întotdeauna cei mai reprezentativi pentru această fostă periferie
a literaturii de limbă germană. Dar ceea ce instaurează Chamisso-Preis mai ales
în ultimii ani este, putem considera, o relativizare a câmpului literar german,
o recunoaştere a „internaţionalizării” şi a „globalizării” literaturii germanofone.
De menţionat este şi faptul că Feridun Zaimoglu a făcut parte din juriu
începând din 2014, alături de preşedintele Bayerische Akademie der Schönen
Künste, Michael Krüger, şi de alţi critici ori membri ai institutelor cultu-
rale (este posibil să se fi întâmplat acest lucru din cauza criticilor aduse de
Zaimoglu cu privire la marginalizarea acestor scriitori?). În ultimii doi ani,
juriul a fost identic: Wolfgang Herles (critic literar), Michael Krüger (scriitor şi
preşedinte al Bayerische Akademie der Schönen Künste), Klaus-Dieter
Lehmann (preşedinte al Goethe-Institut), Wiebke Porombka (critic literar),
Denis Scheck (critic literar), Insa Wilke (critic literar) şi Feridun Zaimoglu
(scriitor). În 2014 şi 2015 componenţa a fost puţin diferită: pe lângă Wolfgang
Herles, Michael Krüger, Klaus-Dieter Lehmann, Denis Scheck şi Feridun
Zaimoglu au jurizat Gregor Dotzauer (critic literar) şi Dorothea Westphal
(critic literar).
Sistarea premiului (anunţată în 2016, când deja studiul nostru era pornit)
face organizatorii să declare, în apărarea lor, că se vor concentra pe un nou
program, de scriere creativă, adresat tinerilor din diferite şcoli, proiect în care
vor să implice autorii Chamisso pentru a aduce literatura contemporană mai
aproape de elevi. Arthur Becker este unul din cei care speră încă la „salvarea”
premiului, fără de care unii autori poate nu ar fi avut parte de promovare 240.
El apreciază iniţiativa germanistului Harald Weinrich, care a întrezărit un

239
Gino Chiellino, Literatur und Identität in der Fremde. Zur Literatur italienischer
Autoren in der Bundesrepublik, ed. cit., p. 58: „die Lösung dieser Frage dem Ende
dieser Literatur gleichkommen würde“.
240
Arthur Becker, „Chamisso-Preis. Die Ballade vom Riesenspielzeug”, în Frankfurter
Rundschau, 23 septembrie 2016, disponibil online la
http://www.fr.de/kultur/literatur/chamisso-preis-die-ballade-vom-riesenspielzeug-a-
306768, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

115
potenţial în literatura migranţilor, dar critică modul paternalist în care fundaţia
are impresia că cei 33 de ani ai premiului au reprezentat o lecţie pentru
literatură care şi-a atins toate obiectivele didactice.
De asemenea, Ilija Trojanow şi José F. A. Oliver consideră că premiul
Chamisso era una dintre puţinele modalităţi de a radiografia în mod pozitiv
multiculturalismul uneori disfuncţional din spaţiul german241. Totodată, acuză
conducerea fundaţiei Bosch de faptul că sistează un premiu care a fost de fapt
ideea germanistului amintit şi de Becker. Este adevărat, premiul s-a confruntat
mereu cu critici, însă acestea îşi doreau sincronizarea paradigmei promovate de
acesta cu actualitatea – ceea ce premiul nu a făcut o dată cu valul migrant din
2015, care anticipează nevoia unor ateliere de scriere.
Se pare că în Germania deja există proiecte care îşi doresc să contribuie
la a face auzite vocile refugiaţilor – mulţi scriitori cu background migrant deja
consacraţi sunt implicaţi în sensul colaborării cu actuali refugiaţi pentru a-i
ajuta în demersul literar. Este cazul proiectului Weiter Schreiben242, care se
adresează numai celor care au deja experienţă literară, dar nu mai pot publica în
ţările lor, fie că a fugit sau nu. Annika Reich şi Ines Kappert sunt iniţiatoarele
proiectului (cu sprijinul ) în care au chestionat scriitori aflaţi în zone de criză,
iar sprijinul pe care aceştia şi-l doresc este legat de publicare, respectiv scriere
– în mai 2017 erau înscrişi 18 scriitori din partea germană, respectiv nouă
proveniţi din zone de conflict. O antologie era prevăzută să fie publicată la
finalul anului 2018, la editura Blumenbar. Proiectul funcţionează cu echipe-
tandem, alcătuite dintr-un scriitor refugiat recent şi unul care a „depăşit” deja
experienţa migrantă (spre exemplu: Noor Kanj (Sira)/ Svenja Leiber; Galal
Alahmadi (Yemen)/ Tanja Dückers; Ramy Al-Asheq (Siria)/ Monika Rinck;
Souad Alkhateeb (Siria)/ Antje Rávic Strubel; Lina Atfah (Siria)/ Nino
Haratischwili; Salma Salem (Siria)/ Saša Stanišić). Observăm, pe de o parte,
prezenţa covârşitoare a autorilor proveniţi din Siria, iar pe de altă parte
implicarea a doi autori Chamisso: Nino Haratischwili şi Saša Stanišić. Tande-
mul are astfel rolul de a face munca la texte cât mai personală şi aplicată,
pentru că uneori se pot traduce textele din maternă în germană. Un exemplu în
care sonoritatea depăşeşte limitele limbajului şi faptul că nu stăpâneşti o limbă
străină poate fi surmontat este reprezentat de echipa Ramy Al-Asheq/ Monika
Rinck: „Colaborarea a funcţionat imediat. Ramy mi-a spus mai întâi textul în
arabă. Eu nu înţeleg arabă, dar asta nu a contat – a fost vorba despre viteză,
metrică, pauze, ezitări, despre un fel de temperatură a textului. Citisem aterior

241
Ilija Trojanow, José F. A. Oliver, „Kritik an Bosch-Stiftung. Ade, Chamisso-
Preis?”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 21 septembrie 2016, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/feuilleton/debatten/kritik-an-bosch-stiftung-ade-chamisso-
preis-14443175.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
242
Pagina proiectului este http://weiterschreiben.jetzt/ şi a fost accesată ultima dată la
10 februarie 2019.

116
traduceri ale câtorva dintre textele sale şi am fost impresionată, dar este altceva
când el recită ori citeşte”243.

În cazul Austriei, literatura imigranţilor nu a reprezentat decât târziu un

interes pentru câmpul literar. Proiectul numit „Polizisten treffen Migranten“,
coordonat de Internationales Zentrum für Kulturen und Sprachen, IZKS din
cadrul Volkshochschule Wien, este cel care deschide drumul autorilor cu
background migrant către edituri. S-a apelat la autori cu background migrant
precum Alma Hadžibeganović, Vladimir Vertlib, Dimitré Dinev, Heinz Janisch,
Christa Zettel, Erich Hackl, Renate Welsh-Rabady, adunaţi în antologia
Tandem. Polizisten treffen Migranten. Literarische Protokolle, publicată la
Editura Mandelbaum. Proiectul literar face parte dintr-un amplu modul oferit
de institutul amintit, în care sunt implicaţi factori din administraţie pentru a
putea gestiona diverse situaţii („Polizeiliches Handeln in einer multikulturellen
Gesellschaft“). Fiecare membru al grupei (de regulă, poliţist) primeşte un
Tandem-Partner de origine străină cu care desfăşoară diverse activităţi, iar
aceste „literarische Protokolle” sunt rezultatul interacţiunilor reale menite să
atragă atenţia atât asupra drepturilor pe care le au imigranţii, cât şi asupra
comportamentului (de ambele părţi) pentru evitarea agresiunilor de orice fel.
În acest mod, de la frică, pe de o parte, sau manifestări rasiste, pe de alta,
se ajunge la un dialog. Unul dintre scopurile declarate ale proiectului era
confruntarea cu alte culturi şi apelul la diferite forme de comunicare în context
intercultural, în speţă, în cazul contactului dintre autorităţi şi populaţie245.

243
https://www.deutschland.de/de/topic/kultur/kommunikation-medien/weiter-schreiben-
nach-der-flucht#, accesat ultima dată la 10 februarie 2019. În original: „Die
Zusammenarbeit funktionierte auf Anhieb. Ramy hat mir den Text zunächst auf
Arabisch vorgetragen. Ich verstehe kein Arabisch, aber das spielte keine Rolle – es
ging um die Geschwindigkeit, das Metrum, die Brüche, das Stocken, quasi um die
Temperatur des Textes. Ich hatte vorher Übersetzungen einiger seiner Texte gelesen
und war beeindruckt, aber es ist noch etwas anderes, wenn er selbst sie vorträgt”.
244
Variante de lucru ale acestui subcapitol au fost prezentate la conferinţa proiectului
Cercetări doctorale multidisciplinare competitive pe plan european (CdocMD) –
POSDRU/187/1.5/S/155559 şi la a treia ediţie a conferinţei Literature, Discourse and
Multicultural Dialogue, Tîrgu Mureş 2015 (sub titlul Schreiben zwischen den
Kulturen), publicată în volumul LDMD 3, Literature, Discourse as a Form of
Multiculturalism in Literatue and Communication, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş,
2015, p. 1045-1053.
245
Susanna Gratzl-Ploteny, Das Interkultur-TANDEM im Lehrgang 'Polizeiliches
Handeln in einer multikulturellen Gesellschaft', disponibil online la
http://www.tandemcity.info/formacion/de34_itt7-interkultur.htm, accesat ultima dată
la 2 februarie 2019. În original: „Auseinandersetzung mit anderen Kulturen und
Sensibilisierung für unterschiedliche Kommunikationsformen im interkulturellen
Kontext und im Kontakt zwischen Polizei und Bevölkerung”.

117
 Prin urmare, multiculturalitatea nu mai este văzută ca un pericol pentru
societatea majoritară, ci, dimpotrivă, este promovată, iar demersurile în acest
sens nu lipsesc. Literatura devine, astfel, mijlocul de contracarare a entropiei,
de salvare a vocii: de recuperare a experienţelor prin care au trecut actorii, dar
şi de exhibare a lor. Pentru că „o artă este reacţionară prin însăşi natura ei”246,
literatura migrantă nu se opreşte la simple reportaje precum în Tandem, ci vine
să destabilizeze canonul preexistent, conservator. Nu întâlnim aici numai apelul
la realităţi sociale specifice migranţilor, ci şi experimente literare, astfel încât
rezervorul acestei literaturi nu este numai cel autobiografic.
Chiar dacă biograficul este catalizatorul interesului pentru aceşti scriitori,
încărcătura estetică este cea care îi va menţine (dacă e cazul) în atenţia pu-
blicului, fie că este vorba de critica de întâmpinare, fie că avem de a face cu
opţiunile publicului larg. Multe dintre „noile voci”, din punct de vedere literar,
ale Austriei au fost lansate prin antologiile publicate la editura exil, sprijinită de
asociaţia cu acelaşi nume. Volumele cuprind cele mai bune texte primite în
urma unui concurs literar desfăşurat în fiecare an, începând din 1997, destinat
autorilor de alte origini care sunt de cel puţin jumătate de an în Austria
– schreiben zwischen kulturen (inclusiv minuscula folosită este menită să
deposedeze limbajul de vechile atribute, să stabilizeze ori egalizeze câmpul de
forţe literare). Premiile acordate (de către un juriu care se poate schimba anual)
includ toate genurile literare (ceea ce poate marca, de fapt, conformarea faţă de
canon), dar se orientează şi către promovarea unor proiecte cultural-literare
desfăşurate în şcoli sau pe grupe. Cât de pregnant este mult căutatul fundal
migrant în cazul acestor autori? Deşi cei mai mulţi au trăit experienţa migraţiei,
printre premianţi se numără şi autori tineri născuţi pe teritoriul Austriei
moderne (existând, mai nou, o categorie specială a premiului pentru autorii
care nu au depăşit 20 de ani), provenind însă din familii mixte sau de altă
origine. Scopul editorilor pare a fi acela de a crea o nişă din care să se dezvolte
o componentă a literaturii contemporane, adresată publicului larg247. Însă
catalogarea acestora este destul de problematică, aşa cum se întâmplă şi cu
premiul Chamisso.

246
Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, în
româneşte de Laura Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 19.
247
http://www.zentrumexil.at/index.php?id=4, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
În original: „die exil-literaturpreise «schreiben zwischen den kulturen» sollen
autorInnen, die nach österreich zugewandert sind ermutigen, sich mit ihrer lebens-
situation literarisch auseinander zu setzen. ziel des projektes ist es, neue literarische
talente in österreich zu entdecken und zu fördern. autorInnen, die auf grund ihres
neuen, oft unverstellten blickes auf die deutsche sprache imstande sind, dieser neue
impulse zu geben. ihre arbeiten wollen wir in der edition exilder öffentlichkeit
zugänglich machen. ihre literarische auseinandersetzung mit den themen fremdsein,
anderssein, integration, identität wollen wir zum thema machen”.

118
 Dacă pentru unii autori antologia rămâne doar „One-Hit-Wonder”248,
pentru alţii presupune debutul pe piaţa literară, marcat, totuşi, de sintagme
precum Migrationsliteratur, Migrantenliteratur, Ausländerliteratur etc., care
oferă deopotrivă avantaje şi dezavantaje. Exotismul biografic este cel care
atrage lectorul, dar există pericolul ca receptarea să se oprească la acest prim
nivel, iar autorii să nu se mai poată elibera de acest stigmat. Este cazul Julyei
Rabinowich (premiată în 2003), care îşi declară în mod deschis parcursul
biografic („dezrădăcinarea” şi „transplantarea” în Viena249), dar îşi menţine
rezerva faţă de această denumire de Migrantenliteratur, care, pe de o parte,
oferă acces rapid către public, dar, pe de altă parte, poate clasifica scrierile în
mod stereotip250. Receptarea propriului roman de debut, Spaltkopf, este cea care
o confruntă cu o catalogare ce nu este întotdeauna măgulitoare: de ce această
marginalitate (a operei, dar şi a autoarei), de ce o catalogare de rang secundar a
literaturii?251 Romanul autoarei însă are un fond autobiografic şi face previzi-
bile aceste asocieri, urmărind parcursul unei familii ruseşti de origine iudaică
ce părăseşte Leningradul pentru Viena, iar protagonista Mischka este cea divi-
zată între două spaţii, două culturi şi două limbi.
O poziţie mult mai radicală este asumată de Seher Çakir, care neagă
complet asocierea cu literatura migrantă, considerând-o o formă de discrimi-
nare. Autoarea de origine turcă doreşte recunoaşterea acestor scriituri ca parte
integrantă a literaturii austriece. Ceea ce propune Çakir pare a întări confi-
gurarea unei literaturi naţionale care se construieşte pe criterii geografice,
spaţiale, dar şi culturale252. În acest fel, etnicul îşi pierde specificitatea, iar,
în acelaşi timp, o posibilă geografie literară câştigă teren. Mizând pe aceste
criterii, o literatură de limbă germană, franceză sau engleză se va scinda în
funcţie de teritoriul în care a fost scrisă.
Evaluarea lui Dimitré Dinev, în schimb, este de natură să şteargă aceste
graniţe, înscriindu-se în mult mai extinsa literatură europeană (sau, dimpotrivă,
apelând la o formă de hyphenated identity: scriitor austriac de origine bulgară),
eludând astfel frontierele. Dinev are nevoie de cinci ani în Austria pentru a se

248
Olja Alvir, „Schlechte Literatur mit Migrationshintergrund”, în Der Standard,
6 septembrie 2012, disponibil online la
http://derstandard.at/1345166331712/Schlechte-Literatur-mit-Migrationshintergrund,
accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
249
În original, pe site-ul autoarei (http://www.julya-rabinowich.com/leben.html,
accesat ultima dată la 8 iulie 2017): „entwurzelt & umgetopft nach Wien”.
250
Vezi Julya Rabinowich, „Vorwort. Das Unbehagen in der Migrantenliteratur”, în
Christa Stippinger (Hg.), anthologie: preistexte 10, das buch zu en exil-literaturpreisen
„schreiben zwischen den kulturen” 2010, Edition exil, Wien, 2010, p. 7-9, aici p. 8.
251
Idem, ibidem, p. 7.
252
Vezi Seher Çakir, „Vorwort.’Migrantenliteratur’”, în Christa Stippinger (Hg.),
passwort. anthologie. das buch zu den exil-literaturpreisen „schreiben zwischen den
kulturen”, Edition exil, Wien, 2007, p. 7-9.

119
afirma pe plan literar, cu romanul Engelszungen, dar popularitatea sa va creşte
odată cu cele două distincţii (schreiben zwischen kulturen în 2000, Adelbert
von Chamisso în 2005). Cu toate acestea, mărturiseşte dificultăţile pe care
le are scriind în limba germană, care nu are aceeaşi forţă evocatoare, aceeaşi
căldură precum limba maternă253.
Pe de altă parte, scriitori precum Michael Stavarič sau Alma
Hadžibeganović nu vor avea niciun fel de probleme în a realiza experimente
de natură avangardistă în limba germană. Bestiarul lui Stavarič din Nkaah.
Experimente am lebenden Objekt sau Gaggalagu pare destinat copiilor, dar în
Nadelstreif & Tintenzisch. Ein Bestiarium totul are un substrat politic, de la
animalele devoratoare ce reprezintă atât comunismul, cât şi nazismul, până la
ideea de permanentă urmărire – figurată prin umbra continuă ce însoţeşte
personajele. În acelaşi timp, AlmAphabetul elaborat de Hadzibeganovic
dezvăluie potenţialul creativ al învăţării unei alte limbi şi posibilitatea de a
contura limbajul propriu: inovaţia marchează metamorfozarea continuă la care
limba este supusă.
Spre deosebire de autorii care încearcă să se debaraseze de eticheta
migrantă, Vladimir Vertlib se poziţionează dintru început într-o „Zwischenwelt”,
între lumi, căci juxtapunerea culturilor este determinantă pentru traiectoria sa
literară254. Dar mutaţia spaţială nu conferă o etichetă, ci reprezintă o realitate şi,
totodată, o identitate câştigată, iar tocmai această literatură poate nu aparţine
niciunuia dintre cele două spaţii, ea se află între, în acel al treilea spaţiu pe care
îl putem reinterpreta.
Încercând să stabilim eventuale conexiuni sau contingenţe între cele două
premii, observăm câţiva autori Chamisso prezenţi şi în antologiile Christei
Stippinger: Ilir Ferra, în 2008 cu halber atem, Olga Grjasnowa în 2010 (cu
mitfühlende deutsche, care primeşte premiul pentru teatru), Barbara Marković
în 2015 (cu textul walkthrough, având titlul inspirat din introducerile la jocurile
pe calculator, care ajută utilizatorul să îşi facă o imagine despre parcursul
jocului). În volumul din 2015 apare şi unul dintre colaboratorii la romanul
Rubik, Ovid Pop, cu textul der exerzierplatz, în care ficţionalizează câteva
experienţe din timpul liceului militar. Pop s-a stabilit în Austria în 2005 şi, în
interviul dat pentru antologie, relatează faptul că doar în Viena şi-a desco-
perit dimensiunea est-europeană, „barbară”, datorită şicanelor resimţite la nivel
birocratic în Austria:

253
Dimitré Dinev, „Wenn ich deutsch schreibe”, în Christa Stippinger (Hg.),
fremdLand. Das buch zum literaturpreis schreiben zwischen den kulturen, Edition exil,
Wien, 2000, p. 29-43, aici p. 43.
254
Vladimir Vertlib, Spiegel im fremden Wort. Die Erfindung des Lebens als Literatur.
Dresdner Chamisso-Poetikvorlesungen 2006, Mit einem Nachwort von Annette Teufel
und Walter Schmitz, Thelem, Dresden, 2007, p. 59.

120
 Trebuie să adaug că am crescut într-o cultură care îi glorifica pe vest-europeni în
mod curent. Experienţele pe care le-am avut în Viena au fost totuşi destul de
dezamăgitoare. În primul rând au fost instituţiile care mi-au permis să rămân
aici numai cu anumite condiţii. [...] Mai rea a fost pentru mine experienţa în care
m-am văzut confruntat cu stigmatul de est-european, ce aici este echivalentul
unei batjocuri. În România nu m-am văzut drept est-european. Mi-am descoperit
această dimensiune est-europeană abia în Viena255.

Deşi trăieşte de mai bine de zece ani în Austria, Pop mărturiseşte că se situează
mereu „dazwischen”, pentru că nu se poate delimita de România, are nevoie de
vizite şi activităţi care îl leagă şi de Bucureşti: „Acest schimb constant îmi dă
energie. Numai aşa am reuşit să dobândesc o identitate stabilă în Viena”256.
Potrivit lui Gerhard Ruiss, care semnează prefaţa antologiei din 2016, la
douăzeci de ani de la înfiinţare, identitatea scriitorilor este marcată de limba
germană (la fel ca în cazul premiului Chamisso). Astfel, exilul acestor scrii-
tori este limba: „Pentru premiile exil, limba este cea care devine un al doilea
Heimat”257. Cert este că, spre deosebire de autorii Chamisso, premianţii aus-
trieci de pe parcursul celor douăzeci de ani de existenţă a schreiben zwischen
den kulturen sunt cei care se înscriu singuri la acest concurs literar, astfel încât
se folosesc de această rampă de lansare, pe care apoi poate o condamnă.
„Avantajele” acestor autori cu background migrant, evidenţiate de Christa
Stippinger258, sunt valabile numai parţial, deoarece rămân încă o serie de

255
Vezi articolul „Ich möchte, dass wir einander auf Augenhöhe begegnen.“ Ovid Pop
im Gespräch, în Christa Stippinger (Hrsg.), Preistexte 15. Anthologie. Das Buch zu den
Exil-Literaturpreisen schreiben zwischen den kulturen 2015, Edition Exil, Wien, 2015,
p. 55-61, aici p. 57. În original: „Dazu muss ich sagen, dass ich in einer Kultur
aufgewachsen bin, wo es zum Alltag gehört hat, alles Westeuropäische zu verherr-
lichen. Die Erfahrungen, die ich in Wien gemacht habe, waren jedoch ziemlich
ernüchternd. Da waren einmal die Institutionen, die mir nur unter bestimmten
Bedingungen erlaubt haben, hier zu bleiben. [...] Schlimmer war für mich die
Erfahrung, dass ich mich mit dem Stigma Osteuropäer konfrontiert sah und dass das
hier mit einem Schimpfwort gleichzusetzen ist. In Rumänien hatte ich mich nie als
Osteuropäer gesehen. Meine osteuropäische Dimension habe ich erst hier in Wien
entdeckt”.
256
Idem, ibidem, p. 59. În original: „Dieser ständige Austausch gibt mir Energie. Nur
so habe ich es geschafft, hier in Wien eine stabile Identität zu erlangen”.
257
Gerhard Ruiss, „Vorwort. Schreiben zwischen den Kulturen. 20 Jahre exil-
Literaturpreise und edition exil”, în Christa Stippinger (Hrsg.), Preistexte 16. Antho-
logie. Das Buch zu den Exil-Literaturpreisen schreiben zwischen den kulturen 2016,
Edition exil, Wien, 2016, p. 7-9, aici p. 7. În original: „Für die exil-literaturpreise ist
Exil die Sprache, die zur zweiten Heimat geworden ist”.
258
Christa Stippinger, „Das Schreiben der Expatriatrii. Zur Literatur von AutorInnen
mit Migrationshintergrund in Österreich. Am Beispiel der exil-literaturpreise schreiben
zwischen den kulturen”, în Michaela Bürger-Koftis (Hg.), Eine Sprache – viele
Horizonte... Die Osterweiterung der deutschsprachigen Literatur. Porträts einer neuen
europäischen Generation, Praesens Verlag, Wien, 2008, p. 121-133, aici p. 125.

121
întrebări. Este eminamente necesară experienţa migraţiei în bagajul biografic
pentru a putea scrie despre acest subiect? Poate fi scrisă literatura numai pe
baza istoriei trăite la nivel personal? În acelaşi timp, substratul oarecum
documentar aduce în discuţie o chestiune similară literaturii Holocaustului sau
a traumei: este politically correct să fii interesat astăzi de literatura migrantă
şi de realităţile care stau la baza ei, dar punerea pe tapet a acestor trăiri nu
este deloc comodă. Totodată, tocmai masiva publicitate (pozitivă sau negativă)
poate pune în pericol însuşi scopul acestor scriitori: inserarea lor în canon (căci
nu îşi doresc o enclavizare, ci un public larg, prin alegerea limbii germane, şi
nu a celei materne) poate duce tocmai la pierderea acelui plus pe care îl aveau,
constând în străinătatea şi exotismul lor. Este acelaşi proces al dialecticii
principal-secundar amintit de Virgil Nemoianu, însă acel „a privi nu înainte, ci
lateral”259 poate fi substituit de o perspectivă globală, în care principalul înain-
tează nu „împovărat”, ci completat de recuperări ale pluralităţii.

Despre spaţiul cultural elveţian nu putem spune că s-a lăsat inclus în

discuţii interminabile ori contraproductive legate de canonul literar, pentru că
una dintre caracteristicile statului este poliglosia. Universitatea din Berna a
acordat, totuşi, premiul „Fremd in der Schweiz“, iar editura Cosmos a public-
cat în 1987 o antologie cu acelaşi nume, Fremd in der Schweiz. Texte von
Ausländern, în care editorul Irmela Kummer a adunat texte ale autorilor de altă
origine. În acelaşi timp, publicaţia Schweizer Monat a dedicat în numerele sale,
pe parcursul anului 2005, câte un reportaj premianţilor Chamisso care repre-
zintă Elveţia, cu titlul Nur nicht stehen bleiben!: Aglaja Veteranyi (februarie),
Catalin D. Florescu (martie-aprilie), Ilma Rakusa (mai), Dragica Rajčić (iunie-
iulie), Francesco Micieli (august-septembrie), Zsuzsanna Gahse (octombrie-
noiembrie), SAID (decembrie)260.
Mediul literar din această ţară este obişnuit cu autori de provenienţă
străină, aşa cum o arată şi acordarea Schweizer Buchpreis (în 2011 a ajuns la
Cătălin Dorian Florescu). Analizând aproape 50 de autori din literatura univer-
sală (noua „Weltliteratur”), Sigrid Löffler se întreabă dacă nu cumva chiar
literatura care nu este scrisă de migranţi a devenit minoritară?261 La fel de
ironic aduce în discuţie fraza lui Max Frisch spusă în contextul imigraţiei
pentru muncă în Elveţia: „Am cerut forţă de muncă şi au venit oameni”.

259
Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, ed. cit., p. 214.
260
Vezi https://schweizermonat.ch/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
261
Vezi Sigrid Löffler, Die neue Weltliteratur: und ihre großen Erzähler, C.H. Beck,
München, 2013.

122
Cercetătoarea se axează în studiile sale pe spaţiul anglofon, respectiv cel
elveţian, argumentând că mai bine de jumătate dintre scriitorii promovaţi
asiduu în zilele noastre au avut de a face, la un moment dat, cu migraţia, astfel
încât literatura se dovedeşte a fi şi rodul unei mobilităţi (ca urmare a
decolonializării sau a globalizării).

O posibilă soluţie pentru a evita juxtapunerea unor scriitori sau texte cât
se poate de diferite este reprezentată de încercarea de restrângere a corpusu-
lui de texte printr-o nominalizare cât mai specifică, aşa cum o preferă, spre
exemplu, scriitorul Saša Stanišić262, ajungând, în acest fel, la noţiuni precum
deutsch-türkische Literatur. Totuşi, criterii pentru a crea un frame specific
acestei literaturi migrante au fost deja propuse. Dacă avem în atenţie toposul,
putem include aceste opere într-o literatură heterotopică, însă aceasta ar scăpa
din vedere fenomenul specific al migraţiei: „Pentru Foucault, acele spaţii care
contrazic alte spaţii pot fi clasificate în heterotopii şi utopii. Heterotopiile sunt
contra-spaţii, locuri reale şi concrete în care comportamentul uman deviază de
la spaţiile hegemonice şi în care, prin urmare, este proiectată heterocronia”263.
Pentru „manualul” conceput de Carmine Chiellino criteriul geografic al
originii este primordial, iar autorul pledează pentru sintagma „literatură inter-
culturală”, nu „migrantă”, de aceea poate fi îndreptăţit să includă, spre exem-
plu, autori de limbă germană din România. Dar introducerea teoretică în care
contextualizează istoric acest fenomen se reduce tot la migraţie. Pe lângă litera-
tură, italianul este interesat şi de modul în care aceşti autori s-au manifestat
în artele performative.
Redimensionarea canonului de limbă germană vine prin aportul acestor
literaturi emergente nu în sensul spaţial al literaturilor provenite din fostele co-
lonii (ca o topografie264 a vocilor existente în câmpul literar de limbă germană,

262
Vezi Saša Stanišić, Three Myths of Immigrant Writing: A View from Germany,
disponibil online pe http://wordswithoutborders.org/article/three-myths-of-immigrant-
writing-a-view-from-germany#ixzz3BVGYrd1G, 2008, accesat ultima dată la 2 februa-
rie 2019.
263
César Domínguez, „Literary Emergence as a Case Study of Theory in Comparative
Literature”, în CLCWeb: Comparative Literature and Culture 8.2. 2006, p. 1-15, aici
p. 13.
264
Eva Hausbacher, „Migration und Literatur: Transnationale Schreibweisen und ihre
«postkoloniale» Lektüre”, în Gisella Vorderobermeier, Michaela Wolf (Hg.), „Meine
Sprache grenzt mich ab...“. Transkulturalität und kulturelle Übersetzung im Kontext
von Migration, LIT Verlag, Wien/ Berlin, p. 51-78, aici p. 65: „topografische
Literatur“.

123
similar acelei literaturi exofonice de care aminteşte Jean-Marie Grassin în cazul
spaţiului francofon265, care se „răzvrătesc” împotriva culturii hegemoniale, ci în
sens strict procesual, al intruziunii unor scrieri recente. Aşadar, fenomenul şi-a
câştigat dreptul de a nu mai fi o literatură minoră (rizomatică, implicând
o formă a deviaţiei lingvistice: alegerea unei alte limbi decât cea maternă266),
ci parte componentă a literaturii contemporane de limbă germană. Câteva
exemple ale laureaţilor Premiului Adelbert-von-Chamisso (sau ale celor ce au
primit sponsorizări din partea fundaţiei Robert-Bosch pentru a ţine turnee şi
lecturi publice) sunt relevante pentru eterogenitatea literaturii migrante. În
acelaşi timp, se poate observa o schimbare de paradigmă în cazul acestor voci.
Dacă în anii ‘80 se putea vorbi de un Turkish turn în cazul literaturii migrante
de limbă germană 267, datorită numărului mare de autori de origine turcă, după
1990 şi noul val de migranţi proveniţi din fostele state comuniste se ajunge la
un Eastern turn, continuat şi în anii 2000 după modelul „extinderii” către Est a
Uniunii Europene. Această „extindere” către Est, „Osterweiterung der deutsch-
sprachigen Literatur”268 îşi are precursorii şi în autori precum Elias Canetti,
născut în Bulgaria, dar având un întreg periplu european.
De asemenea, nu trebuie omisă nici chestiunea valurilor de imigranţi,
care impune o nouă discuţie. Cât se mai poate vorbi de literatură migrantă şi de
Sprachwechsel în cazul unor autori educaţi în limba germană, pentru care limba
maternă este utilizată numai într-un mediu restrâns, familial? Este cazul unui
autor precum Cătălin Dorian Florescu, stabilit în Elveţia (ţară pentru care nu
există un premiu acordat scriitorilor proveniţi din alte culturi, aşa cum se
întâmplă în Germania şi Austria), care, în fond, şi-a definit parcursul artistic
într-un mod individual. Fie că vorbim de limba în care scriu sau de ţara de
origine, scriitorii elveţieni migranţi alcătuiesc o grupă eterogenă269. Autori pre-
cum Irena Brejna, Aglaja Veteranyi, Igor Bauersima, Cătălin Dorian Florescu,
Draga Rajčić fac parte din grupul aşa-numit Secondos, Secondas, constituit de
a doua generaţie de migranţi: „Kinder von Einwanderern, die in der Schweiz
seit rund zwei Jahrzehnten als Schriftstellerinnen und Schriftsteller in die
Öffentlichkeit treten“ (Spoerri 2008: 199). Tematic însă, diferenţele dintre
opere nu sunt radicale: pendularea personajelor între Est şi Vest care apare
în romanele lui Cătălin Dorian Florescu, Wunderzeit (Vremea minunilor) şi

265
Vezi Jean-Marie Grassin, Littératures émergentes/ Emerging literatures, Peter Lang,
Berna, 1996.
266
Vezi Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Editura Art,
Bucureşti, 2007.
267
Vezi Leslie A. Adelson, The Turkish Turn in Contemporary German Literature:
Toward a New Critical Grammar of Migration, Palgrave Macmillan, New York, 2005.
268
Vezi Michaela Bürger-Koftis, op. cit.
269
Vezi Bettina Spoerri, „Mobile Grenzen, neue Sprachräume. Das Phänomen der
Osterweiterung in der deutschsprachigen Literatur der Schweiz”, în Michaela Bürger-
Koftis, op. cit., p. 199-212, aici p. 200.

124
Der kurze Weg nach Hause (Drumul scurt spre casă) este similară celei descrise
de Vladimir Vertlib în Abschiebung (1995) şi Zwischenstationen (1998). Dacă
în Germania sau Austria autori cu background migrant se numără printre cei
mai bine vânduţi scriitori (Terézia Mora, Ilija Trojanow, Feridun Zaimoglu,
Wladimir Kaminer, Vladimir Vertlib, Dimitré Dinev), în Elveţia situaţia este
complicată atât prin multilingvismul statului, cât şi de diglosia existentă în
regiunile vorbitoare de germană.
Tot o a doua generaţie este reprezentată şi de Feridun Zaimoglu, autor de
origine turcă, ai cărui părinţi s-au stabilit în Germania în anii ’60. Pentru el,
germana nu este o Fremdsprache, ci o Zweitsprache, limba a doua – chiar şi
alegerea „germanizării” numelui poate constitui un factor cultural gravitaţional
conjunctural270, de afirmare a dorinţei de apartenenţă la germanitate. Scriitorul
a renunţat la scrierea originală a numelui său, iar migraţia nu i se pare impor-
tantă ca fenomen, ci ca rezultat pe care îl aduce. Aşadar, prin generaţia lui
Zaimoglu se conturează o tipologie a literaturii postmigrante.
În fond, prin redefinirea frontierelor dintre literaturi, ne întoarcem spre
o nouă Weltliteratur271, în care se poate vorbi de scriitori europeni, nu de
literaturi naţionale. Nu este un reversed colonialism sau un writing back,
nu este un atac la adresa canonului de limbă germană, ci o completare a aces-
tuia prin descrierea unor migratory landscapes care ţin de actualitate, iar ger-

270
Vezi Radu Pavel Gheo, Andrei Codrescu şi istoriografia literară românească.
Ambiguitatea unei poziţionări, ed. cit., p. 41-42, dar şi Radu Pavel Gheo, Străin în ţară
străină. Literatura română şi graniţa identitară în proza Hertei Müller şi a lui Andrei
Codrescu, ed. cit., p. 485: „Un factor cultural gravitaţional este un element cultural
şi/sau identitar şi/sau ideologic caracteristic unui scriitor sau unei opere şi care concură
la atragerea acelui scriitor într-un anumit spaţiu cultural/literar naţional ori într-o sferă
de iradiere culturală/literară de acest tip”. Autorul identifică două tipuri de factori
culturali: „definitorii şi conjuncturali. Cei dintâi ţin de specificitatea operei literare şi
de concepţiile artistice ale unui autor şi determină asimilarea unui autor în spaţiul unei
literaturi naţionale, în vreme ce factorii conjuncturali sunt asociaţi unui context adesea
extraliterar (societate, identitate biografică, grupuri de influenţă etc.) şi mai degrabă
susţin asimilarea acestuia”. Criteriul lingvistic şi apartenenţa teritorială, pe baza cărora
se poate realiza o subsumare sub umbrela unei literaturi naţionale sau regionale
reprezintă un factor cultural gravitaţional definitoriu, în timp ce opţiunea personală
pentru o anumită grafie, dar şi un pseudonim ţin de factorii conjuncturali, de vreme ce
îşi dovedesc valabilitatea numai în contexte individuale.
271
La o întrebare legată de conturarea Heimatului pe criterii lingvistice (Ist die Sprache
Heimat?), Alma Hadzibeganovic marchează originalitatea acestui nou mod de a face
literatură: „Literatura migrantă, mai bine spus literatura interculturală, depăşeşte
delimitarea naţională, lingvistică şi regională a literaturii şi caută elemente originale,
intrinseci literaturii, care să o deosebească de textele non-migranţilor. În acestea se pot
vedea sâmburii noii Weltliteratur, pe care îi constituie şi îi modelează estetic
străinătatea, sau mai degrabă noul Heimat“ (în Christa Stippinger, Das Schreiben der
„Expatriatrii”, ed. cit., p. 132).

125
mana devine forma de expresie pentru mai multe literaturi, marcând multiple
orizonturi:

Această literatură transnaţională, care nu poate fi subsumată vreunei definiţii

omogene, nu are nevoie numai de o atenţie sporită, ci şi de o profundă
schimbare de perspectivă. În cele din urmă, nu este vorba despre «înţelegerea
culturală a Celuilalt», ci despre înseşi mecanismele identităţii culturale. Este
esenţial modul în care se vorbeşte despre diferenţa culturală, modul în care este
determinată o topografie interioară-exterioară sau cum exotizăm ori oferim noi
conotaţii străinului. Şi este vorba despre modul în care se formează un canon
literar, cum îşi formează o tradiţie şi cum este confirmat272.

De aici vine şi multiplicitatea centrilor273 care se conturează în cazul unei

literaturi europene, unde avem de a face, dupa Virgil Nemoianu, cu o „dublă şi
contradictorie dinamică”, manifestată prin tendinţele divergente de internaţio-
nalizare şi, respectiv, etnicizare274. Unitatea scriiturii migrante este dată de
crite-riul lingvistic, autorii cu background migrant aleg astfel limba germană,
ca într-o tendinţă centripetă a unificării, spre deosebire de poliglosia descentrali-
zată a limbilor materne: limba-ţintă aleasă presupune, până la urmă, o ideologie,
ideea de integrare a identităţilor difuze, dialogul dintre scriitori, dintre autor şi
lector fiind realizat prin limbajul unificator. Dar eterogenitatea tematică nu
poate permite o generalizare275:

Tocmai sorgintea colonială a Europei îi permite un pluricentrism, o multi-

stratificare, un pluralism al centrelor şi poziţiilor care o avantajează, îi dă
deschidere faţă de alteritate (în principiu cel puţin) şi spaţiu de manevră. [...]
Autoconstruirea Europei [...] nu a fost niciodată definitivată. Niciodată n-a
reuşit Europa să se definească pe sine. Care îi sunt limitele? Cât de găzduitoare
să fie cu cei de alte neamuri, limbi, culturi? Care e gradul nimerit de unitate? 276

272
Bettina Spoerri, Mobile Grenzen, neue Sprachräume, ed. cit., p. 209.
273
Azade Seyhan, „Is Orientalism in Retreat or in for a New Treat? Halide Edip Adivar
and Emine Sevgi Ozdamar Write Back”, în Seminar 41: 3 (September 2005), p. 209-225,
aici p. 214: „The award-winning Turkish writers of Germany, among them Yuksel
Pazarkaya, Aysel Ozakin, Alev Tekinay, Feridun Zaimoglu, as well as Şenocak and
Ozdamar, are certainly products of multiply centred histories”.
274
Virgil Nemoianu, Tradiţie şi libertate, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2001,
p. 215.
275
Dacă italienii din primele valuri ale Gastarbeiterilor se limitau la tematica alterităţii,
autorii de origine turcă vin cu o scriitură fecundă din punct de vedere stilistic, iar
ultimele decenii aduc scriitori care nu mai ies la înaintare cu diferenţele culturale,
discursul pare natural, integrat în societatea germană contemporană, ei nedorind să fie
cunoscuţi datorită biografiei, ci datorită textului, refuzând obiectificarea acestei
literaturi prin căutarea exoticului.
276
Virgil Nemoianu, Tradiţie şi libertate, ed. cit., p. 60.

126
Dacă ne raportăm la multiplele teoretizări existente în spaţiul german cu privire
la acest fenomen, putem spune că volumul lansat de Carmine Chiellino
(Interkulturelle Literaturin Deutschland: Ein Handbuch, 2000) este primul care
deja relativizează perspectiva, pentru că au existat şi alte încercări de a legitima
literatura interculturală, fără însă a oferi o adevărată panoramă. În Interkulturelle
Literaturwissenschaft. Eine Einführung (2006277), Michael Hofmann include
o scurtă introducere teoretică, aplicaţii pe literatura germană (dar canonică, de
genul lui Goethe), perspective din literatura postcolonială, apoi studii pe autorii
de origine turcă, deci viziunea este mult mai restrânsă. Un discurs globalizant,
axat şi pe multilingvism este realizat în volumul Global Playing in der Lite-
ratur: ein Versuch über die neue Weltliteratur din 2007278, care pledează pentru
Neue Weltliteratur (NWL), pe care o considerăm potrivită: putem privi această
Weltliteratur nu ca sumă de literaturi naţionale, nici ca set de texte universale,
ci ca o adevărată reţea amintită şi de Pascale Casanova în Republica Mondială
a Literelor279. Multe variante sunt enumerate de volumul editat de Christine
Meyer, Kosmopolitsche ,Germanophonie’: Postnationale Perspektiven in der
deutschsprachigen Gegenwartsliteratur280.
Probabil cel mai util instrument de analiză şi cercetare a literaturii migrante
din ultima perioadă este Handbuch Literatur der Migration in den deutsch-
sprachigen Ländern nach 1945281, aflat în curs de publicare la editura Thelem
de la Dresden. Este un proiect coordonat de Walter Schmitz, la care o întreagă
echipă de cercetători a lucrat aproximativ zece ani. Un prim produs al interesului
lui Schmitz pentru migraţie s-a concretizat în 2009, când volumul Handbuch
Migration und Mehrsprachigkeit s-a axat pe dimensiunea socio-lingvistică
a fenomenului migraţiei.
Cum îşi concepe Schmitz noul proiect? Cele două tomuri prezintă
diferenţieri tematice şi de organizare. Astfel, primul volum se ocupă de con-
textualizarea şi teoretizarea literaturii migraţiei (cum se poate traduce sintagma
„Literatur de Migration” pe care o utilizează în titlu). Avem de a face cu o
perspectivă socio-politică, cu descrierea contextului extra-textual care expune
coordonatele valurilor de migraţie în ţările de limbă germană, iar o importantă
contribuţie este adusă de cadrul comparativ în care include Marea Britanie şi

277
Michael Hofmann, Interkulturelle Literaturwissenschaft. Eine Einführung, Wilhelm
Fink Verlag, Paderborn, 2006.
278
Elke Sturm-Trigonakis, Global Playing in der Literatur: ein Versuch über die neue
Weltliteratur, Königshausen & Neumann, Würzburg, 2007.
279
Pascale Casanova, Republica Mondială a Literelor, Traducere din limba franceză de
Cristina Bîzu, Editura Art, Bucureşti, 2016.
280
Christine Meyer (Hrsg.), Kosmopolitsche ,Germanophonie’: Postnationale Per-
spektiven in der deutschsprachigen Gegenwartsliteratur, Königshausen & Neumann,
Würzburg, 2012.
281
Walter Schmitz (Hrsg.), Handbuch Literatur der Migration in den deutsch-
sprachigen Ländern nach 1945, Thelem Verlag, Dresden, 2017.

127
Franţa. Totodată, precizează şi temporizează valurile de migraţie, care au dus,
fiecare, la câte un calup de texte relevante. Interesant este faptul că observă
„încetarea” sau diluarea Gastarbeiterliteratur şi a aşa-numitei Literatur der
Betroffenheit doar în urma unei nevoi de corectitudine politică. Schmitz
menţionează apoi deschiderea literaturii după 1989 şi, mai târziu, o oarecare
„normalizare” a receptării literaturii scrise de autori cu background migrant în
sensul evitării stigmatizării şi tratării textului numai dintr-o perspectivă
biografică. În final, Schmitz ajunge şi el la noţiunea de Weltliteratur. Autorii
nu se limitează la spaţiul german, ci abordează şi literatura dintr-o Austrie care
de multe ori s-a dovedit a fi doar o ţară de tranzit pentru migranţi sau dintr-o
Elveţie care a fost de timpuriu caracterizată de multiculturalitate. De asemenea,
este inclusă şi o analiză despre literatura pentru copii care a fost scrisă de
migranţi, iar autorii sunt interesaţi şi de fenomenul multimodal sau multi-
medial, pentru că expun şi modurile în care creaţiile migranţilor nu s-au limitat
la literatură, ci includ şi filmul, teatrul, muzica.
Cel de-al doilea volum al amplului studiu include aproximativ 230 de
portrete ori micromonografii ale unor autori migranţi de limbă germană, cu
referinţe biobibliografice. Ca instrument de lucru, volumul pare a fi foarte util,
vine şi într-un moment propice în contextul în care din ce în ce mai multe voci
susţin debarasarea criticii de perspectiva deterministă şi primatul criteriului
estetic în evaluarea, analiza unui text. Ar fi dificil să cerem de la orice studiu
individual să cuprindă, în fond, ceea ce o întreagă echipă de cercetare a realizat
în aproximativ 2000 de pagini şi 10 ani. Prin urmare, noutatea pe care o putem
aduce prin propriul volum este intuirea valurilor de migraţie şi de literatură mi-
grantă, aşa cum sunt expuse în studiul lui Schmitz. Totodată, Osterweiterung,
deschiderea către Est considerăm că poate fi polarizată în două direcţii: spre
ţările ex-comuniste, respectiv spre ţările din fosta Iugoslavie. Ceea ce însă
reduce studiul nostru, cel puţin cantitativ, este reducerea la premianţii Chamisso,
pentru că urmărim modul în care aceşti autori sunt validaţi de anumite instituţii
literare. Trebuie să remarcăm faptul că Technische Universität Dresden a cola-
borat cu Robert-Bosch-Stiftung în cadrul Dresdner Poetischer Dozentur, prin
care a invitat autori distinşi cu premiul Chamisso pentru a le ţine prelegeri
studenţilor – prelegeri care au avut atât o componentă literară (prin prezentarea
propriilor texte şi lecturi), cât şi una teoretică, prin care autorii, putem spune,
şi-au expus crezul artistic.
Aşadar, prin redefinirea frontierelor dintre literaturi, am parcurs câmpul
noţional care a pulverizat spaţiul de limbă germană, raportat la textele scrise de
imigranţi de prima ori a doua generaţie. Avem de-a face, poate, cu o nouă
Weltliteratur, în care nu este probată numai sfera literară, ci şi cea extraliterară:
literatura migrantă ne oferă ocazia de „going abroad” sau „going global” fără
a face un pas în afara spaţiului germanofon. Este o Weltliteratur282 care nu are

282
Vezi Goethe în Johann Peter Eckermann, Gespräche mit Goethe in den letzten
Jahren seines Lebens, 1823-1832, Erster Theil, Brockhaus, Leipzig, 1836, p. 325.

128
nevoie în mod absolut de un „reading across time” (pentru că avem maxim
patruzeci de ani de literatură de studiat în acest caz, iar tradiţia este greu de
înrâurit într-o perioadă aşa scurtă; cel mult putem urmări ce tradiţii au îmbră-
ţişat scriitorii), de un „reading across cultures” sau de unul „in translation”, aşa
cum menţionează David Damrosch283. Practic, în cazul de faţă, întreg procesul
are loc în interiorul unei singure societăţi, cu plurivalenţele sale, integrarea
altor culturi, a unor tradiţii (diacronia), dar şi traducerea acestora, pentru că lec-
torul de limbă germană are posibilitatea de a avea contact cu cultura şamanilor
(aşa cum ea este „tradusă” de Galsan Tschinag), cu problematica vinovăţiei în
războaiele din fosta Iugoslavie (prin intermediul unor autori precum Dragica
Rajčić, Nicol Ljubić, Saša Stanišić etc.), cu războaiele civile din Sri Lanka
(prin Senthuran Varatharajah), cu regimurile comuniste din România sau
Bulgaria (prin Cătălin Dorian Florescu, Ilija Trojanow, Dimitré Dinev) etc.
După cum se va observa şi în capitolul dedicat studiilor de caz, nu ne-au
provocat scrieri delocalizate sau universale, ci tocmai anumite particularităţi
culturale expuse în textele scriitorilor cu fundal imigraţionist.
Limba-ţintă marchează deja intenţia autorilor de a fi încadraţi într-o
literatură contemporană de limbă germană, care nu face diferenţieri de natură
etnică. E o aducere în prim-plan a ceea ce nu demult era literatură de nişă, fapt
care pune o altă problemă: în momentul în care recurgem la acele disident
fringes ale lui Bourdieu: care este, în acest context, mainstreamul, câmpul
literar284 ce se lasă remodelat, reactualizat? Cum se mai poate crea acum o tradi-
ţie, o literatură în genul celei moderne? Ce include, astăzi, canonul literar german?
Cât de descentrant este apelul la o fostă literatură periferică şi în ce măsură
destabilizează aceasta consistenţa canonică?285 De la o ghetoizare şi marginali-
zare a Gastarbeiterliteratur, fenomenul studiat trece printr-o Migrationsliteratur
destul de neutră ca ton al naraţiunii, pentru a ajunge, pe drumul inter- şi trans-
culturalităţii asumate, la glisarea în literatura contemporană de limbă germană,
în care şi autori precum Wladimir Kaminer sau Ilija Trojanow se numără
printre cei mai vânduţi. Literatura Chamisso nu trebuie înţeleasă ca o sumă de
literaturi naţionale, juxtapuse, ci ca o reţea în care se regăsesc şi irizaţii ale altor
literaturi. Spre deosebire de postcolonialismul autentic286, această neue Welt-

Pentru el însă, această literatură este conturată din perspectiva receptorului, în sensul în
care ea este scrisă pentru toţi, şi nu include întreaga producţie literară. În acest context,
consecinţa este privilegierea literaturilor „mari”, sau, mai degrabă scrise într-o limbă cu
un număr mai mare de utilizatori, în defavoarea literaturilor cu un public restrâns.
283
David Damrosch, How To Read World Literature, Wiley-Blackwell, Chichester,
2009.
284
Vezi Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, Grupul
Editorial Art, Bucureşti, 2007.
285
Discursul despre pierderea centrului nu este deloc surprinzător; de exemplu, era
menţionat deja în anii 1920 de Yeats: „the centre cannot hold”.
286
De menţionat este literatura postcolonială de limbă engleză, mult mai variată în ceea
ce priveşte arealul cultural din care provin scriitorii. De altfel, Man Booker Prize for

129
literatur reticulară democratizează polii centru-periferie, astfel încât se naşte o
multiplicitate a nodurilor în care limba germană prevalează; ea este cel mult
„subminată” latent de limbile materne ale scriitorilor.
Dacă literatura „contracarează tendinţa entropică înspre declin”287,
literatura exofonică (incluzând toate denumirile şi formele analizate în studiul
de faţă) consolidează literatura contemporană: ea nu poate fi înlăturată, nu
poate fi ignorată, deci autorii îşi construiesc un Babel al expresiei de sine, însă
dărâmă ideea Babelului multilingv, prin recurgerea la acelaşi bloc lingvistic, pe
care, totuşi, încearcă să îl dinamiteze din interior prin inovaţiile pe care le aduc.
În fond, fenomenul poate avea loc în orice limbă, ceea ce ne-a suscitat intere-
sul a fost modul în care germanii i-au nişat pe aceşti scriitori migranţi, i-au
şablonat, iar rezultatul nu a fost un clash al culturilor, ci o călătorie comună
spre ştergerea filtrelor labelingului, spre redarea literaturii autorilor şi cititorilor
(chiar dacă pare că întreaga dinamică a premiului Chamisso se desfăşoară sub
auspiciile unor aride politici culturale). Prin urmare, întreg fenomenul, chiar
dacă premiul Chamisso şi-a încetat existenţa, se află în plin proces, aşa cum şi
identitatea migrantului presupune o devenire, şi nu o stare.
O cercetare cantitativă, atât de adusă în discuţie în ultimii ani, o dată cu
propunerea lui Franco Moretti de a recurge la un distant reading, va urmări,
zonele de provenienţă ale autorilor, dar şi dacă aceştia au confirmat după
primirea premiului. Aceasta, evident, nu înlocuieşte o analiză hermeneutică, ci
o completează, în încercarea de a evidenţia posibilele inadvertenţe sau
inconsistenţe ale listei Chamisso ce cuprinde desantul de scriitori migranţi.
Aşadar, în total, se acordă, pe parcursul celor 33 de ani, 81 de premii,
dintre care 43 sunt premii de promovare (Förderpreis), restul de 38 sunt
Adelbert-von-Chamisso-Preis. 35 de premii ajung la scriitoare (14 Chamisso-
Preis, 21 Förderpreis), iar 46 la scriitori (24 Chamisso-Preis şi 22 Förderpreis).
Şase scriitori sunt menţionaţi de două ori (Rafik Schami, Michael Stavarič,
Zehra Çırak, Terézia Mora, SAID, Abbas Khider): primesc întâi Förderpreis,
apoi premiul cel mare, deci avem un total de 75 de autori, de fapt.
Dintre aceştia, nouă sunt născuţi în Germania, Elveţia sau Austria
(Sherko Fatah, Esther Kinsky, Uljana Wolf, Natascha Wodin, Selim Özdogan,
Martin Kordić, Elazar Benyoëtz, Zsuzsa Bánk, Dante Andrea Franzetti), astfel
încât reprezintă o a doua generaţie de migranţi (cu excepţia lui Benyoëtz, care
va pendula între spaţiul germanofon şi Israel). De asemenea, Jean Krier este
născut în Luxemburg, unde îşi face studiile în germană. Prin urmare, aproxi-

Fiction, stabilit în 1969, şi-a lărgit sfera autorilor eligibili, rămânând ca singur reper
scrierea în limba engleză: dacă iniţial numai cetăţenii din Commowealth, Irlanda şi
Zimbabwe erau eligibili pentru a primi premiul, din 2013 lucrurile sunt mult mai
permisive, astfel încât orice roman scris în limba engleză şi publicat în UK poate fi
distins (se renunţă, astfel, la orice criteriu biografic, sugerând faptul că limba aleasă de
autor are un rol mult mai semnificativ în conturarea unui spaţiu cultural).
287
Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, ed. cit., p. 31.

130
mativ 10 % din autori se nasc în spaţii de limbă germană. Mai mult decât atât,
există scriitori născuţi în afara acestui spaţiu, dar crescuţi în familii mixte, unde
învaţă germana de la bun început (Terézia Mora, Dana Ranga, Sudabeh
Mohafez, Arthur Becker, Zehra Çırak, Cyrus Atabay), ori autori care au emigrat
la o vârstă fragedă şi au crescut cu germana ca Zweitsprache (Feridun
Zaimoglu, Nicol Ljubić). Abia pentru ceilalţi scriitori germana poate fi consi-
derată limbă străină: 77% dintre premianţi învaţă germana ca limbă străină, în
timp ce pentru 23% este Muttersprache sau Zweitsprache (vezi Figura 4 din
capitolul Anexe).
Având în vedere intenţia premiului de a cartografia mutaţii culturale, ne-
am orientat şi spre culturile sau etniile reprezentate prin intermediul autorilor:
într-adevăr, toţi prezintă un background migrant (personal sau de a doua gene-
raţie), astfel încât am marcat, în Figurile 5-6 din capitolul Anexe, zonele etno-
culturale aferente, bazându-ne pe ţara în care s-au născut scriitorii sau părinţii
lor (în funcţie de generaţia implicată în mobilitatea socială). Câteva menţiuni
sunt însă necesare pentru a ne clarifica demersul. Deşi Olga Grjasnowa este
născută în Azerbaidjan, provine dintr-o familie de ruşi, iar Eleonora Hummel,
deşi face parte dintr-o familie germană, a crescut în Kazahstan învăţând întâi
rusa, astfel încât am încadrat ambele scriitoare în sfera culturală ex-sovietică
a Rusiei. De asemenea, am alăturat-o pe Esther Kinsky scriitorilor polonezi
prin moştenirea etnică (deşi textele sale nu sunt apanajul exclusiv al acestei
culturi). În acest context, cea mai mare „minoritate” culturală prezentă în
cadrul premiului Chamisso este cea a scriitorilor de origine turcă, aşa cum era
şi de aşteptat – distincţia poate fi considerată, din acest punct de vedere,
o micro-developare a structurii etnice de la nivelul întregului spaţiu germanofon
(cu precădere în Germania ori Austria). Celor unsprezece scriitori de origine
turcă (15% din numărul total de autori) li se alătură şapte de origine maghiară
(ce reprezintă 9 procente). Din spaţiul fostei Iugoslavii (am inclus aici Bosnia,
Croaţia şi Serbia) provin tot şapte scriitori (9%), în timp ce şase scriitori
(8 procente) s-au format în limba rusă. Cinci scriitori (şapte procente) au legă-
tură cu spaţiul polonez, iar patru (cinci procente) cu cel italian (Franco Biondi,
Gino Chiellino, Francesco Micieli şi Dante Andrea Franzetti. Scriitori din ţări
precum România, Bulgaria, Cehia, Irak, Iran, Siria (deci o Europă central-estică,
respectiv zona arabă) numără câte trei premii, în timp ce din China sau Slova-
cia provin câte doi autori. Singulari rămân scriitori din Maroc, Japonia, Spania,
Argentina, Sri Lanka, Mongolia, Luxemburg, Georgia, Etiopia etc.
Am analizat, de asemenea, componenta lingvistică a textelor publicate de
autorii Chamisso, observând că există doi scriitori care au păstrat limba ma-
ternă, iar textele care au atras atenţia juriului au fost traduse (din limba turcă,
în ambele cazuri: Aras Ören, Güney Dal). 60% din desantul scriitorilor debu-
tează în limba germană (neavând anterior volume sau articole publicate), în
timp ce 37% au început să scrie în limba maternă (alta decât germana), iar
ulterior s-a petrecut mutaţia lingvistică (vezi Figura 7 din Anexe).

131
 Având în vedere că fundaţia Robert Bosch a sprijinit financiar autorii,
oferindu-le posibilitatea de a participa la lecturi publice şi turnee de promovare,
am considerat necesar studiul activităţii scriitorilor înainte şi după primirea
distincţiei (Figura 8 din Anexe). Astfel, 18 autori au primit premii după un
singur volum publicat în limba germană (24 de procente), în timp ce 57 au avut
nevoie de mai multe texte pentru a atrage atenţia organizatorilor (76 de pro-
cente). Per ansamblu, 90% dintre premianţi vor confirma prin scrieri ulterioare
Chamisso-Preis (ori Förderpreis) – i-am exclus din acest calcul pe autorii care
au decedat (Jean Krier moare la doi ani după decernare) şi pe cei care au fost
promovaţi în anii 2016-2017 (considerând că timpul scurs este prea limitat
pentru publicarea unui nou volum)288.
Aşadar, pe de o parte, putem spune că premiul Adelbert-von-Chamisso
urmăreşte, la nivel cultural, direcţiile prezente în întreg spaţiul germanofon,
prin modul în care sunt reprezentate diverite comunităţi în desantul scriitorilor
migranţi. Pe de altă parte, însă, nu putem să nu observăm câteva devieri de la
propriile obiective asumate şi declarate de către organizatori, în ceea ce pri-
veşte nivelul competenţelor lingvistice ale scriitorilor cărora li s-a decernat
premiul (aspect fundamental dacă vrem să atragem atenţia asupra inadverten-
ţelor existente).

288
Vezi Figura 9 din Anexe.

132
 După o succintă prezentare făcută fiecărui autor care a fost menţionat
în cadrul premiului Adelbert-von-Chamisso, recurgem la câteva studii de caz,
autori de limbă germană cu background migrant, provenind din spaţii culturale
distincte şi reprezentând, în opinia noastră, etape diferite în conturarea proble-
maticii legate de o posibilă literatură migrantă.
În analiza literară păstrăm, în mare, etapizarea din capitolele anterioare,
în sensul în care reperăm trei direcţii majore care conjugă atât biograficul, cât şi
subiectul abordat de autori (Gastabeiterliteratur, Migrationsliteratur şi o oare-
care neue Weltliteratur, ultimele două fiind asociate unui Turkish Turn, res-
pectiv Eastern Turn). Totodată, considerăm că este necesară şi o componentă
descriptivă care să introducă lectorul în textele selectate (atât în cele deja
traduse în limba română, cât şi în altele, unde vom utiliza traduceri proprii ale
fragmentelor), dar şi în devenirea autorilor.
În acelaşi timp, însă, vom parcurge autori şi texte care se vor dovedi a fi
manifestări distincte ale literaturii migrante în ceea ce priveşte, spre exemplu,
forma. În principal, ne vom opri asupra textelor narative, însă hinturi vor
apărea şi din poezie sau dramaturgie, cu menţiunea că aceste ultime două tipuri
sunt, pe de o parte, mai puţin reprezentate din punct de vedere numeric, iar, pe
de altă parte, mult mai dificil de tradus.

289

Am menţionat deja în capitolul anterior câteva coordonate biografice ale

scriitorului de origine italiană Franco Biondi. Ce este relevant pentru scrierile
sale este şi faptul că imigrarea în RFG a avut ca model plecarea tatălui său şi
era iniţial gândită ca fiind una temporară:

Nu cred că aş fi venit din proprie iniţiativă în RFG dacă tatăl meu nu ar fi fost
aici şi nu ar fi lucrat aici. Prima etapă a fost caracterizată de orientarea mea

289
O primă variantă a studiului despre Franco Biondi a fost publicată sub titlul „Franco
Biondi and the photographs of «double estrangement»”, în Iulian Boldea, Cornel
Sigmirean (ed.), Multicultural Representations. Literature and Discourse as Forms
of Dialogue, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, 2016, p. 358-363.

133
 completă către Italia; am trăit aici ca şi când aş fi fost realmente un musafir
în Germania, unde aş face practic doi-trei anişori de muncă, m-aş întoarce şi
apoi gata290.

Din 1975 începe să scrie în revista fondată de Gastarbeiteri italieni –

I Quaderni del Mulino, primele poeme publicate fiind Corsa verso il mito
(1976), Tra due sponde (1978), Verhältnis zwischen ich, du, er, respectiv
Ich weigere mich, ein Metallstück zu werden. Dacă la primul text dorinţa de
afirmare este satisfăcută, la următoarele scrieri intervine legătura afectivă
uneori mult mai puternică: „Când am văzut prima poezie tipărită am fost foarte
entuziasmat şi nu mi-a venit să cred. La a doua poezie a fost altfel: am scris-o
din suflet cu mare intensitate şi voiam să o păstrez pentru mine, nu eram
pregătit nici să o arăt altcuiva”291.
În 1975 apare R.F.T. una favola, iar în 1978 îi apar piesa de teatru Isolde
e Fernandez, în aceeaşi revistă Il Mulino, dar şi Dramma in 13 Quadri. În
acelaşi timp publică o serie de articole: Cultura dell’Emigrazione e Movimento
Operaio (12.12.76), respectiv Letteratura Operaria (19.12.76) în Corriere
d’Italia292. Colaborând cu Werkkreis Literatur der Arbeitswelt începe să scrie şi
în limba germană, apoi face parte din ALFA (Associazione Letteraria e Facoltà
Artistiche), fiind convins că este necesar un mediu literar în care şi Gast-
arbeiterii să se exprime. Din 1980 se distanţează de grup pentru că nu vrea să
îşi limiteze cercul şi targetul la italieni şi fondează PolyKunst Verein şi
Südwind Gastarbeiterdeutsch, introducând, în 1981, împreună cu Rafik Schami,
şi ideea unei Literaturi der Betroffenheit, o literatură a „consternării”, a
„contradicţiei”. Reorientarea spre limba germană este explicată într-unul dintre
programele redactate alături de Schami:

Acest lucru nu se întâmplă pentru a discrimina şi respinge limba maternă. [Este]

o căutare a unei perspective comune [...] prin care literatura germană va fi

290
Franco Biondi, interviu în Carmine Chiellino, Die Reise hält an. Ausländische
Künstler in der Bundesrepublik, C.H. Beck Verlag, München, 1988, p. 22-35, aici
p. 23. În original: „Ich glaube nicht, dass ich von mir aus in die Bundesrepublik
gekommen wäre, wäre nicht mein Vater schon hier gewesen und hätte hier gearbeitet.
Die erste Phase war bei mir dadurch gekennzeichnet, dass ich ganz nach Italien
orientiert war; ich habe hier gelebt, als ob ich in Deutschland wirklich ein Gast wäre,
wo ich praktisch meine zwei, drei Jährchen Arbeit machen würde, zurückkehre, und
dann ist Schluß”.
291
Idem, ibidem. În original: „Beim ersten Gedicht, als ich es gedruckt sah, war ich
sehr aufgeregt und konnte es gar nicht glauben. Beim zweiten Gedicht war es anders:
Ich schrieb es mit großer Intensität aus meiner Seele heraus und wollte es für mich
behalten, war nicht bereit, es einem anderen auch nur zu zeigen”.
292
Vezi Rosaria Pugliese, Franco Biondi – Grenzgänger der Sprachen, Wanderer
zwischen den Kulturen, Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 2006, p. 10.

134
 îmbogăţită cu noi elemente: utilizarea limbii şi a formei este foarte diferită în
ţări şi spaţii lingvistice distincte, iar germana cotidiană a Gastarbeiterilor are
caracteristicile specifice, care oglindesc situaţia generală şi prin care germana
primeşte o nouă lumină, o nouă putere şi profunzime a comunicării293.

Primul volum ca autor unic este publicat de Biondi în 1979 şi este unul
de poezii, Nicht nur gastarbeiterdeutsch, însă va fi cunoscut mai degrabă în
anii 80 pentru volumele de proză. Printre publicaţiile lui Biondi se numără:
Passavantis Rückkehr. Erzählungen 1 (Fischerhude, Atelier im Bauernhaus,
1982, povestiri), Die Tarantel. Erzählungen 2 (Fischerhude, Atelier im Bauern-
haus, 1985, povestiri) Abschied der zerschellten Jahre (Kiel, Neuer Malik
Verlag, 1984, nuvele), Passavantis Rückkehr (1985, povestiri), Die Unversöhn-
lichen – Im Labyrinth der Herkunft (Tübingen, Heliopolis,1991, roman), In
deutschen Küchen (Frankfurt am Main, Brandes & Apsel, 1997), Der Stau
(Frankfurt am Main, Brandes & Apsel, 2001, roman), Giri e rigiri, laufend
(Frankfurt am Main, Brandes & Apsel, 2005, poezii în italiană şi germană),
Karussellkinder (Frankfurt am Main, Brandes & Apsel, 2007, roman), Kostas’
stille Jahre (2012), alături de multe antologii care includ texte ale autorilor
migranţi.
Deşi este împotriva unor termeni pe care îi consideră peiorativi, dar care
au fost promovaţi odată cu premiul Chamisso, Biondi aminteşte pe site-ul său,
la capitolul devenire artistică, tocmai această recunoaştere. Prin urmare, este un
motiv de laudă... sau nu? Cu toate că are destule volume publicate, la acordarea
premiului Chamisso Biondi a subliniat lipsa unor edituri care să sprijine
constant autorii proveniţi din alte culturi, deşi existenţa distincţiei îi scoate în
faţa publicului294.
Autorul evidenţiază faptul că, în timp, s-a debarasat de stigmatul de Gast
în ceea ce priveşte limba germană:

Chiar şi din această perspectivă nu mai sunt un musafir în limba germană. Dacă
la început am perceput-o ca pe o forţă străină pe care a trebuit să o iau în
stăpânire ca să mă apăr de ea, astăzi este într-un anume fel acasă pentru mine.

293
În Franco Biondi, Rafik Schami, „Mit Worten Brücken bauen! Bemerkungen zur
Literatur von Ausländern”, în Rolf Meinhardt (Hg.), Türken raus? Oder Verteidigt den
sozialen Frieden, Rowohlt Verlag, Hamburg, 1984, p. 66-77, passim. În original: „Dies
geschieht nicht zur Diskriminierung und aus Ablehnung ihrer Herkunftssprache. [Es
ist] die Suche nach einer gemeinsamen Perspektive [...] dadurch die deutsche Literatur
mit neuen Elementen bereichert wird: Der Umgang mit der Sprache und mit der Form
ist in verschiedenen Ländern und Sprachgebieten sehr unterschiedlich, und die
deutsche Alltagssprache der Gastarbeiter hat ebenfalls ihre spezifischen Eigenarten, die
die allgemeine Situation widerspiegeln und durch die die deutsche Sprache eine andere
Beleuchtung bekommt, eine neue Mitteilungskraft und –tiefe”.
294
În Franco Biondi, Werkheft Literatur, hrsg. von Rüdiger Krechel, Ulrike Reeg,
Iudicium-Verlag, München, 1989, p. 23.

135
 Mai exact: Mi-am construit un acasă în limba germană. Cu toate acestea
elementul străin încă locuieşte în limbă. Limba este în sine străină. Fiecare om
trebuie să îşi construiască în viaţă un acasă propriu într-o limbă. [...] Pe lângă
acest element străin care e inerent, fundamental limbii mai există o străinătate
pentru mine, ca membru al unei minorităţi din Germania Federală. Aşa am
rămas în mai multe feluri străin, străin într-o ţară străină, unde se poate deplasa
relativ liber şi în care totuşi este prizonier. [...] Pentru o perioadă, am asociat
scrierea în germană cu problema identităţii. [...] În prezent judec legătura mea
cu germana în aşa fel încât caut în ea o identitate multiculturală, dincolo de
barierele naţionale şi culturale ce sunt legate de o limbă 295.

Întrebat la un workshop despre procesul creator şi modul de a lucra sau

perfecta un text, Biondi îşi explică demersul destul de sinuos: „după ce am
conceput un text, rămâne mult timp nefinisat. Îl las deoparte câteva săptămâni.
Apoi îl reiau, chiar şi în cazul poeziilor; se poate întâmpla să stea ani întregi,
iar apoi să le reiau pentru a verifica dacă sunt coerente încă pentru mine”296.
Totodată, povesteşte cum a ajuns să scrie în limba germană:

Au existat anumite condiţii în care am scris în limba italiană, pe când am trăit

o relativă izolare de realitatea germană. Asta înseamnă că există o mai mare
consonanţă între mine şi realitate ori cotidian atunci când scriu în germană. Şi
aveam un sentiment, când scriam în italiană, că anumite experienţe rămân
excluse297.

295
Idem, ibidem, p. 17. În original: „Auch in dieser Blickrichtung gesehen, bin ich kein
Gast mehr in der deutschen Sprache. Wurde sie anfangs noch als eine fremde Macht
erfahren, der ich mich, um mich zu wehren, zu bemächtigen hatte, so ist sie heute für
mich in einer gewissen Weise ein Zuhause geworden. Genauer ausgedruckt: In der
deutschen Sprache habe ich mir ein Zuhause errichtet. Dennoch bleibt in der Sprache
die Fremde wohnen. Sprache ist an und für sich Fremde. Jeder Mensch muss in seinem
Leben sein eigenes Zuhause in der Sprache errichten. [...] Neben dieser grundsätzlich
der Sprache innewohnenden Fremde gibt es für mich als Angehörigen einer Minderheit
in der Bundesrepublik eine weitergehende Fremde. So bin ich in mehrfacher Hinsicht
ein Fremder geblieben, ein Fremder, der sich in der Fremde zwar relativ freizügig
bewegen kann und dennoch darin gefangen ist. [...] Eine Zeitlang war für mich das
Schreiben in deutscher Sprache mit der Identitätsfrage verbunden. [...] Gegenwärtig
interpretiere ich daher meinen Bezug zur deutschen Sprache so, dass ich darin eine
multikulturelle Identität suche, jenseits der nationalen und kulturellen Schranken, die
mit einer Sprache verbunden sind”.
296
Idem, ibidem, p. 20. În original: „ wenn ich einen Text verfasst habe, dann ist er
lange nicht abgeschlossen. Ich lasse ihn wochenlang liegen. Und dann greife ich ihn
noch einmal auf, auch die Gedichte; kann sein, dass sie jahrelang liegen, und dann greif
ich sie noch einmal auf und überprüfe, ob sie für mich noch stimmig sind”.
297
Idem, ibidem, p. 21. În original: „Es war ein Zustand, als ich eine relative Isolation
von der deutschen Wirklichkeit erlebt habe, wenn ich in Italienisch schrieb. Das heißt
also, dass eine größere Übereinstimmung zwischen mir und Realität und Alltag
vorhanden ist, wenn ich in deutscher Sprache schreibe. Und ich habe auch so ein

136
Practic, experienţa şi trăitul sunt cele care determină limba propice exprimării,
germana şi italiana nu se exlud, ci se completează („graniţele dintre italiană şi
germană au rămas fluide”298), ceea ce nu se poate întâmpla numai în cazul unor
momente distincte, ci şi în cadrul unui singur eveniment: „Câteodată mă
descopăr gândind o jumătate de propoziţie în italiană, iar cealaltă jumătate
în germană. Iar asta vine numai atunci când limbile sunt încarnate, când au
devenit într-adevăr o parte din tine”299. În acelaşi timp, lectura unor texte scrise
de el în germană, dar traduse apoi în italiană îi creează senzaţii contradictorii:
„Am atât o senzaţie de stranietate citindu-mă în italiană – văzând asta de
curând, când povestiri de-ale mele au fost traduse – cât şi o incitare, căci este
o modalitate de a regăsi limba maternă”300.
Parcursul lingvistic al lui Biondi este evidenţiat de cele mai multe ori
în textele poetice. Sprachfelder I marchează exact graniţa fluidă dintre italiană
şi germană:

In meinem Kopf
haben sich die Grenzen zweier Sprachen
verwischt

doch zwischen mir

und mir

verläuft noch
der Trennzaun
der Wunden zurücklässt

jedesmal
wenn ich ihn
öffne301

Gefühl gehabt, dass dann, wenn ich in Italienisch schreibe, wesentliche Erfahrungen
ausgeklammert werden”.
298
Idem, ibidem.
299
Idem, ibidem, p. 22. În original: „ Manchmal ertappe ich mich, dass ich einen Satz
zur Hälfte in italienisch, zur Hälfte in deutsch denke. Und das kommt nur, wenn die
Sprachen sehr eingefleischt sind, wenn sie wirklich ein Bestandteil von dir geworden
sind”.
300
Idem, ibidem, p. 25. În original: „Ich habe beides, sowohl ein Gefühl der Fremdheit,
wenn ich mich in Italienisch lese, das habe ich auch erfahren, als vor kurzem
Erzählungen von mir übersetzt worden sind und gleichzeitig auch einen Ansporn, da
einen Weg zu meiner Herkunftssprache zu finden”.
301
Idem, Sprachfelder I, în volumul ce curpinde poeme scrise între 1973 şi 1993, Ode
an die Fremde, Avlos Verlag, Sankt Augustin, 1995, p. 121. Vom folosi această ediţie
şi pentru extragerea următoarelor fragmente.

137
 În ceea ce priveşte traducerile, Biondi a publicat un volum interesant din
acest punct de vedere: Giri e rigiri, laufend conţine două cicluri de poeme,
primul scris în italiană (cu unele influenţe din dialectul din zona natală: „I mir
zir”, „Gli miei giri”302) şi adaptat în germană de către autor. De ce adaptate, iar
nu traduse? Pentru că scriitorul bilingv are posibilitatea de a-şi lăsa gândurile
să se materializeze în două limbi (scrisul presupune deja un procedeu al
traducerii)303. Al doilea ciclu, Laufend, este scris întâi în germană, apoi adaptat
în italiană. Întregul volum marchează căutarea unui „acasă”, care uneori nu mai
este reprezentat nici de familie:

qui hier
non ha parole hat mein deutscher Alltag
il mio quotidiano tedesco keine Worte (p. 12/13);

ritornato nella mia casa estranea zurückgekehrt in mein fremdes

Zuhause
non riesco a ritornare gelingt es mir nicht
zurückzukehren (p. 72-73);

wo bin ich hingekommen? dove sta andando la patria?

wo läuft bloß die Heimat hin? dove sono andato a finire io?
[...] [...]
bin ich in einem Zuhause angekommen sono giunto in una casa
das ihr Heimat nennt? che voi chiamate patria?
[...] [...]
und wo läuft mein Sohn hin? e dove sta andando mio figlio?
ist er meine neue Heimat geworden? sta diventando lui la mia patria?
(p. 86-87)

Varietatea lingvistică nu se opreşte aici, ci se observă şi în utilizarea dia-

lectală ori a diferitelor registre ale limbii (sau a experimentului literar, precum
în versurile „mult – ipli-se-ziere sch/ warz ro/ t go/ ld in die hei/ mat dazu di/
vidiere/ die kult/ huren mal hund/ ert und sub/ traktiere/ die minder/ heit-er zu
null dann bi/ st du multikuh/ turell beim orga/ smus mit dem ham-mel/ salat

302
În postfaţa volumului autorul explică dialectul „romagnolisch”, din provincia
Emilia-Romagna, unde se află Forli: primul ciclu este legat de un tur de lecturi prin
Italia cu institutul Goethe în 1989, din Milano la Palermo, din 1989 până în 1993
a scris 49 de poeme în italiană, din care 36 sunt în acest ciclu. Al doilea ciclu are 39 de
poeme, scrise între 1995 şi 2004, pe care le traduce în italiană încercând să descopere
logica unui cotidian transpus în limba maternă: „Wie würde die Logik meines
deutschen Alltags auf Italienisch klingen?” (p. 118).
303
Vezi Idem, Ode an die Fremde, ed. cit., p. 119.

138
und i/ ch mit die/ sem hal/ b(zweitwert)en ge/ dicht”304, în care se joacă
neîncetat cu silabe şi litere), fapt ce se regăseşte şi în proză. Biondi foloseşte
varietăţi lingvistice ale germanei, trecând, prin personajele sale, de la o limbă
standard la un limbaj puternic colocvial ori la un limbaj specializat legat de
industrie:

Biondi începe apoi cu multiple varietăţi lingvistice ale limbii germane, care
caracterizează discursul tuturor personajelor, trecând de la un limbaj standard la
un limbaj extrem de colocvial [...], la un limbaj specializat legat de fabrici şi
anumite procese particulare de prelucrare a materialelor, până la idiolectul
straniu al vocii narative305.

Dar nu putem fi de acord cu Federica Marzi în ceea ce priveşte aspectul

socio-cultural al acestor alunecări reziduale şi vii între limbi, pentru că limba
lui Biondi în care se marchează, în anumite texte, contactul între teritorii şi
limbi, între origine şi apartenenţă, este un happening cultural (sau, poate,
transcultural) în devenire. Ce presupun însă textele lui Biondi? Autorul declară
că operele sale au două componente esenţiale: „componenta socială, care nu
lasă loc de modificări, şi oamenii care poartă în sine eşecul”306. Aşadar, cadrul
colectiv al societăţii este nelipsit din textele care par a se asocia unui realism
concentrat pe relaţiile inter-umane polarizate: pe de o parte, Gastarbeiterii, pe
de altă parte, germanii. În acelaşi timp, din acest fundal se ridică diferite
personaje individuale care nu numai că se împiedică în mecanismele exterioare,
ci se şi cufundă în propriile abisuri interioare, provocate de migraţie, cu necu-
noscutul, pericolele şi lipsurile ei (mai ales afective). Pentru Rosaria Pugliese,
central în textele lui Biondi rămâne modul în care personajul îşi construieşte
o identitate prin limbă307.
În studiul Per una inter-letteratura degli italiani in Germania (1964-
2009), Benedetta Mannino analizează 30 de autori italieni care „activează” în
Germania (care au imigrat în Germania Federală) şi identifică o serie de ten-
dinţe ale criticii referitoare la literatura acestora, dintre care cea mai importantă

304
Idem, ibidem, p. 151.
305
Federica Marzi, In terra straniera. Rappresentazioni e scritture dell’altro
nell’emigrazione italiana in Germania, Campanotto Editore, Udine, 2014, p. 95. În
original: „Biondi si sbizzarisce poi con una molteplicità di varietà linguistiche del
tedesco che connotano la parlata di tutti personaggi, passando da una lingua standard
a un linguaggio fortemente colloquiale [...], a un linguaggio specialistico legato alle
fabbriche e a certi particolari processi di lavorazione dei materiali, fino ad arrivare allo
strano idioletto della voce narrante”.
306
Franco Biondi, Werkheft Literatur, ed. cit. p. 24. În original: „die soziale
Komponente, die keine Veränderungen zulässt und die Menschen, die ihr Scheitern in
sich selber mitbringen”.
307
Rosaria Pugliese, op. cit., p. 10.

139
este generalizarea, astfel încât se ajunge la subsumarea oricărei literaturi produse
de italieni unei Arbeiterliteratur. Totuşi, aşa cum observă şi cercetătoarea,
textele unui Chiellino, care activează în mediul academic, nu pot fi asimilate
literaturii produse de o comunitate Gastarbeiter308, la fel cum nu toţi autorii de
origine italiană vorbesc despre viaţa imigranţilor şi despre comunitatea italiană
din Germania ca fiind „minoră” din punctul de vedere al percepţiei valorice309
(celelalte tendinţe abordate sunt: ierarhizarea literaturilor310 şi, implicit,
subordonarea unei Gastarbeiterliteratur, „minorizarea”311 valorii ei expresiv-
lingvistice; stereotipizarea312; exotizarea313 şi psihologizarea314 – căutarea aspec-
tului biografic şi a unor subiecte precum separarea de locurile natale, lipsa
legăturilor de familie etc.).
Biondi însă, din punctul nostru de vedere, păstrează de cele mai multe
ori personaje cu background migrant, ale căror acţiuni nu pot fi separate de
Ortswechsel. Astfel, el se pliază pe analiza pe care o realizează Benedetta
Mannino, care enumeră o serie de itemi conceptuali şi tematici în literatura
produsă de italieni în Germania: fenomenul migrator, munca şi condiţiile de
trai, segregarea socială şi trăirea în anonimat, ghetoizarea, militarea împotriva
conflictelor, mai ales a celor sociale ori politice (atitudine descrisă de Mannino
prin „verde-arcobaleno”), pendularea („pendolarità” – „ca unică formă de viaţă
proprie primei generaţii de emigranţi”), acel „acasă” pierdut, identitatea, insecu-
ritatea, lipsa unei comunicări315.
Vom identifica, aşadar, imaginile recurente în cele mai importante texte
ale lui Biondi, focalizându-ne asupra prozei scurte şi aducând câteva exemple

308
Benedetta Mannino, Per una inter-letteratura degli italiani in Germania (1964-
2009), Sanssouci-Forschungen zur Romanistik, Frank & Timme Verlag für wissen-
schaftliche Literatur, Berlin, 2012, p. 25.
309
Idem, ibidem, p. 279.
310
Idem, ibidem, p. 25. În original: „Gerarchizzazione e rapporti di potere: nel
confronto tra la letteratura prodotta dagli autoctoni e quella prodotta degli alloctoni, la
posizione up sembrerebbe (almeno fino a un certo momento storico) occupata dalla
deutsche Literatur, mentre quella down dalla Gastliteratur”.
311
Idem, ibidem, p. 26. În original: „e suprattutto di evidenziarne una manchevolezza e
povertà expressivo-linguistica”.
312
Idem, ibidem, p. 27. În original: „Come se fame, miseria, lavoro a tempo
determinato e nostalgia fossero le uniche constanti rintracciabili tanto nelle opere
quanto nelle biografie degli autori Gast”.
313
Idem, ibidem, p. 28. În original: „evidenziato il carattere di stranezza, unicità,
estraneità”. Afirmaţia este susţinută şi de Aras Ören, care a declarat la primirea
premiului Chamisso în 1985: „Darüberhinaus wurde unsere Literatur häufig
folklorisiert, indem man uns zu interessanten, exotischen Objekten des Literatur-
betriebs machte” (Aras Ören, „Dankrede zur Preisverleihung”, în Heinz Friedrich
(Hrsg.), Chamissos Enkel. Zur Literatur von Ausländern in Deutschland, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 1986, p. 25-29, aici p. 26.)
314
Benedetta Mannino, op. cit., p. 28.
315
Idem, ibidem, p. 33-34.

