Sunteți pe pagina 1din 284

Editorial

La Ierusalim
un editorial de Adrian Alui Gheorghe

Ar trebui să încep așa: și eu am fost


la Ierusalim...! Ce e Ierusalimul? E
„buricul lumii”, ne spune Vasile,
„păcătosul”, românul din Iaşi, rătăcit prin
Israel, care ne-a fost ghid de ocazie. De ce
vă numiți (şi) „păcătosul”, întreb? Îmi
răspunde: „Un păcătos mai are o şansă să
intre în rai, prin smerenie, pe cînd un om
mîndru, nu. De asta mizez pe păcat, pe
păcătoşenie, numai astea mă pot duce în
Rai ... Într-o lume ca a noastră, păcatul e
mai plin de virtuți! Virtuțile din ziua de azi
sunt păcătoase !”
Cetatea veche a Ierusalimului are „o cuprindere” de o mie de metri
pătraţi. În acest spaţiu s-au petrecut evenimentele care au schimbat o lume,
lumea. Şi Calvarul Golgotei şi Căderea sub cruce şi Răstignirea şi Învierea
...! Ocupațiile succesive ale Ierusalimului au mutat simbolurile dintr-un
plan fizic într-un plan moral, au adus Golgota lângă Sfântul Mormânt, au
adus Piatra Ungerii la doi paşi de locul Învierii. Numai că o cetate din care
s-a declarat iubirea, ca principiu universal, e înconjurată de ură. E un
asediu al urii, îl simți, îl vezi. E o continuă „neodihnă” a iubirii şi a urii,
care se măsoară una pe alta, se înfruntă pe tărîmul pe care jertfa umană a
căpătat sensul şi consistenţa unui simbol universal. Dar nu ştii, în acea
mulţime care tălăzuieşte continuu, cu certitudine cine mai iubeşte pe cine,
cine mai urăşte pe cine. Lecţia lui Iisus Hristos, lecţia iubirii, a dat un sens
istoriei, a civilizat omenirea. Hristos ne-a învăţat că toate lucrurile
excepționale care ni se întîmplă dovedesc natura excepțională, divină, a
omului. Şi poate spune cineva că nu a simţit în propria fiinţă, în propriul
trup semnele naturii excepţionale? Şi cît de departe e azi „o poruncă” a lui
Iisus: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-
am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de
alţii”. (Ioan 13:34-35)
3
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

O povestioară arabă, preluată şi de Amos Oz, spune că era odată un


rege care îşi răsplătea supuşii dîndu-le puterea de a iubi. Orice făcea, orice
gîndea, orice dicta era în favoarea iubirii. Lucrurile evoluau cu adevărat
spre o iubire de proporţii, supuşii celorlalţi regi se refugiau în acest ţinut
binecuvîntat, mulţi regi chiar îşi părăseau domeniile pentru a descoperi şi a
trăi numai în iubire… Războaiele deveniseră poveşti străvechi. Încet, încet,
iubirea s-a instituţionalizat, a devenit politică de stat, obiect de studiu
predat în şcoli numai de poeţi şi artişti, care şi-au demonstrat calităţile lor
întru adîncă iubire, atît iubirea celestă cît şi cea lumească… Apoi, pentru
că limitele trebuiau împinse spre extreme, aşa cum procedează omul
dintotdeauna, au trecut la ceea ce în limbaj comun se numeşte subtilitate
erotică, rafinament. Şi cel mai înalt rafinament, au descoperit ei, era ura.
La ieșire din Cetatea Ierusalimului, facem ultima fotografie, la
Poarta Damascului. Sunt patru polițiști care păzesc ca ura să nu înăbuşe
iubirea, între ei o poliţistă atipică pentru zonă: e blondă, foarte tânără şi
frumoasă. Atrage atenţia. Au cu toţii armele în cumpănire, sunt cu toţii
pregătiţi ca de asalt. Am plecat la aeroport cu această imagine pe retină dar
şi pe retina camerei de fotografiat. A doua zi primesc un mesaj de la un
scriitor din Israel, care mă întreabă dacă am auzit de atentatul de la Poarta
Damascului, petrecut la cîteva ore după plecarea noastră. Caut pe internet
şi găsesc amănunte. Văd şi imaginea poliţistei de doar 23 de ani
înjunghiată de trei atacatori, cu mai multe lovituri de cuţit. E blondă. O
compar cu imaginea din aparatul de fotografiat. E aceeaşi. Se numea
Hadas Malka. Atacatorii au fost ucişi şi ei.
Din „Cântarea Cântărilor”, a lui David: „Vă jur, fiice ale
Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe câmp: nu stârniţi, nu
treziţi dragostea până nu vine ea! Aud glasul preaiubitului meu! Iată-l că
vine sărind peste munţi, săltând pe dealuri. Preaiubitul meu seamănă cu o
căprioară sau cu puiul de cerboaică. Iată-l că este după zidul nostru, se
uită pe fereastră, priveşte printre zăbrele. Preaiubitul meu vorbeşte şi-mi
zice: „Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso! Căci iată că a trecut iarna; a
încetat ploaia şi s-a dus.”
Pentru poliţista blondă, Hadas Malka, orice cîntec s-a încheiat
brusc. De după zid nu iubirea a vorbit, ci ura. Nu, nu e drept.

Iunie, 2017

4
Poesis

Un poem de
Varujan
Vosganian

Scara lui Iacob

O bună recompensă va fi să primească


Cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.
Nu mai ajung cu degetele până la marginea trupului meu.
Spuneţi voi restul: despre bietul meu trup
închis în alt trup, ghemuit şi el într-un trup mult mai mare
şi iarăşi, de şapte ori, precum mormintele scufundate ale Troiei.
De şapte ori şapte, precum tălmăcirile Septuagintei.
Nu trebuie să am faţă ca să mă pot întoarce cu faţa la
Dumnezeu.
De-aceea bună recompensă va fi să primească
cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.
Neînduplecat este numai sângele
care curge mai mult decât pot să-l trăiesc.

5
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Invitatul revistei

„Personajele mele sînt ca


păturile acelea făcute din petice:
au ceva de la un ins, altceva de
la altul, altceva inventat...”

„Hazul de necaz e o metodă de supraviețuire, o formă


de rezistență alături de cei care te citesc și rezonează
la fel de resemnați cu ceea ce scrii”
- Dragă Radu, nu mă pot abține să nu te întreb acum, după ceva
ani de la consumarea experienței tale americane, cum o vezi. A însemnat
ceva în existența ta? A meritat? Regreți ceva? Ai să-ți reproșezi ceva? Ai
fi stat mai mult acolo? N-ai mai fi plecat? (Sună arghezian).
- De însemnat a însemnat destul de mult: a fost un an cît zece, ca în
basme. Asta și din pricina ritmului cu care eram nevoiți (Alina și cu mine)
să asimilăm noua realitate, să învățăm America și să ne integrăm cît de cît
6
Interviu

în ea, dar și fiindcă a fost un an trăit intens, cu frămîntări și dileme, pînă la


decizia de a ne întoarce în România. De rămas totuși n-am fi rămas– nu
din cauza Americii, nici măcar din cauza noastră, a nimănui de fapt. Nu
ne-am adaptat acolo, asta e realitatea, dar cred că pentru orice european
adaptarea la societatea americană e destul de grea, iar pentru cei care n-au
plecat cu inima ușoară e și mai grea. Fiindcă acolo, odată instalat, ai
senzația că nu te mai întorci niciodată și că ești prins într-un spațiu care,
oricît de bun ar fi, nu e acasă. Și cum nici America nu e perfectă, îți vine să
cîrtești mai des decît ar fi, cred, normal. Prietenii noștri stabiliți în Statele
Unite ne-au spus că de obicei adaptarea emoțională, psihologică, durează
vreo patru-cinci ani, după care România devine străinătatea, un loc de care
te-ai rupt și pe care încă îl înțelegi, dar nu mai contează așa de mult. Ei,
noi n-am apucat starea aceea. N-am fost buni emigranți, cum am mai zis și
altă dată. Cu siguranță ne-ar fi fost mai ușor în Europa, unde, oricît de
departe ai fi, tot te simți aproape acasă. Ca să simplific: Statele Unite sînt
un loc mult mai bun decît România (se îndoiește cineva?), doar că locul
acela nu ni s-a potrivit... nu știu, sufletește mai mult decît în alte feluri. De-
aia ne-am întors: în locurile astea, nu în entitatea politico-administrativă
numită, în lipsă de altceva, România.
- Cărțile Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a (2003) și
Românii e deștepți (2004) sunt cumva consecința directă a confruntării cu
alteritatea spațiului american? E vorba de o răfuială cioraniană mai
bemolată cu clișeele mioritice din toate zonele? De ce ai simțit nevoia
unor eseuri ”naționaliste”? Ar intra aici și incursiunile lingvistice din
DEX-ul și sexul (2005)?
- Doar Adio, adio... e legată direct de spațiul american. Pe de altă
parte, da, e așa cum zici, există ceva cioranian în comentariile mele asupra
spațiului nostru, numit așa, cam impropriu, „mioritic“. Cronologic, textele
din Românii e deștepți sînt în cea mai mare parte scrise înainte de plecarea
în Statele Unite. Au apărut în diverse reviste de cultură (Timpul din Iași,
Dilema, Orizont-ul timișorean) și, o parte din ele, în paginile cotidianului
Monitorul de Iași. De aceea, dacă le-aș reciti, cred că în Românii e deștepți
aș găsi o încrîncenare mai mare decît în DEX-ul și sexul, care e construit
majoritar din texte post-America și, din pricina asta, e mai detașat sau, știu
eu, mai resemnat. Din moment ce ne-am întors de bunăvoie, știind unde
revenim, adică într-un loc irecuperabil, într-un stat aproape eșuat, singura
soluție care îți rămîne e rîsul. Hazul de necaz. Nici nu e tocmai o soluție, ci
o metodă de supraviețuire, o formă de rezistență alături de cei care te citesc
și rezonează la fel de resemnați cu ceea ce scrii. Cam așa ceva cred că

7
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

transpare în DEX-ul și sexul. Între timp mi-a mai pierit și rîsul de pe buze.
O fi vîrsta, o fi țara, nu știu...
- Acum, de mult acasă, te simți în regulă, împăcat cu statutul tău
intelectual și social? E țara în care vrei să rămâi? Mai ales că acest statut
s-a modificat de curând prin calități paterne, prin care te-ai ancorat
definitiv.
- Mă simt și nu mă simt împăcat. De fapt trăiesc, cum fac cei mai
mulți dintre noi, într-o lume mai micuță, cea a prietenilor, rudelor,a
oamenilor în care avem încredere și cu care putem comunica. Asta e de
fapt realitatea noastră contemporană, în România mai mult decît aiurea:
trăim alături, de-a valma, dar nu împreună. Ne creăm micile noastre
universuri, în care supraviețuim social (și intelectual), cam ca pe vremea
lui Ceaușescu, doar că mai neîngrădiți și mai netemători. Cu jumătate de
gură, recunosc că România e totuși țara în care aș vrea să rămîn. Sau, dacă
nu ea, una apropiată. Dacă aș mai îndrăzni vreodată să emigrez, tocmai din
cauza copiilor aș face-o. Noi, vorba aia, ne-am trăit traiul, ne-am mîncat
mălaiul... bine, nu chiar pe tot, dar traseul nostru e deja stabilit, nu mai
putem schimba mare lucru, nu mai putem face altceva decît facem. Însă
pentru copii un alt loc ar fi cu certitudine mai bun. Ca să-l parafrazez pe
Yeats, asta nu-i o țară pentru copii. E un loc foarte prost pentru creșterea
lor. De la sistemul de sănătate pînă la cel de învățămînt, totul pare făcut în
așa fel încît să-i omoare sau, dacă nu, să-i îndobitocească. Acum exagerez
și eu, pentru efect, dar nu-i un secret că, de exemplu, nimic nu-i mai
riscant pentru un copil decît să ajungă într-un spital de la noi: indiferent cu
ce boală intră, are mari șanse să iasă cu altele. Iar școala românească se
mai ține doar în învățătorii și profesorii entuziaști și idealiști, care își fac
treaba cum știu ei mai bine în ciuda sistemului, a acelui meșteșug de
tîmpenie ale cărui roade se văd deja de ani buni. Deci, dacă ar fi să
emigrăm iarăși, dacă ne-am strînge curajul nebunesc să încercăm așa ceva,
am face-o tocmai pentru copii, ca să le oferim mai multe șanse decît vor
avea vreodată aici.

„Nu știu exact cum se face amestecul din care ies un


personaj ficțional și întîmplările mărunte ce-l definesc
– dacă aș ști, aș scrie un manual pentru prozatori –,
dar știu că aici se ascunde o bună parte din plăcerea și
chinul scrisului”

8
Interviu

- Unul dintre romanele tale a ficționalizat dramatic visul american.


E vorba de Noapte bună, copii! (2010). E vorba acolo de un anumit tip de
copilărie și de adolescență, de cea ”bănățeană”, ca să zic așa, ”vestică”,
destul de diferită de omoloagele lor din alte puncte cardinale ale
României ante- și post-comuniste. E o tinerețe sfâșiată, răvășitoare,
marcantă, personajele tale au vocația ratării absurde și a maturizării
forțate, în vecinătatea libertății occidentale. Ai lucrat pe modele reale sau
doar ai fixat în poveste o tipologie posibilă?
- Ca în literatură: totul este ficțional și totul este real. O realitate
esențializată – tipologic, exact așa cum ziceai. Nici unul dintre personaje
nu este real. Nu am cunoscut nici o adolescentă emigrantă care să fi
devenit actriță porno în SUA, nici un generos finanțator străin, nici nu sînt
eu Paulică scriitorul sau Marius emigrantul. Nici Iașiul literar, nici Banatul
rural nu includ personaje și povești „cu cheie“. Dar cînd am construit
povestea și am elaborat personajele, am folosit trăsături, gesturi, tipare, am
remodelat sau convertit întîmplări trăite, cunoscute sau auzite, în așa fel
încît ansamblul să fie cît mai armonios și cît mai ficțional.
Uite, să dau un exemplu: la vreo două săptămîni după ce mi-a apărut
cartea, m-a sunat de la Iași Dorin Spineanu (care, din păcate, a murit acum
vreo doi ani – nu mi-a venit să cred cînd am aflat). Era un om plin de
entuziasm și generozitate și mi-a strigat în telefon că, domʼle, ai scris cel
mai bun roman din toată literatura română. Apoi, ca să atenueze
enormitatea, a adăugat rîzînd: „Pînă luna viitoare, cînd apare cartea mea“.
Și, imediat după aceea, a început să mă întrebe despre poeții și criticii
ieșeni pe care i-aș fi portretizat în Noapte bună, copii! Și „așa de bine i-ai
prins“, zicea el, „exact așa sînt, ăia sînt, îi știu eu foarte bine!“. Doar că nu
era tocmai așa. N-am portretizat în carte oameni pe care i-am cunoscut. Mi
se pare prea facil. Am avut, ce-i drept, niște modele vagi, dar nu din Iași –
sau nu exclusiv din Iași. Personajele mele sînt ca păturile acelea făcute din
petice: au ceva de la un ins, altceva de la altul, altceva inventat... esențialul
e să fie coerente în ansamblul poveștii, nu să aibă corespondenți în
realitate. Pot admite, de exemplu, că povestea pe care o spune la un
moment dat personajul Paul Găitan, cea cu excrementul fălos găsit în lift,
am trăit-o eu însumi (și ar fi fost păcat să n-o folosesc în roman), dar ăsta e
doar un petic din biografia și caracterul personajului. Scandalul cu el și
liceana e imaginat, dar reflectă întîmplări similare din România și din alte
părți. Revista numită Gazeta culturală nu există nici în Iași, nici altundeva,
dar există zeci de reviste de soiul ăsta. Și așa mai departe. Nu știu exact
cum se face amestecul din care ies un personaj ficțional și întîmplările

9
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

mărunte ce-l definesc – dacă aș ști, aș scrie un manual pentru prozatori –,


dar știu că aici se ascunde o bună parte din plăcerea și chinul scrisului.
- Celălalt roman al tău, Disco Titanic (2016), care a confirmat un
prozator redutabil și despre care ai tot fost întrebat, prin alte părți,
transferă specificitatea tinereții la granița de vest în zona moralei istorice.
Ai servi de minune geografiei literare promovate de distinsul Cornel
Ungureanu. Știu, din ce ai spus, că romanul chiar consemnează ceva
experiențe biografice. Și totuși, de unde aplecarea pentru destinul iugoslav
și pentru parabola unei lumi devastate de război fratricid? E ceva care te-
a impresionat, la istoria sârbo-croato-bosniac? Au fost reverberații ale
războiului care au ajuns la tine? Sigur, risc să te pun să repeți ce ai mai
spus, deja, îmi cer iertare.
- Relația mea cu fosta Iugoslavie e veche, vine încă din copilărie.
Pentru noi, acolo, la graniță – fiindcă locuiam la vreo 10-20 de kilometri
de graniță –,Iugoslavia era Occidentul accesibil: grație unui permis de mic
trafic, pe care îl puteau obține cei care locuiau în zonă, puteai merge de
douăsprezece ori pe an, cîte o zi, două, Dincolo (cum spuneam noi), adică
în Iugoslavia. Nu aveai nevoie de pașaport. Privilegiații din zona de
graniță mergeau direct în primul orășel de după graniță, în Vršac (pe
românește Vîrșăț), unde vindeau tot felul de mărunțișuri și cumpărau
lucruri inaccesibile românilor. Nouă, copiilor, părinții ne aduceau ciocolată
„adevărată“, gumă de mestecat, Coca-Cola, blugi, adidași (sau Puma sau
Nike sau Simod), geci de blugi, casete cu muzică rock sau orice altceva –
fiindcă acolo se găseau de toate, asta era senzația pe care o aveam. Și, pe
lîngă asta, aduceau povești despre traiul celor de Dincolo, sîrbi sau români
(fiindcă imediat după graniță e așa-numitul Banat sîrbesc, cu o comunitate
românească serioasă). Lumea aia era un mit, mitul Occidentului de lîngă
noi. Și-apoi a izbucnit războiul. Pentru cei din Banat a fost un șoc. Era –
nu exagerez – aproape un război la noi acasă. Cumva, șocul trăit de noi a
fost sincronizat cu cel din Europa Occidentală: era un război în lumea
civilizată, nu în Afganistan sau Congo. Un război oribil, cu ucideri în masă
și gropi comune, cu sute de lagăre de deținuți unde oamenii erau
înfometați, violați, omorîți dintr-o toană, cu sate sau orașe în care vecinii
ajungeau să se omoare unii pe alții pentru că sînt de altă etnie sau religie.
Așa am aflat ceea ce uitaserăm de la al Doilea Război Mondial încoace: că
nici noi, cei din lumea europeană, nu sîntem imuni la sălbăticia dezlănțuită
de... nici nu știu să spun de ce. S-a bătut monedă pe Balcani, butoiul cu
pulbere al Europei, dar eu cred că fiorul de groază care a străbătut Europa
civilizată de-aici a pornit, de la ideea că dacă s-a întîmplat în Iugoslavia, se
poate întîmpla și la noi. Oriunde, inclusiv în Europa civilizată – orice ar
10
Interviu

însemna asta. Nu altceva sugerez eu în Disco Titanic, cu componenta


emoțională inevitabilă, de vreme ce ex-iugoslavii ne-au fost și ne sînt atît
de aproape. Dincolo de latura socio-politică, mai importantă e totuși
povestea propriu-zisă, cea a iubirii și urii adolescentine, a maturizării din
anii 1990-2000, cea despre micile păcate și greșeli ale tinereții, adică
povestea lui Vlad Jivan, a Marinei, a Emiliei, a prietenilor croați din Split.
Felul în care generația lor (și a mea) a trăit aici Revoluția din Decembrie,
iar acolo războaiele ex-iugoslave – și tot ce a urmat apoi în viața lor, a
tinerilor de atunci.

„Nu cred că literatura poate vindeca. Te poate zgudui


sau te poate liniști, te poate face să judeci altfel
oamenii, lumea, te împacă sau te revoltă. Dar nu
vindecă ...”
- Poate literatura să vindece răni adânci ale existenței, răni ale
individului sau ale grupului la care se referă poveștile literaturii? Se
vindecă autorul, se vindecă (și) cititorul? Întreb pentru că povestea din
cele două romane m-a impresionat ca pe un cititor naiv, nespecializat,
ceea ce înseamnă că au forța de cuprindere umană a adevăratei literaturi,
a literaturii, în sensul tradițional, catartic.
- Nu, nu cred că literatura poate vindeca. Te poate zgudui sau te poate
liniști, te poate face să judeci altfel oamenii, lumea, te împacă sau te
revoltă. Dar nu vindecă. Uneori lasă, poate, loc pentru împăcare – cu sinele
și cu lumea –, hai săi concedăm asta. Dacă e să fiu sentențios, aș zice că
vindecarea ne-o găsim, într-un fel sau altul, în noi înșine, atunci cînd e
cazul.
- Ce e cu sf-ul și cu experiența feminină, în comunism? De unde
aplecarea spre asemenea subiecte de reflecție, la tine, un ficționar aș zice
mai degrabă clasic?
- Are și SF-ul clasicitatea lui. Iar eu am început prin a scrie SF, ba
chiar am debutat într-o revistă de profil, cu o povestire SF... mă rog,
fantastică amestecată cu SF. În volum tot cu o proză SF am debutat, iar
dacă ar citi-o acum cineva, ar vedea asemănări grozave cu Matrix, deși
proza e publicată în 1994, cu ani buni înainte de apariția filmului (ceea ce,
evident, spune ceva mai degrabă despre arhetipuri decît despre vreun
11
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

posibil plagiat). Asta a pornit de la faptul că în copilărie și adolescență am


citit mult, foarte mult SF. Era pe atunci o fervoare science fiction care
acum s-a mai stins, odată cu dispariția pasiunii pentru explorarea
universului îndepărtat, înlocuită de fascinația pentru spațiile virtuale. Iar în
comunism SF-ul era și o formă de evaziune, fie că citeai, fie că încercai să
scrii așa ceva.Pînă și cenzura era mai relaxată în cazul unor scrieri care nu
se raportau la realitatea imediată, cea comunistă. Altfel, distincția asta între
genuri (deși nici termenul de „gen“ nu-i chiar cel mai potrivit) o consider
mai degrabă tipologică decît valorică. Există capodopere SF sau ale
literaturii fantastice, așa cum există milioane de cărți cu pretenții și care
sînt pur și simplu proaste. Și-apoi nici granițele dintre genuri nu mai sînt
așa de clare. De idei și teme science fictions-au folosit scriitori mari.
Huxley, Margaret Atwood,la noi Mircea Cărtărescu...aș mai putea da zeci
de exemple. Important e că, după părerea mea, scriitorul spune ce vrea să
spună folosind mijloacele care i se par mai potrivite. Dacă ele implică
imaginarea unui univers alternativ, utopic, SF, fantastic, absurd, asta e.
Rezultatul e important.
- Citesc adesea cu mare plăcere revista ”Orizont”, e un fel de
carte de vizită a lumii intelectuale timișorene. Cum vezi rolul unei
asemenea reviste, când azi toate textele s-au mutat aproape exclusiv pe
net? Fac față revistele ”de hârtie” celor ”de pixeli”? Sunt concurente sau
complementare? Mi se pare că un blog e interactiv, hiper-actual, o revistă
nu poate așa ceva.
- Mie mi se par complementare. Poate și fiindcă n-am putut să mă
dezbar încă de preferința pentru lectura pe hîrtie. Interactivitatea – mai
exact, interactivitatea imediată, nu cea lentă, de tipul „Poșta redacției“ –, e,
într-adevăr, un atu pentru revistele sau site-urile online, numai că, la fel ca
orice ține de comunicarea umană, are avantaje și dezavantaje. Reacțiile
imediate ale cititorilor, mai mult sau mai puțin filtrate, nu sînt întotdeauna
relevante (deși, recunosc, sînt mereu interesante și, la fel ca România,
mereu surprinzătoare).
Eu nu pun atît de mult preț pe reacția imediată, adică foarte
imediată (cu scuze pentru sintagma șchioapă). Lectura și evaluarea literară
nu sînt procese de viteză, de muncă la bandă. Pe de altă parte cred totuși că
viitorul e online, cel puțin la noi, și asta mai degrabă din motive
economice, inclusiv de distribuție – care tot de partea economică țin.
Circulația revistelor pe hîrtie e astăzi foarte limitată și aleatorie: există
reviste cu tradiție din Cluj, ca să nu mai zic de Iași, care nici nu ajung în
Timișoara sau apar rareori pe la unul sau două chioșcuri, în cîteva
exemplare. Soluția ideală, în opinia mea, e o combinație între cele două,
12
Interviu

ceea ce implică de fapt și cucerirea ambelor categorii de public, papirofilii


și internetofilii.

„Cum n-am nici o idee de carte, nu-mi bat acum capul


cu asta. Fiecare lucru la timpul lui”
- O vreme ai stat și ai profesat în Iași, tu fiind timișorean, ca
origine și studenție. E Moldova atât de diferită, intelectual, de Ardeal? Ce
amintiri ți-a lăsat orașul bahluian?
- Din perspectiva scriitorului, a oricărui scriitor român, Iașiul e
orașul literar prin excelență. Cu bune, cu rele, e cel mai bun loc în care ar
putea trăi un scriitor. Poate că Bucureștiul e centrul a toate cele, dar dacă
ar fi să numesc un oraș care s-ar defini în primul rînd prin literatură, în
România acela e Iașiul și numai Iașiul. Unde se găsește cea mai puternică
editură specializată în literatură? În Iași. Unde s-a conceput și inițiat cel
mai mare festival de literatură din România? În Iași. Nu întîmplător, zic
eu. De Iași mă leagă cele mai frumoase amintiri din tinerețea mea literară:
echipa dela Clubul 8 și cenaclul „Outopos“, munca la revista Timpul, cu
seria nouă inițiată sub conducerea lui Liviu Antonesei și cu o echipă de
autori (pe atunci) tineri și nu foarte consacrați, întîlnirile literare la terase
cu bere și miros de tei, acasă la unii și alții, în seri ce se prelungeau în
noapte, înfruntările între multele grupări literare – care, oricum ar fi, sînt și
ele un semn de vitalitate... oho, și cîtă vitalitate au scriitorii în Iași, mai
ales după ce au golit cîteva pahare! După asta sînt nostalgic, recunosc.
Dacă ar fi să trăiesc exclusiv literar, aș trăi în Iași. În pasajele cu scriitori
din Noapte bună, copii! e topită o bună parte din experiența mea de-acolo
și n-o regret nici o clipă. Timișoara am ales-o din alte motive, deși la ora
actuală eu zic că aici există un nucleu de tineri scriitori de impact, de care
se va mai auzi. Nu la fel de mulți ca în Iași, fiindcă bănățenii sînt oarecum
mai pragmatici. Dar aici e traiul mai lin și mai previzibil, atît cît poate fi în
România. Sau așa mi se pare mie – și nu pot fi sută la sută obiectiv, de
vreme ce pentru mine aici e totuși acasă.
- Cum vezi raportul între centru și periferie, azi, în literatură?
”Orizont” apare într-un capăt al țării, ”Conta”, iată, în celălalt. Mai e
centrul... central? E vestul țării mai occidental decât capitala? Contează
și prezența universității, într-un spațiu?
- Centrul, adică Bucureștiul? Nu mai e la fel de central ca
odinioară, dar tot ne raportăm mereu la el. Cum pomeneam mai înainte de
numărul foarte mare de scriitori de prima mînă pe care îi dă sistematic
Iașiul, să ne gîndim acum și cîți dintre ei ajung la un moment dat să se
13
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

mute în București. Nu toți, dar destui. Din Timișoara, din Cluj, din Sibiu –
la fel. Traseul invers nu e prea des întîlnit. Din punctul ăsta de vedere
centrul contează încă, nu are cum să nu conteze, de vreme ce atrage
profesioniști (nu numai ai scrisului) care contează prin ceea ce sînt și ce
fac ei înșiși. Bucureștiul e și Mecca la care ne adunăm de două ori pe an, la
Bookfest și la Gaudeamus. În ce privește apropierea de Occident, da, sigur,
partea de vest a țării e mai europeană, din motive numeroase, geografice,
istorice și care or mai fi. Clujul e mai european ca Bucureștiul. Eu cred că
și Iașiul e mai european ca Bucureștiul, chiar dacă nu e și mai vestic.
Diferențele însă nu sînt foarte mari. Aici, cum spuneai, existența unui
centru universitar cu tradiție, care are în spate o activitate recunoscută, e
foarte important: el dă pulsul modernizării, te leagă de lumea culturii,
evaluează și propulsează valori. Cultura nu e un spațiu al egalitarismului,
își are ierarhiile ei, de obicei justificate. O universitate cum sînt cea din
Iași sau cea din Cluj nu pot fi concurate cu ușurință de instituții de
învățămînt proaspăt înființate. E ca în bancul cu gazonul englezesc, care,
ca să arate atît de bine, trebuie mai întîi plantat și apoi tuns sistematic o
sută, două sute de ani.
- În încheiere mă întorc din nou la statutul tău actual. Iei o pauză,
acum, în proiectele de scris? Ne mai pregătești un roman percutant? Nu
de alta, dar ai creat deja un orizont de așteptare.
- Iau o pauză. Cu siguranță așa o să fac. De altfel, eu scriu încet,
așezat, deci greu. Uite, la Noapte bună, copii! am lucrat cinci ani, la Disco
Titanic aproape șase, deci ar urma, în aceeași progresie, să public o carte
nouă abia peste șapte ani, în 2023. Serios vorbind, mi-ar fi greu să scriu
acum ceva așezat, cum ziceam. Am foarte-foarte puțin timp. Și înainte de a
ni se naște gemenii scriam exclusiv în timpul liber (cum știi și tu foarte
bine, fiindcă scriitorul român așa scrie, cînd îl lasă slujba și treburile
celelalte), dar acum timpul ăsta liber s-a redus pînă spre zero. Pe de altă
parte, cum n-am nici o idee de carte, nu-mi bat acum capul cu asta. Fiecare
lucru la timpul lui.

14
Epic

Nichita
Danilov

Aria lui Bikinski


(dintr-un roman în pregătire)

I
După conversația cu doctorul Noimann, Bikinski puse receptorul în
furcă, își luă tașca și ziarele sub braț, și se pregătea să iasă din cabină, era
deja cu un umăr în stradă și cu altul înăuntru, când inima îi tresări auzind
în spatele său un zornăit binecunoscut.
Suna telefonul. pictorul înțepeni în ușă, neștiind încotro s-o apuce: înainte
sau înapoi. În fața cabinei se adunase destul de multă lume, care-l zorea să
iasă cât mai repede de-acolo. Bărbații își pierduseră răbdarea, iar femeile
trecuseră la amenințări, agitându-și poșetele în aer. “Sunt unii care n-au ce
face și se apucă de vorbit.” “Dacă pui mâna pe receptor, mai dă-i și
drumul! “Fiecare are timpul său: nu poți aștepta la infinit!”.”Există un
timp al vorbitului și un timp al cositului...” „Și un timp al dormitului…”
„Un timp al marelui festin…”
Înțepenit cu umărul în ușa cabinei, Bikinski ascultă cu atenție
această conversație, ce i se păru ciudată. Mai multe voci încercau să
dialogheze cu o altă voce, pe un ton, când jos, când ascuțit, insidios.
Vocile se gudurau pe lângă voce, dădeau din cozi, se amușinau între ele.
Amușinau și vocea ce stătea în fața lor monologând cu sine însăși.
Schelălăiau de bucurie, apoi începeau să se încaiere între ele, alcătuind un
ghem de lătrături. Ghemul se rostogolea încolo și încoace în fața cabinei.
Mârâia la Bikinski, scoțând bale pe gură. Apoi ghemul se destindea din
nou, gudurându-se la picioarele sale. Vocile îi lingeau pingelele adidașilor
Nike. Îi se cățărau cu labele pe piept, căutând să ajungă la fața sa. Bikinski
însă era prevăzător. Își ferea fața ascunzând-o în mânecă. O jumătate de
15
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

față în mâneca dreaptă. O jumătate în stânga. Vocile adulmecau amușinând


în aer. Acolo unde fusese fața lui, acum era un gol. Iar golul avea oroare să
fie lins pe-obraz. ”Hai, ieși odată afară!” ”Bodogănești de unul singur de
un sfert de ceas…” ”Bodogănesc, răspunse pictorul. Cât am stat în cimitir,
am tot bodogănit. De la morți, am vrut să învăț arta tăcerii. Și am tăcut un
timp, ascultând glasurile din jur. Apoi am început să vorbesc cu mine
însumi. Fiecare mort vorbește doar în sinea lui.” ”Vorbește în sine, numai
lasă telefonu-n pace. Vrem să vorbim și noi!” Larma începu să crească din
nou. Poșetele se agitară. Pumnii se ridicară din nou în aer.
Dar Bikinsky nu auzea. Sau se făcea că nu aude. Auzea sunând
doar aparatul pe o melodie binecunscutăa lui Jimy Hendrix... La această
melodia, pictorul nu rezista. Le făcu semn celor din stradă să mai aștepte
olecuuțică.
Cât timp chitara zdrăngăni, Bikinsky stătu nemișcat cu receptorul
lipit de urechea dreaptă, ascultând vocea guturală a lui Hendrix, care-i crea
o stare de trepidație în organism. Trupul său împietrise. Dar înăuntrul
trupului, celule dansau. Fiecare celulă zdrăngănea la chitară, împrăștiindu-
și neuronii pe pereți. Celulele erau îmbrăcate în haine sclipitoare. Unele
erau ying, altele yang. Fluturându-și pletele în aer, celule se urcau cu
picioarele pe pereți. De acolo reveneau înapoi pe ring într-o stare și mai
agitată. Cu cât ritmul din interior devenea mai trepidant, cu atât starea
exterioară a lui Bikinsky era mai liniștită. Pictorul măsură încă o dată cu
privirea prin pereții transparenți ai cabinei mulțimea de afară. Ochii săi
albaștri, reci, se opriră o clipă asupra bărbatului înalt, slab, cu haine croite
parcă din ziare, ce stătea sprijinit de stâlpul de la semafor, detașat de
mulțimea gălăgioasă ce vuia în jurul lui. Asemănarea cu pictorul era
izbitoare. ”Poate e doar un spectru”, își spuse el privind încă o dată bărbuța
rară, sinilie, și pielea galbenă, ca pergamentul a obrazului ascuțit al
bărbatului ce semăna atât de izbitor cu imaginea sa. ”În fond, își spuse
pictorul, oamenii seamănă între ei ca două picturi de apă, dacă îi privești
de la distanță. Privești-i însă de aproape și îți vei da seama nu numai că
nici un nu semănă cu altul, dar că, în genere, omul nu seamănă nici cu sine
însuși. Și asta din pricina detaliilor. Și așa cum se întâmplă cu oamenii, așa
se întâmplă și cu celulele!” Concluzia aceasta îl făcu pe Bikinsky să
zâmbească. Desigur, că și omul nu era altceva decât o celulă, încorporată
într-un organism social, care putea să aducă, în ansamblul său,cu un alt
om, cu un cal, o capră, o pasăre sau cine știe ce.
Bikinsky se gândi să picteze un tablou imens compus din celule
cerebrale care se agitau în stradă, încercând să iasă din trupul unul trecător
aflat în mișcare. de aproape Bikinsky îi făcu semn cu receptorul ridicat
16
Epic

deasupra capului, dar spectrul îl ignoră pe Bikinski, așa cum ignora și


mulțimea adunată în jurul cabinei telefonice. Între timp, Hendrix își
terminase melodia, ultimul zdrăngănit de chitară zgudui timpanele, celule
își aruncară chitarele în aer, apoi dispărură după o perdea de fum ce se
ridica din mijlocul scenei. În sfârșit, acum putea vorbi.
Muzica lui Hendrix îl transportă într-o altă dimensiune a spațiului
și timpului. În cea legată de trăiri. De rememorări. Odată intrat cu mintea
acolo, pictorul părea absent… Avea de primit un mesaj important.
Cu cât se adâncea în sine, cu atât timpul trecea mai repede pe lângă
Bikinsky, iar realitatea se schimba și ea cu o viteză amețitoare. Pictorul
citise, nu fără uimire, în ziarul local, câte ceva despre așa-zisa vibrație
Schumann, din pricina căreia ziua se scurtase de la douăzeci și patru la
șaisprezece ore, sau chiar mai puțin. Secole de-a rândul, rezonanța
Schumann cu care vibrează pământul a fost de 7,8 de Hz. Obișnuiți cu
această rezonanță, oamenii vibrau și ei, la unison, într-un echilibru ce se
stabilise între ei și universul cognoscibil și, desigur, cel incognoscibil. Dar
iată, deodată, nu se știe din ce pricină, echilibrul acesta s-a rupt, vibrația a
crescut brusc, iar pământul a intrat într-o nouă dimensiune, plină tot felul
de angoase și fisuri. Iar timpul s-a scurtat. Lui Bikinsky faptul acesta nu i
se părea ciudat de loc. De mult pictorul intuise că se va întâmpla ceva
neplăcut cu lumea. Și iată că acum intuiția sa devenise realitate.
Dacă în timpul conversației cu Noimann pe străzi, chiar și în
preajma cabinei telefonice, se vedeau legănându-se în bătaia vântului
reclame electorale cu membri FSN, acum, în locul lor, ardeau reclame
publicitare cu link-uri sclipitoare ce-și revărsau lumina peste oraș. Cu
căștile înfundate în urechi, Bikinsky asculta zdrăngănitul chitarei lui
Jimmy Hendrix, care se amestecau cu alte melodii, bruiate de sunetele
unor telefoane mobile, ce sunau întruna acompaniind parcă aceste
schimbări de decor. Ici-acolo, ce-i drept, mai rămăseseră pe ziduri afișe
rupte și mâzgăleli cu tot felul de măscări, drept mărturie a unor vremuri
deja apuse; străzile însă se schimbaseră și ele. Clădirile fuseră termoizolate
și zugrăvite în culori vii, țipătoare peticite pe bucăți de fiecare locatar în
parte, astfel că orașul strălucea scăldat în mii de culori, fiecare imobil
semănând cu o tablă de șah vopsită nu în alb și negru, ci în tot spectrul
curcubeului.
Vârând o fisă nouă în aparat, Bikinsky se întreba nedumerit cine
fusese interlocutorul care-l chemase la telefon. Vorbise cumva cu
Noimann, care obișnuia să-i joace farse, schimbându-și vocea, sau poate
cu Lilith, soția lui Noimann?! Sau poate vorbise cu sine însuși și ca să nu
poată fi recunoscut apelase și el la trucul practicat de stomatolog,
17
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

substituindu-și vocea cu o alta, cum se întâmplase, de altfel, de atâtea ori?!


În oraș, cabinele fuseseră ridicate de oamenii salubrității și duse la fiare
vechi. Cele care rămăseseră-n picioare, fuseseră mutate la periferie.
Majoritatea aveau geamurile sparte, cablurile rupte, unele nu aveau nici
măcar cutie și nici vreo policioară pe care să-ți sprijini cotul pentru a vorbi
civilizat. Și atunci de unde apăruse această cabină telefonică nou-nouță în
plin centru al orașului, sfidând ordinile administrației locale? Nu cumva
această cabină fusese construită doar în mintea sa? Dacă e așa, atunci de ce
se adunase atâta lume în jurul său, formând un rând imens ce parcă nu se
urnea din loc, crescând în fiecare minut?! Nu cumva cabina aceasta
apărută în mijlocul orașului avea darul de a le oferi celor ce apelau la
serviciile ei șansa de-a conversa cu sinele lor profund? Gândindu-se la
toate acestea, pictorul ridică din umeri. Prea multe enigme și prea multe
întrebări la fiecare pas.

II
Să presupunem că Bikinsky ar fi vrut să vorbească la telefon cu
sine însuși. Avea acest drept? Telefonul era la dispoziția publicului. Și
Bikinsky făcea parte din acest public. Și atunci, se întrebă el, de ce se
făcuse atâta îmbulzeală în jur? Nu cumva ceilalți, instalați lângă cabină,
erau dornici să asculte ce vorbește Bibinsky în sinea sa? Cu ce drept? În ce
scop? Vroiau cumva, ascultându-i conversația, să-l șantajeze mai târziu
sau să se amuze discutând cu alții pe seama lui? Și dacă pictorul vorbea cu
sine însuși, cum se explica faptul că interlocutorul aflat la celalalt capăt al
firului avea o voce feminină? Ce-i drept, vocea era ușor guturală, părând a
fi afectată de un consum exagerat de tutun și de alcool, dar asta era deja o
altă poveste. Glasul, deși ușor aspru, nu era totuși neplăcut, ci, dimpotrivă,
avea ondulații moi, catifelate. Se afla, oare, în interiorul său zăvorâtă o
femeie? Aceasta era cumva cealaltă dimensiune a eului său intim? Fiecare
bărbat, își spuse pictorul, posedă înlăuntrul său o muierușcă. Acesta-i
versul și reversul personalității noastre. Femeile, desigur, adăpostesc și ele
în interiorul lor câte un mascul. Uneori chiar mai mulți. Nu e de mirare că
vorbesc atâtea scabrozități. În fine, n-are rost să mai despicăm firul în
patru, își spuse pictorul. Lucrurile sunt clare. Dar dacă-i, totuși, Noimann?
Sau poate că Lilith? Prea mult conversase Bikinsky cu stomatologul, care
obișnuia să-l ia peste picior. Cât despre Lilith… Nu cumva i-a căzut cu
tronc soția?! Picioare lungi, sâni mici, ca niște muguri… Femeia e versată,
te joacă pe degete fără să apuci să zici nici pâs! Ce siluetă! Ce ochi și ce
priviri! Ce sâni și ce picioare! Pe Noimann l-a făcut din om neom! Ar

18
Epic

putea oare Bikinsky să reziste asaltului unor astfel de picioare?! Greu de


presupus!
Oamenii vorbesc în interiorul lor. Vorbesc tot timpul. Chiar și în
somn. Și nu numai oamenii. Animalele fac la fel. Și plantele, de asemenea!
Ca să nu vorbim de pietre. Tăcerea lor e-nșelătoare!
Când se plimba pe stradă, pictorul distingea limpede un murmur ce
se propaga în jur. Desigur, copacii vorbeau între ei. Și iarba, și asfaltul pe
care-l călca în picioare. Pictorul nu deslușea prea bine șoaptele și nici
frazele rostite cu gura mută de copacii legănați de vânt. Și aceasta
deoarece din pricina frunzelor silabele se lipeau între ele, alcătuind cuvinte
fără șir. Dacă însă te opreai în loc și ascultai cu atenție ce zic, rămâneai
înmărmurit. Nu, nu era bine să intri în gura lor.
Peștii, desigur, vorbesc și ei în interiorul lor. De aceea, când își
arată botul la suprafața apei, tac mâlc. Dar gura li se mișcă. Înghite odată
cu oxigenul și toată tăcerea ce se degajă în jur. Și peștii, pesemne, își
spunea pictorul, vor să devină oameni. Ființe cugetătoare, dar parșive. Să
aștepte mult și bine. Evoluția le conferă această șansă. Peste milioane sau
chiar miliarde ani vor apărea în oceane, dar și în acvarii, oameni-pești! Dar
nimeni nu va avea nici un folos de pe urma lor! În fine, să nu deviem, își
spuse pictorul. Să presupunem că vorbesc cu mine însumi adoptând
anumite tonalități și anumite voci. Dar cum se explică îmbulzeala de afară?
Și aruncând o privire spre mulțimea de capete ce se înghesuiau în jurul
cabinei, Bikinsky se enervă. Coada pornea din dreptul cofetăriei
Amandina, se întindea pe toată terasă Hotelului „Traian”, ajungând până
aproape de pasajul de trecere din care ieșeau mereu alți mușterii și se
lipeau de rând. Lumea începea să-și piardă răbdarea. Câțiva își agitau
pumnii în aer, iar alții își lipiseră fețele de geamul cabinei telefonice și se
strâmbau la Bikinsky, proferând măscări.
Pictorul nu se pierdu însă cu firea. Pipăind în buzunar o nouă fisă,
înainte de-a o băga în aparat, pe un ton cât se poate de pașnic, dar autoritar,
rosti:
- Vă rog să încetați! Din pricina gălăgiei voastre nu mă pot
concentra la telefon…
- Nu vă supărați, dar cu cine vorbiți de atâta timp? se-auzi o voce.
Bikinsky stătu o clipă în cumpănă, apoi replică:
- Vorbesc cu mine însumi. Cred că după atâția ani de muncă, am
acest drept.
- Nesimțitul, se auziră niște voci.
- Ăsta ne sfidează!
- E scandalos!
19
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

- Auzi, vrea să vorbească cu sine însuși!


- Dar poate asta vrem și noi!
Bikinsky auzea foarte limpede vocile de-afară. Auzea și vocile
dinlăuntrul său. În fond, mulțimea avea dreptate. El uza de timpul lor.
Poate că, într-adevăr, fiecare vroia să converseze cu sinele său profund.
Cabina telefonică era un bun public. Pictorul făcu către mulțime semn să
aibă răbdare. Bikinsky ridică receptorul și vru să continue conversația.
Discutând cu sine însuși, pictorul vroia să se lămurească cine-i el. Desigur
că în interiorul său existau mai mulți Bikinsky. Și fiecare Bikinsky
discutând cu sine însuși vroia să se lămurească despre adevărata sa natură.
Pictorul se concentră: nu era ușor să poate conversația cu toți Bikinsky
deodată. Fiecare Bikinsky avea vocea lui distinctă. Fiecare își avea
problemele sale de conștiință. Și fiecare dorea să fie ascultat. Pictorul
încercă din nou să se concentreze, ignorând zgomotul asurzitor ce venea
de-afară. O mulțime de chipuri își lipeau gurile de geam. Pumnii se agitau
în aer. Mulțimea își pierduse răbdarea. Toți se înghesuiau să pătrundă
înăuntru și să pună mâna pe receptor.

III
Bikinsky ridică din nou receptorul și vru să continue conversația.
Discutând cu sine însuși, pictorul vroia să se lămurească cine-i el.
Desigur că în interiorul său existau mai mulți Bikinsky. Și fiecare
Bikinsky, discutând cu sine însuși, vroia să se lămurească despre adevărata
sa natură. Pictorul se concentră: nu era ușor să poate conversația cu toți
Bikinsky deodată.
Mulțimea de chipuri se agita încoace și-ncolo. Bikinsky de afară
încercau să pătrundă înăuntru. Iar cei dinăuntru să iasă afară. Pictorul
stătea descumpănit, ținând receptorul lipit de urechea stângă, în timp ce cu
cealaltă ureche încerca să distingă vocile ce se-auzeau dincolo de pereții
transparenți ai cabinei telefonice. Hărmălaia devenea de nedescris. Ce era
de făcut? Cum putea opri Bikinsky mulțimea aceasta de glasuri ce-l asalta
din toate părțile, făcând o gălăgie infernală? Pictorul încercă să potolească
fluxul gândurilor ce-l asaltau din interior. Dar tăvălugul odată pornit era
greu de oprit în loc. Desigur, toți Bikinsy din interior semănau ca două
picături de apă cu Bikinsky din exterior. Și totuși, fiecare dintre ei, în ciuda
asemănării, își avea personalitatea sa distinctă. Fiecare dorea să înțeleagă
adevărata sa natură. Picioarele pictorului se clătinau. Capul îi bâțâia ușor
pe umeri. Pereții cabinei se învârteau în jurul lui. Iar în jurul lor se
învârteau chipurile Bikinskylor din stradă, formând un fel de sorb, un ce
avea corespondență cu un alt sorb aflat în lăuntrul său, burdușit cu
20
Epic

chipurile Bikinskylor interiori. Fiecare Bikinski interior se afla în


corespondență biunivocă cu un Bikinski exterior și fiecare din ei căuta să
comunice cu sine însușii și cu ceilalți, aceasta pentru a-și cunoaște
adevărata sa natură. Fiecare încerca să pătrundă în cabină și să ajungă la
receptor ca să poată conversa cu sine însuși și cu ceilalți Bikinsky din
interior și din exterior. Era o nebunie. „La ce bun omul, își spuse el,
încearcă să cunoască adevărata sa natură?! Acest lucru, mai târziu sau mai
devreme, îl va duce la pierzanie. Omul nu trebuie să se apropie de adevăr.
Oricare ar fi acesta. Adevărul are mai multe fețe. O infinitate. Și cu cât te
apleci asupra uneia, cu atât celelalte încep să-ți facă lunece printre degete.
Adevărul e pervers. Apleacă-te asupra lui și din om te vei face neom.”
Chestiunile acestea legate de adevărul și de perversitatea lumii, Bikinsky
le discutase cu masterandul Oliver la un pahar de vin, pe terasă, la Boema.
Masterandul o ținea una și bună: că adevărul trebuie cunoscut până la
capăt. Bikinsky însă se săturase de adevărul său ca de mere pădurețe. Se
săturase și de adevărata sa natură, pe care chiar dacă n-o cunoștea în
profunzime, avea parte însă de roadele ei. De ce hălăduia de dimineața
până seara târziu pe străzi, acoperit de tot felul de reclame, prinse în
bolduri sau lipite de hainele sale numai flenduri?! Cum de ce? Din pricina
naturii sale umane! De ce în capul său vuiau propoziții și fraze și gânduri
pe care mintea sa nu ar fi avut niciodată curajul să le gândească?! Din
pricina naturii sale umane, desigur Dar călcâiele, călcâiele, de ce îi crăpau
mereu, de puteai să-ți bagi degetele-n ele? Din pricina drumurilor? Sau din
pricina faptului că în organism îi lipseau anumite substanțe. Poate că da.
Dar de ce lipseau tocmai acelea substanțe care provoacă dureri și crăpături
în talpă? Păi, cum de ce? Din pricina naturii sale păcătoase. La alții de ce
nu crăpau? Poate că tălpile îi crăpau din pricina alcoolului îngurgitat peste
măsură? Poate. Dar de ce Bikinsky apela mereu la alcool ca să-și rezolve
problemele și să se simtă cât de cât împăcat cu sine însuși? Păi cum de
ce?! Din pricina naturii sale umane. Ajungând aici cu deducția, pictorul
zâmbi în sine sa, ba chiar își frecă și mâinile de satisfacție. Ceilalți
Bikinsky zâmbiră și ei, apoi chipurile lor fură străbătute de grimase. Ceva
din el părea să nu fie pe placul Bikinskilor din exterior și, desigur, și nici
celor din interior. „Aceasta e o dovadă că natura mea umană nu se
identifică întrutotul cu natura lor umană”, își spuse pictorul, căutând să
oprească dublul carusel al chipurilor ce i se învârtea în fața ochilor
deschiși, dar și a celor închiși, ce-i scormoneau lăuntrul. „Poate, își zise el
atunci, fiecare entitate de aici și fiecare entitate de dincolo ce seamănă
perfect cu mine, asta cel puțin la prima vedere, conțin în interiorul lor o
întreagă mulțime de Bikinsky. Și fiecare din acești Bikinsky din mulțime,
21
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

la rândul lor, conțin alți Bikinsky, și tot așa la infinit. Care din cei din afară
și care din cei dinăuntru constituie adevărata mea identitate? Adevăratul
eu?”
Din receptor răzbăteau acum voci care se certau între ele. Babilonia
dinăuntru se amesteca cu cea de-afară. Ascultând vocile, Bikinsky puse
receptorul deasupra cutiei metalice și se apucă cu mâinile de cap. Din
receptor continuau să răzbată voci, unele melodioase, altele aspre,
noduroase, trase parcă la rașpel.
„Sânt posedat, sânt posedat”, răcni el, ținându-se cu mâinile de
tâmple,
Bikinsky dinăuntru și Bikinsky din afară nu știau pe moment cum să
reacționeze la vorbele pictorului, astfel că tăcură o bună bucată de timp.
Pictorul întredeschise ușa cabinei și aruncă o privire furioasă mulțimii din
stradă. Acum forfota se potolise. Nimeni nu mai vocifera. Bikinsky de
afară și Bikinsky din interior tăceau. Tăcerea aceasta se prelungi destul de
mult. Dacă înainte pictorul contemplase un dublu carusel cu imagini ce se
roteau huruind în fața ochilor în jurul unui punct fix, acum caruselul se
transformase într-o fotografie ce încremenise în conștiința lui. Tăcerea
celor două mulțimi Bikinsky devenise la fel de apăsătoare ca și huruitul
glasurilor de dinaintea ei. De cât timp tăceau acești Bikinsky, unii cu gura
rămasă întredeschisă, alții cu buzele umflate ca niște baloane de săpun
gata-gata să se spargă?! Și cât avea să mai dureze? Hotărât lucru: ceva era
în neregulă atât cu Bikinsky, cât și cu mulțimea aceasta care-l asalta.
Tăcerea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Din pricina ei Bikinsky
suferea și odată cu el sufereau toți Bikinsky din interior și din exterior,
care atentau la identitatea sa. Urechile li se înfundaseră. Timpanele
bubuiau surd, ca niște tobe uriașe peste care țârâia o ploaie mută. Pictorul
își roti din nou ochii săi febrili, privind în interior și în exterior. Bikinsky
tăceau și ei, rotindu-și neliniștiți ochii, privind înlăuntrul și în afara lor.
Muțenia lor deveni asurzitoare. Buzele se deschideau și se-nchideau, fără
să scoată un cuvânt. În sfârșit, scuturându-și trupul de fiorii de frig ce-l
năpădiseră, pictorul încercă să iasă din paralizia de care era cuprins.
„Sânt posedat”, urlă el din nou, scoțându-și capul prin cabină și
cercetând din nou cu ochii mulțimea de chipuri de la care parcă aștepta
răspuns. Urlând, pictorul avea impresia că toți ceilalți Bikinsky o să-l
imite, urlând cu el la unison. De aceea pictorul își ciuli urechile, așteptând
ca avalanșa de sunete revărsate în mii de ecouri să se prăbușească peste
capul său. De data asta mulțimea de Bikinsky se feri să intre în jocul său.
Bikinky îl priveau cu reproș, oglindindu-și chipurile livide în vitrina
cabinei telefonice. Nici unul nu-i imită cuvintele, nici gesturile, fapt care-l
22
Epic

făcu pe Bikinsky să nu se simtă tocmai în largul lui. ”Hm, făcu el, ceva e
în neregulă pe aici….” Deodată chipurile se amestecară între ele ca undele
într-o apă tulbure, iar mulțimea adunată în jurul cabinei telefonice dispăru,
ca și cum ar fost ștearsă cu buretele. Același burete nevăzut șterse și
mulțimea de chipuri adunate înăuntrul lui Bikinsky. Cu receptorul agățat
de poliță, Bikinsky scruta strada pustie din fața Filarmonicii, când deodată
liniștea fu spartă de o voce feminină, care-l lua peste picior:
”Și de cine ești posedat, mata, drăguțule?”
Glasul i se păru destul de cunoscut pictorului Bikinsky. Modulațiile
catifelate ale vocii îi pătrundeau cu insistență în auz, făcându-l să transpire.
Pe moment, Bikinsky se pierdu cu firea. Receptorul din mâna sa începu să
tremure, devenind deodată flasc. Pictorul își încleștă pe furcă cu putere
degetele, dar furca telefonului îi lunecă din palmă.
„Sunt posedat de mine însumi, răspunse el”, cu o voce ce nu părea
a lui.
„Cum așa?” făcu cu nedumerire vocea.
„O mulțime de Bikynsky mă posedă.”
„Oho”, chicoti din nou glasul de femeie. Și în ce fel te posedă, aș
putea să aflu?!”
„În toate felurile”, răspunse pictorul, transpirând din abundență.

IV
Urmat de trena sa de asistente îmbrăcate în halate albe, proaspăt
apretate, profesorul păși în salon. Bolnavii se dădură jos din paturile lor
metalice, strălucitoare, luând poziție de drepți. „Așa, făcu profesorul. Un
pic de disciplină nu strică nicăieri, nici în armată, nici la cinică de
psihiatrie. Ne-am înțeles?!” „`Nțeles!” strigară pacienții în cor. Asistentele
izbucniră într-un hohot subțire de râs. „Așa, făcu profesorul. Și voi de ce
chicotiți? Nu e nimic de râs aici. Nu-i așa?” întrebă el pacienții. ”Așa-i”,
răspunseră în cor bolnavii. Numai Oliver rămase nemișcat în mijlocul
salonului, adâncit în contemplația lacului ce-i apăruse în fața ochilor.
Privea ovalul chipului dumnezeiesc înconjurat de raze de lumină ce se
ondulau pe luciul apei, întinzând-se pe sub paturile în care stăteau de
obicei bolnavii. Printre spițele de lumină, înotau bancuri de mormoloci
frumos colorați, care, ridicându-se la suprafața apei, scoțând pocnet ușor,
se transformau în chipuri umane, spărgându-se ca niște bule mici la
suprafața apei. Masterandul privea acest joc rotitor de chipuri, adâncindu-
se în contemplația sufletului său bântuit de-o stare de neliniște asurzitoare.
Glasul profesorului răsuna în urechile lui ca un ecou îndepărtat,
spărgându-se în alte ecouri, cărora Oliver nu le acorda nici o atenție.
23
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„Iar discuți cu Dumnezeul tău?” întrebă profesorul.


Asistentele chicotiră, legănându-și siluetele transparente în fața
pacienților ce continuau să stea înșirați pe două rânduri de-a lungul
salonului ca niște soldați înainte de instrucție. Bolnavii râseră și ei.
Profesorul se oprea în fața fiecăruia dintre pacienți, privea mai întâi târlicii
bolnavilor, apoi își ridica încet-încet privirea și spre fața lor. Chipul său
surâzător era străbătut din când în când de câte un rictus strâmb, ce-nfiora
bolnavii. Zâmbind blând, profesorul se apropie de locul de contemplație al
lui Oliver și-l bătu înconjurător pe umăr.
„E bine atunci când pacienții încep să converseze nu cu ei înșiși, ci cu
Dumnezeii lor. Acesta e semnul că merg pe calea unei grabnice
însănătoșiri… Bravo, Oliver, mă auzi?!”
Deși îi auzea spusele, Oliver nu catadicsi să-i răspundă. Profesorul
însă nu avea nevoie de răspunsul lui Oliver. Scopul lui era să fie auzit.
Vorbele sale erau adresate atât lui însuși, cât și tuturor celor din jur. „Și voi
de ce râdeți? Se întoarse el spre asistență? Ar fi bine să luați exemplul
masterandului și, din când în când, să conversați cu Dumnezeul ce
sălășluiește în conștiința voastră.” Apoi, se întoarse și spre bolnavi:
„Luați exemplul lui Oliver. Asta e terapia pe care o prescriu pentru
azi.”
Asistentele luară o mină serioasă. Zâmbetele pieriră de pe chipurile
lor, apoi apărură din nou radiind de bucurie.
„Așa, făcu profesorul, învățați de la Oliver ce însemnă cunoașterea
de sine. Nu râdeți înainte de-a zâmbi!” Și desprinzând mâna sa ușoară de
pe umărul masterandului, profesorul adăugă: „Acești pacienți, desigur, și
Oliver, sunt bolnavi. Bolnavi de Dumnezeul care stă ascuns în ei, m-ați
înțeles?”
Asistentele dădură din cap în semn că da.
„N-ați înțeles nimic, făcu profesorul. Mintea voastră preocupată de
tot felul de fleacuri nu poate să înțeleagă esența acestei boli. Iată cum stau
lucrurile: Dumnezeu a părăsit lumea și s-a retras în capul acestor bolnavi.
Retrăgându-se din lume, lumea din afară a rămas de izbeliște. De aici și tot
haosul, și toată nebunia! E logic ceea ce spun sau nu?!”
Asistentele aruncară o privire admirativă spre profesor. În sine lor
îl adulau ca pe Dumnezeu. Fiecare dintre ele ar fi vrut ca acest Dumnezeu
transfigurat în profesor să se retragă din lumea sa și să se adăpostească
înlăuntrul lor. Apropiindu-se de ele și ciupindu-le ușor de bărbie,
profesorul Perjovski spuse:
„Nu, drăguțelor. Scoateți-vă din minte această idee. Am suficienți
bolnavi pe cap, nu-mi trebuiesc alții în plus. Să ne ocupăm de ei!”
24
Epic

„Și ce e de făcut? Cum îi putem vindeca?” întrebară ele.


„Foarte simplu, răspunse profesorul. Trebuie să facem în așa fel
încât Dumnezeu să iasă din când în când dinlăuntrul trupurilor lor și să
restabilească în lume ordinea inițială. Există însă și un risc… ”
„Ce fel de risc?”
„Există riscul ca ieșind din trupul lor bolnav, Dumnezeu să se fi
contaminat de boala lor. Nu-i așa, Oliver?”
Oliver auzi răsunând pe lângă el, dar și în el, glasul unduios,
catifelat al profesorului, auzi fiecare cuvânt, fiecare silabă, dar nu-i
răspunse nici de data aceasta. „Vorbele profesorului nu sunt lipsite de
sensuri, ci dimpotrivă, își spuse el. Ele au nenumărate sensuri, putând fi
înțelese și pe față, și pe dos. Menirea lor e, probabil, să pună în mișcare
neuronii anihilați de atâtea sedative și de viziuni halucinatorii ale
bolnavilor. Poate că, într-adevăr, retrăgându-se din lume, Dumnezeu s-a
ascuns în mintea acestor nefericiți, acum fericiți întru Domnul.
Retrăgându-se din lume, lumea și-a pierdut consistența. Lucrurile sunt din
ce în ce mai ambigue, mai lunecoase. Desigur, ar fi bine, își spuse Oliver,
dacă, din când în când, așa cum afirmă profesorul, Dumnezeu ar ieși în
afară părăsind sufletul bolnavilor de Dumnezeu și ar face ordine în jur, iar
apoi, desigur, ar putea să se întoarcă înapoi în mintea lor. Astfel s-ar putea
crea, cel puțin pentru o perioadă scurtă, un echilibru între lumea exterioară
și cea interioară și crizele de care sunt cuprinși periodic pacienții s-ar
repeta mai rar. Dar oare e posibilă o astfel de mișcare? N-ar obosi
Atotputernicul pendulându-se mereu dinăuntru în afară și din afară
înlăuntrul nostru și, poate, înlăuntrul său?! Mai mult decât atât, profesorul
are dreptate: poate că stările și viziunile de care suntem cuprinși l-ar
contamina. Și atunci contaminându-se de nebunia noastră, cum ar putea
Dumnezeu restabili ordinea în lume?! Contaminându-se de bolile de care
sunt cuprinși pacienții din acest salon, noua lume ar fi făcută după chipul și
asemănarea lor…”
Pașii profesorului se îndreptară spre ieșiră din salon. Halatul lui alb
(urmat de o parte și de alta de halatele strălucitoare ale asistentelor), se
întoarse din cadrul ușii spre bolnavii care continuau să stea drepți în fața
paturilor și le făcu semn din mâneci să ia poziția pe loc repaus.
„Vă rog să nu uitați ce v-am povățuit. Urmați exemplul lui Oliver
și discutați cu Dumnezeii ce sălășluiesc în voi. Ne-am înțeles?!”
„`Nțeles!”, răspunse bolnavii.
„Atunci vă rog să vă întindeți liniștiți în paturile voastre și să
meditați la cele ce v-am spus. Mâine ne vom împărtășii unii altora opiniile
și vom face o terapie de grup. Dar până atunci, la revedere!”
25
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„La revedere!” repetară automat vorbele profesorului bolnavii,


căutând să imite cât mai bine vocea lui, și apoi se întinseră liniștiți în
paturile lor.
Doar masterandul Oliver rămase nemișcat în mijlocul salonului,
adâncit în gândurile sale. „Doamne, repetă el, lumea ta îmi alunecă printre
degete. Totul poate fi și una și alta.” „Da, alunecă, alunecă, întări vocea
Domnului. Azi ești, mâine nu ești și unde te duci nimeni nu știe.”„Toți
spun că la Domnul”, răspunse Oliver sorbind alene lumina dulce a înserării
ce se cernea peste paturile așezate în rânduri simetrice în salon, unde
pacienții ieșind din starea lor indusă jucau zaruri și șeptică.
„Domnul are buzunarele sufletului largi și dublă măsură pentru
toate: versul și reversul lumii acesteia, unde zac umbrele celor ce-au fost și
nu mai sunt și unde se aude un dulce vuiet de seară.” ”Un dulce vuiet,
murmură masterandul, ceea ce văd eu aici ș ceea ce aud nu e un dulce
vuiet, ci unul plin de amărăciune,” îngână Oliver.
„Nu-ți vie teamă, îl liniști vocea Domnului. Nimicul e mai primitor
decât pare. Gândul la el ne îngheață carnea și sângele. Dar acolo unde nu e
carne și sânge, nimic nu îngheață și nimic nu se-nfioară. Doar vântul
încrețește undele memoriei și apoi, fără patimă, fără regret, și fără
înfiorare, le strânge la loc. Nu-ți fie teamă, Oliver, lumea cealaltă nu e mai
înfiorătoare decât aceasta în care ți-a fost dat să viețuiești. Aici trăiești
bucuria și tristețea de a fi. Dincolo bucuria și tristețea de-a nu fi. Din
această teamă și bucurie de a fi și a nu fi l-am plămădit pe om. În țărână
am turnat umbră și lumină. Ce-i drept, mai multă umbră decât lumină.
Căci întuneric și umbră am găsit peste tot locul. Acum stai liniștit,
contemplă-ți starea și te bucură. Mângâierea salciei pletoase te va liniști.
Nu duce grija zilei de mâine, mai adăugă El, trăiește-ți cum se cuvine clipa
de acum. Căci ziua de mâine își va avea grijile ei. Fii asemenea crinilor ce
înfloresc la marginea câmpului…”

V
După ce profesorul ieși din salon, pacienții mai stătură un timp în
poziție de drepți, ascultând cu luare aminte pașii ce se îndepărtau pe
coridor. Când ecoul lor se stinse, toți săriră în sus de bucurie și aplaudară
din nou, făcând fel de fel de strâmbături, imitându-i gesturile și luându-l
peste picior. „Acești pacienți, desigur sunt bolnavi, strigară ei, căutând să-i
imite cât mai bine vocea... Bolnavi de Dumnezeul care stă ascuns în
ei…” Bolnavii râseră și apoi făcând sărituri într-un picior și aplaudându-
se între ei se îndreptară spre paturile lor. ”Adică noi suntem bolnavi?”
făcură ei. ”Adevăratul bolnav e el, profesorul. Ce-ar fi să-l vindecăm?!”
26
Epic