140
şi din volumele de poeme. Ediţia augmentată316 din 1985, Passavantis Rückkehr,
conţine cele mai relevante povestiri şi încă din prezentarea ori titlul volumului
se poate deduce pendularea spaţială. În acest sens, Biondi este extrem de trans-
parent şi nu lasă loc interpretărilor, îi serveşte cititorului o singură tramă
narativă care se desfăşoară în mai multe variante. Numele acestui Passavanti
este cât se poate de grăitor pentru condiţia de pasager, pentru itinerarul pe care
personajul îl realizează. Totodată, expresia „passare e avanti” constituie un soi
de paşaport, care oferă dreptul unei înaintări provizorii, până la obţinerea
documentelor definitive, deci trimite la o stare de provizorat. Passavanti ajunge
în Germania Federală în 1960 cu o valiză de carton drept bagaj („mit einem
Pappkoffer als Gepäck”), iar 15 ani mai târziu se întoarce în Italia – cu acelaşi
bagaj: „Das Gepäck ist dasselbe” (p. 3). Practic, ce se pierde, ce se câştigă din
această experienţă de 15 ani? Paradoxal, personajul pleacă în căutarea unui trai
mai bun, deci latura materială a fost ţinta sa, însă, aşa cum întreaga sa viaţă,
întregul trecut italian intrase într-o valiză, şi cei 15 ani au loc în acelaşi bagaj,
ca şi cum căutarea sa nu i-a adus bogăţia: „Spre deosebire de unii dintre colegii
săi, nu a reuşit să obţină bunăstarea. Nicio maşină, niciun televizor, nimic din
ce aduc alţii care se întorc şi sunt întâmpinaţi de concetăţeni cu neîncredere
şi invidie”317 (p. 3).
Prima povestire, Die Heimfahrt (Călătoria spre acasă), a fost scrisă
în 1979 şi îl prezintă pe naratorul-personaj (plecat de cinci ani din Italia)
gândindu-se la locurile natale şi la familia sa (soţia Concetta şi copiii Maria şi
Pippo), rememorând plecarea şi despărţirea de la gară, când şi-a luat rămas-bun
crezând că pleacă pentru maxim doi ani: „La gară stăteam lipiţi când a venit
trenul. Ne-am sărutat şi lacrimile noastre aveau gust amar. Numai pentru un an,
maxim doi, ne consolam. Între timp au trecut cinci ani, iar întoarcerea mea
definitivă era încă departe”318 (p. 9). Supravieţuirea nu îi este asigurată de
salariul pe care îl câştigă, ci de scrisorile de acasă, care vin o dată la două
săptămâni: „Fără scrisorile de acasă – da – aş fi înnebunit de mult”319 (p. 9).
Întreaga existenţă se desfăşoară, mecanic, pe trei paliere: lucrul în fabrică,
divergenţele cu ceilalţi locatari, legate de utilizarea toaletei şi a bucătăriei, res-

316
Franco Biondi, Passavantis Rückkehr, Erweiterte Ausgabe, Deutscher Taschenbuch
Verlag, München, 1985. Toate citatele din aceste povestiri vor fi extrase din această
ediţie.
317
În original: „Anders als manche seiner Kollegen hat er es nicht geschafft, sich
Wohlstand zu erwerben. Kein Auto, keinen Fernseher und auch sonst nichts von dem,
was die anderen Heimkehrer mitbringen, die von ihren Landsleuten mit Misstrauen und
Neid empfangen werden”.
318
În original: „Am Bahnhof waren wir aneinandergeschweißt, als der Zug kam. Wir
küssten uns, und unsere Tränen schmeckten bitter. Nur für ein Jahr, höchstens für zwei,
trösteten wir uns. Inzwischen waren fünf Jahre weg, und meine endgültige Rückkehr
lag noch in weiter Ferne”.
319
În original: „Ohne Post von zu Hause – ja, da wäre ich längst verrückt geworden”.

141
pectiv dorul de casă. Fiecărui aspect îi este rezervat un anumit spaţiu: fabrica,
baraca, locuinţa familiei (ultima fiind reconstruită doar prin rememorare).
Golul interior este provocat de distanţa de cei dragi, dar este accentuat şi de
exterioritatea ostilă, căci atmosfera nu îl invită decât la sinucidere:

Şi când ploua cu zilele, stăteam la fereastră şi mă uitam la spaţiul gol de afară,

scufundat în tristeţe adâncă. Veneau momente în care totul mi-era indiferent:
munca, viaţa în baracă, satul meu, familia mea. Mă simţeam gol şi simultan
stresat şi îmi doream să mor cât mai repede. Mă refugiam în amintiri, în vremea
în care nici măcar în vis nu mă gândeam la emigrare, la munca în străinătate.
[...] Şi imediat ce puteam, mergeam la gara din oraş pentru a vedea trenurile
ce veneau din sud cu aerul familiar. Îl savuram 320 (p. 10).

Trenul este cel care aduce adierea de acasă, a sudului, aducându-i aminte de
căminul de unde l-a luat şi către care îl va duce cândva înapoi. Cu tristeţea
protagonistului rezonează Hansi, nebunul satului german, rămas singur după ce
toţi membrii familiei fuseseră răpuşi, sub o formă sau alta, de război (soţia
moartă din cauza unei bombe, fata într-un spital de psihiatrie, fraţii împuşcaţi
de nazişti): „«Tu multă durere în Germania, aşa-i?» [...] «Înţeleg, ştiu asta din
război: urât singur.» Îşi bătu pieptul: «Aici, înţelegi, multă durere»”321 (p. 12).
Hansi îi sugerează să îşi aducă familia în Germania sau să plece, însă perso-
najul mai are 94 de zile şi primeşte concediu să meargă la familie. Depărtarea
de familie şi suspiciunile pe care le are un coleg faţă de soţia sa nu îl fac mai
„sănătos” decât Hansi, iar naratorul începe şi el să aibă îndoieli faţă de
Concetta, analizând ultimele scrisori trimise de aceasta, în care replici patetice
(dar care îi sunt necesare) precum „Ne lipseşti, vino, cred că voi muri fără
tine”, „Copiii îţi duc lipsa, te caut în pat şi nu eşti aici. Dar te aştept cu dor”,
„Avem nevoie de tine”322 (p. 20) lipsesc.
O altă despărţire de familie este figurată în povestirea cu acelaşi nume,
Die Trennung (1981), publicată şi în volumul colectiv Annäherungen, Südwind

320
În original: „Und wenn es tagelang regnete, saß ich am Fenster und schaute zum
leeren Platz hin, versenkt in tiefe Trauer. Es kamen Momente, in denen mir alles
gleichgültig war: die Arbeit, das Barackenleben, mein Dorf und meine Familie. Ich
fühlte mich leer und gleichzeitig innerlich angespannt und wünschte mir, bald zu
sterben. Ich flüchtete in Erinnerungen, zu der Zeit, in der ich nicht einmal im Traum an
die Emigration, an die Arbeit im Ausland dachte. [...] Und sobald ich nur konnte, ging
ich zum Hauptbahnhof, in die Stadt, um die aus Süden kommenden Züge zu sehen,
die vertraute Luft mitschleppten. Ich genoss sie”.
321
În original: „«Du viel Schmerz in Deutschland, gell?» [...] «Ich verstehe, ich kenn
das vom Krieg: schlecht allein.» Er klopfte sich auf die Brust. «Hier, verstehst, viel
Schmerz»”.
322
În original: „Du fehlst uns, komm, ich glaube zu sterben ohne Dich”, „Die Kinder
vermissen Dich, ich such Dich im Bett, und Du bist nicht da. Aber ich warte
sehnsüchtig auf Dich“, „Wir brauchen Dich“.

142
Gastarbeiterdeutsch323, în timp ce textul Selbst das Bett versteht mich nicht
(Nici patul nu mă mai înţelege, 1979) menţionează pericolele emigrării, dar şi
iluziile acesteia: „În emigrare nu trebuie să vă faceţi iluzii. Doar naivii îşi fac
iluzii”324 (p. 36).
Povestirea Passavantis Rückkehr (Întoarcerea lui Passavanti) apare prima
dată în volumul Erzählungen 1 în 1982325, fiind republicată în 1985 şi conse-
cinţă directă a experienţei lui Biondi:

În 1976, când am scris această poveste, am avut eu însumi experienţa de a fi un

străin în patria mea. Voiam să introduc neapărat această înstrăinare dură ca
temă. Voiam să scriu şi o povestire despre cum cineva nu poate exista nici în
patria sa, nici în Germania şi trăieşte practic într-un tren care pendulează între
Germania şi Italia326.

Personajul eponim a lucrat în construcţii în jurul satului natal, înainte de a

ajunge în RFG. În 1960 firma intră în faliment, Passavanti merge la Verona şi,
după un examen medical, primeşte permisiunea de a călători în Germania
pentru a lucra – în jurul oraşului Mainz. Se întoarce în Italia înainte de Crăciun,
crezând că o va face pentru totdeauna, iar ceea ce aduce cu sine nu este
un semn al bunăstării mult aşteptate: acelaşi geamantan cu care a plecat spre
Germania; oale folosite; tigaia în care îşi pregătea aproape în fiecare zi „Spa-
ghetti und Schnitzel”; mai multe cuţite cu inscripţia „Blauer Stern Solingen”,
care erau populare în patria lui datorită calităţii; un aparat electric de ras; un
mic radio, pe care l-a folosit în zilele solitare şi două fotografii (p. 39). Prima
fotografie îl surprinde în barăci împreună cu colegii de serviciu, arătând
o bucurie falsă, cealaltă înfăţişându-i pe aceiaşi împreună cu câteva femei.
Passavanti nu este primit însă cu braţele deschise de comunitatea din care
a plecat, căci aceasta are experienţa altor locuitori întorşi în Italia cu o atitudine
arogantă:

Emigranţii muncitori care se întorc nu sunt deloc populari. În principiu, sunt

primiţi cu răceală şi distanţă. De regulă se vorbeşte urât despre ei: ei vin în

323
Annäherungen, Südwind Gastarbeiterdeutsch, Herausgeber: Franco Biondi, Jusuf
Naoum, Rafik Schami, Edition CON, Bremen, 1982, p. 96-107.
324
În original: „In der Emigration sollt Ihr Euch keine Illusionen machen. Nur die
naiven machen sich Illusionen”.
325
Franco Biondi, Passavantis Rückkehr. Erzählungen 1, Atelier im Bauernhaus,
Fischerhude, 1982.
326
Franco Biondi, interviu în Carmine Chiellino, Die Reise hält an, ed. cit., p. 24. În
original: „Als ich 1976 diese Geschichte geschrieben habe, hatte ich selbst die
Erfahrung gemacht, in meiner Heimat ein Fremder zu sein. Diese harte Entfremdung
wollte ich unbedingt thematisieren. Ich wollte auch eine Geschichte darüber schreiben,
dass jemand weder in seiner Heimat noch in Deutschland leben kann und praktisch in
dem Zug lebt, der zwischen Deutschland und Italien hin und her fährt”.

143
 concediu, cu geamantane şi genţi pline de mărci germane. Se comportă apoi ca
şi când ar fi stăpânii satului – chiar ei, care odinioară ruşinaţi l-au părăsit327
(p. 40).

Deşi cei mai mulţi nu stăpânesc germana, sunt catalogaţi drept străini exact de
cei care ar trebui să le fie familiari după periplul în străinătate328: „Deşi cei mai
mulţi dintre ei nu ştiau cu adevărat germana, au fost numiţi «germani»”329
(p. 40). În acest fel, Biondi figurează fenomenul dublei străinătăţi („doppelte
Fremdheit”) cu care se confruntă emigranţii. Spre deosebire de cei întorşi
împliniţi (financiar cel puţin), Passavanti nu vine triumfător, preferând să nu
dea detalii reale despre experienţa sa, ci doar să se bucure de aerul localităţii,
de conversaţiile vecinilor: „În cincisprezece ani nu a venit decât de patru ori.
Obişnuia să stea mai mult în piaţa satului, să audă discuţiile săteşti sau pur şi

327
În original: „Zurückkehrende Arbeitsemigranten waren dort überhaupt nicht beliebt.
Alles in allem: Sie wurden mit Kühle und Distanz empfangen. In der Regel schimpfte
man über sie: Sie würden während der Ferien kommen, mit großen Wagen und vollen
Taschen von Deutscher Mark. Sie würden sich dann im Dorf so verhalten, als seien sie
die Herren des Dorfes – gerade sie, die einst verlumpt und verschämt das Dorf
verlassen hatten”.
328
Neapartenenţa definitivă la una dintre cele două culturi este subliniată şi în Und nun
schieben sie mich ab (1979) din acelaşi volum, unde naratorul declară că nu poate fi
italian dacă abia a vizitat acea ţară, dacă vorbeşte doar fragmentar limba: „Tatăl meu
mi-a spus întotdeauna că sunt italian. La început şi eu am crezut asta. Dar cum pot fi eu
italian, dacă nu mi-am văzut patria decât în concediu de câteva ori? Cum pot fi asta,
dacă nu vorbesc decât fragmentar limba? Nu a observat că, de când mergeam la şcoala
germană, vorbeam cu el numai în germană? Nu a observat că nu vreau să accept multe
din obiceiurile lui? Dar poate e mai mult: nu mă simt italian, nu pot şi nu vreau –
căminul lui nu e căminul meu” (p. 169). În original: „Mein Vater sagte mir immer, dass
ich Italiener sei. Ich habe es auch geglaubt, am Anfang. Aber wie kann ich Italiener
sein, wenn ich seine Heimat nur ein paarmal im Urlaub gesehen habe? Wie kann ich es
sein, wenn ich seine Sprache nur bruchstückweise kenne? Hatte er nicht gemerkt, dass
ich, seitdem ich zur deutschen Schule ging, nur deutsch mit ihm redete? Hatte er nicht
gemerkt, dass ich viele seiner Bräuche nicht akzeptieren will? Aber vielleicht ist es
mehr: Ich fühle mich nicht als Italiener; ich kann es nicht und will es nicht – seine
Heimat ist nicht meine Heimat”. Însă nici în Germania nu s-a putut integra, identitatea
sa neputând fi definită în mod irevocabil: „Nici german nu mă pot simţi. Nu m-au
considerat niciodată aşa ceva, nici nu sunt asta. Şi nici nu mai vreau asta. Nici nu mai
este important ce sunt. Nu mai este deloc important” (p. 169). În original: „Auch als
Deutscher kann ich mich nicht fühlen. Sie haben mich nie als solchen wahrgenommen,
und ich bin es auch nicht. Und ich will es auch nicht mehr. Es ist auch nicht mehr
wichtig, was ich bin. Es ist überhaupt nicht mehr wichtig”.
329
În original: „Obwohl die meisten von ihnen kein richtiges Deutsch konnten, wurden
sie die »Deutschen« genannt”.

144
simplu să joace cărţi în bar”330 (p. 40). Întrebat deseori ce a făcut cu banii, este
la fel de scurt: „Stomacul meu e satisfăcut”331 (p. 40). Dacă la început este sec
în declaraţii, pe parcurs începe să exagereze (povestind diferite aventuri cu
femeile germane ori nopţi pline de alcool: „exagerări despre aventuri amoroase
cu nemţoaice, despre carnavaluri germane, despre beţii cu prieteni nemţi,
despre viclenia sa de a depăşi colegii şi mentorii, dar şi despre bani câştigaţi
uşor, pe care însă i-a investit în Republica Federală”332 (p. 41), însă discursul
nu poate fi susţinut prea mult, astfel încât revine la răspunsuri simple,
încercând să uite de Germania şi să îşi reia viaţa în sat: „Ar fi vrut să uite totul”
(p. 41). Însă nepotrivirile cu foştii prieteni sunt ireparabile, căci ei şi-au înte-
meiat familii, iar totul îi pare străin: „Passavanti a încercat prin toate mijloacele
să găsească o conexiune cu prietenii, în speranţa că viaţa sa în sat ar putea fi ca
odinioară. [...] Totul îi părea deja stabilit, străin”333 (p. 41).
Într-o discuţie în ultima zi a anului purtată cu Giorgio, unul din prietenii
săi de odinioară, recunoaşte (sau se scuză prin) faptul că experienţa migraţiei
nu poate fi grefată în cuvinte, că toate cele spuse de „germani” sunt „poveşti”:
„Nu se poate exprima în cuvinte cum îi merge cuiva în perioada emigrării [...].
Tot ce auzi de la «germani» sunt poveşti”334 (p. 43). Chiar dacă realitatea
întoarcerii nu îi împlineşte aşteptările, Passavanti admite faptul că a plecat în
Germania cu aceleaşi ţeluri ca ale celorlalţi imigranţi, care s-au destrămat
treptat, câte puţin în fiecare an petrecut departe de casă:

Dar prin emigrare nu voia numai să scape de mizeria satului – el avea şi visuri,
visurile emigrantului muncitor: să câştige mulţi bani, să se întoarcă repede acasă
şi să devină independent, poate să îşi deschidă o afacere şi să devină influent,
să aibă o bună reputaţie în sat. În fiecare an emigrarea îi distrugea câte puţin
din iluzii, încât după cinci ani ele zăceau deja în ruină 335 (p. 50).

330
În original: „In fünfzehn Jahren kam er auch insgesamt nur viermal. Er pflegte mehr
auf dem Dorfplatz zu stehen, auf die Dorfgespräche zu hören oder einfach Karten zu
spielen in der Bar”.
331
În original: „Mein Bauch ist bezahlt”.
332
În original: „übertriebene Geschichten von Liebesabenteuern mit deutschen Frauen,
von der deutschen Fastnacht, von Saufereien mit deutschen Freunden, von seiner
Schläue, wenn es darum ging, Meister und Kollegen zu überlisten, und auch vom leicht
verdienten Geld, das er aber in der Bundesrepublik investiert habe”.
333
În original: „Passavanti versuchte mit allen Mitteln, bei Freunden Anschluß zu
finden, in der Hoffnung, sein Leben im Dorf könnte so werden wie es einmal war.
[...] Alles schien ihm festgefügt, ja fremd”.
334
În original: „Wie es einem in der Emigration ergangen ist, kann man nicht mit
Worten beschreiben [...]. Was du alles hörst von den »Deutschen«, sind Märchen”.
335
În original: „Aber durch die Emigration wollte er nicht nur dem Dorfelend
entfliehen – er hatte auch Träume, die Arbeitsemigranten-Träume: viel Geld verdienen
und schnell nach Hause kehren und sich selbstständig machen, vielleicht auch ein

145
Pariul pe care îl face într-o seară cu Giorgio pentru a-şi demonstra „veleităţile
alcoolice” este fatal pentru prietenul său, astfel încât locuitorii nu îl vor res-
pinge numai pentru faptul că a revenit din Germania, ci şi pentru că îl consideră
un criminal. Alungat de la înmormântarea lui Giorgio şi neconsolat de discuţia
cu propria mamă (în care se recunoaşte a fi străin: „În sat nu te mai am decât pe
tine. În fond sunt un străin aici”336, p. 59), Passavanti decide să plece din nou în
Germania, să caute un nou început. În felul acesta, titlul se poate referi nu
numai la întoarcerea în Italia a personajului, ci şi la cea în Germania: fereastra
trenului a fost şi speranţă a reîntoarcerii acasă, dar şi mijlocul ce îl duce la
muncă, e semnul unei duble apartenenţe sau a niciuneia: „completa şi trista
recunoaştere a faptului de a fi perceput întotdeauna un apatrid, un călător, un
exilat, atât în Italia, cât şi în Republica Federală Germană”337. În bagaj va căra
(metaforic) şi cadavrul lui Giorgio...
Dacă în Passavantis Rückkehr fotografiile surprindeau o ipocrită bucurie,
în Das Photo (1980) este prilejul unei comunicări interioare cu cei rămaşi
acasă. Pe drumul cu trenul către fabrica Opel, Peppino (care a petrecut 4 ani în
Elveţia, apoi 16 în Germania) se uită la fotografia de familie şi se adresează
celor dragi. Fata sa, Anna, are doi copii (Rina şi Mario) şi a rămas văduvă, iar
soţia lui, Angelina a rămas cu fiul lor, Rino. Peppino a încercat să o aducă
pe Angelina în Germania, însă starea ei de sănătate s-a înrăutăţit, astfel încât
singura soluţie pentru ei a rămas despărţirea:

Dar tu te-ai îmbolnăvit, nu ai putut suporta clima, singurătatea, locuinţa mică.

Nu puteai să îţi închipui o viaţă întreagă în această ţară. Aşa că pentru noi
a rămas doar despărţirea, despărţirea emigranţilor. Patru săptămâni pe an avem
voie să ne vedem, de şaisprezece ani, patru săptămâni pe an să ne vedem, să ne
atingem, să ne iubim. Ce fel de viaţă este asta, ce fel de căsnicie!338 (p. 32)

Singura posibilă alinare este dată de telefonul pe care îl poate da o dată pe

săptămână, de aduce iluzia prezenţei şi atingerii femeii iubite, dar care
dublează costul întreţinerii: „Însă întâi rămâne distanţa dintre noi doi. Lung de

Geschäft aufmachen und Einfluss und Ansehen gewinnen im Dorf. Jedes Jahr der
Emigration hatte jedoch etwas an seinen Luftschlössern zerstört, so dass sie schon nach
fünf Jahren in Trümmern lagen”.
336
În original: „Im Dorf habe ich nur noch dich. Letztendlich bin ich hier ein Fremder”.
337
Benedetta Mannino, op.cit., p. 230. În original: „la piena e trista consapevolezza
dell’essersi sentito sempre un senza patria, un viaggiatore, un esiliato, sia in Italia,
sia nella Rebublica Federale Tedesca”.
338
În original: „aber du bist krank geworden, hast das Klima nicht vertragen, die
Einsamkeit, die enge Wohnung. Du konntest dir nicht vorstellen, ein Leben lang in
diesem Land. So blieb für uns nur die Trennung, die Trennung der Emigranten, übrig.
Vier Wochen im Jahr dürfen wir uns sehen, seit sechzehn Jahren, vier Wochen im Jahr,
uns sehen, berühren, lieben. Was ist das für ein Leben, was für ein Eheleben!”.

146
două mii patru sute de kilometri este trotuarul dintre noi, dintre mine şi familia
mea”339 (p. 72). Tehnica aduce, astfel, doar un simulacru pe care trebuie să îl
mai suporte timp de cinci ani: „Emigrăm ca înainte, iar tehnologia ne aduce
doar un simulacru al dorinţei, nu anularea emigrării”340 (p. 73).
În timp ce Peppino este revoltat împotriva condiţiilor din Italia care l-au
făcut să emigreze, naratorul prozei Tote Seele kostet 200 DM (Un suflet mort
costă 200 de mărci, 1981) ironizează condiţiile de lucru în Germania, unde
colegul său Oronzo are un accident de muncă, nedeclarat de către şeful lor,
astfel încât rănile sunt tratate superficial, într-un cabinet improvizat şi nu
într-un spital. Oronzo este dat afară, primeşte salariul pe luna în curs, dar şi
200 de mărci, ca o compensaţie pentru cele suferite („Krankengeld”). În felul
acesta, personajul vede adevărata faţă a Germaniei, care nu este dominată de
ordine, de respectarea legilor şi de armonie, toate reprezentând o simplă faţadă:
„Am învăţat că imaginea pe care mi-am făcut-o despre germani nu corespundea
deseori realităţii”341 (p. 74). Fabrica este o „male forse”, o forţă malefică ce
nu iartă pe nimeni: „Fabrica este în primul rând un simbol: se prezintă ca un
impediment, un obstacol, un ceva care minează libera şi voioasa rodire a vieţii
în aspectele sale cele mai simple şi legate de imprevizibilitatea cotidianului”342.
Dramatică este şi Die Tarantel (1980), proză scurtă ce se desfăşoară
pe două planuri, iniţial fără vreo conexiune. Primul fir urmăreşte familia lui
Sirio, stabilită în Germania (în care există deja o generaţie post-migraţie,
a copiilor care se consideră nemţi şi refuză să vorbească italiana). De ziua lui,
Sirio primeşte un disc de la Jürgen, intitulat, La morte bianca. Tarantata
dell’Italsider, germanul crezând că îi face o bucurie dacă îi aduce aminte de
locurile natale. Cântecul menţionează o tarantulă care aduce moartea:

La tarantola non ti morde piú nei campi

la tarantola ti morde in fabbrica
in fabbrica, in fabbrica...
[...] e in un momento, in un momento solo
arriva, arriva la morte, la morte bianca
arriva in fabbrica... (p. 121-122)

339
În original: „Aber vorerst bleibt die Entfernung zwischen uns beiden. Zwei-
tausendvierhundert Kilometer lang ist der Bürgersteig zwischen uns, zwischen mir und
der Familie”.
340
În original: „Wir emigrieren nach wie vor, und die Technik bringt uns nur den
Ersatz einer Sehnsucht, nicht die Aufhebung der Emigration”.
341
În original: „Ich lernte, dass das Bild, das ich mir über die Deutschen gemacht hatte
oft nicht stimmte”.
342
Benedetta Mannino, op.cit., p. 10. În original: „La fabbrica è anzitutto un simbolo:
si presenta come un impedimento, un ostacolo, un qualcosa che mini la libera e gioiosa
fruizione della vita nei suoi aspetti più semplici e legati alla imprevedibilità della
quotidianità”.

147
 Moartea nu aparţine numai trecutului, ci şi unui viitor posibil, căci Sirio
prevesteşte o posibilă reinterpretare: „aduce în discuţie chestiuni vechi, cu noi
înţelesuri. Acum tarantula nu te mai muşcă pe câmp, te muşcă în fabrică, e o
nouă tarantulă”343 (p. 122). Cel de al doilea fir narativ urmăreşte un grup de
germani tineri, dar vicioşi, care aşteaptă doi imigranţi într-o piaţă şi îi atacă.
Este vorba despre acelaşi Sirio (alături de prietenul său Cosimo), care este
omorât. În mod automat, autorităţile dau vina pe imigranţi: „Un grup de tineri
germani ar fi atacat şi urmărit doi străini. O adevărată vânătoare de oameni. [...]
Sigur cei doi italieni au provocat gaşca. [...] Nu pot să îmi imaginez altceva.
[...] Dacă nu ar fi fost ei în ţara asta, nici nu s-ar fi întâmplat aşa ceva”344
(p. 156). Cântecul fusese, prin urmare, premonitoriu: „anche domani morde la
tarantola/ anche domani, anche domani/ morde la tarantola...” (p. 156).
Cu o moarte avem de a face şi în Der Aufbruch (1982), proză mult mai
interesantă ca perspectivă narativă, căci relatarea aparţine unui personaj care se
convinge, la final, că este mort. Protagonistul pare că se trezeşte întins pe o
stradă din centrul oraşului, cu privirile trecătorilor aţintite asupra lui (deşi până
acum, ca Gastarbeiter, fusese ignorat sau, dimpotrivă, tratat inuman, fără ca
societatea-gazdă să înţeleagă faptul că italienii sunt forţaţi de împrejurări să îşi
părăsească ţara):

Stau culcat pe asfalt în centrul oraşului. [...] Dar ce-i cu aceste chipuri deasupra
mea? Ce-i cu acest teatru? [...] Nu înţeleg nici această preocupare bruscă pentru
mine: [...] acceptaţi că suntem forţaţi să trăim viaţa unui Gastarbeiter, iar acum,
când tocmai m-am împiedicat, staţi toţi în jurul meu. [...] Deci, sunt mort? [...]
Nu sunt mort, nici nu vreau să mor, auziţi? Nu m-am mutat în Republica
Federală ca să mor într-o ţară străină345 (p. 175).

Motivele morţii sale rămân bizare, se pare că totul a fost un joc criminal
întâmplător, un bărbat a dat peste el: „A sunat: I am sorry, e doar un joc:
The-stranger-kill-up-game” (p. 176). Încearcă să se convingă de faptul că este

343
În original: „bringe nur alte Sachen wieder, mit neue Bedeutung. Er singe Tarantola
jetzt nix mehr in Feld beiße, jetzt in Fabrik beiße, jetzt neue Tarantola...”.
344
În original: „eine Gruppe deutscher Jugendlicher hätte die zwei Ausländer
überfallen und verfolgt. Eine richtige Menschenjagd. [...] Die zwei Italiener haben
bestimmt die Kerle provoziert. [...] Ich kann mir nichts anderes vorstellen. [...] Wären
sie nicht hier bei uns, würde auch so was gar nicht passieren”.
345
În original: „ich liege jetzt am Boden im Zentrum der Stadt. [...] Aber was sollen
jetzt disese Gesichter über mir? Was soll das ganze Theater? [...] Ich verstehe auch
diese plötzliche Sorge um mich überhaupt nicht: [...] akzeptiert ihr, dass wir
gezwungen sind, im Gastarbeiterdasein zu leben, und jetzt, wo ich nur gestolpert bin,
steht ihr alle um mich herum. [...] Also, ich wäre tot? [...] Ich bin nicht tot, ich will
auch nicht sterben, hört ihr? Ich bin nicht in die Bundesrepublik eingewandert, um
in der Fremde zu sterben”.

148
încă viu, dar treptat îşi pierde încrederea („Sau poate că sunt într-adevăr mort?
[...] Mi-e din ce în ce mai frig”346) este dus la morgă, unde „vorbeşte” cu un alt
cadavru, care îl sfătuieşte să se resemneze cu moartea. Lucrurile par a fi scrise,
hotărâte dinainte, iar Biondi menţionează şi conturarea unei adevărate „tradiţii”
în familiile italiene de a lucra în Germania, de vreme ce copiii iau locul taţilor
în fabrici:

Cumva am senzaţia că suntem continuarea strămoşilor. Au venit aici şi au

muncit ca nişte animale, au acceptat muncile mizere şi salariile mici, s-au
adaptat şi au fost oameni la care ceilalţi se puteau uita de sus. Acum ei sunt
aproape epuizaţi şi noi aşteptăm să le luăm locul. Mă înspăimântă gândul că voi
deveni ca bătrânul meu. Nu vreau să devin ca el, nu vreau ca la patruzeci de ani
să aştept deja să ies la pensie, să aştept, mereu să aştept; să aştept apoi un job
mai bun, să umplu camerele cu lucruri inutile şi în sfârşit să aştept din nou
pensia347 (Das hier ist meine Heimat, Mann!, 1979, p. 165-166).

Dacă această continuitate nu este posibilă, tinerilor nu le rămâne decât întoar-

cerea în Italia, copiii imigranţilor nu au fost luaţi în considerare la momentul
semnării acordurilor dintre ţări:

ne-au luat părinţii pentru economia lor, ne-au folosit părinţii ca pe nişte piese
metalice şi noi înşine am fost aşezaţi cumva ca nişte păpuşi în depozite.
Credeau că nu vom creşte niciodată, că nu o să ne facem mari, nu au luat în
considerare că va veni şi timpul nostru. Pentru noi nu era plănuit niciun loc, nu
am primit niciun contact, niciun loc de muncă 348.

346
În original: „Oder soll ich doch tot sein? [...] Mir wird langsam kalt”.
347
În original: „Irgendwie habe ich das Gefühl, dass wir die Fortsetzung unserer Alten
sind. Sie kamen her und arbeiteten wie Tiere, sie akzeptieren die Drecksarbeiten und
den geringen Lohn, sie passten sich an und waren Menschen, auf die die anderen
heruntersehen konnten. Nun sind sie fast verbraucht, und wir warten darauf, bis wir
ihren Platz einnehmen können. Mir wird grauslig bei dem Gedanken, so wie mein Alter
zu werden. [...] Ich will nicht werden wie er, ich will nicht schon mit vierzig auf die
Rente warten, warten, immer nur warten; zunächst auf den besseren Job warten, dann
die Stuben füllen mit unsinnigem Zeug und schließlich wieder warten, auf die Rente”.
348
Franco Biondi, Abschied der zerschellten Jahre. Novelle, aus der Reihe Südwind-
Literatur, Herausgegeben von Rafik Schami, Gino Chiellino, Jusuf Naoum und Franco
Biondi, Neuer Malik Verlag, Kiel, 1984, p. 24-25. În original: „sie haben unsere Eltern
geholt für ihre Wirtschaft, sie haben unsere Eltern wie Eisenstücke verarbeitet, und wir
selbst wurden gewissermaßen wie kaputte Puppen in Abstellräume gestellt. Sie
dachten, wir würden nie wachsen, wir würden nie groß werden, sie haben nicht damit
gerechnet, dass auch unsere Zeit kommen würde. Für uns war kein Platz eingeplant,
wir kriegen keinen Anschluß, keine Lehrstelle”.

149
 Romanele Die Unversöhnlichen – Im Labyrinth der Herkunft (1991),
In deutschen Küchen (1997), Der Stau (2001) şi Karussellkinder (2007) îl au
ca protagonist pe Dario Binachi, pendulând între aproape şi departe, între eu
şi celălalt349. Mai mult, în Der Stau, Dario apare ca scriitor, deci ca un alter
ego al lui Biondi, „autor de limbă germană, dar cu o limbă străină”350 (Der
Stau, p. 119), pentru care limba, literatura şi spaţiul sunt câmpuri de luptă:
„Limba, literatura sunt spaţii care ca toate celelalte, pot fi ocupate, uzurpate,
locuite – când locuieşti în străinătate – una este la fel de invizibilă şi nelimitată
ca cealaltă”351. Întoarcerea fizică a lui Dario în locurile natale este de fapt una
mentală, căci legăturile cu trecutul nu mai pot fi refăcute: „Acest peisaj a
reprezentat odinioară identitatea mea. Nu, nu mai sunt legat de el. Nici înfrăţit,
nici însurat; astăzi este o relicvă, originea pierdută”352 (Die Unversöhnlichen,
p. 291). Consecinţele emigrării la nivel individual sunt aşezate în centrul
romanului Die Unversöhnlichen, care urmăreşte metamorfozele identităţii şi
a relaţiilor cu celălalt.
În descrierea romanului Kostas’ stille Jahre (Anii liniştiţi ai lui Kostas),
este evitată utilizarea termenului „migrant”, astfel încât se precizează doar că
momentele surprinse din viaţa protagonistului (la mijlocul anilor ’80 şi începu-
tul anilor ’90) au un background „intercultural”353.
Diversificarea tematică progresivă a textelor lui Biondi este semnul
devenirii ca scriitor, după Chiellino354. Deşi se declară mult mai apropiat de
limba germană, limbă a cotidianului şi a literaturii în care scrie355, Biondi îşi
păstrează jurnalul în italiană356. Care este contribuţia adusă de migranţi lite-
raturii germane?

Deja scriind în limba germană augmentăm literatura germană. Pe deasupra o

îmbogăţim din punct de vedere lingvistic prin anumite formulări, anumite
transgresiuni ale regulilor limbii germane, anumite metafore. Îi adăugăm

349
Rosaria Pugliese, op. cit., p. 74. În original: „ zwischen Nähe und Ferne, Eigenem
und Fremden”.
350
În original: „deutschsprachiger Autor mit fremder Zunge“.
351
Franco Biondi, Die Unversöhnlichen, Heliopolis, Tübingen, 1991, p. 248. În
original: „Die Sprache, die Literatur sind Räume wie alle anderen, sie können besetzt,
usurpiert werden, man kann in ihnen wohnen, wie man in der Fremde wohnt, der eine
ist genauso unsichtbar und grenzenlos wie der andere”.
352
În original: „Diese Landschaft war einst meine Identität gewesen. Nein, ich war mit
ihr nicht mehr verwandt. Weder verschwistert, noch verschwägert; heute war sie
reliquia, l’origine perduta”.
353
Vezi Franco Biondi, Kostas’ stille Jahre, Pro Business, Berlin, 2012.
354
Vezi Carmine Chiellino, Die Reise hält an, ed. cit., p. 25.
355
Franco Biondi, interviu în Carmine Chiellino, Die Reise hält an, ed. cit., p. 26. În
original: „Mit der deutschen Sprache bin ich vertrauter als mit der italienischen”.
356
Idem, ibidem, p. 27.

150
 conţinut, cred eu, şi prin faptul că aducem o serie de experienţe (proprii şi ale
altor naţiuni) astfel încât se dezvoltă noi forme, noi moduri de creaţie357.

Prin urmare, nu spaţiul propriu-zis este cel în care personajele lui Biondi
se regăsesc după atâtea pendulari, căci autorul consideră că limba este primor-
dială în conturarea unui acasă.
Aceeaşi judecată îl caracterizează şi pe Gino Carmine Chiellino, intelec-
tualul de origine italiană care va prefera poezia pentru caracterul laconic, dar
sugestiv al versurilor: „meine Sprache/ grenzt mich ab”358. Migrantul este izolat
de ceilalţi prin limba sa maternă distinctă, dar şi spaţial, prin ghetoizare, care
nu se limitează la conturarea unui univers fizic închis, ci presupune şi o
separare la nivel mental, o construcţie de ziduri simbolice care nu permit
contactul cu celălalt:

ein Getto
aus alten Häusern
und Baracken
mit Mauer und Stacheldraht
würde nicht ausreichen
nicht einmal aus Paragraphen

ein Getto muss

durch den Kopf gehen

es sind
offene Wände
die uns einmauern359

Înstrăinarea îi afectează şi pe cei rămaşi acasă, pentru care singurul timp

care mai contează este al întoarcerii rudelor sau al contactului cu acestea. La fel
ca la Biondi, concediul anual, scrisorile sau telefonul dat în fiecare duminică
sunt singurele repere ale temporalităţii:

seit deine Kinder weg sind

[...]

357
Idem, ibidem, p. 34. În original: „Schon indem wir auf deutsch schreiben, bereichern
wir die deutsche Literatur. Überdies bereichern wir sie in sprachlicher Hinsicht durch
bestimmte Formulierungen, bestimmte Überschreitungen der deutschen Regeln,
bestimmte Metaphern. Wir bereichern sie, glaube ich, auch dadurch, dass wir eine
Reihe von Erfahrungen mitbringen, die eigenen und auch die der anderen Nationen,
und dadurch neue Formen entwickeln, neue Arten des Gestaltens”.
358
În poemul Verstummung, din vol. Gino Chiellino, Weil Rosa die Weberin...
Ausgewählte Gedichte. 1977-1991, Thelem Verlag, Dresden, 2005, p. 9.
359
Getto, în Idem, ibidem, p. 16.

151
 du wartest
der Briefträger
[...]
Sonntag ist jener Tag, an dem
das Telefon klingelt
das Jahr ist so lang
wie die Ferien deiner Söhne360

Spre deosebire însă de prozator, Chiellino este interesat şi de modul în

care Gastarbeiterii se raportează la o memorie colectivă şi la istoria germanilor.
O vizită la lagărul de concentrare de la Dachau trebuie să rămână în amintire:

wir besuchen Dachau

mein Vater, ein Bauer aus Kalabrien,

nimmt einen Stein
nach Hause mit

er will diesen Ort

nicht vergessen361

Aşadar, cei doi autori de origine italiană cuprind, în textele lor, cele mai
importante aspecte ale vieţii Gastarbeiterilor din Germania Federală, astfel
încât scrierile au un caracter documentar pregnant. Indiferent dacă avem de a
face cu proza lui Biondi (detaliată în ceea ce priveşte, spre exemplu, simpla
desfăşurare a unei zile la muncă) sau cu poezia lui Chiellino (destul de narativă
şi ea, dar care urmăreşte doar puncte-cheie sau imagini simbolice), textele lor
sunt reprezentative pentru modul în care se conturează o primă etapă a lite-
raturii migrante postbelice.

Emine Sevgi Özdamar se naşte în 1946 în oraşul Malatya, din estul

Turciei, iar între 1965 şi 1967 ajunge ca Gastarbeiter în Berlin. Se întoarce la
Istanbul pentru studii de teatru, apoi se reîntoarce la Berlin. Un parcurs similar
are personajul ei din volumul de povestiri Mutterzunge. Protagonista (fără

360
Mutter, în Idem, Mein fremder Alltag, Reihe Südwind-Literatur, Herausgegeben von
Franco Biondi, Jusuf Naoum, Rafik Schami und Gino Chiellino, Neuer Malik Verlag,
Kiel, 1984, p. 30.
361
Dachau, în Idem, ibidem, p. 65.

152
nume) se mută la Berlin şi încearcă să o ia de la zero, însă ceea ce descoperă
aici este faptul că, treptat, îşi pierde limba maternă, aşa cum repetă de câteva
ori: „Dacă aş şti în ce moment mi-am pierdut limba maternă”362. Cuvintele din
limba maternă, turca (Muttersprache), îi apar acum mai mult în vis. Chiar şi la
întoarcerea în Turcia mama personajului observă: „Ţi-ai lăsat jumătate din păr
în Alamania”363 (p. 9), astfel încât, după experienţa germană, limba turcă pare
mai degrabă o limbă străină (Fremdsprache): „Frazele înseşi îmi sunau în
urechi ca o limbă străină învăţată bine” (p. 9); „Caracterele îmi apăreau în faţa
ochilor ca nişte scrieri străine”364 (p. 11).
Problema limbii materne şi a pierderii ei nu este însă nouă ori singulară:
„Sunt nefericită în limba mea. [...] Cuvintele sunt bolnave. [...] De cât timp are
nevoie un cuvânt pentru a redeveni sănătos? Se spune că oamenii îşi pierd
limba maternă în ţări străine. Nu se poate să îţi pierzi limba maternă în propria
ţară?”365. Acest lucru se întâmplă pentru că bunicul ei a învăţat alfabetul arab
înainte de reformele lui Atatürk, în timp ce naratoarea se descurcă numai cu
alfabetul latin – în acest context, ea simte că îi lipsesc rădăcinile. Interzicerea
de a mai folosi alfabetul arab aduce cu sine o disociere a sinelui: „Această
interdicţie însemna să îmi reteze jumătate din cap” (Mutterzunge, p. 29)366;
„Bunicul meu ştia numai alfabetul arab, eu ştiam numai alfabetul latin; asta
înseamnă că, dacă eu şi bunicul am fi devenit muţi şi ar fi trebuit să ne
povestim ceva doar în scris, nu am fi putut să comunicăm. Poate întâi înapoi la
bunicul, apoi pot găsi drumul către mama şi limba mea maternă” (Mutterzunge,
p. 14)367. De aceea protagonista îşi doreşte să se întoarcă în Berlinul de Est,
pentru a învăţa acolo limba arabă, astfel încât ea devine o „colecţionară de
cuvinte” („Wörtersammlerin“ în original) (Mutterzunge, p. 48). Scrierea nouă,
latină, presupune o pierdere a memoriei culturale, care afectează atât familia,

362
Emine Sevgi Özdamar, Mutterzunge. Erzählungen, Kiepenheuer & Witsch, Köln,
1998, p. 11. Toate citatele din Mutterzunge vor face referire la această ediţie.
363
„Du hast die Hälfte deiner Haare in Alamania gelassen“.
364
În original: „[D]ie Sätze selbst kamen in meine Ohren wie eine von mir gut gelernte
Fremdsprache“; „Die Schriften kamen auch in meine Augen wie eine von mir gut
gelernte Fremdschrift“.
365
Idem, Seltsame Sterne starren zur Erde. Wedding-Pankow 1976/77, Kiepenheuer &
Witsch, Köln, 2003, p. 23. În original: „Ich bin unglücklich in meiner Sprache. [...] Die
Wörter sind krank. [...] Wie lange braucht ein Wort, um wieder gesund zu werden?
Man sagt, in fremden Ländern verliert man die Muttersprache. Kann man nicht auch in
seinem eigenen Land die Muttersprache verlieren?”.
366
În original: „Dieses Verbot ist so, wie wenn die Hälfte von meinem Kopf
abgeschnitten ist”.
367
În original: „[M]ein Großvater konnte nur arabische Schrift, ich konnte nur
lateinischen Alphabet, das heißt, wenn mein Großvater und ich stumm wären und uns
nur mit Schrift was erzählen könnten, könnten wir uns keine Geschichten erzählen.
Vielleicht erst zu Großvater zurück, dann kann ich den Weg zu meiner Mutter und
Mutterzunge finden”.

153
cât şi individul. Naratoarea se luptă, aşadar, pentru recâştigarea trecutului –
care nu este în mare măsură personal, ci ţine de un patrimoniu familial, însă
legătura cu rudele nu se poate păstra fără a avea o limbă comună. Personajul îl
descoperă pe Ibni Abdullah, profesor de arabă, de la care va lua lecţii în mod
regulat. Ea pendulează, aşadar, între estul Berlinului, unde ea însăşi locuieşte,
şi vestul oraşului, unde locuieşte Ibni şi unde poate învăţa araba: „Tranziţia
culturală de la Vest înapoi către Est este răsturnată în momentul în care ea
trebuie să treacă din Berlinul de Est către Vest pentru a merge la cursuri. Ibni
Abdullah este în acelaşi timp mentorul şi încarnarea Islamului”368. Camera de
scris a lui Ibni, unde ea învaţă, se transformă într-o încăpere a amintirilor şi a
aducerilor-aminte, unde reuşeşte să lege trecutul de prezent şi de viitor, într-un
continuum care până atunci fusese detrămat, fragmentat.
Limba arabă rămâne ca o „heritage language“ pentru protagonistă, un
idiom care se referă în mod tradiţional la o limbă moştenită în familie, distinctă
de ceea ce utilizează societatea dominantă:

Această sintagmă se referă în mod tradiţional la o limbă familială, care nu este

cea predominantă în societate, dar care se foloseşte din ce în ce mai mult
începând cu anii 1990 pentru a desemna un idiom cu care individul are o
legătură culturală, dar pe care nu îl stăpâneşte. Spre exemplu, ca atunci când
cineva nu utilizează în mod activ limba grupului etnic din care provine 369.

Deşi declară, foarte plastic, faptul că într-o limbă străină cuvintele nu pot
avea copilărie, „In der Fremdsprache haben Wörter keine Kindheit“ (Mutter-
zunge, p. 44), germana nu înseamnă să se lase integrată într-o societate străină,
ci devine mediul prin care îşi poate reconstrui trecutul identitar, care o va
întregi şi o va ajuta să îşi clădească şi viitorul: „Der Blick zurück wird durch
den Blick nach vorn ersetzt“370. Dar în acelaşi timp personajul poate învăţa

368
Brigid Haines, Margaret Littler, Contemporary Women’s Writing in German.
Changing the Subject, Oxford University Press, Oxford, 2004, p. 124. În original: „The
cultural transition from West back to East is reversed, as she has to cross from East to
West Berlin to receive her tuition. Ibni Abdullah is both a teacher and embodiment
of Islam”.
369
John Petersen, Sprache und Migration, Universitätsverlag Winter, Heidelberg,
2015, p. 19. În original: „[D]ieser Terminus bezieht sich traditionell auf eine
Familiensprache, die nicht die dominante Sprache der Gesellschaft ist, seit der 1990er
Jahren wird er jedoch auch zunehmend verwendet, um eine Sprache zu bezeichnen, zu
der ein Mensch zwar eine kulturelle Beziehung hat, die er aber selbst nicht beherrscht,
wie z.B. wenn man die angestammte Sprache der eigenen ethnischen Gruppen nicht
aktiv spricht”.
370
Georg Kremnitz, Mehrsprachigkeit in der Literatur. Wie Autoren ihre Sprachen
wählen. Aus der Sicht der Soziologie der Kommunikation, Praesens/ Verlag für
Literatur- und Sprachwissenschaft, Wien, 2004, p. 181.

154
numai în această ţară străină, într-un context nou, cu alţi oameni, limba buni-
cului său. Ea devine o figură similară lui Ianus bifrons: atât trecutul (araba), cât
şi viitorul (germana) sunt proiectate de ea într-un nou construct. Pentru a-şi
umple/configura propria identitate, naratoarea are nevoie de toate cele trei
limbi: „o turcoiacă ce trăieşte în Berlin şi decide să înveţe araba ca să îşi umple
nişte goluri identitare”371. Ea îşi descoperă straturile sinelui, rădăcinile, dar şi
originea întregii sale culturi: araba ca Großvaterszunge şi idiom religios al
Coranului, limba turcă drept Mutterzunge şi germana ca Fremdsprache
(„Aventura amoroasă cu profesorul ei [...] îi permite să se confrunte cu
diferitele straturi istorice prezente în cultura contemporană turcă şi să explore-
ze complexa şi ambivalenta moştenire a Islamului”372). Identitatea este aşadar
văzută ca un palimpsest, iar istoria individuală menţine şi urmează structura
colectivului, în timp ce limba este înţeleasă visceral: „Se spune că limba nu are
oase. Mi-am sucit limba în germană şi deodată am fost fericită – acolo la teatru,
unde tramele tragice te ating şi promit în acelaşi timp o utopie”373. La finalul
acestei călătorii (fizice şi mai mult, lingvistice), naratoarea conchide: „M-am
îndrăgostit de bunicul. Cuvintele pe care le-am căutat pentru a prinde dragostea
aveau toate copilăria lor” (Mutterzunge, p. 46). Originea rămâne mereu ca un
fir conducător al identităţii, lasă mereu urme şi este redescoperită în cadrul
unor noi experienţe: „Originile nu dispar, dar se estompează uneori pentru a
reapărea. Istoria înaintează gârbovită, memoria pândeşte pentru a se insinua”374.
Bineînţeles, povestirea nu este singurul text al autoarei, dar şi volume
precum Die Brücke vom Goldenen Horn, Seltsame Sterne ori Das Leben ist
eine Karawanserai hat zwei Türen aus einer kam ich rein aus der anderen ging
ich raus (1992) au ca punct de pornire drumul unei Gastarbeiterin la Berlin
(oraş ce devine un cronotop personalizat, în care sunt înregistrate imixtiuni
culturale est-vest) şi pendulările dintre Germania şi Turcia. Ultimul roman a
fost şi centrul unui adevărat scandal în jurul anului 2006, pentru că Feridun
Zaimoglu a fost acuzat că a plagiat-o pe Özdamar în romanul Leyla (2006).
Frankfurter Allgemeine Zeitung sau varianta online a Spiegel documentează
amănunţit opiniile, învinuirile şi explicaţiile. Dar ambele texte sunt bazate pe
experienţe personale, destine care s-au dovedit a fi similare. Apărute la aceeaşi

371
Brigid Haines, Margaret Littler, op. cit., p. 4. În original: „a Turkish woman living
in Berlin who decides to learn Arabic as a way of filling in some of the gaps in her
identity“.
372
Idem, ibidem. În original: „The love affair with her teacher [...] enables her to
encounter the various historical layers present in contemporary Turkish culture and
to explore the complex and ambivalent heritage of Islam”.
373
Emine Sevgi Özdamar, Der Hof im Spiegel. Erzählungen, Kiepenheuer & Witsch,
Köln, 2005, p. 128. În original: „Man sagt, die Zunge hat keine Knochen. Ich drehte
meine Zunge ins Deutsche, und plötzlich war ich glücklich – dort am Theater, wo die
tragischen Stoffe einen berühren und zugleich eine Utopie versprechen“.
374
B. Venkat Mani, op. cit., p. 117. În original: „Origins do not disappear, but they
occasionally fade in order to reappear. History slouches, memory lurks”.

155
editură, romanele relatează devenirea câte unui personaj feminin care emigrea-
ză din Turcia şi ajunge într-un azil de refugiaţi din Germania. Özdamar se
inspiră din propria viaţă, în timp ce Zaimoglu „documentează” experienţa
mamei şi a mătuşii lui, astfel încât se va justifica prin faptul că paralelismele
textuale nu reprezintă influenţe, ci adevărate „locuri comune”, în sensul în care
destinul imigranţilor este întotdeauna acelaşi (iar femeile s-ar fi cunoscut cu
adevărat şi şi-ar fi povestit reciproc trăirile). Matricea textuală este deci rezulta-
tul unei „scheme” colective a trăitului şi a cotidianului, şi nu a unei remodelări
sau parafrazări. Deşi Özdamar reprezintă varianta feminină a Gastarbeiterului
tradiţional, este remarcabil modul în care alege să înţeleagă componenta lingvis-
tică a migraţiei, care pare să fie primordială în textele sale.

Având în vedere faptul că relaţiile germano-turce au o întreagă istorie,

iar minoritatea de origine turcă este numeroasă pe teritoriul actualei Germanii,
autorii de origine turcă sunt foarte vizibili. Dintre aceştia, Zaimoglu este
productiv atât în plan literar, cu numeroase volume publicate, cât şi în plan
jurnalistic (el colaborând cu diferite publicaţii precum Die Zeit, Frankfurter
Allgemeine Zeitung, Der Spiegel etc.). Dar relevante sunt, pentru început,
o serie de informaţii biografice. Feridun Zaimoglu s-a născut ca Feridun
Zaimoğlu în 1964, în Bolu, în Turcia. După aproape doi ani, părinţii au hotărât
să se mute în Germania Federală, ei făcând parte din generaţia acelor Gast-
arbeiteri sau guest-workers aduşi prin acordurile bilaterale dintre RFG şi diferite
state precum Turcia, Maroc, Italia etc. A trăit în Berlin, München şi în cele din
urmă s-a stabilit la Kiel. Ţinând cont de faptul că a fost deja educat în limba
germană, era clar că orice activitate literară va avea de a face cu această limbă,
şi nu cu materna, turca, spre deosebire de alţi scriitori care au venit în Germa-
nia maturi fiind şi au scris în germana ce reprezenta o limbă complet străină.
Deja pentru Feridun Zaimoglu, care îşi schimbă scrierea originală a numelui,
pentru că litera ğ nu există în alfabetul german, germana nu mai poate fi con-
siderată Fremdsprache, ci Zweitsprache, limba a doua. De altfel, în momentul
în care a fost introdus într-un dicţionar al scriitorilor (Kindlers Literatur
Lexikon, 2009), editorii i-au păstrat acel yumuşak, păstrând pronunţia turcă
Zime-ou-loo, faţă de pronunţia naturalizată Tsime-og-loo, deşi scriitorul declară
că a renunţat la scrierea originală şi critică „fidelitatea” faţă de original: „Am
eliminat semnul diacritic. Dar în articolul despre mine au preferat fidelitatea
faţă de original”375. Aşadar, el poate fi considerat portavocea populaţiei turce

375
Vezi Tom Cheesman, „Preface”, în vol. Feridun Zaimoglu, Edited by Tom
Cheesman and Karin E. Yeşilada, Peter Lang Verlag, Bern, 2012, p. 1-11, aici p. 3. În
original: „Den Querbalken [...] habe ich abgeschafft. Im Eintrag zu meiner Person legt
man jedoch Wert auf Originaltreue”.

156
din a doua, eventual şi a treia generaţie, şi este încă judecat (chiar şi literar) în
principal prin prisma originii sale. Pe de altă parte însă, respectarea scrierii
originale poate însemna şi refuzul de a-l asimila pe acest scriitor cu preţul
pierderii acestor origini, componentă a identităţii sale.
Totuşi, din punct de vedere tematic, Zaimoglu nu se îndepărtează de
scriitorii din prima generaţie, căci scrierile sale atrag atenţia asupra proble-
melor sociale, asupra problemelor de integrare cu care se confruntă minoritatea
turcă de pe teritoriul Germaniei. El se situează împotriva discriminărilor de
natură rasială, denunţă eşecul multiculturalismului – cum o va face şi Merkel
mai târziu. Debutul său literar este marcat prin volumul Kanak Sprak, publicat
în 1995, al cărui subtitlu, 24 Mißtöne vom Rande der Gesellschaft („24 de false
înregistrări de la marginea societăţii”), evidenţiază caracterul periferic al vocilor,
al personajelor. Aparent, Zaimoglu adună aici interviuri cu 24 de bărbaţi de
origine turcă, iar replica feminină va veni în 1998 cu Koppfstoff. Kanaka Sprak
vom Rande der Gesellschaft (se pare că, citind primul volum, chiar ar fi primit
propuneri din partea cititoarelor ca ele să fie următoarele intervievate376. Titlul
acestei replici trimite atât la gândirea feminină (Stoff im Kopf), cât şi la simbolul
vălului islamic (Stoff auf dem Kopf)377. Zaimoglu simulează non-ficţiunea prin
apelul la stilul jurnalistic, ironizând astfel toate reportajele realizate de germani
despre minoritatea turcă, considerându-le părtinitoare, şi nu obiective, aşa cum
ar trebui să fie o cercetare sociologică: „Volumul prelucrează în mod provo-
cator un gen non-ficţional care a devenit comun în Germania anilor 1980: cărţi
explicând viaţa turcilor în Germania, înconjuraţi de nativi nemţi, bazate pe
interviuri de tip povestea-vieţii, produse de jurnalişti, sociologi şi etnografi”378.
Dacă subalternul lui Gayatri Spivak nu putea vorbi379, Zaimoglu consi-
deră că este momentul ca marginalul să fie scos în prim-plan. Care este premisa
sau intenţia volumului? Naratorul lui Zaimoglu, intervievatorul, porneşte, în
prefaţă, de la o întrebare legată de viaţa acestor Kanake în Germania, cărora li
s-a pus ca etichetă un termen peiorativ:

376
Beverly M. Weber, „Beyond the Culture Trap: Immigrant Women in Germany,
Planet-Talk, and a Politics of Listening, Women”, în German Yearbook 21 (2005),
p. 16-38, aici p. 27: „Having read Kanak Sprak, women offered to be a part of the
women's book”.
377
Thomas Ernst, Literatur und Subversion: Politisches Schreiben in der Gegenwart,
Transcript Verlag, Bielefeld, 2013, p. 335.
378
Tom Cheesman, „Feridun Zaimoğlu – `Kanak Attak`: Turkish Lives and Letters in
German”, în German Literature and Letters, 55:2 April 2002, Blackwell Publishers,
Oxford, p. 180-195, aici p. 183. În original: „The book provocatively reworked
a non-fiction genre which had become commonplace in Germany in the 1980s: books
explaining Turkish life in Germany, framed by German natives, based on life-story
interviews, variously produces by journalists, sociologists and ethnographers”.
379
Vezi Gayatri C. Spivak, „Can the Subaltern Speak?”, în Patrick Williams, Laura
Chrisman (eds.), Colonial Discourse and Post-Colonial Theory. A Reader, Harvester
Wheatsheaf, London/ New York, 1993, p. 66-111.

157
 Eu mi-am pus (dar şi altora) întrebarea era cum trăieşte un Kanak în Germania.
Kanak, o etichetă care după mai mult de 30 de ani de istorie a imigraţiei turcilor
nu este numai un termen peiorativ sau o înjurătură, ci şi un nume pe care îl
poartă copiii Gastarbeiterilor din a doua şi în special a treia generaţie380.

Ce fel de personaje sunt etichetate astfel? Şomeri, dealeri de droguri, gigolo

(este prezent deseori un soi de transfer de gen) etc., toţi având sentimentul
resemnării ori al revoltei cauzate de apartenenţa la o cultură (aproape) greşită.
Unul dintre personaje, Hakan, spune că joacă în liga blestemaţilor381. Termenul
Kanak nu este o inovaţie de-a lui Zaimoglu, ci mai degrabă contextul în care
îl foloseşte. Este definit ca un termen colonial ce însemna „om” şi se referea la
autodefinirea populaţiei din Polinezia şi Marea Sudului382. Însă astăzi repre-
zintă o jignire la adresa străinilor, a foştilor Gastarbeiteri, în special turci şi
italieni, sau o generalizare a celor cu un nivel precar de educaţie383. Ulterior,
termenul devine sinonim pentru sclav, iar termenul va fi preluat în Europa cu
conotaţii negative384. Fenomenul mai trimite şi la anumite „expoziţii” în care în
oraşele europene se aduceau nativi din colonii, ca la un zoo uman, aşa-numitele
Völkerschau. În timp, Kanak devine tot mai utilizat în spaţiul public şi începe
să se refere la cetăţenii de origine turcă (şi nu numai), dar mereu cu această

380
Feridun Zaimoglu, Kanak Sprak: 24 Mißtöne vom Rande der Gesellschaft, Rotbuch
Verlag, Hamburg, 1995, p. 9. În original: „Wie lebt es sich als Kanake in Deutschland,
war die Frage, die ich mir und anderen gestellt habe. Kanake, ein Etikett, das nach
mehr als 30 Jahren Immigrationsgeschichte von Türken nicht nur Schimpfwort ist,
sondern auch ein Name, den »Gastarbeiterkinder« der zweiten und vor allem der dritten
Generation mit stolzem Trotz führen”.
381
Idem, ibidem, p. 84. În original: „Ich spiel in der Liga der Verdammten”.
382
Idem, ibidem, p. 11, dar şi Carol W. Pfaff, apud Liesbeth Minnaard, New Germans,
New Dutch. Literary Interventions, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2008,
p. 145. În original, Minnaard explică: „Pfaff [...] retraces the appearance of the term in
German discourse back to Germany’s colonial period. She locates its origin in the
colonies in the Bismarck Archipelago where the term ‘Kanakas’ signified the
indigenous population. This last explanation connects the contemporary hate speech
meaning of the term to the racist discourse of colonial domination”.
383
Pasquale Gallo, „Feridun Zaimoglus Kanak Sprak und German Amok oder die
Faszination für das >koloniale Wort<”, în Carmine Chiellino, Natalia Shchyhlevska
(Hg.), Bewegte Sprache. Vom ›Gastarbeiterdeutsch‹ zum interkulturellen Schreiben,
ed. cit., p. 105-121, aici p. 106. În original: „Kanake – es ist ein zur Beschimpfung
gewordenes koloniales Wort. Was heute abwertend für Ausländer, ehemalige
Gastarbeiter, besonders Türken und Italiener, benutzt wird und im Allgemeinen für
jemanden, der als ungebildet, einfältig, oder Dummkopf gilt, bedeutete ursprünglich
einfach «Mensch» und war die Selbstbezeichnung der Eingeborenen Polynesiens und
der Südseeinseln”.
384
Idem, ibidem. În original: „Kommt zu der Abwertung des Wortes eine neue
Bedeutung hinzu, indem es als Synonym für Sklaven gebraucht wurde”.

158
tentă de discriminare rasială385. Zaimoglu încearcă să deturneze semnificaţiile
termenului, arătând că identităţile nu trebuie numai conferite din exterior:

Kanak»este o identitate parodică, un construct artificial şi intenţionat alune-

cos: Zaimoğlu neagă faptul că numai «germanii turci», «turcii germani» sau
cetăţenii germani «de altă etnie» pot fi Kanaken sau Kanakstas. În schimb,
este o categorie politică: «Mulţi germani sunt Kanakstas. Tu eşti Kanaksta în
momentul în care cercetezi societatea». [...] Lansarea Kanak drept un label
cultural urmăreşte să facă vizibilă artificialitatea şi rigiditatea identităţilor
atribuite în mod convenţional, derivate din istoria colonialismului şi a migra-
ţiilor postcoloniale386.

Aşadar, nu avem de a face cu un sociolect („cartea nu documentează un

sociolect, ci mai degrabă produce un limbaj artificial care există în această
formă doar ca invenţie literară”387), ca urmare a imixtiunilor ficţiunii: „În
Kanak Sprak am introdus personaje reale şi le-am lăsat să vorbească drept
naratori subiectivi”388. Câtă autenticitate se află, aşadar, în texte? Limba este
luată „din stradă”, filtrată prin reportofon, iar banda magnetică este cea care
„traduce” realitatea în ficţiune, transformând totul într-un performance în care
sunt prezente limbile turcă (în mod latent) şi germană. Are loc remodelarea
unui discurs discriminatoriu legat de Kanak într-unul în care este celebrată

385
Tom Cheesman, Feridun Zaimoğlu – `Kanak Attak`, ed. cit., p. 193. În original:
„Kanak generally still signifies what it always did – a derogatory term of racist abuse –
with the difference that it is no longer taboo in public discourse”.
386
Idem, ibidem, p. 187. În original: „Kanak is a parody identity, a flagrant artificial
and intentionally slippery construct: Zaimoğlu denies that only «Turkish Germans» or
«German Turks», or only «ethnically non-German» German denizens and citizens can
be Kanaken or Kanakstas. Instead it is a political category: «Viele Deutsche sind
Kanakstas. Du bist im dem Moment Kanaksta, wo du die Gesellschaft durchschaust».
[...] The launch of Kanak as a cultural label aimed to make visible the artificiality and
rigidity of the conventionally ascribed identities derived from the history of colonialism
and postcolonial migrations”.
387
Yasemin Yildiz, „Critically Kanak: A Reimaginaiton of German Culture”, în
Andreas Gardt, Bernd Hüppauf (eds.), Globalization and the Future of German,
Mouton de Gruyter, Berlin, New York, 2004, p. 319- 340, aici p. 324. În original: „the
book does not document a sociolect, but rather produces an artificial language which in
this form exists only as a literary invention”.
388
Feridun Zaimoglu, „«Kanak Sprak» nach achtzehn Jahren. Die Geister, die ich rief”,
în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 17.06.2012, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/kanak-sprak-nach-achtzehn-jahren-die-
geister-die-ich-rief-11788124.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original:
„In Kanak Sprak habe ich echte Figuren in die Fiktion überführt und sie als
Ich-Erzähler sprechen lassen”.

159
identiatea germano-turcă: ruşinea este transformată în emblemă cu care perso-
najele defilează provocator; limbajul lui Zaimoglu e un marker al identităţii,
formată pe modelul creolizării. Jocurile lingvistice subversive arată, spre deose-
bire de alte scrieri ale autorilor de origine turcă (precum Emine Sevgi Özdamar),
o detaşare de chestiunea „rădăcinilor” pierdute: parodierea stereotipurilor etnice
şi a opoziţiei Orient/ Occident marchează intenţia de a depăşi o serie de
markere culturale care, în opinia autorului, nu fac altceva decât să margina-
lizeze comunităţile. În acelaşi timp, limbajul este extrem de violent: „Violenţa
verbală a Kanaken se exprimă printr-o bâlbâială forţată, sacadată, hibridă, fără
punct sau virgulă, cu pause arbitrare şi utilizări improvizate. Un Kanak
vorbeşte limba maternă numai cu greşeli şi dialectul «Alemmanisch» îi este
doar parţial familiar”389. O demonstrează invectivele rapperului Abdurrahman
împotriva culturii pop: „Popul e-o orgie fatală, ceva fără mesaj [...]. Creează
o egalitate în care toată lumea e la fel şi n-are nevoie de subtilităţi, doar mii de
vise cu cavaleri [...]. Popul: cea mai mare prostituată a babylonului”390.
Depăşirea unor polarizări est-vest sau Orient-Occident nu trebuie să se
oprească însă aici. Volumul a dat naştere unei întregi mişcări – Kanak Attak –
un proiect anti-rasist căruia scriitorul îi dă un imbold: „Kanak Attak este o
comunitate de oameni din diverse medii care împărtăşesc angajamentul pentru
eradicarea rasismului din societatea germană”391. Kanak a însemnat o adevărată
mişcare culturală care a presupus revolta migranţilor de a doua sau a treia
generaţie (revolta Kanak vine şi din faptul că la începutul anilor ’90 au existat
manifestări împotriva refugiaţilor sau a străinilor în general – adăposturi incen-
diate, spre exemplu):

A doua şi a treia generaţie de imigranţi iau cu asalt: conştiente, încrezătoare de

sine, expresive şi exersate în mentalitatea mai multor culturi. Căci a fi Kanaksta
nu este o chestiune de naţionalitate, ci de minte. [...] La fel şi Feridun Zaimoglu,
care a trezit la viaţă mişcarea Kanaksta: Kanaksta eşti când priveşti scrutător
Germania! [...] Aici sunt adunate poveşti şi texte ale germanilor străini şi ale

389
Idem, Kanak Sprak: 24 Mißtöne vom Rande der Gesellschaft, ed. cit., p. 13. În
original: „Die Wortgewalt des Kanaken drückt sich aus in einem herausgepreßten,
kurzatmigen und hybriden Gestammel ohne Punkt und Komma, mit willkürlich
gesetzten Pausen und improvisierten Wendungen. Der Kanake spricht seine
Muttersprache nur fehlerhaft, auch das »Alemannisch« ist ihm nur bedingt geläufig”.
390
Idem, ibidem, p. 19. În original: „Pop is ne fatale orgie, ein ding ohne höhre weihen
[...]. Es schafft ne egalität, wo jeder gleich is und keinen feinschliff braucht, nur
tausend träume von rittern [...]. Pop: die große hure babylon”.
391
http://www.kanak-attak.de/ka/about.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În
original: „Kanak Attak is a community of different people from diverse backgrounds
who share a commitment to eradicate racism from German society”.

160
 străinilor germani, într-un manifest al mişcării Kanaksta. O nouă generaţie
dezbate societatea multiculturală pe un ton şocant392.

Totodată, Zaimoglu a colaborat la filmul Kanak Attack!, bazat pe volu-

mele Kanak Sprak şi Abschaum (1997). Până la urmă, nu rămâne singurul
„idiot” care încearcă să schimbe ceva, după cum el însuşi o spune („Sunt
idiotul provinciei, care credea că poate declanşa o ofensivă culturală din nimic:
Kanak Attak”393).
În ceea ce priveşte receptarea, Zaimoglu nu vrea să fie inclus în categoria
acelei Gastarbeiterliteratur, deşi, tematic, acolo s-ar situa, însă, biografic, repre-
zintă următoarea generaţie. În acelaşi timp însă, nu este de acord nici cu denu-
mirea mai largă Migrantenliteratur, pe care o consideră un „cadavru”394. Poate
acceptabilă i se pare sintagma „Literatur der Besiedlung” („literatură a aşezării,
a statornicirii”), pentru a descrie nu procesul, ci rezultatul migraţiei: „Nu migrez,
nu pendulez între Turcia şi Germania în sensul unei imigrări şi emigrări. [...]
Conceptul statornicirii indică biografia: nu numai că suntem aici, dar nu mai
suntem de mult imigraţi, am încetat să fim o generaţie după prima generaţie –
în schimb, ne-am aşezat, ne-am stabilit”395.
Căci o literatură naţională este puţin probabilă, în viziunea sa, prefe-
rând o viziune postnaţională a literaturii: „Unitatea nu este încă definitivă”.
Vest-germanii, est-germanii şi străinii de astăzi sunt poate doar strămoşii unui
popor special pe care îl vor forma peste treizeci de ani. Cert este că mereu va fi
vorba de un provizorat. Faţă de o primă fază a unei Gastarbeiterliteratur,
Zaimoglu abordează circumstanţele societale dintr-o perspectivă mult mai dis-
tanţată, lipsită de patetism şi ancorată în ironie şi sarcasm. Pare, astfel, că luci-

392
Jürgen Lottman, apud Thomas Ernst, op. cit., p. 297. În original: „Die zweite und
dritte Einwanderergeneration bläst zum Angriff: Selbstbewusst, ausdrucksstark und im
Denken in mehreren Kulturen eingeübt. [...] Dann Kanaksta zu sein ist kein Frage
der Nationalität, sondern eine des Kopfes. So auch Feridun Zaimoglu, der die
Kanaksta-Bewegung ins Leben gerufen hat: «Kanaksta bist du, wenn du Deutschland
durchschaut hast!» [...] Hier werden Geschichten und Texte von ausländischen
Deutschen und deutschen Ausländern zu einem selbstbewussten Manifest der
Kanaksta-Bewegung vereinigt. Eine neue Generation setzt sich in einem aufregenden
Ton mit der multikuturellen Gesellschaft auseinander”.
393
În Tom Cheesman, Karin E. Yeşilada, „Ich bin nicht modern/ I m not Modern.
Interviews with Feridun Zaimoglu”, în Feridun Zaimoglu, Edited by Tom Cheesman
and Karin E. Yeşilada, Peter Lang Verlag, Bern, 2012, p. 39-69, aici p. 58-59.
394
Din cauza unor dispute legate de aceste noţiuni va fi şi „expediat” de Chiellino
în volumul său.
395
În Tom Cheesman, Karin E. Yeşilada, op. cit., p. 58-59. În original: „Ich wandere
doch nicht, ich pendle nicht zwischen der Türkei und Deutschland im Sinne einer Ein-
und Auswanderung. [...] Dieser Begriff der Besiedlung weist auf das Biografische:
Man ist nicht nur da, man ist längst schon kein Migrant mehr, längst nicht mehr eine
Generation nach der ersten Generation, sondern man hat es besiedelt”.

161
ditatea autorilor post-Gastarbeit implică o panoramare culturală obiectivă, şi nu
sentimentală, chiar dacă surprinde aceleaşi distincţii şi discriminări etnice.
Totodată, literatura lui Zaimoglu reflectă modul în care o minoritate se poate
coagula, dar şi felul în care aceasta poate influenţa mainstreamul prin atitudi-
nea subversivă (şi nu obedientă şi compătimitoare, ca în Gastarbeiterliteratur).

396

O ţară nouă are mai multe feţe, pe care şi le lasă descoperite treptat de
către cei care îi calcă pragul. Este şi cazul Germaniei şi a modului în care
aceasta se expune în faţa turiştilor sau a imigranţilor. O spune şi Wladimir
Kaminer într-unul dintre volumele sale: „Deutschland hat viele Gesichter”397.
Kaminer este una dintre cele mai active voci în spaţiul literaturii de limbă
germană, având publicate numeroase volume de povestiri, dar, în acelaşi timp,
fiind prezent în mediul online, prin blogul şi pagina de facebook (parcă
nelipsite astăzi unui scriitor... nu neapărat contemporan, nu-i aşa, căci până şi
Caragiale are acum profil pe această reţea de socializare).
Aventura rusului Kaminer (având şi origine evreiască) începe în vara lui
1990, când ajunge în Berlinul de Est, la 23 de ani: „În vara lui 1990 s-a
răspândit la Moscova un zvon: Honecker accepta evrei din Uniunea Sovietică,
ca o formă de compensaţie pentru faptul că RDG-ul nu participase niciodată la
despăgubirile acordate de germani Israelului”398. Pregătirea de inginer de sunet,
dar şi studiile de dramaturgie de la Moscova l-au făcut pe Kaminer mult mai
receptiv în faţa unui spectacular al vieţii: scrierile sale (iniţiate în germană abia
în 1998) surprind mai degrabă particularul decât generalul, inserţia în cotidian
şi în biografic este cât se poate de pregnantă. Avem de a face mai degrabă
cu un melanj între genul jurnalistic, diaristic şi cinematografic, pentru că
„pastilele” reprezentate de povestirile lui sunt anecdote care se focalizează pe
teme cât se poate de diverse, dar urmărind îndeaproape destinul lui Kaminer
sau pe cel al familiei sale.

396
Variante de lucru ale acestui studiu despre Wladimir Kaminer au fost prezentate la
ACED 18 (The 18th Annual Conference of English Deparment), organizată de
Universitatea din Bucureşti în perioada 2-4 iunie 2016 şi la conferinţa anuală
a Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România din 2016.
397
Wladimir Kaminer, Liebesgrüße aus Deutschland, Wilhelm Goldmann Verlag,
München, 2011, p. 11: „Germania are mai multe feţe”.
398
Idem, Russendisko. Povestiri, Traducere de Radu-Mihai Alexe, Editura Idea Design
& Print, Cluj, 2005, p. 5.

162
 Întâi vom analiza cum i se pare că este „primit” în gara Lichtenberg, care
iniţial reprezenta doar un provizorat, Kaminer având în plan un periplu euro-
pean mai vast. Am putut sesiza o oarecare inconsistenţă a volumelor legată de
motivaţia venirii la Berlin. Dacă în Liebesgrüße aus Deutschland ori Ich bin
kein Berliner. Ein Reiseführer für faule Touristen399 sosirea la Berlin pare pur
întâmplătoare400, în Militärmusik401 naratorul mărturiseşte faptul că mama sa
avea o prietenă în RDG pe care a rugat-o să îi facă o invitaţie oficială pentru
a vizita Berlinul (acesta fiind şi volumul care se axează mai mult pe trecutul
sovietic). În orice caz, lui Kaminer şi amicului său Michael le place atmosfera
de sărbătoare din gară, crezând că aceasta este maniera în care germanii îi
întâmpină pe străini402. Însă entuziasmul avea altă cauză: Germania tocmai
învinsese echipa de fotbal a Argentinei şi devenise campioană mondială...
Senzaţia tranzitoriului la momentul venirii celor doi în Lichtenberg carac-
teriza de fapt întregul oraş şi lumea, atât pe cea din care au plecat, cât şi cea în
care au ajuns:

Am avut o singură dată experienţa întâlnirii cu «trecutul» german. Asta a fost în

iulie 1990, în Berlinul de Est. Pe atunci reunificarea era, de facto, deja bifată,
deşi RDG exista încă de iure. Te simţeai ca şi când cursul istoriei s-a oprit
pentru un moment pentru a inspira. Berlinezii de Est au avut unica posibilitate,
în acea vară, de a trăi ceva ce nu a mai existat niciunde în lume: Au trăit
simultan în socialism şi în capitalism403.

Cel care va deveni DJ într-o discotecă destinată imigranţilor ruşi asistă la des-
trămarea vechii Rodina sovietice404, trimiţându-i Liebesgrüße aus Deutschland,

399
Idem, Ich bin kein Berliner. Ein Reiseführer für faule Touristen, Wilhelm Goldmann
Verlag, München, 2007, p. 90.
400
Idem, Onkel Wanja kommt. Eine Reise durch die Nacht, München, Wilhelm
Goldmann Verlag, 2012, p. 27: „La fel ca mulţi ruşi visam atunci la o viaţă nouă pe un
teritoriu necunoscut. Berlin nu trebuia în niciun caz să fie destinaţia, ne vedeam mai
degrabă a fi în trecere spre paradis”. În original: „Wie viele Russen damals träumten
wir von einem neuen Leben auf unbekanntem Territorium. Berlin sollte auf keinen Fall
unsere Endhaltestelle werden, wir sahen uns mehr auf der Durchreise in Richtung
Paradies”.
401
Idem, Militärmusik, Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2003.
402
Idem, Ich bin kein Berliner, ed. cit., p. 90.
403
Idem, Liebesgrüße aus Deutschland, ed. cit., p. 12. În original: „Ich habe nur einmal
eine Begegnung mit dieser deutschen «Vergangenheit» erlebt. Das war im Juli 1990 in
Ostberlin. Damals war die Wiedervereinigung de facto bereits abgehakt, obwohl die
DDR de jure noch existierte. Es fühlte sich an, als hätte der Lauf der Geschichte für
einen Moment haltgemacht, um Luft zu holen. Die Ostberliner hatten in jenem Sommer
die einmalige Gelegenheit, etwas zu erleben, das es so nirgends auf der Welt mehr gab:
Sie lebten gleichzeitig im Sozialismus und im Kapitalismus”.
404
Rodina nu înseamnă numai echivalentul rusesc al Heimatului, ci reprezintă şi un
club din Berlin, vezi Idem, Ich bin kein Berliner, ed. cit., p. 241: „Acest club este patria

163
calde salutări din noua Germanie, noul Heimat: „Eram proaspăt fugiţi din
Uniunea Sovietică. Vechiul nostru cămin era în disoluţie în acel moment, iar
aproape în fiecare săptămână se pierdea o fărâmă din identitatea lui. În schimb,
noul nostru cămin tocmai se construia”405. Aşadar, asistă la construcţia şi
reconstrucţia unei istorii şi a unei identităţi, deopotrivă individuale şi colective.
Explorarea urmează, într-o anumită măsură, modelului de călătorie impus,
după Wanja, unchiul lui Kaminer (naratorul, pentru că aproape în fiecare text
naratorul poartă numele autorului), chiar de forma statului sovietic, care este
extins longitudinal, precum un... castravete: „El împărţea toate statele lumii în
două categorii: cele de forma roşiei şi cele de forma castravetelui. În cele de
forma roşiei, spunea el, are sens să călătoreşti numai în cerc, de la nord la sud
şi înapoi. În cele de forma castravetelui, dimpotrivă, trebuia să călătoreşti
paralel cu Ecuatorul, de la vest la est”406. Kaminer plănuieşte să meargă tot
către Vest, parcă pentru a fugi de răceala siberiană.
Vizita la Berlin a unchiului Wanja, o adevărată oaie neagră a familiei, oferă
prilejul naratorului de a prezenta câteva simptome pentru starea URSS-ului,
respectiv a Rusiei, în care începutul unei epoci nu pare a se deosebi de sfârşitul
alteia:

tuturor celor care îşi caută un cămin în Berlin – fie că sunt născuţi în Berlin sau mutaţi
aici. Clubul oferă muzică bună, multa vodcă fraternizatoare şi o serie de petreceri
precum «Transurban», «Russendisko XXL» şi «Gastarbeiter after work», ce fac
Berlinul să danseze”. În original: „Dieser Club ist die Heimat (auf Russisch: «Rodina»)
für alle, die ein Zuhause in Berlin suchen – ob geborene Berliner oder zugezogene
Nomaden. Der Club bietet gute Musik, jede Menge verbrüdernden Wodka und
Partyreihen wie «Transurban», «Russendisko XXL» und «Gastarbeiter after work», die
Berlin zum Tanzen bringen”.
Deschiderea clubului a fost anunţată de Kaminer cu mare aplomb (Gute Nachrichten
von Kaminer. Wir haben RODINA, disponibil online pe
http://www.berlinatnight.de/locations/club/rodina/, accesat ultima dată la 2 februarie
2019: „Atenţie! Nu e glumă! Un turc, un neamţ şi un rus deschid la 15 decembrie [...]
un club intitulat «RODINA»”), însă scriitorul a renunţat la local după numai 4 luni,
motivând prin lipsa de timp, vezi Kaminer gibt seinen Club auf, articol din data de
27.04.2007, disponibil online la http://www.tagesspiegel.de/berlin/rodina-kaminer-gibt-
seinen-club-auf/840388.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019).
405
Idem, Ich bin kein Berliner, ed. cit., p. 13. În original: „Wir waren beide frisch aus
der Sowjetunion geflüchtet. Unsere alte Heimat befand sich gerade in Auflösung, und
beinahe jede Woche ging ihr ein Stück ihrer Identität verloren. Unsere neue Heimat
war dagegen gerade im Aufbau”.
406
Idem, Onkel Wanja kommt,ed. cit., p. 11. În original: „ Er teilte alle Länder der Welt
in zwei Kategorien ein – die der tomatenförmigen und die der gurkenförmigen. In den
tomatenförmigen, meinte er, habe es nur Sinn, im Kreis zu reisen, von Norden nach
Süden und zurück. In den gurkenförmigen müsse man dagegen parallel zum Äquator
von West nach Ost reisen”.