Ascultându-i, sufletul masterandului fu cuprins de o tristețe fără


glas. Așezați pe marginea paturilor metalice, adunați în grupuri de câte
patru-cinci, bolnavii jucau cărți. Nu pe bani, ci boabe de fasole și bețe de
chibrit. În mijlocul paturilor se înălțau grămezi-grămăjoare de chibrituri
arse. Jucau și pe scatoalce, până se încăierau. Atunci erau băgați în cămăși
de forță și închiși în camera ovală, până a doua zi.
Acolo pacienții strigau, urlau, făceau tumbe în aer, se dădeau cu
capul de pereți, încercau s-și sfâșie fața, numai că, prevăzători din fire,
asistenții le înfășurau degetele în bandaje, gâtul, fruntea și obrajii la fel,
astfel că bolnavii, oricât de mult s-ar fi zvârcolit, nu-și puteau face nici un
rău. Pacienții se agitau mult timp, rostogolindu-se pe podeaua elastică de
linoleum căptușită cu burete, urlau, strângându-și genunchii și pumnii la
gură, până intrau într-o stare de prostrație contemplativă. În această stare
erau lăsați câteva zile, când stăteau privind cu ochii adânciți un punct, care
creștea încetul cu încetul, lunând proporții halucinante și îmbrăcând forma
golului lor interior. Fiecare pacient își avea un anume gol. Golul unuia
semăna cu un nor, al altuia cu o bărcuță pneumatică, al altuia cu un zmeu
sau cu o păpușă gonflabilă etc., etc.
Golul lui Oliver aducea cu o salcie pletoasă, iar al lui Noimann,
care zăcea acum în convalescență, refăcându-și forțele, cu o locomotivă.
Golul lui Bikinsky putea fi confundat cu o piatră kilometrică, acoperită de
tot felul de afișe, pe când cea a lui Braic, nici mai mult nici mai puțin,
aducea cu o casă de nebuni plină de paturi suprapuse, care mereu luau foc
aproape de la sine și se stingeau tot de al sine, degajând în aer un miros de
mirodenii și de pește ars. Golurile interioare ale pacienților se lărgeau și se
lățeau peste capetele lor încurgintându-i încetul cu încetul și azvârlindu-i
înapoi în salon, într-o stare destul de confuză.
În timp ce pacienții erau prinși în joc, Oliver continua să stea, cu
picioarele încrucișate sub el, în mijlocul salonului, într-o poziție
meditativă., adâncit în sine, vorbind cu Dumnezeul său, al cărui chip îi
apărea adesea-n fața ochilor, luând forme neașteptate. Privindu-l, bolnavii
clătinau din cap.
„Da, lumea ta e lunecoasă, Doamne, murmură masterandul. Totul
îți lunecă printre degete. Nimic nu e consistent. Nimic nu e așa cum este.”
„Lunecoasă, lunecoasă, întări Domnul, cu umbra răsfrântă pe perete. Azi
ești, mâine nu ești și unde te duci, nimeni nu știe.” „Toți spun că la
Domnul”, răspunse masterandul sorbind alene printre gene lumina de seară
ce se scurgea, printre gratii, cernându-se printre ramurile salciei pletoase,
așezându-se în straturi suprapuse peste paturile din salon, unde pacienții
jucau pocher și șeptică. ”Nu-ți fie teamă, Oliver, răsună glasul
27
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Atotputernicului. Nimicul e mai primitor decât pare. Gândul la el ne


sperie, făcând carnea să se înfioare și sângele să înghețe-n vene. Dar acolo
unde nu mai carne și sânge, nimic nu mai îngheață și nimic nu se-înfioară.
Doar vântul aducerii aminte încrețește apa ducând undele nimicniciei spre
margini și apoi, fără patimă, fără regret și fără-nfiorare, le strânge la loc.”
Sprijinindu-și umerii de trunchiul salciei pletoase, Oliver privea palmele
sale goale, prin care se răsfira lumina. „Nu-ți fie teamă, spuse din nou
Domnul. Lumea cealaltă nu e mai înfiorătoare decât aceasta. Aici trăiești
în chinurile iadului, bucuria și tristețea de a fi. Dincolo e liniște și pace.
Acolo nu e nici un fel de iad și nici un fel de rai, ci doar singurul regret și
singura dorință de-a te-ntoarce la țărâna care-i fost. Sau poate nici atât.”
„Dacă lumea de apoi e mai liniștită și mult mai bună decât cea în care
viețuim, de ce-i mai făcut-o pe aceasta de aici? Acolo de doar liniște și
pace, iar aici vaiet și zbucium perpetuu…” ”Pentru ca în univers să existe
echilibru, răspunse Domnul. Dacă în lume ar fi fost doar liniște și pace,
totul de mult s-ar fi prăbușit în hău.” „Dar așa nu se prăbușește?” întrebă
masterandul. ”Se prăbușește, desigur că se prăbușește, răspunse
Atoputernicul. Dar prăbușirea e mai dulce, mai lină. Și nu știu dacă nu
ireversibilă. Căci, în universul meu, lucrurile cad din starea lui a fi în
starea lui a nu fi. Iar uneori și invers… Înțelegi, Oliver?” „Înțeleg,
înțeleg”, răspunse cu voce stinsă masterandul.
Pornit pe calea această a confesiunii, Domnul îi vorbi lui Oliver
mult și îndelungat. Povățuindu-l să facă una și să nu facă alta. Îi vorbi de
arbori, de plante, de vânt, de nori și de ape. Aminti și de pomul
cunoașterii binelui și răului din care a gustat omul spre nefericirea lui.
„Nici eu nu cunosc binele și răul îndeajuns. Răul există
pretutindeni și binele la fel. Încearcă să desparți binele de rău și vei da de
belea.” „Poate că e așa, răspunse Oliver în sinea sa, dar noi, totuși, trebuie
să încercăm.”
„Știi ce, se auzi vocea domnului, încearcă. Am încercat și eu să
curăț răul ce bântuie în lume, dar n-am reușit. De aceea în lume totul e
iluzie și goană după vânt…” „Iluzie?” făcu nedumerit Oliver. „Da iluzie”,
răspunse Domnul. „Dar, bolnavii, salonul…” ”Totu-i o iluzie”, răspunse
cu tristețe glasul Domnului. ”Să luăm de pildă iazul acesta lângă care stai
și meditezi… De unde crezi că a apărut?” „De unde?”întrebă masterandul.
”Din gol. El nu e decât o iluzie. O iluzie și atât, Oliver. Nimic mai mult…”
Ochii masterandului se tulburară. Fruntea sa se întunecă. „Și atunci?”
murmură el. ”Nu te îndoi, totuși, de existența lui. Iluzia e atât de adânc
întipărită în mintea ta și celor de aici, încât oricine s-ar apleca deasupra
apei ar simți de la depărtare răcoarea sa. Și mi-ar vedea și chipul răsfrânt
28
Epic

în undele ei. Dacă ai fi însetat, ți-ai fi putut potoli setea cu această apă ce a
pătruns în simțurile tale și în în simțurile celor de aici. E atât de de băut,
încât gândul la ea îți usucă buzele și limba. Privind-o, ai vrea să sorbi
mereu din ea. Să-ți potolești setea trupului și-a sufletului. Desigur că în loc
de unde nu sunt decât dale reci. Pe alocuri acoperite de bucăți de linoleum
pătat de pașii celor ce se perindă prin salon. Dar asta n-ai cum să vezi, n-ai
cum să simți. Simți doar apa. Vezi adâncimea ei. Iar peștișorii și
mormolocii ce dau din cozi sunt cât se poate de vii. Îi poți pescui cu undița
sau palma. Poți vedea aici și pești exotici, dar și bancuri de pirania. Dacă
ai cumva gânduri necurate, mă refer în special la cele ce duc la suicid, te
sfătuiesc să nu-ți lași picioarele să atârne în apă. Pirania te va descărna.”
„Dar Noimann?” întrebă Oliver.
„Noimann e un caz special, răspunse Domnul. Cu el lucrurile se
petrec cu totul altfel. Iau cu totul altă turnură.”
„L-am văzut cum își bălăbănea piciorul drept în apă. O mulțime de
pirania se învârteau în jurul lui. Dar de făcut rău nu i-au făcut.”
„Piciorul lui Noimann era o simplă iluzie. O hologramă. Atunci
când îl cufunda în apă, Noimann cufunda în apă imaginea fostului său
picior pe care l-a pierdut sub roțile locomotivei. Înțelegi, Oliver?”
„Înțeleg, răspunse iarăși masterandul, cum să nu înțeleg. Acum
totul e limpede.”
”Adică?” îl chestionă Domnul.
„Dacă lacul acesta e o iluzie, o halucinație, atunci desigur că și apa,
și peștii ce înoată-n ea, inclusiv pirania, nu pot fi altceva decât o iluzie. Iar
dacă piciorul doctorului Noimamm, pe care el în cufunda în apă, nu e
decât o imagine a fostului picior, atunci acești pirania care sunt tot o iluzie
n-ar avea cum să-l devoreze. O iluzie nu devorează o altă iluzie.”
„Crezi?” întrebă Domnul.
”Cred”, răspunse masterandul.
”N-ar fi rău să te îndoiești un pic de credința ta, îl povățui glasul
Domnului. O iluzie, câteodată, e atrasă de o altă iluzie. Ea se hrănește din
golul sufletesc al cuiva. Sau, mai bine-zis, nu se hrănește decât o parte din
gol, în rest e avidă de tot felul de trăiri. Și totuși…”
„Și totuși?” făcu Oliver.
„Domnul Noimann urmează aici o terapie. Vrea să-și refacă înapoi
carnea piciorului accesând imaginea piciorului ce se reflectă în această
apă.”
”Și va reuși?”
„Dacă va crede, va reuși.”

29
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

VI
Când Bikinski apăru pentru prima dată în salon, pacienții stătea pe
paturile lor și jucau șah, așteptând să vină profesorul Perjovski la
consultația de la orele opt seara.
Îmbrăcat în pardesiul său uzat, acoperit de insigne și tot felul de
abțibilduri publicitare, cu geanta aruncată pe umărul stâng și adidașii
scofâlciți în picioare, pictorul stătea țeapăn la intrare, rotindu-și ochii săi
spelbi în căutarea unui loc în care să se așeze. Pe peretele din dreapta, în
capăt, văzu un pat metalic rabatabil cu rotile, pe care se aflau cearșafuri
noi, albe, o pernă umplută cu puf de gâscă și o pătură cu față dublă,
întoarsă într-un colț, iar lângă pat văzu un dulăpior de plastic pentru
medicamente, și pașii săi ușor aerieni se îndreptară într-acolo.
Aerul din salon era îmbâcsit de firicele de praf ce pluteau
învârtindu-se deasupra capetelor bolnavilor sub forme de aureole.
Strecurându-se printre storurile pe jumătate trase, razele unui soare, ce se
pregătea să apună, cădeau pieziș peste fețele lor albe, puhave, conferindu-
le, pentru moment, un aer sănătos, viril, aproape vesel. „Nu e chiar atât de
rău aici, își spuse pictorul. Cine a spus că spital atmosfera e apăsătoare?
Nu simt în aer nici o apăsare. Atmosfera pare distinsă, liniștită.” Parcă
ghicindu-i gândurile, bolnavii îi zâmbiră cu amabilitate, fără să-și
desprindă însă ochii de pe tablele de șah. Ajungând în dreptul patului,
pictorul își aruncă geanta pe dulăpior, pipăi cu mâna sa osoasă perna și
salteaua moale, apoi se așeză într-o poziție ușor meditativă pe marginea
lui.
„Da, nu e chiar rău aici, își spuse el După atâta hoinăreală, a sosit
vremea să-mă reculeg...”
Gălăgia străzii răzbătea din când în când în rafale printre ferestrele
crăpate în salon, străjuite de grilajuri de fier; zgomotul claxoanelor, a
pneurilor de cauciuc ce sfârâiau pe asfaltul încins de arșița verii, făcea să
vibreze ușor paturile pe care stăteau pacienții adânciți în jocul de șah.
Umerii lor tresăreau, nu însă și ochii, marcați de cearcăne mari, ce
urmăreau cu atenție mișcările pieselor risipite pe tablele de joc.
Ascultând zgomotele străzii, ce năvăleau în rafale pe geam, apoi se
stingeau, Bikinsky făcu involuntar mișcarea de-a se ridica din pat și a
pleca. Un glas venit din interiorul său îi spuse: „Nu. Stai locului. Ai umblat
destul pe străzi. A sosit vremea, totuși, să te așezi. Și să-ți așezi și
gândurile-n ordine. Măcar pentru un timp.” Astfel că trupul pictorului
înțepeni acolo, pe marginea patului. ”Destinde-te, își spuse el. Destul ai
făcut pe piatra kilometrică stând încremenit pe marginea șoselei. Și figura
asta la ce ți-a folosit? Celule tale au nevoie de destindere…” Și trupul lui îl
30
Epic

ascultă și se destinse. Un val plăcut de liniște îi năvăli în piept. Și liniștea


aceasta îi creă pictorului Bikinski un sentiment de siguranță și de bun
augur.
Câteva turturele uguiau pe crengile prăfuite ale teilor pe aleea
parcului, acompaniate de un stol gălăgios de vrăbii ce fremăta în frunzișul
prăfuit, pregătindu-se să înnopteze.
- Vrăbiile astea se culcă odată cu găinile, spuse un pacient, mutând regina
în locul turei și tura în locul reginei. Se scaldă toată după amiaza în praful
drumului și imediat cum soarele scapără de asfințit se adună grămezi-
grămojoare și încep să ciripească de ți se zburlesc urechile de atâta
trăncăneală ascuțită…
- De, păsări și ele. Păsări de-ale Domnului. Ce grijă au decât să se
scaldă în praf și să ciripească din zori și până-n seară. Nu-ți cer bani de
mâncare, nici de haine, nici de adăpost, răspunse partenerul, executând în
oglindă aceeași mișcare, dar cu piesele negre, și arătînd cu capul înspre
direcția masterandului, care stătea, ca de obicei, în mijlocul salonului,
adâncit în gândurile sale.. Se bucură și ele, bietele făpturi, de soare și de
viață. Nu ară, nu seamănă, și nici nu duc grija zilei de mâine. Ce ai vrea să
se plictisească, cum ne plictisim noi aici și să apuce de jucat table sau
șah?!
- Asta ne-ar mai trebui: să are și să semene, comentă primul
pacient, aranjându-și smocul umed de păr ce-i cădea mereu peste frunte,
conferind fizionomiei sale o mină gânditoare. Cât în privința șahului, ce să
spun, eu tot m-am plictisit: dacă vor să joace, le pun tabla și piesele al
dispoziție.
- Dar poate că ară și seamănă, în felul lor, replică al doilea, punând
tura la locul ei. Văzând apoi că partenerul său nu acordă vorbelor sale prea
mare atenție, adaugă:
- La drept vorbind, și noi aici, muncim în felul nostru. Arăm și
semănăm. Ba mai și secerăm holdele. Desigur nu grâu, ovăz, nu orz sau
secară, ci cai, pioni, nebuni, regi și regine. Dacă păsările ar veni să joace
cu noi, ar fi aici mult mai vesel… Nu-i așa, Oliver, i se adresă acesta după
câteva minute de tăcere masterandului, care rămase nemișcat în mijlocul
salonului, adâncit în contemplația lacului său iluzoriu, ce se transformase
și el într-o imensă tablă de șah.
- Lasă-l pe Oliver în pace, îl sfătui pacientul cu șuvița. Lasă-l să
discute cu Dumnezeul său interior. De ce-l stârnești? Știi doar că
masterandul se enervează de fiecare dată când facem aluzie la teoriile lui și
reacționează urât. Urât de tot! Mai bine povățuiește-l să joace șah cu
Domnul al cărui chip îi apare în fața ochilor, cufundat în băltoacele de apă
31
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ce se preling pe mozaic… Ei, ce zici, Oliver, joci sau nu joci o partidă de


șah cu Dumnezeul tău?! .Ai curaj? Sau poate preferi să joci table.”
Masterandul Oliver se făcu că nu aude glasul celui ce-i aruncase
provocarea de-a încerca să joace o partidă de șah sau table cu bunul
Dumnezeu, încercând, probabil, să-l ia peste picior. Înainte astfel de
provocări îl scoteau din sărite. Dar cum de când venise în salon avea parte
de tot felul de tachinări și de mizerii, căuta să-și țină spiritul în echilibru,
adâncindu-se în contemplația sinelui profund, răsfirat acum pe tabla de șah
ce se oglindea în lacul său iluzoriu ce apăruse în salon. ”Fiecare cu ale
sale, își spuse el. Ei cu bătaia lor de joc, eu cu contemplația mea…”
Stând ghemuit pe marginea patului său metalic rabatabil, Bikinsky
aruncă o privire în direcția masterandului, ba chiar îl strigă pe nume,
făcându-i semn cu mâna în chip de salut. Masterandul își ridicase pentru o
clipă privirea adâncită-n hău, îi zâmbi oarecum absent, părând să-l
recunoască, după care se cufundă din nou în golul său lăuntric. Totuși
gândul de-a juca o partidă de șah cu însuși Domnul începu să-l ispitească.
- Poți să încerci, auzi el un glas limpede ce părea să vină din interiorul său,
dar și din afara sa, stârnind mici bule de aer la suprafața lacului, în care se
legăna tabla de șah ondulându-se peste chipul nevăzut al Domnului,
potopit de razele unui soare ce tocmai da să apună. Sau poate invers.
Încearcă, Oliver. Jocul de șah e matematică. E rațiunea pură. Prin urmare
ai putea să mă învingi. Căci eu nu lucrez cu rațiunea ce solicită creierul, ci
cu rațiunea ce izvorăște din pulsațiile inimii. Așa că mă poate învinge
oricine. Chiar și un nou născut.”
Încărcat de tristețe, glasul Domnului pluti ca un văl subțire de fum
strecurându-se printre paturile aranjate din salon. Nu-l auzi nici un pacient,
nici chiar Oliver, dar sufletul tuturor fu cuprins de o tristețe greu de
pătruns.
- Chiar și de un nou născut? întrebă fără să-și dea seama
masterandul.
- Da, mai ales de un nou născut. Care lucrează și el nu cu rațiunea
minții, ci cu rațiunea inimii. Chiar și acesta mă v-a învinge…Desigur…
Altfel cum?!
- Și asta nu te va supăra?
- Cum să mă supere? Domnul îi iubește mai mult pe cei învinși,
decât pe învingători. De aceea, propriul său orgoliu, el îl calcă la picioare,
așternându-se ca o haină la picioarele celorlalți. El e mai mult iubire și
milă decât rațiune. Prin urmare, Oliver, tu care te-ai inițiat în tainele
matematicii și ai studiat teoria numerelor raționale și iraționale, poți
încerca să mă învingi… Nu mă voi mânia pe tine. Nu, în nici un caz. Îți
32
Epic

strâng de pe acum mâna și îți urez noroc. Și imediat ce glasul tăcu, din
pardosea apăru o mână albă, cu degete subțiri, și îl binecuvântă pe Oliver.
Atunci masterandul prinse curaj și începu să miște piesele ce se aflau
scufundate sub pelicula de apă în care se ondula și chipul Făcătorului de
lumi.
„Ferice de cei săraci cu duhul, murmură în sinea sa Bikinskiyu. Ei
nu ară, nu seamănă, și nici nu culeg. Domnul se face preș în fața lor.”
Deși vorbi în șoaptă, cuvintele sale răsunară rostogolindu-se ca
niște bile în salon. Pacienții opriră pe moment jocul de șah, ațintindu-și
privirile spre pictor și clătinând dezaprobator din cap.
- Oliver e un om curat, de aceea-l protejează Domnul, spuse unul.
- Pe alții de ce nu-i protejează? întrebă pictorul.
- Nu-i protejează pentru că în sufletul lor s-au cuibărit orgoliul și
invidia, și alte rele ce macină temelia acestei vieți...
- Ce mai filozofie, spuse altul. Lăsați în pace omul. E și el un
amărât, odată ce a venit aici. Ssst, iată că vine profesorul. Faceți liniște, vă
rog.
În salon se așternu o liniște ce nu prevestea nimic bun. Pacienții
stăteau în paturile lor, așteptând cu sufletul la gură să apară la vizită de
seară profesorul Perjovski, urmat de .șleahta sa de asistente. Dar
profesorul, după ce stă un timp în pragul ușii, discutând cu asistența, se
răsuci pe călcâie și se îndreptă spre rezerva specială în care se afla
Noimann și o parte din piciorul său.
„A venit pictorul Bikinsky”, spuse o asistentă mergând la un pas
grațios în urma sa.
„În sfârșit, făcu profesorul. Bănuiam că o să apară. După ce-l
consultăm pe Noiman, ne vom ocupa și de problema lui…”

(fragment din romanul Piciorul kilometric)

33
Poesis

Un poem de
Gellu Dorian

FUSTA
Toate femeile stau într-o garderobă şi se lasă îmbrăcate
abia după ce milioane de ochi se fac cheutori care se închid
odată cu buricele degetelor care au călătorit
peste oceanele în care atît de fericit s-au scăldat, că
şi transpiraţia lor poate fi roua cearşafurilor care s-au ostenit
în toate nopţile iubind,
fie lăsate la marginea patului, umbre boţite
în graba gesturilor ce se ascund în hăul din trup
peste care se-aşează apoi ca o platoşă
prin care nu mai pătrund decît ochii care ştiu cum se dă jos
fusta fără să o atingi –

aşa cum inelele construiesc iluzii


care noapte de noapte surpă zidurile
din care nu se mai iveşte trupul îmbrăcat acolo,
stins ca mucul unei lumînări în fumul gros de pe zugrăveala
credinţelor din icoane –

numai din fusta din care ea lipseşte


se înalţă bărbatul cel pironit în timpul mort ce nu mai învie,
faţă-n faţă cu un milion de femei amestecate într-o votcă.

34
Cronică

Construcție
și alchimie

o cronică de Vasile Spiridon

Ultimul volum publicat de Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei.


Studii de istorie literară clasică şi contemporană (Editura Școala
Ardeleană, 2016), dezvăluie o dublă vocație a autorului: de constructor
și de alchimist. Universitarul bucureștean îmi apare drept un
„constructor” al istoriei noastre literare, prin exactitatea informației
deținute, dar și prin intenționalitatea cu valențe monografice a textelor.
Îl consider și „alchimist” al criticii literare grație minuțiozității, fineței
analizei, îmbinate cu o capacitate de sinteză, ambele motivate de
dorința de reevaluare sau reconfigurare a unui trecut literar ancorat
permanent în matca socio-culturală, dar și în prezent. „Adică avem
valoare – şi, implicit, ne putem exercita în mod legitim spiritul critic
asupra valorilor culturii – numai dacă în spatele nostru se aşază,
temeinic şi organic, o tradiţie. Căci una dintre definiţiile cele mai
insolite, dar şi mai interesante ale conceptului de valoare este
următoarea: valoarea este ceva în spatele căruia se află o structură deja
validată. A evoca demolând, a evoca reducând totul la măsura modestă
a prezentului, aşa cum s-a întâmplat uneori în literatura română, trecută
şi prezentă, este un procedeu specific mentalităţii bananiere: al acelei
mentalități în care cea mai înaltă expresie a spiritului critic este urcarea
bătrânilor în pom și scuturarea lor entuziastă, spre a li se verifica, nu-i
așa?, rezistența. Nu ştiu dacă ne putem asuma acest model cultural” (p.
235) – se asertează la un moment dat. În efortul său constructiv, Răzvan
Voncu reconstituie codurile culturale și literare ale diferitelor epoci şi
35
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

situează autori și opere în contextul lor, păstrându-se un echilibru


necesar între descriptivism şi interpretarea personală.
Personalităţile remarcabile ale trecutului, cele pe care atât
memoria scrisă, cât şi cea orală le-au păstrat ca atare, şi-au avut
complexitatea lor caracterologică şi intelectuală ce merită să fie
cunoscută mai bine în contemporaneitate. De exemplu, se ştiu puţine
lucruri despre formaţia intelectuală a lui Constantin Brâncoveanu,
domnitorul care a patronat o impresionantă activitate culturală menită
să transforme alchimic mentalitatea medievală, deschizând, în pofida
Înaltei Porți, poarta către orizonturile modernității românești. Păstrând
proporțiile, personalitatea lui Constantin Brâncoveanu este asemuită de
autor cu aceea a lui Ludovic al XIV-lea în Franţa. În relativ strânsă
ordine cronologică cu perioada brâncovenească, Răzvan Voncu
surprinde ancorarea Școlii Ardelene în realitatea contemporană prin
punerea în evidență a dimensiunii europene a actului său cultural. Iar în
interiorul ei, legăturile cu ideile iluministe au scos la iveală un alt
precursor al modernității noastre poetice – Ioan Budai-Deleanu, cu
târziu descoperita Țiganiada.
Tot în legătură cu vocaţia pedagogiei spirituale, N. Steinhardt
rămâne un monah exemplar în viaţa duhovnicească, dar care se
manifestă în spaţiul public ca un intelectual laic, cu o deplină libertate
în cuget și simțiri. Unind smerenia ortodoxă cu relativismul filosofic,
autorul nu numai al Jurnalului fericirii, ci și al altor texte foarte
importante, este o personalitate culturală complexă (inclusă în studiul
de față în stirpea unui Tudor Vianu), dotată cu o gândire plurivalentă ce
reiterează postura renascentistă de homo universalis. Opera sa are
valoare întemeietoare, deoarece este deopotrivă creaţie şi exegeză a
creaţiei, operă de artă şi filosofie a ei. Din această dublă recuperare are
de câştigat – ne asigură Răzvan Voncu – atât cultura română, cât şi
ortodoxia.
Are de câștigat și adevărul contextualizat istoric prin citirea așa
cum trebuie a unor pagini de publicistică. Acuzată până acum de
germanofilie, gazetăria lui Ioan Slavici din perioada neutralităţii noastre
din Primul Război Mondial reprezintă nu doar un îndemn înţelept la
precauţie. Răzvan Voncu îl scoate pe autorul volumului Închisorile
mele de sub suspiciunea că a fost un abil agent al intereselor maghiare,
îndemnându-ne să revizuim eticheta de trădător și să aruncăm, totodată,
o privire lucidă asupra realismului şi a demagogiei din politica
românească a deceniilor premergătoare Marii Uniri. Recitit acum, „un
36
Cronică

nou Slavici apăru” (titlul parafrazat după o propoziție celebră în istoria


literaturii franceze), drept promotor lucid al idealului unităţii culturale a
tuturor românilor, premergătoare unității politice.
Peste decenii, luate laolaltă, publicistica şi proza unui alt ardelean,
Augustin Buzura, se armonizează în arealul problematicii umane.
Desigur că publicistica nu explică datele prozei, după cum nici proza nu
alimentează literar articolele, însă ele trebuie văzute oglindindu-se
reciproc, în virtutea credinței autorului lor că, fără moralitate,
sinceritate și bun-simţ, cultura nu își validează rolul întemeietor.
Răzvan Voncu îl plasează pe Augustin Buzura în paradigma spirituală a
Şcolii Ardelene, tenacitatea și urmărirea sistematică a unor valori
fundamentale întâlnindu-se doar în publicistica politică a lui Ioan
Slavici. Publicistică de care mai este legată prin logica bunului-simţ şi
prin convingerea că, în ciuda scăderilor prezentului, românitatea are
asigurat un viitor. „Publicistica lui Augustin Buzura este, de altfel,
profund educativă. Îmi spun adesea, citindu-i editorialele, că, dacă aş fi
om de stat în România ultimilor ani, n-aş putea lua decizii fără a-l citi
pe Buzura. Căci articolele sale nu se mulţumesc să indice, precis şi
dezinvolt, greşelile. Ele oferă şi soluţii, ca şi întregul spectacol formativ
al unei şcoli de gândire publică. Apropii adesea, toutes proportions
gardées, textele sale de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie, iar adunarea lor între copertele acestui volum întăreşte şi mai
mult analogia. Fără emfază, Nici vii, nici morţi ar trebui să constituie
bibliografie obligatorie pentru cursurile şcolilor politice ale tuturor
partidelor noastre, fie şi numai pentru faptul că gândirea lui Buzura este
nepartizană, pe deasupra intereselor individuale şi a logicii de gaşcă,
omniprezente, cel puţin deocamdată, în clasa noastră politică” (p. 286).
[La ora scrierii acestor rânduri, aflu cu tristețe că marele prozator ne-a
părăsit.] Un același rol pedagogic îl pot avea și articolele scrise de
Grigore Arbore: „Când se va scrie o istorie serioasă a dezbaterii de idei
care a prefaţat şi pregătit aderarea României la Uniunea Europeană şi la
Alianţa Nord-Atlantică, poziţia lui Grigore Arbore se va vedea cu mult
mai multă claritate, în unicitatea ei. Poetul şi criticul de artă a livrat mai
multe idei economice şi mai multe soluţii politice decât o bună parte din
establishment-ul românesc de după 1989” (p. 291).
Un număr important de pagini ale cărții este afectat problematicii
avangardei. Răzvan Voncu consideră avangarda și suprarealismul anilor
ʼ40 ai secolului trecut (prin Gellu Naum, D. Trost şi Gherasim Luca)
germenele celei de-a treia căi a evoluției poeziei postbelice (pe lângă
37
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

modernism și tradiționalism), o cale ce nu trebuie ignorată dacă vrem să


înțelegem cum trebuie evoluția de la modernism la postmodernism.
Însuși precursorul Urmuz este văzut în altă lumină: autorul „paginilor
bizare” nu a tins spre fragmentarismul suprarealist, ci spre ceea ce au
constituit modelele „fractalice” ale prozei postmoderne (minuțiozitatea
cu care a lucrat asupra textelor, revenind de zeci de ori asupra fiecărui
rând, deconspiră una dintre enigmele biografice). Cert este că, din 1990,
avangarda literară românească trece printr-un proces de reevaluare
istorică şi de redescoperire a autorilor, a operelor, a jurnalelor și a
corespondenţei, în general a textelor cenzurate în perioada comunistă.
Se adaugă și deceniile bune de când postmodernismul a schimbat
codurile de lectură. Astfel, evoluţia firească a gustului literar a făcut ca
poezia de factură suprarealistă să intre în canon, ba chiar să reprezinte
latura cea mai dinamică a acestuia.
În acest context, istoricul nostru literar ne invită la relectura
textelor avangardei, îndemnându-ne să ne debarasăm de prejudecata
critică potrivit căreia avangarda istorică ar fi scris doar o literatură de
manifeste, nu și valori literare, şi, prin urmare, ar fi ilizibilă astăzi. Or,
avangarda se cere judecată în dialogul dintre literatură şi manifestele
literare, mai cu seamă astăzi, când asistăm la o dictatură a
fragmentarismului ca principiu constructiv şi la încălcarea granițelor
dintre genuri. Avangarda nu s-a rezumat la enunțarea precipitată de
programe şi la o contestare a artei de până atunci: dimpotrivă, ea a
încercat să construiască o nouă artă, pe care contextele istorice
potrivnice de după cel de-al Doilea Război Mondial (avangarda
dictatorială a clasei muncitoare sau a „bluzelor albastre” – pentru a
reaminti titlul unei reviste de avangardă cu program comunist) au
cenzurat-o, trăgând-o pe linia moartă a istoriei literare. Cert este pentru
Răzvan Voncu faptul că avangarda nu se încheie în 1948, data la care
naţionalizarea ziarelor, revistelor şi editurilor punea punct creației în
climat de libertate, ci reprezintă o formă de alchimie literară, în sensul
că a continuat să viețuiască sub alte forme, ea fiind germenele a ceea ce
s-a numit câteva decenii mai tarziu postmodernismul românesc. Dându-
şi seama că nu se mai poate limita la simpla contestare şi destrucţie a
artei pe care o considera burgheză, avangarda şi-a căutat precursori şi
aliaţi, creându-şi o nouă teorie, mult mai bine articulată conceptual,
asupra artei.
În procesul de reconfigurare a codurilor literare, se produce și
modificarea raporturilor scriitorului cu propriul text şi, respectiv, a
38
Cronică

principiilor de organizare a textului. Cronica de întâmpinare poate să


pară la ea acasă în peisajul nostru revuistic, însă când este vorba de
cărţile de critică şi de critica de tip universitar, critica estetică i se pare
lui Răzvan Voncu, pe bună dreptate, într-un evident recul în faţa
interpretărilor sociologice, psihanalitice, mentaliste, imagologice sau
antropologice ale literaturii. Cu atât mai mult cu cât „este complet falsă
afirmaţia că, în literaturile avansate, critica de întâmpinare a murit sau a
fost substituită de forumuri şi bloguri. Doar campionii realismului
socialist au crezut că masele de oţelari pot judeca mai bine decât criticii
literari romanul Risipitorii, de Marin Preda” (p. 384).
Nerisipitor cu timpul său, dar supus și el inevitabilei tranziții,
Marin Preda, chiar dacă nu face pasul către postmodernitate, nu rămâne
nici la formula romanului interbelic, sub semnul căruia începe
resurecţia prozei noastre postbelice în deceniul al șaptelea al secolului
trecut. Situându-se în descendența lui Liviu Rebreanu și încadrându-se
astfel în categoria prozatorilor moderni, interesați de psihologia umană,
Marin Preda conjugă principiile realismului cu experiența realismului
francez și inovațiile prozei comportamentiste americane. Acestor
nuanțări le urmează demontarea prejudecății potrivit căreia marele
prozator ar stăpâni arta de a scrie doar despre lumea rurală și că ar eşua
în aceea de factură urbană. Suntem asigurați că o lectură a romanului
Cel mai iubit dintre pământeni din perspectiva codurilor interioare ale
operei ar scoate exegeza din continua raportare la Moromeţii, I. Și
aceasta, deoarece autorul Intrusului este un scriitor complex, care nu
poate fi minimalizat prin aducerea în discuție numai a datelor unei
proze circumscrise mediului rural şi a comparației, pe aceeași temă, cu
Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu.
Autentic „constructor”, atent și obsedat de detaliul prozastic, Marin
Preda este un scriitor al cărui destin intră într-un fertil dialog cu opera.
Deși modelul declarat al personajului Ilie Moromete a fost tatăl
scriitorului, autorul Vieții ca o pradă ar fi putut afirma flaubertian „Ilie
Moromete cʼest moi”. Asemenea personajului care declară la finele
romanului că a dus mereu o viață independentă, și autorul său a rămas
demn într-un regim în care nu a fost colaborator, dar nici disident, şi nu
neapărat din curaj manifest, ci din dorința de a-și manifesta libertatea
creatoare față de ideologie. „Cred că nu i se poate reproşa scriitorului
metoda realistă, după cum nu i se poate reproşa nici instaurarea
comunismului sau impunerea realismului socialist” (p. 177) – afirmă cu
malițiozitate autorul. Și în privința presupusului colaboraționism al lui
39
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Nichita Stănescu lucrurile sunt bine puse la punct: „Cine îl acuză pe


Nichita că a rămas insensibil la dezastrul social înconjurător, tot mai
vizibil în ultimul deceniu ceauşist, să facă bine să citească aceste poeme
tragice. De ce altceva să fi fost trist, în anii ʼ80, acest mare poet, aflat la
apogeul unei cariere de excepţie, căruia nu i-a lipsit niciun semn al
recunoaşterii publice, cu excepţia unui formal premiu Nobel (pe care,
oricum, spun apropiaţii, nu punea mare preţ)? Nu cumva pentru că
realizase care sunt limitele poeziei? Nu cumva pentru că proiectul său,
de a se opune Răului prin Binele înveşmântat în hainele poeziei, eşuase,
şi el ştia mai bine decât oricine că eşuase?” (pp. 244–245)
Studiile despre scriitorii contemporani sunt adevărate profiluri
micromonografice, fie că este vorba de prozatori sau de poeți. Nu poate
decât să-l bucure pe titularul rubricii de cronica edițiilor, de la revista
„România literară”, începutul fenomenului de „clasicizare” a unor
scriitori actuali ce au un profil validat și consolidat din punct de vedere
critic, manifestat prin ediţiile critice sau integrale de bun nivel filologic,
apărute la edituri de importante. „Am moştenit, din păcate, de la
defunctul regim comunist, o înţelegere greşită a noţiunii de clasic –
redusă la autorii deja învechiţi – şi, în acelaşi timp, o nejustificată sfială
în a afirma valorile cu care avem privilegiul de a fi contemporani. În
orice caz, cercetătorul istoriei literare recente este lipsit de majoritatea
instrumentelor de cercetare care definesc o literatură modernă:
monografii, ediţii, colecţii de studii. E timpul să începem să umplem
acest gol, iar ediţii ca aceasta de faţă (a lui Ioan Es. Pop – n.m., V.S.) se
vor dovedi salutare în anii care vin” (pp. 310–311). Analizând ritmul
interior al dicţiunii poetice a autorului Ieudului fără ieșire, Răzvan
Voncu ajunge la concluzia că „Ioan Es. Pop se naşte din Ioan Pop prin
rescriere” (p. 307), că „putem reface, cu tot atâta precizie ca arheologii
care reconstituie amfora pornind de la cioburi, traseul prin care Ioan
Pop a devenit Es.” (p. 303). În privința unității interioare a poeziei lui
Gabriel Chifu (ivită în deceniul de tranziție imploziv, între șaizeciști și
optzeciști), exegetul își dă seama că nu poate fi vorba de un balans între
naturalul neomodern şi livrescul postmodern, ci de o sinteză proprie, în
care accentul nu cade pe elementele care intră în reacţie, ci pe alchimia pe
care poetul o stăpânește cu brio: „Capacitatea de a «topi» diverse
experienţe de lectură, de a le transfigura şi de a le încrusta în textura unui
discurs când amplu şi cuprinzător, când fragil şi tremurător ca o nuia de
alun, mi se pare nota definitorie a unei poetici în care livrescul şi naturalul

40
Cronică

nu mai pot fi individualizate. Semn sigur al kenozei, fără de care poezia


este fie simplă emoţie, fie citat cultural” (p. 317).
La rândul său, un alt poet actual este „constructor” din speță
bizantină: „Adrian Alui Gheorghe, poet care nu trişează şi nu trăieşte,
comod, în logica numerelor mari, ci în cea a mozaicului bizantin, în
care fiecare piatră este legată de pietrele înconjurătoare atât printr-un
sens sintagmatic, decurgând din alăturare, cât şi printr-unul
paradigmatic, care trimite la Absolut. Pentru asemenea scriitori,
literatura are sens numai dacă sporeşte frumosul şi adâncul Cosmosului,
dacă nelinişteşte şi vindecă” (p. 330). Iar frumosul şi adâncul
Cosmosului sunt sporite astfel: „poetul nu intră în schema clasică de
existenţă şi creaţie a bardului român dintotdeauna: genial până la 18
ani, dispărut din viaţă (sau în viaţă) la 30. Dimpotrivă, el urcă lin, dar
fără oprire, o autentică Golgotă a cuvintelor şi îşi vede împlinirea nu în
«genialitatea» întâmplătoare a unui vers reuşit, ci în promontoriul unei
opere armonioase. Ridicate nu spre a exalta versatilitatea combinatorică
a «talentului» (deşi talent există cu carul în poezia lui Adrian Alui
Gheorghe, unul dintre cei mai originali contemporani ai noştri!), ci un
etos care transcende fiinţa poetului şi atinge fiinţa limbii” (p. 329).
Arhitectura volumului de față cuprinde și analize dedicate
literaturii române scrise în afara țării. Răzvan Voncu s-a dovedit în
ultimii ani a fi un foarte bun cunoscător al scriitorilor de limbă română
din Israel. Activitatea neîntreruptă de decenii bune a revistelor, a
editurilor, a bibliotecilor şi a cercurilor literare îl determină să afirme, în
cunoștință de cauză, că, în Țara Sfântă, racordul la fluxul actual al
literaturii române este mai bine făcut decât în Basarabia, Bucovina sau
în Banatul sârbesc. Stă în intenția lui Răzvan Voncu de a construi în
viitor o sinteză prin care să ofere o amplă panoramă a literaturii de
limbă română scrisă în Israel, convins fiind că, în afara graniţelor ţării,
cea mai bună literatură română acolo se scrie. Și aceasta pentru că
„literatura română din ţările circumvicine (Republica Moldova, Serbia,
Ucraina), în ciuda unui proces lent de convergenţă, este defazată în
raport cu cea scrisă în ţară. Nu doar tema patriotică excesivă şi carenţele
lingvistice explică acest retard, ci şi un vizibil provincialism. Care
împinge fie la autism cultural, adică la ignorarea momentului literar din
ţară, în favoarea unor fantasme personale, fie, dimpotrivă, la
exacerbarea unor gesturi de frondă şi revoltă gratuită, condamnate la
marginalitate” (p. 373–374).

41
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

În acest dublu context, de raportare la realitatea românească sau


europeană, studiile și comentariile universitarului bucureștean trebuie
privite dintr-o dublă perspectivă: fie că discursul critic adoptă o
abordare sincronică, fie că o preferă pe cea diacronică. Totodată,
considerându-se un spirit practic, ce face parte dintr-o generaţie
funcţionalistă, istoricul nostru literar ştie că numai asupra prezentului
își poate exercita acţiunea formativă şi corectivă, deoarece trecutul are
pusă pecetea definitivului. Concluzia nu poate să țină decât tot de sfera
efortului constructiv: „Felul în care îi citim pe înaintaşi, aşadar, e numai
şi numai răspunderea noastră. E numai şi numai neputinţa noastră dacă
în menhirele misterioase ale operei lor vedem doar cariile şi fisurile,
ignorând săgeata gândului îndreptată spre Absolut” (p. 236). În efortul
său de elucidare, de risipire a confuziilor, de înlăturare a opiniilor
greşite, dar încetăţenite, Răzvan Voncu renunţă la abordările
sentimentale, obediente sau comode, bazate pe prejudecăți critice sau pe
surse de mâna a doua, şi revine, cum îi stă bine unui foarte bun critic și
istoric literar, la spiritul textelor. În surprinderea momentelor de ruptură
și a continuităților, el este ajutat de capacitatea de a sesiza şi înţelege
mecanismele interioare ale unei creaţii, dar și ale istoriei literaturii
noastre, pe care o stăpânește cu siguranță de la un capăt la altul. Răzvan
Voncu practică o exegeză proaspătă, novatoare, desprinsă de clişeele
patriotarde tributare celor două decenii de național-ceaușism, dar şi de
perspectivele minimalizatoare care reduc istoria noastră culturală la o
colonie a celei apusene. Amplul și maturul volum Arhitectura
memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană oferă o
lectură densă, deloc trenantă, grație expresiei nuanțate, plastice și
tranșante.

42
Poesis

Poeme de
Liviu Ioan Stoiciu

„Simțiri ale sufletului”


Simt că sunt condus de o altă structură, opusă mie, nu
știu dacă de alt gen, dar sigur reușește
să mă controleze în amănunt — n-am nici o șansă să-mi
recapăt independența, cu atât mai mult cu
cât ea e convinsă că-mi vrea binele și că eu percep greșit
împrejurările. Intuitiv. Nu mai înțeleg nimic,
sunt sau nu singur acum? Nu am pe nimeni lângă mine,
sunt în pragul sălbăticiei și cu toate
astea nu merg pe propria-mi mână, ci mă las
dominat de o puterestrăină sau de o slăbiciune, ceva urâcios
dinlăuntru. Cine ești, de ce nu te
arăți? Cum de te detectez fără să te văd, să te
miros, să te gust, să te pipăi? Supraviețuieștiprin mine,
te încarci cu energia produsă de arderile
mele chimice, nu? Cauți plăceri în contra firii mele… Ești
o structură răzvrătită? O dublură. Conformă
cu normele. Că ai reactivat în mine o mulțime de simțiri
sufletești incomode.

„Atâta timp cât nu curgi în afară, n-ai de ce să te plângi.


Lasă-te în voia celui necunoscut,
dar bine gândit”…

43
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Însemnări
Se întorc sub pernițe ghearele, pisica rău prevestitoare mă
mai lasă o zi să mă amăgesc. Am
permanent parte de însemnări ale sorții, zgârieturi
și mușcături, mai mici sau mai
mari. Acesta e mersul lucrurilor. Ce tot vâjâie atât? Nimic
nu mai are importanță, mă scufund în propriile-mi
sedimente, atâția ani m-am tot
revărsat, ce mi-a mai rămas? Toate trec pe lângă mine, nu
mai am nimic de declarat, s-au clarificat
lucrurile: ce a fost să mi se dea, mi s-a dat, ce a fost să
mi se ia, mi s-a luat. N-are rost să mai bântui
pe aici, ar trebui să-mi rememorez
locul? „Sau

poate că m-am adaptat. Îmi e mai ușor așa”… Îmi


citești pe buze cunoscutul
surâs de dezgust. Tu nu auzi nici goarnele asfințitului,
dinspre margine, cum le aud eu?
În căutarea plăcerii. Mie mi s-a făcut frică. Are
senzația că a intrat în visul altcuiva.

Te sărut
Mușuroaie de cârtiță, întâi, cât vezi cu ochii,
inflamări nervoase ale pielii —
primăvara: și nici un contur definit al tău, iubire.
Cum de e posibil? Te întorci dezvelită,
dezbrăcată pușcă în somn… Te-am regăsit, în sfârșit. Pot

spune liniștit că m-am întâlnit cu


o fântână, te conturezi… Că o fântână plină de mâl ești,
îi simt apa din adâncurile pământului,
mirosul specific. Mă aplec peste ghizd, te sărut, îmi
văd chipul deformat în oglinda apei,
te sărut în continuare, te strig și o voce cavernoasă
dinlăuntrul tău îmi răspunde… Că
de ce numai atât?
44
Poesis

Mă concentrez — simt
grămezi de cărbune sub mine și straturi minerale, de alte
culori decât pământul, sau
pungi de țiței: întâi e o furnicătură ce urcă de la picioare
la umeri, apoi aud
un zgomot de fond, numai de mine deslușit…

Trece
Înstrăinat, fără botniță, nebăgat în seamă, călare
pe o mârțoagă de la circ, cu mici
răni, bâzâit de muște: traversează parcul central
al orașului. Un bătrân cu un ochi închis
udă florile la un rond, scapă furtunul și o inundă deodată la
picioare pe o domnișoară cu tocuri
ascuțite și cu fundă de piele la călcâie, care țipă, lasă
că o să mai crești! Un copil de țigan
își varsă punga de plastic, vezi să nu uiți
nimic pe jos, îți rup oasele, copilul de țigan adună
tacticos mămăliga uscată găsită la
containerul de gunoi. Plus cojile de pepene, pâinea. „A fost
o acaparare a puterii”, aude, din 24
ianuarie, când Frontul Salvării Naționale a intrat în cursă
electorală: așa, stați la taclale. Iar
a încurcat anii,

privește în sus printre crengile copacilor. Ah, mecanismele


astea ale pierderii
cunoștinței… „Intriganților!”, mârâie
în barbă. În corespondență cu un ciclu cosmic. În această
lipsă de temei. Cuiburile ciorilor
sunt la locul stabilit dinainte, colectiviste, cuiburi
pline de duhori. Mai departe se dezechilibrează pe scări,
înjură în dreptul peșterii, scuipă, se
înalță călare pe mârțoagă, diavol, diavol, scuipă, iese din
parc, dedesubt sunt râuri de asfalt clocotind,
inadecvare la realitate, sete,
șușoteală, straturi sociale, un biciclist e trântit
la pământ de o mașină mică, se ridică, „să-i ia carnetul,
mai dă-i dracului”, coboară, calcă apăsat
45
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

pe o cărare cu pietricele
albe, care lucesc. E mort de curiozitate? Nu există nici
o sursă care să-i mijlocească
o relație intelectuală cu Dumnezeu-ascuns. Trece,
nebăgat în seamă.

Un păcat mic
Acesta este un păcat mic, zice tânărul, rob sieși — și-și
ridică,deasupra capului, cuțitul
însângerat, după ce și l-a înfipt în inimă și l-a scos
icnind, căzut în
genunchi. În fața oglinzii dulapului. Ce
am vrut să demonstrez cu asta, Moșule? Linge
sângele de pe cuțit, „are gust bun”. E o dovadă de iubire.
Aici,unde domnesc plecăciunile pe
covoare roșii. Fapta mea vine din trecutul mai îndepărtat,
care mocnește sub cenușă. Matale
știi toate aceste lucruri mai bine ca mine: te rog, deschide
fereastra! În duh.

Moșul își face cruce: ești martor la întoarcerea


ciocârliilor acum, fiule, către cine vrei să te îndrepți? Oprit
la lumina tremurătoare a unei candele.
Ciocârliile te vor călăuzi, oricum, greșit — trei zile
mai târziu. Să trimiți o telegramă,
dacă ajungi, în genul:

„Am sosit la Moscova, totul e bine”.

46
Aniversare

Ioan Moldovan – 65

Locu(i)tor fără scăpare într-un poem fiscal


un eseu de Ion Popescu-Brădiceni

Uite-aşa îşi face omul prieteni. Şi îi acceptă cum sunt. Cum sunt ei
exact. Exacţi ca fiinţe culturale şi ca poeţi. Eu nu sunt critic literar căci,
zău, nu mi-am propus: eu… mi-s transcritic, ceea ce-i, aha, mult mai…
pretenţios/ dar şi mai firesc/ nefiresc. În prima linie stă litera, caracterul
corpului ei, caligrafiată cu un stilou cu cerneală neagră, înclinată spre
dreapta, ca a lui Mihai Eminescu. Dar tot în prima linie stă al său
entuziasm imaginativ, care pare paradoxal dacă-l priveşte pe scriitor:
sobru, aproape hirsut, cu privirea-i ascunsă sub ochelari.
Mărturisesc: omul mi-a plăcut de la bun început. Într-un elaborat
studiu ştiinţific, Al. Cistelecan prinde iute sorgintea autorului „Artei
răbdării”: e „primul echinoxist care-i smulge lui Ion Pop o prefaţă”.
Gorjul îşi are şi el echinoxiştii săi: Ion Pecie, Nicolae Diaconu,
Lucian Tamaris, Ion Popescu-Brădiceni (adică eu însumi, cu voia
dumneavoastră!), de la care pornind profesorul Titu Rădoi a edificat un
cenaclu „Columna” la Târgu-Jiu (înfrăţit cu Echinox) pe care eu am
transformat-o în „Şcoala de Literatură de la Târgu-Jiu”. Cum a procedat de
altfel şi Nicolae Manolescu cu „Cenaclul (său) de Luni”.
Suficientă fiindu-mi motivaţia, să trec la treabă. În „Viaţă fără
nume” (apărută în 1986 – n.m.), Ioan Moldovan aude „rapida alterare şi
aburire a cuvintelor”, iar „oasele de sidef” ale acestora – citez – „scoteau
mici chicote, voluptăţi pentru care timpul nu mai are dimensiuni”. Versul i
se dezvinovăţeşte repetat, obsedat de propria-i arbitrarietate: „n-am nici o
vină, n-am”. Desigur că, volens-nolens, nemaifiind „in illo tempore” e
totuşi încă vinovat, iar poetul are ingrata misiune să-i corecteze defectele,
ca Lucreţiu bunăoară, latinul furat de natura originară a lucrurilor: „pâinea
47
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

în gură se-amestecă cu umezeala cuvintelor/ nu-i aşa, Lucreţiu/ uscatul şi


umedul, caldul şi recele într-o iubire activă/ pentru a anihila obiceiul
barbar al zeului”.
Despre acest obicei zeiesc barbar mi-a vorbit Octavian Paler, după
o lansare de carte la Târgu-Jiu, la T.D. „E.G.” încredinţându-mă, ca şi
Kavafis de altfel, că sunt aşteptaţi barbarii, la poarta Romei, de către
onorabilii cetăţeni care să le altoiască neamul decăzut, corupt, obosit etc.,
să-l înnoiască ontologic.
Dar zeii mai sunt şi adepţii sacrificării, în numele lor, iar Ioan
Moldovan a „scris perfect senin un poem senin/ despre reflectarea apei în
aer”, despre care afirmă Gaston Bachelard că asigură unitatea
indestructibilă dintre elemente.
La o primă impresie, nu ai cum să nu sesizezi la Ioan Moldovan un
„aer” de expresionism pe care-şi construieşte, ca pe o temelie trainică, cea
de-a doua natură, secundă, ca la Ion Barbu de pildă (din „Joc secund” –
n.m.) dar şi impregnată – precum la Paul Celan (cel din „Mac şi memorie”
– n.m.) de „răul veacului”: „un cuvânt se scălămbăia prin pietrişul de la
mal/ şi furnicile îi dădeau târcoale”. Această personificare cuvânt-furnică
îţi oferă, brusc, imaginea întregului furnicar ca-n celebrul poem
eminescian.
Această notă de neoclasic pe care Ioan Moldovan o menţine în
zonă, acolo unde-şi doreşte să nimerească cu o frază în fereastra limbajului
curent, s-o spargă, întrucât „pervazul albastru era o intrare în lichide/
manuscrisul lucea/ cu toate ale sale trupuri într-o utopie salină”.
Aha, deci de mirajul scriiturii utopice se face vinovat şi Ioan
Moldovan (voluntar? involuntar? – n.m.) dar prudent îl intertextualizează
pe Bocaccio: „un decameron fâlfâind lent prin camera răcoroasă” iar
„pentru adolescentul plin de cuvinte era şi asta o viaţă” şi o metaviaţă –
adăugesc eu – în virtutea căreia „trebuie să răsfoim un album cu
reproduceri” după o realitate deseori insipidă ori dimpotrivă semnificativă.
Metapoezia rămâne totuşi apanajul post- şi trans-modernităţii şi orice mare
poet nu-şi poate reprima misterul interogării transhimeneutice, nu-şi poate
stâmpăra aletheia din el, din conştiinţa lui ferestrală. Citez, iar, un „episod”
metapoetic remarcabil: „spune-mi cu cine vorbeşte el/ de îşi întorc
cuvintele capul spre trupul meu/ un gram de nisip pe tratatele alchimice/
…/ ferestrele în care viaţa poate începe din nou/ cu proaspete masacre şi
triumfuri”.
Poemul „Viaţa fără nume” are acel „nu ştiu ce” capodoperial, acel
trepidant ritm transeuropean, acea viziune transonirică (adică acea
transluciditate a „unei aşteptări perpetui”, dublată de umorul existenţial
48
Aniversare

post- şi trans-bacovian sesizat şi de Mircea A. Diaconu, laureatul


Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” în acelaşi am cu
Adrian Alui Gheorghe.
Obsedat de soarta cuvintelor, care „putrezind” care „verzi” care
„trandafirii”, Ioan Moldovan, azi un stâlp al poeziei româneşti
contemporane, ne avertizează că „în oglindă nu mai e loc pentru nici o
amăgire”. „A plânge sub această ameninţare/ memoria se încarcă precum o
armă/…/gravă responsabilitatea amintirii: mâini prăbuşite în spaţiul
alb/…/ cheamă-l şi spune-i o poveste nouă/ amestecat /cu apă şi cu sare”.
Ei şi atunci când te-ai predat cu arme şi bagaje cu tot poveştii, e musai să-ţi
reevaluezi statutul şi propriu, şi pe cel al cuvintelor: „o alterare a lumii ce
se îndepărtează/ memorizate, cuvintele la ce folosesc/ la ce folosesc
cuvintele?” Ele mai pot fi folositoare doar scoase din abstractul lor
tranzitiv şi reîntoarse în stadiul iniţial (iniţiatic?) al genezei din „Biblie”:
„să cobori în apele înspăimântate/ sângele tău ar fi o oglindă/ acoperită de
un sunet continuu”. Aşadar în blestemul discontinuităţii, al
fragmentarizării, al labirintizării realului, continuitatea pe care o asigură
sunetul e deocamdată soluţia reconfigurată sintagmatic.
De aceea e Ioan Moldovan adeptul unor „exerciţii de transparenţă”.
„Spirit subtil şi cultivat, agreând umorul, jocurile inteligenţei şi chiar
jocurile de cuvinte” (Dan Cristea, Luceafărul de dimineaţă, nr.8/2014). Iar
povestea/ scriitura ca atare e „alchimica umbră” ca la Rimbaud şi Ursachi:
„în memoria simultană se ivi alchimica umbră/ despre care/ mai bine nu,
nimic nu se încheie aici”.
Descriind „înfăţişarea unui om în timpul vorbirii” ori „pe podişul
de vorbe”, poetul „a consumat întreaga utopie a lucrurilor”. Iar cuvintele,
acele „insecte de abanos prin manuscrise/ o frază fertilă, o pedagogie cu
precepte luminscente” sunt „cuvintele nearticulate” încă; abia „vorbind
alăturăm o partitură aluzivă: proiecţii, de supoziţii/ în care arde focul
neodihnit al raiului” (ca la Lucian Blaga, bunăoară – n.m.). Astfel că
„înfăţişarea unui om vorbind/ ar visa lung şi degradat în aurul cosmic/ al
unei ierbi afrodisiace/ africane/ zeama cuvintelor amestecată cu zeama mai
dulce a/ pâinii şi vinului” hristice. O rematerializare a limbajului poetic
spre a-l din nou transfigura, o îmbinare paradoxală, oximoronică de tonuri
şi nuanţe rămâne iată, nota dominantă a metapoeticii moldovaniene – şi nu
numai în „Timpuri crimordiale” ci şi în „Interioarele nebune”, ca recurs la
„visul utilizat ca o amprentă”, personificarea, metafora, chiasmul ca
procedee artistice încă viabile şi valabile, că „se aude zdrăngănitul unui
atelaj fabulos”, încât se văd „pânze sângerii umflate de vânt într-o
imaginaţie care nu doare/ savantul tom al secundei/ îmbătrânind până-ţi
trece din ventricul în auricul (anatomia e şi ea o licenţă poetică)/ sângele
49
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ca o elegie/ ca o canalie prin canalul albicios al timpului/ murind opuşi una


fantasiei în timp/ ce răsar/ urzicile, ciupercile, muşeţelul/ impresiile,
revoluţiile/ scriitura/ legea gravitaţiei legea relativităţii/ cuneiformele altor
sori/ acel „eşti fericit” şi informaţia aburind pe masă/ acesta este trupul
meu/ comestibil ca orice vedenie”.
„Ca orice vedenie” e şi viziunea, deci Ioan Moldovan e un
„scriptor” şi un „trans-scriptor” de „viziuni”, „păşind pe urma copilului”.
Căci „privind lumea de dincolo de somn” începi să te laşi fascinat „ce
racursiuni face creierul.”. Iar „copilul: ziceţi-mi pe nume/ cuvintele tale,
tată, sunt frumoase dar nu sunt adevărate./ De atunci nu mai scriu poeme ci
necesităţi”.
Iar tresar „autoiluminat” de indiciu: gratuitatea poemului, hazardul
lui (ca transprezenţă a sacrului – n.m.) transgresează imperiul necesităţii.
Iar poezia pe lângă faptul că a devenit „o ştiinţă a clasificării liniştii”,
fiindcă „acea linişte clasică/ atât reuşi poetul/” deoarece „era unul dintre
acei tipi în împrejurări tipice/ încărcaţi cu o bucurie rapidă/…/ în liniştea
clasică-romantică-modernă şi contemporană” („Cu tandreţe, din
malaxor”), poezia deci are iar „plăceri estetice”, iar poetului i se confirmă
intuiţia „într-o băltoacă/ stătea fericită/ lăsându-se contemplate de apa
gălbuie” ca sulful alchimistului Abstractor / Abrasax/ Ionaion ori Poieion.
Dar viersul norocos: „scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o sabie” „dusă de
fiecare dată până la capăt / unde se depun micile noastre invenţii” meta-
ori trans- poetice, îngândurează, căci sabia poate să fie a cavalerului
cruciat dar poate să fie şi cea a lui Damocles.
Poetul e un generos „ne oferă mereu amănunte autodefinitorii pe
care le evocă repetitiv, le iubeşte, se joacă cu ele, într-o postură
tragicomică dar şi într-o atmosferă de „bunăcreştere a inspiraţiei” – că îl
cuprinde o ameţeală „mai ceva decât o capodoperă care întârzie”.
Poezia textualistă şi arhitextualistă are o stranietate care te înfioară, căci în
ea se întâmplă mereu ceva, verbele au mereu acţiune halucinantă care
împrospătează marea de inscripţii, care nu devin decât rareori cântec care
se apropie, ca stil şi semnificaţie, de povestea ficţională / factuală/ de
„naratologie” rematică / tematică.
Ioan Moldovan ambiţionează, sunt sigur, un nou discurs al
povestirii, o naratologie restrânsă, „o naraţiune despre marmură; relatarea
e din fleşuri, din secvenţe, care i se arată „naratorului” ca într-un „reportaj”
sacadat, aglomerat cu obiecte cuantice, sincronizate. Emisia non-lirică se
menţine în enunţuri minimale . Iată o desprimăvărare în care Gerard
Genette ar considera că nimic nu-i interzis povestirii factuale nici măcar
analepsa ori prolepsa, deci retrospectiv ori anticipativ: „S-a făcut ziuă /
50
Aniversare

uşor ca ereţii / vâslesc mă înalţ: alt praf altă artă / Numai cântece între
dinţii de aur ai muzei / aer cu păianjeni, cu lăcrămioare // Slăbit de efort,
soarele”. „Dar dacă lumina s-a putea sfâşia / un adolescent ar irupe ca o
odă pândarică” (Nicioconcluzie).
Meta/Poeticitatea moldovaniană dispune de cel puţin două povestiri, dintre
care prima poate fi considerată ca fiind sursa celei de-a doua, iar ordinea sa
cronologică drept ordinea întâmplării, dând măsură eventualelor
distorsiuni pe care le prezintă, în raport cu ea, ordinea povestirii (celei de-a
doua).
În „Insomnii lângă munţi” poetul naratolog stăruie în relaţia dintre
singulativ şi iterativ, dintre biografic şi autobiograficul autentic şi ne
provoacă – citez – „să ne scriem împreună jurnalul intim / sonet după
sonet, glosă după glosă”, în timp ce să te apuce năbădăile nu alta căci o să
vedem „cum se umflă venele grămăticilor / în bezna de sub cărţi / mina de
argint scrijeleşte pe creştete / şi ei toţi lucrează pentru o interpretare
coerentă / ţinând cu o mână cealaltă mână / să nu o ia razna” (Un creion).
Dar de-acum încolo, un avatar al lui Roland Barthes ar sesiza prompt
„lumea-obiect” mereu developată de „metafora ochiului”/ „poemul este
ceea ce nu s-ar putea întâmpla în nici un caz, în afară tocmai de regiunea
tenebroasă sau arzătoare a fantasmelor pe care numai el o poate
reprezenta” (Roland Barthes, Eseuri critice, editura Cartier, Bucureşti şi
Chişinău, 2006, p. 275). Prin urmare, spre deosebire de un roman care
procedează prin combinaţii aleatorii de elemente reale, poemul procedează
prin explorare exactă şi completă de elemente vizuale. Vom recunoaşte în
această opoziţie – dacă ea chiar e fondată… ştiinţific – limbajul în dubla sa
intenţie reflexivă şi tranzitivă (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români,
1966, Bucureşti, E.P.L., pp. 12-13); vom recunoaşte operaţii, obiecte sau
figuri pe care lingvistica ne-a învăţat recent să le deosebim şi să le numim:
înşiruirea şi selecţia, sintagma şi paradigma, metonimia şi metafora, ca
substitute ale Ochiului care pare astfel matricea unui parcurs de obiecte
care sunt un fel de staţii, diferite ale metaforei oculare. Este un stil care
transformă orice experienţă în limbaj pervertit şi care este literatura cu
gramaticile ei generative de la pagină la pagină.
Ioan Moldovan a mai tipărit „Tratat de oboseală” (1999),
„Însemnări primitive” (2005), „Celălalt peşte” (2005), „Mainimicul”
(2010). Într-un „Argument”, autorul mărturiseşte că „poezia, acolo şi
atunci când apare, se arată la faţă”. Astfel că „Mainimicul” ar fi – citez –
„rezultatul unei decompoziţii pe care nu eu (adică el – n.m.) o orchestrez ci
doar o interpretez şi-i caut un sens”.
Iată ce încearcă poete de ipso ei de facto să prindă în gramatica
limbajului dat: o „tranzitivitate agramaticală”, o tranziţie a existentului.
51
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Ajungem imediat şi la variaţia dublă a ochiului şi a oului ca-n „L’Histoire


de l’oeil” a lui Georges Bataille, căci „Celălalt peşte” e dogmatic, precum
Oul barbian. „De aceea nu l-am găsit şi nu-l găsesc în locul unde-l caut –
ne explică Ioan Moldovan – întocmai cum particulele de farmec, datorită
vitezei lor, sunt întotdeauna în alt loc decât în locul unde tu tocmai ai ajuns
cu instrumentele greoaie şi nava ta de pescuite balene şi te pregăteşti de
marea captură albă” (Ioan Moldovan, Opera poetică; Paralela 45, Piteşti,
2016, pp. 223-224).
Şi tot aflând deja-spusul, a realizat că acest este o triadă tipologică:
deja-trăitul, deja-văzutul, deja-auzitul. A constatat că „cuvintele flămânde
de vis călătoresc spre poem ca spre un liman, ca spre o saţietate luminată,
ca spre un mainimic „Care nu e nici pâine, nici peşte, dar despre care omul
clipei şi al mărginirii ei a sperat mereu că e o hrană în vremuri oarecari ori
în vremuri de sărăcie, un fruct mereu necunoscut, deşi, în fel şi chip
cercetat, deşi neinterzis, totuşi greu de apropriat” (Moldovan, 2016,
ibidem).

52
Eseu

Ana Blandiana

Prietenie si posteritate
Am fost cu puțin timp în urmă, de Ziua Poeziei, la Piatra Neamț și am
fost profund impresionată, din nou, de frumusețea și grația orașului (este
singurul oraș pe care îl știu căruia acest calificativ, făcut pentru fiinţe, i se
potrivește) şi de deschiderea spre poezie, de comunicarea prin poezie a
locuitorilor lui. Organizatorul sărbătorii poeziei era scriitorul Adrian Alui
Gheorghe, în biroul de director al bibliotecii al căruia am descoperit, alături
de raftul intimidant al propriilor cărţi, acela cu volumele postume,
surprinzător de numeroase ale lui Aurel Dumitraşcu, editate, în numele
prieteniei, de Adrian Alui Gheorghe. E greu să-ți imaginezi cum ar fi fost
posteritatea lui Aurel Dumitraşcu, şi chiar dacă ar fi existat, fără devotamentul
prietenului său şi e greu să nu fii tulburat de această legătură peste viaţă şi
moarte a cărui autor este Adrian Alui Gheorghe.
Una dintre cărţile care m-au impresionat cu adevărat în ultimii ani a
fost corespondenţa între Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, purtată
pe parcursul deceniului 1978-1988 şi publicată de acesta din urmă acum.
Masivul volum, de mai bine de 500 de pagini format mare, m-a făcut să mă
gândesc – înainte chiar de a începe să-l citesc – la ceea ce a însemnat fiecare
dintre sutele de scrisori pe care le cuprinde, la cantitatea de timp, deci de
viaţă, însumată din miile de gesturi pe care le presupunea scrierea şi
expedierea unei scrisori, la căutarea plicurilor care nu se lipeau, a timbrelor
care nu se găseau întotdeauna, la mersul la poşta din sat care era deschisă
numai câteva ore şi uneori nici atunci. Am trăit şi eu senzaţia de izolare a
scriitorului pentru care scrisorile erau ca nişte frânghii în stare să-l ţină
suspendat deasupra vidului şi, înainte de a pătrunde tulburată în existenţa
celor doi tineri poeţi din întunecatul deceniu, nu m-am putut împiedica să-mi
aduc aminte cum mergeam noaptea la gară, ca să punem scrisorile direct la
vagonul poştal (cu speranţa că, în felul acesta, vor fi mai puţin citite înainte de
a ajunge la destinaţie) sau cum rătăceam kilometri întregi în căutarea unei
53
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

cutii poştale valide, pentru că majoritatea erau vandalizate (ca şi telefoanele


publice), parcă anume pentru a zădărnici comunicarea între oameni. Şi totuşi,
volumul intitulat FRIG – cu referire evidentă la perioada în care i-au fost
scrise paginile – răspândeşte o tulburătoare căldură izvorâtă din intensitatea
acestei comunicări. Şi nu e vorba doar de comunicarea dintre cei doi tineri
autori ai scrisorilor, este vorba, într-un mod de-a dreptul fascinant, de
eforturile lor – eroice în condiţiile date – de a descoperi şi cunoaşte literatura,
ca pe o altă formă, perenă, de comunicare, ca pe o soluţie împotriva
singurătăţii, înainte de a fi una împotriva morţii.
De fapt, cei doi eroi ai romanului epistolar – pentru că este într-adevăr
un roman cu personajele bine conturate, cu atmosfera şi detaliile epocii
sugerate cu fineţe, chiar dacă fără intenţii literare – nu seamănă deloc, deşi
relaţia dintre ei este prietenia însăşi. Iar neasemănarea nu vine din faptul că
unul era închis într-un sat, şi celălalt într-o uzină. Neasemănarea lor este mult
mai profundă, aproape de nebănuit. Desigur, amândoi se află în acea perioadă
evanescentă de la începutul tinereţii, înainte de intrarea în maturitate şi în
viaţa propriu-zisă, când fostul adolescent este încă nu numai în căutarea
locului său în lume (un loc pe care nu este sigur că îl va găsi), ci şi în căutarea
propriei definiţii, abia dacă bănuite; pentru amândoi scrisul, cu toată
nesiguranţa lui, este singurul punct de sprijin în univers, mult mai mult decât
o vocaţie: o soluţie – singura – de supravieţuire; pentru amândoi, a se găsi în
celălalt, ca şi în alţi colegi de generaţie pe care îi citesc, îi caută, îi ştiu pe de
rost, este o dovadă, de care au nevoie, a propriei existenţe şi autenticităţi.
Amândoi sunt naivi, furioşi, radicali, iluminaţi, complexaţi, exaltaţi,
deprimaţi, dezorientaţi, dezgustaţi şi câte şi mai câte caracteristici comune
care ar fi trebuit să-i facă să semene... Şi totuşi, există ceva – greu sau
imposibil de susţinut cu argumentele din epocă, dar evident din perspectiva
timpului şi a cititorului de azi – care îi deosebeşte unul de altul, care îi face
diferiţi şi chiar de sens contrar. Acel ceva, greu de precizat pe parcursul
lecturii şi existent nu mai mult decât o nelinişte de nedefinit, este totuşi o
evidenţă. Deşi se mişcau pe acelaşi drum, glisând ani de zile paralel, cei doi
prieteni atât de asemănători se îndreptau in direcţii opuse: unul luneca înspre
viaţă, celălalt luneca înspre moarte.
Nimic melodramatic însă în aceasta situaţie existenţială, nici o clipă
editorul scrisorilor nu încearcă să schimbe perspectiva din prezentul revolut
cu cea din prezentul de azi, nici un accent, oricât de puţin apăsat, nu încearcă
să sublinieze deosebirea şi nedreptatea. Singurul semn al conştiinţei deosebirii
este editarea. De aproape douăzeci de ani, Adrian Alui Gheorghe îngrijeşte,
editează, publică manuscrisele prietenului său ca într-o răscumpărare a
inegalităţii pe care a operat-o destinul, ca într-o încercare încăpăţânată,
aproape magică, de a-l menţine în viaţă. Astfel, prietenia lor nu a putut fi
„cenzurată de moarte”, cel rămas, vinovat de propriul noroc, dăruindu-şi celui
54
Eseu

plecat timpul primit în plus. Rezultatul –nescontat, cred – este nu numai


decuparea din bolovanul de grafit a staturii reale, a statuii prietenului, ci şi
construirea, la marginea dinspre noi a istoriei literare, a încă unui mit al
prieteniei.
În afara sentimentului că este un poet de o aproape halucinantă
autenticitate – sentiment pe care mi-l dădeau nu numai versurile sale, scrise
sau nescrise încă, ci întreaga înfăţişare, gesturile, privirea – de la Aurel
Dumitraşcu mi-au rămas două amintiri:
Una este o întâlnire într-o sală plină până la refuz de cititori, cu prilejul
unei lecturi din 1988 la Biblioteca din Piatra Neamţ, întâlnire de pe urma
căreia am păstrat o fotografie în care ne privim uimiţi, reciproc intimidaţi.
Cititorii aceia şi atmosfera electrizantă a lecturii (care avea să fie, în ceea ce
mă priveşte, ultima de dinaintea interzicerii) au rămas pentru mine dovada
ideală şi nemairepetată (mai întâi din lipsă de libertate, apoi din lipsă de
interes) a comunicării prin poezie. Iar prezenţa lui Aurel Dumitraşcu, dispărut
şi el, simbolic, între timp, îi dă o valenţă tulburătoare în plus.
Cea de adoua este o întâmplare aproape neverosimilă. Era cu puţin timp
după moartea sa şi ajunsesem cu un grup de poeţi prieteni ai săi la Borca,
satul în care mai trăia mama sa (despre sănătatea căreia scrisese de atâtea ori
neliniştit) şi de unde fuseseră expediate toate scrisorile. Era o vreme rece şi
posomorâtă, bună pentru depresii, şi noi stăteam în jurul mormântului său
abătuţi şi descurajaţi, amintindu-ni-l, spunându-i câte un vers, fără să ne
hotărâm să plecăm şi fără să ştim ce să mai facem rămânând. Şi atunci,
absolut brusc, neanunţat şi nepregătit prin nici un gest meteorologic, pe cer a
apărut arcuit, cu unul dintre capete ieşind parcă direct din movila
mormântului, cel mai limpede curcubeu pe care l-am văzut vreodată, iradiind
de frumuseţe, capabil să vindece. Era ca şi cum cerurile s-ar fi hotărât
strălucind să-şi desvăluie pentru noi conţinutul de credinţă, speranţă şi iubire.
Şi nici unul dintre noi nu s-a îndoit că a fost un mesaj de încurajare pe care
poetul, continuîndu-şi destinul, ni-l trimetea.
În ceea ce îl priveşte pe Adrian Alui Gheorghe, mulţi ani de zile el a
locuit în amintirile mele prin acea întâlnire de la mormântul prietenului
comun pe care o organizase şi prin superlativul altruist al prieteniei întru
poezie. Acum, când cărţile publicate în ultimii ani l-au transformat într-unul
dintre cei mai interesanţi romancieri contemporani, felul în care continuă să-şi
editeze prietenul de adolescenţă, dăruindu-i fragmente din propria viaţă şi
ţinându-l astfel în viaţă şi în actualitate, este mai tulburător încă şi, fără
termen de comparație în istoria literaturii noastre.