164
 Compar fotografiile cu impresiile mele şi încerc să stabilesc, prin aceste
documente ale vremii, cât de mult, respectiv, puţin s-a schimbat ţara. [...] Unii
sunt de părere că e la începutul unei noi ere, alţii cred, dimpotrivă, că ar fi
muribundă. Cu toate acestea, privind de la fereastră, nu poţi deosebi un răsărit
de un apus. [...] La fel şi în Rusia binele şi răul s-au amalgamat: exhibiţionism
socialist şi viclenie capitalistă407.

Wanja este nedespărţit de fotografiile care surprind diferite momente

importante din viaţa sa, iar Kaminer (naratorul) menţine acelaşi obicei al păs-
trării istoriei în imagini, însă acestea se focalizează mai mult asupra membrilor
familiei: „Meine Wohnung ist voll von Erinnerungsstücken an die verstorbene
Verwandschaft”408. Ele sunt de fapt tabletele împotriva uitării, dacă cele la care
se face publicitate la televizor sunt inutile. Orice se dovedeşte a fi inutil în faţa
unei ideologii, fie că este politică, fie că este religioasă; individul trebuie să
aibă grijă cum o „digeră”:

Poate că redactorii de ştiri cred că medicamentele vor atenua acel Weltschmerz

pe care îl provoacă informaţiile. Ideologia politică a trecutului este înlocuită în
Rusia de astăzi, în mare parte, de religie, astfel încât deseori auzi la ştiri de la
adepţi ai Bisericii că adevăratul motiv al nefericirii este lipsa credinţei, iar că
harul ar veni de la Dumnezeu. Pastilele trebuie totuşi înghiţite, probabil din
smerenie409.

Ironia societăţii contemporane face ca aceste fotografii îngălbenite de

timp, fără a fi expuse în mod public, ci prezentate numai apropiaţilor, să fie mai
valoroase decât orice imagine „capturată” cu ajutorul noilor tehnologii:

Ironia progresului constă în faptul că astăzi fiecare poate face mii de fotografii
de bună calitate cu telefonul, dar nu ştie ce să facă apoi cu ele. Instantaneele

407
Idem, ibidem, p. 5. În original: „Ich vergleiche die Fotos mit meinen Eindrücken
draußen und versuche, anhand dieser Zeitdokumente festzustellen, wie stark bzw.
wenig das Land sich verändert hat. [...] Manche meinen, das Land stehe am Anfang
einer neuen Ära, die anderen behaupten, umgekehrt, es sei dem Untergang geweiht.
Mit einem Blick aus dem Fenster ist jedoch ein Aufgang nicht von einem Untergang zu
unterscheiden. [...] Ebenfalls in Russland haben sich Gut und Böse verschmolzen,
sozialistische Angeberei und kapitalistische Schläue”.
408
Idem, ibidem, p. 188: „Locuinţa mea este plină de amintiri ale rudelor decedate”.
409
Idem, ibidem, p. 6. În original: „Vielleicht denken die Nachrichtenmacher, die
Medizin werde den Weltschmerz mildern, den ihre Nachrichten hervorrufen. Die
politische Ideologie der Vergangenheit wird im heutigen Russland zum großen Teil
durch die Religion ersetzt, so bekommt man oft in den Nachrichten von Adepten der
Kirche zu hören, der wahre Grund jedes Unglücks sei der Unglaube, und alle Gnade
komme von Gott. Die Tabletten muss man dennoch essen, aus Demut wahrscheinlich”.

165
 sunt fie imediat şterse, fie încărcate pe internet şi uitate. În schimb, pozele
alb-negru ale generaţiilor anterioare şi-au sporit importanţa în cursul vieţii410.

Imaginile din şcoală, din armată, de la nuntă, de la vizite ale oficialilor mai
mult îl ascund pe Wanja decât îl afişează: el nu apare niciodată în totalitate, ci
i se vede câte un braţ, un umăr, un picior, o ureche etc. Fragmentarismul la
nivel vizual însă nu corespunde şi în planul amintirilor, pentru că Wanja îşi
aduce aminte cu rigurozitate fiecare gest ori vorbă (dar poate fi conjugat cu
maniera scriitorului Kaminer de a developa, simbolic, câteva nuclee semantice
ale istoriei şi memoriei, care pot oferi coerenţă narativă411). Iar cei mai mulţi
„actori” din fotografii nu mai sunt în viaţă, prilej cu care unchiul îşi expune
teoria despre moartea care, umanizată, nu îşi „caută acasă” victimele, ci preferă
să urmărească filmul propus de aparatul foto: „După teoria unchiului meu,
chiar şi Moartea se uită cu plăcere la fotografii vechi şi îi ia pe aceia care îi plac
cel mai mult. Unchiul va trăi probabil la nesfârşit, atâta vreme cât rămâne
neidentificat în poze”412.
Două filme, două viziuni distincte vede Kaminer în Rusia, respectiv
Germania. Modul în care acesta ajunge în Berlin şi îşi construieşte o nouă viaţă
reprezintă însăşi aventura, care este dublată de spectacolul diferenţelor dintre
cele două ţări, cu clişeele stabilite reciproc. Dar şi anarhia (atribuită Rusiei), şi
ordinea (atribuită Germaniei) par a fi manifestările contrapuse ale aceluiaşi
„aluat” comportamental413. În observaţiile sale ironice, Kaminer nu privilegiază
niciuna dintre societăţi. Birocraţia este, spre exemplu, prilejul de a face o com-
paraţie care nu flatează pe nimeni. Germanii au dosare încă de pe vremea

410
Idem, ibidem, p. 7. În original: „Die Ironie des Fortschritts besteht heute darin, dass
zwar jeder mit seinem Handy tausende von Fotos in bester Qualität machen kann, aber
dann nichts mit ihnen anzufangen weiß. Die Schnappschüsse weden entweder gleich
gelöscht oder im Jenseits des Internets abgeladen und vergessen. Die Schwarz-
weißfotos früherer Generationen haben dagegen ihre Wichtigkeit im Lauf des Lebens
noch gesteigert”.
411
De altfel, câteva dintre volumele lui Kaminer sunt ilustrate de Vitali Konstantinov,
ceea ce confirmă apetenţa pentru vizual a lui Kaminer.
412
Idem, ibidem, p. 9-10. În original: „Nach der Theorie meines Onkels schaut auch der
Tod sich gerne alte Fotos an und holt diejenigen ab, die ihm am besten gefallen. Mein
Onkel wird also möglicherweise ewig leben, solange er auf seinen Fotos unsichtbar
bleibt”.
413
Idem, Liebesgrüße aus Deutschland, ed. cit., p. 45: „Im internationalen
Klischeevergleich haben die Deutschen und die Russen gegeneinander gerichtete
Karten gezogen. Die Deutschen die Ordnung und die Russen die Anarchie. Wenn man
diese angeblich volkstypischen Eigenschaften etwas genauer betrachtet, wird einem
schnell klar: Sie sind beide aus dem gleichen Teig gebacken, aus dem Misstrauen
gegenüber dem Nachbarn”.

166
teutonilor414, iar în Rusia posesorii de astfel de documente organizate sunt
numiţi „Freaks”415. Mergând pe aceeaşi linie a punerilor în oglinzi deforma-
toare, Kaminer se include şi pe sine într-o societate rusească ce îşi recunoaşte
eroii numai postum: „Principala diferenţă dintre eroii vestici şi ai noştri era că
ai noştri erau toţi morţi. Doar un mort poate deveni la noi un erou adevărat”416.
Cum se poziţionează, totuşi, scriitorul Kaminer faţă de Rodina, respectiv
faţă de noul Heimat? Pe website-ul său are un statement foarte clar: „Rus în
viaţa privată, scriitor german în viaţa profesională”417. În primul rând, ironizând
discursul lui J.F.K. din 26 iunie 1963, ţinut în Berlinul de Vest („Ich bin ein
Berliner”418), Kaminer îşi intitulează un întreg volum Ich bin kein Berliner. Ein
Reiseführer für faule Touristen (2007), ce devine, de fapt, un fals ghid de
călătorie, în care nu oferă niciun fel de imagine idilică a Germaniei. Deşi nu se
identifică într-un mod categoric cu oraşul sau statul german (până la urmă,
nefiind născut în Germania ori Berlin, Kaminer însuşi rămâne un turist în acest
spaţiu), naratorul s-a lăsat „prins” de atmosfera oraşului căruia aproape îi face
o declaraţie de dragoste:

Nu sunt un berlinez. Nu sunt nici «Germania». [...] În urmă cu 15 ani am venit

în Berlinul de Est din motive care şi astăzi rămân un mister pentru mine.
Probabil că au fost pura curiozitate şi un chef de călătorie de nestăvilit cele care
m-au adus la Berlin. Călătoria s-a dovedit a fi fatală. Odată aterizat aici, nu mai
poţi pleca sub nicio formă. Berlinul (te) leagă 419.

414
Idem, ibidem, p. 52: „Zur Erleichterung der Verwaltung des öffentlichen Lebens
erfanden die Amerikaner den Colt und den elektrischen Stuhl, die Russen das
Destilliergerät und die Deutschen den Aktenordner [...]. Neueste archäologische
Ausgrabungen machen deutlich, dass schon die alten Teutonen jede Menge
Aktenordner besaßen, die sie anbeteten”.
415
Idem, ibidem, p. 55: „Aktenordner haben in Russland nur Freaks”.
416
Idem, ibidem, p. 146. În original: „Der Hauptunterschied zwischen den westlichen
und unseren Helden war: Unsere waren alle tot. Nur ein toter konnte bei uns ein
richtiger Held sein”.
417
Biografia lui Kaminer este disponibilă online pe http://www.wladimirkaminer.de/,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Privat ein Russe beruflich ein
deutscher Schriftsteller”.
418
Discurs disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=56V6r2dpYH8,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „Two thousand years ago, the proudest boast
was civis romanus sum. Today, in the world of freedom, the proudest boast is «Ich bin
ein Berliner!» [...] All free men, wherever they may live, are citizens of Berlin, and
therefore, as a free man, I take pride in the words «Ich bin ein Berliner!»”.
419
Wladimir Kaminer, Ich bin kein Berliner, ed. cit., p. 9. În original: „Ich bin kein
Berliner. Ich bin auch nicht «Deutschland». [...] Vor fünfzehn Jahren kam ich nach
Ostberlin, aus Gründen, die mir bis heute rätselhaft geblieben sind. Wahrscheinlich war
es bloße Neugier auf die Welt und ungebremste Reiselust, die mich damals nach Berlin
trieben. Die Reise erwies sich als fatale Entscheidung. Einmal hier galandet, kommt
man kaum mehr weg. Berlin bindet”.

167
Neapartenenţa este confirmată şi în volumul din 2014, unde mărturiseşte că nu
are paşaport german: „Eu şi soţia am trăit în Germania fără paşaport, doar cu
un paşaport pentru străini (Fremdenpass) sau Aliens Passport, aşa cum scria pe
copertă. «Suntem extratereştri în Germania», glumeam noi420. Kaminer nu are
pretenţia de a învăţa „germanitatea” la nivel superficial, aşa cum făcuse J.F.K.
învăţând pronunţia germană, şi nu limba: e un eşec, un simulacru să înveţi să fii
german.
Totuşi, Berlinul este un oraş cât se poate de potrivit pentru un scriitor, şi
nu prin atmosferă, cultură, sau istorie, ci prin localuri:

Nu arhitectura frumoasă este cea care aduce în Berlin toţi aceşti literaţi – nu, ci
barurile: un cuib ideal pentru oamenii creativi. Pentru că Berlinul este în
realitate un singur bar. În acest oraş viaţa nu se petrece în spatele uşilor închise
ale unor locuinţe, ci în faţa şi în spatele pultului. [...] Dacă vreţi să găsiţi un
scriitor, căutaţi-l într-o cârciumă, acolo va sta421.

De altfel, Kaminer nu se dă la o parte de la a-şi ironiza propria „meserie” de

scriitor, mărturisind că soţia este cea care se ocupă de treburile „lumeşti”: „De
fapt, femeia este responsabilă la noi de chifle, pentru că eu sunt prea ocupat să
fiu scriitor. Noi autorii suntem oameni abstraşi din realitate, ne tot învârtim şi
deseori ne pierdem complet în propriile fantezii”422. Chiar dacă îşi asumă rolul
de scriitor, nu înseamnă că bravează cu propriul succes. La o lectură publică
din Singapore este convins că participanţii, mulţi, au greşit sala sau sunt
studenţi aduşi cu forţa de către profesorii universitari423. Perfect conştient de
succes, nu se poate însă abţine să nu îşi caute propriile volume prin librării, mai
ales în gări, considerându-se un umorist, ca mai toţi autorii ale căror nume
încep cu litera K. Apropierea de Konsalik (unul dintre autorii „vandabili”
ai secolului al XX-lea german) şi Kafka (cel care, de la periferia imperiului,
utilizează idiomul oficial şi pătrunde în canonul literar de limba germană)
nu este întâmplătoare, pentru că se situează la poli opuşi în ceea ce priveşte

420
Idem, Coole Eltern leben länger, Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2014,
p. 43.
421
Idem, Ich bin kein Berliner, ed. cit., p. 67. În original: „Es ist nicht die schöne
Architektur, die all diese Literaten nach Berlin zieht – nein, es sind die Kneipen: eine
ideale Brutstätte für jeden schöpferischen Menschen. Denn Berlin ist in Wirklichkeit
eine einzige Kneipe. In dieser Stadt findet das Leben nicht hinter verschlossenen
Wohnungstüren statt, sondern vor und hinter den Tresen. [...] Sollten Sie einen
Schriftsteller suchen, gehen Sie in die Kneipe, dort wird er sitzen”.
422
Idem, ibidem, p. 39. În original: „Eigentlich ist die Frau meines Vertrauens bei uns
für Brötchen zuständig, weil ich als Schriftsteller zu eingespannt bin. Wir Autoren sind
realitätsferne Menschen, wir spinnen uns immer weiter fort und verlieren uns dabei oft
völlig in den eigenen Phantasien”
423
Idem, Liebesgrüße aus Deutschland, ed. cit., p. 61.

168
„marketingul” personal şi relaţia cu receptorul: „Din amuzament m-am apucat
să caut propriile cărţi. Într-o librărie mare, cărţile mele se află în mod normal la
litera K., de regulă între Kafka şi Konsalik. Ştiu că nu este o întâmplare. Iniţia-
lele au o semnificaţie mai profundă – noi, de la raftul cu K, suntem aproape toţi
umorişti”424.
Însă textele lui Kaminer nu abordează cu precădere subiecte grave, dim-
potrivă. Banalitatea este ridicată la rang de eveniment: metodele antipedago-
gice din şcolile sovietice425, confruntarea cu prejudecăţile germane despre ruşi,
trocul ca sport naţional426, motanii Johann Wolfgang şi Fjodor Dostojewski
(doar e un joc nu tradiţia, nu?), porcuşorul de Guineea numit Lisa, posibilele
discursuri pe care le-ar rosti dacă ar candida la primărie, liniile fierbinţi la care
răspund dame din Rusia sau Turcia, imaginea tinerilor din U-Bahn, care îi
amintesc de Beavis şi Butthead, încercările de a fi un părinte cool (acceptând
o petrecere-monstru a fiicei cu prietenii ei de pe Facebook şi renunţând la toate
dilemele legate de genul neutru al substantivului copil în germană427), peripe-
ţiile jucăriei Xavier, pierdută de trei ori în concedii şi întoarsă, ultima oară, din
Singapore, în formă pătrată şi cu un singur ochi428.

424
Idem, Onkel Wanja kommt, ed. cit., p. 31. În original: „Aus Spaß machte ich mich
dort auf die Suche nach meinen eigenen Büchern. In einer normalen großen
Buchhandlung sind meine Bücher unter dem Buchstaben K. zu finden, normalerweise
zwischen Kafka und Konsalik. Ich weiß, dass das kein Zufall ist. Die Anfangs-
buchstaben haben eine tiefere Bedeutung – wir vom K-Regal sind ja fast alle
Humoristen”.
În ceea ce priveşte o posibilă raportare la literatura rusă, Adrian Wanner îl aminteşte pe
Sergei Dovlatov, cu care Kaminer ar avea în comun statutul de ruşi evrei emigraţi,
focalizarea asupra absurdului din URSS, asupra vieţii de zi cu zi a imigranţi-
lor, perspectiva ironică şi cinică, dar şi caracterul aparent autobiografic al textelor,
vezi Adrian Wanner, Out of Russia: Fictions of a New Translingual Diaspora,
Northwestern University Press, Evanston, 2011, p. 68.
425
Wladimir Kaminer, Onkel Wanja kommt, ed. cit., p. 66.
426
Idem, ibidem, p. 12: „In der Sowjetunion war Tauschen Volkssport”.
427
Vezi Idem, Coole Eltern leben länger, ed. cit., p. 121: „Früher fragte ich mich oft,
warum das Kind in deutscher Sprache weder maskulin noch feminin ist. [...] Aber seit
ich selbst deutsche Kinder habe, verstehe ich es etwas besser.” („Înainte mă întrebam
des, de ce copilul în limba germană nu este nici masculin, nici feminin. [...] Dar
de când eu însumi am copii germani, înţeleg ceva mai bine”).
428
Vezi Idem, Liebesgrüße aus Deutschland, ed. cit., p. 56-59. Înfăşurat de două ori
printre cearşafuri de către personalul hotelului, întâi în Porto, apoi în Ibiza, jucăria de
pluş nu mai are norocul de a fi găsită întreagă şi a treia oară, iar, de fiecare dată,
Kaminer încearcă să îl consoleze pe fiul Sebastian: „Întreaga viaţă este un şir de
pierderi, băiete. [...] Întâi se duc animalele de pluş, apoi toate celelalte, pe rând, iar la
final ne ducem noi înşine în spălătoria cerească ” (p. 56, în original: „Das ganze Leben
ist eine lange Kette von Verlusten, mein Junge. [...] Zuerst gehen die Kuscheltiere,
dann nach und nach alle anderen, und letzten Endes geht man selbst in die himmlische

169
 Temele nu sunt totdeauna lipsite de inocenţă, căci naratorul ajunge şi la
teorii despre, să le spunem, „Cosmosex”, „Arbeitsex” şi alte subiecte aparent
tabu de care nu se cramponează, dar care se încadrează într-o frivolă literatură
pop sau de entertainment („Unterhaltungsliteratur”429). La o emisiune televizată
se poartă o discuţie între americani şi ruşi despre cât de prezent este sexul pe
micile ecrane din Uniunea Sovietică. În loc să nege existenţa emisiunilor cu
conţinut licenţios, o doamnă neagă complet prezenţa sexului în această ţară:
„Bei uns in der Sowjetunion gibt es keinen Sex”430. Naratorul însă simte
imediat nevoia de a corecta, pentru cititori, această falsă impresie a pudibon-
deriei: „În realitate, în Uniunea Sovietică aveai parte de o groază de sex. Era
sex în grup, sex individual, sex în cosmos şi la ţară, acasă şi la lucru, aşezat sau
din picioare. Dar nu la televizor”431 (realitatea bate filmul, pare-se, iar practica
depăşeşte manualele...).
Dar realitatea pierde uneori teren în faţa virtualului pe care tot ea îl
alimentează. Kaminer este foarte activ atât în presă, cât şi în mediul online,
printr-un website (şi are ataşat un blog) şi eterna pagină de Facebook. Nu toate
postările de pe reţeaua de socializare apar însă şi pe blog, fluxul fiind mult mai
mare şi mai rapid pe Facebook. Reuşeşte astfel să nu fie şi plictisitor, afişând
exact aceleaşi texte pe toate platformele, chiar dacă digitalizarea permite
prezentarea aceluiaşi material sub diferite forme432, iar limbajul pe care îl folo-
seşte este unul al cotidianului, cu o sintaxă simplă. Multe dintre volumele sale
sunt, de fapt, alcătuite din scurte povestiri, de două-trei, poate maxim şapte
pagini, care surprind câte un singur eveniment, ceea ce ne poate face să credem
că e posibil ca postările să fie uneori punctul de plecare al unor scurte naraţiuni.
Generarea textului însă este greu de urmărit într-un mediu online atât de dina-
mic şi de volatil. Actualele mesaje afişate pot fi incluse şi extinse, de ce nu,

Wäscherei”);„Trebuie să laşi orice speranţă şi să nu îţi pară rău de ceea ce nu mai este”
(p. 59, în original: „Man muss jede Hoffnung fahren lassen und niemals über das
trauern, was nicht mehr ist”).
429
Vezi Serena Spazzarini, „Wladimir Kaminer: Kulturautor zwischen Literatur,
Musik, Theater, Radio und Journalismus”, în Michaela Bürger-Koftis (Hg.), op. cit.,
p. 97-106, aici p. 106.
430
Wladimir Kaminer, Es gab keinen Sex im Sozialismus. Legenden und Miss-
verständnisse des vorigen Jahrhunderts, Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2009,
p. 5.
431
Idem, ibidem. În original: „In Wirklichkeit gab es in der Sowjetunion natürlich jede
Menge Sex, überall und rund um die Uhr. Es gab Gruppensex und Sex allein, es gab
Sex im Kosmos und in der Landwirtschaft, zu Hause und bei der Arbeit, im Sitzen und
im Stehen. Nur eben nicht im Fernsehen”.
432
Vezi Thomas O.Beebee, „World Literature and the Internet”, în The Routledge
Companion to World Literature, edited by Theo D’haen, David Damrosch and Djelal
Kadir, Routledge, London/ New York, 2012, p. 297-306, aici p. 303: „Digitization [...]
allows for multiple presentation formats of the same material”.

170
într-un volum ce poate apărea peste cinci ani. Cum va putea fi verificată atunci
fundamentarea textului în virtual? La fel de greu poate fi demonstrat cazul
volumelor deja publicate, care se referă la evenimente de acum 10 ani –
glisarea paginii de Facebook a lui Kaminer ar dura câteva zile pentru identifi-
carea articolelor. Mai mult decât atât, fotografiile pe care le postează nu fac
mai uşoară munca unui cercetător, pentru că Wladimir Kaminer nu precizează
sursa pozelor, nu „share-uieşte”, cum s-ar spune astăzi.
Maniera lui de a distribui ştiri (şi nu de a re-distribui, evidenţiindu-şi
sursele) contravine cutumelor existente în spaţiul publicisticii, pentru că nu dă
credit nici fotografului, nici autorului articolului, nici trustului de presă. Este
drept că nu suntem în favoarea agenţiilor media şi nu pledăm pentru moneti-
zarea informaţiei, inclusă într-o directivă europeană nu demult supusă votului.
Scopul directivei este de a diminua controlul deţinut de Google, Facebook sau
alte platforme digitale care re-distribuie informaţia, utilizatorii nemaifiind nevoiţi
să acceseze site-ul iniţial pentru a afla ştirea dorită (accesare care ar fi adus
bani trustului media), însă utilizatorul de rând va fi nevoit, de fapt, să preia
partea financiară de recunoaştere a drepturilor de autor: orice accesare a linkului
sau acordare de credit pentru o informaţie nu intră în contul jurnalistului, ci al
angajatorului, de aceea este justificată (dar blamabilă, considerăm noi) spriji-
nirea directivei de către diferite grupuri de media din Europa. Lui Kaminer, în
acest context, i-ar fi dificil să uploadeze diferite informaţii fără a trece de filtrul
care verifică originalitatea şi respectarea drepturilor de autor în zona news. Pe
de altă parte, directiva ar fi putut îmbrăca o „haină” de apărare împotriva
fake news, însă niciun moment acest aspect nu a fost vehiculat. Până la urmă,
în acest fel al revenirii la informaţia monetizată (informaţie pentru care în urmă
cu câţiva ani trebuia să plăteşti pentru a o citi de pe un print şi care ulterior,
odată cu boomul tehnologic al internetului accesibil de oriunde, a devenit gratis,
dar, în acelaşi timp, nefiltrată de vreo autoritate) se poate verifica încrederea pe
care utilizatorul o acordă unui editor de presă, dacă este dispus să plătească
pentru informaţia furnizată de acesta. Însă banul nu este cel mai bun indicator
al calităţii unei ştiri, astfel încât această „finanţare” individuală a presei nu
trebuie să omită o analiză anterioară a emiţătorului, pentru identificarea even-
tualelor intoxicări.
Totuşi, revenind la Wladimir Kaminer, toate „produsele” sale, fie că
vorbim de slove tipărite sau doar tastate, oferă o coerenţă culturală şi nu
exprimă niciodată o revoltă, ci o privire ironică – iar online-ul este şi modul său
de a participa, într-o democraţie postmodernă, la dezbateri pe teme politice sau
sociale. Dacă marea literatură germană este creată din plictis, cum singur mărtu-
riseşte433, se pare că Wladimir Kaminer se plictiseşte groaznic în Germania atât

433
Wladimir Kaminer, Liebesgrüße aus Deutschland, ed. cit., p. 62: „Die Literatur,
besonders die große deutsche Literatur, ist zu einem beträchtlichen Teil aus Langeweile
entstanden”.

171
de echilibrată, în timp ce Rusia încă îi oferă motive de a scrie, chiar şi pe blog.
Cu toate acestea, nu se poate identifica în mod absolut cu Rusia în care s-a
născut: „Nu trebuie să mă identific cu Rusia doar pentru că m-am născut
acolo”434. Kaminer este deseori întrebat, pe parcursul călătoriilor sale, de situa-
ţia politică din Rusia lui Putin, dat fiind faptul că se manifestă destul de colorat
în postările de pe blog sau Facebook în ceea ce îl priveşte pe preşedintele rus.
Deşi spectator de la distanţă, pentru mare parte din presă Kaminer reprezintă
una dintre opiniile „avizate”, aşa cum o arată şi postarea din 15 septembrie
2015 legată de alegeri din diverse colţuri ale lumii:

Soarele străluceşte. Stau pe verandă şi dau interviuri pentru ziarele italieneşti şi

finlandeze despre alegerile ce vor avea loc la Berlin, pentru ziarele germane
despre alegerile parlamentare din Rusia, comentez interesele exagerate ale
tuturor legate de alegerile prezidenţiale din America, a căror finalitate ar putea fi
mai importantă pentru ruşi şi europeni decât pentru americani. Peste tot oamenii
par a alege ce este mai bine şi pentru cât mai mult timp posibil. În Turkmenistan
Parlamentul s-a pronunţat în mod unanim pentru preşedenţia pe viaţă a actua-
lului conducător, în Korea alegătoarele izbucnesc în lacrimi când îşi întâlnesc
candidatul435.

Kaminer pare aşadar, tuturor, o variantă a oracolului care îşi poate da cu

părerea despre orice, având în vedere experienţa lui de migrant. Ironic, însă,
autorul îşi recunoaşte diletantismul şi marchează şi o serie de momente mult
mai puţin importante la nivel internaţional, pentru că îi face plăcere să „perfor-
meze” în distribuitor de ştiri. Sărbătorirea Paştelui ortodox în Rusia anului
2016 a adus laolaltă feţe bisericeşti, tancuri, portrete ale lui Lenin, din cauza
repetiţiei pentru parada de 9 mai: „Patria mea a sărbătorit bine Paştele, de ziua
solidarităţii clasei muncitoare, cu tancuri pe fundal, care făceau repetiţia pentru
parada de 9 mai. Iisus a înviat odată cu comuniştii”436. Cum Rusia distopică nu

434
Idem, apud Serena Spazzarini, op. cit., p. 101. În original: „Ich muss mich nicht mit
Russland identifizieren, nur weil ich dort geboren bin”.
435
Vezi http://blog.wladimirkaminer.de/, postare din 15 septembrie 2015, accesată
ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Die Sonne scheint. Ich sitze auf der
Veranda und gebe Interviews für die italienischen und finnischen Zeitungen über die
bevorstehende Wahl in Berlin, für deutsche Zeitungen über die Parlamentswahlen in
Russland, ich kommentiere übertriebenes Interesse allerorts zu Präsidentschaftswahl in
Amerika, deren Ausgang für die Russen und die Europäer wichtiger sein könnte als für
die Amerikaner. Überall scheinen die Menschen das Beste zu wählen und das für
möglichst längere Zeit. In Turkmenistan hat sich das Parlament einstimmig für die
lebenslange Präsidentschaft ihres Führers ausgesprochen, in Korea brechen die
Wählerinnen in Tränen aus, wenn sie ihrem Kandidaten begegnen”.
436
Vezi http://blog.wladimirkaminer.de/, postare din 1.05.2016, accesată ultima dată la
1 iunie 2016. Imaginea poate fi accesată la:

172
a reuşit să îşi construiască paradisul („Chiar şi în şase miliarde de ani, când
soarele se va fi stins de mult, trupul lui Lenin se va afla în acelaşi loc şi va arăta
degetul cerului, ca simbol al eşuării permanente de a ridica un paradis pe
pământ”437), este clar că Wladimir Kaminer a ales paradisul multicultural (eşuat
şi el, după Merkel) al Dönerului din Berlin, avându-i pe doi sirieni drept
paznici/proprietari. Este şi aici o imagine a microcosmosului pe care imigranţii
îi aduc cu ei în ţara de rezidenţă, un landscape ce pare exotic pentru membrii
societăţii dominante.
Kaminer este însă interesat de o viziune aproape holistică a Germaniei.
În Mein deutsches Dschungelbuch (ce s-ar putea traduce drept Cartea mea
germană a junglei) explică în prefaţă (Vorwort) faptul că alege să călătorească
foarte mult pentru a cunoaşte Germania, nu numai Berlinul şi comunitatea rusă
din această ţară. Vizitează mici sate sau localităţi alese la întâmplare, vrând să
scrie despre provincia germană: „Ţara era plină de istorii. Mi-a devenit clar că
era vremea să scriu o nouă carte. Nu orice fel de carte, ci o carte despre
provincia germană”438). Totodată, afirmă că „imaginea germană se spărgea în
mii de piese mici de puzzle. [...] în fiecare zi în care aterizam într-un sat,
deseori pierdeam aproape complet simţul realităţii şi mă simţeam ca un astro-
naut care nu poate ajunge la nava sa” (p. 10).
Până la urmă, o ţară nu este numai imaginea unei capitale, ci un puzzle
constituit din fragmente ale fiecărei regiuni; acelaşi mecanism revelează faptul
că identitatea nu este un monolit, ci un patchwork de experienţe, fiecare dintre
acestea influenţând individul. Este un construct subiectiv, o ficţiune, o con-
strucţie abstractă ce poate fi descoperită sau experimentată întâi prin simţuri.
Prin urmare, a survola Germania, a călători prin teritoriile ei deschide perspec-
tiva individului şi îl ajută să recunoască modul în care el se identifică cu o
anume germanitate.
Nu aceeaşi atitudine este abordată de Kaminer în ceea ce priveşte carac-
terul ruşilor, pe care îl va arunca în derizoriu fără niciun fel de remuşcare sau
spirit naţionalist: „Ruşii nu numai că au câştigat toate războaiele şi au mers în
masă în spaţiu, dar au făcut şi cele mai importante descoperiri şi invenţii de pe

http://blog.wladimirkaminer.de/image/143702904678, [1 iunie 2016]. Postarea apare şi

pe Facebook, la 2 mai 2016: https://www.facebook.com/wladimir.kaminer.7/?fref=ts,
accesată ultima dată la 1 iunie 2016.
437
Wladimir Kaminer, postare din 23.04.2016, disponibilă online la:
http://blog.wladimirkaminer.de/page/2, accesată ultima dată la 1 iunie 2016. În
original: „Auch in sechs Milliarden Jahren, wenn die Sonne längst erloschen ist, wird
Lenins Leiche am demselben Ort liegen und dem Himmel den Finger zeigen, als
Symbol des permanenten Scheiterns, ein Paradies auf Erden zu errichten”.
438
Idem, Mein deutsches Dschungelbuch, Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2003,
p. 9. Toate citatele din acest volum vor fi extrase din ediţia amintită.

173
lume. Au descoperit maşina care merge fără combustibil. Au anumite calităţi,
pot să sărbătorească până nimeni nu o mai poate face”439.
Ce îl face pe Kaminer să scrie este melanjul dintre memorie şi existenţa
cotidiană. Privirea aruncată asupra Rusiei este marcată de experienţa Occiden-
tului, în timp ce observarea lumii germane poartă mărcile Uniunii Sovietice din
memorie. Pe cât de bizară e lumea din care a plecat (păstrată în amintire,
ca poveste), pe atât de ciudată este lumea de zi cu zi, iar Kaminer pendulează
între cele două, îşi menţine existenţa duală (ruso-germană, după cum deschis o
şi declară). Străinătatea (raportată la ambele societăţi) îl face să vadă contingentul
multicultural – şi Berlinul în special – ca Heimat/Rodina:

Cu o privire sobră şi distanţată, tipică pentru cei care experimentează realitatea

lucrurilor prin filtrul ironiei, Kaminer observă şi relatează situaţii cotidiene şi
uneori bizare ale unui Berlin reunificat. Pentru el, Berlinul este centrul unei
Europe extinse şi multiculturale şi, prin urmare, paleta ideală din care îşi poate
extrage cele mai diferite culori ale povestirii sale 440.

Dacă Uniunea Sovietică îi rămâne Heimat, Berlinul a devenit Zuhause,

iar limba rusă este limba sa maternă, în timp ce germana este idiomul în care
îşi exercită profesia. Deşi nu este premiant Chamisso, Wladimir Kaminer a
devenit un bestseller şi, în spaţiul german, „[t]he creator and self-proclaimed
mascot of the contemporary Russian «brand»”441, pentru că anecdotele sale
problematizează modul în care cultura dominantă apare dinamitată de migranţii
care sunt din ce în ce mai vizibili în panorama germană.

Vladimir Vertlib, spre deosebire de Wladimir Kaminer, menţionat ante-

rior, nu îşi „germanizează numele”, ci păstrează scrierea prenumelui şi a numelui

439
Vezi blogul ataşat www.wladimirkaminer.de, postare din 18 februarie 2016. În
original: „Die Russen haben nicht nur alle Kriege gewonnen und sind massenhaft ins
All geflogen, alle wichtigsten Entdeckungen und Erfindungen auf der Welt haben sie
gemacht. Sie haben das Auto erfunden, das ohne Sprit fährt. Sie haben besondere
Fähigkeiten, sie können feiern bis keiner mehr kann“.
440
Serena Spazzarini, op. cit., p. 101. În original: „Mit einem nüchternen und
distanzierten Blick, typisch für denjenigen, der die Realität der Dinge durch den Filter
der Ironie erlebt, beobachtet und erzählt Kaminer alltägliche und manchmal auch
bizarre Situationen eines vereinten Berlins. Für ihn ist Berlin das Zentrum eines
erweiterten und multikulturellen Europas und somit die ideale Palette, von der er die
verschiedensten Farben seiner Erzählung nehmen kann”.
441
Adrian Wanner, op. cit., p. 50.

174
cu litera V. În acelaşi timp, Kaminer face referire extrem de rar la originea
iudaică, în timp ce pentru Vertlib ea este definitorie şi îi trasează şi parcursul
migrant. Dacă alţi autori se consideră marginalizaţi atunci când se aminteşte de
originea lor, Vertlib este unul dintre puţinele cazuri pentru care tranziţia şi
migraţia sunt definitorii, care îşi consideră întreaga existenţă ca o înşiruire de
staţii intermediare: „Patria mea literară este reprezentată de zona de frontieră,
simultaneitate, juxtapunere. [...] Pentru cei care au fost nevoiţi să emigreze,
căminul este aproape întotdeauna o o lume intermediară sau – chiar mai bine –
o ficţiune reală”442.
Primele scrieri ale lui Vertlib, romanele Abschiebung (Expulzare sau
Deportare, 1995) şi Zwischenstationen (1999) evocă diferite aspecte ale migra-
ţiei, iar pentru aceste texte experienţele personale reprezintă matricea ficţionali-
zării, aşa cum singur recunoaşte:

Cele mai multe dintre povestirile mele s-au născut în acest fel – din experienţă,
observaţie şi din completări creative [...]. În măsura în care ficţiunea deţine o
dimensiune simbolică şi general valabilă, ca o completare a propriilor trăiri, cred
că ea poate deveni o literatură bună. Când scriu şi am sentimentul că trăitul sau
memoria (precum şi memoria percepută ulterior ca experienţă), reflectă ceva ce
depăşeşte propria persoană, ceva în care alte persoane se pot regăsi, consider că
poate ieşi ceva valoros443.

Vertlib s-a născut la Leningrad (St. Petersburg de astăzi), dar a emigrat în 1971
cu părinţii săi din URSS. După mai multe „staţii intermediare” (la cinci ani se
mută cu familia în Israel, peste un an în Austria, trece şi prin Italia, Olanda şi
SUA – ultima ţară fusese ţelul familiei, dar acesteia îi fusese refuzat azilul
şi fusese deportată), se stabileşte în Viena, unde trăieşte şi astăzi. Din punct de
vedere biografic şi tematic, textele sale pot sta la conjuncţia dintre literatură
migrantă şi literatură a migraţiei, astfel încât un premiu Chamisso ni se pare
complet justificat.

442
Vladimir Vertlib, Spiegel im fremden Wort, ed. cit., p. 59. În original: „Meine
schriftstellerische Heimat ist der Grenzbereich, die Gleichzeitigkeit und das Neben-
einander. [...] Für Menschen, die eine Emigration durchmachen mussten, ist Heimat
fast immer eine Zwischenwelt oder – besser noch – eine reale Fiktion”.
443
Idem, ibidem, p. 25. În original: „Die meisten meiner Geschichten sind auf diese
Weise entstanden – Aus Erfahrung und Anschauung und aus deren kreativer Ergänzung
[…]. Soweit die Fiktion als Ergänzung zu Selbsterlebtem eine symbolische und
allgemein gültige Dimension besitzt, kann sie, wie ich glaube, zu guter Literatur
werden. Wenn ich beim Schreiben das Gefühl habe, dass das Erlebte oder das Erinnerte
sowie das Erinnerte, das man nachträglich als Erlebtes wahrnimmt, etwas wider-
spiegelt, das über die eigene Person hinausgeht, in dem sich also auch andere
Menschen spiegeln könnten, dann kann daraus etwas Wertvolles entstehen”.

175
 Astfel, chiar şi în cazul personajelor sale avem de a face cu o înşiruire
de aşteptări, la fel ca pentru Vertlib. În romanul Abschiebung părinţii tânărului
de origine ruso-ebraică aşteaptă după permisul de şedere în faţa autorităţilor
publice americane. Timpul este resimţit acut şi este marcat de clămpănitul care
se aude de la maşinile de scris444. În SUA copilul trebuie să îşi falsifice propria
istorie:

În cele din urmă am ţinut trei jurnale. Unul pe care l-am ascuns de autorităţile
americane şi al cărui loc (o crăpătură din perete, sub scările care duc în pivniţă)
era cunoscut de tatăl meu; al doilea, pe care l-am ascuns de el, era în pod.
În fine, al treilea, pe care am încercat să îl scriu într-o engleză greoaie şi care
conţinea cele mai intime gânduri ale mele, era mascat în caiet de şcoală.
Îl aveam mereu cu mine445. (p. 18-19)

Autorităţile americane ameninţă familia cu expulzarea către Israel, pentru că

Germania nu îi mai doreşte. Însă părinţii protagonistului fuseseră dezamăgiţi de
Israel. Copilul notează în jurnalul său cât de problematică este originea ebraică.
Dacă pentru el Israelul poate reprezenta un Heimat, părinţii săi nu vor să se
întoarcă acolo:

Pe de altă parte, Israelul înseamnă moartea pentru părinţii mei. Ei au trăit acolo,
îl cunosc prea bine; ceea ce pentru mine reprezintă salvarea, pentru ei este
abisul. Mi-aş dori o ţară în care să nu mai fiu un străin. Iar ca evreu sunt acasă
numai în Israel, chiar şi fără să fi trăit, fără să fi crescut446. (p. 54)

Nesiguranţa personajelor provine, de fapt, din trăirile lui Vertlib, care nu se

consideră un austriac autentic sau tipic, ci un emigrant evreu-rus, care scrie în
limba germană, însă vrea să fie considerat, prin urmare, scriitor austriac. Apelul
la un idiom străin pentru a scrie literatură aduce o anumită distanţă faţă de text:

444
Idem, Abschiebung, Otto Müller Verlag, Salzburg, 1995, p. 7. În original: „das
monotone Klappern zahlreicher Schreibmaschinen”. Toate citatele din acest volum vor
face referire la această ediţie.
445
În original: „Schließlich führte ich drei Tagebücher. Eines, das ich vor den
amerikanischen Behörden versteckte und dessen Platz, ein Mauerspalt im kleinen
Verließ unter der Kellerstiege, meinem Vater bekannt war, ein zweites, das ich vor ihm
verbarg, lag auf dem Dachboden. Ein drittes schließlich, das ich in einem holprigen
Englisch zu schreiben versuchte und das meine intimsten Gedanken enthielt, war als
Schulheft getarnt. Ich hatte es immer bei mir”.
446
În original: „Andererseits ist Israel für die Eltern der Tod. Sie haben dort gelebt, sie
kennen es nur zu gut, was für mich die Rettung ist, ist für sie der Abgrund. Dabei
möchte ich doch so gern ein Land, in dem ich endlich kein Fremder mehr bin. Und als
Jude bin ich nur in Israel zu Hause, das heißt, auch ohne dort gelebt zu haben und
aufgewachsen zu sein”.

176
„În germană, cuvintele au sens, în rusă, limba mea maternă, au o semnificaţie
mai profundă”447. Vertlib a învăţat şase limbi (ebraică, rusă, italiană, germană,
engleză şi olandeză), iar iniţial a încercat să scrie în rusă, dar s-a hotărât apoi că
publicul său trebuie să fie în primul rând cel austriac. De ce recurge însă
Vertlib la literatură?

Desigur: şi eu scriu pentru că trebuie să scriu, sper la vânzări cât mai mari
pentru fiecare carte, sunt mândru când sunt apreciat ca scriitor şi mă bucur
foarte mult de premii în bani şi burse. Dar acestea nu ar fi un stimulent sufi-
cient pentru a-mi asuma permanent viaţa excepţională de scriitor. Este absolut
necesară o speranţă naivă, dar niciodată abandonată în întregime, de a schimba
ceva sau măcar de a demonstra ceva prin propria operă, în ciuda tuturor
lucrurilor448.

Discontinuitatea identitară este caracterizată de permanenta întrerupere a că-

lătoriei în viaţa personajelor şi a lui Vertlib însuşi, ceea ce declanşează şi
o destrămare a conştiinţei de sine: „În visurile mele mi-am creat întreg
trecutul”449 (Abschiebung, p. 120). Imposibilitatea de a construi un viitor în
Statele Unite ale Americii aduce şi o critică la adresa autorităţilor cel puţin
„neprietenoase” şi „neprimitoare”: „Şi vă rog, nu ne mai deranjaţi, vă vom
prelua cazul când vom avea timp. Încet-încet, ne e de-ajuns cu voi, sunteţi o
şleahtă intruzivă, părinţii tăi şi cu tine. Viaţa ar fi mai plăcută dacă nu aţi
exista”450 (Abschiebung, p. 12). Deşi familia este dezamăgită de America, cea
mai rea variantă posibilă este Germania, ţara care poate fi văzută doar ca un
provizorat pentru un evreu. Chiar şi în perioada postbelică, această ţară rămâne
epitoma antisemitismului: „Aber Deutschland sei kein Land, in dem sich ein
Jude eine neue Heimat aufbauen könne“ (Abschiebung, p. 167). Expulzarea
înseamnă umilinţă, ruşine pentru familie: „Cine e deportat, rămâne pentru toată
viaţa un individ suspect”451 (Abschiebung, p. 174).

447
Idem, Spiegel im fremden Wort, ed. cit., p. 58. În original: „Im Deutschen hatten die
Worte eine Bedeutung, im Russischen, meiner Muttersprache, einen tieferen Sinn”.
448
Idem, ibidem, p. 121. În original: „Natürlich: auch ich schreibe, weil ich schreiben
muss, hoffe bei jedem Buch auf höhere Verkaufszahlen, bin stolz, wenn ich als
Schriftsteller gelobt werde, und freue mich sehr über Preisgelder und Stipendien. Das
allein wäre aber kein ausreichender Anreiz, den permanenten Ausnahmezustand eines
Lebens als freiberuflicher Schriftsteller auf mich zu nehmen. Eine vielleicht naive, aber
nie zur Gänze aufgegebene Hoffnung, mit dem eigenen Werk (trotz allem) etwas zu
verändern oder zumindest aufzuzeigen, ist durchaus hilfreich”.
449
În original: „In meinen Träumen erschuf ich mir eine eigene Vorvergangenheit”.
450
În original: „[U]nd bitte, stört uns nicht mehr, wir holen euch schon, wenn es soweit
ist. Langsam haben wir alle genug von euch, ihr seid eine aufdringliche Bande, deine
Eltern und du. Das Leben wäre um einiges angenehmer, wenn es euch nicht gäbe”.
451
În original: „Wer einmal deportiert worden ist, bleibt sein Leben lang ein suspektes
Individuum”.

177
 Precum tânărul din Abschiebung este şi personajul din romanul
Zwischenstationen, aflat în căutarea unui Heimat. Dacă naratorul din
Abschiebung este protagonistul copil, povestea din Zwischenstationen este
relatată de un bărbat adult. Lipsa unei apartenenţe se dezvăluie, pe de o parte,
prin spaţii sau locuri de tranzit („Emigrarea ne-a dus din Rusia în Israel, apoi la
Viena, la Roma, unde am încercat zadarnic luni de zile să obţinem o viză
pentru SUA, apoi din nou la Viena, trei ani mai târziu în Olanda, înapoi în
Israel şi acum pentru a doua oară la Roma”452), – într-un final familia emi-
grează în SUA, dar este nevoită să se întoarcă în Viena), iar, pe de altă parte,
prin aşa-numitele „Nicht-Orte”, non-locuri. Gara apare de mai multe ori ca
spaţiu al aşteptării sau non-lieux (cum consideră Marc Augés453), ca punct de
intersecţie sau nod al drumurilor, fără să aducă în discuţie vreun ţel anume,
vreo destinaţie specifică. Călătoria cu trenul descrie eterna pendulare: „Seit ich
denken kann, war mir das Zugfahren ein besonderes Erlebnis“ (Zwischen-
stationen, p. 7). În acelaşi timp, provizoratul compune o legătură între lumi454,
între lumea exterioară şi cea interioară, pentru că aceste staţii intermediare
descriu diferite fragmente ale identităţii. Experienţa migraţiei şi originea semită
construiesc sinele acestei stări interstiţiale în proza lui Vladimir Vertlib, în
care, cu ajutorul „oglinzii în cheie străină”, descrie de fapt situaţia migrantului.
Bântuirea nu are un scop anume, dar aceasta este şi bogăţia unei odisei în spa-
ţiul interstiţial, al „scrierii între culturi” („schreiben zwischen den kulturen”):
„Integritatea mea este această lipsă. Poate aceasta este şansa mea”455.
Alte texte reprezentative pentru Vertlib sunt orientate mai puternic spre
iudaism: Letzter Wunsch (Ultima dorinţă, 2003) şi Das besondere Gedächtnis
der Rosa Masur (Memoria specială a Rosei Masur, 2001) – ultimul text este
inspirat din viaţa bunicii lui Vertlib şi se foloseşte de pretextul unei cercetări
antropologice, în care femeia este intervievată şi îşi spune „povestea vieţii”,
după o metodă de investigaţie binecunoscută în domeniu. În Ultima dorinţă
se problematizează coordonatele iudaismului, componentă identitară care l-a
preocupat constant pe autorul care a şi scris o teză despre migraţia evreilor:
Osteuropäische Zuwanderung nach Österreich (1976-1991): unter besonderer

452
Idem, Zwischenstationen, Deuticke Verlag, Wien, 1999, p. 133. În original: „Die
Emigration hatte uns von Russland nach Israel, dann nach Wien, nach Rom, wo wir
monatelang vergeblich versucht hatten, ein Einreisevisum in die USA zu erwirken,
dann wieder nach Wien, drei Jahre später in die Niederlande, wieder nach Israel und
nun also zum zweiten Mal nach Rom geführt”. Toate citatele din roman vor face
referire la această ediţie.
453
Marc Augé, Nicht-Orte, Aus dem Französischen von Michael Bischoff, C.H. Beck
Verlag, München, 2010, p. 84.
454
Vezi Karl Schlögel, Im Raume lesen wir die Zeit. Über Zivilisationsgeschichte und
Geopolitik, 4. Auflage, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt/Main, 2011.
455
Vladimir Vertlib, Spiegel im fremden Wort, ed. cit., p. 63. În original: „Meine
Ganzheit ist dieser Mangel. Wahrscheinlich ist das meine Chance”.

178
Berücksichtigung der jüdischen Immigration aus der ehemaligen Sowjetunion;
quantitative und qualitative Aspekte. Aşadar, dintre toţi scriitorii abordaţi în
studiul nostru, Vertlib este singurul la care originea iudaică este unul din
elementele centrale. Spre deosebire de Kaminer, care are o deschidere duală
(către Rusia şi către Germania), Vladimir Vertlib este ancorat mai puternic în
arealul „de adopţie”, cel vienez, fiind activ şi în cadrul discuţiilor despre noul
val de imigranţi.

456

Născut în 1967 la Timişoara, Cătălin Dorian Florescu se stabileşte în

1982 cu familia în Zürich, parcurs biografic ce poate fi regăsit în romanul
Vremea minunilor. Atât pe propriul site, cât şi în interviuri, remarcăm simila-
ritatea poveştilor: „În 1976 a avut loc prima călătorie în străinătate împreună
cu tatăl în Italia şi în Statele Unite. Întoarcerea în România, 8 luni mai târziu.
1982 face o nouă călătorie, cu ambii părinţi, în Vest. De atunci locuieşte în
Elveţia”457. După o pregătire în psihologie şi psihopatologie, din 1995 în 2001
lucrează ca terapeut într-un centru de reabilitare pentru dependenţi de stupe-
fiante, perioadă în care absolvă şi o specializare în Gestalttherapie. Florescu îşi

456
Fragmente din acest subcapitol au fost prezentate la Colocviul Internaţional
Comunicare şi Cultură în Romània Europeană, ediţia a VI-a, Timişoara, 16-17 iunie
2017, şi publicate în volumul manifestării, vezi „Scriitori de origine română în spaţiul
germanofon (C.D. Florescu, A. Veteranyi, D. Ranga, C.M. Florian)”, în volumul
Quaestiones Romanicae VI. 1. Canon cultural. Canon literar. Canon lingvistic,
Lucrările Colocviului Internaţional Comunicare şi cultură în Romània europeană
(ediţia a VI-a / 16-17 iunie 2017), „Jozsef Attila” Tudomanyi Egyetem Kiádo, Szeged,
p. 257-266.
457
Vezi http://www.florescu.ch/die-biographie.shtml, accesat ultima dată la 2 februarie
2019, dar şi Andrei Crăciun, Minunata viaţă a lui Cătălin Dorian Florescu, scriitor,
disponibil online pe http://viitorulromaniei.ro/minunata-viata-a-lui-catalin-dorian-
florescu-scriitor/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „S-a născut la Timişoara, iar
la nouă ani, bolnav fiind (era până de curând suspect de Charcot-Marie, o boală care
atrofiază muşchii şi care nu îi permite să se deplaseze decât cu greutate; de trei-patru
ani, diagnosticul a fost însă pus sub semnul întrebării, iar Florescu trăieşte fără să ştie
exact care îi e boala), a plecat prima oară din România cu tatăl său, în căutarea unui
tratament. S-au întors în Banat, iar Cătălin a susţinut cu brio admiterea la liceu. În
1982, familia Florescu a fugit definitiv din ţară. S-au stabilit în cele din urmă la Zürich,
în Elveţia, unde scriitorul trăieşte încă”.

179
începe în 2001 cariera de scriitor de limbă germană. Textele sale sunt, parţial,
literaturizarea unor istorii personale, fie că aparţin sau nu autorului, căci fiecare
roman al său aduce mai degrabă o muncă de cercetare decât de construcţie
a unor noi lumi, aşa cum declară în urma unei burse primite despre munca la
romanul Der Mann, der das Glück bringt: „Îmi continuam munca de cercetare
la noul roman pe care îl plănuiam”458.
Care sunt circumstanţele iniţierii unei astfel de activităţi literare? Proble-
mele de sănătate îl „obligă” să îşi deschidă drumurile unor explorări ficţionale,
nu fizice, iar, deşi o recunoaşte rar, migraţia devine un catalizator:

În România n-aş fi devenit niciodată scriitor. Îmi lipseau temele, care mi-au
venit prin exil. În al doilea rând eram foarte preocupat să supravieţuiesc.
Emigraţia m-a mai format. A fi întotdeauna un altul, un străin, a vorbi limbile cu
accent, a căuta să vorbeşti bine, dar întotdeauna să ai un accent care te dă de gol
că nu eşti de acolo… Treaba asta de a nu fi acasă niciunde şi totuşi a fi acasă şi
a fi onorat şi apreciat şi acceptat. E o situaţie complexă pe care mă străduiesc să
o suport cu demnitate... [...] Lucrurile acestea m-au determinat: boala, emigraţia,
căutarea unei coerenţe în viaţă, încercarea de a nu mă dezumaniza sau chiar de
a mă întoarce atunci când am mers pe drumuri greşite459.

În Elveţia, C.D. Florescu se confruntă cu apartenenţa la o dublă mino-

ritate: întâi, la cea lingvistic-etnică, iar apoi la cea a persoanelor cu diferite
dizabilităţi. Modul în care societatea elveţiană gestionează această chestiune
însă nu i-a pus niciodată probleme, dimpotrivă:

Conştientizarea problemei minorităţilor este pentru mine foarte importantă

pentru majoritate, nu pentru minoritate. Aşa se arată gradul în care majoritatea
îşi ia în serios poziţia de majoritate şi de societate. Minorităţile suferă
întotdeauna primele într-o dictatură – fie ele minorităţi etnice, religioase, de
orice fel. Tot aşa, la ele se vede mai întâi gradul de civilizaţie. Grija pe care
o societate o are faţă de ea însăşi se vede în felul cum tratează minorităţile460.

Astfel, după o perioadă în care publicul încă se întreba dacă volumele

apărute în spaţiul german sunt traduceri din altă limbă, C.D. Florescu a devenit
parte a „deutschschweizer Literatur” (literatură elveţiană de limbă germană) –
unde sunt incluşi şi alţi autori precum Aglaja Veteranyi, Dragica Rajčić, Dante

458
Cătălin Dorian Florescu, secţiunea Die News, disponibilă online la http://florescu.ch/,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Ich führte meine Recherchenarbeit
am geplanten neuen Roman fort”.
459
În Andrei Crăciun, op. cit.
460
Idem, ibidem.

180
Andrea Franzetti, Yusuf Yesilöz461. Scriitorul de origine română se bucură de
o promovare care nu ţine cont de originea est-europeană: „Sunt acceptat 100%.
Pot să-mi spun părerea, sunt împins înainte de forurile culturale, sunt promovat,
sunt citit”462. Chiar dacă, la nivel global, discriminările încă există („Avem în
Elveţia o xenofobie puternică. Avem o meschinărie puternică. Avem o lipsă de
cultură puternică a unor straturi sociale, care urmează nişte politicieni, o lipsă
de largheţe de inimă, de empatie puternice”463), din punct de vedere cultural,
multiculturalitatea statului obligă la o vizibilitate echidistantă, care lasă numai
publicul să îşi stabilească preferinţele.
Alegerea limbii germane pare a fi o urmare firească a parcursului bio-
grafic, dar şi o chestiune de circumstanţă:

Am transformat ceea ce sunt în a deveni ceea ce pot. Am devenit vorbitor şi

scriu în limba germană pentru că pot. Asta a fost primordial, nu a fost o chestie
conştientă. Al doilea lucru pe care-l consider o minune e că în Elveţia nu am
devenit o victimă. Ok. Am ajuns în Elveţia, mi-am pierdut limba natală aşa că
nu-mi mai urmăresc pasiunea, o las, că doar are de-a face cu limba. Nu e ca
pictura, pe care o poţi face oriunde. Dar eu n-am gândit niciodată aşa.
Întotdeauna am avut o gândire optimistă asupra mea pentru că eu trebuie să fiu
optimist. Nu-mi pot permite să nu fiu. Dacă aş fi pesimist nu aş mai face doi
paşi afară din Zürich. Dacă mă gândesc ce mi s-ar putea întâmpla pe şoselele din
România nu aş mai fi venit niciodată. Pentru tine astea sunt lucruri banale, dar
pentru mine sunt foarte importante464.

Primul volum publicat, Wunderzeit sau Vremea minunilor, începe la

graniţa dintre România şi Iugoslavia („în această ţară a nimănui din punct de
vedere geografic”465): personajul Alin Teodorescu rememorează viaţa sub dic-
tatură, plecarea în Italia cu tatăl, apoi în America, întoarcerea în România şi
actuala încercare de a fugi definitiv din România. Pendulările protagonistului
par că sunt iniţial provocate de boala Charcot-Marie – care a fost suspectată
(până de curând) de medici şi în realitate, în cazul autorului:

461
Vezi Bettina Spoerri, „Der hybride (Kultur-)Raum in den Romanen von Yusuf
Yesilöz, Aglaja Veteranyi und Catalin Dorian Florescu”, în Dariusz Komorowski
(Hrsg.), Jenseits von Frisch und Dürrenmatt. Raumgestaltung in der gegenwärtigen
Deutschschweizer Literatur, Königshausen & Neumann, Würzburg, 2009, p. 159-166,
aici p. 159.
462
Cătălin Dorian Florescu intervievat de Andrei Crăciun, op. cit.
463
Idem, ibidem.
464
Cătălin Dorian Florescu, citat în Vlad Mixich, Povestea curajosului domn Florescu,
22 martie 2010, disponibil online la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7056452-
povestea-curajosului-domn-florescu.htm, accesat ultima dată la 2 februarie.
465
Bettina Spoerri, Der hybride (Kultur-)Raum, ed. cit., p. 159. În original: „in diesem
geographischen Niemandsland”.

181
 Mi-am început cariera literară acum 12 ani, cu un roman autobiografic, intitulat
«Vremea Minunilor». Povesteam despre o copilărie socialistă, despre odiseea
unui tată împreună cu fiul său prin lume, în căutarea unei vieţi mai bune. Totul
era inspirat din biografia mea. O familie care încearcă să fugă din dictatură 466.

Rememorările au loc în maşina care, deşi e simbolul mişcării par excellence,

îi condamnă acum la aşteptarea necesară tatălui pentru a da explicaţii. Circular,
începutul şi finalul romanului se centrează pe acest spaţiu liminar între cele
două ţări, pe automobilul care aduce a cincea minune, anunţată: „Aici, unde
tocmai ne aflăm, se întâmplă câteodată minuni [...]. Libertatea începe la doi
paşi de noi, îndată ce treci bariera, de la tăblia galbenă cu un scris pe care nu-l
pot citi: Iugoslavia. E timpul să se petreacă minunea a cincea” (p. 14). Istoricul
„minunilor” se pliază pe anumite etape ale devenirii personajului: dreptul de a
pleca în Italia pentru investigaţii medicale (p. 47), plecarea în America (p. 95),
operaţia (p. 132), întâlnirea cu Ariana (p. 249), respectiv fuga din România
(p. 258), „sunt cinci trepte, cinci cercuri ale desăvârşirii unei adevărate minuni,
ce anulează blestemul lumii profane a comunismului”467. Avertismentul de la
început („Acum nu suntem la cinema, suntem în realitate”, p. 13) anunţă
ludicul naraţiunii, căci Alin îşi găseşte refugiul într-un spaţiu imaginar, populat
de personaje din filmele americane, sârbeşti, italiene sau de pe diferitele postere
adunate.
Observaţiile despre OZN-urile zilnice pe care şi le imaginează în
America468, despre boala cu nume de om469, conştiinţa părinţilor470 şi relaţiile
oarecum bizare din familie 471 alternează cu radiografierea unui comunism

466
Cătălin Dorian Florescu intervievat de Oana Ghiţă în Interviu – Cătălin Dorian
Florescu, laureatul cărţii anului 2011 din Elveţia: Vreau să mă dedic omului prin
scris, 31 mai 2013, disponibil online pe http://www.mediafax.ro/cultura-media/
interviu-catalin-dorian-florescu-laureatul-cartii-anului-2011-din-elvetia-vreau-sa-ma-
dedic-omului-prin-scris-10914542, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
467
Mircea Mihăieş, Farmecul discret al cenuşiului, Prefaţă la Cătălin Dorian Florescu,
Vremea minunilor, Traducere din limba germană de Adriana Rotaru, Prefaţă de Mircea
Mihăieş, Polirom, Iaşi, 2005, p. 5-9, aici p. 9.
468
„Acolo, în fiecare zi dai de ele. Cum ieşi pe stradă, cum vezi OZN-uri” (p. 23).
469
„Înseamnă că nu putea fi chiar atât de rea” (p. 51).
470
„Conştiinţa încărcată te face să nu te simţi în largul tău în preajma celuilalt. Poate că
mama şi tata aveau conştiinţa încărcată” (p. 69).
471
„În camera micuţă mirosea ca acasă. Mirosea ca într-o seară de vineri un film la
televizor, unul străin, eu, tata şi menajera, toţi în sufragerie. Vinerea, mama avea
totdeauna repetiţie cu orchestra” (p. 53) – o imagine a unui acasă parcă incomplet,
disfuncţional – mereu tatăl este alături, mama lipseşte din peisajul lui acasă, chiar dacă
„[î]ntr-o lume cu susul în jos, în care valorile s-au metamorfozat în contrariul lor,
bărbaţii, posesorii forţei fizice, sunt victime, pe când vitalitatea, determinarea, dârzenia
au devenit apanaje ale femeii” (vezi Mircea Mihăieş, op. cit., p. 7).

182
absurd, în care Lenin foloseşte lame de ras pentru a corecta bazele revoluţiei472,
lumea se joacă de-a şoptitul, disperarea îi duce pe oameni în America473: „lumea
comunistă e cercetată în toată paradoxala şi infatigabila ei meschinărie”474.
Dacă în primul roman al lui Cătălin Dorian Florescu avem de a face cu
plecarea din România, cel de al doilea, Drumul scurt spre casă475 (Der kurze
Weg nach Hause) readuce personaje în spaţiul aparent cunoscut. Ovidiu se
întoarce împreună cu Luca în locul de unde fugise cu nouă ani în urmă (p. 25),
în 1982. Acelaşi mijloc de transport care l-a dus pe Alin în străinătate îl
readuce pe Ovidiu: un automobil cu numere, de data asta, elveţiene. Dacă Alin
şi tatăl său erau priviţi cu suspiciune la întoarcerea din America, personajele
din Drumul scurt spre casă trezesc aceleaşi sentimente: „Vagabonzi sunt.
Vagabonzi şi beţi” (p. 13). Termenul original german este însă „der Ganove”,
ce provine din ebraică, din ganav (‘stehlen’, ‚a fura’476), care face conexiune cu
ipoteza furtului maşinii: „ăştia-s vagabonzi de pe la noi, care au furat maşina de
la vreun hotel de lux” (p. 14).
La fel ca în primul volum, există o circularitate a construcţiei, care
urmăreşte oraşele în care Ovidiu zăboveşte. Sosirea la Mangalia îl obligă să
rememoreze lucruri petrecute la Zürich, Budapesta, Timişoara. Aparenta naivi-
tate a lui Alin şi inventarea poveştilor ca evadare din realitate sunt înlocuite de
dependenţa de droguri a lui Toma, respectiv pasiunea pentru filme a lui Ovidiu
şi Luca, iar promiscuitatea nu mai este ascunsă după perdeaua unui regim
dictatorial.
Impresiile proaspete nu corespund memoriei: pe litoral „[a]cum totul
pare părăsit” (p. 17), „vremurile s-au schimbat în multe privinţe” (p. 115), dar
ciorapii de damă rămân forma de „mituire” a româncei, fie că e vorba de mama
lui Alin (ciorapii ar trebui să îi şteargă supărarea reîntoarcerii soţului şi a fiului
din America, unde ea şi-ar fi dorit să emigreze), fie că e vorba de funcţionara
de la graniţa dintre Ungaria şi România, care refuză cele 20 de mărci puse în
paşaport de Ovidiu. Tinerii se întreabă unde au „aterizat”, însă ei sunt „încă în
Europa, dar nu chiar pe de-a-ntregul” (p. 25). Praful se aşterne peste tot ce îi
este cunoscut lui Ovidiu: „Totul este atât de jalnic şi totuşi e al meu într-un
sens profund. E dreptul meu prin naştere, ca să spun aşa. Eu sunt toate astea”
(p. 18); „[m]ă mira cât de cunoscut îmi era totul” (p. 228); „[a]m recunoscut
multe şi multe nu” (p. 229). Reîntoarcerea în ţară provoacă tipologizări

472
„aş vrea să ştiu cum făcuse rost Lenin de o lamă de ras, ca să corecteze bazele
revoluţiei” (p. 26).
473
„ea ne adusese în America. Disperarea” (p. 132).
474
Mircea Mihăieş, op. cit., p. 7.
475
Cătălin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casă, Traducere din limba germană de
Mariana Bărbulescu, Prefaţă de Marius Chivu, Editura Polirom, Iaşi, 2006. Toate
citatele din romanul Drumul scurt spre casă vor face referire la această ediţie.
476
Vezi Bettina Spoerri, Der hybride (Kultur-)Raum, ed. cit., p. 162.

183
asemenea lui Passavanti din proza lui Biondi: „Oriunde aş fi fost, eram recu-
noscut ca străin” (p. 232). Mirosul de „acasă” este şi aici prezent, ca pentru
Alin, dar ia alte „forme”: „Ciudat că gunoiul putea să miroasă a ceea ce pentru
mine însemna acasă” (p. 243). De la asemănarea cu Vrăjitorul din Oz făcută de
Luca, la „succesul mondial” din 1939, Pe aripile vântului, totul este familiar şi
străin, Ovidiu se întoarce într-un remake al filmului românesc trăit în copilărie
şi adolescenţă.
Următoarele romane, deşi având un nucleu narativ provenit din reali-
tate, nu urmăresc propria biografie a lui C.D. Florescu:

«Vremea minunilor» şi «Drumul scurt spre casă», primele două, sunt romane
cu tentă biografică. Pentru «Maseurul orb» şi «Zaira» m-au inspirat vieţile
personajelor reale, aşa cum mi-au fost povestite de acestea, fiind însă viziuni
proprii cu totul literare asupra vieţii. În «Jacob se hotărăşte să iubească»
nu există decât satul şvăbesc în care se naşte băiatul Jacob, un sat din câmpia
bănăţeană477.

Florescu recurge aşadar şi la romane ce presupun o adevărată investi-

gaţie, începută deseori în urma unui hint primit:

Şi ca artist trebuie să fiu întotdeauna foarte treaz. Ieşind din limba mea maternă,
ajungând într-o cultură cu totul străină, în acel moment trebuie să rămâi treaz. Şi
ca scriitor, dacă nu aş fi aşa, ar trece subiectele pe lângă mine. Despre subiectul
romanului dinaintea Zairei, Maseurul Orb, mi-a povestit într-o dimineaţă
prietenul meu Robert Şerban, adormit la o cafea. Trei fraze mi-a spus Robert.
Dacă în acel moment nu aveam urechile deschise, dacă nu eram în contact... Ce
înseamnă contact? Contact înseamnă ceva senzual: ochii sunt aici ca să te văd,
urechile sunt aici ca să te aud, nasul e aici ca să te miros. Desigur că oraşele
elveţiene nu au niciun miros, dar în oraşele româneşti e o cu totul altă călătorie
a nasului. Toate astea sunt importante pentru mine ca scriitor. Dacă nu-mi
folosesc nasul ca să miros, nu voi putea descrie percepţia în carte. Nu voi şti
că există478.

Toate textele însă parcă revin, circular, la spaţiul Banatului, iar niciunul nu se
focalizează asupra actualului mediu al autorului, ceea ce corespunde şi cu
diversificarea tematică a autorilor Chamisso ce publică după 2000, dar con-
firmă şi ancorarea lui C.D. Florescu în arealul cultural românesc:

477
Cătălin Dorian Florescu intervievat de Oana Ghiţă, op. cit.
478
Idem, în Vlad Mixich, op. cit.Maseurul orb probează ideea romanului ca cercetare,
pentru că Florescu nu se limitează la informaţiile primite de la Robert Şerban, ci
preferă să discute direct cu „sursa”, Ioan Timiş Palatinus. Protagonista din romanul
Zaira, de asemenea, are un corespondent real, dar nu se poate spune că Florescu
a respectat cu stricteţe biografia femeii.

184
 Dacă mă dedic aşa de mult acestor meleaguri, este poate pentru că au rămas
încă magice din timpul copilăriei. Poate caut încă timpurile trecute pentru a le
recupera pentru prezent. Sau poate este chiar mult mai simplu şi mai banal: în
Timişoara trăiesc prietenii, informatorii mei, care îmi atrag atenţia asupra
existenţei unor poveşti şi personaje despre care trebuie scris, precum maseurul
orb sau Zaira. Sau un sat precum acela al lui Jacob.
Dar nu este o regulă să rămân la Banat. În romanul următor voi încerca să leg
New Yorkul cu Delta Dunării. Ştiu, par lucruri foarte diferite şi totuşi mă
aventurez479.

Aşa cum anunţă în acest interviu, ultimul roman publicat, Der Mann, der das
Glück bringt (Bărbatul care aduce fericirea), se desfăşoară pe două planuri:
fiecare dintre cele două personaje, Elena şi Ray, povesteşte episoade din pro-
priul parcurs. Călătoria este prezentă şi aici, căci Elena este fiica unui pescar
din Delta Dunării, venită să aducă cenuşa mamei ei în America480. Ca în toate
textele, importantă este o poveste a vieţii:

asta facem noi aici de fapt: povestim despre existenţa umană clar şi direct, fără
să mai facem experimente postmoderniste şi codificate, cum s-au practicat
mult timp în est. Experimente care îşi au importanţa lor în istoria litera-
turii, dar care deseori au pus egoul scriitorului în centru şi au uitat să mai
povestească481.

Alte texte de-ale lui Florescu din ultimii ani se întorc şi la spaţiul românesc.
Culegerea de povestiri Der Nabel der Welt (Buricul pământului) include nouă
proze despre migranţi şi călători, scrise între 2001 şi 2016.
Povestea este cea care trece de bariere (dar şi textul, în acest caz): „Acela
care cu puţin timp înainte era japonez, român sau german devine deodată suflet,
simţire, gând. Literatura transcende graniţele”482. Povestea este cea care fluidi-
zează existenţa în literatură, astfel încât a discerne între realitate şi ficţiune este
superfluu pentru autorul care pledează pentru autenticitatea textului:

Înţeleg curiozitatea cititorilor de a destrăma realitatea de ficţiune, dar eu ca

scriitor nu am văzut lucrurile aşa. Eu a trebuit să creez o a treia lume. Zaira mea
este definiţia mea asupra vieţii ei, nu este în niciun caz adevărul. E o minciună

479
Idem intervievat de Oana Ghiţă, op. cit.
480
Un studiu despre ultimele scrieri ale lui C.D. Florescu – Bărbatul care aduce
fericirea şi Der Nabel de Welt – a fost prezentat la Colocviul Internaţional Comunicare
şi Cultură în Románia europeană, ediţia a VII-a, 15-16 iunie 2018, Timişoara, sub
titlul Naufragiu către şi dinspre „buricul pământului” (în curs de publicare în volumul
Quaestiones Romanicae VII, la „Jozsef Attila” Tudomanyi Egyetem Kiádo, Szeged.
481
Cătălin Dorian Florescu intervievat de Oana Ghiţă, op. cit.
482
Idem, ibidem.

185
 adevărată sau un adevăr mincinos. Cu toţii ne ficţionalizăm viaţa cum vrem,
sperând să fie dreaptă şi bună în ochii celorlalţi. Scriitorul minte oficial şi mai
scrie şi cărţi. Un text îşi are adevărul în logica lui interioară, care nu are nimic
de-a face cu adevărul sau cu ficţiunea. Dacă este o minciună spusă bine, textul
are autenticitate483.

Cătălin Dorian Florescu nu scrie direct pentru publicul român şi nu îşi

pune problema întoarcerii în România („Problema plecării e că mi-aş pierde
publicul german, pentru care scriu eu, în limba germană. Şi mai important
decât locul în care să mă întorc este să am grijă de creaţia mea484), refuzând,
în acelaşi timp, etichetarea ca migrant:

Eu sunt un fel de gospodină literară, trebuie de două sau trei ori să accentuez că
sunt scriitor de limbă germană şi că nu vreau să fiu migrant, şi că am şters praful
de pe literatura germană destul de prăfuită. Şi că nu sunt migrantul pe care să
îl invite să vorbească despre migraţie, ceea ce se şi întâmplă uneori485.

Literatura Chamisso, ca etapă finală a literaturii migrante, demonstrează, prin

autori precum C.D. Florescu, variaţia literară înregistrată în ultimii ani în
spaţiul cultural de limbă germană, în care scriitorii nu mai aparţin unor comu-
nităţi minoritare (aşa cum Zaimoglu îşi germanizează numele, Florescu renunţă
la diacritice pentru prenumele său şi publică sub numele de Catalin Dorian
Florescu), ci se înscriu în Weltliteratur, punând textul literar mai presus de
metamorfozele autorului. Deşi porneşte mereu de la aspecte individuale,
Florescu extinde, mai ales prin ultimele romane, călătoria pe care cititorul
trebuie să o facă prin intermediul literaturii. Nu mai este o incursiune într-un
anume mediu social, ci o călătorie în jurul lumii, pe care aspiră să o facă şi
literatura.
În cazul lui Florescu, putem considera că poate fi valorificat ca autor de
limbă germană, a fost deja „canonizat” ca autor elveţian de limbă germană, dar
evocarea spaţiului românesc nu poate şterge biograficul şi migraţia, pentru că

483
Idem, intervievat de Lavinia Bălulescu în Cătălin Dorian Florescu: „Nu e tocmai
plăcută viaţa într-o carte poştală”, 2 aprilie 2010, disponibil online la
https://adevarul.ro/locale/timisoara/catalin-dorian-florescu-nu-e-tocmai-placuta-viata-
intr-o-carte-postala-1_50ada58a7c42d5a66398a337/index.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
484
Idem, ibidem.
485
Idem, ibidem. Dar există voci care susţin exact faptul că Florescu poate întruchipa
par excellence scriitorul migrant: „Der Autor Cătălin Florescu, der als Kind aus
Rumänien in die Schweiz ausgesiedelt ist, verkörpert den Schriftsteller der
Migrantenliteratur par excellence”, vezi Grazziella Predoiu, „Das Banat als Topos in
den Texten Cătălin Dorian Florescus”, în vol. Temeswarer Beiträge zur Germanistik,
Band 7, Mirton Verlag, Temeswar, 2010, p. 165-175, aici p. 165.

186
se corelează cu acestea486. Aşa încât, în cazul său, a-l vedea ca pe un scriitor
român, a-l include în literatura română este mai degrabă rezultatul tendinţei
unei literaturi „minore” de a acumula prestigiu prin autorii de succes pe care i-a
„exportat”. Deşi porneşte mereu de la aspecte individuale, Florescu extinde,
mai ales prin ultimele romane, călătoria pe care cititorul trebuie să o facă prin
intermediul literaturii. Nu mai este o incursiune într-un anume mediu social, ci
o călătorie în jurul lumii, pe care aspiră să o facă şi literatura. De remarcat este
şi faptul că în septembrie 2017 a publicat un volum de povestiri, intitulat
Der Nabel der Welt, în care protagoniştii peregrinează prin diferite zone, aşa că
putem vorbi în continuare în cazul său de o literatură a migraţiei, o literatură
care evocă şi migraţia, chiar dacă refuză să fie considerat autor migrant, deci să
se ţină cont de propriul parcurs biografic. Dacă tot este să dăm crezare textului,
şi nu autorului care „minte”, după cum spune Florescu, există o astfel de domi-
nantă a migraţiei – cel puţin în textele pe care le-am amintit. Cine ştie însă în ce
termeni vom discuta despre el peste ani, pentru că el este tributar instituţiilor
canonului literar, acceptând includerile în compendii, dicţionare sau enciclo-
pedii de literatură, uneori şi pe cele făcute de unele reviste literare.
Dacă la Florescu există mereu un fir narativ ce poate fi urmărit destul de
uşor, pentru că el este mereu atent să fie accesibil cititorului, textele Aglajei
Veteranyi (altă scriitoare de origine română inclusă în „lista Chamisso”)
presupun o parcurgere mult mai sinuoasă, cu imagini mult mai pregnante, care
trec cititorul de la înduioşare, la greaţă sau revoltă, într-o lectură poate chiar
viscerală. Veteranyi se naşte la Bucureşti în 1962, într-o familie de artişti de
circ, având şi origini maghiare. În 1967 pleacă în turneu cu circul, se stabileşte
în cele din urmă în Elveţia (1977), unde rămâne activă în sfera teatrului: va
înfiinţa în 1993 grupul teatral die wortpumpe („pompa de cuvinte”) şi în 1996
Die Engelmaschine („Maşina de fabricat îngeri”). Învaţă singură germana şi în
1999 publică Ein Totentanz: Geschenke (Daruri. Un dans al morţii) şi Warum
das Kind in der Polenta kocht (De ce fierbe copilul în mămăligă, în 2002
în română487). Acest ultim text amintit dezvăluie viaţa de circ şi familia „dis-
funcţională” a personajului narator (care, spune şi autoarea, nu trebuie citită ca
o autobiografie: „Der Roman ist nicht meine Lebensgeschichte.”). De asemenea,
se sugerează mereu distincţia dintre „aici”, în străinătate, şi „acasă”, de unde şi

486
Într-un interviu, Florescu recunoaşte: „Fără migraţie nu ar fi existat Vremea
minunilor, Drumul scurt spre casă şi Maseurul orb, în care povestesc întoarcerea unui
emigrant”, în Martina Kamm, Bettina Spoerri, Daniel Rothenbühler, Gianni D’Amato,
Diskurse in die Weite. Kosmopolitische Räume in den Literaturen der Schweiz, Seismo
Verlag, Zürich, 2010, p. 163. (În original: „Ohne Migration gäbe es Wunderzeit, Der
kurze Weg nach Hause und den Blinden Masseur, in dem ich ja die Rückkehr eines
Ausgewanderten erzähle, nicht“).
487
Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, Traducere de Nora Iuga,
Postfaţă de Rodica Binder, Polirom, Iaşi, 2002. Toate citatele din volum vor fi extrase
din această ediţie.

187
posibilitatea de a vorbi despre migraţie în cazul acestui roman. Străinătatea,
deşi suplineşte anumite lipsuri materiale („Aici trăim ca în paradis”, p. 33),
nu înseamnă evitarea oricărui pericol, de care copila este conştientă („Dar şi
străinii ne vor răul. [...] Mama nu are încredere în nimeni”, p. 27; „După ce am
fugit din România, părinţii mei au fost condamnaţi la moarte”, p. 51).
Referinţele la România, spaţiul natal, nu sunt pozitive dacă nu sunt
asociate cu familia, mai degrabă cu sentimentul de siguranţă (pentru că familia
nu este una model): „Acasă oamenii n-au voie să gândească liber nici măcar
în somn.” (p. 27). Figura lui Ceauşescu este „demonizată” explicit: „Dictatorul
a înconjurat România cu sârmă ghimpată” (p. 34), „Dictatorul l-a interzis pe
Dumnezeu” (p. 36), „Dictatorul e de meserie cizmar, diploma şcolară şi-a
cumpărat-o. Nu ştie nici să scrie, nici să citească, spune tata, e mai prost ca
noaptea” (p. 37). Interesantă este asocierea care apare şi la Florescu, a unui
„acasă” cu un miros specific: „Îmi cunosc ţara după miros. Miroase ca mân-
carea mamei. Tata spune că ne amintim pretutindeni mirosul ţării noastre, dar
nu-l recunoaştem decât atunci când suntem foarte departe.” (p. 10). Vinetele
coapte ale mamei devin markerul care volatilizează spaţiul geografic şi îl
transformă într-un spaţiul al emoţiei, al căldurii mamei. Bagajul divers (din
punct de vedere cultural) este marcat tot de aspectul culinar, când sunt enume-
rate mâncărurile sau alimentele pe care le-ar consuma cu plăcere: de la „piftie
de porc cu usturoi”, „mămăligă cu sare şi unt”, „untură cu jumări”, la „salam
unguresc”, „gulaş cu ceapă crudă”, „colivă pentru morţi, ornată cu bomboane”
(cu pregătirea colivei începe şi Raftul cu ultimele suflări – Das Regal der
letzten Atemzüge), până la „ciuingam cu surprize” (p. 13-14). În acelaşi timp,
fragmentele legate de limba maternă dezvăluie originea multiculturală:

Tata are altă limbă maternă decât noi, chiar şi în ţara noastră a fost un străin.
El face parte dintre ceilalţi, spune mama. [...]
Limba lui maternă sună ca slănina cu boia şi smântână. Mie îmi place, dar el
n-are voie să mă înveţe s-o vorbesc.
Tata e originar dintr-o provincie din România, cred că de aceea e aşa furios,
pentru că noi venim din capitală. (p. 49)

Există de fapt un paradox al străinătăţilor, care rămân constante (ca o sumă

constantă a străinătăţilor?): iniţial străinătatea înseamnă plecarea din România,
pendularea prin diferite ţări cu circul, stabilirea în Elveţia („Avem un paşaport
de emigrant.”, p. 62), dar şi tatăl este un străin care trăieşte în România. Apoi,
la despărţirea fetelor de mamă pentru a rămâne la internat, copiilor li se spune
că părinţii lor nu pot veni în vizită pentru că „sunt în străinătate” (p. 91),
moment în care vocea copilei întreabă: „Câte străinătăţi există?” Fricile nu sunt
puţine: teama de tatăl incestuos, teama de străini, teama de moarte (a părinţilor,
în contextul numerelor de circ), frica de a fi sedusă ori otrăvită în internat
(p. 79), frica de viol etc. Singurul antidot este povestea copilului care fierbe în

188
mămăligă, la rândul ei cu rezonanţe coşmareşti. În fond, volumul dezvăluie
un univers sumbru, al circului grotesc-comic, în care râsul şi plânsul nu pot fi
diferenţiate. Este spaţiul în care incestul, violenţa, lipsurile materiale, alcoolul
ameninţă permanent copila. Chiar dacă „străinătatea nu ne transformă. În toate
ţările mâncăm cu gura” (p. 17488), toate experienţele traumatizante duc la destră-
marea sinelui: „Am sentimentul că mă fărâmiţez.” (p. 135). Singurul cămin pe
care Veteranyi şi-l declară este limba germană489.
Imaginile morţii şi gastronomia vor reveni şi în volumul Raftul cu
ultimele suflări, unde, din nou, mama este un personaj central, cu care nara-
toarea nu are în comun o limbă, ci simple „cuvinte”. Violenţa imaginilor se
observă în agonia, moartea şi, în final, jupuirea mătuşii, dar şi în fragmentarea
naratoarei între Bucureşti (unde s-a născut, devenind o „valahă”), Cehoslovacia
şi Madrid („Apendicele meu a rămas în Cehoslovacia, într-un spital militar.
[...] Amigdalele mele au rămas în Madrid.”490) denudează destrămarea psihică,
sentimentul alienării, anunţat încă de la început: „Suntem mult mai mult timp
morţi decât vii” (p. 13). Parte din această senzaţie vine din obiectualizarea
respirării: „Respiraţia-călătorie sugerează condiţia emigrantului, pentru care,
odată ce a părăsit locul de baştină şi a devenit Ausländer, trecerea dintr-o ţară
în alta e un gest mecanic, tot atât de uşor ca o inspiraţie/ expiraţie”491.Dar
individul se sufocă, eul „se clatină”, suflarea dispare... nu mai apucă să poves-
tească Despre marea ştearsă de praf. Şosete închiriate şi Doamna Untură,
romanul apărut postum (2004) care păstrează modulaţiile interioare ale textelor
anterioare. Parte dintre ele au fost traduse de Nora Iuga în volumul Poveşti
pentru Aglaja.Aglaja Veteranyi – o scriitoare pentru posteritate.
Chiar dacă Elveţia este doar un fundal al amintirilor legate de familie,
ţara i-a oferit limba în care Veteranyi reuşeşte să conceapă un „road-movie”492
textual al traumei, al dezarticulării umane în general. Fără a prefera o cultură
sau alta, autoarea îşi asumă străinătatea drept condiţie a existenţei, indiferent

488
În original: „Das Ausland verändert uns nicht, überall essen wir mit den Händen”
(vezi Aglaja Veteranyi, Warum das Kind in der Polenta kocht, Deutsche Verlags-
Anstalt (DVA), Stuttgart, 1999, p. 49).
489
René Oberholzer, Meine Heimat ist die deutsche Sprache, disponibil online la
https://www.literatpro.de/sachliteratur/meine-heimat-ist-die-deutsche-sprache, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Die deutsche Sprache ist meine Heimat“.
490
Aglaja Vetaranyi, Raftul cu ultimele suflări, Traducere de Nora Iuga, Cu un cuvânt
lămuritor de Werner Löcher-Lawrence şi Jens Nielsen, Postfaţă de Rodica Binder,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 67. Toate fragmentele din roman vor fi extrase din
această ediţie.
491
Pia Brînzeu, „Ultima suflare a Aglajei Veteranyi”, în vol. Poveşti pentru Aglaja.
Aglaja Veteranyi – o scriitoare pentru posteritate, volum conceput şi îngrijit de Sorina
Jecza-Ianovici, Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2004, p. 29-32, aici p. 30.
492
Mircea Cărtărescu, „De ce fierbe copilul în mămăligă?”, în vol. Poveşti pentru
Aglaja. Aglaja Veteranyi – o scriitoare pentru posteritate, ed. cit., p. 21.