București, aprilie 2017

55
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Ziua ”Victor Brauner”,


joi 15 iunie 2017, Piatra-Neamț
Așa a fost la Ziua “Victor Brauner”, Piatra-Neamț și lansarea cărții
mai drăgut decît dostoievski de Nora Iuga și Angela Baciu – cu ilustrații
de Ion Barbu (Editura “Polirom”, Iași, 2017).
Joi, 15 iunie 2017, a avut loc Ziua “Victor Brauner” la Piatra-
Neamţ. Evenimentul a fost organizat de Federaţia Comunităţilor
Evreieşti din România, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Uniunea
Artiştilor Plastici (U.A.P) din România-Filiala Neamţ şi Liceul de Arte
“Victor Brauner” Piatra-Neamţ. Ziua “Victor Brauner” a început
cu vernisajul expozitiei “Om – Zid – Arhetip” a pictorului Grigore
Agache la Muzeul de Artă din Piatra-Neamț. O atmosferă caldă,
relaxată, la care au participat pictori, sculptori, artiști, presă. La vernisaj a
fost prezentă și poeta, prozatoarea și
traducătoarea Nora Iuga.
Începând cu ora 17.00,
la Sinagoga Catedrală “Baal Shem
Tov” din Piatra-Neamț au avut loc
recitaluri de poezie, muzică, decernarea
premiilor și lansări de carte. Cei
prezenți în sinagoga aproape
neîncăpătoare au asistat mai întâi la un
moment poetic din creaţia literară a lui
Victor Brauner, în interpretarea
extraordinară a actriţei Loredana
Grigoriu (de la Teatrul Tineretului). A
urmat un recital special pregătit
al sopranei Anda-Louise Bogza (de la
Opera Națională din
Praga), acompaniată la pian de prof.
dr. Mihaela Spiridon (de la Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din
Cluj). Publicul s-a bucurat să vadă și o expoziţie colectivă realizată de
membrii U.A.P Neamţ.
Un moment mult așteptat a fost acela al acordării Premiilor “
Victor Brauner”, ediţia a II-a. Acestea au mers la artiștii plastici
Gheorghe Vadana și Ștefan Potop. Au fost prezenți la eveniment, alături
de public, artiști, presă și Primarul orașului Piatra-Neamț, dl Dragoș
56
Eveniment

Chitic, alături de alte oficialități. Seara, s-a încheiat cu lansarea cărții mai
drăguţ decît dostoievski, de Nora Iuga şi Angela Baciu – ilustrată de
Ion Barbu (Editura “Polirom”, Iași, 2017). Evenimentele, cât și lansarea
cărții, au fost moderate de cel ce a și organizat întregul proiect, scriitorul
Emil Nicolae.

În cadrul lansării a avut loc un adevarat dialog între cele doua


scriitoare și scriitorii Adrian G. Romila și Emil Nicolae despre literatura
de avangardă, dada, experiment, despre perioada și literatura onirică. A
urmat o lectură publică, Nora Iuga și Angela Baciu cititind “tablouri” și
“vise” din cartea mai drăgut decît dostoievski. În cadrul evenimentului a
fost invitat și Tiberiu Almosnino (ex prim-balerin și maestru de balet la
Opera Națioanlă București) care a citit un fragment din carte și a vorbit
despre opera poetului George Almosnino (tatăl său). Seara a continuat cu
o discutie cu publicul și o sesiune de autografe.
Angela Baciu

Cazul Grigore Agache


Nu totdeauna comparația dintre opera
unui artist și persoana lui este relevantă și ajută
la înțelegerea mesajului. Sunt însă cazuri în
care această ipoteză (căci ipoteză rămâne, cu
toate riscurile pe care le implică) funcționează.
Un asemenea caz este Grigore Agache.
Omul e mai degrabă tăcut, interiorizat,
57
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

frământat. În consecință, lucrările lui se constituie într-o sumă de obsesii,


exprimate prin viziuni. Pictura este și ea ”tăcută”, adică fără o cromatică
ostentativă (”zgomotoasă”) și fără o dezordine gratuită a formelor. În
schimb, tensiunea transmisă privitorului e maximă! Pentru că interiorul lui
Grigore Agache e bântuit de trăiri contradictorii, de îndoieli nesfârșite, de
temeri obscure.
Desigur, aici ne interesează cu prioritate rezolvarea plastică a
respectivei dinamici existențiale. Și constatăm că artistul recurge la
metaforă (v. de pildă ciclul dedicat metafizicii zidului) ori la simbol
(”inima-fereastră”). Sunt punctele de sprijin, de stabilizare a unui discurs
care, fără ele, ar vira-o spre un simplu delir imagistic, cu eu-ri fantomatice
multiplicate la infinit.
În plus, mi se pare semnificativ faptul că, deși iese foarte rar pe
simeze, Grigore Agache a reușit să impună o marcă personală,
recognoscibilă în ansamblul picturii contemporane românești. Asta ne
spune că și în perioadele de ”absență” aparentă artistul continuă să-ți
elaboreze opera, mental și sufletește, astfel încât ori de câte ori se întoarce
la șevalet să o poată continua fără sincope sesizabile. Iată încă o dovadă a
unității dintre om și opera sa în acest caz...
Emil Nicolae

La vernisajul expoziției „OM-ZID-ARHETIP‟ (Muzeul de Artă Piatra-


Neamț) : Emil Nicolae, Grigore Agache, Mihaela Verzea, Violeta Dinu,
Daniel Beșleagă

58
Eveniment

Scena balconului
la sinagoga din Piatra-Neamţ
Sigur, prima întâlnire cu Emil Nicolae, în locuinţa în care îşi
petrece viaţa, mai curând modestă, din Piatra-Neamţ, iată, după ce s-au
scurs vreo 2 ani, mi-a rămas în minte. Când un necunoscut mi se impune
printr-o trăsătură anume, mai rar în lumea noastră balcanică, îl reţin.
Răsfoind cartea “Poezia nu e decât slăbiciunea artei”, apărută în
27.04.2015, frapată acum de
titlul volumului, dar mai ales
de nenumăratele portrete, la
diverse vârste, de pe coperta
a IV-a, îmi confirmă
slăbiciunea pentru tot ce mie
mi se pare atipic. Am
subliniat cuvântul
“slăbiciune”, fiindcă şi
această expresie este la fel de atipică şi… eu am o slăbiciune pentru tot ce
e nedeclarat. Dar, îmi veţi spune: ţi-ai declarat de când te mişti în cercul
strâmt al artiştilor atracţia pentru ce e “slăbiciune”. Slăbiciunea nu e
numai surdină , “Laus Stultitiae”, bufonadă, sau tăcerea cimitirelor de
plumb, “slăbiciunea” e şi manifest, şi avangardă.
Slăbiciunea e şi Altfel, domnilor! Altfel! Ce-ar fi să gândim altfel
lumea, dacă gândind-o cum am gândit-o până acum, am gândit-o prost? În
cele opt portrete de pe coperta a IV-a a cărţii lui Emil Nicolae ne priveşte
un tip de diferite feluri: speriat, încurajat, sigur pe sine, vag bănuitor,
prietenos când poartă ochelari negri, convins că te-a citit şi, respirând în
sfârşit uşurat, într-o lume mică; dar, numai o lume mică pe care ţi-ai creat-
o tu singur e o lume bună. Aşadar, m-am apropiat de Emil Nicolae pentru
că după primele propoziţiuni schimbate am ajuns la avangardă şi pentru
această plurisemantică afirmaţie a poeziei prin “slăbiciune”, pe care o simt
zilnic când îmi găsesc “liniştea să scriu un vers”, sau prin “aniversarea” cu
gust şi discreţie – după moda timpurilor când Victor Brauner era rege şi l-
am întâlnit recent la Muzeul “Belvedere” din Viena alături de Marcel
Iancu, în grupul lui Magritte, Picabia sau Chirico – a celui care ştie să
pătrundă în cel mai adânc cotlon al lucrurilor cu gândul lui tăios ca un
bisturiu.
Am avut plăcerea să fiu invitată la Piatra-Neamţ unde avangarda o
simt încă vie în “cuget şi-n simţiri” şi ştiu că până la moarte nimic n-o să
59
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

mă facă să iubesc mai mult această avangardă pentru că şi ea e o slăbiciune


a artei. Lumea în care trăim ne cere s-o întoarcem pe dos. Eu zic atunci,
când cad guvernele de la o luna la alta, că e bine să ne apucăm să facem
tumbe. Prietenii mei din Piatra Neamt ştiu sigur aceste lucruri. De asta le
promit că voi fi până la capăt alături de ei. N-am să uit uşor mişcarea de
avangardă a artiştilor plastici din Piatra-Neamt, nici desenul pe care mi l-a
oferit, în sinagogă, pictorul Mircea Răsvan Ciacâru şi sinagoga s-a
transformat brusc în scena balconului din “Romeo şi Julieta”… Şi, mai
ales, n-am să-l uit pe Emil Nicolae. E grozav, nu-i aşa, că avangarda mai
face copii!
Nora Iuga

Visul lui mister T


eram în tren şi veneam din vacanţă. la Ploieşti, trenul se rupe în două. vagonul
tău se îndepărtează de al meu. sînt undeva în burduful ăla dintre tampoane.
întorc capul să te mai văd o dată, dar trenul face o curbă, unghiul nu-mi
permite. undeva, peste cîmpuri, prin geamul murdar, te disting. stăteai în
picioare cu mîinile pe lîngă corp. mă duc la locul meu. mă aşez. pe fereastră
se văd statuile de la Universitate. în fundul autobuzului, pe o bancă, doi tineri.
comuni. stingheri. se ridică să coboare. el o sărută pe colţul gurii. nici pe buze,
nici pe obraz. parcă o ştiu pe fata asta. uşile se deschid, el îi întinde mîna. ea
întoarce capul spre mine. fugim unul spre celălalt. ne îmbrăţişăm pe jos, pe
60
Eveniment

sub scaune, ghemuiţi. tremurăm. începe să geamă uşor, timid, doar la urechea
mea, ca acum treizeci şi ceva de ani, C. tu erai poate pe trotuarul de vis-à-vis.
poate pe un peron, în aburi de locomotive, sau în vagonul ăla cu geamuri
murdare, în picioare, cu mîinile pe lîngă corp, ca o statuie. deschid ochii, mă
uit lîngă mine, în pat. nimeni. un vis cu tine A. astăzi nu am chef de scris. nici
de tine, nici de băut…
Tiberiu Almosnino
(Fragment din cartea “mai dragut decît dostoievski” de Nora Iuga si Angela Baciu,
Editura Polirom, Iași, 2017)

Tablouri, vise, replici și alte improvizații


Dialogul dintre versatila și nonconformista prozatoare Nora Iuga
și poeta Angela Baciu, expertă în ”colocvii” cu scriitori, nu putea arăta, totuși,
ca un interviu obișnuit. Ca unul dintre zecile de interviuri pe care mai tânăra
parteneră de ”discuție” le-a luat, de pildă, de-a lungul anilor, atâtor alți
scriitori. mai drăguț decȋt dostoievski (Polirom, 2017), volumul semnat de
cele două autoare, așadar, e, din toate punctele de vedere, un experiment
literar, un happening, un colaj, o improvizație, o ”instalație” lexicală, ca să
folosesc limbajul estetic al artei moderne, de care ele nu sunt deloc străine.
Mai întâi ar fi diferența de generație. Nora Iuga e o șaizecistă
învederată, Angela Baciu, o nouăzecistă. Destulă distanță pentru o mulțime de
diferențe ideologice. Apoi, anvergura antumității consemnate oficial, de
istoria literară, la una e considerabilă, la cealaltă, mai puțină, deocamdată
(fără nicio conotație axiologică negativă). Și ar mai fi experiența literaturii de
gen. Nora Iuga s-a exersat din plin în romanele ei, Angela Baciu s-a păstrat
mai degrabă în limitele liricului obișnuit. De aceea, provocarea unui asemenea
volum poate suscita interes, mai ales că el mobilizează mecanismele estetice
ale literaturii avangardiste, pomenite, la un moment dat, în volum. Oricum,
epitetul subînțeles și augmentativ ”mai drăguț”, pus lângă ”Dostoievski”, deja
rezonează cu o bemolare a convenționalului, cu o coborâre a culturii ”majore”
în zona colocvialului, a taclalei obișnuite, a amestecului post-modern de idei,
de stiluri și de cuvinte. Așa cum mărturisesc autoarele, totul pornește exact de
la un banal schimb de replici între două ”pipițe” care, cică, citesc. Ce citești?
Idiotul, de Dostoievski. E chiar idiot? Nu, e drăguț. Îmi vine și mie să adaug,
precum infatigabilul Gore Pirgu: ”e drăguț, are părțile lui”.
Despre replici e vorba, în primul rând, în volum. Sunt douăzeci și
cinci de scurte ”tablouri”, cu un aer dramatic datorită organizării textuale
61
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

(inițialele numelor preced fiecare replică) și a prezenței unui Mașinist Șef,


invocat la început. Dar totul e, de fapt, scenă, înscenare, mai precis. Cu
intermezzo-urile viselor unui așteptat ”Domn T”, singurele oarecum mai
coerente, mai narative (un fel de contrapondere masculină la un discurs
exclusiv feminin), nu există vreo temă centrală, alta decât boicotarea
constantă a sensurilor obișnuite ale cuvintelor, alta decât deturnarea oricărei
piste hermeneutice anticipate prin decontextualizarea și recontextualizarea
permanentă a direcției întrebărilor și răspunsurilor. Tehnica e aceea a
frânturilor surprinse în metrou sau în autobuz, unde se pot auzi toate
posibilele și se poate înțelege orice despre orice, în lipsa unei staționări
conștiente și responsabile, pentru auzire și interpretare. Personaje politice,
mondene și culturale, gesturi și obiecte casnice, intimități, obiceiuri, intertexte
literare, confesiuni, așteptări, propuneri, reveniri, în fine, o sumă de gratuități.
Tonul e ludic, umorul gâlgâie, cotidianul stă firesc lângă sobrietatea
presupusă a culturii, care trebuie coborâtă în stradă. Așa se face că, pe bună
dreptate, întreaga plachetă se reclamă de la dadaism, unde întretăierea adesea
șocantă a sensurilor consituia motorul de proliferare a poeticului. ”Am văzut
la televizor”, spune, la un moment dat, N., în Tabloul XXIV, ”un șir de mașini
călărindu-se una pe alta ca vitele la montă și cadavre pentru toate măsurile pe
Autostrada Soarelui; cred că era un performance dada”.
Aș putea parafraza câte un volum trecut al fiecăreia dintre cele două
autoare, ca să caracterizez cartea de față: ”octogenara și tânăra”, pentru Nora
Iuga (Sexagenara și tânărul se numea un roman al ei, celebru); ”douăzeci și
cinci de tablouri cu Nora”, pentru Angela Baciu (4 zile cu nora suna o apariție
a ei de prin 2015). Oricum, o carte de literatură autentică, asta au ascuns între
coperți cele două. Merită parcursă.

Adrian G. Romila

62
Eveniment

Premiile „Victor Brauner‟ 2017

63
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

O expoziție remarcată și remarcabilă


În spațiul neconvențional al Sinagogii Catedrală ”Baal Shem Tov”
din Piatra-Neamț, membrii Filialei locale a UAP l-au omagiat pe Victor
Brauner și în acest an printr-o expoziție colectivă. De altfel, de mai multă
vreme, asemenea evenimente sunt găzduite de sinagogă în virtutea unui
principiu sui-generis care ar suna cam așa: acolo unde se află mai mult de
patru tablouri (pentru că, îndeobște, o încăpere are patru pereți) înseamnă
că avem o expoziție (parafrazând o tradiție evreiească, după care locul în
care există o Tora devine sinagogă).
De astă dată, în expoziție au fost prezenți 19 artiști cu 26 de lucrări,
ilustrând tendințele și opțiunile personale, dar și media valorică ridicată a
Filialei: Grigore Agache, Mihai Agape, Dumitru Bezem, Dumitru
Bostan (remember), Dumitru D. Bostan, Mircea Răsvan Ciacâru,
Viorica Ciucanu (invitată), Petru Diaconu, Ștefan Diaconu, Oana-
Cătălina Gavriliu, Lucian Gogu-Craiu, Dinu Huminiuc, Ciprian
Istrate, Radu Cristian Macavei, Lipa Natansohn (invitat din Israel),
Ștefan Potop, Lucian Tudorache, Gheorghe Vadana, Petru Vamanu.
Cum organizatorii nu au impus nici o tematică anume, nici o limitare
”tehnică”, fiecare participant a decis să expună ceea ce a crezut că-l
reprezintă mai bine în contextul respectiv. De aceea a rezultat o expoziție
destul de diversă, mai puțin coerentă, dar tocmai din acest motiv poate mai
interesantă.
Dacă ar fi să fac aici câteva remarci subiective, desigur, aș reține
diferența specifică bine marcată a celor doi portretiști consacrați, Ștefan
Potop și Mircea R. Ciacâru; întoarcerea la acuarelă, cu personaje expresive
din imaginarul popular, a lui Dumitru D. Bostan; demonstrația lui Dumitru
Bezem că poate controla și colajul; comentariul coroziv-dialectic pe teme
religioase al lui Ciprian Istrate; evadarea din abstract a lui Lucian Gogu-
Craiu; opțiunea Oanei Gavriliu pentru compozițiile riguros articulate în
tehnici mixte; tratarea postmodernă a unor teme livrești renascentiste la
Viorica Ciucanu.
Per total, am avut la Sinagoga ”Baal Shem Tov” o expoziție
capabilă să răspundă așteptării și gustului oricărui pasionat de artele
vizuale. Lucru verificat și prin interesul arătat de numeroșii turiști din
străinătate care vizitează monumentul în fiecare an. (Emil Nicolae)

64
Poesis

Poeme de
Liviu
Antonesei

Fața
Prima zi a delfinului a început minunat –
cu pași lenți în urma unei femei înalte,
cu o siluetă neverosimil de frumoasă…

Nu trebuia să-i privesc fața! Oroare,


spaimă și cutremurare – nu de la natură,
ci de la snopul de belciuge ieșind de peste tot.

Dar nimeni nu e îndestulat cu ceea ce vede,


cu ceea ce are, dorește mereu mai mult,
și mai mult, și mai mult.

Universul și-a revenit pînă la urmă –


soare nebiruit de scamele albe de pe cer
și de vîntul fluierînd lin printre sălcii.

Și apa albastră și răcoroasă, cum


nu va fi fost la începuturi – ale lumii,
ale mele –, dar eu urmăresc mereu și mereu
reînceputul.

65
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Reversul
E un mister cum fructul otrăvit
iese din splendidele flori ale mătrăgunei
și cum gunoiul din grajd naște
cei mai frumoși trandafiri în grădina botanică
și e un scandal al gîndului că aprigul Iahve
a putut zămisli blîndețea făcută trup,
iar după jumătate de mileniu,
a îmbrăcat iarăși blana de lup în deșerturi…

Vergine Mater, filia tuo filio,


reașază lucrurile în matca lor,
pentru că mereu adultul este născut
de copilul care ai fost…

Și care cutreiera arareori pădurea,


atras magnetic de învolburarea rîurilor
și a heleșteielor de care șesul casei mustea.

Și rătăcea la umbră printre filele aspre


ale celor două legăminte. Cu bunica Ruxandra
arbitru. Și, poate, atunci,
știai mai mult decît ceea ce crezi
c-ai adunat odată cu trecerea vremii…

20 – 21 Iunie 2017, în Iași

(din volumul în pregătire „Învățături de la delfin”)

66
Epic

Proză de
Doina Popa

Spovedania

- Izabela, trebuia să vin la tine să mă spovedesc, ce mai, nu mai


puteam dormi, mi-am ieșit din ritm, m-am dat peste cap.
- Am eu vreo implicare? întrebă Izabela mirată, cu glas răgușit, fără
s-o privească, atentă să se așeze în scaun, comod, ca o cloșcă, cu spatele
sprijinit de perete, cu genunchii la piept, luptându-se cu poalele halatului,
acoperindu-se bine, ca să mai păstreze încă în celule căldura somnului.
Dacă ar fi fost posibil, parcă ar fi vrut să se întoarcă înapoi în vis, în
câmpul cu ciulini, să-l vadă pe terapeutul rus cum primește energie divină.
Să vadă cu ochii ei fluxul cel argintiu dătător de viață. Așa că sprijini capul
de genunchi și închise ochii. Dar parcă nu ar fi vrut nici să scape primul
val de aromă a cafelei,așa cum nu ar fi vrut să scape nici visul.
- Tu nu ai nici o implicare dar eu da. M-am combinat cu Grigore.
Uf, am repetat-o în gând de sute de ori, până să ajung aici, că nu știam sub
ce formă să ţi-o spun. Dar formula asta e cea mai directă şi cea mai exactă.
- Grigore nu era proprietatea mea.
- Știu asta dar mi s-a părut corect ca eu să fiu cea care-ţi spune ce s-
a întâmplat. Dacă aş fi fost în locul tău,aş fi preferat să aflu de la sursă şi
nu din întâmplare de prin alte părţi. Acum ţi-am spus-o,şi tot am sufletul
greu de mustrări. S-a întâmplat aşa: ştii cum era la el că, la un moment dat,
sătul de prezența noastră, ne ușuia. Că noi, prietenii lui, nu aveam bunul
simț ca să înțelegem că în toate există o limită. Ne lipseşteeducația
elementară, ne lipsesc bunele maniere, de fapt. Grigore ne primea la el, ne
punea la dispoziție alune, votcă, țigări, jazz, se punea pe sine la dispoziția
noastră,îşi punea casa la dispoziţia noastră şi noi ce făceam? Uitam să mai
plecăm. Când erai tu, Grigore ne uşuia pe toţi, în afară de tine. Cred că eu
am privit asta cu multă invidie. De fiecare dată tu erai aleasa. Da, da, am
67
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

privit asta cu invidie, fără s-o conştientizez. Acum două zile, când eu am
fost cea aleasă să rămân, m-am simţit în al nouălea cer deşi, sincer
vorbind, nu prea aveam de ce. Dar aşa a fost. Şi am încercat să mă comport
de parcă aş fi fost în al nouălea cer. Nu ştiu, poate mi-am dat prea mult
silinţa. Cred că ceva nu a fost tocmai așa,ca pentru al nouălea cer, mă
înţelegi, că aseară m-a uşuitşi pe mine. Nu, nu a ales pe altcineva, pur şi
simplu a preferat să rămână singur. Ori eu nu-mi amintesc ca lucrul acesta
să se fi întâmplat când era cu tine. Ceea ce m-a făcut să înţeleg că noi nu
vom avea o relaţie,aşa cum am crezut eu, ca proasta în târg, când m-am
văzut aleasa aleselor. Ori poate încă el nu-i hotărât. Eu, în tot cazul, m-am
simţit ca naiba. Când am fost aleasă a ştiut toată lumea şi m-am lăsat
scăldată în privirile amicilor noştri care plecau, veseli nevoie mare, priviri
pline de complicitate sau de invidie sau de batjocură. Când a trebuit să plec
odată cu ceilalţi, m-am simţit ca un câine bătut, am avut impresia că sunt
privită nu ştiu cum, cu un fel de compasiune, ca şi cum ar fi spus, săraca,
nu a făcut faţă, ceva e în neregulă cu ea. Nu-mi iese din minte acest
sentiment de înjosire. Pentru un bărbat e mult mai simplu decât pentru o
femeie.
O privi pe Măriuţa. Vorbise pe nerăsuflate, era transfigurată,
participa cu toată fiinţa, avea ochii umezi şi obrajii înroşiţi sub stratul fin
de fard. Arăta minunat!
- Nu de fiecare dată când rămâneam după plecarea voastră
dormeam acolo. De multe ori discutam despre cum decursese seara, apoi
chemam un taxi şi mă întorceam acasă. El devenea foarte aerian, vorbea de
parcă ar fi recitat o poezie, toată numai metafore, era momentul în care
votca începea să-şi piardă efectul şi prin conştientul lui apăreau săgeţi de
trezie. Cred că acea parte a lui îmi plăcea cel mai mult. Dar rareori am
rămas la el. Eu prefer să dorm în patul meu. Am un pat comod, larg. Chiar
mă îmbie la somn patul meu. Nici Grigore nu insista să stau peste noapte,
deci şi el prefera să fie singur în patul său. Oricum, mai erau aşa de puţine
ore de somn! Dacă el ar fi insistat, probabil că aş fi rămas. Ştii cum e cu
slăbiciunea femeiască.
- Mie-mi spui?
- Avem aşa în noi o predispoziţie de a ne sacrifica, devenim mame,
surori, devenim orice numai ce au ei, bărbaţii, nevoie, nu putem deveni. Şi
după aia începi să te justifici şi să te baţi cu pumnul în piept: cât m-am
sacrificat eu pentru el. Dar te-a pus cineva să te sacrifici? Chiar ţi s-a cerut
în mod expres sacrificiul? Sau ai dat din rezerva de care dispuneai
indiferent dacă cineva avea nevoie de ea ori nu?
68
Epic

- Cât zahar să pun la ceaşca ta?


- Nu ştiu cât zahăr. Vreau doar să fie multă cafea. Şi să fie tare şi
mare şi bună.
- Uf, cred că era mai bine să te las pe tine s-o faci, spuse Măriuţaşi
se pleoştişi ea pe un scaun.
- Nu, nu, aproape întotdeauna e mai bună cafeaua altora.
- Ce să fac, Izabela?
- De ce trebuie să faci ceva?
- Ca să nu mă mai simt aşa, cum mă simt acum, ca ultimul om. Să
înţeleg ce s-a întâmplat, ce se întâmplă, ce-mi rămâne de făcut?
- Probabil că ar trebui ca la următoarea întâlnire să te duci cu
jumătate de oră mai repede şi să lămuriţi între voi toate astea.
- Şi dacă nu mă mai cheamă?
- Ar fi şi ăsta un răspuns.
- Crezi că mi-ar spune adevărul? Că m-ar lămuri? Sau aş intra într-
o şaradă din aia, à la Grigore, din care nu m-aş alege cu nimic?
- Eu cred că te-ar lămuri, da, da, categoric. Ba, chiar s-ar putea să
preferi să nu te fi lămurit aşa bine, să nu fie chiar aşa direct. Grigore nu-i
tipul de om care să menajeze pe cineva. A şi spus-o de mai multe ori. Că
nu are mult timp la dispoziţie ca să mai umble cu cioara vopsită. Cum
spunea, da, cine mă acceptăaşa, e bine, cine nu, să mă ocolească. El spune
că a făcut deja două infarcturi şi că cel de-al treilea îi va fi fatal.
- Da, într-adevăr a spus asta dar nu ştiu dacă cineva a crezut că ar fi
adevărat. Un om aflat în situaţia lui nu mai fumează aşa de mult şi nu mai
bea fără măsură,aşa cum face el. Eu cred că mai degrabă a vrut să ne
atragă atenţia asupra lui. O formă prin care-şi cerea porţia de iubire.
- N-aş crede. Grigore nu-i genul care să vrea să impresioneze. El nu ţine
la viaţă. Poate la cine ştie ce nivel al conştiinţei să acţioneze cumva
instinctul de apărare. Dar nu mai mult de atâta. Odată am fost la un grătar,
cu mai mulţi dintre ai noştri. Foarte greu a fost convins să meargă şi el.
Acolo, prosteală, ca la iarbă verde, jocuri, fugăreli. Eram cu toţii prea
veseli, prea gălăgioşi, parcă eram băgaţi în priză şi când a început să
sfârâie grătarul, noi toţi roiam ca muştele alea întărâtate. La un moment
dat, Grigore mi-a spus: - Ce vă mai place să trăiţi! Era în vocea lui şi
uimire dar şireproş. I-am spus, dar unde-ţi e propria filozofie cu „trăieşte-ţi
clipa”, ai uitat-o acasă? - Nuuu, mi-a răspuns, cum să o uit dar văd cu
mirare cât sunteţi de incitaţi, pe bune, abia aşteptaţi să vă repeziţi la
friptură, mucoasa gastrică din voi, saliva, se varsă acum din plin, deja a
început să fiarbă în voi totul. Ca mustul. – Şi nu e normal să fie aşa date
fiind circumstanțele? - Ba, da, e normal, eu nu sunt cel normal, a adăugat
69
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

cu părere de rău şi cu ochii scăpătaţi în gol. După aia l-am urmărit, a


mâncat şi el cu poftă, ca toată lumea dar reuşisepuţin să-mi strice din chef.
Ştii această notă de detaşare voită, superioară faţă în faţă cu pornirea
noastră instinctuală, sănătoasă la urma urmei.
- Am auzit de ieşirea voastră la iarbă verde. S-a vorbit destul de
mult despre asta, sunt o mulţime de poze, le-am văzut şi eu, ba chiar s-a
făcut şi un filmuleţ. Nu ştiu unde eram eu de nu am mers. Tu dansai şi
fluturai un hanorac galben pe care l-ai abandonat la un moment dat, iar
perversul ăla de Bică l-a preluat, l-a mirosit, l-a sărutat, a dansat cu el.
- Singura ieşire în natură a grupului. S-a fumat, cum s-ar zice, la
aer curat. Poate de aia Grigore a fost aşa retractil. Dacă nu avea
posibilitatea să taie fumul cu cuţitul ca pe o felie de tort, nu...
Măriuţa a făcut un gest cu mâna, necontrolat, de parcă nu mai avea
răbdare s-o asculte.
- De ce te-ai despărţit de Grigore? a întrebat întrerupând-o din
vorbă şi privind-o în adâncul ochilor cu un fel de reproş.
Izabela a privit-o cu atenţie. În momentul acela a realizat că
Măriuţa nu mai era aceeaşi fată pe care o ştia. Între ele se afla acum o
pricină greu de lămurit.
- Păi, el mă învăţase, nu, era deviza lui preferată, trăieşte-ţi clipa, la
toţi ne spunea la fel. E o filozofie de viaţă valabilă dar care include în ea şi
multă bucurie. E un fel de a spune, bucură-te de viaţă, cât mai ai timp,
trăieşte-ţi clipa! Ori eu nu mai aveam această bucurie. Votca, fumul,
ţigările lui îmbunătăţite, toate astea mie nu-mi plăceau. Mă sleiseră de
puteri. Ajunsesem ca o epavă. Şi apoi serile astea ale noastre cu prietenii,
serile de jazz şi de fum, aşa le spuneam eu, începuseră să cam scape de sub
control. Cred că ai observat şi tu. Grigore devenise foarte neatent. Apăreau
chipuri noi, cu fel de fel de apucături care încet, încet, preluau controlul. Şi
deturnau seara de jazz, frumoasă în felul ei, spre alte zone, spre lasciv, spre
îndoielnic, droguri. Casa lui devenise un loc unde unii puteau să consume
droguri în siguranţă. Grigore nu numai că nu lua nici o măsură dar părea
chiar să-i placă situaţia. Mai ales că printre noii apăruţi erau multe
prospături, fete machiate peste măsură, cu minijupe şi decolteuri
generoase, care ştiau să râdă din orice şi să clipească din genele alea
imense. Într-o seară l-am întrebat, după plecarea invitaţilor, cine sunt cei
noi apăruţi. - Habar nu am, mi-a răspuns dar de vreme ce au ales să vină în
casa mea, înseamnă că sunt prietenii noştri. Deci eu pe lângă votca care
nu-mi plăcea, pe lângă ţigara care nu-mi plăcea,trebuia să accept şi acele
chipuri noi apărute care nu-mi plăceau. Nu mai spun că devenisem co-
70
Epic

dependentă. Lui îi plăcea şi votca şiţigara dar mie nu-mi plăceau nici una
nici alta. Ori Grigore mă îmbia tot timpul, hai mai bea un pahar de votcă,
şi eu îl beam,deşiiniţial îmi ziceam în minte că o să stau cu paharul în
mână dar nu ştiu cum se făcea că mă trezeam cu el gol, mai fumează din
ţigara asta îmbunătăţită...Îmi punea paharul în mână, îmi dădea ţigara.
Felul în care o spunea, tonul folosit, nu ştiu, pur şi simplu aveam impresia
că îmi oferă rodul pământului. Mai bea, mai fumează. Mai bea, mai
fumează. Plus lipsa somnului, care devenise o obişnuinţă. Îmi trecea de
multă vreme prin cap că trebuie să pun punct. Dar n-o făceam. Pentru că în
toată acea harababură care scăpase de sub control era şi un fel de atracţie
ce-mi înmuia voinţa. Până intr-o zi, când am leşinat la serviciu. Ştiu atâta
că am căzut şi că vedeam negru în faţa ochilor, iar eu parcă mă aflam într-
o vârtelniţă. Simţeam colegii pe lângă mine încercând fel de fel de
manevre. Dar mai era şi o voinţă în mine care mă îndemna să-mi revin.
Am tras aer, cu multă greutate mi-am umflat pieptul ca să fac loc aerului
să intre, am tras din ce în ce mai mult aer şi odată cu aerul în creierul meu
au intrat şi particule energetice, minuscule lampioane aprinse, strălucitoare
care mi-au adus lumina. Mi-am revenit destul de repede şi am refuzat să
merg la spital. Mi-a fost teamă că mi-ar fi găsit prea mult alcool în sânge şi
ar fi aflat colegii mei de serviciu, şefii mei. Îmi era ruşine de ceea ce
devenisem.
- Habar n-am avut!
- Îmi era la fel de ruşine de ceea ce devenisem şi înainte de a
leşina, dar zilele curgeau una după alta într-un şir greu de întrerupt.
Chestia asta cu leşinul a însemnat pentru mine un semnal de alarmă. A
fost, cum se zice, picătura care a umplut paharul.
- Totuşi, te-ai dus la spital? Că ai dispărut pentru o vreme. Chiar şi
eu am trecut pe aici şi am sunat la uşă. În calitate de trimis special.
Înţelegi...Mă rugase Grigore. M-a luat de o parte şi mi-a spus că nu ştie ce
este cu tine. Era îngrijorat. Tu nu mai dăduseşi nici un semn de viaţă. Când
i-am spus că nu erai nici acasă, atunci el a sunat la tine la serviciu şi de
acolo i s-a spus că eşti plecată în concediu. Nimeni n-a putut să-i dea vreun
detaliu. Bine că ştim ce-i cu ea, a concluzionat Grigore şi a schimbat
subiectul. Nu trebuia să fii psiholog ca să înţelegi că nu-i convenea postura
în care fusese pus. Poate de aceea m-o fi şi ales în noaptea aia, ca să-i
păstrez secretul. Mai ştii? Dar tu unde-ai dispărut atunci?
- Nu mă întreba unde am fost şi ce am făcut în perioada asta, că
nu-ţi pot spune. Pot doar atât să precizez: M-am dezintoxicat. M-am
chinuit de una singură cum numai eu ştiu. Oricum, nu m-ar fi putut ajuta
nimeni în afară de mine. Dar am avut voinţăşi am scos-o la capăt.
71
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

- Ai făcut şi tu nişte analize să vezi ce-i cu tine?