189
de geografii (spaţiale ori lingvistice), aşa cum declară într-un interviu acordat
Rodicăi Binder: „Dacă scriu în germană, ea este (caută cuvântul)... «fremd»,
este pentru mine o limbă străină, dar şi româna este o limbă străină, aceasta este
problema mea interioară. Eu cred însă că noi toţi suntem în această lume «în
străinătate»”493.

În ceea ce o priveşte pe Dana Ranga, sponsorizată în 2014, ne putem

exprima scepticismul în legătură cu acordarea premiului Chamisso. Este năs-
cută la Bucureşti, tatăl este român, dar mama de origine germană, astfel încât
va învăţa ambele limbi, plusând ulterior şi cu engleza, astfel încât va ajunge să
scrie poezii în toate cele trei limbi în diferite reviste: România literară,
Tribuna, Contrafort, Exquisite Corpse (SUA), Trafika (SUA), Clouds Magazine
(SUA), die horen (Germania), orte (Elveţia). Volumele pe care le publică sunt
Stop (din pauzele lui Sisif), la Cluj în 2005; Wasserbuch în 2011 şi Hauthaus
în 2016. Este un personaj destul de ciudat: într-un interviu mărturiseşte că
nu numai că s-a născut pe strada Astronauţilor din Bucureşti, dar visa de copil
să şi devină un cosmonaut494. A regizat ulterior câteva documentare despre
astronauţi (Story Musgrave,Valeri Polyakov, Jean-François Clervoy). Interesul
acesta poate fi conectat cu modul în care „pluteşte”, „navighează” printre limbi:

«Sunt un cosmonaut», a mărturisit Dana Ranga în 2012 la o conferinţă

a Berliner Literaturhauses Lettertage despre autorii ce «vagabondează» printre
limbi: «Şi nu numai pentru că m-am născut pe strada Cosmonauţilor. Literatura
reprezintă rădăcinile mele, ţara mea, casa mea. Iubesc să schimb limbile pentru
că asta îmi activează creierul. Numai aşa pot gândi495.

Senzaţia de imponderabilitate presupune evitarea oricăror constrângeri

de a alege o limbă sau alta: asta ar însemna să fie legată de un anumit idiom, nu
vrea să se simtă „atrasă” ca de o forţă a gravitaţiei. Singura „rădăcină”, singurul

493
În Rodica Binder, „Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură”, postfaţă la
Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, ed. cit., p. 189-198, aici p. 193. De
altfel, Rodica Binder aminteşte în acest studiu şi de modul în care literatura din spaţiul
germanofon este îmbogăţită de scriitorii migranţi, dându-i ca exemple pe Ilija
Trojanow, Aglaja Veteranyi şi Terézia Mora, cărora li s-a decernat premiul literar
Chamisso.
494
Vezi şi Max Rauner, „Kunst im Orbit”, în Die Zeit, 10.08.2006, Nr. 33, disponibil
online la http://www.zeit.de/2006/33/Raumfahrt-Kunst, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019: „Poetin des Weltraums” („poetă a cosmosului”).
495
Dana Ranga intervievată de Gregor Dotzauer, „Die Literatur ist meine Wurzel, mein
Land, mein Zuhause”, în Chamisso Magazine. Viele Kulturen – eine Sprache, März
2014, No. 10, p. 10-13, aici p. 13, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/
content/language1/downloads/Chamisso_Magazin_10.pdf, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019.

190
cămin este literatura. Mediul acvatic îi dă aceeaşi posibilitate de a pluti precum
cosmosul, de unde şi volumul Wasserbuch.
Din volumul scris în limba română496, în care domină imagini legate de
familie (în niciun caz fericită), moarte, mare, ne-a atras atenţia un fragment
care aduce cu macabrul (deşi e mult spus) Aglajei Veteranyi (în De ce fierbe
copilul în mămăligă copila se aşteaptă mereu sau îşi imaginează că părinţii
mor): în Epoca libertăţii, apare soţul (Constantin), după ce nevasta Matilda
moare, o pregăteşte pentru sicriu precum ea se pregătea pentru vizite duminica.
Apoi se duce la Mircea, vecinul său, să joace canastă. Moartea, aşadar, este un
aspect aflat la ordinea zilei, poate fi ignorat, iar lucrurile se desfăşoară normal.
Textele autoarei sunt stop-cadre dintr-un cotidian, uneori marcat de clişee şi
automatisme („Imediat după ce au făcut cunoştinţă el a început să vorbească
despre succesele lui reuşite o jumătate de oră plină de reuşite apoi i-a adresat
şi ei prima şi singura întrebare eşti măritată ai copii”, etichetă, p. 58), alteori de
suferinţă (Aş vrea să mă-mpiedic de tot ce am pierdut tot tot tot condamnat /
la înnodat vieţi distruse fire de praf hop hop hop grele-mi sunt pleoapele / de
cât am crezut când fuga nu-mi mai ajunge fug până cad mai mai mai de sus”,
repetiţii, p. 22).
Având în vedere că Dana Ranga are o educaţie bilingvă, că scrie în
română şi germană (chiar dacă nu a mai publicat nimic recent în română), nu se
poate spune că germana este o limbă străină pentru ea (Deutsch als Fremd-
sprache), astfel încât menţionarea ei în cadrul „listei Chamisso” nu ne pare
justificată, pentru că nici tematic nu are vreo tangenţă cu migraţia.

Pentru a aduce un contra-exemplu, ne vom referi şi la un autor de limbă

germană ce provine din spaţiul românesc, dar pe care nu îl putem include în
„lista Chamisso”, pentru că germana îi este limbă maternă. Totuşi, un scriitor
precum Claudiu M. Florian s-a putut afirma în cadrul german mai devreme
decât în cel românesc. Prima menţiune vocală în spaţiul public românesc legată
de Claudiu M. Florian497 se referă la premiul Uniunii Europene pentru lite-

496
Dana Ranga, Stop (din pauzele lui Sisif), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
497
Un studiu mai aplicat pe romanul lui Claudiu M. Florian a fost prezentat la
Globalization, Intercultural Dialogue and national Identity, 5th Edition (GIDNI 5),
25-26 mai 2018, Tîrgu Mureş şi publicat în volumul conferinţei, vezi „«Multifarious»
Games”, în Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (ed.), Mediating Globalization: Identities
in Dialogue, section: Literature (The Proceedings of the International Conference
Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity, 5th edition), Arhipelag
XXI Press, Tîrgu-Mureş, p. 474-479, disponibil online la https://old.upm.ro/gidni/
GIDNI-05/Lit/Lit%2005%2062.pdf, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. De
asemenea, o scurtă istorie a premiului a constituit obiectul comunicării The European
Union Prize: A Short History, susţinute la Conferinţa internaţională CCI 5 (section:
Literature), 20-21 octombrie 2018, Tîrgu-Mureş şi publicată în volumul conferinţei,
vezi „The European Union Prize: A Short History”, în Iulian Boldea, Cornel
Sigmirean, Dumitru-Mircea Buda (eds.), The Challenges of Communication. Contexts

191
ratură, pe care îl primesc anual în jur de 12-13 scriitori din diferite ţări, pentru
un anumit volum publicat. Premiul se acordă din 2009, în total 108 scriitori
au fost premiaţi. Ioana Pârvulescu a mai primit această distincţie, dintre autorii
români, în 2013, pentru Viaţa începe vineri, dar şi Răzvan Rădulescu în 2010
pentru Teodosie cel Mic. Sunt, deci, trei români care au luat premiul, pentru că,
de fapt, se realizează un fel de rotaţie a ţărilor din care provin autorii, „media”
premianţilor pe o ţară este de trei, actualmente. Sunt 12 ţări selectate în fiecare
an, fiecare întruneşte un juriu naţional care propune un autor (juriu desemnat de
un consorţiu format din mai multe instituţii europene)498. Interesant este că am
găsit un punct de legătură între cele două „instituţii”, şi anume autoarea de
origine croată Marica Bodrožić, care s-a mutat în Germania şi scrie în limba
corespunzătoare. Ea a primit premiul Chamisso de pomovare în 2003 şi premiul
UE în 2013 pentru Kirschholz und alte Gefühle (A Cherrywood Table, Lemn de
cireş şi vechi sentimente).
Revenind la Florian, romanul pentru care a fost premiat a apărut destul
de repede şi în limba română. În germană a fost publicat în 2008 la editura
Transit din Berlin, sub titlul Zweieinhalb Störche. Roman einer Kindheit in
Siebenbürgen (Două berze şi jumătate. Roman al unei copilării în Transil-
vania), iar Cartea Românească l-a publicat în 2012 cu titlul Vârstele jocului.
Strada Cetăţii. Este de remarcat faptul că Florian nu „se lasă” tradus, el şi-a
rescris, de fapt, romanul:

La scurtă vreme după apariţie am primit oferta din partea cuiva de a-l traduce,
respectiva persoană, în limba română. A fost una din acele oferte de care te
bucuri că ţi se fac, pe care însă te bucuri să le şi refuzi. Am refuzat politicos,
atunci, propunerea de traducere, explicând că este o muncă pe care mi-o rezerv
exclusiv mie. Pornind la această muncă, m-am convins de ceea ce intuisem
dinainte: este mai mult decât o simplă traducere, este în bună măsură o rescriere.
M-am găsit în situaţia paradoxală de a fi traduttore - traditore, însă de a nu
trăda, de fapt, pe nimeni, fiind vorba tot de mine însumi şi de atmosfera şi
sensurile aceleiaşi lumi499.

and Strategies in the World of Globalism (section: Literature), Arhipelag XXI Press,
Tîrgu-Mureş, 2018, p. 220-225, disponibil online la https://old.upm.ro/cci/CCI-
05/Lit/Lit%2005%2033.pdf, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
498
O descriere în engleză a premiului este disponibilă pe http://www.euprizeliterature.
eu/what-eupl, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În limba română: http://www.
europa-creativa.eu/noutatic_doc_112_premiul-uniunii-europene-pentru-literatura-
2017_pg_0.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „Premiul susţine autorii
emergenţi, care au publicat între 2 şi 4 opere de ficţiune, fiind traduşi în maximum
4 limbi. Cărţile propuse pentru premiere trebuie să fi fost publicate cu cel mult 5 ani
înainte de decernarea premiului”.
499
Claudiu M. Florian în interviul luat de Stelian Ţurlea, „Claudiu M. Florian: «Sunt
un migrator între gene şi generaţii»”, Ziarul Financiar, 23 martie 2012, disponibil

192
 Iar alegerea germanei nu vine în urma migraţiei. Claudiu Mihail Florian
provine dintr-o familie sasă din Braşov, în care s-a vorbit limba germană.
Întreaga şcolaritate şi toate studiile sale stau sub semnul acestei limbi. Va lucra
în Ministerul Român de Externe, întâi ca traducător, apoi va fi trimis ca ataşat
cultural la ambasadele din Berna ori Berlin, deci cariera sa începe în diploma-
ţie. Florian scrie mai mult din dorinţa de a conserva imaginea multiculturali-
tăţii din Transilvania (zona Braşovului în special) pentru următoarea generaţie,
a copiilor săi, care nu mai are contact cu un astfel de melanj. Perspectiva este
a copilului (întâlnită des la autorii pe care i-am menţionat) care are rude
Îngermania, care devine un miraj pentru copilul de aproximativ 7 ani. Vârstele
jocului este, după cum spune autorul, „încercarea de portretizare a confluenţei
dintre cinci mentalităţi: ardelenească, oltenească, săsească, regăţeană, vest-ger-
mană, patru generaţii: străbunici, bunici, părinţi, copil – prezente sincronic, în
acelaşi moment temporal, trei istorii: românească, săsească, germană, două
culturi: a românilor şi a saşilor transilvăneni”500 (în anii 1970). Evident că
romanul în română a avut parte de o critică de receptare, de câteva recenzii, dar
puţine: în Suplimentul de cultură, Observator Cultural, Cultura.
Aşa cum tonul ludic este prefigurat încă din titlu, personajul-narator pare
a se juca deopotrivă cu vârste şi culturi: creşte în zona multiculturală a Tran-
silvaniei, unde „[t]oate sunt de-mai-multe-feluri”501. Familia sa este scindată şi
se răsfiră atât în mai multe regiuni ale României anilor ’70 – Transilvania,
Oltenia (unde petrece o vacanţă scurtă pentru a cunoaşte rudele tatălui),
Regatul („Altreich”), dar şi în „cele două Germanii”, cea democrată, estică,
respectiv cea federală, vestică. Spaţiul multicultural, deşi reprezentând la nivel
politic un subiect de dispute, rămâne o oază de înţelegere, de armonie umană
– un aspect valorificat abia ulterior de autorul care este nevoit să îşi continue
studiile la Bucureşti. Plurilingvismul şi amalgamul de etnii reprezintă o ches-
tiune cotidiană, de la sine înţeleasă: „Nu am înţeles sau nu am realizat că am
crescut într-un mediu multicultural până când nu am ajuns în Bucureşti. Mai
precis, asta s-a întâmplat după ce m-am întors acasă de la studii... atunci totul
mi s-a părut diferit”502. Diferenţele sunt minime şi nu sunt înregistrate spre a le

online la http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/claudiu-m-florian-sunt-un-migrator-intre-
gene-si-generatii-de-stelian-turlea-9422497, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
500
Idem, ibidem.
501
Claudiu M. Florian, Vârstele jocului. Strada Cetăţii, Cartea Românească, Bucureşti,
2012, p. 9. În original: „Alles ist mehrerlei”, vezi Claudiu M. Florian, Zweieinhalb
Störche: Roman einer Kindheit in Siebenbürgen, Transit, Berlin, 2008.
502
Idem, în ***, Meeting Author Claudiu M. Florian, disponibil online la
http://www.diplomatmagazine.nl/2016/06/05/meeting-author-claudiu-m-florian/,
accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „I didn’t understand or realised
I was growing up multiculturally until arriving to Bucharest. More precisely that
happened after returning home from school… it was when everything appeared
different to me”.

193
acutiza, ci valorizate pozitiv, spre a înfăţişa comportamente individuale, gesturi
specifice care umanizează şi particularizează fiinţele: „Oamenii de aici faţă de
oamenii de aiurea, o limbă faţă de cealaltă”503.
Cu toate acestea, spaţiul idilic este dublat în acest roman. Pe de o parte,
acesta se concretizează în căminul din burgul transilvan, Rupea natală (Reps)
din judeţul Braşov, în care familia este formată din „două berze şi jumătate”,
băiatul şi cei doi bunici ai săi. Centrală este aici cetatea, topos ce primeşte
valenţe ludice şi devine un adevărat personaj în poveştile băiatului. Strada
Cetăţii este cea care face legătura între căminul privat, locuinţa copilului, şi
cetatea ce îl poartă uneori pe valul visului. Pe de altă parte, un alt spaţiu idilic,
de data aceasta construit şi reconstituit, este „Îngermania”, târăm necunoscut
băiatului, dar „[u]n loc deopotrivă bineştiut şi de neatins: undeva el este, însă
totodată nu există. Îngermania nu se zăreşte de nicăieri, nici măcar de sus, de
pe cetate. Cu toate astea despre el pare să ştie lumea întreagă” (p. 9) Rarele
vizite ale rudelor stabilite Îngermania provoacă fascinaţia băiatului: „ţara aceea
există doar în poveştile care se spun despre ea, şi ele, aceste prea rare, auzite,
stinse şi mereu renăscute vechi istorioare, o fac să fie o ţară din poveşti”
(p. 12). Abstract prin emergenţa poveştilor, dar concret prin obiectele de
provenienţă germană pe care le vede în casă, spaţiul german rămâne, în orice
caz, „ţara închipuirii” (p. 12), din care primeşte uneori cadouri sau „moşte-
neşte” îmbrăcăminte (articole, evident, nedisponibile în România comunistă):
„Dar să port fostele lor haine chiar în faţa lor mi-e oarecum penibil. [...] Însă
gâdilătura nerăbdării de a purta şi altceva, şi încă Dingermania, din ţara de
basm, e irezistibilă” (p. 85-86). Orgoliul şi fascinaţia copilărească primează
asupra întrebărilor ori a ruşinii.
Romanul se opreşte şi asupra unor sărbători care implică alteritatea,
comunitatea ori colectivitatea, de la sărbătoarea de Crăciun, trăită în timpul
comunismului, cu vederi primite „Dingermania”, întrebări legate de diferenţele
dintre Moş Crăciun şi Moş Gerilă, la ironiile la adresa sărbătorii de „două’ş’trei
august”, făcând o călătorie de la „O Tannenbaum!” la „Şoimii patriei”. Toto-
dată, valenţele religioase sunt multiple, în sensul observării faptului că „Timpul
e aici de asemenea de-mai-multe-feluri” (p. 16), iar fiecare etnie îşi are biserica
ori turnul ei, cu clopotele ei care ritmează în mod distinct existenţa – Turnul
Saşilor, „Biserica Românilor”, „Biserica Ungurilor”. Palierul lingvistic este
intens exploatat în volum, astfel încât expresii din „săseşte”, „ungureşte” sunt
alăturate, traduse în limba română, limba convivialului:

Mai puţin asemănătoare şi confundabile decât glasurile de-mai-multe-feluri de

clopot sunt mai-multe-felurile limbilor. Cu Bunicul nu vorbesc în aceeaşi limbă
în care vorbesc cu Bunica, şi nici el însuşi nu vorbeşte cu ea cum vorbeşte cu

503
Idem, Vârstele jocului. Strada Cetăţii, ed. cit., p. 9. Toate citatele de pe parcursul
studiului vor face referire la această ediţie a romanului.

194
 mine. El nu vorbeşte decât româneşte. Însă prin el aflăm cu toţii limba
înţelegerii. Bunica vorbeşte cu mine, când suntem doar noi doi, numai în
germană – şi prin urmare iarăşi altfel decât cu vecinii sau cu neamurile săseşti.
Dacă germana ei cu mine se simte ca un covor zburător, aspru, însă cu margini
drepte şi fără franjuri, săseasca ei cu ceilalţi se simte precum nişte franjuri
zburători, fără covor (p. 19).

Practic, „Limbile ce se întâlnesc aici nu lasă pe nimeni să plece nelă-

murit.” (p. 20), parcă într-un paradis în care Babelul este dinamitat. Chiar dacă
„Nu toţi vorbesc germana, nici săseşte şi nici ungureşte, însă cu toţii vorbesc
româna. E limba pământului, care nu lasă pe nimeni să plece neştiutor.” (p. 20)
– o afirmaţie ce poate părea paradoxală pentru un autor care debutează în limba
germană, dar care se dovedeşte a fi validă prin faptul că Florian a refuzat ca
alţii să îi traducă romanul. Munca de trei ani la varianta germană nu trebuie
separată în mod categoric de activitatea cotidiană a lui Claudiu M. Florian, căci
se simte în fluxul romanului perspectiva documentaristă, dar şi cea a lingvis-
tului. Mai mult decât atât, tonul general al textului nu este deloc incisiv, iar
criticile la adresa comunismului sunt mereu aşezate într-un spectru al firescului...
diplomatic.
Îl putem considera pe Claudiu M. Florian autor de literatură română,
datorită criteriului spaţial şi lingvistic; este născut în România şi a scris în
limba română), dar, în primul rând, el este un autor de limbă germană din
România, aşa că l-am include în ceea ce germaniştii numesc rumäniendeutsche
Literatur, şi, mai precis, o literatură de limbă germană a saşilor din Transil-
vania, distinctă de cea a şvabilor din Banat ori a germanilor din Bucovina.
Probabil el face parte din „ambele”, pentru modul în care fiecare limbă îşi
creează la el o poveste: „Iar astăzi le mângâi pe amândouă cu duioşie, precum
ciobanul ardelean din bancul cu oile: «Elea albe, elea-s a mele!» – «Ş-elea
negre?» – «Ş-elea negre!»”504.

Tot în Germania se va muta şi va scrie şi Carmen Francesca Banciu,

născută în 1955 în Lipova, care din 1990 trăieşte la Berlin. Debutează în 1979
în revista Luceafărul, iar în 1984 publică un roman la Cartea Românească
(Manualul de întrebări), aşadar este şi o scriitoare de limbă română. Abia din
1996 îşi va scrie textele în germană (în 1985 i-au fost interzise scrierile în
România ca urmare a faptului că a primit în Germania un premiu). „Recunoaş-
terea” din partea publicului român vine, după cum o mărturiseşte, abia după ce
devine cunoscută la Berlin, ce se transformă, aşa cum o arată şi titlul unui
roman de-al său, în Parisul ei. Berlin ist mein Paris este o adevărată declaraţie
de dragoste adresată oraşului german, care, iniţial, trebuia să reprezinte un
provizorat, pentru că Parisul era visul oricărui scriitor român: „Vreau să merg

504
Idem, în interviul luat de Stelian Ţurlea, ed. cit.

195
în Germania pentru a primi în sfârşit ceea ce mi s-a refuzat ani la rând. Un
premiu literar pentru o proză scurtă. Vreau să merg în Germania şi apoi cândva
la Paris. Aesta este visul oricărui român. Al oricărui scriitor român”505.
Tranziţia din 1990 nu este uşoară, naratoarea are impresia unei densi-
ficări a trăirii: „Anul 1990 nu e niciun fel de an. Sunt mai mulţi ani într-unul.
Mai multe vieţi într-una”506 (p. 11). Dar, odată trecută graniţa spre Germania,
are sentimentul siguranţei, ceea ce îi lipsise în România. Secvenţial, noul oraş
îşi cere dreptul de a-şi permanentiza rezidenţii, pentru că naratoarea nu mai
simte nevoia stringentă de a ajunge la Paris:

Acest oraş îmi aparţine şi mie. Şi ştiu că nu pot să îl părăsesc. [...] Îmi caut locul
în lume. De-o sută de ori pe zi mă gândesc la Paris. La Paris, la Bucureşti şi
Berlin. Pentru că ştiu. Parisul va rămâne acolo unde este. Şi unde a fost
dintotdeauna. Ştiu. Parisul este lumea. Lumea, aşa cum a fost ea. Şi cum
va rămâne pentru totdeauna. Şi totuşi lumea se naşte din nou în Berlin. O lume
la care contribui şi eu. Pentru Paris îmi mai rămâne destul timp 507 (p. 121).

Noua viaţă, noua lume poate fi construită, într-un mod personal, la

Berlin, care devine „buricul pâmântului”, centrul propriei lumi: „Recent am
afirmat că Berlinul s-a transformat în buricul pământului”508 (p. 43). În oraşul
care se transformă pe zi ce trece, în care diferite culturi sunt reprezentate până
la detaliu, în care nu se mai face diferenţa între „die Wahlberliner” şi „die
wahren Berliner”, protagonista îşi găseşte locul din puzzle: „Sunt o parte din
Berlin. Berlinul este Parisul meu”509 (p. 53). Diferenţele ori transformările
culturale şi lingvistice nu sunt resimţite drept un şoc, ci sunt considerate fireşti
(cum este, spre exemplu, trecerea la limba germană): „Scrierea în limba ger-

505
Carmen Francesca Banciu, Berlin ist mein Paris, Ullstein Verlag, München, 2002,
p. 13. În original: „Ich will nach Deutschland, um endlich das, was mir jahrelang
verweigert wurde, in Empfang zu nehmen. Einen Literaturpreis für eine Kurz-
geschichte. Ich will nach Deutschland und dann irgendwann weiter nach Paris. Paris.
Das ist der Traum eines jeden Rumänen. Eines jeden rumänischen Schriftstellers”.
Toate citatele ulterioare din volum vor fi extrase din această ediţie.
506
În original: „Es ist kein Jahr, das Jahr 1990. Es sind mehrere Jahre in einem.
Mehrere Leben in einem”.
507
În original: „Diese Stadt gehört auch mir. Und ich weiß, ich kann sie nicht
verlassen. [...] Ich suche meinen Platz in der Welt. Hundert Mal am Tag denke ich an
Paris. An Paris, Bukarest und Berlin. Denn weiß ich. Paris wird dort bleiben, wo es ist.
Und wo es schon immer war. Ich weiß. Paris ist die Welt. Die Welt, wie sie war. Und
wie sie immer bleiben wird. Und doch entsteht die Welt neu in Berlin. Eine Welt,
an der ich mitbaue. Für Paris bleibt mir noch viel Zeit”.
508
În original: „Neuerdings behaupte ich, Berlin habe sich in den Nabel der Welt
verwandelt”.
509
În original: „Ich bin ein Teil von Berlin. [...] Berlin ist mein Paris”.

196
mană nu a presupus o ruptură. S-a întâmplat în mod firesc”510 (p. 151). Iar
faptul că a scris în două limbi o face pe Carmen Francesca Banciu să nu se
delimiteze de literatura română: „Aparţin literaturii. Ea o include şi pe cea
română. Primele mele cărţi sunt scrise în română şi România îşi are locul ei
în continuare în fiecare din cărţile mele”511. Glisarea lingvistică produce câteva
transformări, după cum mărturiseşte în interviul dat Iuliei Dondorici pentru
Observator cultural: limba germană o provoacă să fie mai transparentă şi con-
centrată, ceea ce uneori înseamnă mai puţine porţi deschise lectorului în a umple
eventualele goluri512.

Ultima autoare pe care o menţionăm în acest subcapitol este Dana

Grigorcea, care debutează cu romanul Baba Rada.Das Leben ist vergänglich
wie die Kopfhaare (Baba Rada. Totu-n viaţă-i trecător ca şi firele de păr)
în 2011 (pentru care a primit un premiu elveţian, „Literaturperle”). Autoarea
este născută la Bucureşti, în 1979, dar locuieşte în Zürich din 2007. În 2015
publică volumul Das primäre Gefühl der Schuldlosigkeit (tradus în română:
Sentimentul primar al nevinovăţiei), cu care a participat la Ingeborg-Bachmann-
Preis şi Schweizer Literaturpreis. Grigorcea a debutat iniţial în revistele româ-
neşti, deci nu scrie exclusiv în germană, iar în cele două romane ale sale
subiectele par a fi căutate, nu naturale: există mereu impresia de roman-detectiv
care încearcă să soluţioneze intrigi actuale (spre exemplu, legate de terorism).

Prin urmare, în cazul unor autori emigraţi în alte spaţii, canonul literaturii
naţionale române îi licitează în special în momentul în care aceştia dobândesc
destulă vizibilitate şi succes, astfel încât literatura română poate atrage atenţia
prin faptul că i-a „exportat”. Altfel, ne este greu să credem că s-a auzit în
România suficient de Dana Ranga (pe care o considerăm mai degrabă un autor
minor ori de ocazie) ori de Claudiu M. Florian. Dacă avem în vedere criteriul
lingvistic, autorii pe care i-am menţionat fac parte din literatura de limbă
germană; ultimii doi scriu şi în limba română (sau au scris), iar, la nivel textual,

510
În original: „Das Schreiben auf Deutsch war kein Bruch. Es geschah selbst-
verständlich”.
511
Interviu în Levure littéraire, nr. 6, disponibil online la http://levurelitteraire.com/
carmen-francesca-banciu-interview-roumain/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
512
Iulia Dondorici, „«Consider că aparţin şi literaturii române, şi literaturii germane».
Interviu cu Carmen-Francesca Banciu”, în Observator cultural, 22.05.2008, nr. 424,
disponibil online la http://www.observatorcultural.ro/articol/consider-ca-apartin-si-
literaturii-romane-si-literaturii-germane-interviu-cu-carmen-francesca-banciu-2/,
accesat ultima dată la 3 februarie 2019. Vezi şi Laura Cheie, „Lakonische Dichtung als
Roman: Carmen Francesca Bancius Das Lied der traurigen Mutter“, în Temeswarer
Beiträge zur Germanistik, Band 9, Mirton Verlag, Temeswar, 2012, p. 165-178, aici p.
166: „Genauigkeit, Konzentration, semantische Dichte sind demnach die für die
Autorin relevanten Stichworte für ihre deutsche erzählerisch-poetische Sprache”.

197
Florescu, Veteranyi, Florian şi Banciu sunt ancoraţi în spaţiile româneşti.
Florescu şi Veteranyi învaţă germana ca limbă străină, deci reprezintă o lite-
ratură migrantă (ceilalţi au germana printre limbile materne; se pune astfel şi
problema generaţiilor); totodată, nucleele narative prezente la aceştia şi la Florian
se bazează şi pe aspectul migraţiei, deci ar putea fi vorba de Migrations-
literatur. Clasificările sunt dificil de realizat, pentru că „toate sunt de-mai-
multe-feluri”513.

În cazul lui Ilija Trojanow, parcursul literar este departe de a se limita la

ficţionalizarea propriei migraţii. În timpul copilăriei lui Ilija, familia Trojanow
pleacă din Bulgaria în 1971, trece prin Iugoslavia şi Italia pentru a primi azil
politic în Germania. Un an mai târziu, familia se mută în Kenya, unde Ilija
va continua învăţarea limbii germane pentru că va merge la şcoala germană. Îşi
face studiile în Germania, unde înfiinţează şi două edituri axate pe literatura
africană (Kyrill-und-Method în 1989 şi Marino în 1992). Din perioada în care
se focalizează asupra Africii, când scrie câteva volume de popularizare a
continentului (In Afrika în 1993, Naturwunder Ostafrika în 1994, Kenia mit
Nordtansania în 1996) face parte şi primul roman publicat, în 1996, intitulat
Die Welt ist groß und Rettung lauert überall, al cărui punct de plecare este
constituit de experienţa în azilul de refugiaţi şi care va fi şi ecranizat514. În 1999
scrie un text despre problemele politice din Bulgaria natală: Hundezeiten
(Vremuri de câine), reeditat în 2006 cu subtitlul de Die fingierte Revolution
(Revoluţa închipuită). Evenimentele descrise de Trojanow aici sunt cât se poate
de similare cu cele petrecute în România în 1989-1990, pentru că problema-
tizează ideea „revoluţiei” împotriva comunismului, revoluţie care aduce de fapt
doar un simulacru al democraţiei şi nu produce schimbări profunde în societate:
corupţia este cea care guvernează într-o ţară devenită „străină” în subtitlul
volumului (Heimkehr in ein fremdes Land).
Ulterior, autorul dedică o perioadă Indiei şi Islamului (An den inneren
Ufern Indiens în 2003; Zu den heiligen Quellen des Islam în 2004; Indien. Land
des kleinen Glücks şi Gebrauchsanweisung für Indien în 2006). În acelaşi timp,
este interesat de biografia lui Richard Burton, celebrul explorator de origine

513
Claudiu M. Florian, Vârstele jocului. Strada Cetăţii, ed. cit., p. 9.
514
Romanul arată prejudecăţile referitoare la capitalism şi comunism, dar şi două
atitudini distincte care urmează migraţiei: dezamăgirea personajului Vasko în mo-
mentul în care aşteptările sale sunt înşelate, dar entuziasmul Janei care îşi vede visul
împlinit.

198
britanică, traducător al celor 1001 de nopţi. Trojanow va dedica două volume
britanicului, romanul Der Weltensammler publicat în 2006 şi volumul Nomade
auf vier Kontinenten, publicat un an mai târziu, în care autorul merge pe urmele
exploratorului şi realizează mai degrabă un reportaj. De altfel, formula reporta-
jului este foarte frecventă la scriitorul bulgar care devine un comentator al celor
mai importante evenimente sociale şi politice din Europa. Totodată, dimen-
siunea socială şi sociologică este importantă pentru acest voyeur al culturilor
(în Der entfesselte Globus, spre exemplu). În 2009 scoate împreună cu Juli Zeh
volumul Angriff auf die Freiheit. Sicherheitswahn, Überwachungsstaat und
der Abbau bürgerlicher Rechte (Atac asupra libertăţii. Mania securităţii, stat
al supravegherii şi distrugerea drepturilor civile), în care critică excesiva
supraveghere şi verificare a populaţiei şi intruziunea serviciilor secrete în coti-
dian până la violarea intimităţii cetăţeanului. Atacul lui Trojanow este îndreptat
atât împotriva Germaniei, cât şi împotriva SUA, ca un răspuns la scandalul
legat de înregistrări, de modul în care NSA stochează date despre cetăţeni
obişnuiţi şi de dezvăluirile lui Edward Snowden. Iar la foarte puţin timp după
publicare îi va fi refuzat accesul pe teritoriul nord-american la o conferinţă
a germaniştilor, moment speculat de autor ca fiind o răzbunare a administraţiei
americane pentru criticile aduse515 cu privire la transformarea în realitate a lui
Big Brother.
Pare că Trojanow vrea să păstreze misterul fiecărei individualităţi.
„Fiecare om este un mister”516, astfel sună mottoul din romanul Der Welt-
ensammler al lui Trojanow. Individualitatea este un mister atât pentru ceilalţi,
cât şi pentru sine. Nefiind un concept determinat, fixat şi transparent, identi-
tatea descrie dinamica dizolvării unor graniţe teritoriale, mai ales în viziune
postmodernă: „În cultura postmodernă subiectul s-a dezintegrat într-un flux al
intensităţilor euforice, este fragmentat şi deconectat. [...] Eul postmodern
decentrat nu mai posedă adâncimea, substanţialitatea şi coerenţa care reprezen-
tau idealul şi succesele ocazionale ale eului modern”517. Instabilitatea identităţii
colective (chiar şi în cazul Germaniei), datorată războaielor, globalizării, migra-
ţiei care defragmentează, duce la eroziunea identităţii individuale. Naţionalul

515
Vezi Ilija Trojanov, „Willkür und Freiheit”, articol publicat în Frankfurter
Allgemeine Zeitung, 1 octombrie 2013, disponibil online la http://www.faz.net/
aktuell/feuilleton/buecher/autoren/einreiseverbot-fuer-ilija-trojanow-willkuer-und-
freiheit-12599490-p2.html?printPagedArticle=true#pageIndex_2, accesat ultima dată
la 2 februarie 2019.
516
În original: „Jeder Mensch ist ein Geheimnis”.
517
Douglas Kellner, „Popular culture and the construction of postmodern identities”, în
S. Lash, J. Friedman (Hrsg.), Modernity and Identity, Blackwell, Oxford/Cambridge,
p. 141-177, aici p. 143-144. În original: „In postmodern culture the subject has
disintegrated into a flux of euphoric intensities, [it is] fragmented and disconnected.
[…] The decentered postmodern self no longer possesses the depth, substantiality, and
coherence that was the ideal and occasional achievements of the modern self”.

199
şi localul îşi pierd din legitimitate, iar omul este din ce în ce mai puţin
caracterizat prin legăturile cu ceilalţi.
Romanul Der Weltensammler nu pare a avea o structură coerentă,
unitară, fiind şi greu de lecturat. Protagonistul Richard Burton (inspirat din bio-
grafia reală a exploratorului) este un colecţionar de lumi, aşa cum o sugerează
şi titlul: culturi, obiceiuri, practici sunt „depuse” într-o colecţie personală.
Structura complicată a romanului, naraţiunea fragmentară, cu multiple perspec-
tive, corespunde polimorfismului personajului lui Burton: „De fiecare dată,
naratorii şi focalizatorii narativi sunt subminaţi, fiecare versiune a unui eveni-
ment este reprezentat ca o apropriere a unui episod, care poate fi contestată
sau anulată“518. Romanul urmăreşte cronologic biografia aventurierului britanic
Richard Burton (1821-1890), încadrată sau înrămată de scena morţii lui Burton
(căci avem de a face cu o astfel de ramă textuală, caracteristică povestirii în
poveste şi celor 1001 de nopţi atât de cunoscute lui Burton). Richard Burton
apare ca personaj ficţional încă din 1996 în romanul Die Welt ist groß
und Rettung lauert überall al lui Trojanow519. Cele trei capitole ale volumului
Der Weltensammler, ‚Britisch‐ Indien’, ‚Arabien’ şi ‚Ostafrika’ sunt focalizate
asupra celor trei zone geografice ale acţiunii. Însă se poate observa în roman şi
intruziunea unor elemente din biografia lui Trojanow, nu numai din cea a lui
Burton. Textul devine aşadar o ficţionalizare a destinului lui Burton, dar

518
Julian Preece, „Faking the Hadj? Richard Burton Slips between the Lines in Ilija
Trojanow’s Der Weltensammler”, în Julian Preece, Frank Finlay, Sinéad Crowe,
Religion and Identity in Germany Today. Doubters, Believers, Seekers in Literature
and Film, Peter Lang, Bern, 2010, p. 211-226, aici p. 221. În original: „Each time
narrators and narrative focalisers are undermined, each version of an event is shown to
be a partial appropriation of an episode which can be challenged or reversed”.
519
Deşi Trojanow nu delimitează clar, nu marchează unde se termină factualul şi unde
începe ficţionalul, descriindu-şi metoda în dedicaţia romanului (p. 7): „Acest roman
este inspirat din viaţa şi opera lui Richard Burton (1821-1890). Trama narativă urmează
biografia anilor de tinereţe uneori în detaliu, alteori se îndepărtează de factual. Deşi
unele dintre frazele şi formulările lui Burton au fost întreţesute în text, personajele şi
acţiunea sunt predominant un produs al fanteziei autorului şi nu au pretenţia de a fi
conforme cu realităţile biografice. Fiecare om este un mister; acest lucru este cu atât
mai valabil pentru o persoană pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Acest roman este
o abordare personală a unui mister, fără a-şi propune să îl devoaleze”. În original:
„Dieser Roman ist inspiriert vom Leben und Werk des Richard Francis Burton
(1821-1890). Die Handlung folgt der Biographier seiner jungen Jahre manchmal bis ins
Detail, manchmal entfernt sie sich weit von dem Überlieferten. Obwohl einige
Äußerungen und Formulierungen von Burton in den Text eingeflochten wurden, sind
die Romanfiguren sowie die Handlung überwiegen ein Produkt der Phantasie des
Autors und erheben keinen Anspruch, an dem biographischen Realitäten gemessen zu
werden. Jeder Mensch ist ein Geheimnis; dies gilt um so mehr für einen Menschen,
dem man nie begegnet ist. Dieser Roman ist eine persönliche Annäherung an ein
Geheimnis, ohne es lüften zu wollen“.

200
„îmbogăţită” de inserţiile personale din viaţa scriitorului bulgar, care se consi-
deră un „Global Player”,un nomad între continente şi un apologet al diversităţii
culturale, un călător printre limbi.
În primul capitol, personajele-narator îşi dezvăluie experienţele care au
legătură cu figura lui Burton, practic, imaginea lui este reconstituită din aceste
relatări. Există doi „martori” care au luat parte nemijlocit la întâmplări, dar şi
un povestitor care ştie numai „jumătăţi de adevăr”, e un ‚halbwissender
Erzähler’, cum Trojanow descrie acest personaj în articolul succint Komplot(t)
– Wie plant der Autor den perfekten Plot. Cei doi observatori sunt fostul
servitor al lui Burton, Naukaram, şi scribul Lahiya. În ‚Arabien’, Burton ia parte
în 1853 la Hadsch, deghizat ca Mirza Sheikh Abdullah. Şi aici avem de a face
cu două perspective. Prima preia din nou perspectiva unui povestitor ce nu ştie
totul (,halbwissender Erzähler’), la fel ca în episodul indian, iar cealaltă per-
spectivă este constituită de un dialog dintre funcţionari importanţi ai lumii
arabe, Abd al-Muttalib bin Ghalib, Kadi Sheikh Jamal şi guvernatorul Abdullah
Pascha.
În al treilea capitol, desfăşurat în estul Africii (Ostafrika) Burton ajunge
la izvoarele Nilului. Pentru această expediţie, pe care Richard Burton a între-
prins-o împreună cu John Hanning Speke, este de fapt britanicul cunoscut.
Protagonist în această parte a naraţiunii este de fapt un alt personaj atestat
istoric Sidi Mubarak Bombay, care, la fel ca Naukaram, este un servitor.
Tipic romanului este jocul cu perspectivele şi cu privitorii, cu observa-
torii. Istoria lui Burton este povestită mai mult prin ochii celorlalte personaje,
ca şi când britanicul nu ar putea vorbi pentru sine. Richard Burton a fost
un cercetător al altor culturi, dar aici oamenii, celelalte personaje sunt cele care
îl cercetează pe el: „Trojanow alege punctul de vedere al străinului şi al straniu-
lui în toate cele trei episoade prin artificiul perspectivei în oglindă”520.
Pe parcursul romanului lectorul este pus în faţa mai multor transformări:
e vorba atât de diferitele costume pe care le îmbracă Burton, cât şi de faţetele
personalităţii sale. Burton caută mereu să se piardă în mulţime, să se identifice
cu localnicul, de aceea se va adapta din punct de vedere vestimentar, respec-
tând codul fiecărei culturi prin care „trece”: „Arată-mi locurile în care local-
nicii se delectează”521, îi spune Burton lui Naukaram. Aceste „potriviri”,
raportări culturale duc însă la o identitate fărâmiţată. Personajele sunt interesate
de Celălalt, se racordează la cultura lui, într-un act de traducere a unei culturi

520
Matthias Rath, „Von der «(Un)Möglichkeit, sich in die Fremde hineinzuleben».
Kulturelle Assimilation als Desintegration am Beispiel von Ilija Trojanows Roman Der
Weltensammler”, în Arcadia – International Journal for Literary Studies, Volume 45,
Issue 2, April 2011, p. 446–464, aici p. 448. În original: „Trojanow inszeniert die Sicht
auf Fremdes und Befremdliches in allen drei Episoden durch den Kunstgriff der
Spiegelperspektive”.
521
În original: „Zeige mir die Orte, wo sich die Einheimischen vergnügen”.

201
prin câştigarea unei limbi, prin „achiziţia” lingvistică: „Exista o singură posibi-
litate pentru a nu-şi irosi viaţa: să înveţe limbi. Limbile erau arme”522 (p. 52).
O caracteristică pe care o putem regăsi atât la Burton cât şi la Trojanow este
receptarea activă a străinului523. Apropierea de alte culturi, întâlnirea cu Celălalt
presupune o colecţie de lumi, prin care Burton călătoreşte. Ele îl influenţează,
astfel încât individul se transformă într-un „ocean de cunoaştere”, „Ozean des
Wissens“ (p. 59). Avem de a face aşadar cu o colecţie de măşti, iar identitatea
lui Burton poate fi înţeleasă ca un mozaic din care individul alege ceea ce vrea
să devină pentru următoarea explorare. Pentru Trojanow, „rădăcinile nu urmă-
resc niciun princip teleologic. Ele se întind în toate direcţiile”524. Portretul
personajului nu este departe de cel al modelului.
Următoarele romane pe care Trojanow le va publica vor aborda şi per-
spective politice sau sociale: EisTau, Der überflüssige Mensch (Omul superfluu,
2013), Macht und Widerstand (Putere şi opoziţie, 2015, despre Bulgaria so-
cialistă). În 2017 primeşte premiul Heinrich-Böll, pentru angajamentul politic
prin care se aseamănă cu scriitorul german.
Un text mai recent, Nach der Flucht. Ein autobiografischer Essay (2017,
După fugă. Un eseu autobiografic) are ca subiect refugiaţii şi intenţia de a o lua
de la capăt într-o altă ţară (sau, dimpotrivă, lipsa de ţintă a acestora). „State-
mentul” este puternic de la bun început: „Refugiatul este de cele mai multe ori
un obiect. O problemă ce trebuie rezolvată. Un număr“525. Tonul volumul este
impersonal, fără a da nume unor personaje, ci doar semnalând multe dintre
situaţiile dificile cu care se confruntă imigranţii: găsirea unei şcoli pentru copii,
deşi aceştia abia rostesc câteva cuvinte în germană; şicanele făcute de colegii
de clasă; conştientizarea importanţei învăţării idiomului majorităţii („Limba
înseamnă putere, autoritate. Cel care stăpâneşte alfabetul, se poate apăra
singur”526, p. 13); ulterior, surprinderea celor din jur prin pronunţia perfectă,

522
În original: „Es gab nur eine Möglichkeit, sein Leben nicht zu verplempern:
Sprachen lernen. Sprachen waren Waffen”.
523
Klaus Hübner, „Fließen Kulturen ineinander? Über Ilija Trojanow”, în vol.
Michaela Bürger-Koftis (Hg.), Eine Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung
der deutschsprachigen Literatur. Porträts einer neuen europäischen Generation,
ed. cit., p. 83-95, aici p. 89. În original: „aktive Rezeption des Fremden”.
524
Ilija Trojanow, „Döner in Walhalla oder Welche Spuren hinterlässt der Gast, der
keiner mehr ist?”, în Ilija Trojanow (Hrsg.), Döner in Walhalla. Texte aus der anderen
deutschen Literatur, Kiepenheuer & Witsch Verlag, Köln, 2000, p. 9-15, aici p. 10.
În original: „die Wurzeln folgen keinem teleologischen Prinzip. Sie treiben in alle
Richtungen”.
525
Idem, Nach der Flucht, ed. cit., p. 9. În original: „Der Flüchtling ist meist Objekt.
Ein Problem, das gelöst werden muss. Eine Zahl”. Toate citatele din volumul Nach der
Flucht vor fi extrase din această ediţie.
526
În original: „Sprache ist Ermächtigung. Wer das Alphabet beherrscht, kann sich
selbst verteidigen“.

202
„naturalizată”; viaţa în azil; scrisorile trimise rudelor, şocul unei eventuale
întoarceri etc. Singurele nume proprii care apar pe parcursul volumului sunt
cele ale unor personalităţi între care Trojanow imaginează câteva dialoguri
(apar aici Edward Said şi Mahmud Darwisch527, Marx Groucho). Volumul este
un colaj de scene decupate din viaţa imigrantului, pe care Trojanow vrea
să îl „înveţe” că niciodată chestiunea identităţii nu poate fi tranşată univoc:
„Funcţionar: Ce eşti tu?/ Refugiat: Complicat”528 (p. 21).
Individul nu se poate debarasa de patrie şi de trecut, care vor rămâne
întipărite în fibra personală: „Patria este ceea ce nu poate muri din om. O iluzie
care nu dispare nici atunci când nu mai crezi în ea”529 (p. 67). Iar, de cele
mai multe ori, nici nu putem vorbi de o singularitate a acesteia: „Patria există
numai la plural, dar lingvistic se foloseşte de cele mai multe ori la singular”530
(p. 114).

Plecat din acelaşi context politic al Bulgariei comuniste este Dimitré

Dinev, care frecventează şcoala germană în ţara natală şi se mută în 1990 la
Viena, constatând lipsa de schimbare pe care a adus-o prăbuşirea regimului.
O astfel de dezamăgire este prezentată şi în povestirea Băi alternative din vo-
lumul O lumină deasupra capului:

Erau nişte vremuri schimbătoare. Se schimbau drapeluri, blazoane şi uniforme.

Se schimbau numele oraşelor, ale străzilor, ale şcolilor şi ale stadioanelor, ale
parcurilor, ale spitalelor şi ale fabricilor, iar dacă nu se găsea un nume potrivit
pentru fabrici, atunci erau din nou închise. În orice caz, aceasta era impresia.
Chiar şi limbajul se schimba.
Se făceau mai departe schimbări. Căci nu era important decât să se facă
schimbări, cât de multe posibil. Comuniştii îşi pierduseră în sfârşit puterea şi
nimeni nu voia să piardă o asemenea oportunitate, nici chiar comuniştii înşişi.
Iar Republica Populară, în care se întâmplau toate acestea, se numeşte astăzi
dintr-odată numai Republica Bulgară531.

Celelalte texte incluse în volum trimit, parţial, la dezbaterile referitoare

la posibilele schimbări de identitate venite simultan cu migraţia (în Lazarus,
unde protagonistul călătoreşte într-un sicriu la Viena, unde începe o nouă

527
Din care şi citează: „Cine sunt eu? Aceasta este întrebarea pe care ceilalţi o pun.
Sunt limba mea” (p. 111, în original: „Wer bin ich? Das ist die Frage, die andere
stellen. Ich bin meine Sprache”).
528
În original: „Beamter: Was bist du?/ Flüchtling: Kompliziert.”.
529
În original: „Heimat ist das, was in einem nicht sterben kann. Eine Illusion, die auch
dann nicht verschwindet, wenn man nicht mehr an sie glaubt”.
530
În original: „Heimat existiert nur im Plural, wird sprachlich aber meist im Singular
verwendet”.
531
Dimitré Dinev, O lumină deasupra capului, Rao, Bucureşti, 2005, p. 5.

203
viaţă), ori la lipsa de scrupule a indivizilor în a obţine ce îşi doresc (politic sau
personal: pentru a-şi impresiona iubita, inspectorul Evlogi Ditschev îi face
cadou o poşetă din piele umană, din pielea a doisprezece tineri, unul dintre ei
fiind cel care îi făcuse avansuri Verei532). Scenele în care este preluată pielea
bărbaţilor sunt redate cu o răceală cinică, pentru că scopul este nobil: fericirea
şi recunoştinţa femeii. Vera îi duce dorul poetului, dar nici nu îşi imaginează
cât de aproape îi era. Vinde poşeta, care ajunge la Paris (la personajul Sofie),
apoi la Viena. Iar „lumina deasupra capului” nu are numai irizaţii biblice, ci, la
fel ca în cazul lui Lazarus, marchează un nou început, în exil. În 2003 Dinev
publică cel mai consistent text al său, romanul Engelszungen, unde din nou
referinţa biblică este trivializată, într-o istorie a Bulgariei din secolul al XX-lea:
„limba îngerească” se referă la propaganda regimului comunist. În 2001 partic-
ipă la concursul schreiben zwischen den kulturen cu povestirea Boshidar, astfel
încât devine unul dintre autorii menţionaţi de ambele premii literare destinate
migranţilor pe care le abordăm în acest studiu.
Aşadar, cei doi autori de origine bulgară pe care i-am abordat în acest
subcapitol nu se sfiesc în a aminti spaţiul natal în textele lor. Bulgaria comu-
nistă figurează printre temele lor recurente, chiar dacă este modelată diferit:
Trojanow denunţă în mod constant devierile de la democraţie, dar, în acelaşi
timp, pasiunile pentru alte culturi îşi cer partea. În cazul scrierilor în proză ale
lui Dinev, în schimb, metaforicul şi simbolicul îşi găsesc locul. Nu avem, prin
urmare, doar un Eastern Turn figurat în textele lor, ci, prin Trojanow, o des-
chidere către Orient, o joacă cu globalizarea şi de-a globalizarea literaturii.

533

O privire asupra literaturii postbelice de expresie germană nu poate ignora

componenta războiului ca subiect literar, astfel încât în acest punct al studiului
nostru avem în vedere două dimensiuni. Pe de o parte, ducem discuţia către
coordonatele principale ale aşa-numitei Trümmerliteratur şi ale literaturii
germane care evocă ororile şi urmările celei de-a doua conflagraţii mondiale
(în texte precum prozele scurte ale lui Wolfgang Borchert sau poemul Inventur
al lui Günter Eich). Pe de altă parte, investigăm literatura migrantă de limbă
germană de după anii 1990, care aduce în spaţiul germanofon reprezentări ale

532
Idem, ibidem, p. 18: „Unsprezece bărbaţi nevinovaţi şi un poet mediocru. [...] Acum
inspectorul putea să facă ce voia cu dânşii. Făcuse din ei lucrul cel mai bun. Cel mai
bun şi cel mai frumos. Făcuse din ei o poşetă”.
533
Studiul a fost prezentat, într-o primă variantă, la conferinţa anuală a Asociaţiei de
Literatură Generală şi Comparată din România, 13-16 iulie 2017, Cluj-Napoca.

204
războiului din fosta Iugoslavie. Aşadar, analizăm dacă scriitori precum Dragica
Rajčić, Nicol Ljubić ori Saša Stanišić se pot raporta la forme ale Trümmer-
literatur, la ideea de a ipostazia urmările războiului, în sensul unor influenţe
sau adaptări la noul context politic. Considerăm că „meritul” textelor scrise în
germană de autori proveniţi din spaţiul ex-iugoslav este de a aduce în mod
verosimil „iugo-sfera” în cadrul literaturii contemporane de limbă germană.
Exilul (asumat ori forţat) impune o perspectivă mai degrabă distanţată (ludică
ori ironică) asupra absurdului care recidivează într-o parte a Europei, spre
deosebire de reprezentările aparent obiective din Trümmerliteratur, astfel încât
o oarecare depersonalizare din literatura anilor 1940-1950 este înlocuită de
o abordare narativă postmodernă.
Întâi să abordăm această Trümmerliteratur, care s-ar putea traduce, spre
exemplu, prin „literatură a ruinelor” ori a „ruinării” („rubble literature” în
engleză), scrisă aproape imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial şi
continuând până prin anii 1950. Subiectul, dacă îi putem spune aşa, pe care
îl abordează aceste scrieri este reprezentat de starea Germaniei după pierderea
războiului – efectele bombardamentelor, spre exemplu, de aici şi ideea de ruine
(dar nu are niciun fel de legătură cu viziunea romantică). În aceeaşi perioadă
au mai circulat câteva noţiuni, „Literatur der Stunde Null” („literatura orei zero”),
ori „Kahlschlagliteratur” (o literatură a decapitării sau a defrişării), simbolizând
necesitatea unei reînnoiri a limbajului, situarea împotriva scrierilor ce deser-
veau propaganda naţional-socialistă, dar termenii se potrivesc mai degrabă în
planul social ori politic. Unul dintre scriitorii care pun în circulaţie termenul de
Trümmerliteratur este Heinrich Böll, care scrie în 1952 articolul Bekenntnis zur
Trümmerliteratur (devenit aproape un manifest: În apărarea Trümmerliteratur /
Recunoaşterea Trümmerliteratur). El marchează faptul că aceste scrieri apar-
ţin, parţial, celor reîntorşi din război, care scriu despre ce au văzut ori au trăit în
război, dar şi despre ce au găsit acasă, iar termenii-cheie ar fi „război”, „întoar-
cere acasă” / „cel întors acasă”, „ruine” („Kriegs-, Heimkehrer- und Trümmer-
literatur”).
Oraşele sunt devastate, locuinţele sunt bombardate, panorama este dezo-
lantă, dar nu numai aspectul exterior contează, ci şi cel interior, al destrămării
interioare – familiile sunt dezmembrate, foametea este la ordinea zilei. Viziu-
nea este realistă, dar ne pare şi o literatură tezistă în acelaşi timp, pentru că
reprezintă un avertisment (e o literatură despre război care nu îi subliniază
o dimensiune eroică, ci dimpotrivă, se poziţionează tocmai anti-război, şi implică
poate, în acelaşi timp, o anumită nevoie de compasiune).
Textele pe care le aducem în discuţie sunt de fapt cele mai vehiculate
pentru literatura postbelică, mai precis pentru Trümmerliteratur. Un imaginar
violentat de ororile războiului apare, spre exemplu, în poeziile lui Günter Eich.
În Inventur (Inventar, 1945, publicată 1947), contabilizează, aşa cum arată şi
titlul, obiectele unui prizonier: „Dies ist meine Mütze,/ dies ist mein Mantel,/

205
hier mein Rasierzeug/ im Beutel aus Leinen”534. Sunt singurele care mai pot
exprima o lume cunoscută, după pierderea reperelor interioare provocată de
război. Elementele banale alcătuiesc universul familiar (prin repetarea adjecti-
velor pronominale posesive), cartografiat cu o economie excesivă şi devenit
unicul spaţiu care îi oferă supravieţuirea (la propriu şi la figurat). Este figurat
aici un instinct de conservare, o încercare de a-şi autolegitima existenţa soli-
tară. Neajunsurile însă nu slăbesc o conştiinţă a scriiturii, ori, să îi spunem,
a exprimării de sine. Actul ideatic şi cel al transpunerii gândurilor par a fi ac-
ţiuni diferenţiate, iar mina de creion devine agentul care transformă abstractul
în concret: „Die Bleistiftmine/ lieb ich am meisten:/ Tags schreibt sie mir
Verse,/ die nachts ich erdacht”535. E un limbaj laconic, aparent inexpresiv, dar
cu oarecare impact emoţional. Un alt text de-al lui Eich, Latrine (Latrina,
1946), e mult mai puternic din punct de vedere vizual şi olfactiv, pentru că
introduce pestilenţialul, pe de o parte, dar şi un fel de refuz al tradiţiei, pe
de alta. Textului i se poate imputa o componentă narativă, dar de un realism
aproape scabros. Soldatul îşi face nevoile la latrină, în şanţul acoperit de hârtie
mânjită de urină şi sânge. Îşi îndoaie genunchii, priveşte „minunata” panoramă
a bărcilor eşuate pe Garonne (referinţa este prezentă în biografia lui Eich, care
a fost soldat trimis să lupte pe frontul din Franţa). Ies şi excrementele tari ca
piatra, în timp ce individului îi răsună în cap nişte versuri de-ale lui Friedrich
Hölderlin. Mersul la toaletă, până la urmă, nu e invenţia literaturii contem-
porane care aduce excreţia la rang de eveniment: „Über stinkendem Graben,/
Papier voll Blut und Urin,/ umschwirrt von funkelnden Fliegen,/ hocke ich in
den Knien,// den Blick auf bewaldete Ufer,/ Gärten, gestrandetes Boot./ In den
Schlamm der Verwesung/ klatscht der versteinte Kot.// Irr mir im Ohre schallen/
Verse von Hölderlin”536.
În proză, relevant este, spre exemplu, Wolfgang Borchert, care scrie
câteva povestiri axate pe realităţile germane postbelice: Das Brot (Pâinea, 1946),
Nachts schlafen die Ratten doch (Noaptea dorm până şi şobolanii, 1947). În
Das Brot sunt prezentate lipsurile materiale ale unei familii: noaptea, soţul fuge
la bucătărie să mai mânânce o bucată de pâine, este surprins de soţie, dar neagă
faptul că nu a împărţit cu ea. Povestirea este până la urmă un text despre nevoi
şi sacrificii, dar şi despre gender roles, despre relaţiile interumane ce se stabi-
lesc într-o familie. Mai multe astfel de short stories germane (Kurzgeschichten)

534
„Aceasta este şapca mea,/ acesta este paltonul meu,/ aici aparatul de ras/ într-un
săculeţ de pânză”, în traducere aproximativă.
535
„Cel mai mult îndrăgesc/ mina creionului:/ Ea îmi scrie ziua versurile/ pe care le-am
născocit noaptea”.
536
„În şanţul împuţit,/ Hârtie plină de sânge şi urină,/ Muştele rotesc în jurul ei,/ mă
ghemuiesc în genunchi,// privesc ţărmul împădurit,/ Grădinile, vasul eşuat./ În noroiul
putrefacţiei/ cad fecalele pietrificate.// Răsună nebuneşte în urechile mele/ Versuri de
Hölderlin”.

206
au ca punct de pornire pierderea unui membru al familiei sau inexistenţa,
destămarea familiilor: în Nachts schlafen die Ratten doch fratele cel mic moare,
în Die rote Katze de Luise Rinser copiii nu mai au tată, în Vogel Rock de Marie
Luise Kaschnitz protagonista este o femeie singură, în Tag und Nacht de Botho
Strauß nu există comunicare între parteneri. Rolurile din familie sunt relevante
în texte ca Das Brot (1946) de Wolfgang Borchert537, Auf der Flucht (1945-48)
de Wolfdietrich Schnurre538 şi San Salvador (1963) de Peter Bichsel539. Dacă
aruncăm o privire diacronică, observăm că există anumite modificări ale tipolo-
giilor relaţionale în funcţie de contextul social şi istoric, ce se regăseşte şi în
fundalul textelor, în care este dezvăluit faptul că familia nu mai are decât un rol
funcţional, nu implică sentimente. Dieter Wirth analizează comunicarea dintre
parteneri şi observă cum familiile pendulează între dezorganizare şi stabilitate
în perioada postbelică:

Pentru perioada imediat umătoare războiului, până aproximativ în 1948, preva-

lează tendinţa dezorganizării. […] După această fază a dezorganizării, familia
s-a stabilizat totuşi ca instituţie, deşi acei factori consideraţi deseori ca simpto-
me ale instabilităţii sau ale tendinţelor de disoluţie a familiei (precum conturarea
legăturilor sociale, dezintegrarea, situaţia economică precară, fondarea căsăto-
riei şi a familiei pe baza unor legături emoţionale, simplificarea procedurilor de
divorţ, dar şi atribuirea unor drepturi egale soţiilor) s-au dovedit a fi, în final,
factori de stabilizare a familiei540.

În Das Brot nu avem nume pentru cuplul ai cărui parteneri trăiesc de

39 de ani împreună: lipsa alimentelor îi face să îşi stabilească o anumită raţie
a pâinii. Fiecare poate mânca trei felii de pâine seara, deci aparent avem de a

537
Wolfgang Borchert, „Das Brot”, în Werner Bellmann (Hg.), Klassische deutsche
Kurzgeschichte, Philipp Reclam jun. Verlag, Stuttgart, 2003, p. 18–20.
538
Wolfdietrich Schnurre, „Auf der Flucht”, în Manfred Durzak (Hg.), Erzählte Zeit.
50 deutsche Kurzgeschichten der Gegenwart, Philipp Reclam jun. Verlag, Stuttgart,
1980, p. 199–203.
539
Peter Bichsel, „San Salvador”, în Werner Bellmann (Hg.), op. cit., p. 271–272.
540
Dieter Wirth, „Die Familie in der Nachkriegszeit. Desorganisation oder Stabilität?”,
în Josef Becker, Theo Stammen, Peter Waldmann (Hg.), Vorgeschichte der Bundes-
republik Deutschland. Zwischen Kapitulation und Grundgesetz, Wilhelm Fink Verlag,
München, 1979, p. 193–216, aici p. 211. În original: „Für die unmittelbare Nach-
kriegszeit, bis etwa 1948 überwiegt die Desorganisationstendenz. [...] Nach jener
anfänglichen Phase der Desorganisation hat sich jedoch die Familie als Institution
stabilisiert, wobei gerade jene Faktoren, die oft als Symptome für die Instabilität bzw.
die Auflösungstendenzen der Familie gewertet wurden wie die Herausgliederung aus
der gesamtgesellschaftlichen Verflechtung, der Desintegration, die wirtschaftliche
Notsituation, die Fundierung von Ehe und Familie auf emotionalen Beziehungen, die
Erleichterung der Ehescheidung sowie die rechtliche Gleichstellung der Ehefrau etc.
sich letzten Endes als stabilisierende Faktoren für die Familie erwiesen”.

207
face cu egalitate între parteneri, dar şi cu decăderea bărbatului care nu mai este
capul familiei, nu el câştigă pâinea de pe masa lor. Bărbatul se furişează într-o
noapte la bucătărie (încăpere mai importantă decât dormitorul, pentru că acum
ea este cea care asigură supravieţuirea), soţia îşi dă seama, dar soţul nu recu-
noaşte şi încep să îşi evite privirile. Stau cu lumina stinsă, pentru că aceasta ar
aduce dezvăluirea faptei, recunoaşterea ei. Este momentul în care, văzându-l cu
un cuţit, femeia îl consideră periculos, ameninţător, dar îi joacă jocul541. Femeia
renunţă la a treia ei felie de pâine, devine o victimă a partenerului, acceptă să
fie defavorizată, dar nu devine lacomă, precum bărbatul. E o luptă existenţială
care domină întreaga societate, iar pâinea poate uni sau despărţi o familie,
pentru că un cămin nu mai este garanţia siguranţei. Textul arată cum experien-
ţele-limită, până la urmă, degradează umanul.
În cealaltă povestire amintită a lui Borchert predomină metaforele simbol
ale animalelor care arată alienarea individului, decăderea umană. Bestiarul este
prezent şi la Luise Rinser, în Die rote Katze (1948), şi la Hans Bender în
Die Wölfe kommen zurück542 (1954, Se întorc lupii). Animalele sunt semne ale
situaţiei sociale sau arată relaţiile interumane, nu sunt simple vietăţi care popu-
lează spaţiul narativ, ci sunt investite cu diferite funcţii şi în ele se proiectează
trăsături sau sentimente umane. În textul Nachts schlafen die Ratten doch al lui
Borchert, protagonistul este Jürgen, care şi-a pierdut fratele mai mic în război.
Într-un oraş distrus, dezolat şi dezolant, Jürgen veghează asupra trupului celui
mic, aflat printre ruine, astfel încât să nu fie consumat de şobolani. Animalele
reprezintă aici chiar moartea, boala, distrugerea. Dar nu simbolizează numai
o boală corporală sau rămăşiţele oraşului, ci şi o invaliditate sau o afecţiune
sufletească. Societatea decăzută se reflectă şi în sintaxa textului. Rănile produse
de război aduc tristeţea copilului, care vrea să îşi salveze fratele: „şoarecii
mănâncă şi din morţi. Din oameni”543 (p. 32). Dacă nu a putut să îl apere în
timpul vieţii, măcar să îi ferească moartea, să îl protejeze în moarte. Punctul
central al povestirii este constituit de discuţia dintre Jürgen şi un bătrân, căci
şobolanii nu îşi fac propriu-zis apariţia, sunt doar amintiţi de personaje, nu
„acţionează”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru iepuri, ce constituie antipodul
pozitiv al şobolanilor. Bătrânul îi spune lui Jürgen că şobolanii sunt activi
numai ziua, nu şi noaptea544. Însă totul este o minciună spusă pentru ca băiatul
să prindă speranţă. Bărbatul promite apoi să se întoarcă la tânăr cu un iepure,
care simbolizează o nouă viaţă (spre deosebire de şobolanii care se reped

541
Hans-Gerd Winter, Wolfgang Borchert: Das Brot, în Werner Bellman (Hg.),
Interpretationen – Klassische deutsche Kurzgeschichten, Stuttgart, Philipp Reclam jun.
Verlag, 2004, p. 23-27, aici p. 23.
542
Vezi Werner Bellmann (Hg.), op. cit., p. 148-151.
543
În original: „die Ratten” „essen doch von Toten. Von Menschen”.
544
În original: „Ja, hat euer Lehrer euch denn nicht gesagt, dass die Ratten nachts
schlafen? […] Nachts schlafen die Ratten doch. […] Nachts schlafen sie immer. Wenn
es dunkel wird, schon” (p. 33).

208
asupra morţilor). Războiul i-a răpit copilăria lui Jürgen, iar bătrânul încearcă să
îi redea speranţa, să îi ofere o perspectivă printr-o minciună nevinovată – şi
printr-o promisiune, că îi va aduce iepurii, sau vindecarea. Mizeria, dezgustul,
moartea reprezentate de şobolani sunt înlocuite de imaginea iepurilor ce aduc
puritate, dragoste, noroc. Astfel, în textul lui Borchert animalele au funcţia de a
descrie stadiul social şi sufletesc. Polii sunt reprezentaţi de traumă şi vindecare,
iar între ei trebuie să penduleze personajul.
În textul Luisei Rinser, apare un singur animal, o pisică, figurată din
perspectivă negativă încă de la început545, roşie ca o vulpe („rot wie ein Fuchs“
[p. 43]), ceea ce corespunde demonizării pisicii din Evul Mediu şi din roman-
tism, când este privită drept întruparea răului şi a diavolului, aşa cum o arată şi
vocabularul dur folosit de băiat546. Pisica roşie întruneşte toate trăsăturile
demonicului, este ipostazierea „celuilalt”, a străinului. Deşi băiatul nu vrea să
aibă de a face cu animalul, ceilalţi membri ai familiei îl hrănesc, ceea ce le
arată umanitatea (în timp ce tânărul încearcă mereu să alunge ori să rănească
pisica). Respingerea lui nu face decât să aducă animalul mai aproape de
familie, să îl transforme într-un membru al acesteia (pentru că pisica este
reprezentativă şi pentru instinctele materne). Pisica ajunge să ocupe centrul
casei – cuptorul – şi nu este o întâmplare, căci culoarea roşie trimite la foc, la
dragoste. Are loc, astfel, o reabilitate a pisicii, dar finalul (uciderea ei)
aminteşte de noţiunea antică de Pharmakon: animalul este sacrificat pentru
a salva omul. Aşadar pisica nu este un simplu pacient pasiv în povestire
(e hrănită, dar apoi ucisă), ci şi un agent dinamic, pentru că prin ea se rezolvă
criza. Sălbăticia cu care este omorâtă este un semn al gândirii egoiste şi
antropocentrice a băiatului, pentru care familia are prioritate. Dar tocmai
animalul nu este sălbatic, violenţi se dovedesc a fi oamenii, deci bestiarul are
aici rolul de a ipostazia o perspectivă critică asupra individului din perioada
postbelică.
Aceeaşi răsturnare de valori apare şi în povestirea lui Hans Bender, care
postulează problemele cu care se confruntă cel care se întoarce din război sau
din exil, în ceea ce priveşte integrarea în societate. Titlul (Die Wölfe kommen
zurück) semnifică un eveniment periculos, care poate fi reperat şi în afara
războiului. Omul este neajutorat şi nesigur în lume. Din cauza războiului,
pădurea din satul Krasno Scheri se goleşte de lupi, dar cu timpul animalele se
întorc, ameninţând satul care se află în mijlocul pădurii. Această ameninţare
uneşte oamenii, care se pregătesc cu arme pentru a-şi proteja copiii. Mişcările
lupilor au accente groteşti şi înspăimântătoare. Dar în acelaşi timp lupii aduc
aminte de soldaţii din cea de-a doua conflagraţie mondială, care se confruntau

545
În original: „Ich muss immer an diesen roten Teufel von einer Katze denken“
(p. 43).
546
„Verdammtes Biest“ (p. 43), „Himmeldonnerwetter [...] ist das Biest schon wieder
da?“ (p. 44).

209
cu sărăcie şi foamete. Animalele simbolizează de fapt oamenii, sunt doar un
instrument prin care umanul poate fi recunoscut: în timpul războiului, oamenii
se coagulează într-o simplă masă, nu au sentimente, ci sunt guvernate de
instincte şi nevoite să răspundă unor ordine pe care nu le pot justifica ori
dezaproba. Deşi lupul este duşmanul şi prădătorul par excellence, el reprezintă
şi întruparea războiului şi a teratonicului, a subumanului. Însă devine şi un
simbol al renaşterii: haita părăseşte satul, o eliberează de griji şi de urmele
războiului. Unitatea lupilor rămâne un model pentru oameni, iar Hans Bender
pledează aici pentru nevoia libertăţii, dar critică distrugerea lumii (motivul
pentru care lupii nu mai rămân în pădure). Figuraţiile bestiale din aceste
povestiri postbelice nu urmează unui pattern strict, dar sunt instrumentul unei
critici aruncate asupra societăţii şi a stadiului acesteia de după război.
Trümmerliteratur din anii 1950-60 le vorbeşte, prin urmare, germanilor
despre destinul lor colectiv, despre experienţe care i-au vizat aproape personal,
în timp ce noua literatură a ruinelor, scrisă de autori proveniţi din fosta Iugo-
slavie, le prezintă experienţe aparent străine – dar tocmai această înglobare
a unor întâmplări pe care nu le-au trăit şi nu le-au putut trăi face ca ideea unei
literaturi care te transfigurează să nu fie chiar de lepădat. O diferenţă de recep-
tare care poate fi observată în cazul celor două direcţii discutate în acest
subcapitol este reprezentată de faptul că în literatura mai actuală (despre con-
flictele desfăşurate în perioada postbelică şi amintite în textele pe care le vom
discuta) nu avem o raportare la experienţa colectivă, germană, ci o perspec-
tivă externă a cititorului de origine germană, astfel încât devine mai greu de
„digerat” de către cititorul german, poate va privi cu suspiciune, curiozitate, nu
întotdeauna cu interes ingenuu pentru destinul celor implicaţi.
Recurgem, aşadar, în următoarea etapă a acestui subcapitol, la câteva
exemple de autori premiaţi cu distincţia Adelbert-von-Chamisso care se
raportează, în textele lor, la spaţiul fostei Iugoslavii. Vom vedea şi aici atitudini
distincte faţă de „ruinarea” acestui teritoriu, în funcţie de afinităţi personale,
dar şi de experienţa biografică, pe care o considerăm hotărâtoare, mai ales prin
prisma vârstei la care scriitorii trăiesc, mediat sau nu, conflictele.
Aflată în Iugoslavia la izbucnirea războiului în 1991, Dragica Rajčić se
refugiază înapoi în ţara helvetică, unde petrecuse câţiva ani ca Gastarbeiterin,
aşa cum am văzut în capitolul anterior. Rajčić scrie primele texte în croată
dinainte de a se reîntoarce în Elveţia, dar schimbarea reşedinţei o determină
să apeleze apoi la germană, pentru că patria sa nu este delimitată de frontiere
geografice547. Premiul Chamisso nu este primul care „recunoaşte” originea
străină a scriitoarei, pentru că Universitatea din Berna i-a mai acordat premiul
„Fremd in der Schweiz” („Străin în Elveţia”) în 1987. Dar în Statele Unite ale

547
Vezi Laurel Cohen-Pfister, „Writing Women and War in the Margins”, în Stephanie
Norgate, Ellie Piddington (eds.), Poetry and Voice: A Book of Essays, Cambridge
Scholars Publishing, Newcastle, 2013, p. 137-147.

210
Americii este privită pe deplin drept o scriitoare elveţiană. În anul universitar
2007/2008 Rajčić a fost invitată de departamentul de germanistică al University
of Kentucky pentru a ţine prelegeri (Swiss Writer-in-Residence Max Kade
Kulturhaus Lexington University of Kentucky; programul include sprijin
temporar pentru scriitori sau cercetători din spaţiul de limbă germană pentru a
ţine prelegeri sau seminare studenţilor), iar în 2009 a primit acelaşi tip de
invitaţie din partea International Writing Program (IWP) al University of Iowa,
care anual are în atenţie zeci de scriitori: peste 1400 de autori au fost chemaţi
din apoximativ 150 de ţări, începând cu anul 1967. România, spre exemplu,
a avut 31 de scriitori invitaţi, însă varietatea numelor şi a „finanţatorilor”
(fiecare rezidenţă poate fi sprijinită de o altă organizaţie, pentru că nu toate
cheltuielile sunt suportate de către americani) dezvăluie criterii care nu au de a
face întotdeauna cu canonul literar (şi acela problematic) sau cu calitatea scrii-
turii, ci mai degrabă cu o anumită conjunctură a unor grupuri de influenţă.
Spunem acest lucru pentru că, în acest caz, vorbim de situarea lui Mircea
Cărtărescu, a lui Ştefan Agopian, a Gabrielei Adameşteanu pe acelaşi palier cu
un Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Aurel Rău, Aurel Dragoş Munteanu
(fost director al TVR şi ambasador al României în SUA) sau Anemone Latzina
(ultima fiind de fapt o reprezentantă a literaturii de limbă germană din Româ-
nia). Printre scriitorii care au reprezentat Germania se numără Sherko Fatah
(2005) şi Saša Stanišić (2007), care vor fi nominalizaţi şi pentru Chamisso-
Preis. Şi Austria a fost reprezentată de un scriitor de origine străină, Tarek
Eltayeb în 2008, născut la Cairo din părinţi sudanezi. Acesta nici măcar nu îşi
scrie textele în germană, ci în arabă, ceea ce demonstrează inconsecvenţa şi
arbitrarul ce poate caracteriza diferite distincţii ori burse literare.
Revenind la scriitoarea de origine croată, trebuie menţionat un aspect
stilistic legat de primele sale texte în limba germană. Volumul Halbgedichte
einer Gastfrau este primul publicat în germană (înainte de plecarea spre Croaţia,
în 1986), iar titlul marchează deja „asumarea” statutului de străin. Mai mult
decât atât, limbajul utilizat se încadrează (intenţionat) în „Gastarbeiterdeutsch”,
adică avem de a face cu o limbă germană neglijentă, cu greşeli de tot felul, de
la dezacorduri sintactice la nerespectarea categoriilor morfologice ori erori orto-
grafice548. Spre exemplu, va păstra, în cazul multor substantive, articolele din
limba croată, nu din limba germană, însă acestea sunt erori voite, pe care
autoarea nu le vrea corectate de vreun editor. Există diferenţe consistente în
ceea ce priveşte termenii utilizaţi şi dominantele tematice între Halbgedichte
einer Gastfrau şi volumul publicat la întoarcerea din Croaţia, de după 1991,

548
Vezi Beate Laudenberg, „A portrait of Swiss immigrant writers as laureates of the
German Adelbert-von-Chamisso prize”, în Patrick Studer şi Sabine Egg (eds.), From
the Margins to the Centre: Irish perspectives on Swiss Culture and Literature, Peter
Lang, Oxford/Bern/Berlin/Bruxelles/Frankfurt am Main/New York/Wien, 2007,
p. 201-224.

211
intitulat sugestiv Post bellum. Prima scriere face referire la viaţa ca femeie de
serviciu – una dintre slujbele pe care Rajčić le avea în Elveţia – şi atacă
o societate încă patriarhală. Cel de-al doilea este axat pe războiul din Iugoslavia
şi viaţa de după acesta, pe urmările sale traumatizante. Post bellum este
publicat tot în Elveţia, în 2000, păstrează câteva aspecte din primul volum,
legat de Gastarbeiteri sau, mai extins, de incapacitatea societăţii de a înţelege
că moştenirea culturală şi manifestarea acesteia nu pot fi subsumate unei singure
reprezentări, a culturii „majore”, că diversitatea este greu de acceptat şi de
gestionat: „noch immer bin ich nicht richtig von hier/ von hier richtig sehe ich/
das ich von nirgends komme/ [...]/ noch immer wird mir täglich zwei mall/
mein ursprung aufgetischt/ aber sie sprechen schon/ gut deutsch/ konnte ich
nicht deutsch/ hette ich nihts verstanden/ das ich so anders bin”549.
Poemul Hunderste gedicht ohne trenen, din care tocmai am citat, se
poate traduce Al 100-lea poem fără lacrimi sau fără despărţire, pentru că avem
aici un exemplu de termen scris incorect „trenen” poate invoca atât „trennen”
(a despărţi), cât şi „Tränen” (lacrimi). Versurile marchează imposibilitatea de
a te „aşeza” într-o ţară străină, în care ceilalţi se miră de modul în care s-a
adaptat limbii germane; limba de adopţie însă este cea care o face să înţeleagă
faptul că este „altfel”, „anders”, că „acasă” nu poate fi găsit în mod autentic:
Elveţia este doar un simulacru al Heimatului în suisse like home550, pentru că
violenţa domestică prezentă aici aminteşte de brutalitatea desfăşurată la scară
mult mai largă din zona din care a emigrat.
Aceeaşi subliniere a diferenţelor este prezentă şi în volumul Lebendigkeit
Ihre zurück, din 1992: „Ich bin eine Kroatin/ ich bin eine Kroatin/ noch tausend
mall konnte ich dieses Satz/ mit vergnügen schreiben/ zu einem/ es wahr lange
verbotten/ zu zweiten/ wheil ich mir/ als etwas besonderes vorkomme/ etwas
wie Pandabär/ Seltsames Tier/ und dann lege ich mich schlafen/ träume/ ich bin
allemenschenchen zusammen”551. Greşelile voite nu lipsesc nici de aici: „mall”
(în loc de „mal”), „wheil” (pentru „weil”), „verbotten” (pentru „verboten”).

549
Dragica Rajčić, Post bellum, Edition 8, St. Gallen, 2000, p. 41: „nici acum nu sunt
în largul meu/ de aici văd clar/ că nu vin de niciunde// chiar şi acum de două ori pe zi/
mi se scoate în faţă originea mea/ dar deja vorbiţi/ bine germana/ de nu ştiam germana/
nu aş fi înţeles/ că eu sunt atât de altfel”. În acelaşi volum originea balcanică este
ultima soluţie pentru identificare sau pentru oferirea unei explicaţii despre propria
moştenire: „ich komme/ von/ Balkan” (p. 43).
550
În Idem, ibidem, p. 45.
551
Idem, Lebendigkeit Ihre zurück, Eco Verlag, Zürich, 1992, p. 22: „sunt o croată/
sunt o croată/ încă de 1000 de ori aş fi putut scrie/ această propoziţie cu plăcere/ în
primul rând/ a fost mult timp interzisă/ în al doilea rând/ pentru că eu îmi apar mie
însămi / ceva excepţional/ ceva de genul unui urs panda/ animal bizar/ şi apoi mă pun/
întind să dorm/ visez/ Că sunt toate popoarele deodată”. Postularea mixului identitar
este specificată şi în vasuch hande zu waschen din volumul Post bellum: „Kosmopolit
bin ich” (p. 31).