- Nu, n-am făcut nici o analiză. Într-o zi am ştiut că mi-e bine şi a
fost suficient. Îmi cunosc bine corpul. A fost foarte important să nu ştie
nimeni de mine. Ar fi fost suficient ca amicul nostru să-mi spună o vorbă
de chemare şi m-aş fi dat peste cap să spun da. În timp,influenţa lui a mai
pierdut din forţă. Grigore e un dominator, chiar dacă se dă altruist. Din
dominaţieîşi trage energia. Te face să crezi că lui i se întâmplă numai
lucruri oribile, că eştişi tu cumva responsabil de toată nefericirea lui. Şi
atunci tu încerci să te dai peste cap ca să-l poţi ajuta. Mi-a ocupat
gândurile foarte multă vreme. M-am simţit rând pe rând vinovată,
responsabilă, trădătoare. Până când m-am vindecat şi atunci mi-au fugit
din minte şi toate complexele astea. Mi-am dat seama că, fiecare om are
viaţa lui, drumul lui.
Măriuţa gustă din cafea, rămasă pe gânduri. Avea un zâmbet în
colţul gurii dar ochii ei nu zâmbeau. Era încordată. Gustă din cafea şi
Izabela. Bine spusese ea mai devreme că e mai bună cafeaua făcută de
alţii. Avea alt gust, parcă nu fusese preparată din cafeaua ei, cu acelaşi
ibric şi pe flacăra aceluiaşi aragaz. Şitotuşi, părea a fi diferită. În lichidul
fierbinte se amestecaseră alte gânduri, alte vibraţii, alt suflet. Izabela se
gândi la acea lume nevăzută atât de complexă, luxuriantă ca jungla.
Încercă să ajungă la sufletul Măriuţei, un ghem negricios care aprindea şi
mai mult foc în ochii ei plini de lumini şinelinişti. Măriuţa era închisă cu
şapte lacăte. Nu reuşi să deschidă nici unul. Avu impresia că zidul de
protecţie ridicat de jur împrejur era prea bine făcut ca să fi fost executat de
un necunoscător sau de întâmplare. Aşa cum o ştia, Măriuţa era o fată
cuminte, ordonată, doritoare de certitudini. Cineva îi sugerase că o să
capete porţia de certitudine după care tânjea? Acel cineva nu putea să fie
decât Grigore. Îşi reaminti dialogul lor. O luase gura pe dinainte. Deja
spusese prea multe. Oricum, nu mai era nimic de făcut în acest sens.
- Măriuţa,ştiu că tu vrei de la mine un singur lucru. Să-ţi spun dacă
mă voi întoarce la Grigore. Nu, nu mă voi întoarce. Ăsta e cel mai sigur
lucru. Ai calea liberă. El te-a trimis, nu-i aşa?
Măriuţa clipi de câteva ori ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea. Apoi
umerii îi căzură, a renunţare.
- Da, Grigore m-a trimis. După acea primă noapte petrecută cu el
am revendicat un loc în viaţa lui. Sigur, îmi poţi spune şi tu că m-am
grăbit. El mi-a răspuns, du-te mai întâi la Izabela şi întreab-o dacă locul ei
a rămas vacant. A râs mai apoi ca de o glumă bună. Dar a râs din câte am
înţelesşi eu, a râs mânzeşte.
72
Epic

- E şi ceva adevăr în ce mi-ai spus mai înainte?


- E adevărat tot ce ţi-am spus. Au fost doar câteva omisiuni şi e mai
bine că ai aflat tot adevărul. Doar suntem prietene şi ar fi fost păcat să plec
de la tine cu cugetul încărcat. După acea noapte m-am tot gândit cum să
fac să-mi duc la împlinire porunca. Nici măcar nu mi-am pus problema să
renunţ la acest demers. Ochii i-au scânteiat ca de lacrimi. Apoi m-am trezit
pe neaşteptate cu părinţii mei la mine, i-am dus prin oraş, pe la magazine,
i-am însoţit pe la rude, în fine, din motive obiective eu nu am reuşit să trec
pe la tine. Şi la următoarea întâlnire nu am mai fost aleasă. Restul e aşa
cum ţi-am spus.
Măriuţa a plecat amintindu-şi brusc de un drum pe care îl avea de
făcut. Nici nu-şi terminase de băut cafeaua, pur şi simplu s-a ridicat de pe
scaun şi a spus că pleacă. Izabela a condus-o la uşă, apoi a urmărit-o pe
geam cum se depărtează călcând mărunt şi hotărât cu capul fixat între
umeri. Aşa cum o vedea, din spate, corpul ei parcă exprima o mirare. O
urmări cu privirea până când dădu colţul străzii şi vederea ochilor nu-i mai
era de folos. O urmări totuşişi după aceea, cum înainta de-a lungul
trotuarului, cu acelaşi pas egal, hotărât. De ce mă mai interesează? se
întrebă ea intrigată. Nu mă mai interesează, nu mă mai interesează, îşi
repetă ea. Mai mult ca să se convingă pe sine. Dar nu se desprindea de
fereastră şi după câteva minute fu surprinsă de forţa cu care strângea
caloriferul. Avea multă nelinişte în ochi Măriuţa, îşi aminti şide un soi de
reproş, nu tocmai bine conturat. Faptul că ea îi spusese că nu se va întoarce
la Grigore, că are calea liberă, nu o liniştise. Ciudat, îşi zise, altă dată
sufletele noastre rezonau. Măriuţa era ca o carte deschisă, în preajma
căreia era o plăcere să stai, nu o fiinţa plină de taine ca acuma. Sufletul ei
se află astăzi pe alt palier. Neliniştea asta, teama că îl va pierde o face să-şi
macine de una singură energia. A coborât câteva trepte şi aici, aglomeraţie
mare, că au năpădit-o orgoliile, neliniştile, dorinţa de certitudine a
posesiei. Nu ar vrea să se fi umilit degeaba. A pătruns într-un hăţiş, ca de
junglă, prin care s-a rătăcit. Mă găseşte pe mine vinovată că nu am lăsat în
urma mea lucrurile limpezi. Biata Măriuţa. Dacă m-aş întoarce la
Grigore,aş cădea în aceeaşi capcană din care am scăpat cu chiu şi vai. Nu
aş fi în stare să lupt. Grigore este mai puternic decât mine. Mă domină.
Măriuţa, săraca de ea, nu este pregătită pentru o asemenea relaţie.
Orizontul ei de aşteptare este imens. Iar el se joacă precum se joacă pisica
cu şoarecele. Nu se implică deloc. O foloseşteca pe o supapă, să-şi
limpezească dilemele. Folosi puternicul vehicul al minţiişi o văzu pe
Măriuţa urcând scările spre apartamentul lui Grigore. Eram aproape
convinsă că acolo s-a grăbit ea să ajungă, îşi spuse. Se încruntă şi strânse
73
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

pleoapele ca de suferinţă. Nici nu şi-a terminat de băut cafeaua, constată.


Uf! Dar ce fac eu? se întrebă şi se desprinse cu forţa din faţa ferestrei,
merse la bucătărie, cu creierii vraişte, îşi luă ceaşca de cafea şi se instală
într-un fotoliu. Îi tremura inima poate şi din cauza concentrării minţii. Îşi
controlă pulsul, era ridicat. Dacă o urmăresc pe Măriuţa, el o să-mi simtă
prezenţaşi o să creadă că a învins. Asta i-ar putea da curaj să-mi
telefoneze, să mă cheme. Ori eu am reuşit cu greu să mă desprind şi este
foarte important să stau cât mai departe de Grigore. Şi la zece mii de leghe
depărtare m-ar ajunge dacă ar înţelege că tot mai stau pitită în umbra lui.
Dintr-odată, în minte, ca pe un ecran, se afişă numărul lui de telefon. Se
afişă de mai multe ori. Clipea fosforescent. Aproape că o furnicau buricele
degetelor. Un drăcuşorfurişat în minte o tot îndemna: un telefon n-a făcut
rău nimănui. Lupul cel rău nu te poate înghiţi prin telefon. Hai că
exagerezi şi tu cu prevederea. E bine să lămureşti povestea, să aibă
şiMăriuţa drumul liber...Şi din nou se afişa numărul de telefon, care o
ardea, de parcă ar fi fost o pecete înroşită în foc. Un telefon nu poate face
rău nimănui. De aceea s-au inventat telefoanele, ca oamenii să comunice
între ei indiferent de distanţe. Te vei simţiuşurată după o convorbire. El nu
se află în faţa ta. Vei avea puterea să spui lucrurilor pe nume, să lămureşti
ce ai de lămurit. Nu, nu, stop, gata, se agită ea. Aproape că-şi imagină
gestul de a lua receptorului telefonului în mână. Drăcuşorul din minte
completă imaginea: Te vei întinde pe canapea într-o poziţie confortabilă. O
să urmeze o convorbire plăcută, incitantă. Doar îţi place să vorbeşti cu
Grigore... Asta o să-ţi umple duminica. Hai, gândeşte-te, ce ai de pierdut?
N-o să te poată forţa să te duci la el. Pentru asta ar trebui să te îmbraci, să
te rujezi, să închizi uşa cu cheie, să mergi aproape 20 de minute, să urci
scările alea în spirală. Chiar dacă, să zicem, ca ar folosi anumite puteri în
tot acest timp, nu se poate să nu se producă perturbări. Timp în care să te
scuturi, să-ţi aduni forţele, să te întorci acasă şi să-ţi păstrezi nivelul activ
conştient sau să te protejezi ca să nu mai fii vulnerabilă. Şi dintr-odată
ecranul pe care apărea numărul de telefon se stinse şi ea simţi cum muşchii
întregului organism se prăbuşesc în relaxare. Nici nu conştientizase cât de
crispaţi fuseseră muşchii ei. Când conştientiză relaxarea, aproape că o
năpădiră lacrimile. De fapt nu avea nici o putere. Degeaba se crezuse mare
şi tare. Grigore fusese cel care renunţase să se mai joace de-a şoarecele cu
pisica. Acum bărbatul îşi savura victoria minţii aprinzând o ţigarăşi
ascultând, aparent atent, relatarea Măriuţei. Zâmbea cu îngăduinţă. Ştiu că
pe moment nu o mai păştea nici un pericol din partea lui, pentru că el
întrerupsese fluxul. Totuşi, trebuia să urmeze paşii tratamentului său. Aşa
74
Epic

că deschise televizorul să-şi ia doza de realitate. Pe ecran,preşedintele,


partizan al propriilor sale interese şi apărător al partidului care-l propulsase
şi acum,ameninţa să se prăbuşească din pricina unei proaste guvernări, din
pricina furtişagurilor ce ieşeau la iveală ca ciupercile după ploaie. Parcă
era străveziu preşedintele. Dincolo de imaginea de pe ecranul televizorului
se întrezărea structura vineţie a fiinţei sale, reţeaua negricioasă de neuroni,
înconjurând ca într-o plasă întregul sistem. Se vedea că este crispat de
îndoielnicul propriilor sale demersuri. Dar găsise cheia mesajelor
subliminale şi se juca cu ele, încercând să obţinăreacţia dorită de la
publicul ţintă. Ameninţări voalate, dezvăluiri ascunse într-o glumă. Şi râsul
acela grotesc şi fals. Sondajele care se făceau erau din ce în ce mai
dezastroase. Parcă toţi complotau împotriva lui şi a partidului care îl
propulsase. Chiar şi sondajele comandate de el erau mai mult decât
alarmante. Le aruncă în birou. Foile de hârtie, ca nişte aripi neputincioase
fâlfâiră pentru câteva secunde, apoi se aşternură neputincioase pe covor,
care pe unde. Preşedinteleîşi turnă un pahar generos de whisky. Cu ochii
tot mai goi, deveniţi adevărate găuri negre, pregătite să tragă în abis o
întreagă structură, migălită cu greu. Pe piciorul lui s-a oprit o foaie de
hârtie pe care văzu desenate nişte bare diferit colorate. Pe cea mai înaltă
dintre ele văzu scris formaţiunea de partide care urma să câştige mai mult
decât detaşat alegerile. Trase un şut hârtiei ca să o îndepărteze de pe
piciorul lui, de parcă i-ar fi putu murdări încălţările. Se lovi cu vârful
pantofului de stinghia exterioară a biroului şisimţi o durere ascuţită la
unghia degetului mare. Hârtia făcu un salt şi se aşternu pe celălalt picior.
Nu schiţă nici un alt gest dar după câteva secunde îşi mai umplu odată
paharul. Sclipirea cristalului din faţa lui era o certitudine. Şimişcarea
domoală a lichidului rubiniu din pahar.
Izabela încercă să nu se mai gândească la preşedinte. Nu voia să se
creeze o punte de legătură între ea şi acest om. Dacă ar fi fost Păun, i-ar fi
explicat toate dedesubturile. El le cunoştea. Se gândi la acel mesaj
intervenit la pragul dintre vis si trezie, care-i dezvăluise că preşedintele va
muri pe 4 aprilie din cauze naturale. Spusese la toată lumea. Dar nu
spusese nimănui că mai existase un vis prevestitor care nu se adeverise.
Visul avusese loc în primăvara anului 2009. Se făcea că se afla la mare
împreună cu un bărbat. Ea era parte materială, el nu era parte materială dar
ea reuşea să-l vadă şi să comunice cu el ca şi cum ar fi fost real. Se aflau
aproape de vila scriitorilor de la Neptun. Dintr-odată a început să se
cutremure pământul, să se crape. Din dealul sub care se afla aleea de
promenadă au început să cadă şi să se prăvălească bucăţi mari de pământ.
De sus, odată cu prăvălirile de pământ, au căzut şi doi cai. Ea se mira
75
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

împreună cu acel bărbat, îşi arătau unul altuia grozăviile care se petreceau
în jur. Dintr-odată, din adâncul mării s-a format un val uriaş care a
înghiţitstaţiunea Olimp. În vară a fost cutremur în Marea Neagră, fapt care
nu se mai întâmplase de la începutul secolului. Dar, slavă Domnului, în
urma cutremurului nu s-a format nici un val uriaş. Realitatea se înghiţea
greu aşa cum greu înghite şi curcanul nucile. A închis televizorul şi s-a
gândit să citească ceva. Chiar aşa, întinsă pe canapea, ca în adolescenţă,
cuibărită în pătura pufoasă, să citească, să adoarmă, să citească, să
adoarmă. O asemenea perspectivă părea ademenitoare. Mult mai mult
decât porţia de realitate, tot mai greu digerabilă în lipsa lui Păun. Dar
soneria se porni să sune, nu ştia cine putea fi, merse la uşăşi în prag o
regăsi din nou pe Măriuţa.
- Am un nou mesaj de transmis din partea lui Grigore. Te-ai
supărat pe el, deci ai încălcat legea universală. A zis că ai să înţelegi tu
despre ce este vorba.
- Nu m-am supărat pe el. Nici nu aveam de ce să mă supăr pe el,
că doar nu a greşit cu nimic faţă de mine. Aşa că nu am încălcat nici o lege
universală. Supărată am fost pe mine că m-am complăcut într-o situaţie pe
care fizic o suportam cu greu. Dar am plătit cu mult chin şisuferinţăşi
acum sunt la bună pace şi cu mine.
- L-am întrebat de ce nu te sună la telefon, ca să lămuriţi între voi
ce e de lămurit. Mi se pare incorect să mă pună pe mine pe drumuri să
condiţionezerelaţia noastră cu nu ştiu ce înţelegeri ce au fost între voi. Mi-
a zis că e de datoria ta să-l suni, pentru că tu ai fost cea care a dispărut din
viaţa lui fără un cuvânt lămuritor.
- Măriuţa, tu nu mă vei convinge să mă duc la el, orice ai face. Şi
nici să-i dau un telefon. N-ai să mă poţi convinge. E treaba ta dacă accepţi
s-o faci aşa pe intermediarul. Eu nu am de gând nici să-l sun, nici să mă
duc la el. Şi nici nu aştept telefon de la el. Te rog să-i relatezi toată discuţia
noastră. Nu are decât să înţeleagă ce-o vrea. Cu siguranţă că o să jubileze.
Dar asta n-o să mă aducă pe mine înapoi la el.
- I-am relatat discuţia noastră... nu mi-ai spus că n-ar trebui s-o
fac. Grigore a zâmbit larg, aşa cum zâmbeşte el. Doar ştii bine. Poate a
jubilat în sinea lui, aşa cum ai presupus. Dar a rămas neclintit. Tu trebuie
să-l suni, că tu ai fost cea care a dispărut fără să spună un cuvânt.
- Eu nu am nici o obligaţie să-l sun. Am plecat fără să spun un
cuvânt pentru că dacă aş fi făcut-o nu mai puteam pleca. Ar fi găsit o mie
de argumente ca să-mi strămute hotărârea. Nu i-ar fi fost prea greu. E o

76
Epic

slăbiciune în mine. Nu o pot depăşi. Nu vrei să-ţi termini cafeaua? Că ai


plecat ca din puşcă.
Măriuţa aplecă de mai multe ori capul, apoi se aşeză abătută pe
canapea. Parcă o părăsiseră puterile. Când Izabela s-a întors cu ceaşca de
cafea clătinându-se cu zgomot pe farfurioară, a găsit-o pe Măriuţa
plângând. De când o cunoştea pe Măriuţa niciodată nu o văzuse
îndrăgostită, nu o văzuse aşa cum era acum, ca o liană înfăşurată pe fiinţa
iubită, foarte hotărâtă să nu cedeze teritoriul odată ocupat.
- Eu nu mai ştiu ce mai am de făcut, i-a spus ea,şi ochii îi erau aşa
de încărcaţi de tristeţe că nu mai trebuia să mai folosească cuvinte.
- Interesul tău, Măriuţo, nu este să mă determini pe mine să iau
legătura cu el. Crede-mă. Dacă-l sun la telefon, el o să-mi spună, vino, şi
eu voi găsi nu ştiu câte argumente ca să mă duc, dar să fiu şi la bună pace
cu mine. Simt că ar avea puterea să-mi dea peste cap hotărârile. Spune-mi
şi tu, vrei asta? Şi la negarea ei înecată într-un alt val de lacrimi, continuă.
Păi, vezi? Nici eu nu vreau. Încă nu mă simt în regulă şi nu am suficientă
forţă în mine. Aşa că trebuie să lăsăm timpul să vindece ce e de vindecat.
Eu nu cred că el are vreo suferinţă în afară de cea a orgoliului. Să nu-ţi
imaginezi că m-a iubit peste măsură. Nu m-a iubit. Probabil l-am contrariat
prin plecarea mea bruscă. Dar o să se plictisească să mă tot piseze pe mine
la cap şi o să găsească altă preocupare.
- Nu-mi vine să cred că tu nu poţi fi stăpână pe tine. Ai avut
puterea să te smulgi, să faci ceea ce ţi-ai propus. Ba chiar am auzit că ai un
alt iubit.
- Am avut puterea să plec dar fără ca el să ştie, fără să mă uit în
ochii lui şi să-i spun: plec. Am făcut-o hoţeşte, ca o laşă. Nu sunt de loc
mândră de felul în care am procedat dar altfel nu se putea.
- Şi bărbatul acela pe care nu l-a văzut nimeni, bărbatul acela
măcar există?
Izabela o privi cu reproş. Tăcu o vreme ca să cumpănească. De ce
să nu-i spun, îşi zise, vreau să o fac pe îngerul ca să-i întreţin lui Grigore
speranţa? Ba o să-i spun ca să înţeleagăşi Grigore că nu mai e loc de întors.
- Bărbatul acela nu mai există, din păcate. Sau aşa cred. Izabela
clipi de câteva ori să-şi alunge nişte lacrimi care-i stânjeneau vederea.
Dacă o fi existat vreodată, continuă cu voce joasă.
- Merit să-mi vorbeşti în doi peri, că acum mă agăţ ca înecatul şi
de un fir de pai. Deci, a existat sau nu?
- Uf, Măriuţo, da, a existat. Dar a dispărut. Pur şi simplu a dispărut.
- Aşa cum ai dispărut şi tu.
- Nu m-am gândit nici o clipă că ar fi o similitudine.
77
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

- Vezi? S-ar putea spune şiaşa: nici o faptă fără plată. Poate are
dreptate şi Grigore, te-ai supărat pe el, deci ai încălcat Legea Universală.
- Eu am dispărut pentru trei săptămâni dar acum pot fi găsită la
aceleaşi coordonate. El a dispărut si nimeni nu mai ştie de soarta lui. Nici
măcar părinţii. Şi cum Măriuţa a ridicat sprâncenele sus de tot, a continuat.
S-a ascuns bine de tot! Cred că l-am speriat, bietul om!
- Dacă sunt implicaţişipărinţii asta înseamnă că relaţia asta a ta,
deşi scurtă, a evoluat surprinzător.
- Nu în sensul la care te gândeşti tu. Eram doar la început. Nici nu-
mi terminasem rănile de lins.
- Ce răni ai avut tu de lins, Izabela, că nu te-a forţat nimeni să faci
pasul pe care l-ai făcut. Tu ai hotărât asta, ţi-ai făcut o strategie şi te-ai
ţinut de ea.
- Dacă lucrurile ar fi aşa de simple, bine ar mai fi. Pasul pe care l-
am făcut a fost important pentru mine. Nu ştiu ce aş fi devenit dacă nu
reuşeam să mă smulg din ghearele lui Grigore. Nici nu vreau să-mi
imaginez. Apoi a apărut şi Păun, aproape că-mi venea să cred că viaţa mea
se aşează, că se face lumină, că am intrat, în fine, pe un făgaş prielnic.
- Ei, lasă, nu mai încerca să nivelezi întâmplările vieţii, chiar dacă
uneori te surprind.
- Crede-mă că aşa a fost cum ţi-am spus. Mă minunam continuu că
un om ca el, ca Păun, poate să existe. Aveam impresia că trăiesc un vis.
Dar s-a întâmplat că a dispărut şi a lăsat aici la mine şi act de identitate şi
certificat de naştereşipaşaport. Am tot aşteptat să apară, apoi am intrat la
bănuieli. Dacă pleca într-o deplasare lua cu sine actul de identitate. Nu poţi
sta la un hotel doar cu permisul de conducere. Apoi găsind în sertarul lui o
agendă de telefoane, am format numărul unde scria ”mama”. Şiaşa am
intrat în legătură cu mama lui. Ea a presupus că el se află la o casă a lor de
vacanţă, aflată pe nu ştiu unde. Ca să-şi încarce bateriile. S-a şi deplasat
acolo, dar nu era şi nu mai trecuse de multă vreme nici pe la casa de
vacanţă, nici pe la casa părinţilor. Pe la casa părinţilor, după cum mi s-a
explicat, oricum se arăta doar la sărbătorile cele mari sau atunci când unul
dintre ei împlinea o vârstă rotundă. Mi-a dat telefon şi mi-a spus asta. Cam
acestea au fost relaţiile mele cu părinţii lui şi nu ceea ce credeai tu. De
atunci eu nu i-am mai sunat şi nici ei nu m-au mai sunat pe mine. Dar dacă
Păun ar fi apărut de undeva şi ar fi hotărât, dintr-un motiv sau altul, că nu
vrea să mai dea ochii cu mine, atunci cu siguranţă m-ar fi anunţat. La el
bunele maniere erau ca respiraţia, veneau firesc dintr-o pornire interioară,

78
Epic

ca şi generozitatea, atenţia cu care ştia să te înconjoare, să facă parte din


viaţa ta.
- Şi cu toate astea văd că tot mai oftezi după Grigore al meu,
concluzionă Măriuţa, cu ochii încă plini de lacrimile care se încăpăţânau să
rămână între pleoape, transformând ochii în două băltuţe negricioase.
Oho, spuse în sinea ei Izabela cu răutate, a fost suficient să rămână
odată în patul lui şi gata, a şi intrat în posesia ei. Auzi la ea: Grigore al
meu! Ca şi cum un om poate fi cu adevărat al cuiva. Stomacul i se strânse
ca de greaţăşi realiză că o împunsese un ghimpe de gelozie.
- Măriuţa, eu am plecat de la Grigore pentru că pentru mine era nu
numai important să mă desprind şi să plec, pentru mine devenise vital să o
fac. Dacă Păun ar fi fost cu mine, cu siguranţă că mi-ar fi fost mai uşorşi
până acum aş fi fost desprinsă în totalitate. Dar oricum şi eu m-am
descurcat destul de bine chiar şiaşa. Numai că Grigore este mult mai
puternic decât mine. La forţa gândului său, la asta mă refer. M-ar aduce şi
de la sute de kilometri dacă asta şi-ar pune în cap. Iar eu chiar dacă în
fiecare zi mi-aş asigura un scut de protecţie, el tot ar găsi o fisură prin care
să răzbată. Aşa încât nu eu stau prinsă de el. Du-te şi spune-i că îl rog să
mă lase în pace.
- Ce scut de protecţie? Ce tot spui acolo, că mă înnebuneşti de cap
pur şi simplu.
- Nici un singur cuvânt din câte ţi-am spus nu a fost minciună. Poţi
crede ce vrei tu, oricum nu eşti dispusă să accepţi altceva decât propriul
tău adevăr. Du-te la el, spune-i orice vei socoti că te avantajează, eu ţi-am
spus hotărât că nu-i voi telefona ca să-i dau vreo explicaţieşi nici nu mă
voi duce la el.

(Fragment din romanul ”Mânuitorul de umbre”)

79
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„Eu fac parte dintre cei care


acceptă că o polemică poate
avea doi cîştigători şi că trebuie
să cedezi argumentelor celuilalt,
cînd le deţine” (IV)

„În ce mă priveşte, n-am atacat niciodată, m-am


apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să
primesc – cristic – încă o palmă. Nu pot răbda cu
bucurie, aşa cum cere Sfîntul Isaac Sirul, injuriile
mincinoase”

- Discutînd despre spirit critic și despre bolile lui, mi-ați rămas


datoare cu relatarea despre atacuri neoneste ad personam.
- Îmi amintesc: m-ați întrebat dacă avem polemică și v-am răspuns
că da, avem polemiști de forță. Pacea nu se prea lasă sub corcodușii
munteni, cum scrie un umorist. Nici sub teii ieșeni (câți au mai rămas după
primarul supranumit de studenți TAI-TEI-TAI-TOT), nici sub castanii
maramureșeni, nici sub zdravenii copaci seculari ardeleni. Numai că, după
80
Dialoguri neconvenționale

La Rochefoucault, „nimeni nu este atît de bun, nici atît de rău cît pare”.
Marin Sorescu a produs valuri de acid sulfuric. Mircea Cărtărescu și-a
mărturisit (Jurnal, Humanitas, 2001) „criza de ură și furie”, aflînd că la
Centrul Cultural din Paris se sărbătorea apariția altei cărți de Sorescu.
Cezar Ivănescu produce și postum (v. „România literară” nr. 19, din 28
aprilie 2017) un tsunami de violențe verbale. Nu divergențe de opinie, ci
împroșcări: „voce de țîrcovnic țicnit”, autor de „«versuri» de un prost gust
iremediabil”, plus „șiruri de articole compuse într-un limbaj de-o
inimaginabilă vulgaritate”. „Resentimentar și complexat” Don Cezar? A
scris „denunțuri într-un limbaj isteric”? Nici nu-i nevoie să spun cine
semnează toate astea. E recognoscibil. Nu mai amintesc faptul că aproape
l-au omorît minerii lui Iliescu din bătaie. Poetul, marele, s-a îmbolnăvit și
a murit din cauza unor acuze neîntemeiate de colaborare cu Securitatea,
intrînd slăbit într-o operație. A dat Plata luntraşului (titlul altui mare poet,
Ilie Constantin) prea repede.
Cuiva i se pare că a produs un oximoron isteț, numind-o pe
Georgeta Dimisianu „babă utecistă”, altcineva nu se sfiește să scrie despre
un prieten plecat dincolo (Vintilă Ivănceanu) că a fost un escroc și un
cretin. Regulile bunei cuviințe nu le încalci cînd nu ești în acord cu opinia
interlocutorului.
Mai ales în jurnale postume și antume nu se omit atacuri la
persoană de tot felul, se plantează răzbit mine anti-personalități ca G.
Călinescu, Arghezi, Crainic, Gyr ...!
Mircea Zaciu a scris despre Eugen Barbu că e „scriitorul
dactilografelor și coafezelor, acesta e publicul lui, nivelul lui, succesul și
popularitatea lui”. Ei, nu-i chiar așa. Chiar dacă omul era neconținut, ca să
nu spun bădăran, cu adversarii pe care îi turna la Ceaușescu pentru că se
abăteau de la linia partidului, chiar dacă a plagiat fără rușine și fără onoare,
a scris și două romane excelente. Zaciu n-a omis să spună ,în jurnal, că
„Moşu” Gogu Rădulescu i-a făcut rost de casă lui Gabriel Liiceanu. Și
Pleșu, de editură, după o parte a presei. Da, dar G. Liiceanu a avut
pricepere să transforme Editura Politică în Gallimard-ul românesc,
Humanitas, oricîte reproșuri i s-ar aduce, privind mai ales primele
reeditări, destul de neprofesioniste.
Octavian Paler, făcînd parte din „bătrînetul editorialist”, mîncat de
critifricțiuni, cerea: „Să deosebim polemicile care slujesc idei, de cele care
slujesc doar interese, pasiunile care iau foc, de cele care vor să dea foc”.
Imediat s-au căutat noduri în papură polemicilor cordiale dinspre
„disidenți”. Am folosit ghilimelele ca să marchez distanța față de
adevărații disidenți care nu vorbeau despre neajunsurile sistemului
81
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

comunist la un pahar de whisky. I-au amintit că a fost redactor șef la


„România liberă” între '70-'83. Nu și că, în '83, a băut cupa plină de cucută
realist-socialistă și a (fost) demisionat.
- Care e distanţa dintre polemică şi defăimare? Dar dintre
polemică şi jignire pur şi simplu? Cât de incomod devine un polemist?
- Cele mai abjecte atacuri au pornit asupra lui Paul Goma, de
exemplu. I s-au inventat și opinii, și (re)sentimente, iar Goma rămîne cel
mai controversat polemist. Avînd, ca Petre Pandrea, un acut sentiment al
justiției, îl desființează pe ne-scriitorul oficios, laș, cameleon, aservit
Puterii, cu pohtă de scaun obținut prin metoda guduratului la ușa
preşedinților. Iar pomelnicul lui Goma de compromiși e foarte lung.
Rămas necumințit sub vremi, Paul Goma a fost, este și va fi
incomod pentru mulți și mulți transpiră pe pagina de pamflet pentru a-l
înmormînta ca scriitor. Desconsiderați, desconsiderați, poate rămîne ceva!
Cu rea-credință și cu rea-voință, s-a numărat de cîte ori se repetă
cuvîntul „evreii” (cu doi de i!) în jurnalul din 2005, ca să se conchidă că
ar fi antisemit. Cifră exactă: de 120 de ori în 680 de pagini! Și cîți
denunțători nu s-au ivit (victimă colaterală: LIS)! Cîţi „polemicari de
subterană”, spre a le zice ca Viorel Padina, nu s-au aliniat pe scenă în
spectacolul denigrării sale. Cu violență, s-a ridicat în scările limbii de lemn
Vasile Băran, apelîndu-l hienă. „Ce ignorant ca atitudine!” mi-a spus, în
felul lui profund și limpede totodată, Petru Ursache, autorul eseului Omul
din Calidor. Goma s-a plictisit să răspundă atîtor injurii dinspre barani,
atîtor insulte papagalizate. „Ducă-se pe pizdii!”, le-o fi zis, folosind
propriul alfabecedar. Și nu-i nimic mai neadevărat ca ura lui Paul Goma
față de evrei. Deși tată de copil evreu, a fost declarat, cum o spune el
însuși, „antisemitul de serviciu”. Adevărul este că exilatul din Belleville e
maiștiutor de polemică decît noi toți; a sa cinste activă, ca să uzez de
sintagma lui Gheorghe Grigurcu, nu poate fi contestată de cîntăcioșii lui
Ceaușescu. Iar criticul din „Amarul Tîrg” face parte din familia celor grei,
de la Arghezi la Luca Pițu și Dorin Tudoran, finețea intelectuală în
polemică, pe care i-o prețuiesc, fiind atu-ul său. „Oare cînd va polemiza
Lazlo Alexandru cu sine însuși?”, s-a întrebat Gheorghe Grigurcu, referitor
la Goma, într-un „exercițiu de adevăr”.
Dar cîți traseiști n-au servit bazaconii cu gust de antisemitism, nu s-
au precipitat spre acuze ca „antioccidental violent” (Adrian Marino despre
Ovidiu Hurduzeu)?
- Câtă „umoare” încape într-o polemică?
- Nivelul de înțelegere – atenție! – se vede cel mai bine în
polemică. Atunci cînd îți percepi adversarul prea umoral, înseamnă că nu
82
Dialoguri neconvenționale