212
Diversitatea lingvistică a Elveţiei nu garantează deschiderea cetăţenilor către
imigranţi, iar, deşi cotidianul este marcat de multilingvism, comunicarea este
deficitară de fapt, pentru că nu există decât simple saluturi de curtoazie marcate
în dialecte germane, iar celelalte conversaţii sunt purtate în alte limbi, cum
apare şi poemul gemischtes: „Im Bus redet keiner./ Im Fabrik sagt man Salüü/
In der Pause sagt man «en Guete»// In mittags Pause sagt Kollegin/ Minima hat
kseit so nüd// In der wohnung sagt Frau zum Mann/ Dobro Vecer// Zu Kindern
sagt man// Ako si umoran idi spavati// Zu sich selber kan man/ Schweigend
sagen// Egal”552.
Dezorientarea, tulburarea în faţa ororilor amplifică sentimentul unei dez-
rădăcinări mai ales în cazul în care individul nu se mai poate raporta la un
spaţiu familiar, pentru că acesta nu mai există, iar literatura devine modalitatea
prin care se poate trece peste orori. Nu este un paliativ, căci în Post bellum
vocea lirică proclamă „im schreiben ist auch kein versteck” (p. 51), nici în scris
nu poţi fugi de teroare – e un escapism care presupune nu uitare şi „a trece
peste”, ci „a trece prin”, a te stăpâni şi a reuşi să mergi mai departe, a evita
fatalisme, patetisme şi a te vindeca de traume, e cred diferenţa esenţială faţă
de Truemmerliteratur din anii 1945-50, chiar dacă asta înseamnă, metaforic,
să derulezi timpul înapoi: „rămâi nenăscut fiul meu”553, pentru a nu fi martor şi
a nu suferi din cauza războiului.
Autoarea trece de la limba maternă croată (Muttersprache) la o limbă
germană pe care o vede ca o mamă vitregă (Stiefmuttersprache)554, iar imboldul
care a făcut-o să recurgă la literatură după refugierea definitivă în Elveţia a fost
reprezentat de pericolul de a-şi pierde propriul limbaj: „Catalizatorul scrisului
meu a fost lipsa unei limbi proprii”555. Însă autoarea nu poate concepe o

552
Idem, Buch von Glück, Edition 8, Zürich, 2004, p. 81: „în autobuz nu discută
nimeni,/ în fabrică se spune Salüü/ în pauză se spune «en Guete»// în pauza de prânz
colega spune/ Minima hat kseit so nüd// în locuinţă soţia îi spune soţului/ Dobro
Vecer// copiilor li se spune// Ako si umoran idi spravati// către sine poţi/ să spui tăcut//
indiferent cum”. Menţionăm că am preferat să păstrăm referinţele lingvistice în
original, netraducând toate formele de salut în limba română.
553
Idem, Post bellum, ed. cit., p. 7, poemul Bosnien 92, 93. În original: „bleib
ungeboren mein sohn”.
554
Idem, Buch von Glück, ed. cit., p. 155, poemul Nach der Lesung: „Wieso schreiben
Sie?/ nicht in muttersprache/ aus der hintere Reihe/ Ein Mann mit vergrauten kopf./
(damit mutter verschont bleibt, sag nicht)// Das Publikum weiss/ das vor ihnen eine
sitzt/ wo sich auf Umwegen daran macht/ aus ihre Sprache/ stifmutter zu machen// Das
schreibende ich/ Sagt das sprechende ich/ Ist exorzist der wörter/ Um ihnen/ weh zu tun
– homoepatisch allemal./ Genisst es/ Fremdes zu probieren?“.
555
Idem, „Stiefmuttersprache”, în Kristian Donko, Johann Georg Lughofer (Hrsg.),
Erinnerung an Jugoslawien in der deutschsprachigen Literatur. Zur Exophonie, p. 7-9,
aici p. 8, disponibil online la http://www.goethe.de/ins/si/pro/10j/publikationen/
Jugoslawien-web.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original: „Am Anfang
von meinen schreiben stand der Grund der Eigensprachlosigkeit des Ich”.

213
separare între limba scrisului şi cea utilizată în cotidian, astfel încât se va
orienta exclusiv către germană: „Trebuie să trăiesc în limba în care scriu”556.
Aşa apare în 1992 volumul de poezii Lebendigkeit Ihre züruck (Recuperarea
existenţei), apoi volumul de proză scurtă Nur Gute kommt ins Himmel. Über
lebende, tote und die dazwischen (titlu ce poate fi tradus ca Doar cel bun
ajunge în cer. Despre vii, morţi şi cei aflaţi în interstiţiu) în 1994, în care
încearcă să îşi găsească locul557. Se consideră în principal o cititoare şi nu
o scriitoare, nefiind ancorată fundamental într-o moştenire culturală germană,
ci fiind interesată de literatură universală.
Totodată, câteva texte marchează perspectiva din care a urmărit destră-
marea patriei: ştirile sunt cele prin care obţine informaţii despre diferite loca-
lităţi, fără însă a avea certitudinea că cei cunoscuţi sunt supravieţuitori sau nu.
După cum mărturiseşte Rajčić, războiul o face să conştientizeze diferen-
ţele culturale: „Doar prin intermediul războiului am învăţat să citesc altfel, am
înţeles ce înseamnă să fii expulzat în afara realităţii. M-am gândit constant
să renunţ”558. Renunţarea la a scrie literatură pare un pericol: „Schreib kein
Gedicht/ Schreib kein Gedicht/ Gehe/ Schreib Telegramm/ Kein Fuss gefasst/
zu viele Stop/ falsche Schritte/ gelernt/ Stop/ Schreib nicht/ Zurück/ Stop”559.
De la acest poem publicat pe ultima pagină din volumul Buch von Glück din
2004, autoarea nu a mai publicat niciun volum de poezii560. Este o nevoie de
independenţă şi o necesitate a vindecării de trecut („ich musste mich heilen /
ich werde überhaupt nix schreiben”561), dar şi o nevoie a rădăcinilor: „Ich
möchte in/ Der schweiz sterben/ Irgendwo/ Verwurzelt sein”562.

556
Christa Baumberger, „Dragica Rajčić, «Gastfrau» der deutschen Sprache”, interviu
în Viceversa Literatur, 2/2008, Le Culturactif Suisse, disponibil online la http://www.
culturactif.ch/viceversa/rajcic.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. În original:
„Ich muss in der Sprache leben, in der ich schreibe”.
557
Pe care într-un text din Post bellum îl configurează ca un spaţiu al apropierii de cei
dragi, fără să existe coordonate clare: „es fand sich kein geeignetes Land [...]// mein
haus in dir” (p. 111).
558
Dragica Rajčić, Stiefmuttersprache, ed. cit., p. 8. În original: „Erst durch den Krieg
habe ich gelernt anderes zu lesen – verstand, was heisst bis ins ausserste von
Wirklichkeit vertrieben zu sein. An Aufgeben dachte ich ständig”.
559
Idem, Buch von Glück, ed. cit., p. 163. Formele verbale pot marca atât o auto-
adresare, cât şi confesiunea: „Nu scrie nicio poezie/ Nu scrie nicio poezie/ Du-te/ Scrie
o telegramă/ Niciun picior prins/ Prea multe stop/ Paşi greşiţi/ Învăţat/ Stop/ Nu scrie/
Înapoi/ Stop”.
560
Idem, Stiefmuttersprache, ed. cit., p. 9. În original: „Seit diesem Gedicht an der
letzte Seite von Buch von Glück, seit fast zehn Jahren, habe ich keine Gedicht mehr
in einem Gedichtband veröffentlicht”.
561
Idem, Post bellum, ed. cit., p. 149, poemul Ende der Poesie: „trebuia să mă vindec/
nu voi mai scrie absulut nimic”.
562
Idem, Buch von Glück, ed. cit., p. 149: „Vreau să/ mor în Elveţia/ să fiu înrădă-
cinată/ undeva”.

214
 Cu Dragica Rajčić „canonul” Chamisso se deschide către ţările din fosta
Iugoslavie, către textele în care războiul va deveni central. Este momentul în
care, după un turkish Turn, observăm instalarea „iugo-sferei” în literatura de
limbă germană scrisă de autori din Europa de Est (Eastern Turn), care cunoaşte
o nouă componentă: revenirea unei „Trümmerliteratur”, a unei literaturi a
ruinelor unui stat. Dar, spre deosebire de poeţi precum Günter Eich (în Inventur
sau Latrine), Rajčić nu conturează mereu un univers dezolant în care eul nu îşi
recunoaşte patria. Resuscitarea experienţelor de război are loc de data aceasta
dintr-o viziune externă, este poziţia pivotală a celui aflat departe de conflict,
care priveşte ca un străin conflictul. Dar este o dublă poziţionare ca străin
– o dată faţă de cultura germană, a doua oară faţă de război – în sensul străi-
nului lui Georg Simmel, unde există o unitate constituită din proximitate şi
distanţă: „distanţa în cadrul relaţiei înseamnă că apropiatul este departe, însă
a fi străin – că departele este aproape”563. Situaţia zonei de conflict este evocată
în poeme precum Bosnien 92, 93 sau Bosnien 95; în primul text amintit Dragica
Rajčić marchează motivele aberante ale războiului şi modul în care acesta
dezumanizează: „wir sind dumme, auf nase gefallene kinder/ ein stück land/
wegen ein stück land/ anderes wort für KRIEG/ waschmittel für hirn”564.
Traumele sunt resimţite ulterior, prin coşmarurile supravieţuitorilor sau
tendinţele lor de a proteja căminul, atenuate de poveştile „de ieri şi de azi” pe
care le „vând” bărbaţii care au scăpat cu viaţă. La „geometria vieţii“ de dinainte
de tragedii se mai poate doar spera la răsfoirea fotografiilor, într-un Reqwiem
für Ante. O adevărată Trümmerliteratur este reprezentată de poezia Nach der
Besichtigung der Krajina, din acelaşi volum Post bellum, unde este evocată
autoproclamata Republică Sârbă Krajina din interiorul Croaţiei, în perioada
1991-1995, când s-au dus o serie de lupte între croaţi şi sârbi. Zona arată
dezolant, casele au aspect ostil, iar urmele războiului încă se mai simt: „am
văzut/ negru cu gri/ case inamice/ miros de foc” 565. Bărbaţii care nu s-au
refugiat au devenit instrumente ale crimei, cerându-li-se să îşi apere poporul,
dar vina este preluată şi de femeile care au fost, de fapt, elementul pasiv al
ecuaţiei: „meine finger trugen schuld meines bruder” („degetele mele purtau
vina fratelui meu”). Oamenii sunt reduşi astfel la arme, sunt anonimizaţi şi în

563
Georg Simmel, „Exkurs über den Fremden”, în Georg Simmel, Soziologie.
Untersuchungen über die Formen der Vergesellschaftung, Duncker & Humblot, Berlin,
1908, p. 509-512, aici p. 509. În original: „die Distanz innerhalb des Verhältnisses
bedeutet, dass der Nahe fern ist, das Fremdsein aber, dass der Ferne nah ist”.
564
Dragica Rajčić, Post bellum, ed. cit., p. 7: „suntem copii proşti care se fac de râs/
o bucată de pământ/ pentru o bucată de pământ/ alt cuvânt pentru RĂZBOI/ detergent
pentru creier”. În alt text din volum, vocea lirică se întreabă la ce bun atâţia morţi:
„will/ fragen/ fürwas das gut/ krieg Toten ist” (p. 21).
565
Idem, ibidem, p. 17. În original: „sah/ schwartz mit grau/ feindliche hauser/ gerüch
des feuers”.

215
acelaşi timp instrumentalizaţi în poemul Zeugen, dar lamentaţia (poate pregnantă
în literatura anilor ’50-’60) nu se regăseşte aici.

Această „extindere” a literaturii Chamisso este reprezentată şi de Saša

Stanišić, prin romanul Cum repară soldatul gramofonul. Născut la Višegrad în
1978, Stanišić ajunge în Germania (la unchiul său din Heidelberg) în 1992,
când oraşul natal este ocupat. Deşi iniţial familia nu avea de gând să rămână în
Germania, războiul durează mai mult decât se aşteptau şi decid să nu se mai
întoarcă. Debutul ca romancier din 2006 îl aşază în centru pe Aleksandar
Krsmanovic, care relatează aspecte ale războiului din perspectiva copilului.
Aparenta naivitate înglobează şi unele detalii traumatizante, urmărind „cât de
rapid se desfăşoară un război după ce şi-a făcut încălzirea” – moartea bunicului
Slavko (ce nu poate fi salvată prin magie), jocurile copilăriei (care continuă
chiar şi în prezenţa soldaţilor), discriminările etnice („Un băiat de pe stradă m-a
numit corcitură”566 – asta se întâmpla deja în Germania, când Aleksandar
corespondează cu Asija), încercările de a da de urma cunoscuţilor – toate stau
sub semnul destrămării, sub semnul ruinării. Amintirile despre Tito, car e
„moare de mai multe ori”, despre mama care concepea discursurile secretarilor
şi preşedinţilor comitetului local sunt inundate de războiul care „suflă în
ceafă”: unchiul Asijei este ucis în timp ce se bărbierea, soldaţii devin atotpre-
zenţi, conflictele etnice ori religioase urmăresc familia lui Aleksandar oriunde
se refugiază („Religia nu e opiumul poporului, ci declinul lui”, p. 143). Scriso-
rile adresate Asijei timp de zece ani (texte care simbolizează de fapt copilăria
personajului) au şi un răspuns cutremurător (fictiv), conţinând reproşuri şi
revolte faţă de cele întâmplate:

Şi te urăsc şi pe tine. Te urăsc pentru că nu este aici, mă urăsc pe mine fiindcă

am rămas aici, unde ţiganilor nu li se mai pare necesar să îşi pună corturile, unde
câinii putrezesc pe străzi şi unde nimeni nu se mai due să se scalde în Drina.
Mi-ai povestit cândva că ai vorbit cu Drina. Tâmpitule. Mă întreb ce ţi-ar
povesti acum dacă ar putea să vorbească. Ce gust ar avea dacă am gusta din ea?
Ce gust are un cadavru ca ăsta? Ce zici, oare râurile pot să urască?
Ura mea e nesfârşită, Aleksandar. Pot să închid ochii, că nu se schimbă nimic.
(p. 157)

Dar pentru Aleksandar o posibilă întoarcere în Bosnia este problematică:

„Nu vreau să mă-ntorc într-un oraş din care ne-au alungat pe toţi” (p. 159).
Însăşi imaginea fetei devine din ce în ce mai neclară: „Asija, ai existat vreo-
dată?” (p. 231). După zece ani de la plecare (1992), Aleksandar se întoarce în
Višegrad, să o caute pe tânără, recuperând parţial şi din amintirile cu Slavko.

566
Saša Stanišić, Cum repară soldatul gramofonul, Traducere din limba germană şi
note de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 143. Toate citatele din roman
vor fi extrase din această ediţie.

216
 Cum repară soldatul gramofonul este un roman-mozaic despre pierderi,
dar şi despre magie, despre inocenţa care vrea să păstreze lumea copilăriei
intactă: „Dac-aş fi magician, casele noastre şi-ar ţine promisiunile. Şi ar trebui
să promită că n-o să-şi piardă acoperişurile şi n-o să piară în flăcări. Dac-aş fi
magician, urmele lăsate de gloanţe s-ar cicatriza” (p. 218).Volumul reprezintă
şi încercarea lui Stanišić de a se vindeca de traume: „Este greu pentru mine să
depăşesc anumite traume din copilărie, iar cu unele încă mă lupt, deci poate că
nu este un proces finalizat, dar oricum cartea a fost foarte importantă în acest
sens pentru mine”567.
„Sunt iugoslav – deci, mă descompun” devine epitoma războiului şi,
credem, a multor texte care se focalizează asupra lui. Aşadar, avem de a face
tot cu o literatură a ruinelor – privite însă din afară de către autori, dinăuntru
însă de vocile textuale ale lui Stanišić, care confirmă în spaţiul german şi prin
alte publicaţii.
Volumul lui Saša Stanišić nominalizat pentru Târgul de Carte de la
Leipzig, Vor dem Fest, schimbă registrul, pentru că acţiunea se desfăşoară
într-un sat german situat în apropierea graniţei cu Polonia, Fürstenfelde, sur-
prins în prag de sărbătoare, moment în care se rememorează şi întreaga lui
istorie – minoră, evident. Stanišić se joacă aici cu palierele temporale, dar şi cu
perspectivele, pentru că naratorul îi cedează la un moment dat „locul” sau
„privirea” unei vulpi. Este modul autorului de a spune că „Omne solum forti
patria est. Dem Starken ist jeder Ort Heimat”568.
Pentru unii scriitori din a doua generaţie de imigranţi există o nostalgie
chiar şi fără ca ei să fi trăit acolo, care provine doar din amintirile pe care
le povestesc părinţii sau alte rude. O variantă acutizată a acestei iugonostalgii
a fost numită „schizophrene Heimatnostalgie”, într-un articol scris de Ivana
Cucujkić şi Monika Bratić569. Articolul se referă la mediul muzical din Austria,
la cluburile frecventate de tinerii imigranţi şi la muzica pe care ei o ascultă.

567
„«Stärker als Schuld und Verantwortung ist für mich das Fremdsein». Interview mit
Saša Stanišić 25.05.2012”, în Raffaella Mare, „Ich bin Jugoslave – ich zerfalle also”.
Chronotopoi der Angst – Kriegstraumata in der deutschsprachigen Gegenwarts-
literatur, Tectum Verlag, Marburg, 2015, p. 376-382, aici p. 381-382. În original: „Es
ist mir schwer gafallen, einige Traumata meiner Kindheit zu überwinden und mit
einigen kämpfe ich noch jetzt, also vielleicht ist es noch kein beendeter Prozess, aber
sowieso war das Buch in diesem Sinne sehr wichtig für mich”.
568
Idem, Vor dem Fest, 3. Auflage, Luchterhand Literaturverlag, München, 2015,
p. 94.
569
Ivana Cucujkić, Monika Bratić, „Ich geh fort. Auf Jugo!”, în Falter, 33/12,
14.08.2012, articol disponibil online la https://www.falter.at/archiv/wp/ich-geh-fort-
auf-jugo, accesat ultima dată la 2 februarie 2019. De văzut şi Jelena Kopanja, „The
Yugosphere: Not Just Balkan Nostalgia”, în The Vienna Review, 11 octombrie 2012,
diponibil online la http://www.viennareview.net/news/front-page/the-yugosphere-not-
just-balkan-nostalgia, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

217
Aproape jumătate de milion de persoane care trăiesc în Austria au rădăcini în
fosta Iugoslavie (bosnieci, sârbi, croaţi), iar 150 000 dintre aceştia s-au născut
pe terenul austriac: „Ei au o nostalgie ciudată faţă de ceva ce cunosc numai din
vizitele din vacanţe sau concedii. Este un sentiment ciudat, acutizat de faptul că
nu sunt acceptaţi 100% [în Austria]”570. Sufixul prezent în numele lor – ić –
îi dă de gol, îi marchează ca fiind străini – dar dacă întrebările sau nesiguranţele
nu ar veni din partea celorlalţi, nici ei nu şi-ar mai pune problema identităţii.

Este interesant de explorat şi o altă poziţionare referitoare la problema

fostei Iugoslavii, cea a lui Nicol Ljubić din romanul Meeresstille571, pentru
care autorul a primit premiul Chamisso de sponsorizare şi a fost inclus în
longlistul Deutscher Buchpreis în 2010. Nu putem vorbi aici de o nostalgie faţă
de perioada de dinaintea conflictelor, pentru că autorul este crescut în Germa-
nia, astfel încât are loc cel mult o recuperare a unor fragmente identitare. Însă
Ljubić este mult mai interesat de mecanismele politice şi, mai ales, morale ale
unui război, de consecinţele asupra următoarei generaţii (din care putem spune
că face parte). Protagonistul din Meeresstille, Robert, are câteva asemănări cu
Ljubić în ceea ce priveşte relaţia cu tatăl şi cu patria. De remarcat este şi
originea lui Robert şi istoria familiei lui, care este similară cu a lui Ljubić: tatăl
este croat venit ca Gastarbeiter în Occident şi îndrăgostit de o nemţoaică, astfel
încât se stabileşte în Germania şi nu ia parte la războaie, pe care le vede doar
la televizor sau prin ochii rudelor rămase în zonele de conflict. Pare că, în
romanul amintit, Iugoslavia nu rămâne decât fundalul pentru expunerea unor
legături, a unei posibile poveşti de dragoste sau probleme morale: Personajul
Robert este un german doctorand în istorie care o întâlneşte la Berlin pe
sârboaica Ana, de care se îndrăgosteşte. Dar lucrurile stau exact invers: tatăl ei
urmează să fie judecat de tribunalul de la Haga pentru crime de război (e vorba
aici, bineînţeles, de războiul din Bosnia). Se pare că, aflat la Višegrad în 1992,
acesta pretinde că este membru al Crucii Roşii şi închide un grup de peste
40 de musulmani într-o casă care ulterior este incendiată de către sârbi, rămâ-
nând un singur supravieţuitor. Pentru că imaginea pe care o are Ana despre
tatăl ei, Zlatko Šimić, contravine acuzaţiilor, Robert hotărăşte să participe la
proces pentru a-l cunoaşte pe bărbat.
Textul este însă, considerăm noi, mult mai ofertant decât se poate evi-
denţia prin relatarea unui simplu fir narativ. În primul rând, se poate observa

570
Idem, ibidem. În original: „They have this weird nostalgia for something that they
know only from holiday visits. It is a strange feeling, heightened by the fact that they
are not 100 per cent accepted here [in Austria]”.
571
Toate fragmentele din acest roman vor fi extrase din următoarea ediţie: Nicol Ljubić,
Meeresstille, 4. Auflage, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2015.
O variantă a studiului despre romanul Meeresstille a fost publicat cu titlul „Meeresstille
– un roman al istoriei”, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Ştiinţe
Filologice, nr. 55/2017, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, p. 113-120.

218
cum cariera de jurnalist a lui Ljubić îşi pune amprenta şi asupra stilului narativ,
care are valenţe documentare. Acestea sunt vizibile mai ales în prologul şi
epilogul romanului, care alcătuiesc împreună o ramă textuală, în care tonul
paginilor este dat de fiecare dată de o voce juridică: în decembrie, la Haga,
începe procesul intentat împotriva lui Zlatko Šimić, acuzat de masacrarea
(indirectă) a 42 de musulmani în Višegrad, în 1992. De altfel, pentru a finaliza
romanul, scriitorul chiar a luat parte la procesele intentate sârbilor de către
Tribunalul de la Haga.
Prologul (ce pare a fi reprezentat de începutul pledoariei acuzării) oferă
o contextualizare, o panoramă a evenimentelor din fosta Iugoslavie a anilor
1991-1992, ca un preambul al procesului. Backgroundul politic şi viziunea mai
largă sunt relevante pentru judecarea fiecărui caz particular, care se constituie
de fapt într-o piesă de puzzle din tabloul războiului. Epilogul oferă, destul de
arid, verdictul şi motivarea acestuia din punct de vedere juridic, astfel încât
pare a reprezenta poziţia judecătorilor. Dar Ljubić nu este neapărat părtinitor în
relatarea sa, pentru că „spectatorul” la proces, Robert, dă şansa şi martorilor
apărării, şi acuzatului, şi supravieţuitoarei să-şi expună „varianta de adevăr”,
versiunea proprie asupra evenimentelor. Este modul personajului Robert de
a încerca să desluşească adevărul evenimenţial, pe care ulterior alege să îl lase
nedescoperit până la capăt, pentru că nu îşi poate imagina cum un fost profesor
de literatură engleză, un expert în Shakespeare cum era Šimić, a putut fi în stare
de o astfel de formă de genocid. Pasiunea pentru Shakespeare şi literatură
a profesorului se repercutează şi asupra fiicei Ana, astfel încât în roman se
menţionează de la bun început textele din care vor fi citate pasaje: Regele Lear,
Macbeth, Titus Andronicus de William Shakespeare, dar şi E un pod pe Drina...
de Ivo Andrić, volum până la urmă fundamental pentru autorii din fosta Iugo-
slavie, marcat şi în Cum repară soldatul gramofonul de Saša Stanišić.
Contextul detaliază, prin urmare, statutul de republică federativă al
Iugoslaviei de până în 1991 (constituită din şase republici): ţara ameninţă să se
destrame după moartea generalului Tito. Armata populară a Iugoslaviei inter-
vine întâi în Slovenia, apoi în Croaţia şi, în cele din urmă, în Bosnia, cu scopul
de a construi „noua Iugoslavie”, locuită de sârbi şi muntenegreni. Campaniile
au făcut ca la finalul anului 1992 să fi fost ucişi sau nevoiţi să se refugieze
aproape două milioane de non-sârbi, iar un loc ce a „câştigat” renume a fost
Višegrad, ce se afla în estul Bosniei-Herţegovina, punct strategic aşezat pe
drumul dintre Belgrad şi Sarajevo. La 6 aprilie 1992 populaţia sârbă începe
asaltul asupra celei musulmane (localizată mai ales în împrejurimile rurale, dar
şi în anumite cartiere). Ca răspuns, barajul de pe Drina este ocupat de musul-
mani, iar câteva locuinţe şi străzi sunt inundate. Armata iugoslavă preia apoi
controlul barajului şi al oraşului. Ulterior, sârbii, împreună cu poliţia şi cu
unităţi paramilitare conduc una dintre cele mai brutale epurări etnice din răz-
boiul din Bosnia – împotriva locuitorilor musulmani. Sute de cetăţeni musul-
mani neînarmaţi sunt ucişi la Višegrad, iar cadavrele lor sunt aruncate în Drina,

219
în timp ce moscheile sunt distruse. Mai mult de 61% din populaţia de 61 000 de
locuitori era formată din musulmani; potrivit datelor furnizate de Crucea Roşie,
12 000 de oameni au fost ucişi sau forţaţi să îşi părăsească locuinţele. Oraşul
intră astfel pe harta lumii ca exemplu negativ pentru că niciunde în altă parte
(exceptând Srebrenica) nu au mai dispărut atâţia oameni (în special tineri şi
bărbaţi). Din punctul de vedere al procurorului, acuzatul Zlatko Šimić se face
părtaş la toate acestea, nu numai la cazul particular în care este judecat.
Textul vorbeşte aşadar despre vină, despre opresori şi victime, dar şi
despre redescoperirea identităţii, pentru că Robert învaţă abia după ce o cu-
noaşte pe Ana că şi istoria Balcanilor face parte din el, că nu trebuia să renunţe
în mod necesar la moştenirea tatălui pentru a se integra în societatea germană.
De asemenea, se observă frazarea mai complicată, faţă de scriitorii din gene-
raţia Gastarbeiterilor, iar, în general, faptul că autorii care au diferite studii
umaniste sau sociale în spate problematizează mult mai nuanţat în volumele
lor, evocă, printr-o situaţie particulară, ficţională, teme şi probleme mult mai
largi. Prin urmare, se simte la Nicol Ljubić atât pregătirea în limba germană,
cât şi interesul pentru politică, morală.
Prima persoană chemată ca martor este supravieţuitoarea incendiului,
membră a familiei Hasanović din satul Koritnik, aflat la 6 kilometri de
Višegrad. Partea legată de proces are şi componenta unei înregistrări docu-
mentare, de reportaj, ceea ce Ljubić face oricum în mod regulat. Potrivit
acuzaţiilor, confirmate sau bazate pe spusele supravieţuitoarei, Zlatko Šimić
a ieşit în calea unui grup de musulmani care trecea podul vechi de peste Drina
şi le-a spus că autobuzele salvatoare au plecat deja, dar că vor veni altele în
următoarea zi. Dându-se drept membru al Crucii Roşii, Šimić le spune că există
în apropiere o locuinţă sigură pentru călători, dar musulmanii sunt aici jefuiţi,
apoi casa este incendiată. 42 de rude ale martorei au murit arse: părinţii,
bunicii, mătuşile, unchii, verii şi verişoarele, trei dintre surorile ei şi fratele ei
născut cu două zile în urmă. Erau ultimii musulmanii din satul lor, iar la
14 iunie 1992, o vecină de etnie sârbă i-a ameninţat cu moartea, ceea ce i-a
determinat să plece din Koritnik. Membrii familiei ajung la Višegrad, întreabă
la poliţie unde este Crucea Roşie şi li se spune unde e sediul organizaţiei. Ei
treceau podul din Višegrad în căutarea Crucii Roşii. Šimić însă are documente
care dovedesc faptul că el s-a internat la Višegrad la acea dată.
Procurorul admite că Šimić nu este un criminal propriu-zis, pentru că
nu i-a ucis pe cei 42 cu mâinile sale, dar se face vinovat, în opinia acuzării, de
înşelarea familiei care căuta ajutor şi e părtaş la faptul că i-a lăsat să moară.
Šimić ar fi permis intrarea a doi bărbaţi care i-au jefuit de toate bunurile
valoroase, i-au percheziţionat, apoi i-a închis până la incendierea casei, pe care
ar fi urmărit-o timp de două ore, până la încetarea ultimelor strigăte. În ziua
următoare, ar fi adus porci şi ar fi transformat casa într-un grajd. Procurorul
accentuează dificultatea pe care martora (supravieţuitoarea) o are în a mărturisi
toate ororile: dificil este a păstra în amintire aceste imagini (avea 14 ani în

220
1992), dar şi a găsi cuvinte potrivite pentru a reda şi a explica celor care nu au
trăit aşa ceva. În acelaşi timp însă, martora este convinsă de faptul că rolul ei
este de a spune adevărul şi de a face lumină în acest caz: „De aceea sunt aici.
Ca să povestesc adevărul despre familia mea”572 (p. 27).
Apărarea, reprezentată de Mr. Nurzet, pune câteva întrebări care desta-
bilizează puţin siguranţa acuzării. Spre exemplu, cum de familia a rămas în
acea casă după ce a fost jefuită, de ce a avut încredere şi nu a fugit, mai ales că
era singura din cartier fără curent electric. Răspunsul supravieţuitoarei este
unul emoţional, dar deloc lămuritor, pentru că aduce credinţa în discuţie, care
se dovedeşte a nu fi salvatoare: familia spera că, deşi bărbaţii le-au luat toate
bunurile, nu le-au luat sufletele, deci vor trăi („Ce pot să spun. Ne-au luat totul,
ne-au lăsat numai sufletele. Nu credeam că ni le vor lua şi pe acelea. Credeam
că suntem oameni şi că vom trăi din nou toţi împreună. Nu ne-am gândit
niciodată că ar putea face ceea ce au făcut”573, p. 32). De asemenea, fata de
14 ani de atunci nu poate confirma faptul că a văzut că aceeaşi maşină
se întoarce cu oamenii care îi incendiază, pentru că identificarea acesteia nu se
face vizual: martora doar a auzit sosirile maşinilor, nu le-a şi văzut, deci nu este
convinsă că maşina jefuitorilor este cea a incendiatorilor. Nu ea a fost cea care
i-a văzut pe bărbaţi la faţă noaptea, ci familia i-a spus că sunt aceeaşi care i-au
deposedat de bunuri şi că s-au întors pentru a le lua sufletele: „Ceilalţi din
familia mea au spus că ar fi aceiaşi care ne-au jefuit şi care s-ar fi întors să ne ia
sufletele”574 (p. 33).
La aflarea tuturor acuzaţiilor, Robert îşi doreşte ca Šimić să nu fi fost
tatăl Anei, să găsească diferenţe între cei doi, şi nu asemănări, pentru a găsi,
într-un fel, motive de a o dezvinovăţi, de a nu vedea în ea vinile tatălui ei. Însă
speranţele sale sunt spulberate din prima clipă în care vede privirea lui Šimić,
moştenită de fată: „Se spune că ochii ar fi oglinda sufletului”575 (p. 14).
Comportamentul lui Šimić este studiat în detaliu de Robert, de la postură
(„Cum poate Šimić să stea pur şi simplu atât de inert?”576, p. 17), jocul cu
cravata, poziţia mâinilor şi a degetelor, la privirea care pare absentă, pentru că
nu se întretaie cu cele ale spectatorilor (care se află în spatele unui geam).
Istoricul s-ar fi aşteptat, probabil, la o altfel de persoană („Patruzeci şi doi de
morţi, patruzeci şi doi de morţi în chinuri. Şi un bărbat care îşi netezeşte

572
„Deswegen bin ich hier. Um die Wahrheit über meine Familie zu erzählen”.
573
În original: „Was soll ich sagen. Sie nahmen uns alles, nur unsere Seelen haben sie
uns gelassen. Wir dachten nicht, dass sie uns die auch noch nehmen würden. Wir
dachten, wir seien Menschen und dass wir alle wieder zusammenleben würden.
Wir haben niemals gedacht, dass sie das tun könnten, was sie getan haben“.
574
În original: „die anderen aus meiner Familie haben gesagt, dass es dieselben seien,
die uns ausgeraubt hätten und die nun zurückgekommen seien, um unsere Seelen zu
holen“.
575
În original: „Es heißt, die Augen seien der Spiegel der Seele”.
576
În original: „Wie kann Šimić nur so regungslos dasitzen?”.

221
cravata. Aşteptase un alt bărbat, un om dărâmat cu ochi trişti, chip palid şi
obraji căzuţi”577, p. 19): după un drum de opt ore cu trenul, Robert caută acum
explicaţii, caută să înţeleagă comportamentul Anei care i-a ascuns procesul
tatălui. Se consideră trădat de această omisiune şi, timp de câteva săptămâni,
încearcă să se îndepărteze de ea. Ajunge la Haga şi se aşteaptă ca din moment
în moment să apară şi Ana la proces, însă nu o întâlneşte. Vine la proces pentru
a înţelege (dacă bărbatul e vinovat sau nu şi, dacă da, cum se poate trăi cu o
astfel de vină), dar i se pare că se întâmplă exact opusul în ceea ce o priveşte pe
fată şi se teme de faptul că ar putea găsi ceva pozitiv în Šimić, chiar dacă i se
aduc astfel de acuzaţii:

El s-a gândit mult timp dacă ar trebui să o facă [să meargă la proces, n.n.], iar la
final a crezut că ar putea să îl ajute, sau poate să îi ajute pe amândoi. Cel puţin
ar fi putut să îl ajute pe el să înţeleagă câte ceva. Dar chiar după primele ore din
proces au venit îndoielile. În schimb l-a cuprins teama că Ana i-ar putea deveni
străină şi deodată cu ea şi dragostea lor. Pentru prima dată simţea teama că
ar putea găsi ceva agreabil în bărbatul care se arată neafectat de toate. Chiar şi
dacă ar fi ceva minor, o pată de bătrâneţe pe cap, un gest timid, un scurt semn
al slăbiciunii sau pur şi simplu modul în care îşi strânge batista după ce se şterge
la nas578 (p. 20)

Un alt musulman este adus ca martor, spune că vecinul Antić (sârb) l-a
avertizat că în Višegrad urmează epurările etnice şi că un convoi este organizat
în următoarea zi pentru a lua locuitorii oraşului. Martorul s-a urcat împreună cu
familia sa într-unul din cele două autocare, sperând că vor fi salvaţi, în ciuda
faptului că neagă existenţa Crucii Roşii la faţa locului. La un moment dat
autobuzele sunt oprite, femeile şi copiii sunt urcaţi în alt mijloc de transport şi
duşi la Skopje, în timp ce bărbaţii musulmani sunt duşi într-o pădure, jefuiţi de
câţiva bărbaţi înarmaţi. Bărbatul recunoaşte că nu îl cunoaşte pe Šimić, dar că
se află acolo pentru ca nimeni să nu uite ce s-a întâmplat: „Stau aici, ca nimeni
să nu poată uita. Câtă vreme există oameni care povestesc, rămâne vie amin-

577
În original: „Zweiundvierzig Tote, zweiundvierzig qualle Tote. Und ein Mann, der
seine Krawatte glättet. Er hatte einen anderen Mann erwartet, einen gebrochenen Mann
mit traurigen Augen, blasser Haut und eingefallenen Wangen”.
578
În original: „Er hat lange darüber nachgedacht, ob er es tun sollte, und am Ende
geglaubt, dass es ihm, vielleicht auch ihnen beiden, helfen könnte. Zumindest könnte es
ihm helfen, einiges zu verstehen. Aber schon nach den ersten Stunden im Gericht sind
ihm Zweifel gekommen. Stattdessen erfüllt ihn die Angst, Ana könnte ihm fremd
werden und mit ihr seine Liebe. Zum ersten Mal verspürt er auch die Angst, er könnte
in dem Mann, den all das offenbar so unberührt lässt, etwas Liebenswertes entdecken.
Auch wenn es nur etwas Kleines wäre, ein Altersfleck auf der Stirn, eine zaghafte
Geste, ein kurzer Anfall von Schwäche oder einfach nur die Art, wie er nach dem
Naseputzen sein Taschentuch zusammenlegt”.

222
tirea şi speranţa că vinovaţii vor fi pedepsiţi. Cine tace, îi ajută. De aceea nu mi
se pare greu să stau aici şi să povestesc”579 (p. 51). Nevoia de adevăr şi de
dreptate este mai puternică decât orice în cazul acestui bărbat care consideră că
trebuie să trăiască pentru a le povesti altora, pentru a le aminti prin ce a trecut,
ca lucrurile să nu se mai repete şi ca vinovaţii să fie pedepsiţi, pentru că tăcerea
şi nepăsarea doar îi ajută pe criminali.
Cel de-al treilea martor (vecin al acuzatului) este adus pentru a demon-
stra câte lucruri a făcut Zlatko Šimić pentru oraş, iniţiind, printre altele, şi
demersurile de a păstra curată localitatea: important este că toţi cei implicaţi în
această acţiune purtau banderole roşii, dar fără crucea distinctivă şi specifică
organizaţiei umanitare. În felul acesta, apărarea vrea să demonstreze că Šimić
nu putea fi luat drept un voluntar al Cruşii Roşii, deci nu poate fi considerat
vinovat pentru îndemnarea musulmanilor de a se adăposti în locuinţă până la
venirea autobuzelor.
Pledoaria apărării este cea care completează un tablou al personalităţii lui
Zlatko Šimić şi încearcă să îl transforme şi pe el într-o victimă, nu numai să îl
absolve de vină în acest proces. Devenit profesor de anglistică, bărbatul trece
printr-o cumpănă în anul 1988 când familia pleacă în Slovenia la schi. Băiatul
lor de 16 ani are un accident şi moare, moment în care Šimić începe să
găsească un refugiu în băutură. Aceasta este şi posibila motivaţie pe care
avocatul o propune pentru internarea bărbatului din 14 iunie 1992, când s-ar fi
aflat pe pod şi s-ar fi întâlnit cu grupul de musulmani. Zlatko s-ar fi dezechi-
librat mergând pe bicicletă, ar fi căzut şi şi-ar fi fracturat piciorul, iar martorii
ar fi chemat ambulanţa, care l-ar fi dus întâi la spitalul din Višegrad, apoi la cel
din Užice.
În ceea ce priveşte componenta procesului, naraţiunea oferă doar „frag-
mentele” şi interogatoriile la care asistă Robert, el nefiind prezent decât la
debutul acţiunii şi revenind în ziua în care Zlatko Šimić este adus în boxa
martorilor. Atunci tânărul istoric află „de la sursă” câteva informaţii despre
tatăl Anei: primul fiu a murit în timpul naşterii, în 1970, apoi a urmat
accidentul de schi cu al doilea băiat, iar ulterior s-a născut Ana, care a rămas
singurul copil. Argumentele pentru internarea profesorului de anglistică şi nevi-
novăţia acestuia sunt întărite: era în relaţii bune cu toţi locuitorii, indiferent de
religie sau etnie („Am avut mereu relaţii bune cu toţi. La universitate am
colaborat, nimeni nu a întrebat niciodată ce este celălalt, croat, musulman sau
sârb. Asta nu interesa pe nimeni”580, p. 92), problemele cu alcoolul, drumul

579
În original: „Ich sitze hier, damit niemand vergessen kann. Solange es Menschen
gibt, die erzählen, bleibt die Erinnerung wach und die Hoffnung, dass die Schuldigen
bestraft werden. Wer schweigt, der hilft ihnen. Deswegen fällt es mir nicht schwer, hier
zu sitzen und zu erzählen”.
580
În original: „Ich hatte immer gute Beziehungen zu allen. An der Universität haben
wir zusammengearbeitet, keiner hat jemals gefragt, was der andere ist, Kroate, Muslim
oder Serbe. Das hat keinen interessiert”.

223
spre pod şi accidentul, internarea şi viziunile pe care le-a avut, ce au dus la
transferul către secţia de neuropsihiatrie („Eram într-o stare precară, spiritual şi
emoţional. Aveam viziuni şi temeri. Îmi imaginam tot felul de lucruri, mă
vedeam vorbind cu Dumnezeu, cu diavolul, ochii lui erau două luni pline, avea
mii de nasuri, coarne răsucite şi ondulate ca marea brăzdată. Am avut tot acel
timp astfel de imagini bizare în cap şi nu puteam să scap de ele”581, p. 101-102).
Soţia lui Zlatko reface şi ea câteva aspecte biografice ale acuzatului,
întărind, cu timiditate însă, problemele de comportament pe care alcoolul i le
provoacă, dar şi ingenuitatea lui şi refuzul oricărui tip de violenţă:

La noi e obiceiul ca la unele ocazii să sacrifici un miel sau un porc, dar Zlatko
nu a făcut asta niciodată. Nu putea să facă asta. Trebuia de fiecare dată să rugăm
un vecin. Îmi amintesc că, pe vremea când soldaţii locuiau în casa noastră şi
aveau ceva de sărbătorit şi voiau un miel la grătar, l-am chemat pe vecinul
nostru, pentru că pe Zlatko nu l-a lăsat inima să sacrifice o găină sau chiar un
miel. Zlatko nu a tăiat niciodată un animal. [...] Avea o aversiune faţă de asta.
Nu îi plăcea. Însăşi ideea de a ucide un animal îl chinuia582 (p. 124).

În interiorul acestei „rame” textuale a procesului, amintirile lui Robert

legate de Ana alternează cu observaţiile sau „imaginile” înregistrate de acesta
la judecată. Întâlnirea cu Ana (27 de ani) are loc la garderoba unui teatru din
Berlin, ceea ce aruncă şi o privire dubitativă asupra întregului proces – asupra
celui propriu-zis, dar şi asupra celui narativ. Astfel, geamul care separă
„spectatorii” de actorii procesului aminteşte de cel de-al patrulea perete teatral,
dar personajul Robert îşi pune şi problema unei posibile duble vieţi a Anei,
văzând-o capabilă să îi ascundă atât de multe lucruri legate de viaţa perso-
nală583. Personajul Anei soseşte în capitala germană cu o bursă de studii (pentru
Germanistică) de la Belgrad. Aflând câteva detalii legate de familia lui Robert,

581
În original: „Ich war in einem schwierigen Zustand, seelisch und emotional. Ich
hatte Visionen und Ängste. Ich stellte mir alles Mögliche vor, ich sah mich mit Gott
sprechen, mit dem Teufel, seine Augen waren zwei Vollmonde, er hatte tausend Nasen,
Hörner, gedreht und gewellt wie die gefurchte See. Ich hatte die ganze Zeit solch
seltsame Bilder im Kopf und wurde sie nicht los”.
582
În original: „Es ist bei uns Sitte, dass bei solchen Gelegenheiten ein Lamm oder ein
Schwein geschlachtet wird, aber Zlatko hat das nie gemacht. Er konnte das nicht. Wir
mussten jedes Mal einen Nachbarn fragen. Ich erinnere mich, als die Soldaten in
unserem Haus lebten und sie etwas zu feiern hatten und ein gegrilltes Lamm wollten,
haben wir unseren Nachbarn gefragt, weil Zlatko es nicht übers Herz brachte, ein Huhn
oder gar ein Lamm zu schlachten. Zlatko hat niemals ein Tier geschlachtet. [...] Er hatte
eine Aversion dagegen. Er mochte es nicht. Allein die Vorstellung, ein Tier zu töten,
hat ihn gequält”.
583
Robert află de acuzaţiile aduse lui Zlatko Šimić din scrisorile pe care acesta i le
trimisese Anei şi pe care tânăra le-a lăsat pe birou, la vedere.

224
Ana este dezamăgită de faptul că ei vor vorbi în germană, nu în sârbă, limbă pe
care el nu o ştie. Numele-palindrom pe care fata îl poartă, delicateţea fiinţei
care nu lasă urme pe nisip atunci când păşeşte („Este posibil? Este posibil să
existe oameni care nu lasă în urma lor nicio urmă pe nisip? Nici în gând?”584,
p. 11), modul în care ea pronunţă „r” (prezent în prenumele lui de două ori)
îl fac pe Robert să se îndrăgostească de sârboaică, să o considere femeia pe
care sperase dintotdeauna să o întâlnească: „Ana era prima femeie, la care de la
prima întâlnire i s-a părut clar. Ea era femeia la care el sperase dintotdeauna”585
(p. 41).
Într-o dimineaţă, Robert vede în locuinţa ei o fotografie cu un bărbat ce
pare puternic, dar dur după privire: este tatăl ei, pe care Robert visează cu ochii
deschişi să îl întâlnească şi pe care şi Ana îl prezintă în lumină pozitivă, astfel
încât tânărul îşi doreşte să facă parte din familia lui, mai ales că relaţia lui
Robert cu propriul tată nu este una ideală.
Transformarea lui Robert (în ceea ce priveşte relaţia cu propria moştenire
şi cu trecutul său ori al Anei) este surprinzătoare. Iniţial, tânăra este intrigată de
dezinteresul pe care el îl manifestă faţă de strămoşii săi: „Familia ta provine din
Karlovac, ai sânge slav în tine, porţi un nume slav, dar nu vorbeşti limba şi nu
ştii nimic despre ţara ta. De ce negi această parte din tine?”586 (p. 62). Robert
îşi scuză ignoranţa prin necunoaşterea limbii: „«Nu neg partea asta», spuse el,
«nu am avut niciodată tangenţă cu ea. Şi este greu când nu vorbeşti limba”587
(p. 62). Demersul este motivat de istoric prin îndemnul primit de la tatăl său, de
a învăţa germana cât mai repede şi cât mai bine, pentru a-i fi mai uşor la şcoală
şi în societatea germană în general588. Dar Robert mărturiseşte că este dispus să

584
În original: „Wäre das möglich? Wäre es möglich, dass es Menschen gibt, die
keinen Abdruck im Sand hinterlassen? Nicht mal in Gedanken?”.
585
În original: „Ana war die erste Frau, der das von der ersten Begegnung an klar
zu sein schien. Sie war die Frau, auf die er immer gehofft hatte”.
586
În original: „Deine Familie stammt aus Karlovac, du hast slawisches Blut in dir, du
trägst einen slawischen Nachnamen, aber du sprichst die Sprache nicht und weißt
nichts über dein Land. Warum leugnest du diesen Teil von dir?”.
587
În original: „«Ich leugne diesen Teil nicht», sagte er, «ich bin nie wirklich mit ihn in
Berührung gekommen. Und es ist schwierig, wenn du die Sprache nicht sprichst»”.
588
Pentru tatăl lui, venirea în Germania a fost o alegere, o dorinţă de a face ceva cu
viitorul său: „ich bin hier in dieses Land gekommen, weil ich aus meinem Leben etwas
machen wollte” (p. 153). Această acţiune se repercutează, din punctul lui de vedere, şi
asupra băiatului care, născut şi crescut în Germania, nu are de ce să se mai raporteze la
un trecut care nu este al său personal: „Du bist hier geboren, du bist hier aufgewachsen,
du bist hier zu Hause” (p. 153). Bătrânul nu poate concepe existenţa unui spaţiu
interstiţial şi are o viziune binomică: „Şi atunci trebuie să te hotărăşti. Nu poţi trăi şi
aici, şi acolo, pentru că atunci nu trăieşti niciunde cum trebuie. Şi poţi să te bucuri că
nu ai trăit războiul, noi toţi putem să ne bucurăm” („Und dann musst du dich
entscheiden. Du kannst nicht hier und dort leben, dann lebst du nirgendwo richtig. Und
du kannst froh sein, dass du den Krieg nicht erlebt hast, wir alle können froh sein”,
p. 153-154).

225
înveţe sârba pentru Ana, ceea ce pe fată nu o convinge, pentru că ea consideră
că motivaţia trebuie să vină din interior pentru a fi autentică.
Faptul că Robert iniţiază diferite acţiuni de dragul femeii nu este întâm-
plător şi singular. Datorită ei are contact şi cu literatura lui Shakespeare, văzând
şi că volumul pe care Ana îl are de la tatăl ei (Regele Lear) are o dedicaţie:
„Für meine Cordana” („Pentru Cordana mea”, p. 51), care evocă personajul
Cordeliei. Pentru Zlatko, dramaturgul este fundamental pentru formarea indi-
vidului, aşa cum povesteşte Ana: „El a scris că ar trebui să am la mine
mereu această carte, pentru nimeni nu înţelege mai multe din viaţă decât
Shakespeare”589 (p. 51).
Dedicaţia are notat şi numele oraşului Višegrad şi este momentul în care
Robert află de fapt de această localitate, de Drina şi de volumul lui Ivo Andrić,
de masacrarea musulmanilor din perioada aprilie 1992 – octombrie 1994, de cei
care au fost consideraţi responsabili pentru uciderea a zeci de musulmani
(Milan Marić şi Boris Lukić). Este momentul în care citeşte pentru prima oară
despre incendierea unei locuinţe cu peste 40 de musulmani, de care aceiaşi
Milan Marić şi Boris Lukić, împreună cu complicii lor, sunt consideraţi
vinovaţi. Femeia pe care o iubeşte îl face astfel să descopere istoria unui oraş,
a unei comunităţi, istoria ei (sau contextul în care ea a crescut), dar şi propria
istorie, pentru că nu ştia nimic despre război: părinţii stabiliţi în Germania
nu i-au povestit decât puţine lucruri, deşi sora lui a rămas în Karlovac şi
a supravieţuit. Barierele lingvistice însă îl opresc de a la discuta cu ea despre
război590. Majoritatea informaţiilor pe care Robert le are vin de la reportajele
TV, fără ca la orele de istorie să fi discutat vreodată aceste aspecte. Robert
simte ruşine pentru această ignoranţă, pentru acest dezinteres pentru o istorie
atât de apropiată de el şi de Ana (şi, simultan, atât de îndepărtată prin medie-
rea de care are parte): „Cum ar fi putut să îi povestească Anei de această
indiferenţă?”591 (p. 56).
Tânărul devine din ce în ce mai avid de studierea evenimentelor, a cau-
zalităţilor politice şi ideologice, parţial pentru a-i arăta Anei că este alături de
ea: „Voia să îi arate Anei că nu îi este indiferentă, aşa cum nici ce a trăit ea
nu îl lasă rece. A început să citească articole de ziar şi cărţi despre război şi nu
pierdea nicio ocazie de a o lua în braţe pe Ana şi de a o ţine strâns”592 (p. 56).

589
În original: „Er hat geschrieben, dass ich das Buch immer bei mir haben soll, weil
niemand mehr vom Leben versteht als Shakespeare”.
590
Şi nu numai despre conflict. Vrând să îi gătească Anei un tort cu miere, aşa cum
mânca ea în copilărie, Robert apelează la tatăl lui pentru ca acesta să o sune pe femeie
şi să îl ajute cu reţeta. Gastronomia este unul dintre vehiculele memoriei, pentru că şi
mâncarea gătită de Ana lui Robert îi aminteşte acestuia de copilărie.
591
În original: „Wie hätte er Ana von dieser Gleichgültigkeit erzählen können?”.
592
În original: „Er wollte Ana zeigen, dass sie und das, was sie erlebt hat, ihm nicht
egal war. Er fing an, Bücher und Zeitungsartikel über den Krieg zu lesen, und ließ
keine Gelegenheit aus, Ana in den Arm zu nehmen und festzuhalten”.

226
Este o tentativă aici de a recupera istoria, dar şi o critică, respectiv o autocritică
adresată celor care au stat şi au privit senzaţionalul la televizor, ori au plecat
din zonele de conflict înainte de război, fără să încerce să salveze pe cineva.
Paradoxal sau nu, el devine chiar mai interesat decât Ana, mai revoltat de
faptul că un om precum Karadžić s-a putut plimba nestingherit prin Belgrad, în
timp ce o lume întreagă îl căuta, că a putut deveni un erou pentru sârbi, care au
protestat la arestarea lui. Însă Ana îi explică faptul că orice demersuri ulterioare
războiului nu pot repara trecutul şi răul deja făcut: „«Credeţi», spune ea,
«că acum totul a trecut. Dar nu este aşa. Nici atunci când îl vor avea închis
pe ultimul de pe listă nu se va termina”593 (p. 59). Iar evitarea unei vizite sau
întoarceri în zonă nu ar ajuta-o pe Ana, care vrea să conserve doar amintirile
fericite ale copilăriei: „«De ce nu te-ai întors niciodată?» – «Pentru că vreau să
îmi păstrez amintirile», spuse ea, «amintirile frumoase legate de copilăria
mea»”594 (p. 65-66). Zlatko îşi trimisese întreaga familie la Belgrad, la sora lui,
dar rămăsese în localitate pentru a încerca să protejeze locuinţa, după spusele
Anei, care se arată de-a dreptul iritată de faptul că războiul a devenit atât de
definitoriu pentru populaţia din zonă:

Câteodată am sentimentul că sârbii, croaţii, bosniacii, toţi sunt definiţi numai în

funcţie de război. Cine l-a trăit unde? Cine a făcut ce? Cine este vinovat? Acolo
unde m-am născut aş fi putut la fel de bine să văd lumina zilei ca bosniacă. Aş fi
devenit aceeaşi femeie, şi totuşi m-ai fi privit altfel – ca victimă. Ca sârboaică
toţi mă văd drept un potenţial agresor, fără să ştie ceva despre viaţa mea. Şi uită
că printre agresori există şi victime, iar victimele devin agresori când li se oferă
această ocazie595 (p. 73).

Personajul Anei acuză, aşadar, faptul că etnia este un factor mult prea
important în relaţiile interumane, în care forţa individualităţii nu mai este
primordială. De asemenea, cu ajutorul acestui criteriu se realizează o delimitare
care este însă minată de nuanţări: Opfer şi Täter, relaţia victimă-agresor este

593
În original: „«Ihr denkt», sagte sie, «dass jetzt alles vorbei ist. Aber es ist nicht
vorbei. Und auch, wenn sie den Letzten auf der Liste haben, wird es immer noch nicht
vorbei sein»”.
594
În original: „«Warum bist du nie wieder zurückgekehrt?» – «Weil ich meine
Erinnerungen behalten will», sagte sie, «die schönen Erinnerunge n an meine
Kindheit»”.
595
În original: „Manchmal habe ich das Gefühl, Serben, Kroaten, Bosniaken, alle
werden nur über den Krieg definiert. Wer ihn wo erlebt? Wer hat was getan? Wer ist
schuld? Dort, wo ich geboren wurde, hätte ich genauso gut als Bosniakin zur Welt
kommen können. Ich hätte dieselbe Frau sein können, und doch hättest du mich anders
gesehen – als Opfer. Als Serbin sehen mich alle als potenzielle Täterin, ohne etwas
über mein Leben zu wissen. Dabei vergessen sie, dass es unter den Tätern auch Opfer
gibt und Opfer zu Tätern werden, wenn sich ihnen die Möglichkeit bietet”.

227
subiectul unor prejudecăţi, iar situaţiile particulare , destinele personale sunt
neglijate. Istoria colectivă se repercutează inerent în planul celei individuale,
dar generalizările aruncă, de cele mai multe ori, umbre şi asupra generaţiilor
ulterioare. Astfel că Ana încearcă să se dezvinovăţească: „Vina nu este totuşi
ereditară! Poţi să fii un om minunat, chiar dacă tatăl tău a ucis pe cineva. Poate
chiar pentru că tu faci totul pentru a fi altfel”596 (p. 74-75). Discutând şi cu
profesorii săi de la universitate (fără a le spune întreg adevărul şi legătura atât
de personală), Robert înţelege că problema vinei este şi de natură subiectivă, că
originea Anei a început să îl intereseze poate chiar mai mult decât
personalitatea ei: „A tratat-o pe Ana ca obiect al naţionalităţii ei”597 (p. 77).
Conform unuia dintre profesori, situaţia Serbiei este singulară în Europa, de
vreme ce este complexul vinei istorice încă marchează şi noile generaţii: „Se
pare că Serbia este singura ţară din Europa care nu a trecut printr-un catharsis.
Trăieşte de aproape douăzeci de ani cu complexul vinei, izolată de lume”598
(p. 111).
În acelaşi timp, deşi încearcă să empatizeze cu alţi supravieţuitori, Robert
trăieşte pe propria piele o oarecare discriminare, bazată pe faptul că nu a trăit
evenimentele în mod direct, astfel încât i se impută mereu că nu le poate
înţelege cu adevărat. Discutând, la Haga, cu alte persoane care au venit să vadă
procesul, mizează pe corectitudinea acestuia şi pe prezumpţia de nevinovăţie
a oricărui acuzat, a cărui culpă trebuie dovedită în instanţă. Dar Aisha (prietenă
a supravieţuitoarei, Lejla Hasanović) îi arată şi reversul: cinismul unui verdict
dat de trei judecători care nu au fost implicaţi, care hotărăsc vinovăţia sau
nevinovăţia unui individ, stabilind practic, posterior, un anume curs al eveni-
mentelor. În acest mod, nu faptele propriu-zise contează, ci modul cum acestea
sunt prezentate şi motivate în faţa decidenţilor, care trebuie să ia o hotărâre
bazată doar pe raţiune şi cauzalitate, ignorând suferinţa celor care şi-au pierdut

596
În original: „Schuld ist doch nicht vererbbar! Du kannst doch ein wunderbarer
Mensch sein, auch wenn dein Vater jemanden umgebracht hat. Vielleicht ja auch
gerade deswegen, weil du alles tust, um anders zu sein”. Într-un interviu acordat
Raffaellei Mare, Ljubić recunoaşte că vina nu se poate transmite generaţiilor ulterioare,
dar acestea poartă, totuşi, o răspundere, ceea ce nu este valabil numai în cazul fostei
Iugoslavii, ci şi în cazul Germaniei: „Fiind copil sau născut după război, nu poţi vorbi
despre sentimentul de vină, dar cu toate acestea există o răspundere. Nu moştenim
o vină, dar moştenim răspunderea”. În original: „Als Kind oder als jemand, der nach
dem Krieg geboren wurde, kann man nicht von Schuldgefühl sprechen, aber trotzdem
gibt es eine Verantwortung. Wir erben keine Schuld, aber wir erben Verantwortung”,
vezi „«Wir erben keine Schuld, aber wir erben Verantwortung». Interview mit Nicol
Ljubić 10.05.2012”, în Raffaella Mare, op. cit., p. 371-375, aici p. 374-375.
597
În original: „Er hatte Ana als Objekt ihrer Nationalität behandelt”.
598
În original: „Serbien ist wahrscheinlich das einzige Land in Europa, das keine
Katharsis erlebt hat. Es lebt seit fast zwanzig Jahren mit dem Schuldkomplex, von der
Welt isoliert”.

228
familiile şi vor dreptate. Pentru Aisha nu verdictul este important, pentru că
acesta nu schimbă, în mod real, nimic din ceea ce s-a întâmplat:

Îţi dai seama cât este de absurd? Ce au trăit aceşti trei judecători? Unde au fost,
atunci când sute de mii au fost strămutaţi din casele lor, când oamenii au fost
ucişi, copii şi gravide, când viaţa tututor acelora a fost distrusă, a celor care
au supravieţuit fizic, dar şi-au pierdut căminul, familiile, prietenii, credinţele,
o viaţă fericită? Aceşti bărbaţi au stat în faţa televizoarelor lor, poate i-a inte-
resat, poate nu, iar acum stau în această sală şi decid dacă oamenii care se fac
responsabili de toate astea sunt vinovaţi şi vor fi pedepsiţi sau nu. [...] Şi poate
la final ajunge o intrare într-un registru de spital în care scrie că un Zlatko Šimić
a fost internat în perioada crimelor. Pentru că această intrare este pe o hârtie,
este un fapt, spre deosebire de mărturiile şi amintirile oamenilor, care sunt
subiective, ghidate de emoţii şi nu pot fi verificate599 (p. 142).

Încercările lui Robert de a vedea lucrurile din cât mai multe perspective nu sunt
neapărat rezolvate de comportamentul acuzatului şi de verdict, ceea ce conferă
şi un final deschis romanului. Astfel, rătăcirile interioare sunt confirmate de
psihologul care l-a tratat pe Šimić la spital, considerând că traumele provocate
de moartea celor doi copii, dar şi alcoolul pot duce la un comportament psihotic
şi la depresie. Punctul culminant al crizei lui Zlatko din iunie 1992 este povestit
de medic, iar Robert întrezăreşte o posibilă motivaţie. Profesorul ar fi strigat,
parcă rememorând vreun episod din propria existenţă („Gordana! [...] Daţi-i
drumul, lăsaţi-o în pace pe Gordana mea”600, p. 159), apoi ar fi recitat din Titus
Andronicus al lui Shakespeare601. Referinţa la textul dramatic este recunos-
cută, evident, de Robert, nu de psiholog, fiind scena în care Titus Andronicus
răzbună pângărirea fetei sale. Istoricul îşi dă seama că numele strigat de Zlatko
este „Cordana”, cel pe care îl folosea întotdeauna pentru a se referi la Ana,

599
În original: „Weißt du, wie absurd das ist? Was haben diese drei Richter erlebt? Wo
waren sie, als Hunderttausende aus ihren Häusern vertrieben wurden, als Menschen
ermordet wurden, Kinder und Schwangere, als das Leben all derjenigen zerstört wurde,
die körperlich überlebt, aber ihre Heimat verloren haben, ihre Familien, Freunde, ihren
Glauben, ein Leben in Fröhlichkeit? Diese Männer haben vor ihrem Fernseher
gesessen, vielleicht hat es sie interessiert, vielleicht auch nicht, und jetzt sitzen sie in
diesem Saal und entscheiden, ob die Menschen, die das alles zu verantworten haben,
schuldig sind und bestraft werden oder nicht. [...]Und vielleicht reicht am Ende der
Eintrag in ein Krankenhausbuch, in dem steht, dass ein Zlatko Šimić während der
Tatzeit in irgendeinem Krankenhaus aufgenommen wurde. Weil dieser Eintrag auf
einem Papier steht, ein Fakt ist, im Gegensatz zu den Aussagen und Erinnerungen von
Menschen, die subjektiv sind, von Emotionen geleitet und nicht überpüfbar”.
600
În original: „Gordana! [...] Lasst sie los, lasst meine Gordana los”
601
Redăm varianta în engleză aici: „I will grind your bones to dust/ And with your
blood and it I'll make a paste,/ And of the paste a coffin I will rear”.

229
astfel încât îşi construieşte abia acum un posibil scenariu: crede că Ana este
singura care mai ştie adevărul şi motivul pentru care Zlatko ar fi vrut să o
răzbune (iar pentru Zlatko întreaga viaţă ar fi fost o piesă de teatru602.
Robert merge şi în Sarajevo, unde îl cunoaşte pe Alija, un musulman
care a luptat în război, dar care tratează întreaga istorie cu umor, pentru a se
distanţa emoţional. Alija îl duce pe Robert şi la Višegrad, unde mărturiseşte
că nu mai poate privi Drina, „otrăvită” de cadavrele semenilor săi („seit dem
Krieg ist die Drina ein vergifteter Fluss”). Perspectiva asupra oraşului este cea
care înscrie romanul în rândul Trümmerliteratur, pentru că Robert vede aici
ruinele – fizice, dar şi sufleteşti – ale celor implicaţi.
Tânărul crescut în Berlin face cunoştinţă şi cu un fost student de-al lui
Šimić, care îi traduce fragmente din cărţile profesorului şi îi explică faptul că
discuţiile referitoare la naţiune l-au schimbat pe cel care preda Shakespeare în
mod regulat. Într-unul dintre aceste pasaje, Šimić consideră că fiecare personaj
al dramaturgului are o linie de demarcaţie ce desparte viaţa normală de punctul
în care existenţa nu mai are importanţă, ci devine secundară unei idei (de
răzbunare, de recuperare a onoarei) – lucru ce ţine până la urmă de umanitate,
încălcarea unei ordini (interioare sau nu) este mai puţin importantă decât a pune
lucrurile în ordine, a face dreptate. Multe personaje shakesperiene îşi fac, prin
urmare, singure dreptate, depăşind, într-un fel, destinul. În acest context literar,
Šimić dă ca exemplu eroii kosovari, care sunt arhitecţii propriei morţi, pentru
că îşi iau destinul în propriile mâini şi încearcă să facă dreptate, chiar şi
împotriva legii. Din această perspectivă, Zlatko Šimić devine poate, la rândul
său, un „vigilante”, un justiţiar care îşi caută singur dreptatea. Din punct de
vedere moral, intenţia ar fi existat (iar răzbunarea venea poate tocmai din
lectura lui Shakespeare), neexistând însă la nivel faptic vreo dovadă sau vreo
acţiune, Zlatko nici nu este pedepsit – pentru că verdictul, redat în epilog,
argumentează faptul că acuzarea nu a putut demonstra că Šimić a participat cu
bună ştiinţă sau că a condus sechestrarea, izolarea sau masacrarea musulma-
nilor. Vinovat, din punct de vedere juridic, nu este decât făptaşul, delictul de
intenţie nu este uşor de probat. Autorii morali, de regulă, nu sunt pedepsiţi,
ci descoperiţi de istorie – iar Robert face exact acest lucru: descoperă o istorie
(a Anei, a războiului, a masacrului celor 42 de musulmani, a lui Šimić, dar şi
una personală) care îi dezvăluie un posibil autor moral, dar nu un agresor
propriu-zis, aşadar nu un condamnat, ci un acuzat achitat.
Finalul romanului (care nu menţionează deznodământul relaţiei dintre
Ana şi Robert, pentru că, aşa cum spune Alija, „Există ceva mai puternic decât
dragostea, şi anume amintirea a ceea ce s-a întâmplat”603, p. 182), demon-

602
Vezi Raffaella Mare, op. cit., p. 326: „Šimić hat aus seinem Leben ein Theaterstück
gemacht”.
603
În original: „Es gibt etwas, das ist stärker als die Liebe, und das ist die Erinnerung
an das, was geschehen ist”.

230
strează faptul nu există negru sau alb în istorie, ci mai degrabă nuanţe de gri;
conflictele există peste tot, la fel cum există victime şi agresori, iar când ura
etnică escaladează, e foarte greu să judeci şi să spui cine are dreptate, cine
a fost de partea binelui ori a răului. Aşa cum sintagma din germană „Lass uns
leben” e ceea ce traduce cuvântul Živeli din sârbă, rostit la vreun toast, dar se
poate traduce şi printr-un tragic „lasă-ne în viaţă”(căci dobândeşte o altă semni-
ficaţie prin prisma procesului şi a mărturiilor Lejlei), şi istoria are nevoie de
nuanţări. Cunoaşterea ei este cea care îi aduce, parţial, linişte lui Robert: dacă
Ana îl învaţă că în sârbă există un termen care denumeşte marea liniştită,
Bonaca, în germană este tradus prin Meeresstille, termen ce dă titlul volu-
mului604. Componenta Stille poate fi tradusă în sârbă, cum i se explică lui
Robert, prin mir, care înseamnă şi Frieden, libertate – e libertatea de care se va
bucura Zlatko, dar, generalizând, e vorba de libertatea pe care fiecare ins şi-o
oferă sieşi în a nu găsi răspunsul absolut. Într-un fel, demersul istoricului de a
reconstitui faptele numai din discursuri eşuează, pentru că întreaga paletă de
perspective de care are parte nu înlocuieşte factualul, iar, indiferent de pedepse,
ele nu pot da timpul înapoi.
Imposibilitatea de a recupera trecutul este şi teza lui Martin Kordić din
romanul său de debut, Wie ich mir das Glück vorstelle (Cum îmi imaginez
fericirea), apărut în 2015. Întâmplările sunt relatate preponderent la persoana
întâi, din perspectiva protagonistului Viktor, dar alternează şi cu persoana
a treia, în pasajele în care pare că vocea auctorială se obiectivează şi doar îl
observă pe băiat. Potrivit autorului, relatarea la persoana a treia aduce mai mult
o distanţare emoţională de evenimente, nu are rolul de a obiectiva perspec-
tiva asupra războiului605. Băiatul Viktor trăieşte în „satul fericiţilor”, într-o
comunitate în care toţi îi sunt apropiaţi: „Împreună suntem un sat pe care toţi
îl numesc satul fericiţilor”606. Satul învecinat însă deţine marca puterii şi

604
Într-un interviu (Tobias Wenzel, „Politischer Literat. Schriftsteller und Journalist
Nicol Ljubic”, Deutschlandfunk Kultur, 15.03.2011, disponibil online la http://www.
deutschlandfunkkultur.de/politischer-literat.1153.de.html?dram:article_id=182431,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019), Ljubić declară că a întâlnit acest termen în
timpul unei vizite în Croaţia, unde s-a cazat la o pensiune cu acest nume.
605
Bettina Hesse, Martin Kordić: "Wie ich mir das Glück vorstelle". Vom Elend der
Vertreibung, Deutschlandfunk, 08.09.2014, interviu disponibil online la http://www.
deutschlandfunk.de/martin-kordic-wie-ich-mir-das-glueck-vorstelle-vom-elend.700.de.
html?dram:article_id=296920, accesat ultima dată la 2 februarie 2019: „Die Momente,
in denen er in die "der Junge-Perspektive" fällt, sind eigentlich Momente, um grund-
sätzlich Emotionen rauszuhalten, es sind eigentlich Momente, in denen sozusagen die
Gefahr ihm zu nahe zu kommen droht, und dann tritt er weiter neben sich und erzählt
das dann noch distanzierter”.
606
Martin Kordić, Wie ich mir das Glück vorstelle, Fischer Taschenbuch, Frankfurt am
Main, 2015, p. 19. În original: „Zusammen sind wir ein Dorf, das alle das Dorf der
Glücklichen nennen”. Toate pasajele din acest roman vor face referire la ediţia
menţionată anterior.

231
a violenţei, este „satul nebunilor”: „Bărbaţii sunt foarte brutali. Caută mereu
un motiv să se îmbete sau să tragă cu arma ca sălbaticii. Când pe aici pe undeva
e vreun război, întotdeauna bărbaţii din satul nebunilor devin marii eroi”607
(p. 19).
Războiul dintre „Mudschis und Kreuzern” (musulmani şi creştini) izbuc-
neşte (mereu în mediul rural), iar Viktor este despărţit de familia sa şi preluat
de o comunitate de surori. Ajunge în „oraşul podurilor” (Mostar), încearcă să
îşi găsească un adăpost. Ajunge să locuiască într-o ruină alături de un câine (pe
care îl va boteza Tango) şi un şchiop (Dschib, care voise să să îl păcălească
prin nişte jocuri, îi furase toate obiectele, dar Viktor reuşeşte să îl prindă şi se
adăpostesc împreună), ducându-şi traiul de pe o zi pe alta, pentru că existenţa îi
este măcinată de pericole (dar şi probleme de sănătate, pentru că el însuşi
poartă un corset din cauza unor defecte din naştere). De la Schib, băiatul
primeşte un caiet în care îşi va înregistra, sistematic, notiţele referitoare la
război – iar inocenţa însemnărilor transformă totul într-o poveste. Tânărul
nu este la prima experienţă a scriiturii, pentru că insistase, la vârsta de patru ani,
să conceapă o scurtă naraţiune despre Crăciun, pe care o poartă mereu cu sine.
De altfel, îşi concepe mereu liste cu obiectele pe care le are, enumerări care
amintesc de inventarul lui G. Eich din poemul Inventur:

Das hat der Junge

x das Heft und den Bleistift
x das Taschenmesser
x das Rätselheft
x das Carepaket [...]
x das Foto
x den kleinen Plastikkoffer
x die kleine Holzkiste [...]
x den Hund mit Namen Tango [...]
x das Buch Das ist die Geschichte vom Weihnachtsmann [...]
x die Schultasche [...]
x den Brief von der Oma (p. 82-83)

Sunt incluse tabele cu ingredientele pe care le necesită pentru prepararea

unor prăjituri, sau cu elementele de care are nevoie pentru a face o bombă
atomică, dar, de cele mai multe ori, conţin lucruri ce îi oferă supravieţuirea
(spre exemplu, alimentele de care a reuşit să facă rost):

607
În original: „Die Männer sind sehr brutal. Die suchen immer einen Grund, sich zu
betrinken oder mit Gewehren wie wild in der Gegend rumzuschießen. Wenn es hier
irgendwo einen Krieg gibt, sind es immer die Männer aus dem Dorf der Verrückten,
die die großen Helden sind”.

232
 Ich mache die Tüte auf und lege alles raus:
x ein großes Stück Fleisch, vielleicht von einer Kuh
x sieben Kartoffeln
x zwei Tomaten
x drei Eier
x eine Feige
x das Taschenmesser
x ein Glas mit Kräutern (p. 134)

Scrisoarea de la bunica sa (document la care ţine cel mai mult) men-

ţionează faptul că timpurile sunt grele pentru toţi, dar mai ales pentru băiat,
care nu cunoaşte vremuri mai bune, care vede că cimitirul devine atotprezent,
din cauza trupurilor căzute, aflate peste tot:

Ceea ce este şi mai rău este că nu ai trăit niciodată alte vremuri. Nu ştii cum era
aici viaţa odinioară. Cum ar putea fi. Un pământ rodnic, cu munţi, chei, lacuri,
smochini. Ca în paradis.
Mai există şi astăzi viaţa asta. Asta eu îţi promit. Nu în acest oraş şi nici în sate.
În munţi. Acolo, foarte sus. [...] Acolo trebuie să mergi. Acolo este locul tău.
Acolo voi fi şi eu cu tine608 (p. 136).

Băiatul încearcă să se refugieze în munţi, cum îl îndeamnă bunica. Iar, dacă

multe paragrafe ale romanului au titlul Der letzte Tag (pentru că fiecare zi
poate fi ultima), printre ultimele capitole ale textului (pe care îl şi scrie băiatul
în caiet) apare şi titlul volumului, Cum îmi imaginez fericirea, unde este descris
un cadru idilic în care toţi membrii familiei sunt prezenţi: „Suntem mulţi.
Întotdeauna rămânem împreună. Ca să fiu precis, de ieri suntem douăzeci şi
şase”609 (p. 165).
Autorul Martin Kordić este fiul unor refugiaţi croato-bosniaci (tatăl fiind
născut în Mostar), astfel încât subiectul ţine de resorturile interioare ale scrii-
torului, care îşi explică demersul autobiografic ce nu are niciun fel de implicaţii
ideologice:

Aşadar subiectul sau tema mi-a venit, ca să spun aşa, din familie, de la o vârstă
fragedă. M-am născut şi am crescut în Germania, tatăl meu este croat din

608
În original: „Was aber noch viel schlimmer ist, ist, dass du nie eine andere Zeit
erlebt hast. Du weißt nicht, wie das Leben hier einst war. Wie es sein kann. Ein
fruchtbares Land voller Berge, Schluchten, Seen und Feigenbäume. Wie im Paradies.
Es gibt dieses Leben auch heute noch. Das verspreche ich dir. Nicht in dieser Stadt und
auch nicht in den Dörfern. In den Bergen. Ganz weit oben. [...] Dort musst du hin. Dort
ist dein Platz. Dort bin auch ich bei dir”.
609
În original: „Wir sind viele. Immer bleiben wir zusammen. Um genau zu sein, sind
wir seit gestern achtundzwanzig”.

233
 Bosnia-Herţegovina şi de fapt aveam în plan să ne mutăm la Moshtar, aveam
acolo o casă. Şi apoi a izbucnit războiul şi multe rude de-ale noastre au venit la
noi în Germania, iar de aici vine subiectul, ca să spun aşa. Şi am încercat să
abordez tema, pe de o parte prin scris, pe de altă parte prin faptul că până acum
am călătorit foarte des acolo şi în mod inevitabil mă confrunt cu subiectul sau
discut cu oamenii. Iar în timpul facultăţii am studiat politica drept specializare
secundară – şi acolo am încercat să îmi pliez toate lucrările de seminar astfel
încât să pot scoate ceva din tema asta610.

Astfel, chiar dacă Germania nu a fost implicată direct în vreun conflict

armat după cel de-Al Doilea Război Mondial, există reprezentări ale diferitelor
conflicte (ulterioare) în spaţiul de limbă germană. Şi totuşi, există voci care
susţin că Germania are un amestec şi în zona fostei Iugoslavii, prin presiunile
pe care le exercită pentru recunoaşterea provinciei Kosovo drept independentă
şi prin promovarea secesiunii dintre Slovenia şi Croaţia. Dar studiul nostru
nu are ca obiect aprofundarea substratului politic, ci doar a rezultatului literar.
Comună celor două dimensiuni (acea Trümmerliteratur din imediata
perioadă postbelică, respectiv literatura migrantă de limbă germană scrisă de
autori proveniţi din spaţiul ex-iugoslav din ultimele două decenii) este o com-
ponentă documentară – textul poate însoţi astfel sociologia, istoria, politologia.
Totodată, includerea „iugo-sferei”611 în cadrul literaturii de limbă germană are
loc în mod autentic prin aceşti scriitori, mai mult decât prin traduceri. Textele
selectate nu sunt singurele figurări ale războiului din literatura de limbă ger-
mană, dar sunt cele prin care grandiosul, monumentalul, eroismul sunt reduse
la ruine – de aici şi posibila conexiune cu Trümmerliteratur. Perspectivele
acestor generaţii (care au fugit de război sau nici nu au apucat să îl trăiască
decât mediat) nu mai au influenţa exacerbărilor subiective ale expresionismului

610
În Bettina Hesse, op. cit. În original: „Also der Stoff oder das Thema ist sozusagen,
von klein auf irgendwie über die Familie zu mir gekommen. Ich bin ja hier in
Deutschland geboren und aufgewachsen, mein Vater ist Kroate aus Bosnien-
Herzegowina und eigentlich hatten wir vor, nach Mostar zu ziehen, wir hatten dort ein
Haus, und dann brach der Krieg aus, und viele Verwandte kamen zu uns nach
Deutschland und dadurch war sozusagen diese Thematik da. Und da habe ich versucht,
mich auf verschiedene Arten dem anzunähern, einerseits durch das Schreiben,
anderseits dadurch, dass ich bis heute oft da bin und reise und mich zwangsläufig dann
mit dem Thema auseinandersetze oder mich mit den Leuten unterhalte. Und dann habe
ich während des Studiums auch im Nebenfach Politik studiert, und hab da auch
versucht, alle Seminararbeiten irgendwie so zu drehen, dass ich irgendwas zu dem
Thema machen kann”.
611
Căci „Yugoslavia is long gone; in its place a Yugosphere is emerging”, cum spune
Tim Judah în „Former Yugoslavia patches itself together. Entering the Yugosphere”, în
The Economist, Aug 20th 2009, disponibil online la http://www.economist.com/
node/14258861, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

234
din literatura anilor 1940-1950, în cazul căreia timpul încă nu putea aduce
o distanţare faţă de evenimente. Avem de a face, în acest caz, cu o acceptare,
o maturizare poate a literaturii despre război şi despre consecinţele lui.

612

Singura autoare de limbă engleză care a primit premiul Adelbert-von-

Chamisso (în 2014) este americanca Ann Cotten, născută în 1982 în Iowa,
Statele Unite ale Americii. La vârsta de cinci ani, aceasta se mută în Viena
împreună cu familia sa. Studiază Germanistică în acelaşi oraş şi finalizează
o teză care îi arată explicit interesul pentru poezia concretistă, lucrare intitulată
publicată ulterior sub titlul Nach der Welt. Die Listen der Konkreten Poesie
und ihre Folgen613.
Pentru a observa influenţa pe care această manifestare a poeziei o are
asupra operei lui Cotten, ne permitem câteva menţiuni de ordin teoretic. Astfel,
poezia concretă sau concretistă se centrează pe aspectul vizual al textului, pe
aranjamente sau patternuri grafice care presupun dispunerea textului într-o
formă ce, de cele mai multe ori, îi sugerează de la bun început cititorului
subiectul cu care va avea de a face pe parcursul lecturii. Exemple de poezie
concretă pot fi găsite încă din Antichitate, trecând prin Evul Mediu, când un
relevant text este cel al lui Theodor Kornfeld – Die Sanduhr (Clepsidra). Aici
versurile sunt dispuse sub forma unei clepsidre, astfel încât lectorul este
avertizat că poemul va avea timpul ca nucleu semantic. În spaţiul germanofon,
secolul al XX-lea se dovedeşte a fi fructuos în ceea ce priveşte poezia concretă,
având în vedere şi faptul că în Austria nu a existat o avangardă istorică, ci doar
în anii ’60-’70 literatura austriacă a cunoscut un prim val de manifestări avan-
gardiste, mai ales prin operele grupului de la Viena (H.C. Artmann, Gerhard
Rühm, Konrad Bayer etc.). Ultimii amintiţi sunt şi cei care au avut o influenţă
majoră asupra lui Ann Cotten.
Primul volum publicat de Cotten este Fremdwörterbuchsonette, apărut în
2007 la editura Suhrkamp din Frankfurt am Main614. Acesta conţine 78 de
poeme, el fiind motivul pentru care Cotten a primit câteva premii literare

612
O primă formă a studiului despre Ann Cotten a fost prezentată la conferinţa British
and American Studies, ediţia XXVII, desfăşurată în perioada 18-20 mai 2017, în
Timişoara şi publicată sub acelaşi titlu, Concrete Cotten, în British and American
Studies, vol. XXIV, Timişoara, Editura Diacritic, 2018, p. 163– 168.
613
Vezi Ann Cotten, Nach der Welt. Die Listen der Konkreten Poesie und ihre Folgen,
Klever Verlag, Wien, 2008.
614
Ann Cotten, Fremdwörterbuchsonette, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007, titlu ce
ar putea fi tradus în limba română ca Sonete din dicţionarul de cuvinte împrumutate.

235
(minore, în opinia noastră): Reinhard Preissnitz în 2007 (un premiu literar
austriac decernat tinerilor scriitori şi susţinut de Ministerul Educaţiei, Artelor şi
Culturii) şi Premiul pentru Literatură Clemens Brentano al oraşului Heidelberg
în 2008615.
Primele două poeme ale volumului sunt relevante pentru procedeele
textuale folosite de Cotten. Cel dintâi, intitulat Loxodrome oder die vermessenen
Kurven (Loxodroma sau curbele măsurate) porneşte de la termenul loxodromă,
care descrie o „curbă trasată pe o hartă reprezentând globul terestru, care taie
toate meridianele sub acelaşi unghi”616. Termenul este folosit adesea în carto-
grafie şi navigaţie pentru a descrie drumul unei nave ori bărci.
Cel de-al doilea poem este bazat pe un palindrom destul de cunoscut în
limba germană, Die Liebe ist Sieger – rege ist sie bei Leid (Iubirea este victorie
– şi sursă a durerii). Autoarea utilizează termenul palingeneză617, căruia
îi extinde sensul: vocea poetică pretinde că acesta nu trebuie utilizat numai în
geologie („Das macht man sonst mit Steinen oder Käse, nicht? / Doch wer sagt,
dass man nicht mit andren Dingen machen kann?”), ci şi pentru a ne referi la
metamorfoza gândurilor şi a cuvintelor („und auch meine Gedanken sind ja
palingen” – „şi gândurile mele sunt palingene”). Retopirea constantă a voca-
bularului şi reipostazierea lui într-o manieră inedită sunt constante ale textelor
lui Cotten, care preia explicaţii ştiinţifice şi le transpune în poezie. În acest
mod, într-un frame postmodern, include diferite hipotexte (explicaţii din dicţio-
nar) producând hipertexte, în care, de fapt, se regăseşte întreaga istorie a poeziei,
dar şi a vocabularului. Aceeaşi metodă este utilizată la nivel formal, prin
alegerea sonetului (valorificat încă din secolul al XIII-lea), care e probabil cea
mai cunoscută formă a poeziei, fiind reperabil ca matrice. În această matrice
formală alege Cotten să insereze un conţinut aparent inadecvat poeziei:

615
Decernat, de regulă, autorilor tineri care, prin intermediul cărţilor de debut, au intrat
în atenţia criticii. Interesant este faptul că juriul nu este alcătuit aici numai din critici
literari sau profesori de literatură, ci şi din studenţi la Germanistică ai Universităţii din
Heidelberg. În cazul lui Ann Cotten, juriul a elogiat conştiinţa anarhică a formei şi
simţul ei artistic, considerând că autoarea reînvie tradiţia sonetului şi aduce material
nonpoetic la rangul de sonoritate poetică: „Die Jury würdigte ihr «anarchisches
Formbewusstsein und ihren künstlerischen Eigensinn». «Ann Cotten», so die Jury,
«belebt die Tradition des Sonetts und bringt unpoetisches Sprachmaterial zum
Klingen».” (motivarea este disponibilă online la http://www.heidelberg.de/hd,Lde/
217715.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
616
https://dexonline.ro/definitie/loxodrom%C4%83, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
617
Definit drept: „1) geol. Proces de formare a magmei prin topirea unei roci
preexistente. 2) paleont. Fenomen constând în apariţia în procesul dezvoltării unor
indivizi a unor trăsături dispărute pentru grupa din care aceştia fac parte.”, explicaţii
disponibile online la https://dexonline.ro/definitie/palingenez%C4%83, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.

236
 Cred că am căutat ceva legat de loxodromă, iar explicaţia mi-a lăsat aşa o
impresie, încât mi-a venit ideea să fac treptat o poezie din ea. Şi nu îmi plac
versurile libere, nici măcar poeziile nu prea îmi plac, dar cred că sonetele sunt în
regulă, de aceea am făcut din text un sonet. [...] Şi apoi am vrut să încerc să duc
mai departe acest model şi aşa am găsit alte cuvinte care mi-au plăcut şi pe care
am vrut să le combin. Şi încet-încet s-au aşezat până a funcţionat bine, când un
concept s-a legat de o situaţie, de jocuri de cuvinte şi imagini618.

Pare că Ann Cotten caută aleatoriu cuvinte din diferite dicţionare şi apoi
le versifică, le explică în poeme, le restructurează definiţiile619. Metoda lui
Cotten aminteşte de avangarda istorică în care termenii pot fi aleşi în mod
arbitrar, parcă aruncând cu zarurile, sugerând nu numai că literatura este un joc,
ci şi faptul că este nevoie de o altă realitate620. Este poate şi reacţia cititorului în
momentul în care deschide volumul la cuprinsul acestuia şi află cheia pe care
Cotten o dă lecturii: primul şi ultimul poem sunt marcate printr-un singur titlu,
apoi al doilea titlu se regăseşte în textele 2 şi 77, procedeul repetându-se până
la epuizarea celor 38 de perechi de poeme. Practic, Ann Cotten obligă cititorul
să recurgă la o lectură similară celei impuse de poetul britanic Roger McGough
în 40-Love, unde cuvintele sunt dispuse pe două coloane. Textul britanicului
nu conţine mai mult de 20 de termeni şi poate fi narativizat foarte uşor
(„middle aged couple playing ten-nis when the game ends and they go home

618
În Cornelia Saxe, Eine Vorliebe für Wörterbücher. Die Dichterin Ann Cotten,
28.01.2008, disponibil online la http://www.deutschlandfunkkultur.de/eine-vorliebe-
fuer-woerterbuecher.1153.de.html?dram:article_id=181616, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019. În original: „Ich glaub, ich schlug mal etwas mit Loxodrom nach, dann
gefiel mir der Eintrag so gut, dass ich auf die Idee kam, das könnte man ja eins zu eins
zu einem Gedicht machen. Und freie Verszeilen mag ich nicht, ich mag überhaupt
Gedichte nicht so gern, aber Sonette sind okay find ich, deswegen hab ich ein Sonett
draus gemacht. [...] Und dann wollte ich versuchen, dieses Modell weiter auszu-
probieren, dann habe ich andere Wörter gefunden, die mir gut gefielen, die ich koppeln
wollte. Und es hat sich so nach und nach herausgebildet, dass es gut funktioniert, wenn
man einen Begriff koppelt mit einer Situation und Wortspielen und Bildern”.
619
Cotten îşi lăsa „la dospit” poemele: „As a student in Vienna, Ann Cotten used to
work at the British Bookshop every Saturday. During her lunch break she would write
her sonnets from the dictionary of foreign words. This went on for a little over a year.
She would incubate them during the week”, în The impertinent muse. Ina Hartwig
meets Ann Cotten, the Austrian star of Germany's poetry jet set, 5 septembrie 2007,
disponibil online la http://www.signandsight.com/features/1493.html, accesat ultima
dată la 15 februarie. Articolul a apărut iniţial în Frankfurter Rundschau pe 17 august
2007, în limba germană, fiind tradus de Claudia Kotte; disponibil online la
http://www.fr.de/kultur/literatur/lyrikerin-ann-cotten-die-muse-ist-unverschaemt-a-
1191763, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
620
În original: „ich schüttele im Auge, was ich sehe,/ und hoffe, etwas anders zu sehn”.

237
the net will still be be-tween them”621): un cuplu aflat între două vârste joacă
tenis. Cei doi sunt separaţi de plasa de pe mijlocul terenului, însă distanţa dintre
parteneri se păstrează şi după finalizarea jocului.
În cazul lui Ann Cotten, aşadar, cele două variante de lectură pe care
cititorul le are la dispoziţie. La fel ca pentru orice text concretist, modul în care
parcurgem parergonul (rama textuală) duce spre un alt semantism al ergonului,
alt nucleu textual: a parcurge textele de la 1 la 78 aduce „navigatorul” acasă,
într-o mişcare circulară: „Und die Loxodrome / trifft trunken auf, als käme sie
nach Haus”; în timp ce o lectură de tipul 1-78-2-77-...38-39 trimite călătorul
în „mijlocul pădurii textuale”, aşa cum o sugerează mottoul ultimului poem
(39 Voice over Daniel Johnson): „My voice is a little horse running into the
deep woods”).
Jocul de cuvinte la care apelează Cotten presupune o combinatorică de
domenii: biologie („nematode”), medicină („intermisie”, „psitacoză”), matema-
tică, geologie („minerale”), fizică („condensare”, „inducţie”), anatomie („cubi-
tal”), filosofie („aporie”), chiar dacă unele dintre ele pot fi cu greu conectate
cu literatura. Rar avem de a face cu versuri narative care descriu cotidianul:
„geh ich dann in die Küche auf einen Kaffee”622; „Am Fensterbrett liegt Staub,
und meine Ellenbogen/ löschen kleine Kreise am Metall“623. Este remarcabil
interesul artistei pentru acei termeni aparent „inoperabili” în literatură, medley
prin care Ann Cotten are intenţia, totuşi, să sugereze colocvialul, familiarul,
nefăcând vreo „discriminare lingvistică”: „Cred că există măiestrie în poezie –
o anume uşurinţă şi familiaritate, care pot conduce la o lejeritate a tonului ori la
o lejeritate formală, dar şi la cele mai nelalocul lor întoarceri ale carului cu boi,
pe drumuri fără variante”624.

621
În Elisabeth McMahan, Robert Funk, Susan X. Day, Linda S. Coleman, Literature
and the Writing Process, 11th edition, Pearson, London, 2017, p. 441.
622
„merg apoi în bucătărie pentru o cafea”, în Intermission, Störung/ Intermisie,
deranjament.
623
„E praf pe pervaz, iar coatele mele/ imprimă mici cercuri pe metal”.
624
„Jeremy Balius and Ann Cotten. Click: A Conversation with Ann Cotten”, Cordite
Poetry Review, no. 6, 1 September 2013, interviu disponibil online la https://cordite.
org.au/interviews/balius-cotten/2/, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original:
„I think there is virtuosity in poetry – a certain ease and familiarity, which can lead to a
lightness in tone or a formal lightness, but also to the most astounding manoeuvres with
the ox-cart, quite without alternative”. Maniera lui Cotten de a remixa cuvintele aduce
aminte de volumul Cabaretul cuvintelor lui Matei Vişniec, în care „dejecţiile limba-
jului” se revoltă pentru nu se bucură de „nicio recunoaştere socială”, sunt „izgonite”
din poezie, deşi sunt „mult mai prezente decât alte cuvinte în viaţa cotidiană” (vezi
vol. Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012,
p. 30-33, cap. Revolta). Dacă astfel de „bube ale gândirii” sunt exilate mai degrabă în
limbajul argotic, cuvintele lui Cotten dimpotrivă, apar deseori în cadrul unor dezbateri
(mult prea) ştiinţifice, iar autoarea nu face decât să familiarizeze cititorul de rând cu
acestea.

238
 Un portret al artistei este dificil de conturat din textele sale, dar dorinţa
de originalitate poate fi întrezărită în Homologie, ich/ Omologie, eu: „Wär ich
Roboter, ich regierte/ mich, mein Gliedmaßen und die USA”625; „Ich gleiche
Automaten nicht, nicht einmal mir,/ und wenn ich meiner Zunge widerspreche,
spricht Verrat/ die Zunge, die psittakisch mich begleitet/ und mich von Zeit zu
Zeit von ihrer Freiheit kosten lässt”626. Cotten tratează noţiunea auctorialului cu
ironie: „O Fahrtwind, fahre fort, mich zum e/ zu bringen, meine Autorschaft zu
reduzieren”627. Se pare că celebritatea şi publicitatea nu sunt potrivite pentru
această scriitoare: „Das Dichten, sagst du, macht dich schrecklich müde./ Das
Ich-Sagen erschöpft mich mehr, sag ich”628. Aşadar, scrisul nu este o sarcină
uşoară: „Mannomann das Dichten ist nicht einfach”629. Este, mai degrabă,
o înclinaţie către logoree: utilizând dicţionarul, autoarea caută cuvinte bizare
pentru a nu scrie despre sine şi menţionează că factorul afectiv nu pare a fi fost
prezent în procesul creator: „Dar nu mai ştiu dacă am avut vreun sentiment
anume”630.
În unele texte, Cotten denunţă utilizarea excesivă a tehnologiei în viaţa
de zi cu zi şi lipsa contactului real dintre oameni: camera web este utilizată
pentru a comunica, în locul unei discuţii reale, faţă în faţă (în Sehnsucht,
Webcam/ Dor, webcam), amintirile sunt salvate pe un computer şi derulate pe
ecranul cu cristale lichide într-un slide-show la stânga sau la dreapta (în Kiesel,
Metonymie/ Prundiş, metonimie:

Sie sehen sich das Foto am LCD-Schirm an.

Beim Drücken auf den Knopf rückt gestern links ins Bild631

În aceeaşi gamă de idei, Cotten va publica în 2016 volumul Verbannt!

(Interzis!)632, cu subtitlul Versepos, o epopee parodică a eşuării: este mai de-

625
„Dacă aş fi robot, m-aş guverna pe mine,/ mi-aş guverna extremităţile şi SUA”.
626
„Nu mă asemăn automatelor, nici măcar mie,/ iar când îmi contrazic limba, vorbeşte
trădarea/ limba care mă acompaniază/ şi din timp în timp mă lasă să gust din libertatea
ei”.
627
„O, vânt, continuă să mă duci spre disoluţie,/ să îmi reduci calitatea de autor”.
628
„A scrie poezie, spui tu, te face îngrozitor de obosit./ A spune eu mă extenuează şi
mai mult, spun eu”.
629
„Of, frate, poezia nu e uşoară”.
630
***, Clemens-Brentano-Preis 2008 Die Jury für Ann Cotten, Interviu cu Ann Cotten
luat la decernarea premiului Brentano, p. 4, disponibil online la
https://www.heidelberg.de/site/Heidelberg_ROOT/get/documents_E-
1312035531/heidelberg/PB5Documents/pdf/41_pdf_Brentano-Peis_2008.pdf, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019: „Aber ich weiß nicht mehr, ob ich irgendwelche
Gefühle dabei hatte”.
631
„Se văd în fotografie pe ecranul LCD.
Apăsarea unui buton aduce ziua de ieri din stânga pe ecran”.
632
Ann Cotten, Verbannt! Versepos, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2016.

239
grabă povestea eşuării unor refugiaţi din internet în ţara lui Hegel (Hegelland),
care este încă o ţară a printului, a conţinutului scris, nu virtual. Cartea are
ilustraţiile autoarei şi va ataca şi subiecte mai sensibile, observând, ironic,
faptul că orice hobby este legat de sex („Ach Gott, schon wieder der Vergleich
Dichtung und Sex!/ Ja gut, aber welches Hobby vergleicht man nicht mit
Sex?”633, p. 8), dar apelând şi la cele nouă muze („O Musen, schlaft! Schlaft
weiter, schlaft, schlaft lange!/ Denn euren Atem brauch ich, wie er ruhig geht./
O Musen, helft durchs Sein mir, schlafend, träumend! Mir ist bange!”634, p. 11).
Deşi pare a ironiza noile mijloace de comunicare în masă în Verbannt!,
Cotten va utiliza exclusiv internetul pentru proiectul Glossarattrappen. La
fiecare accesare a site-ului http://www.glossarattrappen.de este afişată o altă
interfaţă, un scurt text narativ care pare a explica termenul din titlu şi care este
urmat şi de o fotografie (formând ceea ce se poate numi textimage). Utilizatorul
este obligat să dea „refresh” pentru a citi un alt fragment, o pseudo-„intrare de
dicţionar” pentru un alt termen. Uneori fotografia ori desenul constituie
singurul mesaj care apare pe ecran; majoritatea textelor sunt elaborate în ger-
mană, rar există inserţii în engleză. Variantele apar cât se poate de random,
astfel încât de fapt cititorul este cel care îşi creează propriul text. Digitalul
anulează auctorialul, iar utilizatorul ia parte la „naşterea” textului.
Dacă Fremdwörterbuchsonette avea rare cuvinte, structuri sau titluri în
limba engleză („short of”; „rush! more!”; „whatever”; To A Waltz, Whiskey;
Equilibrium And Stop Motion On A Trick Bike; Freedom And The Right
Gesture; „Redemption, isn’t that a tender word”, „Ich mag dich, Junge, but
I love your hair”), majoritatea din raţiuni ce ţin de rimă („No bluff! snuff cuff
rough love stuff’s tough enough”, „O kiff stiff lips brick kid sniff myths and
nick a whiff”; „My darling, if you will be my giraffe,/ I’ll promise to do things
to make you laugh.”), în 2010 Ann Cotten publică primul său volum scris
aproape exclusiv în limba engleză, intitulat I, Coleoptile635 (Eu, coleoptilul).
Este de urmărit identificarea similarităţilor ori a diferenţelor între maniera
de a scrie în cele două limbi, engleză şi germană. Există cercetători care
asociază scrierea în mai multe limbi cu personalităţi diferite şi care sunt inte-
resaţi de modul în care fiecare idiom este implicat în moduri diferite de compo-
ziţie sau producere textuală: „Cercetătorii care studiază scrierea translinguală
arată că scriitorii care folosesc mai mult de un idiom îşi tratează limbile diferit

633
„Oh, Doamne, iar comparaţia dintre poezie şi sex!/ În ordine, dar care hobby nu se
poate compara cu sexul?”.
634
„O, muzelor, dormiţi! Dormiţi mai departe, dormiţi, dormiţi mult!/ Pentru că am
nevoie de respiraţia voastră, când ea se linişteşte./ O, muze, ajutaţi-mă prin fiinţa
voastră, dormind, visând! Sunt neliniştită!”.
635
Ann Cotten & Kerstin Cmelka, I, Coleoptile, Broken Dimanche Press, Berlin-Oslo-
Dublin, 2010.

240
ca instrumente care îi provoacă să utilizeze tonuri diferite”636. Însăşi Cotten
sugerează în Fremdwörterbuchsonette faptul că limbajul are dificultăţi în a
exprima toate impulsurile unei fiinţe: Ein neues Idiom muss her,/ ein Meta-in-
Bewegung-Sein, ein Springen/ von bloß Impulsen, um über Synapsenleichen/
zu legen sich und saugen uns ans Vakuum”637. În acelaşi timp, recunoaşte că,
deşi crescută bilingv şi având tradiţia ambelor culturi, limbajul ei (sau al lite-
raturii, în general) nu exprimă în mod necesar fenomenalul realităţii638.
Deşi Cotten declara că nu este dornică de colaborări639, I, Coleoptile este
rezultatul muncii autoarei împreună cu artista Kerstin Cmelka. Cmelka trăieşte
în Berlin, precum Ann Cotten, este fotograf, scriitoare şi producător de filme.
Se implică deseori în performance-uri, aşa cum Cotten participă la poetry slams
sau happeninguri: „Vreau o artă [...] nu face diferenţa între a performa şi
vizual, între artă înaltă sau slabă”640.
Dacă orice fel de limbaj poate deveni instrument pentru Cotten, în
volumul I, Coleoptile scriitoarea acceptă parteneriatul cu fotografia. Cmelka se
inspiră de la futuristul rus Vladimir Maiakovski, iar imaginile care însoţesc
poeziile le înfăţişează pe Cotten şi Cmelka reconstituind scene din filmul mut
cunoscut în Europa sub numele The Lady and the Hooligan641, co-regizat de
Maiakovski în 1918, unde poetul a jucat rolul huliganului. Personajul acestuia
face o pasiune pentru o tânără profesoară venită în localitate pentru a preda şi
începe să participe la cursurile ei de alfabetizare a bărbaţilor. În momentul în
care unul dintre elevi devine nerespectuos cu profesoara, huliganul
reacţionează şi îl atacă, însă întreg grupul de elevi caută să se răzbune.

636
Aneta Pavlenko, „Bilingual Selves”, în Aneta Pavlenko (ed.), Bilingual Minds.
Emotional Experience, Expression and Representation, Multilingual Matters Ltd.,
Clevedon/Buffalo/Toronto, 2006, p. 1-33, aici p. 2. În original: „Scholars who study
translingual writing show that writers who write in more than one language often treat
their languages as distinct instruments that require them to play different tunes”.
637
„Un nou idiom trebuie să apară,/ o fiinţă-meta-în-mişcare, un salt/ din pur impuls,
care să se aşeze deasupra/ cadavrelor unor sinapse şi să ne absoarbă în vacuum”.
638
***, Clemens-Brentano-Preis 2008 Die Jury für Ann Cotten, ed. cit., p. 6. În
original: „dass die Sprache nicht automatisch etwas mit der Wahrheit und mit der
Realität zu tun hat”.
639
„No, I can’t stand collaboration. But I am interested in other people. I just won’t
work with them in an artistic manner.”, în Jeremy Balius and Ann Cotten, Click: A
Conversation with Ann Cotten, ed. cit.
640
Rob Colvin, „Artists Pick Artists: Kerstin Cmelka”, interviu publicat în
Hyperallergic, 21 septembrie 2016, disponibil online la https://hyperallergic.com/
310792/artists-pick-artists-kerstin-cmelka/, accesat ultima dată la 15 februarie 2019:
„I want an art [...] that does not distinguish between performing and visual, high and
low art”.
641
Film disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=dz25sFggR-E, accesat
ultima dată la 15 februarie 2019.

241
Huliganul va fi aşteptat în afara şcolii şi va fi bătut. Acesta nu îşi dă ultima
suflare decât după ce îi ia profesoarei un sărut. În fotografiile din volumul
I, Coleoptile Cmelka are rolul profesoarei, iar Cotten – pe cel al huliganului.
De unde însă titlul volumului? Coleoptilul este o „frunză în formă de
teacă, care înveleşte muguraşul embrionului la graminee”642, iar cartea conţine
câteva poeme despre emergenţă, începând de la procesul de creştere a frunzei.
Coleoptilul se deschide/destramă pe măsură ce frunzele cresc, este un înveliş
protector pentru mugure, dar, în acelaşi timp, după maturarea plantei, devine
inutilă, un reziduu ce va fi eliminat. Aşadar, procesul poate fi considerat un rit
de trecere, descriind maturizarea. Coleoptilul lui Ann Cotten are chiar şi un
nume – Enzo – , iar evoluţia acestuia este urmărită în paralel cu imaginile ce
descriu firul narativ al filmului lui Maiakovski.
Fiecare copertă a volumului este, de fapt, parte a textului, ceea ce în-
seamnă că nu mai funcţionează ca un simplu paratext. Frame-ul textual este
compus din coperta a doua şi coperta a patra. A doua copertă include textul
On beans/ Despre boabe, în care Cotten explică de ce şi-a ales acest „ideal
obiect de studiu” („ideal object of study”): „Este bobul verde sau fasolea.
Forma lui nu este publică sau privată, nici falică sau vaginală; dacă ar fi să
semene cu ceva, ar semăna cu vaga idee a sufletului sau a corpului astral, de
vreme ce ar putea locui (sau conţine) unul sau mai multe cadavre umane”643.
Coperta-spate include o glumă (glumă adultă sau o glumă pentru adulţi?):
Jokes (grown up): „Ce face un soare când vede o dâră strălucitoare de iarbă?
– Face fân”644. Practic, aceasta este întreaga cheie a volumului: a te maturiza
înseamnă a te usca, a seca, a-ţi pierde strălucirea, aşa cum se şi remarcă în final
despre Enzo, coleoptilul nostru: „Enzo se usucă, încearcă, moare”645.
Aparent, în aceeaşi cheie a arderii de către soare trebuie aplicată şi volu-
mului Florida-Räume646, apărut în 2010, o „culegere” de poezii, proze şi eseuri,
în care textul principal, cel care dă titlul volumului, „aparţine” unui Cocker-
spaniel. Orice este posibil în cazul acestei autoare, chiar şi ca patrupedele să
îşi organizeze întâlniri la care să discute filosofie în timp ce dau târcoale
Berlinului. Textele sunt scoase la „solar”, calambururile „se coc”, aşa cum su-
gerează titlul (o cameră Florida este una inundată de soare): „Florida-Räume
trebuie înţeles ca o escală sau staţie intermediară: un laborator textual ce oferă
o perspectivă asupra muncii auctoriale. Cartea însăşi este aşadar un spaţiu

642
Explicaţie disponibilă online la https://dexonline.ro/definitie/coleoptil, accesat ulti-
ma dată la 2 februarie 2019.
643
În original: „It is the green bean, or fisole. Its shape is not public or private, neither
phallic nor vaginal; if anything, it resembles the vague idea of a soul or astral body as it
might inhabit (or contain) one or several human corpses”.
644
În original: „What does a sun do when it sees a shiny blade of grass? – Make hay”.
645
În original: „Enzo dries, tries, dies”.
646
Vezi Ann Cotten, Florida-Räume, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2010.

242
Florida; un fel de panopticum al gândirii şi al scrierii lui Cotten, compus din
mai multe cutii şi pachete individuale”647.
Motivul colecţiei de texte pare a fi unul financiar, pentru că ele ar fi fost
scrise de diferite instanţe textuale pentru a vedea dacă din literatură se poate
câştiga decent. Trimiterea fragmentelor unui editor în vederea participării la un
concurs nu este de fapt o metodă străină autorilor de origine străină, dacă
ne amintim de modul în care a început antologia pentru premiul Adelbert-von-
Chamisso în 1985. Dezbaterea se poate duce aşadar mult mai departe, la
a cuantifica utilitatea literaturii, la posibile strategii de marketing.
Cotten nu va folosi în Florida-Räume numai amalgamul de germană şi
engleză (Denglish), ci şi structuri din franceză sau greacă şi latină De atra bile
este titlul uneia dintre poeziile care marşează pe ritmicitate: „A terrible claw
has hit me/ es wohnt in der fototapete/ frag mich nicht I don’t know/ what it is
aber es ist/ atrum ein schwarzes great/ es gibt weniger vokabel/ at the edge of
cigarettes”.
Narativă în adevăratul sens al cuvântului autoarea nu devine nici în Der
schaudernde Fächer/ Evantaiul scuturat, ce conţine 17 povestiri, dar în care şi
dialogul, epistolarul sau poezia îşi găsesc loc. Fiecare naraţiune se desfăşoară
într-un alt loc şi timp, iar spaţiile evocate sunt dintre cele mai diverse, de la
Europa de Est, la Berlinul în care Cotten locuieşte sau Japonia pe care autoarea
a vizitat-o de mai multe ori. Sunt instantanee fotografiate de naratori în periplul
lor prin diferite culturi, în care descoperă mereu altă definiţie sau reprezentare
a frumosului. De altfel, unul dintre capitole poartă chiar titlul Teoria fru-
mosului (Schönheitstheorie), iar aici Cotten dezbate probleme legate de recu-
noaşterea frumosului sau a sublimului: „Cum ştim că este vorba de frumos?
Din reacţia noastră. În ce constă ea?”648. Frumuseţea nu poate fi „constatată”
(„Schönheit is nicht [...] etwas Konstatierbares, was man sozusagen in Zellophan
einwickeln könnte“, p. 115), ea este „celălalt“:

Frumuseţea este celălalt. Scriu asta cu caractere nobile. Nu sunt una dintre cei
care se consideră frumoşi şi pe ceilalţi îi consideră spectatori! Dacă vreau ca
frumosul să fie celălalt, trebuie să îi stabilesc o subiectivitate, o dorinţă şi
o opinie. Trebuie şi vreau să îl ascult, să îl iau în considerare, să îi dau spaţiu

647
Claudia Kramatschek, Aus Altem wird neu, articol disponibil online la http://www.
deutschlandfunk.de/aus-altem-wird-neu.700.de.html?dram:article_id=84827, accesat ultima
dată la 15 februarie 2019. În original: „Florida-Räume ist insofern als eine Zwischen-
station zu verstehen: ein Textlabor, das Einblick gibt in die Arbeit der Autorin. Das
Buch selbst ist also ein Florida-Raum; eine Art Panoptikum des Cotten’schen Denkens
und Schreibens, zusammengefügt aus vielen einzelnen Boxen und Schachteln”.
648
Ann Cotten, Der schaudernde Fächer, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2013, p. 112. În
original: „Wie wissen wir, dass es sich um Schönheit handelt? Durch unsere Reaktion.
Worin besteht die?”.

243
 să se manifeste. Se va ascunde de mine, vrând să se protejeze, să ajungă la
o ingenuă uitare de sine649.

Frumosul şi sublimul se vor reduce, după Cotten, la morală: „De fapt

este vorba despre întrebarea: ce status are morala? Trebuie ca ea să deţină
controlul gândirii noastre? Atunci trebuie să trăim în ficţiuni. Atunci trăim în
teorii compensatorii, iar întreaga noastră gândire este subsidiară unui fel de
economie a moralei”650. Peisajul evocat nu este numai cel natural, ci şi cel
uman, căci autoarea urmăreşte de cele mai multe ori nişte poveşti de dragoste,
astfel încât subiectele sunt, de fapt, comune. Acesta este volumul care a atras
atenţia juriului care i-a acordat premiul Adelbert-von-Chamisso, cu următoarea
motivaţie: „Avangardista – care nu este familiarizată numai cu o cultură
occidentală, ci şi cu cea japoneză – prezintă 17 povestiri muzicale, ce se mişcă
între poezie, realism şi abstracţiune şi sfidează limbajul german cotidian în mod
radical şi plin de fantezie”651.
În cele din urmă, se impun câteva consideraţii care să pună în paralel
cele două moduri ale lui Ann Cotten de a produce un text, în funcţie de limba
în care scrie. Observăm astfel că textele din limba engleză nu sunt la fel de
narative precum cele din germană, unde îşi caută sintagme mai elaborate, ca şi
când ar dori să arate că se poate argumenta, că poate fi raţională şi mai
substanţială (pentru a contracara eventuale neîncrederi legate de modul în care
şi-a însuşit această limbă iniţial străină pentru ea?) Forma tradiţională a sone-
tului sau a altor poezii cu matrice fixă în limba germană este înlocuită în
engleză de unele aranjamente vizuale, iar vocabularul ştiinţific este înlocuit de
elemente din limbajul recurent, cotidian. Deşi poate părea o poezie fracturată în
limba engleză, este mult mai ritmică – fapt ce poate traduce şi o afinitate a

649
Idem, ibidem, p. 117. În original: „ Die Schönheit ist der Andere. Das schreibe ich
mit besonders noblen Buchstaben. Ich bin nicht eine von denen, die sich selbst als
Schönheit betrachten und die anderen als Betrachter! Will ich, dass die Schönheit der
Andere ist, so muss ich ihm eine Subjektivität setzen, ein Wünschen und Meinen. Ich
muss, was ich ja möchte, ihn hören, in Erwägung ziehen, ihm Raum geben zu formu-
lieren. Er wird sich von mir verstecken, schützen wollen, müssen, um sich unbefangen
in ausreichender Selbstvergessenheit zu entfalten. Denn Selbstvergessenheit, isn’t it
what we all want?”.
650
Idem, ibidem, p. 121. În original: „Eigentlich geht ja um die Frage, welchen Status
die Moral hat. Soll sie die Dinge in unserem Denken unter Kontrolle haben? Dann
müssen wir in Fiktionen leben. Dann leben wir in Kompensationstheorien, und unser
ganzes Denken ist einer Art Ökonomie der Moral unterworfen”.
651
Motivaţie disponibilă online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/
html/51471.asp, accesată ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „Die nicht nur
mit der abendländischen, sondern vor allem auch mit der japanischen Kultur vertraute
Sprachavantgardistin legt darin 17 musikalische Erzählungen vor, die sich zwischen
Poesie, Realismus und Abstraktion bewegen und sich dem Alltagsdeutsch unserer Zeit
phantasievoll und radikal widersetzen”.

244
ritmului interior faţă de engleză, pentru că autoarea a dovedit că răspunde mai
uşor interviurilor în limba engleză. Totodată, logoreea germană este pusă în
antiteză cu anumite poze sau instantanee ale limbii engleze.
Foarte rar se întrevede vreo sensibilitate poetică, vreo profunzime meta-
forică, pentru că, din păcate, Cotten ne pare a fi mai degrabă un bun versifi-
cator, care meşteşugeşte cuvintele, iar maniera ei este exersată deseori în cadrul
unor poetry slams (la Viena, respectiv Berlin). Stau în picioare, totuşi, perma-
nentele transgresări ale limbajului, asociaţiile şi ritmurile inedite. Textele ei au
fost văzute ca fiind ermetice, texte-ghicitori, critica de receptare a fost mai mult
decât încântată să întrevadă ce logică internă au poemele, ce realitate ascund
ele, pentru că a fost identificată o tendinţă suprarealistă în care palierul visului
şi cel al conştiinţei sunt transfigurate într-o „suprarealitate”652.
Însă, în opinia noastră, contează mai mult modul cum sunt asamblate
cuvintele, maniera în care Cotten construieşte un scenariu în care diferiţi
termeni devin simpli actori purtători de rol ritmic şi sonor, un scenariu ce se
repercutează din jocul vieţii: „my life is a game” (I, Coleoptile, p. 11). Având
în spate o tradiţie vieneză, dar şi legături cu autori de limbă engleză precum
E. E. Cummings ori Ezra Pound, Cotten înmagazinează vocabularul a două
culturi distincte şi se joacă neîncetat cu literele: tradiţia şi inovaţia sunt actorii
principali ai textelor sale.

Născut în Bagdad în 1973, Abbas Khider este arestat de unsprezece ori

în Irak pentru opunerea împotriva regimului dictatorial al lui Saddam Hussein.
În 1996 reuşeşte să fugă în Iordania şi Libia, iar în 2000 primeşte azil în
Germania, stat a cărei cetăţenie o primeşte şapte ani mai târziu. La fel ca
Vladimir Vertlib, găseşte în limba germană o anumită distanţă emoţională faţă
de exilul pe care îl literaturizează. Acesta ar fi, pe scurt, parcursul său bio-
grafic, pe care îl vom detalia însă în cele ce urmează cu ajutorul interviurilor pe
care acesta le-a dat în ultimii ani, dar şi prin aspectele autobiografice introduse
în propriile romane.
Khider a trăit într-un cartier sărac din Bagdad, iar generaţia lui a trăit
războiul din Golf, în care consideră că irakienilor nu li s-a dat şansa să scape de
Saddam Hussein, pentru că ţările din jur şi cele din Vest nu au vrut revizuirea
regimului. A început să citească diverse cărţi sau ziare interzise, din străinătate
sau ale exilaţilor, să aibă legături cu persoane din partide interzise, astfel încât
a fost închis. După doi ani este eliberat, dar psihic poartă închisoarea în sine, cu

652
http://www.goethe.de/ges/prj/res/mag/int/de12175446.htm, accesat ultima dată la
15 februarie 2019.

245
fricile aferente. Săptămânal autorul a fost nevoit să meargă să dea declaraţii
despre activităţile sale, deci a fost supus unui control total.
A părăsit ţara până la urmă, iar după patru ani de tranziţie, ajunge în
Germania. Dar drumul său nu avea iniţial această destinaţie. Aflat, în periplul
său, la Roma, se hotărăşte că ţinta sa este Suedia, pentru că există sprijin
statal mai mare pentru azilanţi. Refugiaţii din Roma aveau prejudecăţi despre
targeturile refugiaţilor: artiştii merg către Franţa, jurnaliştii, oamenii de ştiinţă
către Londra, studenţii către Suedia, iar cine vrea să economisească – spre
Germania (este un detaliu ce apare şi în textul de debut, Der falsche Inder).
Visul lui Khider era să studieze mai departe, de aceea îşi dorise să ajungă în
Suedia. Ajunge ilegal din Italia în München, plănuia să meargă cu trenul, fără
documente, prin Hamburg, Kiel, Danemarca, pentru a finaliza în Suedia. Dar la
Ansbach este preluat de poliţie şi depune solicitarea de azil. Khider a avut la
început dificultăţi în a învăţa germana, pe care o considera aproape imposibil
de înţeles – mai ales în zona bavareză. Problemele cele mari vin cu celebrele
„Umlaute”, care nu există în lumea arabă; a durat până să poată merge la
cursuri, pentru că trebuia să le plătească singur, dar pe stradă, printre oameni
a învăţat mult mai repede, din cauza necesităţii unor relaţii şi comunicări cu
ceilalţi, a nevoii de a se înţelege în intimitate.
Khider descoperă literatura în adolescenţă, într-o fază religioasă în care
s-a interesat de Islam (a vrut chiar să devină imam), fiind impresionat de
Profetul, scris de Khalil Gibran, când descoperă, aşa cum se exprimă ironic
Khider, că există oameni care scriu mai bine decât Dumnezeu (Allah), adică
mai bine decât Coranul (care e considerat o minune lingvistică, emanaţie a
divinităţii). De atunci literatura a devenit pentru el o religie, iar el face paralela
cu Kafka pentru această transformare.
Anul 2003 joacă un rol important în publicarea în limba germană. Până
în acel an visa să se întoarcă într-o ţară liberă. La căderea lui Saddam Hussein,
petrece aproape 8 luni în Bagdad, dar vede că dictatura a distrus suflete şi
valori, principii. A avut senzaţia că Irak a devenit atunci terenul de bătaie
al altor ţări. În felul acesta descoperă că o nouă faţă a Irakului nu poate rămâne
decât un vis. E momentul în care hotărăşte că trebuie să îşi construiască un
viitor în Germania. Însurat cu o femeie cu tată bavarez şi mamă grecoaică, are
un fiu în Berlin cu care fiecare părinte vorbeşte arabă, respectiv greacă, dar care
aude şi germana în casă – pe care o folosesc cei doi soţi. Germana devine,
aşadar, limba de uz, dar nu limba îi este căminul: „Die Sprache an sich kann
nie eine Heimat sein.”653. Problemele şi discuţiile lui de acum sunt parte a
societăţii germane contemporane, chiar dacă mai are membri ai familiei

653
***, Abbas Khider, Schriftsteller, Adelbert-von-Chamisso-Preisträger 2017 - ARD-
alpha, interviu acordat Hildei Stadler la emisiunea αlpha-forum, Bayerischer Rundfunk
2017, uploadat la 14 martie 2017, disponibil online la https://www.youtube.com/
watch?v=8KyI1d8UB-o, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.

246
în Bagdad. Umorul şi ironia sunt strategii pe care nu le foloseşte numai în
literatură, ci şi în viaţă – cum altfel ar putea să trateze cele peste 10 arestări
pentru trecerea ilegală a graniţei sau poziţionări împotriva regimului. El „mischt
und mixt die Dinge”, amestecă realitatea şi ficţiunea – din dorinţa de a oferi
o perspectivă cât mai amplă asupra fenomenului în care sunt implicaţi refu-
giaţii, cămine sau centre de azil – Khider a făcut parte din această lume, dar nu
e numai experienţa personală.
Romanul său de debut, Der falsche Inder (Falsul indian), publicat în
2008, începe cu călătoria naratorului în trenul Intercity Express 1551, Berlin-
München. Bărbatul are un moment de dezorientare („marele nimic în jurul
meu. Unde mă aflu de fapt? Ce fac aici? Unde sunt ceilalţi? [...] Totul gol ca un
deşert fără sfârşit, munţi goi sau apă limpede. [...] Nu este prima dată când îmi
pierd orientarea. Deja de câţiva ani trăiesc din când în când această nebu-
nie”654), pentru ca apoi să găsească pe scaunul de lângă el un plic gros cu titlul
Erinnerungen, în arabă însă. Aşteaptă ca posesorul să vină să îşi recupereze
manuscrisul, însă, după câteva ore, la 14:45, hotărăşte să citească textul –
acesta se dovedeşte a fi volumul pe care călătorul însuşi şi-ar fi dorit să-l scrie,
în care este relatată fuga din Irak. De altfel, este şi periplul pe care Khider l-a
făcut, încercând să obţină azil: prin Iordania, Liban, Libia, Turcia, Grecia,
Italia, Germania, unde se opreşte, deşi ţinta era Suedia.
Aşadar, avem o ramă textuală, a călătorului de origine irakiană, care
citeşte povestea lui Rasul Hamid şi, de fapt, propria poveste. Artificiul textual
introduce şi o incursiune în istoria Bagdadului şi a Irakului, o ţară destinată
focului („Das Feuer ist das Schicksal dieses Landes”, p. 13), războiului şi
catastrofelor: conflictul dintre Iran şi Irak, războaiele din Golf, perioada embar-
goului. Primează însă istoria personală a lui Rasul, care se poate suprapune
aproape perfect peste destinul lui Khider, într-o ficţiune autobiografică. Despre
„producţia” literară a lui Hamid şi etapele jocului său cu literatura aflăm că
există trei faze distincte. Cea dintâi este declanşată de intenţia simplă de a-şi
pune gândurile şi sentimentele în scris. În cea de-a doua etapă, Rasul consideră
că litera are forţa de a schimba lumea în care trăieşte, precum o revoluţie, în
timp ce ultima fază este dedicată scrisului pentru auto-(re)cunoaştere (p. 25)655.

654
Abbas Khider, Der falsche Inder, 4. Auflage, btb Verlag, München, 2013, p. 7. În
original: „das große Nichts um mich herum. Wo bin ich eigentlich? Was mache ich
hier? Wo sind die anderen? [...] Alles leer wie eine endlose Wüste, nackte Berge oder
klares Wasser. [...] Nichts das erste Mal, dass ich die Orientierung verloren habe. Seit
einigen Jahren schon erlebe ich ab und zu diesen Wahnsinn”.
655
În original: „Am Anfang schrieb ich und dachte, durch dieses Schreiben könne ich
meine Gefühle in Worte fassen. [...] In der zweiten Phase glaubte ich, mit dem
Schreiben die Welt verändern zu können. Genau wie ein Revolutionär, aber eben nicht
mit der Waffe, sondern mit dem Bleistift. [...] Letztlich gelangte ich zu der Über-
zeugung, dass ich mich durch mein Schreiben selbst besser verstehen kann”.

247
 Povestea lui Rasul (redată în opt moduri diferite, fiecare într-un capitol
separat, dar niciodată pe un ton al lamentaţiei sau sentimentalist) include atât
detalii din perioada carcerală (în care prizonierii îşi scrijelesc versurile pe
pereţii celulelor sau care le influenţează şi viaţa după eliberare), cât şi aspecte
legate de prejudecăţile şi diferenţele culturale pe care le experimentează656 în
periplul său presărat cu „minuni” (momente norocoase) sau „pene de corb”
(clipe delicate, periculoase). Ea se încheie simultan cu sosirea călătorului la
München, când încep să frământările acestuia: cum a putut altcineva să îi scrie
povestea pe care el nu a avut timp să o transcrie, pe care nu a relatat-o nimă-
nui? Odiseea lui Rasul are câteva amănunte distincte de cele ale naratorului-
călător, dar destul de nesemnificative pentru a afecta cursul poveştii. Chiar şi
forma i se pare ideală: „Totul adunat într-o operă: roman, povestire, biografie şi
basm”657 (p. 154). Călătorul este trezit a doua zi de prietena sa, care îi aminteşte
de faptul că voia să îşi trimită manuscrisul la o editură. Prin urmare, călătorul
este însuşi Rasul, iar momentele de dezorientare ale acestuia de la începutul
romanului sunt rezultatul a ceea ce putem numi „stres post-traumatic” – de
aceea nici nu îşi aminteşte că şi-a adus manuscrisul pe tren, iar din cauza
aceleiaşi probleme avem atâtea variante ale istoriei, în funcţie de elementul
accentuat de narator. Ultimele trei paragrafe ale romanului aşază naraţiunea
într-o cafenea, unde manuscrisul lui Rasul este este introdus într-un plic şi
sigilat. Este modul în care Khider semnalează şansa pe care literatura germană
i-o oferă. Plicul în care se află manuscrisul este limba germană, ambalajul lite-
rar al poveştii unui refugiat irakian care supravieţuieşte încarcerărilor multiple,
călătoriei aparent interminabile şi sosirii într-o Germanie care îi va deveni casă.
Die Orangen des Präsidenten (Portocalele preşedintelui), publicat în
2011, pare a fi inspirat din anii de detenţie ai lui Khider: în 1989, după ultima
probă a examenului de maturitate, Mahdi Hamama se lasă convins de cel mai
bun prieten şi coleg, Ali, să plece împreună la ziguratul de la Ur pentru a săr-
bători începutul vacanţei. Dar Mitsubishiul roşu de care Ali a făcut rost îi pare
suspect lui Mahdi, la fel şi cei doi bărbaţi cu care se întâlnesc la monument şi
pe care Ali îi prezintă ca fiind prieteni. Dar tinerii sunt arestaţi, iar Mahdi află
în închisoare că Ali face parte dintr-o organizaţie ilegală în regimul lui Saddam
Hussein, iar el este considerat complice. Ali îl apără, declarând că Mahdi nu
ştie nimic despre activităţile organizaţiei, iar nevinovatul este nevoit să aştepte
întocmirea unor documente pentru a putea ieşi din închisoare. Romanul radio-
grafiază şi perioada 1980-1991 din istoria armată a Irakului, văzută din per-
spectiva naratorului Mahdi, deloc naivă sau infantilă. Khider nu reuşeşte în
acest roman, precum Saša Stanišić (în Cum repară soldatul gramofonul), să

656
Spre exemplu, idealurile feminine opuse: „Kuhschönheit” în lumea arabă, respectiv
„Ziegenschönheit“ în cea occidentală.
657
În original: „Alles in einem Werk vereint: Roman, Kurzgeschichte, Biografie und
Märchen”.

248
mimeze inocenţa copilului care trăieşte războiul. Copilăria lui Mahdi este mar-
cată de bombardamente, refugieri în buncăre, pierderea părinţilor (tatăl moare
pe front când el are nouă ani, mama din cauza unui cancer câţiva ani mai
târziu). Perioada carcerală înseamnă foame, bătăi primite de la gardieni, dar şi
cunoaşterea poveştilor de viaţă ale colegilor de celulă. Este intrigat de rugăciu-
nile pe care aceştia le fac în numele dictatorului în preajma zilei de naştere a lui
Hussein. Obiceiul conducătorului era ca la această dată să amnistieze deţinuţii
politici din Irak. Dar de ziua lui Saddam, prizonierii (printre care şi personajul
Mahdi) primesc doar câte o portocală drept cadou. La doi ani de la arestare,
Mahdi este eliberat, dar nu datorită încheierii formalităţilor, ci pentru că în
1991 încep revoltele împotriva lui Hussein. Ţara în care a crescut i se pare
acum străină în mijlocul acestui conflict şi hotărăşte că trebuie să plece dacă
vrea să se salveze: „Şi acum eram un străin în ţara mea. Zboară la străinii care,
în urmă cu câteva luni, mi-au ucis compatrioţii şi ne-au abandonat în urmă cu
câteva ore!”658.
Romanul publicat în 2013, Brief in die Auberginenrepublik (Scrisoare în
Republica Vinetelor), este compus din şapte capitole ce reprezintă tot atâtea
personaje, legate de o scrisoare de dragoste care le trece tuturor prin mâini (este
o încercare, aşadar, de a trimite o scrisoare în „republica vinetelor”, aşa cum
a fost numit Irakul). Ultimele pagini desenează chiar traseul scrisorii: la
1 octombrie 1999, Salim găseşte în Bengasi (Libia) o modalitate de a-i trimite o
scrisoare iubitei sale (Samia), pe care nu a mai văzut-o de doi ani. Nu a putut să
aibă contact cu aceasta din momentul în care, în 1997, a fost arestat pentru că,
împreună cu un grup de prieteni de la Universitatea din Bagdad, a participat la
o discuţie despre câteva cărţi interzise de regimul irakian. Timp de şapte zile,
Salim Al-Kateb a stat în închisoare, dar unchiul său l-a ajutat să fugă în Libia,
stat care şi-a deschis graniţele refugiaţilor din Irak. Timp de doi ani, i-a scris
femeii zilnic, dar nu a îndrăznit să folosească uzualul sistem poştal pentru a nu
o pune în pericol. Însă află, la o frizerie, despre o întreagă afacere în care
diverşi şoferi sau agenţi de turism sunt implicaţi în transmiterea scrisorilor din
diferite state spre Irak, concepute, de regulă de bărbaţi refugiaţi care vor să aibă
contact cu familiile lor. Salim merge la Malik Gaddaf-A-Dam, managerul unei
agenţii de turism care este intitulată – convenabil – Al-Amel – adică „speranţă”,
pentru că este singurul loc în care speranţele irakienilor de a păstra legătura cu
cei dragi se împlinesc. Irakianul plăteşte 200 de dolari bărbatului care, de fapt,
profită de disperarea refugiaţilor şi le transformă sentimentele într-o simplă
afacere. În aceeaşi zi, scrisoarea ajunge la taximetristul Haytham Mursi, care
face săptămânal câte un drum la Cairo, ducând în secret şi diverse documente.

658
Abbas Khider, Die Orangen des Präsidenten, Edition Nautilus, Hamburg, 2011,
p. 154. În original: „Und nun war ich ein Fremder im eigenen Land. Floh zu den
Ausländern, die noch von einigen Monaten meine Landsleute getötet und uns erst vor
einigen Stunden unseren Schicksal überlassen hatten!”.

249
Pe drum discută cu pasagerii săi – egiptenii Said şi Mansur, respectiv sirianul
Najem – despre simulacrele democratice şi regimurile lui Muammar Gaddafi,
Saddam Hussein, sau Bashar Al-Assad. De la Cairo, scrisoarea este preluată de
Majed Munir la 3 octombrie şi dusă la Amman.
Două zile mai târziu, şoferul de tir Latif Mohamed (Abu Samira) duce
documentul către Bagdad – alături de alte nouă scrisori, pe care le lasă la
Tahrir-Import-Export-Büro. Însă aici scrisoarea este citită de poliţistul Kamal
Karim, care are ca sarcină verificarea corespondenţei venite de la refugiaţii
irakieni. Aşadar, întreaga mafie a transmiterii ilegale a scrisorilor este încura-
jată de regimul lui Saddam Hussein, în speranţa că acestea le pot oferi dovezi
pentru a încarcera complicii fugarilor. Sistemul fusese introdus deja din 1996
de Ahmed Kader. Kamal verifică fiecare document, dar îl interesează scrisorile
adresate iubitelor, pe care le şantajează: le cere bani sau favoruri sexuale în
schimbul hârtiilor şi al tăcerii lui. Prin urmare, şi destinatarul scrisorilor trebuie
să plătească, ceea ce refugiaţilor li se ascunde. Poliţistul este intrigat de scrisoa-
rea lui Salim, pentru că îşi dă seama de faptul că Samia Michael este creştină,
fapt ce poate însemna o situaţie politică mai complicată, de care ar trebui ca
superiorul lui să se ocupe. Este momentul în care textul lui Salim este redat în
totalitate, iar acesta ajunge la Ahmed Kader în ziua următoare. Dar Kader este
mult prea ocupat cu sarcinile pe care le primeşte direct de la Saddam Hussein,
astfel încât nu se ocupă curând de anchetă. Scrisoarea este găsită în biroul lui
de către soţia sa, Miriam, care ştie prea puţine despre îndatoririle de serviciu
ale lui Ahmed şi hotărăşte, din compasiune, să o caute pe Samia, fără ca băr-
batul să ştie. Ajunge la adresa acesteia, dar află că femeia nu mai locuieşte
acolo de doi ani. Vrând să o protejeze, arde scrisoarea, iar faptul că aceasta nu
mai ajunge la destinatar poate fi intuit din primul capitol. Aici Salim declară
că textul, deşi îi este adresat Samiei, are mai degrabă rolul de a-l linişti pe el,
dându-l ca argument pe Emil Cioran: „Probabil sunt cel la care Emil Cioran s-a
referit când a spus: «Numai scriitorul fără cititor îşi poate permite luxul de a fi
simplu. El nu se adresează nimănui, cel mult se adresează sieşi»”659.
Khider foloseşte şi în acest volum artificiul textului recuperat pentru a
lansa ironii legate atât de state arabe (Libia, Egipt, Irak, Siria – deci panorama
este mult mai largă în acest roman, spre deosebire de cel anterior), cât şi de cele
europene (spre exemplu, irakienii folosesc numele Elveţiei pentru închisoare,
deoarece aparatele cu electroşocuri sunt făcute acolo660).

659
Idem, Brief in die Auberginenrepublik, 2. Auflage, btb Verlag, München, 2015,
p. 17. În original: „Ich bin vermutlich derjenige, den Emile Cioran meinte, als er sagte:
«Nur der Schriftsteller ohne Leser kann sich den Luxus leisten, aufrichtig zu sein. Er
wendet sich an niemanden, höchstens an sich selber»”.
660
Idem, ibidem, p. 12: „Sieben Tage meines Lebens verbrachte ich im Kerker, oder
genauer in der Schweiz, wie man das Gefängnis im Irak ironisch bezeichnet. Vielleicht,
weil das Elektroschock-gerät »made in Switzerland« ist?“.

250
 Dacă în Irak însăşi ideea de a scrie presupunea să îţi pui viaţa în pericol
(viaţa sub dictatură aduce lipsirea de libertatea de exprimare, deci era interzis
să îţi expui gândurile), scopul lui Khider (scriind în germană) este să redea ceea
ce o carte de istorie nu poate să o facă – vocea imigranţilor (care poate sunt şi
expulzaţi, nu pleacă de bunăvoie) –, cum se simt ei în vechiul şi noul mediu;
Khider consideră că literatura germană, contemporană mai ales, nu deţine texte
în care naratorul să fie un solicitant de azil, iar el vrea să suplinească acest gol.
Mărturiseşte că „Ich bin drin in allen diesen Figuren”661 – ceva din el se află
în fiecare dintre personajele sale.
Aşa se întâmplă în ultimul său text, Ohrfeige (Palma,2016), unde Khider
descrie dificultăţile birocratice prin care este nevoit să treacă un refugiat.
Autorul denudează sistemul de acordare a azilului, iar Frau Schulz este repre-
zentanta acestei maşinării care transformă omul în număr662, mai ales după
evenimentele din 11 septembrie 2001, moment ce marchează o înăsprire a con-
diţiilor de acordare a permisului de şedere. În 2001, irakianul Karim Mensy
ajunge ilegal în Bayern, deşi tatăl său plătise un traficant de refugiaţi să îl ducă
pe Karim la Paris. Karim cere azil şi află că este – ironic – în Dachau, locali-
tate în care irakianul nu ştia încă de faptul că ascunsese un lagăr nazist de
concentrare. La scurt timp, Karim este dus la München, într-un un azil de
refugiaţi, unde începe ce spera să fie noua lui viaţă. Se mută într-un cămin din
Bayreuth, unde colegii de cameră îl sfătuiesc să nu îşi spună povestea reală, ci
să încropească o istorie care să îi faciliteze obţinerea permisului de şedere663,
pentru că orice străin are nevoie de ceea ce putem numi un fel de „manual de
utilizare” pentru a trăi în Germania: „In diesem Land braucht man Anleitungen.
Alles ist umständlich und kompliziert” (p. 70). Chiar şi persoane având alte
cetăţenii se dau drept irakieni (din sudul ţării) pentru a primi azil mai uşor – şi
au succes, ceea ce atrage atenţia asupra măsurilor şi verificărilor precare la care
Germania recurge pentru înregistrarea cererilor. Totuşi, declaraţiile trebuie
pregătite destul de amănunţit:

Gândeşte-te la detaliile poveştii tale! Trebuie să înveţi pe de rost datele şi

numele. E valabil şi pentru informaţiile despre timp şi locuri. Judecătorul îţi va
cere noi declaraţii – despre ceva ce ai povestit deja – doar pentru a vedea dacă
nu te contrazici. Trebuie să memorezi totul! Povesteşte-ţi istoria atât de des încât

661
***, Abbas Khider, Schriftsteller, Adelbert-von-Chamisso-Preisträger 2017 - ARD-
alpha, ed. cit.
662
Abbas Khider, Ohrfeige, C. Hanser Verlag, München, 2016, p. 12: „Für Sie war ich
wohl Asylant 3873 oder so. Nicht mehr wert als die Nummern, die ich ziehen musste,
um zu warten“. Toate citatele din roman vor fi extrase din această ediţie.
663
„Niciodată să nu spui adevărul! Spune că ai colaborat cu opoziţia” (p. 72). În origi-
nal: „Niemals die Wahrheit sagen! Sag, dass du mit der Opposition zusammen-
gearbeitet hast”.

251
 şi tu să ajungi să crezi că exact aşa s-a întâmplat în realitate. Bagă-ţi în cap
minciuna, într-atât încât să crezi că este adevărul!664 (p. 74-75)

Rafid îi spune că are o serie de variante pe care judecătorii le preferă:

„Ai şase posibilităţi de a convinge judecătorul. Ori ai făcut ceva împotriva
regimului şi eşti căutat, ori eşte creştin, comunist, membru al unui partid şiit,
homosexual sau membru al unei minorităţi. Alte variante nu ai ca irakian”665
(p. 101). Dintre toate acestea, se pare că cea mai eficientă ar fi cea legată de
orientarea sexuală, dar pentru tânărul irakian este un subiect delicat, pentru că
unul dintre motivele fugii sale este dorinţa de a face o operaţie de reducere
a bustului (aspect fizic ce i-a adus batjocura băieţilor din anturaj). Karim îşi
foloseşte datele reale, dar utilizează detalii din existenţa unui coleg de clasă,
care a făcut o glumă pe seama dictatorului şi nu descrie ruta exactă pe care
a parcurs-o ajungând în Germania. Întreaga şaradă demonstrează cât de şubred
este statul german în a-şi inspecta cetăţenii şi rezidenţii. Karim este trimis la
un alt azil, din Niederhofen, unde are de-a face cu Frau Schulz. De altfel,
istoria lui Karim este îmbrăcată de Khider într-o relatare a refugiatului adresată
doamnei Schulz, căreia i-a pus bandă adezivă pe gură, pentru a-l putea asculta
fără întreruperi, pentru că Mensy îi face tot felul de reproşuri legate de lipsa ei
de empatie, de modul în care arabii sunt trataţi după 11 septembrie şi consi-
deraţi terorişti (deşi chiar printre cunoscuţii lui Karim există musulmani
radicalizaţi, ceea ce îl şochează). Mensy îşi găseşte joburi pe perioade scurte,
urmează cursuri de limba germană, dar în 2003 trupele americane ocupă Irakul,
astfel încât teritoriul nu mai este considerat periculos, iar refugiaţilor li se
retrage dreptul de şedere – lucru ce lui Karim i se pare de-a dreptul absurd,
pentru că Irakul devine, în opinia lui, terenul de luptă al lumii666. Practic, se
luptă timp de trei ani cu birocraţia germană, fără să se poată stabili definitiv în
acest stat şi fără să aibă posibilitatea de a pleca legal, aşa încât negociază, din
nou, cu un traficant, pentru a ieşi din Germania. Spre deosebire de perso-
najul său, Khider este unul dintre cazurile fericite, care îşi găseşte un scop în

664
În original: „Denk an die Details deiner Geschichte! Du musst die Daten und Namen
auswendig lernen. Das gilt auch für Orts- und Zeitangaben. Der Richter wird dich noch
einmal nach Angaben fragen, die du schon vorher irgendwo gemacht hast, nur um zu
sehen, ob du dir nicht selbst widersprichst. Du musst alles auswendig können! Erzähle
dir deine Geschichte selbst so oft, bis du glaubst, alles wäre in Wirklichkeit genau so
geschehen. Geh die Lüge so lange im Kopf für dich durch, bis du wirklich glaubst, sie
sei wahr!”
665
În original: „Du hast sechs Möglichkeiten, um den Richter zu überzeugen. Entweder
hast du etwas gegen die Regierung getan und man sucht dich, oder du bist Christ,
Kommunist, Mitglied einer schiitischen Partei, ein Homosexueller oder Teil einer
Minderheit. Andere Alternativen hast du als Iraker nicht”.
666
Practica nu este singulară şi contravine dictonului atât de uzat în ultimii ani în
Germania, „Welcome refugees”.

252
Germania: „Nu sunt un model, un simbol”, spune e; „Pur şi simplu am avut
noroc”667. Dar, la fel ca Mensy (revoltat că întrebările ce îi sunt adresate sunt
mereu aceleaşi, orientate spre viaţa în Bagdad), declară că nu este obsedat de
trecut („Relaţia lui Khider cu trecutul rămâne problematică: «Încerc să o ignor,
uit mult în mod conştient», spune el. Dacă s-ar confrunta permanent cu
trecutul, nu ar putea trăi”668), ceea ce contravine, de fapt, romanelor sale, în
care mereu se revine la Irak.
Publicările şi lecturile lui Khider nu rămân fără reacţie, pentru că pri-
meşte mesaje de ameninţare sau furioase, ceea ce îl face să stea destul de
departe de media şi de platformele sociale online. Primul premiu, deşi secun-
dar, primit în 2012, este mult mai important decât cel din 2017. Publică în 2008
Der falsche Inder, la editura Nautilus, destul de mică – iar până în 2010 nu are
parte de prea mult succes – aminteşte de o întâlnire de la târgul de carte de la
Frankfurt din perioada 2008-2010 când ar fi avut la dispoziţie zeci de minute
pentru o sesiune de întrebări cu jurnaliştii şi cu publicul, însă nimeni nu era
interesat de el. Totul se schimbă însă. Premiul secundar este considerat de
Khider ca fiind, de fapt, începutul său ca literat în Germania. I se pare de neîn-
ţeles că premiul a fost sistat, pentru că sprijinul pe care el l-a primit l-a făcut să
nu renunţe la literatură. Iar cotidianul său devine cel german, chiar dacă
literatura sa este şi despre Irak: „Mein Alltag ist deutscher Alltag geworden.” –
e un cotidian în care a încercat să găsească „mein Deutsch”, varianta proprie
a limbii germane669. Aşadar, Chamisso-Preis a fost un catalizator cât se poate
de eficient în cazul lui Khider pentru atragerea publicului.
Polifonia textelor sale oferă o imagine nuanţată a dictaturilor şi a corup-
ţiei din zona arabă, ceea ce este, considerăm noi, explicabil: situaţia politică şi
socială este cea care îi determină pe migranţi să vină în Europa. Care este
viitorul lor însă – îşi construiesc o viaţă în statele-gazdă, se întorc în ţările
natale, dacă starea de acolo se îmbunătăţeşte? Până la urmă, migraţia nu
rezolvă, în niciuna dintre cele două variante, problema fundamentală, care se
găseşte în zonele din care provin refugiaţii. Credem că aici punctează Abbas
Khider prin romanele sale şi premiul Chamisso s-a îndreptat către el, pentru
ultima oară, cu scopul de a atrage atenţia asupra faptului că, desigur, politicile

667
Vezi Kaspar Heinrich, „Flüchtlingsroman von Abbas Khider. Man wird ja wohl
noch durchdrehen dürfen”, în Der Spiegel, 02.02.2016, disponibil online la http://www.
spiegel.de/kultur/literatur/ohrfeige-autor-abbas-khider-bloss-nicht-der-musterimmigrant-
sein-a-1074666.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „Ich bin
kein Vorbild, kein Symbol”; „Ich habe einfach nur Glück gehabt”.
668
Idem, ibidem. În original: „Khiders Verhältnis zur Vergangenheit bleibt proble-
matisch. «Ich versuche, sie zu ignorieren, vergesse bewusst sehr vieles», sagt er. Würde
er sich ständig mit seiner Vergangenheit beschäftigen, könnte er nicht weiterleben”.
669
***, Abbas Khider: Adelbert-von-Chamisso-Preis 2017, interviu acordat Robert-
Bosch-Stiftung, uploadat la 9 martie 2017, disponibil online la https://www.youtube.
com/watch?v=4famn-31WpE, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

253
de integrare suferă deficienţe şi trebuie remediate, dar migraţia nu poate repre-
zenta o soluţie la nesfârşit, oricât de des întâlnită ar fi în perioada contempo-
rană, iar displacementul trebuie redus prin găsirea unor răspunsuri în comu-
nităţile din care migranţii pleacă. Este o palmă pe care Karim o dă doamnei
Schulz, dar şi Khider birocraţiei, democraţiei şi războiului simultan.

670

Născut în 1984 în Sri Lanka (oraşul Jaffna) într-o comunitate vorbitoare

a limbii tamil, Senthuran Varatharajah este nevoit să se refugieze cu familia de
războiul civil şi ajunge (pe la vârsta de patru ani) în Germania. Aici va trece
prin mai multe cămine de azil din zona Bavariei, apoi se va muta la Berlin,
Marburg şi Londra pentru a studia filosofie şi teologie.
Iniţial, Varatharajah a scris un text de aproximativ 20 de pagini despre
azilanţi, pe care l-a prezentat unui juriu în 2014, la Klagenfurt. Autorul nu scrie
din plăcere, ci din nevoia de autoscrutare, nu s-a gândit să devină scriitor, dar
e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat. Variantă modernă a textului epistolar,
scrierea lui Varatharajah este structurată sub forma unui dialog pe Facebook
dintre doi refugiaţi. Unul dintre juraţi a considerat că germana lui sună ca şi
când ar fi învăţat-o de la Hegel, rod al studiului filosofiei671. Din aceste fişe
autorul a realizat un roman, Vor der Zunahme der Zeichen (Înainte de creşterea
semnelor), care are ca motto un extras din Biblie: „De unde eşti tu? – Dar Iisus
nu i-a dat niciun răspuns” (Ioan 19: 9)672. Nu şi-a citit niciodată textul integral,
iar pentru lecturile publice alege mereu aceleaşi fragmente673.
Cele două personaje ale romanului sunt Senthil Vasuthevan şi Valmira
Surroi – iniţialele lor sunt în oglindă, aşa cum şi poveştile lor par a fi oglindite

670
O versiune a studiului despre romanul lui Varatharajah a fost prezentată sub titlul
Romanul-Facebook: literatura şi noile mijloace digitale, comunicare susţinută la
Colocviul „G.I. Tohăneanu”, 14 septembrie 2018, Timişoara (în curs de publicare).
671
Giacomo Maihofer, „Senthuran Varatharajahs Debütroman. Jeder Buchstabe hat
seinen Preis”, în Der Tagesspiegel, 21.03.2016, disponibil online la http://www.
tagesspiegel.de/kultur/senthuran-varatharajahs-debuetroman-jeder-buchstabe-hat-seinen-
preis/13350772.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „Es höre
sich an, als habe er Deutsch auf einer einsamen Insel von Hegel gelernt”.
672
Toate citatele din acest volum vor face referire la ediţia: Senthuran Varatharajah,
Vor der Zunahme der Zeichen, 2. Auflage, S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2017.
673
***, Senthuran Varatharajah: Adelbert-von-Chamisso-Förderpreis 2017, interviu
acordat Robert-Bosch-Stiftung, uploadat la 9 martie 2017, disponibil online la https://
www.youtube.com/watch?v=l_douJ6yXio, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.

254
de ecranul calculatorului sau al telefonului. Senthil este doctorand în Filosofie
la Berlin (la fel ca autorul Varatharajah), iar Valmira este studentă la istoria
şi teoria artei la Marburg. Varatharajah apelează la modalitatea cea mai facilă şi
actuală de comunicare: reţelele de socializare. Romanul este aşadar construit
din mesaje pe care două personaje şi le trimit pe Facebook fără să se fi cunos-
cut vreodată. Timp de şapte zile, ei povestesc despre fuga din regiunile natale
(Sri Lanka şi Kosovo), despre viaţa în taberele de refugiaţi, despre anii de
şcoală şi studiu petrecuţi în Germania.
Analogiile care se pot stabili între cele două destine ce se întâlnesc într-o
realitate virtuală argumentează universalitatea condiţiei refugiatului, în timp ce
forma romanului se înscrie în noile tendinţe de includere a digitalului şi
a chatului în literatură. Alegerea pentru o astfel de structurare este explicată de
Varatharajah prin nevoia de a afla veşti despre rude, din scrisori, şi incerti-
tudinea că acestea mai sunt în viaţă:

Familia este dispersată prin migraţie, exil, genocid. Trăim mereu cu conştiinţa
şi în prezenţa unor absenţi. Iar romanul epistolar este foarte interesant în acest
sens, pentru că noi am aşteptat mereu, copii fiind, să vedem dacă primim
scrisori de la rude. […] nu ştim dacă oamenii care ne-au scris mai sunt încă în
viaţă. În această privinţă am vrut să actualizez acest roman epistolar. Dar am
vrut să păstrez în aceeaşi măsură tremurul destinatarului şi al expeditorului,
aşadar conştiinţa că, în momentul în care eu citesc scrisoarea, celălalt poate
nu mai există674.

Romanul începe cu mesajul tipic al startului unei conversaţii pe Messen-

ger: „Conversaţie începută astăzi” („Unterhaltung heute gestartet”). Fiecare
intervenţie este marcată prin ora scrierii şi numele emiţătorului, însă nu se pre-
cizează de niciun fel dacă mesajul transmis a fost citit (acel „seen”/ „văzut”,
„gesehen”). În schimb, platforma de comunicare este marcată, în sensul în care,
dacă emiţătorul a folosit telefonul şi nu calculatorul, în dreptul orei apare
imaginea unui celular.

674
***, „Senthuran Varatharajah, Die Freiheit, sich selbst zu definieren”, Bayerischer
Rundfunk, B5 aktuell, Das interkulturelle Magazin, 4.12.2016, disponibil online la
http://www.br.de/radio/b5-aktuell/sendungen/interkulturelles-magazin/senthuran-
varatharajah-102.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „Die
Familie ist zerstreut durch Flucht, Migration, Völkermord. Wir leben immer im
Bewusstsein und im Beisein von Abwesenden. Und der Briefroman ist dabei sehr
interessant, weil wir als Kinder immer gewartet haben, ob wir Briefe bekommen von
Verwandten. […] wir wissen nicht, ob die Menschen, die uns geschrieben haben, noch
am Leben sind. Insofern wollte ich diesen Briefroman aktualisieren. Aber ich wollte
dieses Zittern beim Empfänger und auch beim Sender gleichermaßen beibehalten, also
das Bewusstsein, dass der andere in dem Augenblick, in dem ich diese Nachricht lese,
nicht mehr da ist”.

255
 Într-o sâmbătă, la ora 03:24 (data nu este menţionată), Senthil o abor-
dează pe Valmira şi îi spune că profilul ei apare la categoria „persoane pe care
poate le cunoşti” („personen, die ich vielleicht kenne”, p. 9, ca şi când Face-
book ar intui mai multe decât suntem dispuşi să credem, nu?). Lui Senthil i se
pare cunoscută şi crede că s-au întâlnit poate în Marburg şi întreabă dacă
Valmira îşi aminteşte cumva de el. Răspunsul vine abia peste şapte ore şi este
negativ, însă ei descoperă că au mers la un seminar comun, la care tânărul
a renunţat pentru că o doamnă l-a întrebat de unde provine şi dacă se simte
mai bine în Germania sau în ţara natală, astfel încât bărbatul nu doreşte să îşi
expună sau să discute despre faptul că are altă origine. Tinerii încearcă să anali-
zeze toate locurile în care s-ar fi putut întâlni (Berlin, New York, Marburg),
îşi împărtăşesc foarte multe detalii legate de locurile pe care le frecventează.
Totodată, descoperă că au o prietenă comună pe platforma de socializare, Yaosi
– fostă studentă la Filosofie la Marburg, unde este şi Valmira, dar în acelaşi
timp o cunoscută de-a lui Senthil, pentru că a susţinut o prelegere împreună cu
un prieten de al său.
Valmira dezvăluie, în cadrul discuţiei, că peste o săptămână va pleca
la Priştina, unde se va întâlni cu vara ei (cu care a călătorit şi la New York),
urmând ca finalul călătoriei să fie rezervat oraşului Prizren, din sudul
Kosovoului, pentru că este oraşul în care s-a născut şi a crescut tatăl Valmirei.
Totodată, Valmira vrea ca la biblioteca din Priştina să îşi înceapă lucrarea de
disertaţie, pentru că şi părinţii ei şi-au pregătit examenele în aceeaşi clădire.
Prima zi de conversaţie abordează, aşadar, posibile locuri comune, iar
cei doi concluzionează că nu aveau, de fapt, cum să se fi întâlnit personal675.
Totodată, aduce un indiciu temporal – e posibil ca plecarea Valmirei la Priştina
să însemne şi o pauză în eventuala lor discuţie.
Ziua de duminică aduce doar un scurt schimb de replici: Valmira este cea
care iniţiază dialogul la 15:01, însă Senthil este la o conferinţă unde un prieten
de-al său are o prezentare, astfel încât replicile lui, transmise de pe telefonul
mobil, se rezumă mai degrabă la discuţii pe marginea limbajului, invocându-l şi
pe Wittgenstein: „şi totuşi alergăm împotriva limitelor limbajului”; „nimeni nu
va şti, despre ce limite vorbim, iar dacă putem să vorbim despre ele, nu se
schimbă nimic”676 (p. 30).
Luni, Valmira povesteşte despre ultimul seminar la care ea participă,
intitulat Die Biographie des Asyls – Das Asyl der Biographie (Biografia
azilului – Azilul biografiei), în care vor discuta cu un refugiat. Este prilejul cu
care tânăra îşi aduce aminte de perioada pe care ea a petrecut-o într-un azil de

675
În original: „Wir sind uns also nie begegnet”; „wir hätten uns nie begegnet sein
können” (p. 27).
676
În original: „und trotzdem rennen wir gegen die grenzen der sprache an”; „niemand
wird wissen, von welchen rändern wir aus sprechen, und dass wir darüber sprechen
können, ändert nischt daran”.

256
refugiaţi: în fiecare zi de luni erau împărţite pachete galbene cu hrană, pe care
ea, în perioada în care încă nu avea voie să meargă la şcoală, le ridica împreună
cu tatăl ei din bucătăria comună a căminului, după ce aşteptau pe hol fără să
spună vreun cuvânt. După câteva luni, aceste pachete au fost înlocuite de
bonuri valorice pentru cumpărături ce puteau fi folosite în două supermarketuri
(însă nu se putea cumpăra orice, spre exemplu, nu puteau cumpăra reviste prin
intermediul cărora să mai aibă contact cu germana colocvială, fiindu-le interzis
chiar şi să răsfoiască publicaţiile în interiorul magazinului).
Senthil pomeneşte şi el de viaţa în azil, accentuând prezenţa unor martori
ai lui Iehova care îi vizitau familia regulat, „predicând” în toate limbile, inclu-
siv în tamil, limba maternă a lui Senthil (de altfel, apartenenţa la acest cult este
un fapt real). Membrii familiei sunt apoi în centrul discuţiei: Valmira îşi poves-
teşte prima vizită la Priştina de după fugă, moment în care este confruntată cu
rudele pe care le cunoştea până atunci numai din poveşti şi fotografii. În timpul
petrecut la azil, Valmira încercase să dea nume fiecărui membru al familiei
prezent în vreo fotografie, fie că imaginile se aflau ascunse într-un simplu plic,
fie că erau agăţate pe pereţi. Niciun chip însă nu mai seamănă cu cel din poze,
căci timpul şi războiul îşi puseseră amprenta:

Îmi cunoşteam rudele numai din povestiri şi fotografiile care se aflau într-un
plic, pe vremea când locuiam în cămin. Erau boţite. În ultimele zile dinaintea
vacanţei de vară am încercat să dau un nume fiecărui chip. [...] În prima noastră
locuinţă din Germania, deasupra canapelei era atârnată pe perete o imagine cu
familia mamei. [...] Mi-am aşezat degetul pe sticlă şi am spus pe rând numele.
[...] Nicio figură nu semăna cu cele din poze677 (p. 36-37).

Fuga pentru a-şi salva viaţa aduce şi o discuţie despre moarte, ce dez-
văluie o Valmira pentru care familia este pe primul loc: mărturiseşte că în
perioada în care tatăl ei era bolnav se ruga la Allah să fie călcată de o maşină,
ca să poată muri înaintea lui: „Ich wollte immer vor ihm sterben“ (p. 39). În
acelaşi context, Senthil îşi aminteşte de cartea samurailor pe care o avea fratele
lui, în care era descris ritualul seppuku. Cei doi îşi încarcă apoi fotografii cu
membrii familiei pe profilul personal şi explică cine sunt personajele. Memoria
pe care ei o păstrează în fotografii este urcată pe platformă şi devine astfel
accesibilă oricui. Chatul impune, în acest caz, o dinamică a utilizatorului în

677
În original: „Verwandte kannte ich nur noch aus Erzählungen und von Fotos, die
früher, als wir im Heim wohnten, in einem Briefumschlag lagen. Sie waren zerknittert.
In den letzten Tagen kurz vor den Sommerferien versuchte ich, jedem Gesicht einen
Namen zuzuordnen. [...] In unserer ersten Wohnung hier in Deutschland hing an der
Wand über dem Sofa ein Bild mit der Familie meiner Mutter darauf [...]. Ich legte
meinen Finger auf das Glas, und der Reihe nach nannte ich ihre Namen. [...] Kein
Gesicht ähnelte dem auf den Bildern”.

257
mediul online, pentru a accesa şi alte surse de informare cu privire la persoana
cu care corespondează, astfel încât poate fi inclus în acele „câmpuri dinamice
compuse din interacţiunea dintre forţe verbale, grafice, bibliografice, ideolo-
gice şi sociale”678. Recurgerea la fotografie şi la un element pe care lectorul
acestui roman nu îl poate vedea (decât prin ochii personajului, care îşi contu-
rează o identitate multimodală prin utilizarea imaginii) pune problema (re)facerii
digitalului în literatură: a pune virtualul, cyberspace-ul în spaţiul bidimensio-
nal, uniplanar al hârtiei poate duce la a omite ceea ce nu poate fi exprimat.
Matricea textuală a conversaţiei „iradiază”, în sensul lui Jerome McGann679,
către alte forme vizuale, care se pierd prin utilizarea „pretextului” unei discuţii
pe Messenger transformate în roman epistolar.
Un alt subiect abordat este modul în care şi-au însuşit limba germană şi
greşelile pe care le făceau la început: „staubsauger”, şi nu „saugstauber”; „fata
morgana” şi nu „vatermord ghana”; „statue” şi nu „statul”. Senhtil continuă
„prelegerea” despre limbă şi explică unele detalii legate de tamil: vocalele sunt
numite „uyir eluttu”, „seelenbuchstaben”, litere ale sufletului; consoanele sunt
„mey eluttu”, „körperbuchstaben”, litere corporale; iar literele cu corp şi suflet
sunt „uyirmey eluttu”: „die konsonant-vokal-verbindungszeichen heißen uyirmey
eluttu: buchstaben mit körper und seele”. Cuvintele, aşadar, au trup şi suflet
pentru Senthil. El a încetat să înveţe limba tamil încă din perioada în care
frecventa grădiniţa, iar singurul cuvânt pe care îl poate scrie şi citi în această
limbă este „amma”, care înseamnă „mamă”. Valmira povesteşte despre sora ei,
Eliona, care a avut nevoie de logoped şi a spus primul cuvânt abia la trei ani.
Va reuşi mai târziu să găsească un limbaj propriu prin intermediul căruia să
comunice cu Eliona, limbă pe care o numeşte „Surroisch”, de la numele lor de
familie („wir begannen in einer Sprache zu sprechen, die nur wir verstanden,
wir nannten sie Surroisch”, p. 150). Despre copilăria lor şi perioada de şcola-
ritate cei doi tineri îşi vor transcrie marţi câte o compunere despre ei ca elevi,
concepută dintr-o perspectivă exterioară. Valmira foloseşte imperfectul şi accen-
tuează latura sociabilă, eforturile de a învăţa gemana şi dificultăţile cu matema-
tica: „Valmira era o elevă prietenoasă şi deschisă. Deşi a venit în clasa noastră
în ultimii ani de şcoală, fără să ştie deloc germană, a înnodat rapid relaţii cu
ceilalţi copii şi, prin acestea, ne-a învăţat fără efort limba”680 (p. 65). Senthil

678
Steven E. Jones, „Second Life, Video Games, and the Social Text”, în PMLA, 124:1
(January 2009), p. 264-272, aici p. 268. În original: „dynamic fields composed of
interacting verbal, graphic, bibliographic, cultural, ideological, and social forces”.
679
Vezi Jerome McGann, Radiant Textuality: Literature after the World Wide Web,
Palgrave MacMillan, New York, 2001.
680
În original: „Valmira war eine freundliche und aufgeschlossene Schülerin. Obwohl
sie im Laufe des letzten Schuljahres ganz ohne Deutschkenntnisse zu uns in die Klasse
kam, knüpfte sie schnell Kontakt zu den anderen Kindern und erlenrte im Umgang mit
ihnen mühelos unsere Sprache”.

258
utilizează timpul prezent şi subliniază aproximativ aceleaşi calităţi pe care, de
fapt, ar fi trebuit să le aibă în viziunea celorlalţi şcolari ori a cadrelor didactice:
„senthil este un student bine-crescut, liniştit şi mereu politicos, s-a integrat fără
dificultăţi în colectivul clasei, sensibil şi serios”681 (p. 66). Personajele orien-
tează apoi discuţia către modul în care fiecare şi-a descoperit sexualitatea.
În ziua de miercuri studenţii relatează despre părinţii lor, despre studiile
făcute de aceştia şi meseriile lor. În cazul Valmirei, tatăl este traducător, a stu-
diat dreptul la Priştina şi a făcut o lucrare de doctorat despre Kanun, dreptul
comun tradiţional, transmis oral. Acesta a luat parte la demonstraţii împotriva
regimului sârb, în faţă la Grand Hotel, iar apoi devine traducător juridic pentru
limbile albaneză şi sârbă. Mama Valmirei şi-a dorit să ajungă neurolog, pentru
că şi tatăl său fusese medic (îşi deschisese un cabinet privat pentru că în spitale
medicii albanezi fuseseră înlocuiţi cu medici sârbi), dar lucrează de treispre-
zece ani ca femeie de serviciu la două cabinete medicale. De partea cealaltă,
părinţii tânărului din Sri Lanka nu au făcut prea multe studii, tatăl lui a fost
singurul care şi-a dorit o carieră (de arhitect), însă ajunge să aibă slujbe
mărunte, în timp ce mama lui este tot femeie de serviciu, de 25 de ani. Senthil
a început să lucreze de la 16 ani, vârstă la care şi Valmira şi-a încheiat stagiul
de practică într-o redacţie de ziar, la care avusese şansa să scrie şi despre
sosirea familiei ei ca refugiaţi. Primul său articol important publicat a fost
despre deschiderea unei cafenele în care veneau albanezi care fuseseră în acelaşi
azil cu ea.
Târziu apare şi explicaţia sau mai bine zis menţionarea titlului care
denumeşte volumul lui Varatharajah. Pornind de la o fotografie pe care a încăr-
cat-o pe site cu o zi în urmă, Senthil relatează câteva aspecte legate de războiul
civil din Sri Lanka, în care bărbaţii erau luaţi prizonieri de forţele armate şi nu
se mai întorceau la familii. Mama lui Senthil consideră faptul că jeepurile
treceau pe lângă casa lor drept un semn pentru pericolul care îl aşteaptă pe soţul
ei el şi hotărăşte să fugă „înainte de creşterea semnelor”:

armata srilankeză a început să aresteze tineri din grupul tamil şi să îi facă să

dispară. venea fără să anunţe. venea prin pereţi. venea zi şi noapte. mama mea
a văzut cum îi ducea într-un jeep pe lângă casă, ea spune că e un semn. ea spune
că el ar trebui să plece înainte ca aceste semne să crească, înainte de creşterea
semnelor. nu mai are timp, nu mai era timp 682 (p. 81).

681
În original: „senthil ist ein wohlerzogener, ruhiger und stets höflicher schüler, er hat
sich ohne schwierigkeiten in die klassengemeinschaft eingefügt. er zeigt sich sehr
verständig und ernsthaft”.
682
În original: „die sri lankische armee begann junge tamilische männer festzunehmen
und verschwinden zu lassen. sie kamen ohne ankündigung. sie kamen durch wände. sie
kamen tag und nacht. meine mutter sah, wie sie in einem jeep an ihrem haus
vorbeifuhren. sie sagt, das sei ein zeichen. sie sagt, bevor diese zeichen zunehmen, vor
der zunahme der zeichen sollte er gehen. er hätte keine zeit mehr. es gab keine zeit”.

259
 Conexiunea la internet a lui Senthil se întrerupe, Valmira îi confirmă că
ultimul mesaj nu a fost trimis şi Senthil mai povesteşte o dată întâmplarea, fără
să mai dea toate detaliile. Valmira continuă relatările despre război şi armată,
menţionând că miliţia a scris pe casa în care a copilărit „Kosovo je Srbija”,
astfel încât fiecare dintre participanţii la dialog marchează modul în care pro-
priile ţări s-au transformat în timpul războiului şi cum le-au fost afectate
familiile.
Tinerii revin apoi la anii de şcoală, în care erau marginalizaţi de către
ceilalţi elevi. Dacă Vlamira fusese mereu arătată cu degetul şi numită „cerşe-
toare împuţită”, „copil murdar de azil”683 (p. 93), fiind nevoită, ca toţi copii de
la azil, să facă ore suplimentare, Senthil a fost numit „copilul omului negru”684
(p. 94), atrâgându-i-se atenţia asupra „mizeriei” de pe chip şi fiind lovit cu
mingi de hârtie şi ambalaje. Bărbatul relatează apoi o oră de desen în care
copiii au avut ca sarcină desenarea şi colorarea unor oameni. În mod natural,
Senthil foloseşte culori mai închise pentru a marca pielea oamenilor, moment
în care educatoarea de la grădiniţă îi arată că trebuie să utilizeze un „roz des-
chis” pentru culoarea pielii:

când la grădiniţă desenam oameni cu piele de culoare închisă, educatoarele ne

luau [...] creionul din mână, luau un creion roz deschis din cutia de creioane şi îl
aşezau între degetele noastre, mâinile lor se strângeau în jurul lor şi ne spuneau
[...] aceste culori se numesc culoarea pielii, ele repetau, noi aici numim aceste
culori drept culoarea pielii şi noi repetam după ele685 (p. 94-95).