deții o minimă cultură a diferendului, oricît ai fi de intello. Și aici îi dau


dreptate lui H.-R. Patapievici (Despre idei & blocaje, Humanitas, 2007, p.
27): „răul trebuie căutat în debilitatea mediului intelectual românesc”. Iar
Luca Pițu, în schimbul de e-mail-uri cu Vasile Spiridon, alias Don Basilio,
alias Conu Spirache (vezi corespondența publicată în revista „Conta” nr.
26/2017, taxa fortuitatea de „boier al minții”, numindu-l, ironicalmente,
Papa Pievici: „Cînd să dăm și noi, în ceara mă-si, un Kierkegaard al
nostru, să ne mai apucăm să-l boicotăm?” Laudatio specioasă, aflată foarte
departe de un anume style-bas.
- Vă place vorba-n colţuri?Cît de colţuroase-colţoase pot fi
cuvintele?
– Da, îmi plac și mie vorbele-n colțuri, admit chiar că sunt colțoasă;
după un fost activ CC/PCR, autorul unui jurnal de tip...gros, aș fi bilioasă
(cuvîntul aparține lui Caragiale). Adversari, cu mult mai puțini decît bunii
prieteni, mă numesc revanșardă, încrîncenată, pătimașă. Ceilalți, prietenii,
mă văd „încordată ca un mustang nărăvaș care se cabrează ori de cîte ori
vede bățul sau zăbala” (Ioan Adam). În ce mă privește, n-am atacat
niciodată, m-am apărat numai, însă nu întorc obrazul celălalt ca să primesc
– cristic – încă o palmă. Nu pot răbda „cu bucurie”, așa cum cere Sfîntul
Isaac Sirul, „injuriile mincinoase”. Nu, nu mă pot smeri. Îmi asum păcatul
ăsta, dar nici nu mă așez „pe scaunul celor batjocoritori”, așa cum scrie în
Psalmi. La începutul discuției noastre, am arătat miza luptei mele: contra
celor care denigrează valorile românești, cîte sunt. Pentru mine – repet, că
trebuie – Eminescu nu e „protolegionar”, nici Noica, „hibrid comunisto-
legionar” (v. și Paradoxul Noica de Alexandra Lavastine). Iorga, Blaga,
Ernest Bernea, Mehedinți nu „sunt fluiere mistice”, de aruncat în vreun
muzeu părăginit, cu lacăt la intrare. Nici Nae Ionescu nu este un
„plagiator insignifiant”, ca pentru o boieroaică a minții, nici Petre Țuțea
„un tataie excentric”, „maieutizînd prin cîrciumi”, ca pentru alt boier al
minţii. Și-l citez pe filosoful Mihai Șora, în apărarea mentorului: „Prețul
inculturii va fi barbaria”. Ni se recomandă să desacralizăm „trioul sacru”
Eliade-Cioran-Noica. Care n-ar fi „onorabili ideologic” și, pe cale de
consecință, nici eliadiștii, nici țuțerii lui Țuțea, nici catarii lui Noica nu-s.
Blaga nu mi se pare, cum îl vede Dan Petrescu, un plicticos și un epigon,
nici „primul tont mioritic”, un oier al minții susținut doar de „oieri
mioritici”. Nici G. Călinescu nu este, așa cum îl văd eu, numai un
„lozincard neologizant”, cum îl vede Al. George. Țuțea a fost declarat
„clovn fără operă”, iar Călinescu, clovn cu operă „de trei parale”. Dar cine
a scăpat nehulit? Cineva susține că Marino a luat „premiul Merder” și
crede că are umor; pe un forum, Florin Iaru e trimis în rîpă (apel la numele
83
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

din buletin) ca… satanist. Pentru că lui Dan C. Mihăilescu îi place ciorba
de burtă, Țepeneag l-a taxat urît: „C-așa-i omu' incult”.
Cînd te declari pentru respectul valorilor reale, îți asumi anume
riscuri. Sunt conștientă de ele. Mi-am și creat adversități pe viață. Iar tema
modelelor provoacă umori temperamentale celor care folosesc ghilimelele
deriziunii pentru cuvîntul naţional.

„Am fost și sunt deranjată de ignorarea valorilor


de prim rang, în folosul altora, mai modeste”
- Există subiecte predilecte pentru o polemică în plan literar? Cum
poate fi „mistificată” o polemică?
- În „Revista română”, nr. 1 martie,2006, frumos rebrenduită de
istoricul literar Liviu Papuc, lecist (de la Leca Morariu) şi la invitaţia sa,
scrisesem un text intitulat Nevoia de modele. Și tot în „Revista română”,
un alt semnatar, iritat, pesemne, că modelele citate aparțineau culturii
române, a găsit cu cale să-mi amendeze lecturile ca „naționaliste”. Numai
că nu erau deloc în contradicție cu acelea din cultura universală, pe care G.
Ibrăileanu o numea „omenească”, așadar a întregii umanități. De altfel, Ion
Barbu, desființat și el ca naționalist verde, spunea: „Am avut o singură
evlavie, Edgar Poe, și trei admirații: Mallarmé, Rilke, Rimbaud”. Am fost
și sunt deranjată de ignorarea valorilor de prim rang, în folosul altora, mai
modeste. Aberațiile lui miles gloriosus (judecînd după genitivul uzitat:
Magdăi, cam novice în ale gramaticii) i-au plăcut lui N. Turtureanu, care
hăhăia, cum i-i felul: „Io-te că Isăcescu a avut curaj să te atace!” Cu avînt
polemic, opozantul strîmba din nas la lista mea de modele (Eminescu,
Pârvan, Iorga, Blaga, Țuțea, pe care mulți oportuniști îi numesc, în cel mai
bun caz, „expirați”) și-mi propunea lista sa de modele, mult mai
încăpătoare: de la Poe la Gheo, de la Carmen Sylva la Rowling. Mă rog,
treaba lui dacă-l prefera pe Harry Potter lui Nică al lui Creangă. Eu fac
parte dintre cei care acceptă că o polemică poate avea doi cîștigători și că
trebuie să cedezi argumentelor celuilalt, cînd le deţine.
La urma urmelor, ce căutam eu ad fontes? Oi fi fost o retardată
culturală, dacă plîngeam după Mama lui Coșbuc, scoasă din manualul de
română, ori după desuetul de Goga, și el, conform „Scînteii” anului 1944,
altă „mătrăgună care trebuie stîrpită”. Și să mai spuneți că proletcultismul
n-are lăstari riguroși.
84
Dialoguri neconvenționale

Domnul I.P. -Isăcescu (nu ca mine, o babă pășunistă cu complexul


patriei, tradiției, religiei) căzuse în extaz la spectacolul Evangheliștii: „Am
avut șansa să văd piesa Alinei Mungiu”; „scenele de sex oral întregesc
(după părerea mea) imaginea unei lumi”. Lume biblică oare? Montherlant,
ca să nu mai citez vreun român indezirabil, a notat lapidar: „Răul e
vulgaritatea”. Intelectuala noastră publică e în trend: nu amprenta eroică e
de prețuit, ci aceea erotică, după cum tot în trend e să iei în derîdere cartea
de învăţătură a Bisericii. Și ce activistă radicală contra creștinismului ar fi
fost autoarea piesei cu pricina, în ceaușism! De altfel, doamna Pippidi
comentează asiduu minimalizant, cu acriditudine, ca să uzez de glosarul
lui Paul Goma, cultura noastră „scurtă și săracă”, cu varianta „mică și
coruptă”.
Domnul Isăcescu scria în „Revista română”, dar cool-atitudinea sa
– că alt cuvînt n-am – contra modelelor paideice românești (considerate de
extremă dreaptă) nu prea au ce căuta într-o revistă intitulată astfel.
Și cum confuzia nu-i bună de nimic (și nu-i spun ignoranță chiar
dacă m-ar tăia) mi-l recomanda pe… Ezra Pound ca antifascist. Credeți că
a dat vreo erată? Nu. CDZ, cum se scrie pe Facebook pentru cedez. Am
cedat. N-am mai colaborat nici cu seniorul Turtureanu, nici cu juniorul
istoric, nici n-am mai frunzărit măcar revista cea română.
Un aforism englez spune: „Există minciună simplă, minciună
grosolană și minciună statistică”. Eu am avut parte de una grosolană. Or,
minciuna repetată aspiră la statutul de adevăr-adevărat. Și nu există acuză
mai cu primejdie decît aceea că ai fi în inappropriate relation ship cu
evreii: „Ai grijă, Magda, mi-a spus Mihai Ursachi. Shaul Carmel e
periculos”. A fost.

„De câte ori să repet că eu consider antisemitismul


boală psihică şi că detest ura de rasă aşa cum detest şi
ura de clasă?”
- Cît de toxic este antisemitismul? Dar cât rău fac indivizii care îşi
asumă tema antisemitismului drept o cauză personală, după care îşi
ascund umorile personale? Ne amintim de atacul lui Shaul Carmel care a
citit prost, tendenţios un articol de-al dvs, ca să îşi argumenteze o teorie
proprie, ambiguă ...!
- Scriam şi în textul Vorbind din off, din „Revista română” nr. 2,
2006, că nu pricep cum se-ntâmplă, nu-nţeleg cum se poate ca tema
85
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

modelelor să provoace atâtea umori temperamentale. În fapt, pricep bine


de ce „o ceată de agitaţi” (mulţumesc, Alex. Ştefănescu!) demonstrează –
sau vor s-o facă măcar – că România e terra deserta din punct de vedere
cultural. Dacă industria a fost declarată postsocialist morman de fiare
vechi, de ce n-ar fi şi literatura morman de rable, iar cultura umanistă o
„maioneză tăiată”, cum declara H.-R. Patapievici?
Comanda fiind dată, a urmat contestarea modernităţii clasicilor,
„fumaţi” demult; s-a strâmbat din nas la „izul” lor naţional; personanţa
romanităţii, pe care a pus accent Blaga, cu matricea lui (nu a noastră; pe
noi nimic nu trebuie să ne mai unească, nici Unirea; doar n-o să-l
contrazicem pe Herodot: „Dar unirea lor - a tracilor, nota mea, Magda U.-
e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”) a
deranjat. Am ajuns refractari la ideea de specific, pe care Al. George îl
considera „o himeră de neidentificat”, de stil propriu, de matrice stilistică
proprie oricărei culturi, proprie aşadar şi culturii noastre, ca fiind
propagandă de paradă ceauşistă. Dar poate Brâncuşi să nu fie „subjugat”
matricei? Sau Enescu? Şi nu e un „jug”, sau e un jug benefic, indicând
direcţia.
Râdem de baştină, de şleau, de „spaţiu mioritic”, de „deal-vale”;
bătăliei de la Rovine ne amuzăm să-i spunem „bătălia de la Ovine”. Facem
haz de „limba oiască”, nu românească, uitând că marii creatori, fugăriţi
peste hotare, ca Mircea Eliade ori Emil Cioran ori Vintilă Horia nu şi-au
pierdut identitatea, au avut nostalgia plaiului, a Poienii Mărului, a Coastei
Boacii. A avut-o şi Shaul Carmel, de vreme ce a revenit de atâtea ori pe
ţărmul Mării Negre sau în dulcele Târg al Ieşilor, ca să-şi ia, în 2007,
Premiul revistei „Convorbiri literare”.
Înainte de a respinge ce scrie X, n-ar trebui să-l şi citeşti? Sau cer
prea mult? Nu-i agreez pe polemiştii care contrazic ce cred ei că ai scris,
nu ce ai scris cu adevărat. Accept să fiu combătută, dar nu în fals
intenţionat. Nu cu agresivitate lipsită de informaţie corectă, fără eleganţă,
fără civilitate. Nu shaulcarmelic.
Un coleg de facultate şi prieten, Constantin Coroiu, mi-a adus un
număr din revista „Viaţa noastră”, din august 2008: „Scuză-mă, dar trebuie
să ştii asta”. Am aflat. Ce-am citit mi-a produs „starea de şoc Carmel”,
cum am numit-o de atunci. Cu voce tunătoare, foarte combativ din avionul
pe care-l numea „caleaşca aerului”, mă acuza, nici mai mult, nici mai
puţin, că aş fi susţinut expoziţia de la New York, cea cu poneiul roz, având
svastica pe crupă. Fostul luptător în războiul de 6 zile din '67 (emigrant în
Israel din '65), după ce luptase aprig pentru realism-socialist în ziarul
„Clopotul”, părea gata să pună la cale o tăiere de limbă şi o scoatere de
86
Dialoguri neconvenționale

ochi. Un fake, un fonfleu gazetăresc, asta era ce scria la rubrica sa


Contrapunct, având ca subtitlu „Cu dragoste din avion” şi ca titlu: Învierea
stafiilor. Precizare: 2008 fusese declarat an al dialogului intercultural
european.
Clopotarul din Botoşani n-a avut o clipă intenţia să citească textul
meu, în „Argeş”. Ce nevoie ar fi avut de argumente ad rem? La polemicile
pline de bădărănii, de bălăcăreli, de dejecţii nu răspund, dar, cum era
implicată revista din Piteşti, am răspuns. Şi asta pentru că Shaul Carmel
voia doar să mă trăsnească din cer ca „rrumâncă, naţionalistă şi antisemită
până-n măduva oaselor”. Aşa mă radiografiase dumnealui. O astfel de
judecată m-ar fi trimis la Fort 13, într-o celulă de pedeapsă cât un sicriu, pe
vremea Tribunalului Poporului. În zarca de la Aiud, aş fi stat în picioare,
ziua întreagă, la marginea patului; aş fi sorbit din ciorba bine strecurată,
fără o boabă de fasole, arpacaş, cartof. Oblonul ar fi fost astupat, să nu
intre, cumva, aer proaspăt.
De câte ori să repet că eu consider antisemitismul boală psihică şi
că detest ura de rasă aşa cum detest şi ura de clasă? N-am nici o fobie
iudaică, aşa cum m-a acuzat, fără dovezi, Shaul Carmel. Numai că nu
vreau să avem memorie selectivă (aşadar tot un soi de memorie captivă),
prin recuperarea „ex-comuniştilor, ofiliţi şi reşapaţi”, cum le-a spus Radu
Mareş. Iar dacă discuţi despre faptul că prima secţie de critică a Uniunii
Scriitorilor a fost alcătuită din dentistul Vitner, inginerul Crohmălniceanu,
călinescofobul Vicu Mândra, student, ultra-radicalul Mihai Cosma, Silvian
Iosifescu şi Paul Georgescu, reprezentanţii cei mai vajnici ai ideologiei
oficiale, fără să precizezi etnia nimănui, o, eşti declarat pe dată antisemit,
neonazi, legionaroid, „tuţer Ţuţea” ori adeptul acelui „naţionalist rasist”,
tot după Al. George, Nae Ionescu. Chiar dacă nu afirmi că starea ebree a
fost privilegiată în proletcultură. Tot din prima secţie de critică a USR a
făcut parte şi Nestorul „Scînteii”, românul Ignat, înlocuindu-l pe
adevăratul Nestor al filosofiei româneşti, C. Rădulescu-Motru. Iar Geo
Dumitrescu, alt ne-evreu, a fost eliminat din PCR pentru că şi-a luat
libertatea de a trage cu puşca în bucherii lui Stalin şi a intrat în bătaia
puştii lor.
Paul Goma a fost trecut pe lista neagră pentru că a cerut istorie
integrală, aşa cum nu vor proletcult-fantomele, care au tăiat şi spânzurat,
aruncând în temniţă elita ţării, în perioada cea mai nefastă a României.
Cu „mâna pe inimă” sau pe la inimă, dar şi cu retorica de tip
stalinist deprinsă în Şcoala Superioară de Literatură şi Critică Literară din
Bulevardul Kiseleff, supranumită „Ferma de scriitori”, Shaul Carmel a
găsit cu cale (a aerului) să vitupereze articolul meu, Vorbind din off, ca
87
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

fiind „cea mai rrumânească şi mai urât mirositoare chestie”. O, „fericitule


care pleacă, mirodeniile tale au miros plăcut”, i-am replicat eu, după
Cântarea cântărilor.
Nu m-am înfricoşat la acuzele aiuritoare, chit că Shaul, dând în
penibil, îmi trăgea clopotele.
Mi-am recitit textul publicat în „Argeş”, minunându-mă ce
memorie avea, dar şi cu gândul să-i motivez, cumva, nestăpânirea de sine,
bazată pe dezinformare crasă: că mi-ar fi plăcut poneiul cu svastică! N-am
găsit altă motivaţie decât că îl urma pe directorul Şcolii de Literatură Petre
Iosif, ne-scriitor. Când, foarte rar, scria, scria: „Mai sunt tovarăşi care
preferă fumul exotic al unui Apollinaire sau Malraux mirosului de sudoare
muncitorească”.
Semnînd S. Vântu în „Clopotul”, Carmel era paznic atent al
dogmei, vânător de alunecări în teren ideologic. Nu eram corect politică?
Oi fi fost, dar textul meu nu făcea altceva decât să semnaleze indiferenţa
faţă de modele, de repere absolute, cum le numeşte Petru Ursache,
maladie urâtă a etniei româneşti. Recentuţ, într-o emisiune televizuală, de
marţi, 30 mai, 2017, doamna prof. univ. Mihaela Miroiu credea că intenţia
lui Brâncuşi a fost să sculpteze nu Coloana infinitului, ci Coloana
neisprăvirii românilor, iar neisprăviţii ăştia ar fi epuizaţi fără să fi făcut
nimic în istorie.
România e ori isterică ori fără reacţie, deci moluscă; după alţi
antropologi sau sociologi, ţara e defectă. A fi demofil a ajuns o ruşine,
atitudine reacţionară. De-a lungul istoriei, n-am fi fost decât trădători ori
înfrânţi în bătălii. Victorii n-avem. Ţăranul, bietul de el, e murdar,
incestuos, violator. Marian Popa le spune etnologilor, care susţin
nemernicia asta, „viologi”, cercetători ai violului: de la Traian, siluind-o pe
Dochia, la domniţele voievozilor „ruşinate” de turcii păgâni; Mircea,
Ştefan, Mihai sunt taţi de bastarzi. Concluzia: n-am fi onorabili ca popor,
ci altfel. Vechimea noastră trezeşte zâmbete („Bă, protocroniştilor!”);
devotamentul, loialitatea, jertfa eroilor sunt batjocorite de „saltimbancii şi
irozii” vremilor noastre. Şcoala Boia e pusă pe re-structurarea memoriei,
pe demolarea simbolurilor identitare. Şi-l aprob pe Alex. Ştefănescu,
scriind despre Boia: „un profesionist al denigrării românilor”, vrând să le
des-facă miturile, mistificând.
Recunosc: junele istoric Isăcescu m-a supărat, după cum mă supără
faptul că suntem din ce în ce mai indiferenţi la modele şi mai atraşi de
mode efemere. Or, fără puncte cardinale (modele) îţi pierzi Nordul. Cum
să scrii? Din nimic nimic răsare, atenţie, dragi douămiişti puşi pe denigrări.

88
Dialoguri neconvenționale

O fi denigrarea asta continuă mult dorita liberalizare a criticii? Mă tem că


nu, că nu este.
Eu nu cred, ca H.-R. Patapievici, că te poţi forma singur-singurel,
„departe de instituţii şi maeştri”. Educaţia se face prin cărţi (asta, da!) şi
prin conversaţii (depinde cu cine). Cum s-ar fi format păltinişenii fără
„antrenor”? Eu am pierdut timp cu profii marxişti în facultate, dar l-am
câştigat cu Al. Dima, Ştefan Cuciureanu, Constantin Ciopraga, Mihai
Drăgan, Hertha Perez…
În ce-l priveşte pe eminescologul M. Drăgan, după acel Decembrie
a devenit Le mort qu'il faut, mortul care trebuie (titlul lui Jorge Semprun),
din alergia la Volksgeist (spiritul poporului) a detractorilor săi.
Dar să revin la Carmel, care n-a dat semn că ar fi fost deranjat de
„modelul” Ezra Pound, recomandat de istoricul suscitat, Isăcescu, ca
lectură obligatorie şi modelatoare ideologic. Deranjat a fost de o frază a
mea ...! Scriam că, postsocialist, „canonul trebuia redesenat cu ciocanul”.
Nu Arghezi, ci Tzara; nu Blaga, ci Fondane; nu Rebreanu, ci H. Bonciu;
nu Camil Petrescu, ci Blecher sau Sebastian. Mai scriam că nimeni nu
trebuie neapărat să ia locul cuiva, fiecare având locul lui în istoria
literaturii. Nici n-aş fi observat, dacă nu mi-ar fi atras atenţia Shaul
Carmel, că „înlocuitorii” sunt evrei. După publicistul de la „Clopotul”,
care a făcut întâi Şcoala de literatură şi abia apoi şi-a terminat liceul, eu aş
fi fost revoltată că „scriitorii evrei au «luat» locul scriitorilor români în ţara
lor, adică a ei”. L-am contrazis: Fondane n-a luat locul lui Eminescu, cu
atât mai puţin A. Toma sau Dan Deşliu, nici Bonciu locul lui Rebreanu,
nici Tzara locul lui Arghezi, pentru că nu au putut s-o facă. Re-repet:
fiecare are locul său în istoria literaturii. Şi dacă prefer proza lui Goma, nu
cea semnată de Norman Manea, asta nu înseamnă că dau dovadă de
antievreitate. Numai că Shaul Carmel vedea totul numai prin dioptria
evreu-neevreu, „ai ei”/ ai lor (adică ai mei).
- Știu că îi admirați pe Sebastian și pe Steinhardt, faceți deseori
referire în eseurile dvs. la scrierile lor, la atitudinea lor ...
- Pe mine, Steinhardt şi Sebastian m-au îmbogăţit sufleteşte. L-am
admirat pe Tudor Vianu, „un lucid modest”, căruia 18 ani i s-a amânat
titularizarea, de la membru corespondent al Academiei la membru deplin,
pentru că „a şovăit” să se supună cerinţelor proletcultiste. Şi ce diferenţă
este între rapid adaptatul Ralea şi lent adaptatul Vianu! „Dilema” am
cumpărat-o ani în şir, număr de număr, pentru Radu Cosaşu, care i-a dat şi
numele. L-am iubit şi pe el, şi pe Brel. În „iepocă” era gura mea de oxigen.
Trecuse de la patos comunist la sarcasmul din Supravieţuiri, ignorând

89
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

şantierele unde fusese reporter. Juca belotă şi asculta Brel, lăsând naibii
Lumina Hidrocentralei „V.I.Lenin” (Bucureşti, Ed. Tineretului, 1960).
Sfârşitul tragic (avea 37 de ani, Doamne!) al lui Mihail Sebastian
m-a obsedat şi mă obsedează. Se ducea la Universitatea muncitorească,
pentru a conferenţia despre Balzac. N-a avut timp să se ferească de
camion? N-a dat un pas înapoi, nu s-a ferit? Blândul, bunul Sebastian se
afirma atunci dur, ca luptător social. M-am surprins gândindu-mă că a fost
omorât la vreme (rea), ca să nu se compromită în războiul proletcultist.
Citisem că o ascultase pe Lucia Demetrius la un cenaclu, în casă la Felix
Aderca. După lectură, Sebastian a izbucnit: „Revoluţia aleargă pe stradă
(era imediat după 23 august '44) şi aici se face literatură!” Replica lui
Aderca nu l-a calmat: „Literatura, când e originală, iubite Sebastian, e tot
un fel de revoluţie!”. Dar Mihail Sebastian nu l-a ascultat: a fugit pe scări,
să participe, la „revoluţia proletară”.
- Cât rău poate face culturii o polemică prost „întocmită”,
neonestă, tendenţioasă? Cît de polemică a fost cenzura? Cîtă polemică era
permisă sub cenzură? Ideologia comunistă permitea polemica?
- Am tot spus că, postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu
cartonaş roşu la îndemână şi cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depăşit,
ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce s-a scris înainte de
ei. Dar, atenţie: nimicul poate nimic, cum avertizează Heidegger.
Distrugem canonul didactic, de la Creangă la Rebreanu, de la Goga la
Labiş. În ce scop? Ca să nu avem repere absolute şi, pe cale de consecinţă,
nimic care să ne definească identitatea. Eu nu cred că poţi primeni canonul
ca pe un cearşaf, dimpotrivă, nici că poţi nimici cu un număr de revistă
canonul Eminescu. Şi-l urmez pe profesorul N. Manolescu, susţinând:
„canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să ne canonim pe text, nu să
reanimăm ideologia proletcultiştilor şapteclasişti, gata să-l înlocuiască pe
Eminescu cu A. Toma. Cu cât eşti mai inclement demolator de Eminescu,
cu atât eşti mai mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ştefănescu şi-l aprob:
„Spune-mi ce înţelegi din Eminescu, ca să-ţi spun cine eşti”.
Pe vremea şcolarizării mele, clasicii erau trecuţi prin ciurul şi
dârmonul cenzurii. Criticii de direcţie realist-socialistă se îmbulzeau să-l
mistuie pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat şi
proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989, propunând Somnoroase
păsărele ca o creaţie de vârf? Altfel, poetul naţional (sintagmă răzbit
contestată ) e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de ţară, de
limbă, de neam… Şi cât s-a râs de râul-ramul! Anihilanţii activişti au vrut
demolarea construcţiilor durabile ale culturii româneşti, pentru ca acum să
apară (i)luminaţii (unii, proveniţi din pulpana proletcultă, ca Shaul
90
Dialoguri neconvenționale

Carmel), ca să ne spună ce-i cu acea gândire politic-corectă de care nu-i în


stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui, ea având
totdeauna dreptate, chiar când greşeşte. Corecţilor politici nu le place
sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie nu-mi place cuvântul iz, pus
lângă tradiţie, nici desconsiderarea modelelor de etică şi de estetică. Şi
asta pentru că, în ce mă priveşte, aplic şi criteriul estetic eugenlovinescian
şi pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt în acelaşi rând Steinhardt
şi Zaharia Stancu, nici Edgar Papu, care putea spune despre Don Quijote,
„vechiul meu prieten”, cu Dan Zamfirescu. Comparaţi destinul lui Petru
Popescu şi destinul lui Ion Zubaşcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu
deveni „vulcan noroios”, cum îi spune Ion Zubaşcu, nu-i de comparat cu
poetul Mieilor primi.
Canonicii se recitesc, notează Harold Bloom (The Western Canon;
the Books and School of the Age, 1994). De asta n-o fi dorind o profesoară
de română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i dezvăţământ
(mulţumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?
- Aici cred că este fundătura în care ne-a adus învăţământul
superior „cu taxă”, am dat intelighenţia românească pe mâna
afaceriştilor din universităţi de stat sau private, ambele forme devenind
„forme fără fond”, dar cu fonduri atrase. Tot răul din societatea noastră,
cultural, dar şi economic, crizele de civilizaţie şi cele morale sunt rodul
promiscuităţii din mediul academic ...! Am „minimalizat” rolul educaţiei
atât de grav, încât dacă dă bani un Becali, de exemplu, poate cumpăra
diplome pentru toate oile sale ...! Iar ministrul Daea le duce în Parlament
...!
- Exact! Minimaliştii (faţă de postmodernişti) au tot scurtat lista
modelelor, părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client,
cere prestaţii – servicii pe banii lui şi prestatorul – profesor i le oferă.
„Bologna, ofta Petru Ursache, uite unde ne-a dus!”. Curând, elevii şi
studenţii nu vor mai şti (şi nici c-or să le pese) că generaţia mea n-a studiat
Blaga la şcoală şi la facultate. Însă noi am fost forţaţi de dogma comunistă;
acum, se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dezînvăţarea e în
tendinţe. „E greu să-l iubeşti pe Eminescu”, ironiza Cezar Ivănescu. Ni-i
mai uşor să nu respectăm/ admirăm pe nimeni, nesocotind textul din
Galateni 6:7: „căci ce a semănat omul, aceea va culege”. Suntem
înştiinţaţi c-a apus galaxia Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărţi? Atunci,
vor rămâne doar cititorii de contuar. Literatura română? O, am avut doar
iluzii că ar exista. Azi o vedem şi nu e. Sigur că sunt şi autori normali şi-
mi place titlul cărţii Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură
grozavă (Junimea, 2015). Eu, una, nu-s dilematică privind literatura
91
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

română; n-am iluzii, am certitudini şi aş putea alcătui o listă foarte lungă


de cărţi foarte bune, de lecturi obligatorii.
N-om fi noi o minune de popor, cu o minunăţie de legende, dar n-
am convingerea doamnei prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este
unul neîmplinit, simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica
spunea că Brâncuşi a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar povestea
povesteşte că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!), Brâncuşi şi-a luat
drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac din Hobiţa.
- Hai să vorbim şi despre polemica care a adus în discuţie
etnicitatea, multietnicitatea, multiculturalitatea. Este românul „un
caz”negativ în ceea priveşte convieţuirea culturală? Eu, de exemplu,
admir comunităţile în care convieţuiesc, paşnic, dialogal mai multe etnii...
Observ acolo un anume dinamism, un transfer de motivaţie ...! Alba Iulia,
de exemplu, Târgu Mureş, Cluj Napoca, Oradea ...Aceste comunităţi
„compozite” au etnostereotipii specifice, deopotrivă pozitive dar şi
negative ...! Vă ştiu un om rapid în reacţie, dar drept, cu o memorie a
amănuntelor mai ales, fenomenală. În ce priveşte „confruntarea” cu Shaul
Carmel, nu cred că e vorba chiar de o polemică, într-o polemică citările
trebuie să fie corecte, abordările principiale ... Or, Shaul Carmel nu a
respectat aceste minime lucruri.
- Deşi trebuie să ne vedem cu bune şi rele, cu iubiură, spre a
formula ca Luca Piţu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv
negative. Mai ales că mulţi sunt puşi pe ucis etnostereotipiile favorabile,
accentuând numai trăsăturile psihomorale negative, hoţie, beţie, lene,
necinste, ignoranţă, nepricepere. Alte neamuri or fi fără cusur? Lui C.
Rădulescu-Motru nu-mi place să-i dau dreptate când scrie că „românii
luaţi individual, cu foarte rare excepţii nu produc opuri desăvârşite (subl.
mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând un etc., „până
la sacrificiul vieţii pentru o idee personală”. Ba pot, cred eu. Şi n-o să-mi
spuneţi că Eminescu era albanez, Caragiale – grec, Steinhardt - evreu şi
asta pentru că nu-i vorba de sânge „curat”, subiect de mulţi pixeli, ci de
„sânge spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu. Sunt convinsă
că forma mentis românească nu-i nocivă pentru alteri ori pentru cei cu
dublă cetăţenie. Românii nu sunt xenofobi. S-a simţit Shaul Carmel
discriminat etnic atunci când a primit, la Academie, Premiul „M.
Eminescu” („protolegionarul”, n'aşa?), în 1996? Sau, în '99, premiul
Festivalului Blaga („fascistul” lui Răutu şi Crohmălniceanu)? Cum m-a
„alintat”: „strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, aşa, beznuită la
minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil „naţionalismul sănătos”
(Eugen Coşeriu), „românismul curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?,
92
Dialoguri neconvenționale

din „Neamul românesc”, 6 iulie, 1940). Uite că mai fac o încercare de


sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că tradiţionaliştii nu sunt, la
hurtă, antisemiţi sub acoperire. Nu mi-e frică de ştampila antisemit(ă),
pentru că nu sunt aşa ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am
revenit pentru că mi se pare absurd să clopoţeşti pe cineva pentru că-şi
respectă valorile. Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da şi a fost firesc
să o facă. Nefiresc a fost să te răsteşti „fără reazim, fără fond” (o mai şti
vreun elev că citez din Venere şi Madonă?), punând în gura celui pe care-l
consideri adversar de opinie afirmaţii false. Am revenit la pamfletul lui şi
pentru că n-a retractat nimic, s-a menţinut în eroare. Ce orgoliu trebuie că
ai, dacă nu eşti capabil să-ţi corijezi eroarea! Totdeauna mi-am recunoscut
greşeala, nu-s infailibilă, aşa cum Shaul a crezut că ar fi. In essentia: o fi
pamfletul un text de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi.
Polemica „de subţire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai
deschide spre adevăr în cazul incriminărilor violente şi nedrepte. Vocea
din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu avionul de
Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aş fi o admiratoare a poneiului roz
cu svastică pe crupă, găsise şi alt cap de acuzare: „limbaj grobian”.
Rigoare intelectuală? De la măr pân' la păr! Pusese citatele din Vakulovski,
pe care-l criticasem pentru impudoare epică şi etică în proză, pe seama
mea. Dacă aş fi avut timp să intru într-un tribunal şi i-aş fi cerut o
despăgubire de 10 şekeli, costul acelei reviste, aş fi câştigat. Nu l-am tras
în justiţie, m-am mulţumit să-i replic: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?
De ce îmi pui în cârcă citatele din Pizdeţ? Şi de ce crezi că admir grupul
„Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am verificat:
ghilimelele erau acolo, în „Argeş”, la locul lor.
În avionul de Israel nu s-o fi găsit revista „Argeş” on paper (dar pe internet
era), unde, în articolul Ţâfna şi tupeul, scrisesem că expoziţia din New
York ( cu brandul ponei ştampilat cu svastică) era „o făcătură penibilă”,
neavând de-a face cu arta. Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereţii
Galeriei, în acelaşi ton cu pictorul şi eseistul Ştefan Arteni, român
newyorkez. Cât despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe
pereţii expoziţiei din New York, nicidecum eu. Se numeşte dislexie să
citeşti greu şi să înţelegi completamente pe dos ce citeşti. Nu l-am crezut
dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de tratat la oftalmolog, de
vreme ce nu vedea ghilimelele. Indignatul publicist de la „Viaţa noastră”
se folosise, probabil, de informaţii „pe surse”, ca să pună de-un atac
ofensator, într-o compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să
informeze societatea civilă, ong-urile că gust – grozăvie! – arta fascizant
pornografică, pentru a mi se da exit din literatură.
93
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Cititorii dumiriţi cunosc lungile mele campanii contra literaturii


scato, a ceea ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar şi artistic”,
din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenţii poeţi care
uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un biped fără pene”,
deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără s-o vrea, lui Aristot. Şi încă un
punct pe… pi: dacă eşti mediocru, nu scrie cu pu. Eşti bun scriitor, atunci
fă ce vrei. Şi poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui iarăşi de-
codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache): „Iubeşte şi fă ce vrei!”.
Iubeşte-ţi condiţia, statutul de scriitor şi, cu siguranţă, ştii ce şi cum să
scrii, cât (te) suportă hârtia.
Shaul Carmel nu mă citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera
că aş fi ce nu-s. Un lector grăbit Carmel. Şi pentru că eu nu sunt grăbită, i-
am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când dormim în paturi
separate”. Decupez: „Lasă-mă să intru-n dormitor/ Să-mi bucur ochii şi să
mă-nfior/ Ca-n anii de demult când trupul tău […]” Mda. E mai uşor să
intri-n dormitor decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e
pamfletarul, aşa-i şi poetul. Nu l-am acuzat de „obsesia împerecherii”, nici
nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre „maidanul” din
care provin. N-aş reproşa nimănui că se trage din groapa lui Ouatu sau din
ghetto. Şi nu l-aş fi trimis pe Carmel în vreun abator tip Auschwitz, ca
domnia-sa pe mine. Ba chiar m-a şocat faptul că nişte „neolegionari” (care,
cine?) i-ar fi provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela
(sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului, al
antisemitismului”. Agasantă această semnalare repetată a neo-
legionarismului la români! Şi „alertele” gen Florian se înteţesc.
- Da, m-am trezit şi eu pus în „insectarul” cu simpatizanţi ai
dreptei istorice, isterice, deşi am crescut în spiritul unei culturi în care
toleranţa e regulă, în care oricine poate convieţui lîngă oricine.
Dialogurile mele cu părintele Iustin Pârvu au vizat duhovnicul, martirul
din închisoarea politică, omul „îngropat în lume” şi nu cel etichetat forţat
drept legionar. Legionarismul este el însuşi un capitol de istorie, clasat pe
un raft, imposibil de readus în actualitate, istoricii ştiu mai bine că a fost
vorba de un context european care a favorizat asemenea mişcări. Iar
părintelui Iustin Pârvu nu-i poţi pune la nesfârşit acea etichetă, să-l
condamni încă o dată după ce au făcut-o comuniştii cu vârf şi îndesat...
Părintele Iustin a spus răspicat în dialogul nostru, un lucru de care ar
trebui să ţină cont toţi cei care se pripesc să pună etichete: „Orice
ideologie, de dreapta sau de stânga, este bună până apare prima picătură
de sânge. Din acel moment devine detestabilă...”. Un om care spune şi