Scena face parte din viaţa lui Varatharajah, aşa cum declară într-un
interviu:

Am început să ne desenăm feţele, familiile cu culori maro, iar educatoarele

ne-au luat creioanele din mână şi ne-au spus că asta nu este culoarea pielii şi
ne-au dat un creion de culoarea somonului. Şi cred că în acest exemplu se poate
vedea că nu eram prevăzuţi în acest loc şi că acest loc avea dificultăţi în
a accepta lucrurile cele mai evidente686.

683
Traduceri destul de dure, dar potrivite contextului. În original: „dreckige Bettlerin”,
„schmutziges Asylantenkind”.
684
În original: „einige kinder sagten, wir seien die söhne des schwarzen mannes”.
685
În original: „wenn wir im kindergarten menschen mit dunkler haut malten, nahmen
uns die erzieherinnen [...] den stift aus der hand, und sie nahmen einen hellrosanen aus
der buntstiftdose vor uns und sie legten ihn zwischen unsere finger, und ihre hände
schlossen sich um sie und sie sagten [...] diese farben nenne man hautfarbe, sie
wiederholten es, diese farbe nennen wir hier hautfarbe, und wir sprachen es ihnen
nach”.
686
***, „Senthuran Varatharajah, Die Freiheit, sich selbst zu definieren”, ed. cit.
În original: „Wir hatten damals angefangen unsere Gesichter, unsere Familien mit
braunen Familien zu malen und die Erzieherinnen haben uns den Stift aus der Hand

260
În acest mod, diferenţele culturale sunt nu numai subliniate, ci şi îngroşate de
un sistem de învăţământ care ar trebui să fie democratic. Dar senzaţia de a fi
străin o urmăreşte şi pe Valmira, spaţiul nu este însă cel aşteptat. Ea dezvăluie
senzaţia de dezorientare pe care a trăit-o în Priştina, pentru că oamenii nu se
orientează după nume de străzi acolo, ci după anumite monumente sau puncte
de referinţă, deci cutuma este alta faţă de Germania, cu care ea şi Eliona erau
obişnuite687.
Discriminările trebuie depăşite, treptat, iar atât Senthil, cât şi Valmira
începuseră în Germania să utilizeze mult prea mult telefonul pentru a vorbi cu
puţinii prieteni pe care îi aveau. Legătura dintre ei se stabileşte în plan
emoţional, Valmira anunţând faptul că se va gândi mereu la Senthil, la mama
lui şi la termenul „amma” („mamă”) atunci când va citi „Grammatik”, la tatăl
lui în termenul „Appartement” („appa” însemnând „tată”) dar şi că întreaga lor
discuţie rămâne în sufletul său: „Nu am pierdut niciun cuvânt despre Tine”688
(p. 103).
Ziua de joi aduce o discuţie legată de cunoştinţa comună a celor doi,
Yaosi, dar şi despre fraţii şi surorile pe care le au. Senthil are doi fraţi stabiliţi
în Londra cu care preferă să discute în engleză. Cel mai mic dintre ei realizează
o cercerare doctorală despre genocidul populaţiei vorbitoare de tamil şi făcuse
cu Senthil o călătorie la Istanbul pentru o conferinţă. Senthil vizitase oraşul şi
înainte cu doi ani, însă i se pare neschimbat după acest timp: „pare că există
locuri care nu dispar”689 (p. 124). Dar Valmira nu poate răspunde la fel de
detaliat în legătură cu trecutul ei, pentru că are amintiri fragmentare legate de
viaţa ei dinainte de fugă. Un aspect pe care îl reţine însă este legat de limba în
care este nevoită să înveţe la şcoală: elevii albanezi sunt separaţi de cei sârbi,
iar în toate instituţiile nu se mai vorbeşte şi nu se mai predă decât sârba. În
chestiunea legată de oficializarea unei limbi, Senthil are o altă experienţă: la
mijlocul anilor ‘50, parlamentul din Sri Lanka (numită Ceylon în vremea
respectivă, după ce şi-a câştigat independenţa în 1948 faţă de Marea Britanie)
înlocuieşte engleza cu „singhalesisch” (singaleză), deşi tamil este limba ma-
ternă pentru cel puţin o treime din populaţie.
Discuţia despre război continuă cu amintirea modului în care acesta este
televizat şi „vizionat” la televizor de cei doi după ce pleacă din zonele de

genommen und haben gesagt, das sei keine Hautfarbe und gaben uns einen lachs-
farbenen Stift. Und ich glaube, an diesem Beispiel kann man sehr gut sehen, dass wir
nicht vorgesehen waren an diesem Ort und dass auch der Ort Schwierigkeiten hatte, die
offensichtlichsten Dinge zu akzeptieren”.
687
„In Prishtina gibt es kaum Straßennamen, und wenn es welche gibt, werden sie nicht
verwendet, keiner wird sie nennen [...] sagten unsere Eltern, dass wir uns ketu ne
vendlindjen tone, wie sie sagten, dass wir uns hier in unserem Geburtsland anders als
in Deutschland orientieren würden“ (p. 172).
688
În original: „Ich habe kein Wort über Dich verloren”.
689
În original: „es scheint orte zu geben, die nicht verschwinden”.

261
conflict. Channel 4 dăduse un documentar despre ceea ce se întâmplă în Sri
Lanka (în care conflictul persistă, chiar dacă mocnit), iar Senthil fusese
impresionat de femeile disperate care arătau fotografii cu dispăruţii. Valmira
vede şi ea starea Priştinei la televizor: „Erau primele imagini cu Prishtina pe
care le vedeam de la plecarea noastră, totul părea altfel decât în amintirea
mea”690 (p. 134). Acest mijloc de informare în masă are, aşadar, rolul de a ţine
legătura dintre refugiaţi şi zonele din care provin, însă marchează şi felul
în care conflictele sunt văzute dintr-o perspectivă mai mult exterioară, a tele-
viziunilor internaţionale. Vizualul este înfiorător, dar înseamnă pentru cei doi
amintire. Este şi felul în care tatăl lui Senthil păstrează Jaffna în memoria
copiilor (dar sunt amintiri dureroase pe care le vrea şterse), arătându-le diapo-
zitive cu oraşul natal: „aici, casa noastră, asta este veranda, acesta este unchiul
vostru, toate acestea nu mai există, am pierdut tot ce vedeţi aici”691 (p. 145).
Pentru Valmira, în acelaşi timp, televizorul o învaţă „preţul” fiecărei litere,
preţul fiecărui cuvânt, pentru că prima emisiune germană pe care o urmăreşte
este Glücksrad, Roata norocului: „Jeder Buchstabe habe seinen Preis” (p. 138).
Nu lipsesc însă subiectele filosofice, pentru că cei doi intră într-o dez-
batere legată de alegoria peşterii la Platon, dar şi de limbi şi trădare. Senthil
consideră că limbile sunt destinate de la bun început morţii, iar limbile lor
materne în special (albaneza şi tamil) vor avea parte de moarte, dar de una
corporală:

cred că abia acum încep să înţeleg că limba noastră era sortită morţii de la
început. cred că abia acum încep să înţeleg că moartea era, este şi va fi până la
capăt condiţia potenţialităţii şi a realităţii limbii noastre. nu am fi venit în ţara şi
în limba asta, nu aş fi ajuns la scrierea asta, dacă moartea nu ne-ar fi aşteptat, în
jaffna, în priştina; tu ştii ce înseamnă asta, ai fost acolo mai mult ca mine. îţi arăt
fotografii şi vorbesc despre ele, ca şi când aş fi deja mort. [...] ştiam că limba
noastră maternă însemna moarte, şi părinţii mei au povestit asta [...]. ştiam că
moartea este corporală692 (p. 151).

690
În original: „Es waren die ersten Bilder von Prishtina, die ich seit unserer Flucht
gesehen habe, alles sah anders aus als in meiner Erinnerung”.
691
În original: „hier, unser haus, das ist die veranda, das ist euer onkel, das alle gibt es
nicht mehr, das alles haben wir verloren”.
692
În original: „ich glaube, erst jetzt beginne ich zu verstehen, dass von anfang an der
tod unserer sprache vorausging. ich glaube, erst jetzt beginne ich zu verstehen, dass er
die bedingung der möglichkeit und wirklichkeit unseres sprechens war, ist und bleiben
wird, bis zum ende. wir wären nichts in dieses land und nicht in diese sprache und ich
vielleicht auch nicht in diese schrift gekommen, wenn er uns nicht erwartet hätte, in
jaffna, in prishtina; du weißt, was das heißt, du warst auch dort, länger als ich. ich zeige
dir fotos und ich spreche über sie, als ob ich schon gestorben wäre. [...]. ich wusste,
dass unsere muttersprache den tod bedeuteten, auch meine eltern haben es erzählt [...].
ich wusste, dass der tod körperlich war”.

262
 Valmira rămâne în sfera conflictului kosovaro-sârb şi continuă ideea
morţii prin limbaj: tatăl ei consideră că cine pronunţă „Kosovo” în loc de
„Kosova” îi trădează limba maternă şi repetă revendicările sârbilor asupra
zonei693. Totul trebuie ghicit pentru ea printre rânduri sau printre semne 694
(p. 153), dar Senthil avertizează că oamenii se trădează în acest fel, aducând
în discuţie un episod legat de confruntarea dintre limba maternă şi cea străină.
Aflat în vizită la o familie care vorbea tamil, Senthil vorbeşte numai în ger-
mană, este atenţionat să utilizeze tamil, mai ales că discuţia era una religioasă,
iar familia respectivă consideră că el reprezintă generaţia copiilor care în-
seamnă sfârşitul acestei limbi, vorbesc sfârşitul, ei sunt răzbunarea, ei poartă
vina. Generaţia părinţilor este aşadar ultima care mai păstrează limba tamil, în
timp ce tinerii îşi trădează moştenirea şi aduc moartea idiomului, nemaiutili-
zându-l. Dar Senthil arată că în felul acesta, al poliglosiei, în familia sa sunt
cucerite, de fapt mai multe continente: el deţine Europa pentru că utilizează
germana, fratele său mai mare „deţine” America de Nord pentru că vorbeşte
engleza, iar fratele mai mic a cucerit Asia, pentru că este singurul care vorbeşte
tamil (deşi nici el nu scrie sau nu citeşte în această limbă)695. Fiecare limbă este
astfel o armă şi o armată prin care teritoriul este cucerit.
În acelaşi context, fiecare enumeră câteva dificultăţi produse de originea
lor străină şi de recunoaşterea acesteia în Germania. Spre exemplu, fratele cel
mai mare al lui Senthil a lucrat în domeniul telemarketingului, în care clienţii
apelaţi îi închideau telefonul în momentul în care el îşi rostea numele real. Prin
urmare, a fost sfătuit să aleagă un nume fals pentru ca apelatul să nu întrerupă
conversaţia. Senthil însuşi a avut probleme: i s-a repetat că dacă îşi doreşte
o carieră în Germania, trebuie să îşi schimbe numele, iar în timpul studiilor
universitare i s-a reproşat că a copiat, pentru că niciun student străin nu poate
vorbi sau scrie atât de bine, pentru străini este acceptată doar forma de
„gebrochenes deutsch”: „nur gebrochenes deutsch wird uns zugestanden”
(p. 191). Tânărul conchide că întreaga lor identitate, cu tot trecutul migrant, se
află în numele şi pe pielea lor696. O situaţie similară este trăită şi de Valmira,
care este lăudată în momentul în care cei din jur află că este de origine străină.
Dar imediat survine şi întrebarea legată de momentul întoarcerii acasă, care
pentru kosovară nu există, pentru că nu este un student aflat într-un schimb de
experienţă, aşa cum mulţi din jurul ei presupun. Mai mult, în timpul comple-
tării unor formulare, sora ei a bifat ca limbă maternă atât germana, cât şi alba-

693
„Mein Vater sagt, ich würde unsere Sprache verraten“ (p. 153).
694
În original: „Wir müssen uns zwischen den Zeilen und Zeichen erraten”.
695
În original: „mein älterer bruder besaß nordamerika, ich europa und unser jüngerer
asien“ (p. 186); „mein älterer bruder besaß nordamerika und die englische sprache, ich
europa und die deutsche, mein jüngerer asien und die tamilische; von uns ist er der
einzige, der tamil fließend spricht, aber auch er kann weder lesen noch schreiben. wir
wuchsen dreisprachig auf“ (p. 187).
696
„[E]s liegt an unseren namen. es liegt an meiner haut” (p. 191).

263
neza, ceea ce l-a revoltat pe profesorul care a asistat-o, care a tăiat germana şi
a încercat să explice unicitatea şi întâietatea limbii materne: aşa cum există
o singură mamă, există o singură limbă maternă. Practic, numele migranţilor
sunt mereu mai puternice decât ceea ce ei vor spune, iar analogiile care se pot
stabili între aceste mici întâmplări sunt recunoscute de amândoi, pentru că
repetă sintagme precum „du kennst”, „du wirst es wissen”. Poate tocmai pentru
că nu se cunosc personal şi nu se vor cunoaşte îi face să recurgă la aparente
destăinuiri, să continue mereu flowul anecdoticului: „Ne putem vorbi numai de
la această distanţă”697 (p. 120). Crearea unei legături emoţionale pornind chiar
de la utilizarea tehnologiei (până la urmă, prin interfaţa oferită de Facebook,
cuvintele dobândesc un chip), lipsa unei experienţe empirice a comunicării,
a interacţionării sunt similare fenomenului pe care Hidenori Tomita îl descrie
ca fiind „intimate stranger” – relaţie la distanţă, comunicare mobilă, totuşi
intimă prin dezvăluiri698. Tomita vorbeşte totuşi de relaţii anonime, le putem
considera aşa pe cele din social network dacă acceptăm faptul că oricine poate
crea un profil – real sau nu.
Ziua de vineri aduce o dereglare a fluxului de mesaje care vin de la
Senthil. Noaptea, Valmira îl roagă să îi povestească despre tatăl lui. Senthil
începe relatarea de şase ori – fiecare povestire are informaţii în plus sau în
minus faţă de anterioara. Amintirile sale însă îl fac să pună pe masă din nou
întrebări legate de o memorie lingvistică şi culturală: „când uităm o limbă,
pierdem şi uităm şi ce am experimentat în limba respectivă? Am experimentat
ceva în ea? putem să pierdem şi ceea ce nu deţinem?”699 (p. 209). Reme-
morarea se încheie cu o frază biblică, legată de început şi sfârşit, de coincidenţa
celor două, de fapt legată de naşterea generaţiei sale şi moartea unei limbi,
mascată de ritualul botezului (Senthil este botezat ca martor al lui Iehova):
„ich bin das alpha und das omega, der anfang und das ende”.
A o lua de la început pare că se află în centrul discuţiei din această zi,
pentru că fiecare trebuie să spună „ce s-ar fi întâmplat dacă...”: ce s-ar fi
întâmplat dacă părinţii lui Senthil ar fi reuşit să se stabilească în Canada, unde
voiau iniţial, ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii Valmirei nu ar fi reuşit să fugă
din Kosovo. Valmira este mult mai provocatoare în discuţie, mărturisind că şi-a
căutat propriul nume pe Facebook şi că a găsit alte două femei cu acelaşi nume
ca al său, care locuiesc în Kosovo. Cu un an înainte, căutarea a dat mai multe
rezultate, în sensul în care mai apărea un profil printre imaginile căruia erau
postate şi trei fotografii de-ale Valmirei, ceea ce putea crea confuzie. Se pune

697
În original: „Wir können nur aus dieser Entfernung zueinander sprechen”.
698
Hidenori Tomita, „Keitai and the Intimate Stranger”, în Mizuko Ito, Daisuke Okabe,
Misa Matsuda (eds.), Personal, Portable, Pedestrian: Mobile Phones in Japanese Life,
The MIT Press, Cambridge, 2005, p. 183-204.
699
În original: „wenn wir eine sprache vergessen, verlieren und vergessen wir auch das,
was wir in ihr erfahren haben? Haben wir etwas in ihr erfahren? können wir etwas
verlieren, das wir nicht besitzen”.

264
astfel problema furtului de identitate în mediul virtual, care este foarte greu de
urmărit, coroborat, verificat. Dacă utilizatorul acelui profil a primit mesaje care
îi erau destinate adevăratei Valmira? Dacă Senthil i-ar fi scris în urmă cu un an
şi persoana respectivă, nu Valmira i-ar fi răspuns? Relativizarea şi interogarea
social media nu este, până la urmă, o glumă, pentru că manipularea în mediul
online „câştigă” din ce în ce mai multe victime.
Gândul la ţările natale le reaminteşte faptul că sunt în străinătate şi că la
un moment dat sperau (dacă nu ei, generaţia părinţilor) să se reîntoarcă după ce
conflictele s-ar fi aplanat. Când Valmira i-a spus mamei sale că va petrece un
semestru în străinătate, aceasta i-a replicat că deja se află în „străinătate”, că nu
este nevoie să plece din nou. Mama Valmirei spera că se va întoarce în Priştina,
iar când vorbeşte cu rudele foloseşte sintagme ca „la noi în Kosovo”, „la noi în
Priştina”, „la noi acasă” („bei uns im Kosovo, bei uns in Prishtina, bei uns zu
Hause”, p. 225). E un acasă în care Valmira vorbeşte aceeaşi limbă de acum
douăzeci de ani. Albanezii îşi spun „shqiptar”, derivat de la „shqitoj”, care
înseamnă să te exprimi inteligibil. Însă limba maternă a Valmirei se destramă
pe zi ce trece. Şi părinţii lui Senthil sperau că se vor întoarce după ce băiatul
termină şcoala, apoi facultatea, apoi după ce se căsătoreşte, astfel încât acest
termen al regăsirii căminului se tot prelungeşte la infinit, la fel cum senzaţia lor
este că războiul nu se mai termină. Senthil crede totuşi că familia sa era con-
ştientă de la început că nu va mai avea unde să se întoarcă:

părinţii mei au crezut multă vreme că o să ne întoarcem cândva înapoi la jaffna.

mai târziu au spus după ce terminaţi voi şcoala, mai apoi, după ce terminaţi
facultatea, vom merge. Dar războiul nu s-a terminat... [...] dar ei au rămas,
ei rămân şi vor rămâne, până la final. iar eu cred că ei ştiau asta de la bun
început700 (p. 226).

Personajele nu mai au decât două ore la dispoziţie până la plecarea

Valmirei în Priştina, îşi povestesc călătoriile în ţările de provenienţă – pentru
a se întoarce, de fapt, la începuturile lor. Paragrafele Valmirei încep mereu cu
„wir kommen”, ale lui Senthil cu „wir gehen”, iar ultimul lui mesaj, ce se
încheie cu aceeaşi sintagmă „wir gehen” pare că este transmis mult prea târziu,
cu 16 minute după ce autobuzul Valmirei pleacă din oraş. Plecarea aceasta
simbolizează, pe de o parte, călătoria spre trecut pentru a-l recupera. Pe de altă
parte, forma de plural arată împărtăşirea aceluiaşi destin al refugiaţilor – poate
fi, la fel ca în cazul tatălui lui Senthil, o plecare „înainte de creşterea sem-
nelor”, înainte ca ei să facă pasul de a se cunoaşte în „realitate”.

700
În original: „meine eltern haben lange geglaubt, dass wir irgendwann wieder zurück
nach jaffna gehen werden. später sagten sie, nachdem ihr die schule abgeschlossen, und
noch später, nachdem ihr euer studium beendet habt, werden wir gehen. der krieg aber
endete nicht. [...] aber sie blieben, sie bleiben und sie werden geblieben sein, bis zum
ende. und ich glaube, sie wussten es von anfang an”.

265
 Spaţiul online devine, prin urmare, cel în care foştii refugiaţi sau migranţi
se refugiază din nou: Facebook pare a continua şi amplifica o legătură a
experienţelor personale etalate pe Messenger. Este o interfaţă care le pune
vieţile în oglindă, le „ecranizează”, iar prezenţa pe platforma de comunicare
(semnalată prin bulina verde) contribuie la un dialog instantaneu, în care recep-
torul pare aproape obligat să răspundă, nu mai are la dispoziţie mult timp de
gândire pentru a-şi elabora răspunsurile: „Odată cu internetul ne confruntăm cu
paradoxul scrierii fără «différance», al unei scrieri care este aproape la fel de
spontană ca vorbirea”701. În acelaşi timp însă este un schimb de replici cvasi-
diaristice care nu pare întotdeauna verosimil: personajele lasă imediat garda
jos, încearcă să găsească puncte de legătură, îşi fac destăinuiri legate de
familie, copilărie, aspecte pe care, mărturiseşte autorul, le-a trăit el însuşi, dar
a căutat limbajul propice ficţionalizării. Am urmărit, pe parcursul acestui
subcapitol, care sunt subiectele dialogului (şi, implicit, ale romanului), iar acum
ne vom raporta şi la forma acestuia, care pare uneori artificială, nerespectând
până la capăt spontaneitatea şi neglijenţa specifică mediului social virtual. Nu
vom intra, totuşi, în detaliu în cazul teoriilor legate de producerea literaturii
în era web 2.0, căci ele ar merita un amplu studiu separat.
Nu există un fir narativ consistent în acest roman, ci o structură dialo-
gată. Dialogul curge dintr-o replică în alta, pentru că fiecare amintire a unuia
dintre participanţi declanşează memoria celuilalt, care are o experienţă similară
sau are ceva de completat. Este posibil ca o slabă interacţionare socială să fie
cea care aruncă individul în mediul online. În acelaşi timp, este remarcabil şi,
într-un fel, în trend, ca marile subiecte să ajungă să fie dezbătute şi disputate în
social media; graniţele dintre sfera publică şi cea privată să se estompeze.
Toate numerele sunt scrise în litere, iar scrierea într-o formă literară
alternează uneori cu scrierea cu minusculă la începutul frazei (mai ales la
Senthil). Totodată, „transcrierea” romanului nu se limitează la reproducerea
conversaţiei, pentru că există titluri de seminare, cursuri sau cărţi scrise în
italice în roman, ceea ce nu se poate realiza într-o conversaţie online pe
Facebook. Editarea pe care o suferă aşadar discuţia este inegală, pentru că
rămâne, cum am menţionat, scrierea cu minusculă. Limbajul nu este deloc
greoi, Varatharajah nu îşi pune personajele să epateze cu germana pe care
o stăpânesc, dar nici nu intră în slanguri, în elemente argotice ale tinerilor,
astfel încât romanul îşi atinge până la urmă scopul unei lecturi uşoare, punând
totuşi probleme de actualitate.
De asemenea, textul se poate deschide spre perspective psihologice şi
sociologice, pentru că „web 2.0” sau „web of the people” presupune ca

701
Philippe Lejeune, „Diaries on the Internet: a Year of Reading”, în J.D. Popkin and
J. Rak (eds.), On Diary, University of Hawaii Press, Honolulu, p. 299-316, aici p. 301.
În original: „With the Internet we face the paradox of writing without «différance»,
writing that is almost as instantaneous as speech”.

266
„personajele” să îşi poată crea o mini-comunitate online; e o comunitate vir-
tuală cu dublu sens – se coagulează în mediul online, iar refugiaţii din diferite
provincii alcătuiesc în acest fel o comunitate ipotetică, îi leagă experienţele
comune (la nivel micro). Postarea de fotografii expune utilizatorul, care trebuie
să fie atent la modul în care îşi „manageriază” informaţiile personale în spaţiul
public. Cât de protejat rămâne acesta, atunci? Riscurile de acest gen sunt
contracarate, din păcate, de această nevoie de a suplini realul prin dimensiunea
virtuală. Facebook este, într-adevăr, o formă de social network: este reţeaua
care creează legături între actorii şi utilizatorii văzuţi ca noduri. Mesageria
instant, opţiunea de a accesa platforma şi de pe telefon, când te afli în mişcare,
te pune în contact aproape în permanenţă. Trebuie decelat atunci între identitate
şi identitate socială, în care predomină şi sentimentul de apartenenţă: Senthil
şi Valmira sunt refugiaţi din cauze politice şi etnice, ei nu mai vorbesc limba
maternă (tamil ori albaneză), numele însă îi împiedică să fie consideraţi
germani, iar cunoştinţa lor comună le demonstrează că identităţile lor pot fi
verificate într-o anume măsură, deşi contentul acestor platforme este generat de
comportamentul predilect al utilizatorului, este făcut să pară că răspunde
nevoilor sale.
Modul în care este construit romanul accentuează faptul că secolul
al XXI-lea este centrat pe discurs, şi nu pe eveniment, dar, în acelaşi timp,
transmite şi ideea unei tehnologizări a vieţii, a relaţiilor interpersonale, a virtua-
lului care înlocuieşte trăitul. Este adevărat că online-ul „conectează” indivizii,
însă în ce manieră este el autentic? Se pune aici şi problema conceptului de
„încredere” în social web, care poate remodela realitatea socială, până la urmă.
Suntem, într-adevăr, în ficţiune, însă ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă
cele două personaje ar fi stabilit să se întâlnească, iar cel puţin una dintre ele
s-ar fi dovedit că nu este cine a declarat? În acelaşi timp, nu trebuie să uităm
faptul că nu utilizatorul este clientul Facebook, el este marfa, resursa pe care
platformele de socializare sau webul o folosesc pentru clienţii care sunt compa-
niile ce îşi fac publicitate pe aceste site-uri. Faptul că Facebook poate sugera
„prieteni” ţine, pe de o parte, de posibilele interese comune pe care utilizatorii
le manifestă pe această platformă, însă, pe de altă parte, serveşte şi intereselor
companiei de a-ţi da impresia că social media re-leagă indivizi, că îţi dă
posibilitatea de a-ţi alege „prietenii”: utilizatorul doar răspunde sugestiilor
Facebook, nu face singur o alegere – Facebookul este, aşadar, „naşul lor”, este
cel care ştie mai bine ca ei că fac parte din aceeaşi „tagmă”. În sfera aceleiaşi
discuţii despre alegeri şi impuneri ale Facebook este necesar să invocăm eseul
lui Thomas Harris, How Technology Hijacks People’s Minds – from a
Magician and Google’s Design Ethicist, în care fostul angajat Google
argumentează faptul că toate platformele de social media exploatează de fapt
vulnerabilităţi ale utilizatorilor pentru a deservi intereselor companiilor care
cumpără publicitate:

267
 Facebook utilizează sugestii automate precum a face oamenii să eticheteze alte
persoane, creând mai multe externalizări sociale şi întreruperi. [...] Dar în ceea
ce priveşte necesitatea de a te conforma social, companiile de tehnologie
manipulează acum frecvenţa cu care o experimentăm. [...] la fel ca Facebook,
LinkedIn exploatează o asimetrie în percepţie. Când primeşti o invitaţie de la
cineva pentru a te conecta, îţi imaginezi că persoana respectivă face o «alegere
conştientă» de a te invita, când în realitate este foarte posibil ca ea să fi răspuns
în mod inconştient listei LinkedIn de contacte sugerate. Cu alte cuvinte,
LinkedIn transformă «impulsul tău inconştient» (de a «adăuga» o persoană)
într-o nouă obligaţie socială pe care milioane de oameni se simt nevoiţi să
o răsplătească. Toate acestea în timp ce ei profită de timpul pe care oamenii
îl petrec făcând aceste lucruri702.

Nevoia de a îşi expune povestea este satisfăcută prin acest pretext al

„persoanelor sugerate”, iar la un moment dat legătura care se formează între
Senthil şi Valmira devine inexplicabilă chiar şi pentru ei, căci tânăra mărtu-
riseşte: „Nu ştiu de ce îţi scriu“703 (p. 49). Lipsa contactului personal şi
anonimitatea pe care o acordă online-ul produce un efect al dezinhibiţiei, care
îi face pe utilizatori să fie mai deschişi în mediul virtual decât în realitate;
John Suler detaliază dimensiunile psihologice ale fenomenului şi modul în
care dispariţia unor graniţe fizice aduce în scenă o subiectivitate exhibată în
cyberspace:

Corpul fizic şi cele cinci simţuri ale sale nu mai joacă un rol crucial, precum
în relaţiile face-to-face. Nu este întotdeauna clar ceea ce alţii ştiu sau nu ştiu
despre mine. Senzaţia unei linearităţi trecut-prezent-viitor devine mai obscură,
pe măsură ce ne mişcăm înainte şi înapoi printr-o comunicare sincronă şi
asincronă. Drept consecinţă, această stare alterată a conştiinţei în cyberspace are
tendinţa de a schimba sau de a destabiliza limitele sinelui. Distincţia dintre
eu-interioritate şi celălalt-exterioritate nu mai este atât de clară. Persoana trece
la ceea ce teoria psihanalitică numeşte «procesul gândirii primare», în care
graniţele dintre sine şi reprezentările celuilalt devin mai difuze, iar gândirea
devine mai subiectivă şi centrată pe componenta emoţională704.

702
Thomas Harris, How Technology Hijacks People’s Minds – from a Magician and
Google’s Design Ethicist, disponibil online la http://www.tristanharris.com/essays/,
accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
703
În original: „Ich weiß nicht, warum ich Dir schreibe”.
704
John Suler, „The Online Disinhibition Effect”, în CyberPsychology and Behavior, 7,
2004, p. 321-326, disponibil online la http://www.truecenterpublishing.com/psycyber/
disinhibit.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019. În original: „The physical
body and its five senses no longer play as crucial a role as in face-to-face relationships.
What others know or don't know about me is not always clear. The feeling of a linear
past, present, and future becomes more obscure as we move back and forth through

268
 Cyberspace-ul le permite însă nu doar să comunice cu alţi indivizi, ci şi
să îşi viziteze locurile natale: Valmira foloseşte Google Maps pentru a vedea
cum arată în prezent Priştina, pentru a se refamiliariza cu oraşul şi pentru a
intui transformările produse de război. Prin faptul că influenţează şi modul în
care cele două personaje se comportă în „realitatea” lor (kosovara vizitează
oraşul după un traseu alcătuit de Senthil, la îndemnul acestuia), prin influ-
enţarea de către virtual a realului, se configurează un continuum între real şi
virtual, pentru că ei nici nu fac parte din acei „digital natives” care renunţă la
realitate, spre deosebire de personaje de-ale lui Haruki Murakami sau Ryū
Murakami, unde virtualul devine singura realitate.
„Titulatura” de „roman-Facebook” este potrivită pentru indicarea platfor-
mei utilizate, însă textul lui Senthuran Varatharajah nu trebuie înţeles ca un
roman Facebook desprins de pe wallul unui utilizator (cum, spre exemplu,
există un roman Facebook despre evenimentele de pe Maidan din Ucraina),
ci ca un roman epistolar scris la patru mâini, „desfăşurat” pe chat (a fost numit
şi „neue Heimat chat room”). Totodată, deşi apelează la text messaging, nu este
un derivat al „keitai novel”, „keitai shosetsu” sau „cell phone novel”, romane
scrise folosind mesageria telefonului (sms-uri), care are o limită de caractere (la
primul roman de acest gen publicat în 2003 în Japonia – Deep Love – mesajul
conţine de regulă între 70 şi 100 de cuvinte, întotdeauna sub 200).
Media şi online-ul, prin urmare, conturează o identitate virtuală, difuză,
care este potrivită pentru scopul lui Varatharajah de a exprima refugiul dorit
de personajele sale către libertate. Identitatea etnică pentru Varatharajah nu este
atât de relevantă ca denumire, iar coincidenţele dintre propria biografie şi cea
a personajului Senthil sunt la fel de întâmplătoare, dar grăitoare, precum
similitudinile dintre Senthil şi Valmira: „El nu se întreabă dacă este mai întâi
german sau tamil din Sri Lanka, el nu se defineşte în funcţie de un anume grup
etnic sau de o anumită naţionalitate. Pentru el, exilul părinţilor înseamnă
libertatea de a se defini altfel” – iar în acelaşi interviu Varatharajah declară:
„Aceasta este libertatea pe care mi-o revendic: să pot spune că nu am nevoie de
asta. Suntem spaţiile goale pentru care nu se poate da o definiţie. Şi acest gol
este libertatea noastră”705. Prin urmare, Varatharajah nu accentuează neapărat

synchronous and asynchronous communication. As a result, this altered state of

consciousness in cyberspace tends to shift or destabilize self-boundary. The distinction
between inner-me and outer-other is not as clear. The person shifts to what psycho-
analytic theory calls «primary process thinking» in which boundaries between self and
other representations become more diffuse, and thinking becomes more subjective and
emotion-centered”.
705
***, „Senthuran Varatharajah, Die Freiheit, sich selbst zu definieren”, ed. cit. În
original: „Er hadert nicht mit der Frage, ob er in erster Linie Deutscher oder Tamile aus
Sri Lanka sei, er definiert sich nicht über eine bestimmte Volksgruppe oder
Nationalität. Für ihn bedeutet die Flucht der Eltern die Freiheit, sich ganz anders zu
definieren”; „Das ist die Freiheit, die ich gerne für mich beanspruchen möchte, sagen

269
aceste două tipologii specifice de migranţi din cele două culturi pe care le
alege: ne putem întreba, până la urmă, de ce al doilea personaj, cel feminin,
provine din Kosovo? De ce Priştina? De ce „Valmira”, care înseamnă „noul
val”? Nu naţionalitatea sau etnia definesc individul, ci libertatea pe care
o dobândeşte prin migraţie. Libertatea pe care şi-o arogă, aşa cum spune
Varatharajah, de a nu avea nevoie de sintagme prin care să se definească –
libertatea de a reprezenta un spaţiu liber, un spaţiu gol pe care nu îl poţi defini.
Sintagma-cheie a Valmirei („wir kommen”) presupune o ancorare într-un
punct de plecare aflat în trecut: plecăm de undeva spre o ţintă. Originea
europeană a personajului face ca propria ei cultură să nu fie atât de exotică
pentru societatea germană care o primeşte. Provenienţa kosovară este însă cea
mai „contemporană” cu războiul civil din Sri Lanka pe care îl trăiesc deopo-
trivă Varatharajah şi Senthil Vasuthevan. Locuitorul din Sri Lanka este, în
fond, de o străinătate extremă faţă de cultura germană, iar personajul masculin
nu visează la reîntoarcerea în locurile natale, tocmai de aceea el reprezintă
ipostaza migrantului care este dispus să construiască ceva în viitor: „wir
gehen”. Ajuns în Germania înaintea Valmirei, Senthil este cel dispus să îşi
schimbe istoria personală, să schimbe propriul univers prin intergrare: esenţial
este episodul convertirii religioase a tânărului (chiar dacă este vorba de o
comunitate religioasă ce nu reprezintă o majoritate în cultura germană, dar
presupune lăsarea hinduismului în trecut şi în spaţiul natal). În schimb, Valmira
se poate întoarce după război acasă, poate renunţa la integrare: lipsa unui
răspuns la mesajele lui Senthil pot marca şi o renunţare la el, la cel care, chiar
pentru şapte zile, i-a fost ancoră în această lume, care poate i-a explicat, prin
toate prelegerile filosofice, raţiunea de a fi. Ea vine şi pleacă, Valmira nu se
poate dezlipi de origine, pentru că Valmira e Priştina; el doar vine, pentru că
nu mai are unde se întoarce, el doar bântuie, se plimbă, se află mereu în mers,
într-o dinamică – pentru el, „the world is not enough”, cum aminteşte de filmul
din seria James Bond.
Acest „wir” („noi”) al refugiaţilor – fie că provin din Kosovo sau Sri
Lanka sau de oriunde altundeva (dispersarea geografică este anulată de online,
la fel cum migraţia aduce oamenii într-un alt stat) – se ipostaziază în cele două
variante de migranţi în general, iar textul lui Senthuran Varatharajah pare că
oferă o metaforă completă a două linii caracterologice definitorii pentru lumea
contemporană: Valmira este cea care nu fuge de origine, cea vrea să îşi păstreze
în ontologic esenţa, originea, trecutul; Senthil este omul care îşi doreşte
libertatea (şi de trecut) prin a spune că nu se poate defini, prin a se imagina
ca o filă albă, dezbărată de convenţii.
Varatharajah rezumă, într-un roman aflat la final de „listă Chamisso”,
cele două abordări ale migraţiei, unite de limba germană care devine „mijloc”

zu können, ich benötige das nicht. Wir sind die Leerstelle, für die es keinen Ausdruck
gibt. Und diese Leerstelle ist unsere Freiheit”.

270
în cel mai plin sens al cuvântului. Germana este instrumentul pe care perso-
najele Senthil şi Valmira îl folosesc pentru a comunica, este limba statului care
îi primeşte, dar este în acelaşi timp şi o limbă de mijloc, este străină pentru
amândoi, este neutră, se află la jumătatea distanţei între cele două „străinătăţi”
pe care ei le reprezintă unul pentru celălalt. Autorul reuşeşte astfel să defi-
nească, în ficţional, diferenţa dintre migraţie temporară şi definitivă, dar nu
numai. El transpune în literatură şi distincţia semnalată la începutul studiului
nostru, când aminteam de W. Petersen şi migraţia conservatoare (ce include şi
încercarea de a reconstitui căminul în noul teritoriu) şi cea inovatoare (realizată
cu scopul de a trăi o experienţă nouă). Autorul din Sri Lanka reuşeşte să
concretizeze în aceste fiinţe de hârtie ceea ce în întreaga dezbatere legată de
imigranţi nu se spune direct: Ce poate ţara gazdă să accepte unui imigrant şi
ce poate accepta imigrantul de la societatea-gazdă? Până unde mergem cu
„integrarea”? Lăsând deoparte un oarecare politically correctness, în cazul de
faţă, acceptabil este cel care vrea să construiască un viitor alături de germani,
nu să construiască ceva similar cu ce avea acasă (a remodela structura societală
în care ajungi pe matricea căminului are şi o componentă a atitudinii cuceri-
toare), punând trecutul pe primul plan.
Migraţia pendulează, prin urmare, între „wir kommen” şi „wir gehen”,
iar mişcarea marchează, de fapt, efemeritatea şi eterna peregrinare a indivi-
dului, figurate, în romanul lui Varatharajah, de propoziţia pe care Valmira
o citeşte plimbându-se prin New York: „we will be ephemeral”, „wir werden
flüchtig sein”, termenul de „efemer” fiind foarte similar în germană cu cel de
„refugiat”: „Flüchtling”.

271
272
 În epoca postfactualului, a post-adevărului, naraţiunea devine principalul
element (de) analizat – aşa cum are loc întoarcerea la poveste în literatură;
fenomenele sunt paralele, ele sunt, până la urmă, versiuni ale realului –
evenimenţial, respectiv discursiv. Dacă termenul „post-truth” a fost desemnat
de Oxford Dictionary drept cuvântul anului 2016, aportul pe care literatura
îl are în cunoaştere se vede exact în acest moment, în care putem examina
evenimentele sociale ale prezentului prin intermediul discursului literar. Pe
lângă faptul că putem fi la curent cu diferite fenomene din presa audio-vizuală,
urmărind aşadar ştiri/buletine informative, literatura este mediul viu prin care
putem lua contact cu ele. Dacă filosofia poate nu ţine pasul, având o abordare
mult mai laborioasă, axată pe analiza critică, literatura se produce aproape
concomitent cu evenimentele: acesta este contribuţia literaturii la a înţelege
societatea contemporană.
Ce fel de literatură „rezistă” mai bine? Cea care presupune un primat
al esteticului, nu este ancorată în cotidian şi atrage ruperea (dar temporară) de
realitate? Ori cea care se raportează în mod transparent la evenimentele
contemporane? Se poate reproşa ultimelor texte faptul că sunt circumstanţiale –
dar înlănţuirea lor poate postfaţa istoria, în timp ce prima variantă de scrieri,
aparent atemporală, contribuie până la urmă la conturarea unui univers paralel
ce poate nu are conexiuni cu desfăşurarea reală.
Dar să revedem câteva dintre principalele idei cu care am operat în
această lucrare, fundamentată pe abordarea unei literaturi ca instrument de
analiză sociologică şi culturală. Am urmărit, pe parcursul primului capitol,
modul în care identitatea colectivă instabilă (chiar şi în cazul Germaniei),
fragmentată de războaie, globalizare, migraţie, duce şi la eroziunea coordo-
natelor individuale. Confiniile devin fluide, identităţile – poroase. Naţionalul şi
localul îşi pierd din vizibilitate – ceea ce duce la deteritorializare, prin urmare
la înţelegerea Heimatului din alte perspective decât cele exclusiv spaţiale. Din
punct de vedere cultural, cartografierea nu trebuie să analizeze intersecţii
pe axa majoritar-minoritar, ci structuri reticulare în care nodurile marchează
transgresări şi deschideri, multiplicităţi bricolate.
Mutaţia spaţială survenită prin migraţie aduce schimbări lingvistice şi
identitare, dar migrantul este tocmai cel care realizează superpozările. Nu mai

273
avem de a face cu „writing the narration of a nation”, pentru că multiple culturi
sunt aduse în prim-plan. Astfel literatura devine şi o expresie a experienţei
personale, nu numai a uneia colective, efect şi al fenomenelor sociale şi
politice. Germania nu a ajuns în stadiul în care, la fel ca SUA sau Canada, să
mizeze pe diversitate ca forţă. Dar iată cum literatura de limbă germană
cuprinde, prin aceşti autori migranţi pe care i-am avut în vedere, culturi cât se
poate de distincte, pentru că sunt reprezentate atât ţări europene (Italia, Spania,
Polonia, Cehia, Slovacia, Albania, România, Ungaria, Serbia, Bosnia, Croaţia,
Grecia), cât şi extra-europene, de la Statele Unite ale Americii, la Orientul
Apropiat sau Mijlociu (Siria, Irak, Iran, Turcia), până la cel îndepărtat (Japonia,
Mongolia, China, Sri Lanka).
La nivel teoretic, am urmărit, în cel de-al doilea capitol, perspectivele
prin care sunt comentate produsele literare ale imigranţilor în spaţiul germa-
nofon în ultimii 40 de ani. Ca în orice altă micro-sferă , domeniul nu este deloc
unitar, însă am încercat să trasăm câteva direcţii noţionale. Ne-am limitat, în
ansamblu, la premiul Adelbert-von-Chamisso, distincţie pentru care prevalează
mutaţia culturală. Dacă începuturile literare ale scriitorilor cu background
migrant se coagulează sub forma unei Gastarbeiterliteratur deseori pline de
afectare, evoluţia firească este descrisă de mai flexibilele Migrations- sau
Migrantenliteratur, în care experienţele evocate se pulverizează spre toate
zonele societale. Importantă, până în această perioadă, este aşa-numitul Turkish
Turn, care marchează, la nivel cultural, prezenţa masivă a autorilor de origine
turcă. Turnura estică este imprimată de două extinderi realizate în special
în anii ‘90: către zonele ex-comuniste şi către ceea ce a fost intitulată drept
„iugo-sferă”. Anii 2000 instaurează o nouă Weltliteratur, înţeleasă, din punctul
nostru de vedere, ca difuzare a unor subiecte globale în interiorul literaturii de
limbă germană. Este modul în care se atenţionează asupra faptului că nu mai
este cazul să avem în canon texte „tari” care vorbesc despre o naţiune forte,
unitară, ci despre teme actuale, contemporane.
Care sunt însă autorii care pun sub semnul întrebării miezul canonului
literar german? Primul autor selectat este un autentic reprezentant al Gast-
arbeiterilor, italianul Franco Biondi, caz în care ne-am axat deocamdată pe
proza scurtă şi pe câteva poeme ale sale, studiul trebuind completat cu analiza
aprofundată a romanului Die Unversöhnlichen. Im Labyrinth der Herkunft. Aşa
cum am precizat şi pe parcursul studiului, Biondi este unul din primii care
sprijină conturarea unei literaturi scrise de Gastarbeiteri, indiferent că vorbim
despre opere în italiană sau germană. Mai mult, fondând PoLiKunst Verein, ele
contribuie la iniţierea unei platforme literare destinate schimbului intercultural.
Având în vedere că aspectele biografice tratate de Biondi se regăsesc şi în alte
scrieri ale autorilor de provenienţă italiană, am considerat oportun să inserăm şi
completări ori paralele cu acestea (şi ne referim aici la textele lui Gino Carmine
Chiellino). Autorul rămâne consecvent politicii duse în cadrul PoLiKunst
Verein, unde pledează pentru un multiculturalism egalitar, pentru primatul

274
exprimării libere într-o societate deschisă. În acest sens, textele sale prezintă
devenirea unor personaje care pendulează iniţial între două spaţii, limbi şi
identităţi, dar care însă se vor scufunda în nedefinit, catalogările identitare
nefiind utile – sunt simple fotografii ale „dublei străinătăţi”. Primul val, prima
generaţie şi literatura Gastarbeiterilor au preponderent valoare sociologică, de
documentare a vieţii imigranţilor în spaţiul german, în timp ce de o valoare
literară sau de o conştiinţă estetică propriu-zisă putem vorbi mai degrabă
începând cu a doua generaţie.
Din ceea ce a fost consacrat drept Turkish Turn, am ales autori din
generaţii distincte. Pe de o parte, am apelat la Emine Sevgi Özdamar, pentru
care zona lingvistică se subordonează unei dimensiuni corporale. În cazul
acesteia, identitatea poate fi văzută ca un palimpsest, pentru că personajul
descoperă diferite trepte sau straturi ale propriei culturi ori moşteniri. Totodată,
apare o interiorizare a misterului la personajul din Mutterzunge: profesorul Ibni
îi dă posibilitatea de a dobândi o perspectivă externă asupra propriei culturi, pe
care să o interiorizeze. În mod paradoxal, naratoarea din ciclul de povestiri
Mutterzunge are nevoie să meargă într-un loc străin pentru a-şi găsi rădăcinile,
trebuie să se îndrăgostească de străinul Ibni şi de limba bunicului ei. Am putea
spune că la Özdamar nu putem vorbi despre pierderea Heimatului, ci de
o identitate (re)câştigată tocmai prin migraţie, care aduce vindecarea limba-
jului interior.
Cel de-al doilea autor, Feridun Zaimoglu, s-a remarcat ca fiind „tânărul
rebel” care nu acceptă vreo autoritate literară, el denunţă cu vehemenţă inega-
lităţile sociale (spre deosebire de Gastarbeiteri, care preferau o prezentare
amară) şi se situează împotriva unor segregări de natură literară ori etnică,
declarându-se explicit împotriva unor catalogări precum Gastarbeiterliteratur
sau literatură migrantă, pe de o parte, dar şi împotriva unei apropieri de
literatura pop. Scrierile sale în limba germană atrag atenţia asupra problemelor
sociale cu care se confruntă minoritatea turcă de pe teritoriul Germaniei, deşi
contactele dintre cele două culturi trec printr-o lungă istorie. El porneşte de la
imixtiunile între germană şi turcă în rândul imigranţilor şi ajunge la inclu-
derea anumitor elemente ale subculturii Kanak în limbajul tinerilor, generând
o adevărată mişcare socială performativă îndreptată împotriva unei hegemonii
a ierarhizărilor. Textele sale s-au dovedit a fi cele mai dificile datorită slangului
utilizat, care ar avea nevoie, uneori, de un dicţionar propriu, asemenea dialec-
telor germane. Jocurile lingvistice din provocatorul volum Kanak Sprak (1995)
arată, spre deosebire de alte scrieri ale autorilor de origine turcă (precum Emine
Sevgi Özdamar), o detaşare de chestiunea „rădăcinilor” pierdute: parodierea
stereotipurilor etnice şi a opoziţiei Orient/Occident marchează intenţia de a
depăşi o serie de markere culturale care, în opinia autorului, nu fac altceva
decât să marginalizeze comunităţile. Subcapitolul ce îl are în centru pe Zaimoglu
urmăreşte, aşadar, conturarea identităţii unui Kanak şi poziţia scriitorului în
dezbaterea referitoare la redimensionarea literaturii de limbă germană.

275
 Sfera culturală rusească este prezentă, în studiul nostru, prin doi autori:
Wladimir Kaminer şi Vladimir Vertlib. Primul scriitor amintit stă mărturie
pentru „scăpările” pe care premiul Chamisso le-a avut de-a lungul timpului,
în sensul în care distincţia nu a fost acordată întotdeauna unor autori care
au confirmat sau au avut o activitate consistentă. Kaminer se numără printre
cei mai prolifici şi mai bine vânduţi autori de pe piaţa de carte germană,
asumându-şi cultura de provenienţă şi transformând-o în ţintă a ironiilor. Dar
Germania face subiectul aceluiaşi spectacol bizar, pentru că rusul nu se fereşte
să celebreze multiculturalitatea germană, într-o aventură din Rodina rusească în
Heimatul german. Celălalt scriitor de origine rusă, Vladimir Vertlib, se orien-
tează către o pledoarie a interstiţiului identitar, dublat de originea iudaică.
Spaţiul românesc nu putea lipsi din panorama noastră, în care am urmărit
drumul lui Cătălin Dorian Florescu spre scriitorul elveţian care îşi doreşte cu
ardoare aprobarea şi recunoaşterea criticii de limbă germană. Deşi textele sale
au fost cele mai accesibile, fiind traduse în limba română, aserţiunile lui legate
de posibile încadrări sunt numeroase şi neunitare. Deşi refuză interpretările
biografice aplicate textelor sale, Florescu este un scriitor care le oferă cititorilor
şi o lectură antrenantă, însă, din punctul nostru de vedere, este mereu o poveste
care porneşte de la un nucleu real (Vremea minunilor, Drumul scurt spre casă,
Zaira, Der Man, der das Glück bringt). Totodată, el este mai degrabă tributar
instituţiilor canonului literar, acceptând încadrările făcute de diverse reviste
literare sau includerile în enciclopedii/compendii. Florescu se dovedeşte a fi,
totuşi, exemplul cel mai potrivit de „profesionalizare” a scriiturii, în sensul
înţelegerii actului de creaţie ca cercetare.
Pentru spaţiul bulgar, reprezentativ este Ilija Trojanow, s-a consacrat
printr-o metabiografie a lui Richard Burton, în care identităţile şi măştile sunt
nivelate. „Declaraţia de dragoste” pe care Trojanow o face limbii germane şi
globalismul scrierilor sale probează faptul că migraţia nu mai este un fenomen
periferic, ci o adevărată paradigmă a societăţii contemporane.
Zona central-est europeană este dublată, cum am menţionat anterior, de
instalarea unei „iugo-sfere” în literatura germană. Autorii proveniţi din fosta
Iugoslavie redimendionează o „literatură a ruinelor” în care este figurat războiul,
însă dintr-o perspectivă căreia îi lipsesc patetismul şi eroismul. Autori precum
Dragica Rajčić, Saša Stanišić, Nicol Ljubić ori Martin Kordić abordează
conflictul – când din perspectiva refugiatului, când din cea a copilului impli-
cat – într-o manieră ce arată imposibilitatea de a reabilita istoria, dar salvarea
prin păstrarea ei în memorie şi, mai ales, în discurs (ceea ce face, în fond,
literatura).
Sistarea premiului Chamisso în 2017 ne-a îndreptat atenţia către ultimii
autori promovaţi de fundaţia Bosch. Irakianul Abbas Khider este cel care
orientează lectorul nu numai asupra cotidianului german (minat de dificultăţi
birocratice pentru un refugiat), ci şi asupra zonei arabe. În această manieră,
lectorul este introdus în universul dictatorial care a născut atâtea probleme de-a

276
lungul timpului, într-o încercare de a oferi, de fapt, motivaţiile migraţiei. Deşi
primeşte doar Förderpreis, Senthuran Varatharajah este, din punctul nostru de
vedere, cea mai bună alegere în a încheia lista Chamisso. După o perioadă în
care premiul a fost blamat sau apreciat pentru existenţă, anunţul conform căruia
distincţia şi-a atins scopul a re-trezit dezbaterile. Dinamica acestora s-a extins
către problematica migraţiei în general, fiind transpusă de Varatharajah, în
întregul ei, prin vocea personajelor Valmira şi Senthil, dar şi adusă la zi,
pentru că autorul experimentează cu romanul structurat precum o discuţie pe
Facebook. Istoriile personale sunt aici ancorate în mediul virtual care devine el
însuşi spaţiu al refugierii, spre o nevoie de comunicare ce nu este suplinită de
realitate.
Indiferent cum numim textele invocate, „Migrantenliteratur“, care este
un „toter Kadaver“, aşa cum o descrie Feridun Zaimoglu706, sau dacă vorbim
astăzi despre o „neue Weltliteratur“, eşecul de a găsi o terminologie potrivită
este consecinţa bogăţiei şi a diversităţii acestei literaturi, în care uneori palierul
estetic trece pe un plan secund. Identitatea personală, dar şi construcţia cano-
nului sunt constructe discursive, procesuale, un fapt ce caracterizează post-
modernnitatea707. Dar emergenţa unei astfel de literaturi exofonice reprezintă
modul în care spaţiul de limbă germană (dar nu numai acesta) este influenţat
de globalizare – spectre tematice din alte culturi pătrund, într-o configuraţie
reticulară, în fiecare corpus al literaturilor naţionale şi le pot transforma, astfel,
în variante postmoderne ale unei Weltliteratur. Literatura migrantă de limbă
germană (aşa cum am numit-o şi am utilizat-o pe parcursul acestui studiu)
constituie de fapt cel mai consistent portret de grup existent pe piaţa de carte
din acest spaţiu. Ea probează faptul că centrul de greutate al literaturii con-
temporane se mută de pe experienţele comune ale core society pe cele ale
marginaliilor, deoarece şi spaţiul cultural în general este infuzat de aceste
fenomene.
Poate că încercarea de catalogare a autorilor pare a presupune o viziune
reducţionistă, poate am părut inconsecvenţi în propriul demers. Dar ne-a inte-
resat modul de a cartografia o zonă liminară a literaturii, căci autorii de care
am amintit sunt plasabili în spaţii interstiţiale. Adoptarea limbii germane ca
limbă a scrisului presupune orientarea pragmatică spre cultura aferentă, dar,
cultural vorbind, trebuie să vorbim de o multiplicitate a centrilor. Nu vrem să
facem diferenţieri de genul cercurilor concentrice, în care core culture şi core
literature sunt reprezentate tot de modelul tradiţional al scriitorilor de o

706
Vezi Feridun Zaimoglu, Julia Abel, „Migrationsliteratur ist ein toter Kadaver“. Ein
Gespräch, în Heinz Ludwig Arnold (Hg.), Literatur und Migration (Sonderband text +
kritik), München, 2006, p. 159-166, aici p. 162.
707
Douglas Kellner, „Popular culture and the construction”, ed. cit., p. 144: „[In] the
postmodern culture, the subject has disintegrated into a flux of euphoric intensities,
fragmented and disconnected”.

277
anumită etnie care scriu în limba populaţiei majoritare dintr-un stat. Nici de
o multistratificare nu este vorba, pentru că ierarhizarea este inclusă şi aici. Am
spune că este mai degrabă o difuzie, o dinamică de atomi, de noduri culturale
ale majoritarului, ale germanului, alăturate de migranţi, interconectate, aflate
pe acelaşi nivel.
Existenţa acestui premiu poate entuziasma cercetătorii, însă la o analiză
atentă a spaţiului critic german şi a opiniilor cu privire la această distincţie
şi cu privire la motivaţiile politice ale acestuia, tabloul nu mai este atât de
promiţător. Scepticismul revine odată cu sistarea premiului (anunţată în 2016,
după ce studiul nostru îşi trasase deja câteva direcţii), însă putem considera
că „decesul” are loc în cel mai adecvat mod, în sensul semnalării romanului
lui Senthuran Varatharajah, în care accentul cade pe modalitatea discursivă
a lumii.
Aşadar, de la a cerceta manifestările literaturii migrante din spaţiul
german, studiul nostru a „migrat”, la rândul său, către istoria unui premiu
literar, pentru a analiza criteriile şi succesul (sau, dimpotrivă, eşecul) unei
distincţii acordate, după unele voci, şi din motive politice (chiar dacă ne
referim la anumite politici culturale). Probabil, cea mai mare dificultate şi, în
acelaşi timp, provocare, a fost de a ţine pasul cu actualitatea aflată în continuă
schimbare. Practic, cu sistarea premiului şi cu ultimii autori (anunţaţi în
primăvara acestui an) se poate argumenta maleabilitatea acestor scriitori pe
care spaţiul nu îi defineşte în mod absolut, dar îi influenţează; la fel cum
naţiunea este o colecţie de individualităţi, individul este o colecţie de expe-
rienţe, o eterogenitate, un nedefinit. Instrumentul lingvistic devine limba
străină, care realizează conexiunile culturale.
Folosind majoritatea textelor-suport în original, am recurs la traducerea
proprie în limba română a unor fragmente, însă lucrarea noastră nu are
pretenţia de a realiza traduceri literare demne de a fi publicate, însă consideră
că poate oferi cititorului român un insight în cazul acestui fenomen. Astfel,
scopul acestui studiu nu este cel de a consacra variante în limba română ale
textelor citate, ci de a familiariza cititorul care nu are la îndemână instrumentul
limbii germane. De asemenea, am preferat, de cele mai multe ori, să păstrăm şi
textul original, german (ori englez, în cazul unor consideraţii critice sau
teoretice), pentru ca un receptor experimentat cu aceste idiomuri să poată
recurge la varianta primă, nemediată. Aparent lipsit de interes pentru cultura ori
literatura română, studiul atinge, totuşi, şi ideea maleabilităţii canonului literar
românesc, prin abordarea autorilor de origine română care şi-au ales germana
pentru a scrie (limbă străină, iniţial, devenită ulterior limbă a literaturii, pentru
Cătălin Dorian Florescu sau Aglaja Veteranyi), dar şi a celor care s-au mani-
festat într-o germană acumulată deja în cadrul familiei, pe teritoriu românesc
(cum este cazul lui Claudiu M. Florian, al Danei Ranga sau al lui Carmen
Francesca Banciu).

278
 Literatura migranţilor aduce o întoarcere la poveste, la naraţiune şi
narativ, fenomen literar care, de fapt, este simptomatic societăţii actuale a
postfactualului, care caută mereu variante ale adevărului. Poveşti individuale
care spun propriul adevăr sunt frecvente în această literatură şi, probabil, vor fi
exploatate sau supralicitate în cazul literaturii produse de ultimul val al
refugiaţilor, de după 2014. S-a vehiculat deja, poate chiar ironic, noţiunea de
literatură a refugiaţilor (Flüchtlingsliteratur). Având în vedere dezbaterile la
nivel internaţional legate de cauzele acestui val (posibila implicare a Rusiei,
pericolul terorist, nevoia Germaniei de forţă de muncă), textele care vor fi
scrise (să aşteptăm poate 10 ani pentru coagularea lor?) vor deveni versiuni ale
experienţelor, vor povesti despre războaiele din zonele de conflict, despre
drumul către Europa, despre zonele de graniţă sau taberele de refugiaţi, despre
respingere sau despre istorii de succes, despre oameni providenţiali. Migraţia
este, până la urmă, răspunsul la problemele politice şi militare din anumite
zone, dar literatura este răspunsul de gradul al doilea.
Literatura pe care am studiat-o nu este o literatură adiacentă sau un
fenomen adiacent, ci, din ce în ce mai mult, o expresie tot mai prezentă în zilele
noastre. Este tot o formă a discursului despre istorie, personală sau colectivă,
mai mult sau mai puţin realistă. Pentru existenţa unor elemente care coagulează
mai multe discursuri personale, care le pot încadra într-un tipar – deşi termenul
nu este cel mai potrivit – este relevantă acuzaţia adusă lui Feridun Zaimoglu de
plagiat faţă de textul lui Emine Sevgi Özdamar, a cărei „cercetare” a dezvăluit
faptul că cele două poveşti se bazează pe fapte reale povestite de două femei
care au locuit în aceeaşi tabără de refugiaţi, astfel încât era normal ca expe-
rienţele comune să dea naştere unor discursuri similare. Incidentul arată, în
fond, şi încercarea scriitorilor de a nu ficţionaliza, de a nu remodela povestea.
Migraţia şi tentaţia scriitorilor de a se integra în mediul german le atestă hotă-
rârea: „Dacă nu poţi duce «povara» acestei duble apartenenţe, vei defila mereu
dinaintea celor cu care convieţuieşti de când te-ai născut cu mina resentimen-
tară a victimei de serviciu, a dezrădăcinatului captiv în indispoziţii de secol XIX.
Dacă două patrii îţi sunt prea mult, rişti să nu te mai identifici deplin cu nici
una”708.
Toate aceste variaţiuni ale literaturii de limbă germană aduc diferite
poveşti cu care probabil cititorul german nu s-ar fi confruntat la prima mână –
inserarea iugo-sferei sau a iugo-nostalgiei, a istoriilor despre comunismul
est-european, despre războaiele din Irak, Siria, războaiele civile din Sri Lanka
etc. puteau fi citite poate în traducere sau scrise de autori care nu au avut o
legătură directă cu evenimentele. Este modul în care poate şi Germania se
redescoperă şi descoperă efectele unei globalizări la nivel cultural autentic,

708
Andrei Pleşu, „Câte patrii are omul?”, articol din Dilema veche, nr. 703, 10-16 au-
gust 2017, disponibil online la http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cite-
patrii-are-omul, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.

279
lăsând la o parte elementele de pop culture sau pe cele underground.
Globalizarea şi migraţia transformă de fapt orice literatură naţională într-una
care poate deveni trans-naţională, care face auzite istorii din orice colţ al lumii
– în felul acesta este o difuzie a caracterului naţional într-unul universal.
În acest fel circulă, prin urmare, în studiul nostru, ideea unei Weltliteratur –
o literatură care permite accesul pieţei germane, nemediat prin traduceri, la
culturi şi moşteniri diferite, care pot infuza întreaga cultură.
Acesta este rolul literaturii migrante: de a da posibilitatea de a înţelege
fenomenele actuale, de a asculta vocile diversităţii, dacă eşti dispus să nu refuzi
posibilul marginal ori existenţa unei cercetări în domenii mai puţin axiologice
sau frecventabile literar. Constituie încă o temă provocatoare, iar poate mai
productiv este faptul de a pune întrebări decât a da răspunsuri, care pot sau nu
să fie valide. Acest lucru se întâmplă în cazul romanului lui Senthuran
Varatharajah, Vor der Zunahme der Zeichen, care defineşte, de fapt, şi imi-
granţii din ultimul val. Autorul oferă o metaforă completă a două abordări ale
migrantului, definitorii pentru lumea contemporană: pe de o parte, încercarea
de a construi un viitor în societatea-gazdă, iar, pe de altă parte, permanenta
privire peste umăr, în trecut, însoţită de tentativa de întoarcere în spaţiul natal.
Homo migrans este, într-un fel, fiecare dintre noi: cine are puterea de a
construi, orientat către viitor, cine este blocat într-un trecut, într-o tradiţie?
Împreună cu literatura migrantă realizăm de fapt o călătorie în jurul lumii, din
Italia, până în Mongolia, apoi SUA şi Sri Lanka – şi înapoi în Europa. Cum am
fi putut să o facem altfel, dacă nu prin literatură? Posibila distanţă faţă de
fenomenele contemporane ne poate afecta înţelegerea lor, dar discursul despre
evenimenţial ne apropie de acesta. În perioada fake news, este nevoie de lite-
ratura fără mize politice ori tendenţiozitate, care să ne arate „semnele” lumii
în care trăim.
O analiză, în încheiere, a propriului demers, dezvăluie mai ales limitele
acestuia. Accesul direct la textele selectate, prin consultarea variantelor din
limba germană (pentru că există prea puţine traduceri în română ale acestor
autori) constituie, simultan, un punct forte, dar şi unul slab, pentru că aruncăm
o privire exterioară asupra acestei limbi devenită pentru noi doar Fremd-
sprache. În acest sens, contactul cu operele şi poziţiile noastre faţă de acestea
nu vor fi decât greu confirmate, şi acest lucru doar de către cunoscători mai
buni ai germanei. De asemenea, în conturarea cadrului teoretic, ne-am limitat la
sursele germanofone, făcând doar rare referiri la literaturile postcoloniale de
limbă engleză sau franceză. Am ales această cale, pe de o parte, pentru că
studiile postcoloniale sunt destul de supralicitate deja şi o panoramare a
acestora ar fi neîndreptăţit subiectul lor atât de vast, iar pe de altă parte,
deoarece am urmărit dezvoltarea intrinsecă a domeniului în cadrul literaturii
de limbă germană. În egală măsură, cum studiul nostru se vrea axat pe litera-
tură, ne asumăm limitele în ceea ce priveşte o analiză aplicată a infuzărilor
lingvistice prezente în aceste texte, domeniu care ar necesita o analiză mult mai

280
aplicată şi o cercetare mai amplă care să cuprindă întreg arealul lingvistic de
provenienţă al autorilor, pentru o privire comparatistă.Totodată, ne lipseşte
o componentă didactică, în sensul în care, tocmai pentru analiza redimensio-
nării canonului literar de limbă germană, important este felul în care autorii de
origine străină sunt incluşi în programele şcolare ori universitare. Realitatea din
spaţiul germanofon este încă divizată în acest sens, între a trata astfel de texte
în interiorul literaturii contemporane sau separat, ca literatură migrantă ori
interculturală.
Lucrarea noastră este tributară, până la urmă, acestei liste de autori pe
care premiul Adelbert-von-Chamisso o conturează. Portretul de grup este el
însuşi problematic, pentru că nu toţi autorii migranţi valoroşi sunt incluşi aici –
ne referim, spre exemplu, la Wladimir Kaminer, căruia nu i s-a decernat
această distincţie. În acelaşi timp, am observat că nu întotdeauna se justifică
promovarea unor scriitori ca făcând parte din acest desant, pentru că mutaţia
lingvistică (ce apărea drept criteriu al premiului) nu este prezentă în cazul
tuturor. Prin urmare, am încercat să arătăm inconsistenţele acestui micro-canon
– care se augmentează dacă privim dintr-o perspectivă mai largă. A pune punct
premiului nu înseamnă a încheia fenomenul, pentru că ultimii autori demon-
strează de fapt inserţia acestei literaturi migrante în cea contemporană –
înseamnă a încheia o etapă, dar nu un fenomen. Povestea continuă...
„Înainte de creşterea semnelor” (Vor der Zunahme der Zeichen), înainte
de literaturizarea fenomenului refugiaţilor din 2014, lista Chamisso pune punct
şi este înglobată panoramic în studiul nostru – o încercare de a defini şi de
„a defini altfel”, cum este esenţial pentru Senhtil, personajul lui Senthuran
Varatharajah, al cărui roman probează faptul că „the world is not enough”
pentru a cuprinde esenţialul. „Şi, adeseori, tocmai despre lucrurile esenţiale
nu se mai poate spune nimic”709.

709
Herta Müller, Regele se-nclină şi ucide, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 13.

281
282
 Figura 1 - Fluxurile de migraţie în şi din Germania710

710
Date despre numărul, originea şi „temporizarea” migraţiei germane pot fi iden-
tificate în următorul grafic, disponibil online la http://www.spiegel.de/wirtschaft/
soziales/bild-1051994-894722.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019, în Stefan
Kaiser, „Armutsmigration: Wie Wirtschaftsflüchtlinge Deutschland geprägt haben”, în
Der Spiegel, 13.09.2015, disponibil online la http://www.spiegel.de/wirtschaft/soziales/
fluechtlinge-wie-migranten-deutschland-gepraegt-haben-a-1051994.html, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.

283
 Figura 2 - Populaţie de origine străină în Germania711

711
Vezi ***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund. Ergebnisse des Mikrozensus,
Fachserie 1 Reihe 2.2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, p. 17,
disponibil online la https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/
MigrationIntegration/Migrationshintergrund2010220147004.pdf?__blob=publicationFile,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

284
 Figura 3 - Populaţia Elveţiei după criteriul migraţiei în 2013712

712
Vezi ***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund, Bundesamt für Statistik,
disponibil online la http://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/de/index/themen/01/07/blank/
key/04.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

285
Figura 4 - Repartiţia premianţilor Chamisso în funcţie de achiziţia limbii
germane (DaF vs DaM/DaZ)

286
Figura 5 - Spaţiile etno-culturale reprezentate de scriitori (a)

287
Figura 6 - Spaţiile etno-culturale reprezentate de scriitori (b) –cu
includerea Bosniei, a Serbiei şi a Croaţiei în zona fostei Iugoslavii

288
 Figura 7 - Limbile utilizate de autorii Chamisso

Figura 8 - Momentul decernării premiului Adelbert-von-Chamisso în

evoluţia autorilor

289
 Figura 9 - Evoluţia autorilor*

*exceptând decese imediate şi premianţii 2016-2017

290
 Fiind rezultatul unui demers doctoral, câteva aspecte sunt de menţionat
la finalul acestui volum. Nu aş fi finalizat cercetarea în sfera literaturii migrante
fără ajutorul oferit de cadrele didactice care, într-un fel sau altul, mi-au adus
sugestii, corecturi, îndrumări. Gratitudinea mea se îndreaptă în special către
doamna prof. univ. dr. Adriana Babeţi, care a avut curajul şi încrederea să
pornim împreună pe acest drum şi a alcătuit o echipă excepţională de referenţi
– conf. univ. dr. Laura Cheie, conf. univ. dr. Oana Fotache-Dubălaru, prof.
univ. dr. Ruxandra Cesereanu – ale căror remarci au fost modelatoare pentru
varianta actuală. Încurajările şi observaţiile membrilor din comisia de îndru-
mare au catalizat, în fond, publicarea volumului: conf. univ. dr. Dumitru
Tucan, lect. univ. dr. Alexandru Budac, conf. univ. dr. Gabriela Glăvan.

Trebuie să accentuez că, pe parcursul studiului, centrul de greutate nu

a căzut pe traducerea operelor în limba română, ci tocmai pe evidenţierea
limbajului utilizat de scriitorii migranţi, astfel încât, mai ales în ceea ce priveşte
textele poetice, am preferat să nici nu recurg la traduceri aproximative, pentru
a lăsa imixtiunile de limbaj să îşi devoaleze irizaţiile.

Totodată, în ultimii cinci ani, activitatea ştiinţifică a gravitat în jurul

acestui subiect, astfel încât, inevitabil, a fost „livrat” sub diferite forme în
contextul conferinţelor la care am participat, câteva fiind menţionate şi în
notele de subsol. Voi enumera, aşadar, articolele publicate ori comunicările pe
care acest volum se bazează:

Baliţa, Bogdan; Rogobete Roxana, „«Migrants Migration» Literature?

German and Italian Perspectives”, comunicare susţinută la al XVII-lea Simpo-
zion „Tinerii şi Cercetarea Multidisciplinară” (ISYPMR 2015), Timişoara,
12-13 noiembrie 2015, publicată în Lucrările celui de al XVII-lea Simpozion
„Tinerii şi cercetarea multidisciplinară”/ Proceedings of the XVIIth Symposium
„Young People and Multidisciplinary Research”, Editura Politehnica, Timişoara,
2015, p. 213-219.
Baliţa, Bogdan; Rogobete Roxana, The Inside and the Outside of Utopia.
About the City, comunicare susţinută la ACED 18, The 18th Annual
Conference of the English Department, University of Bucharest, Bucureşti, 2-4
iunie 2016.

291
 Rogobete, Roxana, „«Multifarious» Games”, comunicare susţinută la
conferinţa Globalization, Intercultural Dialogue and national Identity,
5th Edition (GIDNI 5), Tîrgu Mureş, 25-26 mai 2018, publicată în Iulian
Boldea, Cornel Sigmirean (ed.), Mediating Globalization: Identities in
Dialogue, section: Literature (The Proceedings of the International Conference
Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity, 5th edition),
Arhipelag XXI Press, Tîrgu-Mureş, p. 474-479, disponibil online la https://old.
upm.ro/gidni/GIDNI-05/Lit/Lit%2005%2062.pdf, accesat ultima dată la 15 fe-
bruarie 2019.
Rogobete, Roxana, „Franco Biondi and the photographs of «double
estrangement»”, comunicare susţinută la conferinţa Literature, Discourse and
Multicultural Dialogue, 4th Edition, Tîrgu-Mureş, 8-9 decembrie 2016, publi-
cată în Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (ed.), Multicultural Representations.
Literature and Discourse as Forms of Dialogue, Arhipelag XXI Press, Târgu
Mureş, 2016, p. 358-363.
Rogobete, Roxana, „Gibt es noch eine deutschsprachige Migrations-
literatur?”, comunicare susţinută la Netzwerke und Transferprozesse. VII.
Internationale Germanistentagung, secţiunea coordonată de IKGS München,
Oradea, 8-9 septembrie 2016, publicată în Andrea Bánffi-Benedek; Gizella
Boszák; Szabolcs, János; Ágota, Nagy (Hrsg.), Netwerke und Transferprozesse.
Studien aus dem Bereich der Germanistik. Beiträge der VII. Internationalen
Germanistentagung an der Christlichen Universität Partium, Oradea, 8.–9.
September 2016 (Großwardeiner Beiträge zur Germanistik, 14), Praesens
Verlag, Wien, 2018, p. 137-144.
Rogobete, Roxana, „Matthias Nawrat: A Perspective on History”, în
Iulian Boldea (ed.), Literature, Discourses and the Power of Multicultural
Dialogue, section: Literature, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureş, 2017,
p. 805-809, disponibil online la https://old.upm.ro/ldmd/LDMD-05/Lit/Lit%
2005%20B2.pdf, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
Rogobete, Roxana, „Meeresstille – un roman al istoriei”, în Analele
Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Ştiinţe Filologice, nr. 55/2017,
Editura Universităţii de Vest, Timişoara, p. 113-120.
Rogobete, Roxana, „Schreiben zwischen den Kulturen”, comunicare
susţinută la The International Scientific Conference Literature, Discourse and
Multicultural Dialogue, 3nd Edition, Tîrgu-Mureş, 3-4 decembrie 2015, publi-
cată în LDMD 3, Literature, Discourse as a Form of Multiculturalism in
Literature and Communication, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureş, România,
2015, p. 1045-1053.
Rogobete, Roxana, „Scriitori de origine română în spaţiul germanofon
(C.D. Florescu, A. Veteranyi, D. Ranga, C.M. Florian)”, comunicare susţinută
la Colocviul Internaţional Comunicare şi cultură în Romània europeană, ediţia
a VI-a, Timişoara, 16-17 iunie 2017, publicată în Quaestiones Romanicae
VI. 1. Canon cultural. Canon literar. Canon lingvistic, Lucrările Colocviului

292
Internaţional Comunicare şi cultură în Romània europeană (ediţia a VI-a /
16-17 iunie 2017), „Jozsef Attila” Tudomanyi Egyetem Kiádo, Szeged,
p. 257-266.
Rogobete, Roxana, „Sprachreise, ars combinatoria între geografii
personale”, comunicare susţinută la Colocviul interuniversitar WI-TI, „Celălalt.
Identitate culturală naţională şi/sau europeană în secolul XXI”, Viena, 15-17
mai 2014, publicată în Petrea Lindenbauer, Florin Oprescu, Camil Petrescu,
Dumitru Tucan (coord.), Identităţi şi alterităţi socio-istorice în Uniunea
Europeană. Studii de caz din România şi Austria, Editura Universităţii de Vest
din Timişoara, Timişoara, 2017, p. 145-164.
Rogobete, Roxana, „The European Union Prize: A Short History”,
comunicare susţinută la Conferinţa internaţională CCI 5 (section: Literature),
Tîrgu-Mureş, 20-21 octombrie 2018, publicată în Iulian Boldea, Cornel
Sigmirean, Dumitru-Mircea Buda (eds.), The Challenges of Communication.
Contexts and Strategies in the World of Globalism (section: Literature),
Arhipelag XXI Press, Tîrgu-Mureş, 2018, p. 220-225, disponibil online la
https://old.upm.ro/cci/CCI-05/Lit/Lit%2005%2033.pdf, accesat ultima dată la
15 februarie 2019.
Rogobete, Roxana, „The-De-Materialization of the Frontier: From
Physical Geography to Identitary and Linguistic Geography”, comunicare
susţinută la conferinţa Globalization, Intercultural Dialogue and national
Identity, 3rd Edition, Tîrgu-Mureş, 19-20 mai 2016, publicată în Iulian Boldea
(coord.), GIDNI 3:Globalization and National Identity. Studies on the
Strategies of Intercultural Dialogue, Literature Section, Arhipelag XXI Press,
Târgu Mureş, 2016, p. 1561-1572.
Rogobete, Roxana, Concrete Cotten, comunicare susţinută la conferinţa
British and American Studies, 19-20 mai 2017, Timişoara, publicată în British
and American Studies, vol. XXIV, Timişoara, Editura Diacritic, 2018, p. 163– 168.
Rogobete, Roxana, Fals ghid de călătorie: o aventură din Rodina în
Heimat, comunicare susţinută la conferinţa anuală a Asociaţiei de Literatură
Generală şi Comparată din România, Bucureşti, 15-16 iulie 2016.
Rogobete, Roxana, Feridun Zaimoglu: împotriva unei Gastarbeiter-
literatur, spre o valorizare post-naţională a literaturii, comunicare susţinută la
Conferinţa Internaţională „Cercetarea avansată şi dialogul multidisciplinar în
mileniul al treilea”, Szeged 26-27 noiembrie 2015.
Rogobete, Roxana, Identitate şi transfer în literatura migrantă de limbă
germană, comunicare susţinută la conferinţa anuală a Asociaţiei de Literatură
Generală şi Comparată din România, Timişoara, 9-10 iulie 2015, publicată în
Adriana Babeţi, Dumitru Tucan, Gabriela Glăvan, Radu Pavel Gheo (coord.),
Cartografii literare: regional, naţiona, european, global, Editura Universităţii
de Vest, Timişoara, 2016, p. 97-109.
Rogobete, Roxana, Literary Prizes in English and German Speaking
Areas, comunicare susţinută la al XVIII-lea Simpozion „Tinerii şi Cercetarea

293
Multidisciplinară” (ISYPMR), Timişoara, 12-13 noiembrie 2016, publicată în
Lucrările celui de al XVII-lea Simpozion „Tinerii şi cercetarea multidisci-
plinară”/ Proceedings of the XVIIth Symposium „Young people and
multidisciplinary research”, Editura Politehnica, Timişoara, 2016, p. 321-326.
Rogobete, Roxana, Naufragiu către şi dinspre „buricul pământului”,
comunicare susţinută la Colocviul Internaţional Comunicare şi cultură în
România europeană, ediţia a VII-a, Timişoara, 15-16 iunie 2018, în curs de
publicare în volumul Quaestiones Romanicae VII, la „Jozsef Attila”
Tudomanyi Egyetem Kiádo, Szeged.
Rogobete, Roxana, O nouă Trümmerliteratur de limbă germană?,
comunicare susţinută la conferinţa anuală a Asociaţiei de Literatură Generală
şi Comparată din România, Cluj-Napoca, 13-16 iulie 2017.
Rogobete, Roxana, Romanul-Facebook: literatura şi noile mijloace
digitale, comunicare susţinută la Colocviul „G.I. Tohăneanu”, 14 septembrie
2018, Timişoara (în curs de publicare).
Rogobete, Roxana, Sprache und Identitätsbildung in der Migrations-
literatur, comunicare susţinută la the 14th International Conference „Language,
Literature and Cultural Policies” – Mapping and Re-Mapping Identities:
Dillemas and Choices, Craiova, 22-23 octombrie 2015,.
Rogobete, Roxana, The Borders of Identity, comunicare susţinută la cea
de-a 18-a Conferinţă Internaţională de Istorie Conceptuală, Multi-, Inter-,
Pluri-: Languages, Cultures and Identities in Complex Societies, Timişoara,
15-18 septembrie 2015.

294
 A. Bibliografie primară

Banciu, Carmen Francesca, Berlin ist mein Paris, Ullstein Verlag, München, 2002.
Bichsel, Peter, „San Salvador”, în Werner Bellmann (Hg.), Klassische deutsche
Kurzgeschichte, Philipp Reclam jun. Verlag, Stuttgart, 2003, p. 271–272.
Biondi, Franco, Abschied der zerschellten Jahre. Novelle, aus der Reihe Südwind-
Literatur, Herausgegeben von Rafik Schami, Gino Chiellino, Jusuf Naoum und
Franco Biondi, Neuer Malik Verlag, Kiel, 1984.
Biondi, Franco, Die Unversöhnlichen, Heliopolis, Tübingen, 1991.
Biondi, Franco, Kostas’ stille Jahre, Pro Business, Berlin, 2012.
Biondi, Franco, Ode an die Fremde, Avlos Verlag, Sankt Augustin, 1995.
Biondi, Franco, Passavantis Rückkehr, Erweiterte Ausgabe, Deutscher Taschenbuch
Verlag, München, 1985.
Biondi, Franco, Passavantis Rückkehr. Erzählungen 1, Atelier im Bauernhaus,
Fischerhude, 1982.
Biondi, Franco; Naoum, Jusuf; Schami, Rafik (Hrsg.), Annäherungen, Südwind
Gastarbeiterdeutsch, Edition CON, Bremen, 1982.
Borchert, Wolfgang, „Das Brot”, în Werner Bellmann (Hg.), Klassische deutsche
Kurzgeschichte, Philipp Reclam jun. Verlag, Stuttgart, 2003, p. 18–20.
Chiellino, Gino, Mein fremder Alltag, Reihe Südwind-Literatur, Herausgegeben von
Franco Biondi, Jusuf Naoum, Rafik Schami und Gino Chiellino, Neuer Malik
Verlag, Kiel, 1984.
Chiellino, Gino, Weil Rosa die Weberin... Ausgewählte Gedichte. 1977-1991, Thelem
Verlag, Dresden, 2005.
Çirak, Zehra, Fremde Flügel auf eigener Schulter, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 1994.
Cotten, Ann, Der schaudernde Fächer, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2013.
Cotten, Ann, Florida-Räume, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2010.
Cotten, Ann, Fremdwörterbuchsonette, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007.
Cotten, Ann, Verbannt! Versepos, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2016.
Cotten, Ann; Cmelka, Kerstin, I, Coleoptile, Broken Dimanche Press, Berlin-Oslo-
Dublin, 2010.
Dinev, Dimitré, Engelszungen, Franz Deuticke Verlag, Wien, 2003.
Dinev, Dimitré, O lumină deasupra capului, Rao, Bucureşti, 2005.
Florescu, Catalin Dorian, Der Nabel der Welt. Erzählungen, C.H. Beck Verlag,
München, 2017.
Florescu, Cătălin Dorian, Drumul scurt spre casă, Traducere din limba germană de
Mariana Bărbulescu, Prefaţă de Marius Chivu, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
Florescu, Cătălin Dorian, Maseurul orb, Traducere din limba germană de Mariana
Bărbulescu, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

295
Florescu, Cătălin Dorian, Vremea minunilor, Traducere din limba germană de Adriana
Rotaru, Prefaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, Polirom, 2005.
Florescu, Cătălin Dorian, Zaira, Traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu,
Iaşi, Editura Polirom, 2010.
Florescu, Catalin, Dorian, Der kurze Weg nach Hause, Pendo Verlag, Zürich, 2002.
Florescu, Catalin, Dorian, Der Mann, der das Glück bringt, C.H: Beck, München,
2016.
Florian, Claudiu M., Vârstele jocului. Strada Cetăţii, Cartea Românească, Bucureşti,
2012
Florian, Claudiu M., Zweieinhalb Störche: Roman einer Kindheit in Siebenbürgen,
Transit, Berlin, 2008.
Kaminer, Wladimir, Coole Eltern leben länger, Wilhelm Goldmann Verlag, München,
2014.
Kaminer, Wladimir, Es gab keinen Sex im Sozialismus. Legenden und Missver-
ständnisse des vorigen Jahrhunderts, Wilhelm Goldmann Verlag, München,
2009.
Kaminer, Wladimir, Ich bin kein Berliner. Ein Reiseführer für faule Touristen,
Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2007.
Kaminer, Wladimir, Liebesgrüße aus Deutschland, Wilhelm Goldmann Verlag,
München, 2011.
Kaminer, Wladimir, Mein deutsches Dschungelbuch, Wilhelm Goldmann Verlag,
München, 2003.
Kaminer, Wladimir, Militärmusik, Wilhelm Goldmann Verlag, München, 2003.
Kaminer, Wladimir, Onkel Wanja kommt. Eine Reise durch die Nacht, München,
Wilhelm Goldmann Verlag, 2012.
Kaminer, Wladimir, Russendisko. Povestiri, Traducere de Radu-Mihai Alexe, Editura
Idea Design & Print, Cluj, 2005.
Kara, Yadé, Selam Berlin, Diogenes Taschenbuch, Zürich, 2004.
Khider, Abbas, Brief in die Auberginenrepublik, 2. Auflage, btb Verlag, München,
2015.
Khider, Abbas, Der falsche Inder, 4. Auflage, btb Verlag, München, 2013.
Khider, Abbas, Die Orangen des Präsidenten, Edition Nautilus, Hamburg, 2011.
Khider, Abbas, Ohrfeige, C. Hanser Verlag, München, 2016.
Kinsky, Esther, Banatsko, Matthes & Seitz Verlag, Berlin, 2011.
Kordić, Martin, Wie ich mir das Glück vorstelle, Fischer Taschenbuch, Frankfurt am
Main, 2015.
Ljubić, Nicol, Meeresstille, 4. Auflage, Deutscher Taschenbuch Verlag, München,
2015.
Mora, Terézia, Alle Tage, Luchterhand Literaturverlag, München, 2004.
Mora, Terézia, Seltsame Materie. Erzählungen, Rowohlt Verlag, Reinbek bei
Hamburg, 1999.
Ören, Aras, Berlin Savignyplatz, aus dem Türkischen von Deniz Göktürk, Elefanten
Press, Berlin, 1995.

296
Ören, Aras, Bitte nix Polizei. Kriminalerzählung, Übersetzt von Cornelius Bischoff,
Claassen, Düsseldorf, 1981.
Ören, Aras, Dazwischen, Dagyeli Verlag, Frankfurt am Main, 1987.
Ören, Aras, Deutschland, ein türkisches Märchen, aus dem Türkischen von Gisela
Kraft, Claassen, Düsseldorf, 1978.
Ören, Aras, Was will Niyazi in der Naunynstraße. Ein Poem, Übersetzt von H. Achmed
Schmiede und Johannes Schenk, Rotbuch Verlag, Berlin, 1973.
Özdamar, Emine Sevgi, Das Leben ist eine Karawanserai hat zwei Türen aus einer
kam ich rein aus dem anderen ging ich raus, 3. Auflage, Kiepenheuer & Witsch,
Köln, 1998.
Özdamar, Emine Sevgi, Der Hof im Spiegel. Erzählungen, Kiepenheuer & Witsch,
Köln, 2005.
Özdamar, Emine Sevgi, Mutterzunge. Erzählungen, Kiepenheuer & Witsch, Köln,
1998.
Özdamar, Emine Sevgi, Seltsame Sterne starren zur Erde. Wedding-Pankow 1976/77,
Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2003.
Pazarkaya, Yüksel, Irrwege. Koca Sapmalar, Gedichte in zwei Sprachen, Dagyeli
Verlag, Frankfurt am Main, 1985.
Rajčić, Dragica, Buch von Glück, Edition 8, Zürich, 2004.
Rajčić, Dragica, Lebendigkeit Ihre zurück, Eco Verlag, Zürich, 1992.
Rajčić, Dragica, Post bellum, Edition 8, St. Gallen, 2000.
Ranga, Dana, Stop (din pauzele lui Sisif), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005.
Ranga, Dana, Wasserbuch, Suhrkamp Verlag, Berlin, 2011.
Şenocak, Zafer, Flammentropfen.Gedichte, Dagyeli Verlag, Frankfurt am Main, 1985
Stanišić, Saša, Cum repară soldatul gramofonul, Traducere din limba germană şi note
de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Stanišić, Saša, Vor dem Fest, 3. Auflage, Luchterhand Literaturverlag, München, 2015.
Trojanow, Ilija, „Döner in Walhalla oder Welche Spuren hinterlässt der Gast, der
keiner mehr ist?”, în Ilija Trojanow (Hrsg.), Döner in Walhalla. Texte aus der
anderen deutschen Literatur, Kiepenheuer & Witsch Verlag, Köln, 2000,
p. 9-15.
Trojanow, Ilija, Der Weltensammler, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2012.
Trojanow, Ilija, Die fingierte Revolution. Bulgarien, eine exemplarische Geschichte,
Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2006.
Trojanow, Ilija, Hundezeiten (Heimkehr in ein fremdes Land), Carl Hanser Verlag,
München/ Wien, 1999.
Trojanow, Ilija, Macht und Widerstand, S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2015.
Trojanow, Ilija, Nach der Flucht, S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2017.
Trojanow, Ilija, Nomade auf vier Kontinenten. Auf den Spuren von Sir Richard Francis
Burton, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2008.
Trojanow, Ilija; Zeh, Juli, Angriff auf die Freiheit. Sicherheitswahn,wachungsstaat und
der Abbau bürgerlicher Rechte, Carl Hanser Verlag, München, 2009.
Varatharajah, Senthuran, Vor der Zunahme der Zeichen, 2. Auflage, S. Fischer Verlag,
Frankfurt am Main, 2017.

297
Vertlib, Vladimir, Abschiebung, Otto Müller Verlag, Salzburg, 1995.
Vertlib, Vladimir, Das besondere Gedächtnis der Rosa Masur, Deuticke Verlag, Wien,
2001.
Vertlib, Vladimir, Zwischenstationen, Deuticke Verlag, Wien, 1999.
Vetaranyi, Aglaja, Raftul cu ultimele suflări, Traducere de Nora Iuga, Cu un cuvânt
lămuritor de Werner Löcher-Lawrence şi Jens Nielsen, Postfaţă de Rodica
Binder, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Veteranyi, Aglaja, De ce fierbe copilul în mămăligă, Traducere de Nora Iuga, Postfaţă
de Rodica Binder, Polirom, Iaşi, 2002.
Veteranyi, Aglaja, Warum das Kind in der Polenta kocht, Deutsche Verlags-Anstalt
(DVA), Stuttgart, 1999.
Veteranyi, Aglaja,Vom geräumten Meer, den gemieteten Socken und Frau Butter.
Geschichten, Mit einem Nachwort von Werner Morlang, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 2012.
Zaimoglu, Feridun, Kanak Sprak: 24 Mißtöne vom Rande der Gesellschaft, Rotbuch
Verlag, Hamburg, 1995.
Zaimoglu, Feridun, Kopftoff. Kanaka Sprak vom Rande der Gesellschaft, Rotbuch
Verlag, Hamburg, 1998.
Zaimoglu, Feridun, Leyla, 2. Auflage, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am
Main, 2008.

B. Bibliografie critică

a. Instrumente de lucru (dicţionare, enciclopedii, compendii)

***, A Greek-English Lexicon, Compiled by Henry George Liddell and Robert Scott,
Eighth Edition, Revised throughout, At the Clarendon Press, Oxford, 1897.
***, A Latin Dictionary, founded on Andrews Edition of Freund’s Latin Dictionary,
Revised, enlarged, and in a great part rewritten by Charton T. Lewis, Ph.D.
and Charles Short, LL.D, At the Clarendon Press, Oxford, 1933.
***, Ausführliches Lateinisch-Deutsches Handwörterbuch, ausgearbeitet von Karl
Ernst Georges, achte verbesserte und vermehrte Auflage von Heinirch Georges,
Erster Band, A-H, Hahnsche Buchhandlung, Hannover und Leipzig, 1913.
Abadan-Unat, Nermin, „Turkish Migration to Europe”, în ***, The Cambridge Survey
of World Migration, Edited by Robin Cohen, Cambridge University Press,
Cambridge, 1995, p. 279-284.
Bade, Klaus J.; Emmer, Pieter C.; Lucassen, Luc; Oltmer, Jochen (Hg.), Enzyklopädie.
Migration in Europa. Vom 17. Jahrhundert bis zur Gegenwart, 3. Auflage,
Verlag Ferdinand Schöningh, Paderborn, 2007.
Berger, Herold, Russlanddeutsche Schriftsteller von den Anfängen bis zur Gegenwart.
Biografien und Werkübersichten, Nora, Berlin, 2010.
Bußmann, Hadumod, „Gastarbeiterdeutsch”, în ***, Lexikon der Sprachwissenschaft,
2. Auflage, Kröner, Stuttgart, 1990, p. 262-263.

298
Chiellino, Carmine, Interkulturelle Literatur in Deutschland: ein Handbuch, Verlag
J.B. Metzler, Stuttgart/Weimar, 2000.
Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin-român, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2003.
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, Editura
Compania, Bucureşti, 2003.
Mater, Edmund, Das Autorenlexikon der Russlanddeutschen, Lichtzeichen, Lage,
2009.
McGowan, Moray, „Ören, Aras”, în Matthias Konzett (ed.), Enciclopedia of German
Literature, Fitzroy Dearborn Publisher, Chicago and London, p. 780.
Moritz, Annette, Lexikon der russlanddeutschen Literatur, Klartext, Essen, Ruhr, 2004.
O.Beebee, Thomas, „World Literature and the Internet”, în Theo D’haen, David
Damrosch and Djelal Kadir (eds.), The Routledge Companion to World
Literature, edited by Routledge, London/ New York, 2012, p. 297-306.
Riegen, Günter, „Migration”, în Dieter Nohlen, Rainer-Olaf Schultze (Hg.), Lexikon
der Politikwissenschaft. Theorien, Methode, Begriffe, Band 1: A-M,
Aktualisierte und erweiterte Auflage, C.H. Beck Verlag, München, 2005,
p. 574.
Schmitz, Walter (Hrsg.), Handbuch Literatur der Migration in den deutschsprachigen
Ländern nach 1945, Thelem Verlag, Dresden, 2017.
Yano, Hisashi, „Migrationsgeschichte”, în Carmine Chiellino (Hg.), Interkulturelle
Literatur in Deutschland. Ein Handbuch, mit 77 Abbildungen, Sonderausgabe,
Verlag J.B. Metzler, Stuttgart-Weimar, 2007, p. 1-17.
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1998.

b. Volume

Adelson, Leslie A., The Turkish Turn in Contemporary German Literature: Toward
a New Critical Grammar of Migration, Palgrave Macmillan, New York, 2005.
Augé, Marc, Nicht-Orte, Aus dem Französischen von Michael Bischoff, C.H. Beck
Verlag, München, 2010.
Bauman, Zygmunt, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, traducere
din limba engleză de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Bucureşti, 2007.
Bourdieu, Pierre, Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar, Grupul Editorial
Art, Bucureşti, 2007.
Bürger, Peter, Theorie der Avantgarde, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1974.
Bürger-Koftis, Michaela (Hg.), Eine Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung
der deutschsprachigen Literatur. Porträts einer neuen europäischen Gene-
ration, Praesens Verlag, Wien, 2008.
Casanova, Pascale, Republica Mondială a Literelor, Traducere din limba franceză de
Cristina Bîzu, Editura Art, Bucureşti, 2016.
Chiellino, Carmine, Die Reise hält an. Ausländische Künstler in der Bundesrepublik,
C.H. Beck Verlag, München, 1988.

299
Chiellino, Gino, Literatur und Identität in der Fremde. Zur Literatur der italienischen
Autoren in Bundesrepublik, Bürgerhaus Kresslesmühle, Augsburg, 1985.
Collinson, Sarah, Europe and International Migration, Pinter Publishers, London and
New York for Royal Institute of International Affairs, London, 1993.
Cotten, Ann, Nach der Welt. Die Listen der Konkreten Poesie und ihre Folgen, Klever
Verlag, Wien, 2008.
Damrosch, David, How To Read World Literature, Wiley-Blackwell, Chichester, 2009.
Deciu-Ritivoi, Andreea, Intimate Strangers: Arendt, Marcuse, Solzhenitsyn, and Said
in American Political Discourse, Columbia University Press, New York, 2014.
Deleuze, Gilles; Guattari, Félix, Kafka. Pentru o literatură minoră, Editura Art,
Bucureşti, 2007.
Deleuze, Gilles; Guattari, Félix, Mii de platouri, Traducere din limba franceză de
Bogdan Ghiu, Editura Art, Bucureşti, 2013.
Eckermann, Johann Peter, Gespräche mit Goethe in den letzten Jahren seines Lebens,
1823-1832, Erster Theil, Brockhaus, Leipzig, 1836.
Ernst, Thomas, Literatur und Subversion: Politisches Schreiben in der Gegenwart,
Transcript Verlag, Bielefeld, 2013.
Goztürk, Denis; Gramling, David; Kaes, Anton (eds.), Germany in Transit: Nation and
Migration, 1955-2005, University of California Press, Berkeley, 2007.
Grassin, Jean-Marie, Littératures émergentes/ Emerging literatures, Peter Lang, Berna,
1996.
Gratzl, Susanna u.a. (Hg.), Tandem. Polizisten treffen Migranten, Mandelbaum Verlag,
Wien, 2006.
Habermas, Jürgen, Die postnationale Konstellation. Politische Essays, Suhrkamp
Verlag, Frankfurt am Main, 1998.
Habermas, Jürgen, The Postnational Constellation: Political Essays, Polity, Cambridge,
2001.
Haines, Brigid; Littler, Margaret, Contemporary Women’s Writing in German.
Changing the Subject, Oxford University Press, Oxford, 2004.
Heinze, Hartmut, Migrantenliteratur in der Bundesrepublik Deutschland. Bestands-
aufnahmen und Entwicklungstendenzen zu einer multikulturellen Literatur-
synthese, EXpress Edition, Berlin, 1986.
Hofmann, Michael, Interkulturelle Literaturwissenschaft. Eine Einführung, Wilhelm
Fink Verlag, Paderborn, 2006.
Jecza-Ianovici, Sorina (coord.), Poveşti pentru Aglaja. Aglaja Veteranyi – o scriitoare
pentru posteritate, Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2004.
Kamm, Martina; Spoerri, Bettina; Rothenbühler, Daniel; D’Amato, Gianni, Diskurse in
die Weite. Kosmopolitische Räume in den Literaturen der Schweiz, Seismo
Verlag, Zürich, 2010.
Koselleck, Reinhard, Conceptele şi istoriile lor. Semantica şi pragmatica limbajului
social-politic, cu două contribuţii ale lui Ulrike Spree şi Willibald Steinmetz,
Traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Coordonarea
şi unificarea traducerii de Gabriel H. Decuble, Editura Art, Bucureşti, 2007.

300
Krechel, Rüdiger; Reeg, Ulrike, Franco Biondi. Werkheft Literatur, Iudicium-Verlag,
München, 1989.
Kremnitz, Georg, Mehrsprachigkeit in der Literatur. Wie Autoren ihre Sprachen
wählen. Aus der Sicht der Soziologie der Kommunikation, Praesens/ Verlag für
Literatur- und Sprachwissenschaft, Wien, 2004.
Löffler, Sigrid, Die neue Weltliteratur: und ihre großen Erzähler, C.H. Beck,
München, 2013.
Lotman, Jurij, Zur Struktur, Spezifik und Typologie der Kultur, în vol. Aufsätze zur
Theorie und Methodologie der Literatur und Kultur, Kronberg, 1974.
Mannino, Benedetta, Per una inter-letteratura degli italiani in Germania (1964-2009),
Sanssouci-Forschungen zur Romanistik, Frank & Timme Verlag für wissen-
schaftliche Literatur, Berlin, 2012.
Mare, Raffaella, „Ich bin Jugoslave – ich zerfalle also”. Chronotopoi der Angst –
Kriegstraumata in der deutschsprachigen Gegenwartsliteratur, Tectum Verlag,
Marburg, 2015.
Marzi, Federica, In terra straniera. Rappresentazioni e scritture dell’altro
nell’emigrazione italiana in Germania, Campanotto Editore, Udine, 2014.
McGann, Jerome, Radiant Textuality: Literature after the World Wide Web, Palgrave
MacMillan, New York, 2001.
Meyer, Christine (Hrsg.), Kosmopolitsche ,Germanophonie’: Postnationale Perspek-
tiven in der deutschsprachigen Gegenwartsliteratur, Königshausen & Neumann,
Würzburg, 2012.
Minnaard, Liesbeth, New Germans, New Dutch. Literary Interventions, Amsterdam
University Press, Amsterdam, 2008.
Müller, Herta, Regele se-nclină şi ucide, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, în
româneşte de Laura Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.
Nemoianu, Virgil, Tradiţie şi libertate, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2001.
Neumann, Victor, Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
Ören, Aras, Privatexil ein Programm? Drei Vorlesungen, aus dem Türkischen von
Dr. Cem Dalaman, Tübinger Poetik-Dozentur, Konkursbuch Verlag, Tübingen,
1999.
Ören, Aras, Privatexil, Übersetzt von Gisela Kraft, Rotbuch Verlag, Berlin, 1977.
Parati, Graziella, Migration Italy: The Art of Talking Back in a Destination Culture,
University of Toronto Press, Toronto, 2005.
Petersen, John, Sprache und Migration, Universitätsverlag Winter, Heidelberg, 2015.
Pugliese, Rosaria, Franco Biondi – Grenzgänger der Sprachen, Wanderer zwischen
den Kulturen, Peter Lang Verlag, Frankfurt am Main, 2006.
Radu, Pavel Gheo, Străin în ţară străină. Literatura română şi graniţa identitară în
proza Hertei Müller şi a lui Andrei Codrescu, Editura Universităţii de Vest,
Timişoara, 2017.

301
Radu, Pavel Gheo(rghiţă), Străin în ţară străină. Literatura română şi graniţa
identitară în proza Hertei Müller şi a lui Andrei Codrescu, teză de doctorat,
coordonator Prof. univ. dr. Adriana Babeţi, Universitatea de Vest din Timişoara,
2014.
Reeg, Ulrike, Schreiben in der Fremde. Literatur nationaler Minderheiten in der
Bundesrepublik Deutschland, Klartext Verlag, Essen, 1988.
Rösch, Heidi, Migrationsliteratur im interkulturellen Kontext: eine didaktische Studie
zur Literatur von Aras Ören, Aysel Özakin, Franco Biondi und Rafik Schami,
Verlag für Interkulturelle Kommunikation, Frankfurt/Main, 1992.
Sbenaglia, Massimiliano, Letteratura migrante in Germania. Paradigma della
„creolizzazione” culturale europea, Tangram Edizioni Scientifiche, Trento,
2009.
Schleiner, Louise, Culture Semiotics, Spenser, and the Captive Woman, University
Press, Bethlehem, Lehigh; Associated University Press, London and Toronto,
1995.
Schlögel, Karl, Im Raume lesen wir die Zeit. Über Zivilisationsgeschichte und
Geopolitik, 4. Auflage, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt/Main, 2011.
Sturm-Trigonakis, Elke, Global Playing in der Literatur: ein Versuch über die neue
Weltliteratur, Königshausen & Neumann, Würzburg, 2007.
Süssmuth, Rita, The Future of Migration and Integration Policy in Germany,
Migration Policy Institute, Washington DC, 2009.
Venkat-Mani, B., Cosmopolitical Claims. Turkish-German Literatures from Nadolny
to Pamuk, University of Iowa Press, Iowa, 2007.
Vertlib, Vladimir, Spiegel im fremden Wort. Die Erfindung des Lebens als Literatur.
Dresdner Chamisso-Poetikvorlesungen 2006, Mit einem Nachwort von Annette
Teufel und Walter Schmitz, Thelem, Dresden, 2007.
Vişniec, Matei, Cabaretul cuvintelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012.
Wanner, Adrian, Out of Russia: Fictions of a New Translingual Diaspora,
Northwestern University Press, Evanston, 2011.
Weil, Simone, The Need for Roots: Prelude to a Declaration of Duties Towards
Mankind, Ark, New York, 1987.

c. Studii, eseuri, articole, interviuri

***, „«Ich bin ein Teil der deutschen Literatur, so deutsch wie Kafka». Interview
mit Terézia Mora, Imran Ayata, Wladimir Kaminer und Navid Kermani”, în
Literaturen. Fremde. Leben in anderen Welten, Nr. 4 (April 2005). Friedrich
Berlin Verlag, Berlin, p. 26-31.
***, „«Stärker als Schuld und Verantwortung ist für mich das Fremdsein». Interview
mit Saša Stanišić 25.05.2012”, în Raffaella Mare, „Ich bin Jugoslave – ich
zerfalle also”. Chronotopoi der Angst – Kriegstraumata in der deutsch-
sprachigen Gegenwartsliteratur, Tectum Verlag, Marburg, 2015, p. 376-382.

302
***, „«Wir erben keine Schuld, aber wir erben Verantwortung». Interview mit Nicol
Ljubić 10.05.2012”, în Raffaella Mare, „Ich bin Jugoslave – ich zerfalle also”.
Chronotopoi der Angst – Kriegstraumata in der deutschsprachigen Gegen-
wartsliteratur, Tectum Verlag, Marburg, 2015, p. 371-375.
***, „Aus der Diskussion über die Gastarbeiterliteratur. Eine Zusammenfassung”,
în Info DaF, 12.03.1985, p. 286-288.
***, „Ich möchte, dass wir einander auf Augenhöhe begegnen.“ Ovid Pop im
Gespräch, în Christa Stippinger (Hrsg.), Preistexte 15. Anthologie. Das Buch zu
den Exil-Literaturpreisen schreiben zwischen den kulturen 2015, Edition Exil,
Wien, 2015, p. 55-61.
Ackermann, Irmgard, „«Gastarbeiter»literatur als Herausforderung”, în Frankfurter
Hefte, 38/1983, p. 58-64.
Ackermann, Irmgard, „Der Adelbert-von-Chamisso-Preis”, în Friedrich, Heinz (Hg.),
Chamissos Enkel. Zur Literatur von Ausländer in Deutschland, München,
Deutscher Taschenbuch Verlag, 1986, p. 1-13.
Ackermann, Irmgard, „Integrationsvorstellungen und Integrationsdarstellungen in der
Ausländerliteratur”, în Helmut Kreuzer, Peter Seibert (Hrsg.), Zeitschrift für
Literaturwissenschft und Linguistik, 56, 1984, p. 23-39.
Ackermann, Irmgard; Weinrich, Harald, „Vorwort”, în Irmgard Ackermann, Harald
Weinrich (Hrsg.), Eine nicht nur deutsche Literatur. Zur Standortbestimmung
der »Ausländerliteratur«, Piper Verlag, München-Zürich, p. 9-10.
Aubert, Jean-François, „The concept of the Nation-State in Switzerland”, în vol. The
transformation of the nation-state in Europe at the dawn of the 21st century,
Nancy, 6-8 November 1997, Proceedings, European Commission for Democracy
through Law, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1998, p. 67-82.
Băicoianu, Anca, „Exil în timp, exil în spaţiu: frontiera în/ca ficţiune”, în Romaniţa
Constantinescu (coord.), Identitatea de frontieră în Europa lărgită. Perspective
comparate, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 242-255.
Benmayor, Rina; Skotnes, Andor, „Some Reflections on Migration and Identity”,
în ***, Migration and Identity, Special Editors, Oxford University Press, 1994,
p. 1-18.
Binder, Rodica, „Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură”, postfaţă la
Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, Traducere de Nora Iuga,
Postfaţă de Rodica Binder, Polirom, Iaşi, 2002, p. 189-198.
Biondi, Franco; Schami, Rafik, „Literatur der Betroffenheit”, în Christian Schaffernicht
(Hrsg.), Zuhausein der Fremde, Verlag Atelier im Bauernhaus, Fischerhude,
1981, p. 123–136.
Biondi, Franco; Schami, Rafik, „Mit Worten Brücken bauen! Bemerkungen zur
Literatur von Ausländern”, în Rolf Meinhardt (Hg.), Türken raus? Oder
Verteidigt den sozialen Frieden, Rowohlt Verlag, Hamburg, 1984, p. 66-77.
Birnbaum, Marianna D., „Terézia Mora. Seltsame Materie”, în World Literature
Today, 74, No. 3 (Summer), University of Oklahoma, Norman, 2000, p. 639.

303
Brînzeu, Pia, „Ultima suflare a Aglajei Veteranyi”, în Sorina Jecza-Ianovici (coord.) ,
Poveşti pentru Aglaja. Aglaja Veteranyi – o scriitoare pentru posteritate,
Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2004, p. 29-32.
Çakir, Seher, „Vorwort.’Migrantenliteratur’”, în Christa Stippinger (Hg.), passwort.
anthologie. das buch zu den exil-literaturpreisen „schreiben zwischen den
kulturen”, Edition exil, Wien, 2007, p. 7-9.
Cărtărescu, Mircea, „De ce fierbe copilul în mămăligă?”, în Sorina Jecza-Ianovici
(coord.), Poveşti pentru Aglaja. Aglaja Veteranyi – o scriitoare pentru
posteritate, Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2004, p. 21.
Cerri, Chiara, „Das Modell der interkulturellen Lektüre am Beispiel der Zwischen-
sprache von Gino Chiellino und Franco Biondi”, în Olga Iljassova-Morger, Elke
Reinhardt-Becker (Hrsg.), Literatur-Kultur-Verstehen. Neue Perspektiven in der
interkulturellen Literaturwissenschaft, Universitätsverlag Rhein-Ruhr, Duisburg,
2009, p. 123-130.
Cheesman, Tom, „Feridun Zaimoğlu – `Kanak Attak`: Turkish Lives and Letters in
German”, în German Literature and Letters, 55:2 April 2002, Blackwell
Publishers, Oxford, p. 180-195.
Cheesman, Tom, „Preface”, în Tom Cheesman, Karin E. Yeşilada (eds.), Feridun
Zaimoglu, Peter Lang Verlag, Bern, 2012, p. 1-11.
Cheesman, Tom; Yeşilada, Karin E., „Ich bin nicht modern/ I m not Modern.
Interviews with Feridun Zaimoglu”, în Tom Cheesman, Karin E. Yeşilada
(eds.), Feridun Zaimoglu, Peter Lang Verlag, Bern, 2012, p. 39-69.
Cheie, Laura, „Lakonische Dichtung als Roman: Carmen Francesca Bancius Das Lied
der traurigen Mutter“, în Temeswarer Beiträge zur Germanistik, Band 9, Mirton
Verlag, Temeswar, 2012, p. 165-178.
Chiellino, Carmine, „«Gastarbeiterdeutsch» als solidarische Sprache für die Einwan-
derer und für eine interkulturelle Literatur in deutscher Sprache?”, în Carmine
Chiellino, Natalia Shchyhlevska (Hg.), Bewegte Sprache. Vom «Gastarbeiter-
deutsch» zum interkulturellen Schreiben, w.e.b. Universitätsverlag & Buchhandel
Thelem, Dresden, 2014, p. 27-53.
Chiellino, Carmine; Shchyhlevska, Natalia, „Vorwort”, în Carmine Chiellino, Natalia
Shchyhlevska (Hg.), Bewegte Sprache. Vom «Gastarbeiterdeutsch» zum
interkulturellen Schreiben, w.e.b. Universitätsverlag & Buchhandel Thelem,
Dresden, p. 7-13.
Chiellino, Gino, „Mehrsprachigkeit. Muttersprache als literarisches Substrat? Gast-
arbeiterdeutsch als Notwendigkeit? Standarddeutsch für eine nicht nationale
Literatur?”, în Yoshinori Shichij (Hrsg.), Internationaler Germanisten-Kongress
in Tokyo. Sektion 14. Emigranten- und Immigrantenliteratur, Iudicium Verlag,
München, 1991, p. 63-70.
Cohen-Pfister, Laurel, „Writing Women and War in the Margins”, în Stephanie
Norgate, Ellie Piddington (eds.), Poetry and Voice: A Book of Essays,
Cambridge Scholars Publishing, Newcastle, 2013, p. 137-147.

304
Constantinescu, Romaniţa, „Cuvânt înainte. Border studies – expansiunea unui câmp
interdisciplinar”, în Romaniţa Constantinescu (coord.), Identitatea de frontieră
în Europa lărgită. Perspective comparate, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 7-20.
Cornis-Pope, Marcel; Hammond, Andrew, „European Fiction on the Borders: The Case
of Herta Müller”, în Andrew Hammond (ed.), The Novel and Europe. Imagining
the Continent in Post-1945 Fiction, Palgrave Studies in European Literature,
London, 2016, p. 143-160.
Csejka, Gerhard, „Bedingtheiten der rumäniendeutschen Literatur. Versuch einer
soziologisch-historischen Deutung”, în Neue Literatur 24 (1973), H. 8, p. 25-31.
Dinev, Dimitré, „Wenn ich deutsch schreibe”, în Christa Stippinger (Hg.), fremdLand.
Das buch zum literaturpreis schreiben zwischen den kulturen, Edition exil,
Wien, 2000, p. 29-43.
Domínguez, César, „Literary Emergence as a Case Study of Theory in Comparative
Literature”, în CLCWeb: Comparative Literature and Culture 8.2. 2006, p. 1-15.
Dufresne, Marion, „«Die Fremde bleibt fremd»: Schwellenzustand und Einwanderung
bei Franco Biondi”, în Christine Meyer (Hrsg.), Kosmopolitische‚ Germano-
phonie’. Postnationale Perspektiven in der deutschsprachigen Gegenwarts-
literatur, Königshausen & Neumann, Würzburg, 2012, p. 229-245.
Dunphy, Graeme, „Migrant, Emigrant, Immigrant. Recent Developments in Turkish-
Dutch Literature”, în Neophilologus, 85/2001, p. 1–23.
Fischer, Sabine; McGowan, Moray, „From Pappkoffer to Pluralism. Migrant Writing
in the German Federal Republic”, în John Connell, Russell King, Paul White
(eds.), Writing Across Worlds: Literature and Migration, Routledge, London,
2007, p. 39-56.
Gallo, Pasquale, „Feridun Zaimoglus Kanak Sprak und German Amok oder die
Faszination für das «koloniale Wort»”, în Carmine Chiellino, Natalia
Shchyhlevska (Hg.), Bewegte Sprache. Vom «Gastarbeiterdeutsch» zum
interkulturellen Schreiben, w.e.b. Universitätsverlag & Buchhandel Thelem,
Dresden, p. 105-121.
Gezen, Ela, „Aras Ören and the (West) German Left”, în Literature Compass, Special
Issue on Labor Travels, Art Forms, Volume 13, Issue 5, mai 2016, p. 324-331.
Glatz, Ferenc, „Migration und Gesellschaft in Ostmitteleuropa”, în Gerhard Seewann
(Hg.), Migrationen und ihre Auswirkungen. Das Beispiel Ungarn 1918-1995,
Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommission, R. Oldenbourg
Verlag, München, 1997, p. 1-6.
Hausbacher, Eva, „Migration und Literatur: Transnationale Schreibweisen und ihre
«postkoloniale» Lektüre”, în Gisella Vorderobermeier, Michaela Wolf (Hg.),
„Meine Sprache grenzt mich ab...“. Transkulturalität und kulturelle Über-
setzung im Kontext von Migration, LIT Verlag, Wien/ Berlin, p. 51-78.
Hilbert, Lothar, „The concept of the Nation-State in Germany”, în vol. The
transformation of the nation-state in Europe at the dawn of the 21st century,
Nancy, 6-8 November 1997, Proceedings, European Commission for Democracy
through Law, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 1998, p. 43-52.

305
Houtum, Henk van, „Remapping Borders”, în Thomas M. Wilson, Hastings Donnan
(ed.), A Companion to Border Studies, Blackwell Publishing, Hoboken, 2012,
p. 405-418.
Hübner, Klaus, „Fließen Kulturen ineinander? Über Ilija Trojanow”, în Michaela
Bürger-Koftis (Hg.), Eine Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung der
deutschsprachigen Literatur. Porträts einer neuen europäischen Generation,
Praesens Verlag, Wien, 2008, p. 83-95.
Jones, Steven E., „Second Life, Video Games, and the Social Text”, în PMLA, 124:1
(January 2009), p. 264-272.
Kellner, Douglas, „Popular culture and the construction of postmodern identities”, în
S. Lash; J. Friedman (Hrsg.), Modernity and Identity, Blackwell, Oxford/
Cambridge, p. 141-177.
Kreutzer, Elena, „«Ohne fortzugehen, bin ich heimgekommen.» – Interkulturalität und
Identität im Lyrikband von Gino Chiellino Sich die Fremde nehmen. Gedichte
1986-1991”, în Zorica Nikolovska, Emina Avdić (Hrsg.), Nomen est Omen –
Name und Identität in Sprache, Literatur und Kultur, Philologische Fakultät
„Blaže Koneski”, Skopje, 2011, p. 169-181.
Laudenberg, Beate, „A portrait of Swiss immigrant writers as laureates of the German
Adelbert-von-Chamisso prize”, în Patrick Studer şi Sabine Egg (eds.), From the
Margins to the Centre: Irish perspectives on Swiss Culture and Literature, Peter
Lang, Oxford/Bern/Berlin/Bruxelles/Frankfurt am Main/New York/Wien, 2007,
p. 201-224.
Lejeune, Philippe, „Diaries on the Internet: a Year of Reading”, în J.D. Popkin and
J. Rak (eds.), On Diary, University of Hawaii Press, Honolulu, p. 299-316.
Luchtenberg, Sigrid, „«Gastarbeiterliteratur» in der Berufsschule: Zum Beispiel «Ich
heiße Yusuf Toprakoglu»”, în Sprache und Beruf, nr. 2, 1986, p. 37-52.
Maner, Hans-Christian, „Noţiunea de Europa din perspectiva ştiinţei istorice
româneşti”, în Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), Istoria României prin
concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura
Polirom, Iaşi, 2010, p. 239-273.
McMahan, Elisabeth; Funk, Robert; Day, Susan X.; Coleman, Linda S., Literature and
the Writing Process, 11th edition, Pearson, London, 2017, p. 441.
Mihăieş, Mircea, Farmecul discret al cenuşiului, Prefaţă la Cătălin Dorian Florescu,
Vremea minunilor, Traducere din limba germană de Adriana Rotaru, Prefaţă de
Mircea Mihăieş, Polirom, Iaşi, 2005, p. 5-9.
Nirumand, Bahman; Canetti, Diana; Karasholi, Adel, „Diskussionen: Die Autoren. Wir
sprechen ihre Sprache, doch sie hören uns nicht! Sind wir zu schlecht für den
deutschen Literaturbetrieb?”, în Thomas Bleicher, Nasrin Amisredghi (Hrsg.),
Literatur der Migration, Donata, Mainz, 1997, p. 115–137.
Ören, Aras, „Dankrede zur Preisverleihung”, în Heinz Friedrich (Hrsg.), Chamissos
Enkel. Zur Literatur von Ausländern in Deutschland, Deutscher Taschenbuch
Verlag, München, 1986, p. 25-29.

306
Pavlenko, Aneta, „Bilingual Selves”, în Aneta Pavlenko (ed.), Bilingual Minds.
Emotional Experience, Expression and Representation, Multilingual Matters
Ltd., Clevedon/Buffalo/Toronto, 2006, p. 1-33.
Pazarkaya, Yüksel, Die Heimat ist in mir, în Jochen Kelter (Hrsg.), Die Ohnmacht
der Gefühle: Heimat zwischen Wunsch und Wirklichkeit, Drumlin-Verlag,
Weingarten, 1986, p. 21-26.
Petersen, William, „Eine allgemeine Typologie der Wanderung”, în G. Széll (Hg.),
Regionale Mobilität. Nymphenburger Texte zur Wissenschaft (10), München,
1972, p. 95-114.
Podello, Julia, „Russlanddeutsche Literatur. Eine Perspektive für den interkulturellen
Literaturunterricht?”, în Claudia Kupfer-Schreiner, Anette Pöhlmann-Lang
(Hg.), Didaktik des Deutschen als Zweitsprache – DiDaZ in Bamberg lehren
und lernen. Eine Bilanz des Faches in Forschung und Lehre (2010-2015),
University of Bamberg Press, Bamberg, 2015, p. 127-146.
Pourjafari, Fatemeh; Vahidpour, Abdolali, „Migration Literature: A Theoretical
Perspective”, în The Dawn Journal, vol. 3, no. 1, January-June 2014, p. 679-692.
Predoiu, Grazziella, „Das Banat als Topos in den Texten Cătălin Dorian Florescus”,
în Temeswarer Beiträge zur Germanistik, Band 7, Mirton Verlag, Temeswar,
2010, p. 165-175.
Preece, Julian, „Faking the Hadj? Richard Burton Slips between the Lines in Ilija
Trojanow’s Der Weltensammler”, în Julian Preece, Frank Finlay, Sinéad Crowe,
Religion and Identity in Germany Today. Doubters, Believers, Seekers in
Literature and Film, Peter Lang, Bern, 2010, p. 211-226.
Rabinowich, Julya, „Vorwort. Das Unbehagen in der Migrantenliteratur”, în Christa
Stippinger (Hg.), anthologie: preistexte 10, das buch zu en exil-literaturpreisen
„schreiben zwischen den kulturen” 2010, Edition exil, Wien, 2010, p. 7-9.
Radu, Pavel Gheo, „Andrei Codrescu şi istoriografia literară românească. Ambigui-
tatea unei poziţionări”, în Steaua, nr. 11-12, 2004, p. 40-42.
Raitz, Walter, „Zur Poetik der ‘Gastarbeiterliteratur’”, în Muttersprache, nr. 99, 1988,
p. 289-298.
Rath, Matthias, „Von der «(Un)Möglichkeit, sich in die Fremde hineinzuleben».
Kulturelle Assimilation als Desintegration am Beispiel von Ilija Trojanows
Roman Der Weltensammler”, în Arcadia – International Journal for Literary
Studies, Volume 45, Issue 2, April 2011, p. 446–464.
Richter, Rolf, „Von Lust & Last des Lebens in zwei Ländern & Sprachen. Der syrisch-
deutsche Dichter Adel Karasholi wird heute 60 und bleibt hoffnungsvoll”,
în Leipziger Volkszeitung, 15.10.1996, p. 6.
Rieger, Stefan; Schahadat, Schamma; Weinberg, Manfred, „Vorwort”, în Stefan
Rieger, Schamma Schahadat, Manfred Weinberg, Interkulturalität: zwischen
Inszenierung und Archiv, Narr, Tübingen, 1999, p. 9-26.
Ruiss, Gerhard, „Vorwort. Schreiben zwischen den Kulturen. 20 Jahre exil-Literatur-
preise und edition exil”, în Christa Stippinger (Hrsg.), Preistexte 16. Anthologie.

307
 Das Buch zu den Exil-Literaturpreisen schreiben zwischen den kulturen 2016,
Edition exil, Wien, 2016, p. 7-9.
Schami, Rafik, „Ein ehrlicher Lügner”, în Lerke von Saalfeld (Hrsg.), Ich habe eine
fremde Sprache gewählt. Ausländliche Schriftsteller schreiben deutsch,
Gerlinger, Bleicher Verlag, 1998, p. 29-56.
Schnurre, Wolfdietrich, „Auf der Flucht”, în Manfred Durzak (Hg.), Erzählte Zeit.
50 deutsche Kurzgeschichten der Gegenwart, Philipp Reclam jun. Verlag,
Stuttgart, 1980, p. 199–203.
Seyhan, Azade, „Is Orientalism in Retreat or in for a New Treat? Halide Edip Adivar
and Emine Sevgi Ozdamar Write Back”, în Seminar 41: 3 (September 2005),
p. 209-225.
Simion, Eugen, „Literatura «migrantă» (I)”, în revista Cultura, nr. 278 din 17 iunie
2010.
Simion, Eugen, „Literatura «migrantă» (II)”, în revista Cultura, nr. 279 din 23 iunie
2010.
Simmel, Georg, „Exkurs über den Fremden”, în Georg Simmel, Soziologie. Unter-
suchungen über die Formen der Vergesellschaftung, Duncker & Humblot,
Berlin, 1908, p. 509-512.
Spazzarini, Serena, „Wladimir Kaminer: Kulturautor zwischen Literatur, Musik,
Theater, Radio und Journalismus”, în Michaela Bürger-Koftis (Hg.), Eine
Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung der deutschsprachigen Literatur.
Porträts einer neuen europäischen Generation, Praesens Verlag, Wien, 2008, p.
97-106.
Spivak, Gayatri C., „Can the Subaltern Speak?”, în Patrick Williams, Laura Chrisman
(eds.), Colonial Discourse and Post-Colonial Theory. A Reader, Harvester
Wheatsheaf, London/ New York, 1993, p. 66-111.
Spoerri, Bettina, „Der hybride (Kultur-)Raum in den Romanen von Yusuf Yesilöz,
Aglaja Veteranyi und Catalin Dorian Florescu”, în Dariusz Komorowski
(Hrsg.), Jenseits von Frisch und Dürrenmatt. Raumgestaltung in der gegen-
wärtigen Deutschschweizer Literatur, Königshausen & Neumann, Würzburg,
2009, p. 159-166.
Spoerri, Bettina, „Mobile Grenzen, neue Sprachräume. Das Phänomen der Oster-
weiterung in der deutschsprachigen Literatur der Schweiz”, în Michaela
Bürger-Koftis (Hg.), Eine Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung der
deutschsprachigen Literatur. Porträts einer neuen europäischen Generation,
Praesens Verlag, Wien, 2008, p. 199-212.
Stippinger, Christa, „Das Schreiben der Expatriatrii. Zur Literatur von AutorInnen mit
Migrationshintergrund in Österreich. Am Beispiel der exil-literaturpreise
schreiben zwischen den kulturen”, în Michaela Bürger-Koftis (Hg.), Eine
Sprache – viele Horizonte... Die Osterweiterung der deutschsprachigen Literatur.
Porträts einer neuen europäischen Generation, Praesens Verlag, Wien, 2008,
p. 121-133.

308
Tomita, Hidenori, „Keitai and the Intimate Stranger”, în Mizuko Ito, Daisuke Okabe,
Misa Matsuda (eds.), Personal, Portable, Pedestrian: Mobile Phones in
Japanese Life, The MIT Press, Cambridge, 2005, p. 183-204.
Weber, Beverly M., „Beyond the Culture Trap: Immigrant Women in Germany, Planet-
Talk, and a Politics of Listening, Women”, în German Yearbook 21 (2005),
p. 16-38.
Weidermann, Volker, „Aus einer anderen Welt. Im Vergleich zu ihr sind alle anderen
gleich: Die ungarisch-deutsche Schriftstellerin Terézia Mora hat ihren ersten
Roman geschrieben”, în Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung, Nr. 32
(8.8.2004), p. 27.
Wichner, Ernest, „Prefaţă. Acum patruzeci de ani...”, în Corina Bernic, Ernest Wichner
(coord.), La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune şi prietenii – poezii,
proză, polemică, Traduceri de Michael Astner, Corina Bernic, Nora Iuga,
Alexandru Al. Şahighian, Prefaţă de Ernest Wichner, Postfaţă de Corina Bernic,
Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 5-8.
Winter, Hans-Gerd, Wolfgang Borchert: Das Brot, în vol. Werner Bellman (Hg.),
Interpretationen – Klassische deutsche Kurzgeschichten, Stuttgart, Philipp
Reclam jun. Verlag, 2004, p. 23-27.
Wirth, Dieter, „Die Familie in der Nachkriegszeit. Desorganisation oder Stabilität?”,
în Josef Becker, Theo Stammen, Peter Waldmann (Hg.), Vorgeschichte der
Bundesrepublik Deutschland. Zwischen Kapitulation und Grundgesetz, Wilhelm
Fink Verlag, München, 1979, p. 193–216.
Yildiz, Yasemin, „Critically Kanak: A Reimaginaiton of German Culture”, în Andreas
Gardt, Bernd Hüppauf (eds.), Globalization and the Future of German, Mouton
de Gruyter, Berlin, New York, 2004, p. 319- 340.
Zaimoglu, Feridun; Abel, Julia, „Migrationsliteratur ist ein toter Kadaver”. Ein
Gespräch, în Heinz Ludwig Arnold (Hg.), Literatur und Migration (Sonderband
text + kritik), München, 2006, p. 159-166.

d. Surse electronice

***, „«Don’t cry, work.» Interview mit Terézia Mora”, disponibil online la
http://www.foreigner.de/in_terezia_mora.html, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
***, „Deutschland braucht mehr Zuwanderer”, în Franfurter Allgemeine Zeitung,
27.03.2015, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/wirtschaft/wirtschaftspolitik/bertelsmann-studie-
deutschland-braucht-mehr-zuwanderer-13508930.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
***, „Die Schichtungen der Gefühle”, în Cicero – Magazin für politische Kultur,
disponibil online la http://cicero.de/kultur/die-schichtungen-der-gef%C3%
BChle/41405, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

309
***, „Jeremy Balius and Ann Cotten. Click: A Conversation with Ann Cotten”, Cordite
Poetry Review, no. 6, 1 September 2013, interviu disponibil online la https://
cordite.org.au/interviews/balius-cotten/2/, accesat ultima dată la 15 februarie
2019
***, „Multikulti ist absolut gescheitert,”, 17.10. 2010, disponibil online la http://www.
taz.de/!59843, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, „Senthuran Varatharajah, Die Freiheit, sich selbst zu definieren”, Bayerischer
Rundfunk, B5 aktuell, Das interkulturelle Magazin, 4.12.2016, disponibil
online la http://www.br.de/radio/b5-aktuell/sendungen/interkulturelles-magazin/
senthuran-varatharajah-102.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
***, „Zahlen zu Asyl in Deutschland”, disponibil online la
http://www.bpb.de/politik/innenpolitik/flucht/218788/zahlen-zu-asyl-in-
deutschland#Antragsteller, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Abbas Khider, Schriftsteller, Adelbert-von-Chamisso-Preisträger 2017 - ARD-
alpha, interviu acordat Hildei Stadler la emisiunea αlpha-forum, Bayerischer
Rundfunk 2017, uploadat la 14 martie 2017, disponibil online la https://www.
youtube.com/watch?v=8KyI1d8UB-o, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
***, Abbas Khider: Adelbert-von-Chamisso-Preis 2017, interviu acordat Robert-
Bosch-Stiftung, uploadat la 9 martie 2017, disponibil online la https://www.
youtube.com/watch?v=4famn-31WpE, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Adelbert-von-Chamisso-Preis der Robert Bosch Stiftung 2015 geht an Sherko
Fatah, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/
html/58869.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Akademie der Künste eröffnet Aras-Ören-Archiv, articol din 27 octombrie 2014,
disponibil online la http://www.adk.de/de/presse/pressemitteilungen.htm?we_
objectID=33654, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Ausländische Bevölkerung. Ergebnisse des Ausländerzentralregisters, Fachserie 1
Reihe 2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, disponibil online la
https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/MigrationI
ntegration/AuslaendBevoelkerung2010200147004.pdf?__blob=publicationFile,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund, Bundesamt für Statistik, disponibil
online la http://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/de/index/themen/01/07/blank/key/
04.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund. Ergebnisse des Mikrozensus, Fachserie 1
Reihe 2.2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, disponibil online la
https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/Migration
Integration/Migrationshintergrund2010220147004.pdf?__blob=publicationFile,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Bevölkerung mit Migrationshintergrund. Ergebnisse des Mikrozensus, Fachserie 1
Reihe 2.2, 2014, Statistisches Bundesamt, Wiesbaden, 2015, disponibil online la
https://www.destatis.de/DE/Publikationen/Thematisch/Bevoelkerung/MigrationI

310
 ntegration/Migrationshintergrund2010220147004.pdf?__blob=publicationFile,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Chamisso-Preis der Robert Bosch Stiftung 2016 geht an Esther Kinsky und Uljana
Wolf, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/html/
64700.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Clemens-Brentano-Preis 2008 Die Jury für Ann Cotten, Interviu cu Ann Cotten
luat la decernarea premiului Brentano, p. 4, disponibil online la https://www.
heidelberg.de/site/Heidelberg_ROOT/get/documents_E-1312035531/
heidelberg/PB5Documents/pdf/41_pdf_Brentano-Peis_2008.pdf, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
***, Convention and Protocol, disponibil online la http://www.unhcr.org/3b66c2aa10,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Geschichte der Immigration in die Schweiz, disponibil online la http://sev-
online.ch/de/aktuell/dossiers/ohne-uns/geschichte.php/, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
***, Gute Nachrichten von Kaminer. Wir haben RODINA, disponibil online pe
http://www.berlinatnight.de/locations/club/rodina/, accesat ultima dată la
2 februarie 2019
***, IlirFerra, shqiptari që shkruan gjermanisht, 21 septembrie 2011, disponibil online
la http://www.albinfo.ch/ilir-ferra-shqiptari-qe-shkruan-gjermanisht/, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Kaminer gibt seinen Club auf, articol din data de 27.04.2007, disponibil online la
http://www.tagesspiegel.de/berlin/rodina-kaminer-gibt-seinen-club-
auf/840388.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Meeting Author Claudiu M. Florian, disponibil online la http://www.
diplomatmagazine.nl/2016/06/05/meeting-author-claudiu-m-florian/, accesat
ultima dată la 15 februarie 2019.
***, Migration and Development Brief, nr. 24/ 13 aprilie 2015, disponibil online la
http://siteresources.worldbank.org/INTPROSPECTS/Resources/334934-
1288990760745/MigrationandDevelopmentBrief24.pdf, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
***, Migration Report 2017, disponibil online la https://www.sem.admin.ch/dam/
data/sem/publiservice/berichte/migration/migrationsbericht-2017-e.pdf, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
***, Senthuran Varatharajah: Adelbert-von-Chamisso-Förderpreis 2017, interviu
acordat Robert-Bosch-Stiftung, uploadat la 9 martie 2017, disponibil online la
https://www.youtube.com/watch?v=l_douJ6yXio, accesat ultima dată la 15 fe-
bruarie 2019.
***, The impertinent muse. Ina Hartwig meets Ann Cotten, the Austrian star of
Germany's poetry jet set, 5 septembrie 2007, disponibil online la
http://www.signandsight.com/features/1493.html, accesat ultima dată la
15 februarie.

311
***, Über den Chamisso-Preis, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/
content/language1/html/14169.asp, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Alvir, Olja, „Schlechte Literatur mit Migrationshintergrund”, în Der Standard,
6 septembrie 2012, disponibil online la http://derstandard.at/1345166331712/
Schlechte-Literatur-mit-Migrationshintergrund, accesat ultima dată la 10 februa-
rie 2019.
Bălulescu, Lavinia, Cătălin Dorian Florescu: „Nu e tocmai plăcută viaţa într-o carte
poştală”, 2 aprilie 2010, disponibil online la https://adevarul.ro/locale/timisoara/
catalin-dorian-florescu-nu-e-tocmai-placuta-viata-intr-o-carte-postala-
1_50ada58a7c42d5a66398a337/index.html, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
Bälz, Ottilie, „Chamisso – Viele Kulturen, eine Sprache”, în Chamisso Magazin, nr. 15,
Oktober 2016, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/
language1/downloads/chamisso_magazin_15.pdf, accesat ultima dată la 10 fe-
bruarie 2019.
Bánk, Zsuzsa, „Da bebt etwas nach”, în Die Welt, 24 octombrie 2006, disponibil online
la https://www.welt.de/kultur/article89605/Da-bebt-etwas-nach.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Bartels, Gerrit, „Lob der Welt. Die Shortlist für den Deutschen Buchpreis”, în Der
Tagesspiegel, 8 septembrie 2010, disponibil online la http://www.tagesspiegel.
de/kultur/lob-der-welt/1928982.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Baumberger, Christa, „Dragica Rajčić, «Gastfrau» der deutschen Sprache”, interviu în
Viceversa Literatur, 2/2008, Le Culturactif Suisse, disponibil online la
http://www.culturactif.ch/viceversa/rajcic.htm, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
Becker, Arthur, „Chamisso-Preis. Die Ballade vom Riesenspielzeug”, în Frankfurter
Rundschau, 23 septembrie 2016, disponibil online la http://www.fr.de/kultur/
literatur/chamisso-preis-die-ballade-vom-riesenspielzeug-a-306768, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Brown, Katarina, „Looking From the Outside. With Selim Özdogan”, în The Austin
Chronicle, 15 noiembrie 2016, interviu disponibil online la https://www.
austinchronicle.com/daily/arts/2016-11-15/looking-from-the-outside-with-
selim-ozdogan/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Colvin, Rob, „Artists Pick Artists: Kerstin Cmelka”, în Hyperallergic, 21 septembrie
2016, disponibil online la https://hyperallergic.com/310792/artists-pick-artists-
kerstin-cmelka/, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
Crăciun, Andrei, Minunata viaţă a lui Cătălin Dorian Florescu, scriitor, disponibil
online pe http://viitorulromaniei.ro/minunata-viata-a-lui-catalin-dorian-florescu-
scriitor/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Cucujkić, Ivana; Bratić, Monika, „Ich geh fort. Auf Jugo!”, în Falter, 33/12,
14.08.2012, articol disponibil online la https://www.falter.at/archiv/wp/ich-geh-
fort-auf-jugo, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

312
Dondorici, Iulia, „«Consider că aparţin şi literaturii române, şi literaturii germane».
Interviu cu Carmen-Francesca Banciu”, în Observator cultural, 22.05.2008,
nr. 424, disponibil online la http://www.observatorcultural.ro/articol/consider-
ca-apartin-si-literaturii-romane-si-literaturii-germane-interviu-cu-carmen-
francesca-banciu-2/, accesat ultima dată la 3 februarie 2019.
Dotzauer, Gregor, „Die Literatur ist meine Wurzel, mein Land, mein Zuhause”, în
Chamisso Magazine. Viele Kulturen – eine Sprache, März 2014, No. 10, p. 10-
13, disponibil online la http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/
downloads/Chamisso_Magazin_10.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Filip, Ota, O du meine Heimat!, text disponibil online la http://www.otafilip.
homepage.t-online.de/heimat.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Ghiţă, Oana, în Interviu – Cătălin Dorian Florescu, laureatul cărţii anului 2011 din
Elveţia: Vreau să mă dedic omului prin scris, 31 mai 2013, disponibil online pe
http://www.mediafax.ro/cultura-media/interviu-catalin-dorian-florescu-
laureatul-cartii-anului-2011-din-elvetia-vreau-sa-ma-dedic-omului-prin-scris-
10914542, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Goldman, Russell, „‘You Are the Future of Europe,’ Erdogan Tells Turks”, în The New
York Times, 17 aprilie 2017, disponibil online https://www.nytimes.com/
2017/03/17/world/europe/erdogan-turkey-future-of-europe.html?_r=2, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Grădinaru, Magda, Interviu - Scriitorul german Matthias Nawrat: Putin joacă rolul
Marelui Inchizitor, se conectează foarte puternic la mesajul Bisericii Ortodoxe:
„Eu sunt singurul care vă poate salva”, 31.10.2017, disponibil online la
https://www.news.ro/cultura-media/interviu-scriitorul-german-matthiasnawrat-
putin-joaca-rolul-marelui-inchizitor-se-conecteaza-foarte-puternic-la-mesajul-
bisericii-ortodoxe-eu-suntsingurul-care-va-poate-salva-
1922400031002017101017356891, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
Gratzl-Ploteny, Susanna, Das Interkultur-TANDEM im Lehrgang 'Polizeiliches
Handeln in einer multikulturellen Gesellschaft', disponibil online la
http://www.tandemcity.info/formacion/de34_itt7-interkultur.htm, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Gropp, Lewis, „Es ist ein Privileg in Deutschland zu leben“ – Interview mit Zafer
Senocak, interviu din ianuarie 2012, disponibil online la http://www.goethe.de/
lhr/prj/daz/mag/ksz/de8636968.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Guţu, George, „Insulare Differenz und grenzgängerische Identität. Deutsche
Literaturen in Rumänien im Überblick”, în George Guţu, Mihaela Zaharia (Hg.),
Identität und Alterität. Imagologische Materialien für den Landeskunde-
unterricht, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 143-186,
disponibil online la http://www.ggr.ro/RdlVol11.htm#_ftnref76, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Harris, Thomas, How Technology Hijacks People’s Minds –   from a Magician and
Google’s Design Ethicist, disponibil online la http://www.tristanharris.com/
essays/, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.

313
Heinrich, Kaspar, „Flüchtlingsroman von Abbas Khider. Man wird ja wohl noch
durchdrehen dürfen”, în Der Spiegel, 02.02.2016, disponibil online la
http://www.spiegel.de/kultur/literatur/ohrfeige-autor-abbas-khider-bloss-nicht-
der-musterimmigrant-sein-a-1074666.html, accesat ultima dată la 15 februarie
2019.
Herman, Rainer, „Erdogan kann sich auf Deutschlands Türken verlassen”, în
Frankfurter Allgemeine Zeitung, 17.04.2017, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/politik/tuerkei/wieso-sind-viele-hier-lebende-
tuerken-fuer-erdogan-14975695.html?printPagedArticle=true#pageIndex_2,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Hesse, Bettina, Martin Kordić: "Wie ich mir das Glück vorstelle". Vom Elend der
Vertreibung, Deutschlandfunk, 08.09.2014, interviu disponibil online la
http://www.deutschlandfunk.de/martin-kordic-wie-ich-mir-das-glueck-vorstelle-
vom-elend.700.de.html?dram:article_id=296920, accesat ultima dată la 2
februarie 2019”.
http://blog.wladimirkaminer.de/image/143702904678, accesat ultima dată la 1 iunie
2016.
https://www.facebook.com/wladimir.kaminer.7/?fref=ts, postare din 2 mai 2016,
accesată ultima dată la 1 iunie 2016.
http://blog.wladimirkaminer.de/page, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l33176&from=RO, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
http://florescu.ch/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://levurelitteraire.com/carmen-francesca-banciu-interview-roumain/, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
http://weiterschreiben.jetzt/, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
http://www.ballhausnaunynstrasse.de/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/html/14754.asp, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
http://www.bosch-stiftung.de/content/language1/html/51471.asp, accesată ultima dată
la 15 februarie 2019
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=32364, accesat ultima dată la 2
februarie 2019.
http://www.chamisso.daf.uni-muenchen.de/bibliographie_autoren/index.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.euprizeliterature.eu/what-eupl, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.europa-creativa.eu/noutatic_doc_112_premiul-uniunii-europene-pentru-
literatura-2017_pg_0.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.florescu.ch/die-biographie.shtml, accesat ultima dată la 2 februarie 2019
http://www.fr.de/kultur/literatur/lyrikerin-ann-cotten-die-muse-ist-unverschaemt-a-
1191763, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
http://www.franco-biondi.de/seiten/schriftsteller.html, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.

314
http://www.glossarattrappen.de, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
http://www.goethe.de/ges/prj/res/mag/int/de12175446.htm, accesat ultima dată la
15 februarie 2019.
http://www.heidelberg.de/hd,Lde/217715.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.ilmarakusa.info/html/werk.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.julya-rabinowich.com/leben.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.kanak-attak.de/ka/about.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019..
http://www.literaturhaus-bremen.de/events/zsuzsanna-gahse-jan-janka-sara-und-ich/,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.marjana-gaponenko.de/transtations/romana.htm, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
http://www.openpolitics.ro/refugiat-in-romania-conditii-si-drepturi/, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
http://www.philhist.uni-
augsburg.de/de/lehrstuehle/germanistik/DaF/mitarbeiter/Tekinay/Vita/, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.spiegel.de/wirtschaft/soziales/bild-1051994-894722.html, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019
http://www.unhcr.org/3b66c2aa10, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.unhcr.org/ro/254-determinarea-statutului-de-refugiat.html, articol din
19 decembrie 2016, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.wladimirkaminer.de/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
http://www.zentrumexil.at/index.php?id=4, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
https://dexonline.ro/definitie/coleoptil, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
https://dexonline.ro/definitie/loxodrom%C4%83, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
https://dexonline.ro/definitie/palingenez%C4%83, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
https://schweizermonat.ch/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
https://www.deutschland.de/de/topic/kultur/kommunikation-medien/weiter-schreiben-
nach-der-flucht#, accesat ultima dată la 10 februarie 2019.
https://www.facebook.com/Zeichenware/photos/a.139949896703109/29160748487068
2/?type=3&theater, accesat ultima dată la 9 februarie 2019.
https://www.hs-rm.de/de/ueber-uns/veranstaltungen/poetikdozenten/16-marica-
bodrozic/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=56V6r2dpYH8, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
https://www.youtube.com/watch?v=dz25sFggR-E, accesat ultima dată la 15 februarie
2019.
Ioniţă, Sorin, postare din 18 aprilie 2017, disponibilă la https://www.facebook.
com/photo.php?fbid=10212958383336314&set=a.3099922499027.2158538.129
3117767&type=3&theater, accesată ultima dată la 2 februarie 2019.

315
Jiang, Chenxin, „Zsuzanna Gahse’s Europe: Like Her New Book, It’s a Collection”, în
Asymptote, 2 martie 2017, disponibil online la http://www.asymptotejournal.
com/blog/2017/03/02/zsuzanna-gahses-europe-like-her-new-book-its-a-
collection/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Jordan, James, „Filip, Ota”, în Munzinger Online/ KLG – Kritisches Lexikon zur
deutschsprachigen Gegenwartsliteratur, disponibil online la http://www.
munzinger.de/document/16000000146, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Judah Tim, „Former Yugoslavia patches itself together. Entering the Yugosphere”, în
The Economist, Aug 20th 2009, disponibil online la http://www.economist.
com/node/14258861, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Kaiser, Stefan, „Armutsmigration: Wie Wirtschaftsflüchtlinge Deutschland geprägt
haben”, în Der Spiegel, 13.09.2015, disponibil online la
http://www.spiegel.de/wirtschaft/soziales/fluechtlinge-wie-migranten-
deutschland-gepraegt-haben-a-1051994.html, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
Karasholi, Adel, „Rhapsodie in Grau”, în Börsenblatt, 1991, disponibil online la
http://www.fremd-sein.de/autoren/kara_2.html, accesat ultima dată la 2 februa-
rie 2019.
Kazim, Hasnain, „The Bizarre Behavior of Turkish-German Voters”, în Der Spiegel,
18 aprilie 2017, disponibil online la http://www.spiegel.de/international/
germany/referendum-in-turkey-the-bizarre-behavior-of-turkish-german-voters-
a-1143735.html?utm_source=dlvr.it&utm_medium=facebook#ref=rss, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Kohl, Helmut, Rede vor dem Deutschen Städtetag in Frankfurt, 14. Juni 1983, discurs
disponibil online la https://www.helmut-
kohl.de/index.php?menu_sel=17&menu_sel2=&menu_sel3=&menu_sel4=&ms
g=2272, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Kopanja, Jelena, „The Yugosphere: Not Just Balkan Nostalgia”, în The Vienna Review,
11 octombrie 2012, diponibil online la http://www.viennareview.net/news/front-
page/the-yugosphere-not-just-balkan-nostalgia, accesat ultima dată la 2 februa-
rie 2019.
Korge, Johannes; Streitz, Matthias, „Seehofer und Merkel befeuern Leitkultur-
Debatte”, în Der Spiegel, 15 octombrie 2010, disponibil online la http://www.
spiegel.de/politik/deutschland/0,1518,723466,00.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Kramatschek, Claudia, Aus Altem wird neu, articol disponibil online la http://www.
deutschlandfunk.de/aus-altem-wird-neu.700.de.html?dram:article_id=84827,
accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
Kröhnert, Steffen, „Migration – eine Einführung”, în Online Handbuch Demographie,
Berlin Institut für Bevölkerung und Entwicklung, disponibil online la
http://www.berlin-institut.org/online-handbuchdemografie/
bevoelkerungsdynamik/faktoren/migration.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

316
Ljubić, Nicol, „Jugoslawien gibt es in meiner Wahrnehmung nicht”, în Kristian Donko,
Johann Georg Lughofer (Hrsg.), Erinnerung an Jugoslawien in der
deutschsprachigen Literatur. Zur Exophonie, Goethe-Institut Ljubljana, ianuarie
2014, p. 10-11, disponibil online la http://www.goethe.de/ins/si/pro/10j/
publikationen/Jugoslawien-web.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Maihofer, Giacomo, „Senthuran Varatharajahs Debütroman. Jeder Buchstabe
hat seinen Preis”, în Der Tagesspiegel, 21.03.2016, disponibil online la
http://www.tagesspiegel.de/kultur/senthuran-varatharajahs-debuetroman-jeder-
buchstabe-hat-seinen-preis/13350772.html, accesat ultima dată la 15 februarie
2019.
Malkki, Liisa, „National Geographic: The Rooting of Peoples and the Territorialization
of National Identity among Scholars and Refugees”, în Cultural Anthropology,
vol. 7(1), 1992, disponibil online la
http://www.uio.no/studier/emner/sv/sai/SOSANT2210/v11/Malkki_National_G
eografic.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Markovic, Barbara, Zitathaftigkeit in der Digitalen Literatur, Diplomarbeit, University
of Vienna. Philologisch-Kulturwissenschaftliche Fakultät, 2013, disponibilă
online la http://search.obvsg.at/primo_library/libweb/action/dlDisplay.do?vid=
ACC&docId=ACC_aleph010692154&fn=permalink, accesată ultima dată la 2
februarie 2019.
Martin, Matei, „Democraţie şi (un pic de) populism”, în Dilema veche, nr. 701, 27 iulie
– 2 august 2017, disponibil online la http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-
traim/articol/democratie-si-un-pic-de-populism, accesat ultima dată la 2 februa-
rie 2019.
Martin, Matei, „Germania înainte de alegeri”, în Dilema veche, nr. 702, 3-9 august
2017, disponibil online la http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/
articol/germania-inainte-de-alegeri, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Marzi, Federica, „Alla ricerca della lingua: intervista a Carmine Gino Chiellino”, în
Altreitalie, nr. 45 (Iuglio-dicembre), 2012, disponibil online la http://www.
altreitalie.it/Pubblicazioni/Rivista/N_45/Intervista/Alla_Ricerca_Della_Lingua_
Intervista_A_Carmine_Gino_Chiellino.kl, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
McCormick, Melissa Eileen, Postmodernism, Post-Marxism, and Mass Media in Aras
Ören's Berlin Savignyplatz, Germanic and Slavic Languages and Literatures
Graduate Theses & Dissertations, 17, disertaţie susţinută la University of
Colorado în 2014, disponibilă online la http://scholar.colorado.edu/cgi/
viewcontent.cgi?article=1017&context=gsll_gradetds, accesată ultima dată la
3 ianuarie 2019.
Meiritz, Annett, „Wahlprogramm der Union. Auf der Flucht vor der Flüchtlingsfrage”,
în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 04.07.2017, disponibil online la
http://www.spiegel.de/politik/deutschland/wahlprogramm-der-union-flucht-vor-
der-fluechtlingsfrage-kommentar-a-1155734.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

317
Micieli, Francesco, Der Preis für das Fremd-Sein, disponibil online la http://
babylonia.ch/fileadmin/user_upload/documents/2004-1/Baby1_04testi_
letterari.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Mixich, Vlad, Povestea curajosului domn Florescu, 22 martie 2010, disponibil online
la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-7056452-povestea-curajosului-domn-
florescu.htm, accesat ultima dată la 2 februarie.
Mora, Terézia, „Die Grenze zwischen Traum und Nachtmahr. Europa-Kolumne von
Terézia Mora zum EU-Beitritt mittelosteuropäischer Länder”, MDR Figaro,
11.2.2004, disponibil online la http://www.mdr.de/Drucken/1203946-289.html,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Naumescu, Valentin, Avatarurile Occidentului. De la „The Wall” (Pink Floyd, 1979) şi
„Mr. Gorbachev, Tear Down This Wall!” (Reagan, 1987) la „Walls Work”
(Trump, 2019), 15 februarie 2019, disponibil online pe
http://www.contributors.ro/editorial/avatarurile-occidentului-de-la-%E2%80%9
Ethe-wall%E2%80%9D-pink-floyd-1979-si-%E2%80%9Emr-gorbachev-tear-
down-this-wall%E2%80%9D-reagan-1987-la-%E2%80%9Ewalls-work%E2%
80%9D-trump-2019/, accesat ultima dată la 16 februarie 2019.
Oberholzer, René, Meine Heimat ist die deutsche Sprache, disponibil online la
https://www.literatpro.de/sachliteratur/meine-heimat-ist-die-deutsche-sprache,
accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Onofrei, Gabriel, „Rămân scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu”,
interviu cu Norman Manea în Suplimentul de cultură, nr. 171/ 22–28 martie
2008, p. 8–9, disponibil online la http://suplimentuldecultura.ro/3130/interviu-
cu-norman-manea/, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Pleşu, Andrei, „Câte patrii are omul?”, articol din Dilema veche, nr. 703, 10-16 august
2017, disponibil online la http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/cite-
patrii-are-omul, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.
Rajčić, Dragica, „Stiefmuttersprache”, în Kristian Donko, Johann Georg Lughofer
(Hrsg.), Erinnerung an Jugoslawien in der deutschsprachigen Literatur. Zur
Exophonie, p. 7-9, disponibil online la http://www.goethe.de/ins/si/pro/10j/
publikationen/Jugoslawien-web.pdf, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Rauner, Max, „Kunst im Orbit”, în Die Zeit, 10.08.2006, Nr. 33, disponibil online la
http://www.zeit.de/2006/33/Raumfahrt-Kunst, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
Rockhoff, Dani, DA pentru autocraţie în Turcia – rezultatele provizorii pe regiuni şi
cum au contribuit turcii din Germania la scorul majoritar, 17 aprilie 2017,
disponibil la http://m.hotnews.ro/stire/21718611, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Rösch, Heidi, Migrationsliteratur im interkulturellen Diskurs, Vortrag, TU Dresden,
disponibil online la http://www.fulbright.de/fileadmin/files/togermany/
information/2004-05/gss/Roesch_Migrationsliteratur.pdf, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.

318
Saalfeld, Lerke von, „Ein Interview mit Adel Karasholi”, în Chamisso Magazine, nr. 3,
September-Dezember 2009, p. 11-17, disponibil online la http://www.bosch-
stiftung.de/content/language1/downloads/CH-Magazin-3.pdf, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Salchner, Christa, Elazar Benyoetz zählt zu den anerkanntesten Aphoristikern, interviu
publicat la 21 februarie 2001, disponibil online la https://web.archive.org/
web/20050419001121/http://www.wienerzeitung.at/Desktopdefault.aspx?TabID
=3946&Alias=WZO&lexikon=Autoren&letter=A&cob=5625, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Saxe, Cornelia, Eine Vorliebe für Wörterbücher. Die Dichterin Ann Cotten,
28.01.2008, disponibil online la http://www.deutschlandfunkkultur.de/eine-
vorliebe-fuer-woerterbuecher.1153.de.html?dram:article_id=181616, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Şenocak, Zafer, "Ich bin kein Gruppendichter", interviu disponibil online la
http://www.foreigner.de/in_zafer_senocak.html, accesat ultima dată la 2 fe-
bruarie 2019.
Şenocak, Zafer, Der Terror kommt aus dem Herzen des Islam, articol apărut la
29 decembrie 2007, disponibil online la https://www.welt.de/politik/
article1500196/Der-Terror-kommt-aus-dem-Herzen-des-Islam.html, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Stanišić, Saša, Three Myths of Immigrant Writing: A View from Germany, disponibil
online pe http://wordswithoutborders.org/article/three-myths-of-immigrant-
writing-a-view-from-germany#ixzz3BVGYrd1G, 2008, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Statistik Austria, „Bevölkerung mit Migrationshintergrund im Überblick”
(Jahresdurchschnitt 2014), în Mikrozensus-Arbeitskräfteerhebung (Durchschnitt
aller Wochen eines Jahres), Erstellt am 18.03.2015, http://www.statistik.at/
web_de/statistiken/menschen_und_gesellschaft/bevoelkerung/bevoelkerungsstru
ktur/bevoelkerung_nach_migrationshintergrund/033240.html, accesat ultima
dată la 2 februarie 2019.
Statistik Austria, http://www.statistik.at/web_de/statistiken/menschen_und_
gesellschaft/bevoelkerung/wanderungen/asyl/index.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Stone, Jon, „The EU has built 1,000km of border walls since fall of Berlin Wall”, în
The Independent, 9 November 2018,
https://www.independent.co.uk/news/world/europe/eu-border-wall-berlin-
migration-human-rights-immigration-borders-a8624706.html, accesat ultima
dată la 16 februarie 2019.
Strigl, Daniela, „Sätze, die Spuren hinterlassen”, în Der Standard, 12.01.2009, interviu
disponibil online la derstandard.at/1231151542809/Ueber-die-deutsche-
Sprache-Saetze-die-Spuren-hinterlassen, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Suler, John, „The Online Disinhibition Effect”, în CyberPsychology and Behavior, 7,
2004, p. 321-326, disponibil online la http://www.truecenterpublishing.com/
psycyber/disinhibit.html, accesat ultima dată la 15 februarie 2019.

319
Sutherland, Peter, Migration Is Development: How Migration Matters to The
Post-2015 Debate, disponibil online la http://esa.un.org/unmigration/
Migration_is_Development_by_PSutherland_MPP.pdf, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Trojanov, Ilija, „Willkür und Freiheit”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 1 octombrie
2013, disponibil online la http://www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/
autoren/einreiseverbot-fuer-ilija-trojanow-willkuer-und-freiheit-12599490-
p2.html?printPagedArticle=true#pageIndex_2, accesat ultima dată la 2 februarie
2019.
Trojanow, Ilija, Komplot(t) – Wie plant der Autor den perfekten Plot, disponibil online
la http://www.ilija‐ trojanow.de/downloads/Komplott.pdf, accesat ultima dată
la 15 februarie 2019.
Trojanow, Ilija; Oliver, José F. A., „Kritik an Bosch-Stiftung. Ade, Chamisso-Preis?”,
în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 21 septembrie 2016, disponibil online la
http://www.faz.net/aktuell/feuilleton/debatten/kritik-an-bosch-stiftung-ade-
chamisso-preis-14443175.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Ţurlea, Stelian, „Claudiu M. Florian: «Sunt un migrator între gene şi generaţii»”,
Ziarul Financiar, 23 martie 2012, disponibil online la http://www.zf.ro/ziarul-
de-duminica/claudiu-m-florian-sunt-un-migrator-intre-gene-si-generatii-de-
stelian-turlea-9422497, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
United Nations Department of Economic and Social Affairs, Population Division, The
number of international migrants worldwide reaches 232 million, în Population
Facts, No. 2013/2, September 2013, disponibil online la http://esa.un.org/
unmigration/documents/The_number_of_international_migrants.pdf, accesat
ultima dată la 2 februarie 2019.
Wenzel, Tobias, „Politischer Literat. Schriftsteller und Journalist Nicol Ljubic”,
Deutschlandfunk Kultur, 15.03.2011, disponibil online la http://www.
deutschlandfunkkultur.de/politischer-literat.1153.de.html?dram:article_
id=182431, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Witzeling, Klaus, „Nino Haratischwilis: Die ungeduldige Dramatikerin”, în Hamburger
Abendblatt, 03.04.10, interviu disponibil online la http://www.abendblatt.de/
kultur-live/article107674290/Nino-Haratischwilis-Die-ungeduldige-
Dramatikerin.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Zabel, Bernd, Chamisso-Preis 2016. Flusslandschaft und Gap Garden, disponibil
online la https://www.goethe.de/de/kul/lit/20709965.html, accesat ultima dată la
2 februarie 2019.
Zaimoglu, Feridun, „«Kanak Sprak» nach achtzehn Jahren. Die Geister, die ich rief”,
în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 17.06.2012, disponibil online la http://
www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/kanak-sprak-nach-achtzehn-jahren-die-
geister-die-ich-rief-11788124.html, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.
Zamfir, Claudiu, Interviu Traian Ungureanu: Civilizaţia europeană se bate cu propria
aplecare suicidală, disponibil online la http://www.hotnews.ro/stiri-esential-
21848812-interviu-traian-ungureanu-civilizatia-europeana-bate-propria-
aplecare-suicidala.htm, accesat ultima dată la 2 februarie 2019.

320
Figura 1 - Fluxurile de migraţie în şi din Germania .................................................... 283
Figura 2 - Populaţie de origine străină în Germania ................................................... 284
Figura 3 - Populaţia Elveţiei după criteriul migraţiei în 2013 ..................................... 285
Figura 4 - Repartiţia premianţilor Chamisso în funcţie de achiziţia
limbii germane (DaF vs DaM/DaZ) ............................................................ 286
Figura 5 - Spaţiile etno-culturale reprezentate de scriitori (a) ..................................... 287
Figura 6 - Spaţiile etno-culturale reprezentate de scriitori (b) – cu includerea
Bosniei, a Serbiei şi a Croaţiei în zona fostei Iugoslavii ............................. 288
Figura 7 - Limbile utilizate de autorii Chamisso ......................................................... 289
Figura 8 - Momentul decernării premiului Adelbert-von-Chamisso
în evoluţia autorilor .................................................................................... 289
Figura 9 - Evoluţia autorilor* ...................................................................................... 290

321
322
 A E
Al-Mozany, 99 Elçi, 90
Asserate, 100
Atabay, 85, 130 F
Fatah, 110, 129, 211, 310
B Ferra, 107, 108, 109, 119
Filip, 78, 79, 313, 316
Bánk, 100, 101, 103, 129, 312
Florescu, 11, 51, 52, 71, 98, 121, 123,
Barbetta, 106
128, 179, 180, 181, 182, 183, 184,
Becker, 66, 106, 114, 115, 130, 207,
185, 186, 187, 188, 198, 276, 278,
304, 309, 312
292, 295, 296, 306, 308, 312, 313,
Belfellah, 92
318
Benyoëtz, 81, 82, 129
Forgó, 105
Biondi, 11, 12, 32, 47, 58, 59, 61, 62,
Franzetti, 90, 129, 130, 181
63, 64, 65, 66, 68, 72, 80, 89, 130,
133, 134, 135, 136, 137, 138, 139,
140, 141, 143, 144, 149, 150, 151, G
152, 184, 274, 292, 295, 301, 302, Gahse, 103, 104, 121, 316
303, 304, 305 Gaponenko, 108
Bodrožić, 99, 100, 192 Grjasnowa, 110, 119, 130

C H
Chiellino, 11, 12, 28, 32, 47, 56, 59, Haratischwili, 106, 115
60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 72, 80, Hummel, 103, 104, 130
85, 113, 114, 122, 126, 130, 133,
134, 140, 143, 149, 150, 151, 152, K
158, 161, 274, 295, 299, 300, 304,
305, 306, 317 Kaminer, 2, 11, 12, 94, 114, 124, 128,
Çırak, 84, 97, 129, 130 162, 163, 164, 165, 166, 167, 168,
Cotten, 11, 12, 110, 235, 236, 237, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 179,
238, 239, 240, 241, 242, 243, 244, 276, 281, 296, 302, 308, 311
245, 293, 295, 300, 310, 311, 319 Kara, 100, 102, 103, 296
Csiba, 91 Karasholi, 58, 88, 89, 306, 307, 316,
319
D Khider, 11, 47, 106, 112, 129, 245,
246, 247, 248, 249, 250, 251, 252,
Dal, 92, 130 253, 276, 296, 310, 314
Dalos, 52, 91 Kinsky, 110, 111, 129, 130, 296, 311
Dinev, 11, 35, 103, 106, 116, 118, 119, Knapp, 97
124, 128, 198, 203, 204, 295, 305 Kordić, 11, 110, 129, 231, 233, 276,
Doma, 107 296, 314
Du Luu, 105 Krier, 106, 129, 131

323
 L Schami, 32, 57, 58, 59, 62, 63, 68, 78,
89, 90, 129, 134, 135, 143, 149, 152,
Lingyuan, 105
Ljubić, 11, 106, 107, 128, 130, 204, 295, 302, 303, 308
205, 218, 219, 220, 228, 231, 276, Șenocak, 82, 83, 84, 125, 297, 319
296, 303, 317 Sofronieva, 106
Stanišić, 11, 47, 105, 115, 122, 128,
M 204, 205, 211, 216, 217, 219, 248,
Marković, 112, 119 276, 297, 302, 319
Martynova, 106 Stavarič, 105, 107, 108, 119, 129
Micieli, 98, 121, 130, 318
Mohafez, 103, 104, 130 T
Moníková, 87
Mora, 57, 93, 94, 95, 96, 106, 124, Tawada, 91
129, 130, 190, 296, 302, 303, 309, Tekinay, 85, 86, 315
318 Trojanow, 11, 14, 47, 93, 115, 124,
128, 190, 198, 199, 200, 201, 202,
N 203, 204, 276, 297, 306, 307, 320
Nakitsch, 91 Tschinag, 88, 89, 128
Nawrat, 108, 109, 292, 313
V
O Varatharajah, 11, 12, 47, 112, 128,
Oliver, 92, 115, 320 254, 255, 259, 260, 266, 269, 270,
Ören, 68, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 80, 271, 277, 278, 280, 281, 297, 310,
130, 140, 296, 297, 299, 301, 302, 311
305, 306, 310, 317 Veremej, 110
Özdamar, 11, 56, 92, 152, 153, 155,
Vertlib, 11, 35, 98, 116, 119, 124,
160, 275, 279, 297
Özdogan, 92, 93, 129, 312 174, 175, 176, 177, 178, 245, 276,
298, 302
P Veteranyi, 11, 93, 121, 123, 179, 180,
181, 187, 189, 190, 191, 198, 278,
Pazarkaya, 84, 85, 125, 297, 307 292, 298, 300, 303, 304, 308

R W
Rajčić, 11, 12, 91, 105, 121, 123, 128, Wilms, 108, 109
180, 204, 205, 210, 212, 214, 215,
Wodin, 92, 129
276, 297, 312, 318
Rakusa, 98, 121 Wolf, 110, 111, 122, 129, 305, 311
Ranga, 110, 130, 179, 190, 191, 197,
278, 292, 297 Z
Zaimoglu, 11, 51, 57, 103, 114, 124,
S 125, 130, 155, 156, 157, 158, 159,
Sadlon, 105 160, 161, 186, 275, 277, 279, 293,
SAID, 87, 98, 121, 129 298, 304, 309, 320

324

View publication stats