94
Dialoguri neconvenționale

susţine aşa ceva, care în tot ce a făcut a pus la bază iubirea de neam, de
semen, nu poate fi trecut pe liste discutabile.
- Acuză internetontică, ar fi spus Luca Piţu. De-li-ran-tă, alt cuvânt
nu am. Spus limpede: cei care nu-şi dispreţuiesc valorile naţionale sunt rău
priviţi ca hitlerişti in nuce, antisemiţi, legionaroizi. Et eiusdem farinae. Ca
Noica, de pildă, care a intrat în legiune când a fost asasinat Codreanu la
ordinul lui Carol II şi a ieşit din legiune când a fost asasinat Iorga.
Am repetat de nenumărate ori că orice credinţă trebuie respectată, dar nu
cred, ca Shaul Carmel, că glumiţa proastă cu svastica pe crupa poneiului
roz a intenţionat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”.
Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) şi desacrizarea (sic!)
Memoriei”, aşa cum ar cere „tree-art-ul mioritic”, oho, este o exagerare
shaulcarmelică. A fost doar o glumiţă proastă şi atât, fără nici urmă de artă.
Dragă Adrian Alui Gheorghe, am acceptat să dialogăm pentru că
ştiu bine că urmăriţi adevărul gol-goluţ al răspunsului, dacă nu curajul
răspunsului. Nu pot trişa în răspunsuri, nu edulcorez nimic. Şi-mi vine în
minte rugămintea adresată de Florin Mugur lui Bedros Horasangian:
„Bedros, zi orice, dar nu da nume!” (sursa: „Contemporanul”, ianuarie
2011). Eu dau nume. Pe toate, fără să mă gândesc ce riscant e. Doar am
riscat şi am pierdut de fiecare dată când am stat sub hashtag-ul „rezist”.
Spus iarăşi limpede: neointernaţionaliştii sunt din stirpea vechilor
internaţionalişti proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da, cu
majusculă) şi binele în Roller. Hai s-o spunem şi mai limpede: pe Shaul
Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare, oare nu-l deranja şi
învierea stafiilor proletcultiste? În an 2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria
exact ca-n anii cincizeci: „punctul de vedere cel mai extremist l-a
reprezentat Gândirea”. Nu şi „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea
contra gândiriştilor?Şi tot după Ornea, relaţionarea ortodoxie-etnicitate ar
fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a
poporului nostru şi străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi
adus pagubă mare. Ce-o fi păgubos în credinţa teologului Nichifor
Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de statornicie şi
de continuitate pe care nu le are nici politica, nici cultura noastră”? Gândul
religios ortodox nu-i fertilizant şi trebuie suspectat şi blamat? Sau se vrea
să mergem din orbire (provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca
Eminescu, Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae şi să ne re-orientăm spre valori
„europene”, ca şi cum ale noastre ar fi africane sau asiatice. Vorbind
batjocoros despre sufleţelul meu naţionalist beznuit, despre mintea mea
beznuită, despre literatura mea beznuită (numai la Călăuza rătăciţilor de
Maimonide n-am fost trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai
95
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

nepermis într-o polemică. A făcut-o (şi-i spus prea blând) cu lipsă de


inteligenţă. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeaşi oală cu Ştefan Andrei,
care şi-ar fi amintit că Gogu Rădulescu „era însurat cu o evreică pentru că
aşa era «la modă» în România de atunci”. Ei şi? Pe cine interesa etnia
nevestei lui „moş Gogu”? Pe mine nu. Despre Ştefan Andrei scrisesem că
„umblă cu cioara comunistă vopsită”, pe varii canale TV, cât despre Gogu
Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în rândurile GDS-
ului. Pe urmă m-am dumirit şi m-am mirat că m-am mirat. Dar a vrut
Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu siguranţă, nu. Ba chiar a
crezut că mă trosneşte cu acuza că aş implementa (cuvânt implementat de
premierul Roman) tezele odiosului,sângerosului Nae Ionescu. Eu ca eu,
dar cu filosoful Mihai Şora ce-o fi avut Carmel, susţinând că profesorul
Nae Ionescu l-a împins la „frenezie criminală”? Ce biografem al
filosofului Şora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”? În finalul
pamfletului Învierea stafiilor,S. Carmel a adus-o apoteotic în sprijin pe
Herta Muller, care îi scrisese atunci preşedintelui Traian Băsescu: „ ...
aveţi şansa să spălaţi această dezonoare prelungită şi să vă scuturaţi de
„resturi” şi de stafii până nu va fi prea târziu, dacă nu, o să vorbim din nou
în şoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei Muller nu erau aşa-zişii
neolegionari, ci securiştii de toate gradele, din toate serviciile. Iarăşi
dislexie? Ecourile la re-play-ul meu, Goii şi Goya, opinând, ca şi
Constantin Trandafir, că „nerecunoaşterea valorii naşte monştri”, au venit.
Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem prea toleranţi (din
frică?) faţă de ieşirile antiromâneşti. M.G. (folosesc iniţiale ca să nu-i
„cauzeze” la CV, mi-a scris pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în
falangă tăvălea şi America. O să-şi rupă Carmel hainele de pe el”. Nu şi le-
a rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greşite cu toatele. Dur, în stilul ştiut,
a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe e-mail: „M-a delectat
punerea la punct a obrăznicăturii semnând Shaul Carmel. Nu, nu-l cunosc
de la Şcoala de literatură şi nu sufăr. În câteva rânduri am fost tentat să-i
ard un dos di mânî (vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric
bunătate de dos pentru un cur. […] «Opinia» mea? Magda e prea
îngăduitoare cu aceşti muci”. Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un
semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr. O să-i răspund din punct în
punct.

96
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Un poem de
Vlad A. Gheorghiu

ia uite ce frumos, primăvara, cresc florile,


copacii, etc
hey tată
hey tată
aici aici da
ți-am adus un revolver are
opt gloanțe noi cumpărate de mine
ia și împușcă-ți prietenii, pe câți poți acum
și dacă nu te lasă inima, dacă ești tu așa fain
și iertător cu ei, dă-mi mie
că am mâinile mai ferme și încă-s crud
și inconștient cât să-ți fac curățenia
de primăvară.

97
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Calinic
Argeșeanul

Când “vremea vremuieşte …”


un comentariu de Adrian Alui Gheorghe

1. „Noi numim suflet chiar memoria însăşi”


Calinic Argeșeanul își adună viața sa într-o carte cu un titlu care te
obligă la reflecţie: „Toată vremea îşi are vreme”. Cartea are mai multe
volume, evident, aşa cum fiecare viaţă este „o sumă” de vieţi. Transferată
în text fiecare firimitură de viaţă devine spectacol; iar dacă povestitorul are
şi har, atunci spectacolul vieţii din text este unul cuceritor. Ce e, în fond,
povestea unei vieţi? În accepţia generală este traducerea metafizicii
existenţei, multiplicarea sensurilor, provocarea subînţelesurilor, este
capcana pe care povestitorul o întinde memoriei. Dar şi invers: este
capcana pe care memoria i-o întinde celui care povesteşte. În acelaşi timp,
a povesti viaţa, a comunica preaplinul unei vieţi, este o necesitate care
transcende lumii fizice. Omul se naşte cu această necesitate. Chiar de la
primele clipe, plânsul copilului ţine loc de vorbire. Plânsul este neputinţa
cuvântului. Este neputinţa cuvântului care poate orice. Zice Iov : "Căci
acuma dacă aş tăcea, aş muri" (Iov, 13, 19). Un cântec african exprimă
memorabil această luare în posesie a lumii de către cuvânt: „Te simţi rău
dimineaţa, te simţi rău seara,/ Te doare capul, te dor măruntaiele,/ Obrajii
ţi-i acoperă mucigaiul,/ Ochii ţi se înfundă în cap -/ Ea spuse : - Iată ce
cred :/ Tu ai un cuvânt în pântec;/ dacă nu-l spui/ Mori şi laşi toate

98
Memorii

bogăţiile,/ Acesta e adevărul.” Spunerea cuvântului responsabilizează, dar


nespunerea lui te pierde.
Ca orice memorialist, Calinic Argeşeanul îşi începe „aventura
rememorării” cu cea mai liberă postură a existenţei, copilăria, mergând
apoi spre zonele constrângerilor, singurul sens al fiecărei vieţi. Şi oricine
poate demonstra că cea mai sigură „închisoare” pentru om este conştiinţa,
propria conştiinţă. Iar în această „închisoare” intră cu de la sine voie, ca
parte a unei lumi care a convenit că nu există altă cale. În această situaţie
„povestea vieţii” este desferecarea conştiinţei zăvorâtoare, accesul spre
înţelesurile care dau sens existenţei, descoperirea sufletului lăsat de
izbelişte într-o lume excesiv materială. „Noi numim suflet chiar memoria
însăşi”, spune Sfântul Augustin
Sensul în care se desfăşoară „rememorarea” pentru oricare
memorialist este, de fiecare dată, dinspre prezent spre trecut. Şi din nou
facem recurs la unul dintre cei mai importanţi „memorialişti” ai lumii
creştine, Sfântul Augustin, care regăseşte "paradisul pierdut" şi
materializarea "timpului pierdut" într-un “înainte” spre care aspiră: “Voi
trece deci şi peste această forţă a naturii mele, urcând pe trepte la Acela
Care m-a făcut, şi ajung în câmpurile şi largile ţinuturi ale memoriei, unde
se află comorile nenumăratelor imagini aduse de lucruri de acest fel,
percepute de simţuri. Acolo este depus ceea ce cugetăm, fie mărind, fie
micşorând, fie variind în orice mod acele lucruri cu care a venit în contact
simţul şi orice i-a fost încredinţat şi depus, pe care nu l-a absorbit şi nu l-a
îngropat uitarea. Cînd sunt eu acolo cer ca să fie adus la iveală ceea ce
vreau şi păşesc imediat în faţă, unele sânt mai îndelung şi parcă sunt
scoase din anumite străfunduri mai ascunse…”.
Rememorarea este, întodeauna, sub semnul lui “a fost odată” şi e, în
acest caz, o invocare a unui nume al timpului, în forma consacrată de
"trecut", în care se plămădesc toate celelalte forme pe care le autorizăm
prin simpla noastră prezenţă. Niciun fapt din prezent nu ar avea logică fără
existenţa acestui “a fost odată”, teren al unei fertilităţi irepresibile pentru
“creşterea timpului”. Numind acest timp “odată”, nu facem decât să ne
întoarcem la el, în el; întoarcerea este însă una paradoxală: în vreme ce
timpul nostru individual se dezvoltă în viitor, memoria noastră numeşte şi
aduce pentru a trăi, în prezent, un timp imemorial. Această ocurenţă a
momentelor temporale dovedeşte caracterul aleatoriu al timpului vieţii,
faptul că suntem situaţi pe o orbită pe care punctele sunt interschimbabile.
Cheia în care am citit (şi se lasă citite!) memoriile lui Calinic
Argeşeanul este, indiscutabil, Eclesiastul, una dintre cele mai frumoase şi
99
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

mai profunde „cărţi” ale Vechiului Testament. Indiferent dacă eşti creştin,
dacă eşti de altă religie, dacă eşti agnostic doar, textul Eclesiastului te
încălzeşte, simplitatea spunerii îţi (îşi) demonstrează frumuseţea. Într-un
anume sens, am putea ordona, de altfel, materia „istoriei” lui Calinic
Argeşeanul după versetele de la primul capitol din „Eclesiast”, povestea
complexă a unei vieţi circumscrisă unei istorii „recente” care a supus şi
martirizat un popor, care a încercat să deturneze sensul moral al unei
civilizaţii: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are
ceasul lui.; nașterea își are vremea ei, și moartea își are vremea ei; săditul
își are vremea lui, și smulgerea celor sădite își are vremea ei.; uciderea își
are vremea ei, și tămăduirea își are vremea ei; dărâmarea își are vremea
ei, și zidirea își are vremea ei; plânsul își are vremea lui, și râsul își are
vremea lui; bocitul își are vremea lui, și jucatul își are vremea lui;
aruncarea cu pietre își are vremea ei, și strângerea pietrelor își are
vremea ei; îmbrățișarea își are vremea ei, și depărtarea de îmbrățișări își
are vremea ei; căutarea își are vremea ei, și pierderea își are vremea ei;
păstrarea își are vremea ei, și lepădarea își are vremea ei; ruptul își are
vremea lui, și cusutul își are vremea lui; tăcerea își are vremea ei, și
vorbirea își are vremea ei; iubitul își are vremea lui, și urâtul își are
vremea lui; războiul își are vremea lui, și pacea își are vremea ei ...”.
Numai că povestitorul, memorialistul Calinic Argeşeanul, ne aduce
cu picioarele pe pămînt, în maniera paradoxală a lui Ion Creangă,
spunându-ne că sugestia titlului este mult mai terestră, făcând apel la unul
din multele „personaje” ale istoriei sale: “Toată vremea-şi are vremea ei,
zicea mătuşa Irina, baba mucalită, cu casa bătrână, acoperită cu stuf şi
târnaţ înclinat să cadă. Acoperişul era îmbrobodit cu stirigie şi fumul
ieşea alene din podul fără aerisire”. Cu ceva vreme în urmă şi Petre Ţuţea
spunea, ca o concluzie a căutărilor sale de o viaţă, după ce viaţa însăşi îi
oferise o cunoaştere a tuturor ipostazelor istoriei, de la catedra universitară,
de la funcţiile reprezentative în stat, la închisoarea pe motive de conştiinţă,
la marginalizarea ca intelectual şi filosof „al nuanţelor”: “Acum, mai la
bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există
adevăr. O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii
Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e
om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa,
dihor”.
Dar dacă un om trăieşte, de fapt, mai multe vieți într-o existenţă, pe
care dintre ele o povestește? Greu de spus. Cred, mai degrabă, că alege
câte ceva din fiecare, rotunjind, după propria imaginaţie, după empatia cu
mediul şi lumea din jur, după înţelegerea sau refuzul istoriei. Amănuntele,
100
Memorii

anecdotica devin holograme, părţi ale unui „întreg” pe baza cărora poate fi
refăcut întregul. Într-un ciob de ceramică egipteană, de câteva mii de ani,
de exemplu, auzi şi curgerea Nilului, simţi şi vuietul nisipului aspirat de
furtună, dar te frige şi soarele care fie arde în creştet neguţătorul de cămile
sau încălzeşte bobul de orez care izbucneşte în aluviunile mănoase.
Intrînd în povestea înşirată de Calinic Argeşeanul ai impresia că nu
„povestaşul” spune povestea, ci că povestea îl îmboldeşte, îl pune la lucru,
litera ţipă, fraza lucrează şi prelucrează amănuntul biografic, starea se
amplifică. Viaţa, multiplicată clipă cu clipă, e căutare şi nu vegetare, nu e
contemplare vană. Iar la capăt e, firesc, răsplata: Revelaţia. Ca şi la Sfântul
Augustin căutarea capătă forma dramatică a dizolvării căutătorului în
dorinţa căutării, trebuie să uiţi totul pentru a-ţi aminti de Dumnezeu: „Căci
au memorie şi turmele şi păsările, pentru că altfel nu s-ar îndrepta către
culcuşuri şi către cuiburi şi către alte multe cu care sunt obişnuite. Şi nu s-
ar putea să se obişnuiască cu anumite lucruri decât prin memorie. Voi
trece deci dincolo, ca să-L ating pe Acela Care m-a separat de animalul
cu patru picioare şi m-a făcut mai înţelept decît zburătoarele cerului. Voi
trece dincolo de memorie, pentru că unde să Te găsesc, cu adevărat
Bunule şi Dulceaţă sigură, pentru că unde să Te găsesc? Dacă Te găsesc
dincolo de memoria mea, nu-mi amintesc de Tine. Şi cum Te voi găsi, dacă
nu-mi amintesc de Tine?”
În raport cu veşnicia sa, orice găsire a lui Dumnezeu este, de fapt, o
regăsire. Pe Dumnezeu nu îl cauţi în lume, cât te ascunzi de lume ca să îl
găseşti, să te identifici fizic şi moral cu atributele sale. Tragismul timpului
nu consistă în "fuga sa", cât în lipsa unei identificări individuale cu acesta,
în disproporţia care există între dimensiunea timp-spaţiului şi dimensiunea
sentimentului uman. Iar identificarea cu Dumnezeu este o punere în acord
a tuturor acestor tribulaţii care determină şi justifică, de fapt, orice căutare.

2. Viaţa pe “meridianul Ozana”


Copilăria este, prin definiţie, paradisiacă. Dar atunci când te naşti în
miezul unui război mondial, într-o lume în risipire, amărâtă, înfometată,
paradisul îşi amână voluptăţile. Mai mult, peste năpasta conflagraţiei
mondiale, cu tot ceea ce a însemnat aceasta, a mai venit şi colectivizarea
forţată, „comunizarea”, ideologiile au luat în posesie lumea. Copilul nu
mai trăieşte, precum „megieşul” Creangă „copilăria copilului universal”, ci
se chinuie, alături de ceilalţi din jur, să supravieţuiască. Supravieţuirea
101
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

este, în aceste condiţii, o izbândă. Astfel ia contact cu lumea din jur


„memorialistul” de mai târziu, anecdotica din copilărie este ca un puzzle
care dă măsura unei realităţi bulversate. Lumea e violentă şi vindicativă
pentru că nu pricepe ce se întâmplă în societatea românească. Dar dacă la
Creangă necazurile copilăriei sunt deturnate în melancolică rememorare, la
Calinic Argeşeanul rămân în memorie zgura şi asprimea vremurilor.
Copilul martor şi actant al istoriei are o percepţie abruptă a realităţii
imediate, este împins în lume cu violenţă: „În luna martie a anului 1953,
eram în clasa a doua şi aveam nouă ani, iar Stalin pleca din această lume.
Ce jelanie! Ce durere! Ce plânsete pe la şcoală! Profesoarele, mai ales,
plângeau în hohote. Trăgeau clopotele de sunau văile. Se făceau rugăciuni
pentru cel care a distrus bisericile, prefăcându-le în cluburi şi săli de
dans! În cartea de citire, pe o pagină din dreapta, pe la jumătate, era o
fotografie a lui Stalin. Când am auzit că a murit, cu un creion roşu, i-am
făcut o însemnare în dreptul gâtului, un fel de semicerc sub bărbie. Când a
văzut profesoara de română, mi-a tras câteva palme peste cap şi m-a
trântit cu faţa peste capacul băncii, încât m-a umplut de sânge. Speriat de
potopul de palme şi de izbiturile cu capul de bancă, am fugit spre casă
pentru a mă plânge tatălui meu. - Lasă, Costache! Asta-i rânduiala lui
Dumnezeu, ca să murim. Pământul nu face mofturi şi nici nu are greaţă ca
să ne primească în sânul său. Ne-a scăpat Dumnezeu de o nenorocire.
Bine că te-a bătut! Ai să ţii bine minte păţania aceasta … ! A avut
dreptate”. Calitatea de martor face ca istoria individuală să se disipeze în
istoria colectivă, numai că rănile sunt atributul fiecăruia.
Deşi aspră, viaţa copilului are şi ea momentele ei de relaxare, cînd
pozna e poznă şi pedeapsa e pe măsură. Fără “virtuţile” ştrengăriilor şi fără
pedepsele care urmează viaţa pare să treacă în anonimat, fără relief. Iată o
secvenţă, de o ingenuitate cuceritoare, în care parcă auzim dialogul dintre
Ştefan a Petrei Ciubotariu şi mătuşa Mărioara, după ce a fost pusă
„palancă” la pămînt cînepa femeii de către năzdrăvanul de Nică. În epoca
internetului și a provocărilor informaționale ale vremii noastre, aproape că
trebuie să traduci cititorului realitatea, înțelesul și subînțelesul celor
relatate: “Înainte de a pleca la spovedanie, prima grijă era să fim curaţi şi
frumos îmbrăcaţi. Pe urmă, nu uitam să căutăm prin cuibare ouă de
găină. Le dădeam la spovedanie, drept răsplată, pentru osteneală. (…)
Trecând vremea şi fiind multă lume la spovedanie, unul mai pus pe pozne
ne-a zis câtorva dintre noi: - Cine ocheşte, colea sus, la grajd, pe gaură,
cu ouăle pentru spovedanie? Atât ne-a trebuit. La rând, cu grijă, fiecare
azvârleam cu ouăle direct în spărtura de sus. (…) Când a ieşit bietul
Părinte Savin să oprească ostilităţile, a primit direct în cap un ou care s-a
102
Memorii

scurs peste chelia şi umerii lui voinici. Ca prin minune, ne-am risipit,
făcându-ne nevăzuţi în întunericul de seară. A doua zi, pe la amiază, intră
în curtea noastră Popa Savin, supărat oarecum, şi-i zice tatei: - Bre,
Haralambie, unde a fost Costică aseară? - La spovedanie, Părinte!
răspunse tata plin de bucurie, neştiind de papara atârnată pe pereţii casei,
din seara trecută. - Auzi, bre Haralambie, s-au bătut cu ouă aseară în
curte şi au uns toţi pereţii casei, ba am primit şi eu un ou drept în frunte.
Nu cumva, Costică al tău a făcut una ca asta? - Vai, Părinte, nu se poate!
Costică nu face din astea. Dacă a făcut el, îl omor şi gata!”
Se spune că în vârsta, în gestica, în întâmplările copilăriei se
regăsesc toate sensurile, toate direcţiile de mai târziu. De asta, e de reţinut
amintirea determinantă, prima de altfel, care l-a apropiat pe ierarhul de mai
tîrziu de mănăstire: „Mi-a rămas de neuitat, prima drumeţie la mănăstire.
Eram mic, aveam probabil 5-6 ani. În plină iarnă, de Sfântul Ioan
Botezătorul, am pornit cu mama la Schitul Horăicioara, care era sub
ascultarea Mănăstirii Horaiţa si vecin cu satul Cracăul Negru în care m-
am născut. Drumul a fost cumplit. Zăpadă mare. (…) N-am mai putut
urca. Am început să plâng în hohote. Deodată, o aud pe mama, săraca,
zicând cam şoptit: - Taci, nu plânge că te aude lupul! - Poate să mă audă!
am strigat eu printre sughiţuri. - Vino la mine în traistă! Nu mai plânge,
aud glasul mamei. Şi m-a luat în traistă. Nici acum nu pot să uit, cum ducea
într-o traistă darurile pentru schit, iar într-o alta pe nevolnicul de
Costică. De câte ori îmi vine aievea episodul în faţa ochilor, şi aceasta
destul de des, mă osândesc că nu am ştiut să am milă de mama şi că am
îndrăznit să mă las cărat în spinare”. Imaginea unei mame care îşi duce
copilul „în traistă” la mănăstire este una de reţinut, ca o marcă simbolică.
Chiar dacă mai târziu copilul îşi face reproşuri pentru alintul de moment, e
limpede că mamele sunt fiinţele care vin pe lumea asta cu câte o misiune.
Şi nu obosesc niciodată până nu îşi duc la capăt misiunea. Ca şi la
Creangă, mama este cea care dă formă şi direcţie destinului copilului.
Eckermann notează, în urma unei convorbiri cu Goethe: "Mamele sînt
principiul constructiv şi conservativ, din care se naşte tot ce are viaţă şi
formă pe faţa pământului. Cel ce încetează să trăiască, se întoarce la ele
ca natură spirituală, şi ele îl păzesc, până ce se înfăţişează prilejul să intre
într-o nouă făptură… Este eterna metamorfoză a existenţei terestre, a
naşterii şi creşterii, a prefacerii şi nimicirii…(10 ianuarie 1830).”
Copilul Constantin îşi trăieşte copilăria pe „meridianul Ozana”,
lunecând pe axa Crăcăoani – Bălţăteşti – Ghindăoani - Văratec – Agapia -
Humuleşti-Târgu Neamţ, într-o lume marcată de nume de referinţă şi de
103
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

acte culturale majore. Ca să exemplificăm cu câteva lucruri mai puţin


cunoscute, poate, la Bălţăteşti a plasat acţiunea şi şi-a scris romanul
„Adela” Garabet Ibrăileanu, la Ghindăoani s-a născut filosoful Vasile
Conta, la Agapia a pictat Nicolae Grigorescu etc. Spaţiul e înţesat de
poveste, de folclor, de „un anume mod de a fi şi de a povesti”, ridicat la
absolut de către Ion Creangă. Plecând din acest loc nu poţi să nu îţi atribui
ceva din nobleţea acestuia, din preaplinul limbii şi a harului de a povesti.
Dar pe vremea când Ion Creangă alfabetiza copiii din Iaşi, dăruindu-
le unul dintre cele mai bune abecedare, în spaţiul pomenit mai sus trăia un
alt „povestaş”, total autodidact, Toader I. Ştefan, care a lăsat în podul casei
un teanc de hîrtii cu „memoriul meu”. Aşa s-a numit cartea publicată pe
urma manuscrisului de către un alt cărturar al zonei, Mihai David-
Ghindăoani, prin anii `80, care ni-l prezintă astfel: "Toader I. Ştefan n-a
avut nici un fel de şcoală şi a trăit toată viaţa lui în satul Ghindăoani, în
care s-a născut. N-a avut nici un fel de învăţător, tainele alfabetului le-a
dezlegat singur. Dar în clipa în care a silabisit primul cuvânt, zarurile
destinului său au fost aruncate… (…). A trăit între anii 1852 - 1919".
Reținem de la Toader I. Ștefan, „megieșul” lui Constantin - Calinic, câteva
lucruri de un paseism care transformă trecerea vremii în înţelepciune şi
tragismul timpului în duioasă rememorare: "Şi sara, după ce amurgea,
dam oile în strungă şi moşul le mulgea. Şi după aceasta, în casă, stăteam
la masă dulci cu moşul şi bunica. Timpule! Timpule! Şi voi, moşule şi
bunică! şi toate oile acelui timp, unde v-aţi ascuns? Bine vă ştiu, bine vă
examinez şi mult vă doresc, dar nu ştiu unde vă aflaţi acum şi nu mă
pricep unde v-aş afla. V-aţi stins şi aţi dispărut şi eu am rămas. Dar în
curând voi urma şi eu pe aceeaşi cale a uitării şi a întunericului, pe unde
au trecut multe veacuri". Sau, în altă parte, prefigurând filosofica scurgere
a timpului, tratată de „consăteanul” Vasile Conta, trăitor în aceeaşi
perioadă, în aceleaşi locuri, în „Teoria ondulaţiunii universale”: "Dar dacă
ne uităm amănunţit la curgerea vieţii noastre, vedem că lumea nu esti ca
alta decât o roată care se învârteşte neîncetat şi arată fel de fel de colori,
sau un torent de apă mari, cari, în furiosele valuri, aduci felurite
materii…". Aceeaşi tonalitate o întâlnim, de altfel, la Creangă, la
Sadoveanu şi la Calinic Argeşeanul. Dacă ne gândim că în acelaşi spaţiu e
şi „Hanul Ancuţei”, mai că am putea crede că locul are virtuţi neobişnuite
şi naşte, ritmic, „povestaşi”.
La Creangă, la Toader I. Ştefan dar şi la Calinic Argeşeanul lumea
copilăriei este un amestec de realitate şi irealitate, timpul se dezvoltă în
miezul unei realităţi fecunde, visul dă buzna în realitate, rugăciunea
determină acte fizice concrete, minunile sunt la îndemâna oricărui trăitor
104
Memorii

creştin. Iată ce spune Toader I. Ştefan: “Şi aşa, fiind îndoit, am visat spre 2
mai că prinsesem un iepure şi pe cînd îl aveam în braţe am mai prins încă
unul. A doua zi am fost chemat de preutul Vasile şi m-au angajat să fiu
ţiitor de cont la lucrarea bisericii, cu salar de 20 de lei lunar, şi după
aceasta am fost ales numărător de vite. Aşa că am ocupat două funcţiuni,
care însemna visul celor doi iepuri…". La Calinic Argeşeanul dreptatea
divină se petrece exact la ceasul şi în circumstanţele preconizate de către
mamă; după rănirea boului din bătătură de către „un duşman”, mama
plăteşte un “acatist de patruzeci de zile” pentru descoperirea făptaşului.
Rezultatul este surprinzător de … previzibil : „- Gata, Costică! Nu mai
jelesc. Du-te la Sihla şi dă un pomelnic la Sfânta Liturghie, să văd semn de
la Dumnezeu în patruzeci de zile. M-am dus şi am povestit Părintelui Paisie
năpasta ce s-a abătut asupra casei noastre. Timpul trecea. Fără să ştie
cineva, număram şi eu zilele până la patruzeci. Într-un miez de noapte,
mama mă trezeşte, zicând: - Scoală! S-au împlinit 40 de zile. Casa lui
Ion Coştei a luat foc. El ne-a omorât pe Bujor! Am văzut de departe casa
facându-se scrum. Gospodarii erau doborâţi de supărare. S-a auzit că
mama mă trimisese ca să dau slujbă la Schitul Sihla. După o vreme, au
mărturisit că ei au lovit pe Bujor cu un cârlig de fier!”
Ca și la Creangă și la Calinic Argeșeanul copilăria este o vârstă fără
de timp. E de reţinut, în acest context, ceea ce spunea Maurice Blanchot
care analizează "spaţiul memorial" în care se rostuieşte timpul: „Amintirea
este libertatea trecutului. Dar ceea ce ce este fără prezent nu acceptă nici
prezentul unei amintiri. Amintirea spune despre eveniment: acesta a fost
odată, şi acum nu mai este. Despre ceea ce este fără prezent, despre ceea
ce nu este aici nici măcar ca eveniment ce a fost, caracterul său
iremediabil spune: n-a avut niciodată loc o prima dată, şi totuşi începe,
din nou, din nou, la infinit. Este fără sfârşit, fără început. Este fără viitor”.

3. Calitatea de martor

Calitatea de martor a memorialistului Calinic Argeşeanul excede


planul propriei istorii, abordarea cronologică şi rigoarea informaţiei,
dincolo de judecata evenimentelor făcută cu o acuitate de observator atent,
transformă textul „memoriilor” într-o istorie a Bisericii Ortodoxe Române
din ultimile cinci decenii, a societăţii româneşti pe care o slujeşte de fapt.
Perioada este una dramatică de-a dreptul, de asta fiecare mărturie este
importantă pentru refacerea profilului socio-istoric al lumii româneşti din
105
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

perioada comunistă şi chiar de după aceea. Dacă manualul de istorie


enunţă doar fenomene şi tendinţe, memoriile sunt experienţă asumată,
fiecare mărturie este probă în înţelegerea corectă a lumii noastre strivită de
avatarurile istoriei. Din această perspectivă textul din „Toată vremea îşi
are vreme” se relevă şi se citeşte cu interes, cu pasiune chiar, din fiecare
pagină transpar, deopotrivă, disperarea şi nădejdea, căderea şi ridicarea
prin credinţă, anecdota moralizatoare sau portretul unor oameni care
merită să rămână pe retina timpului.
Materia „memoriilor” se împarte în două părţi relativ distincte.
Prima parte, cea a copilăriei şi a ingenuităţii, a limpezirii ochiului în lumea
moldavă în care a apărut este, firesc, o istorie individuală, filtrată prin
capacitatea fiecăruia de a recrea propriul „paradis pierdut”. Partea a doua,
după „izgonirea din paradis”, după anii şcolarităţii, este o istorie comună,
individ şi societate, o istorie trăită şi cu atât mai tentantă.
„Urcuşul” pe drumul slujirii Bisericii lui Hristos începe, practic, de
la prima misiune, după hirotonire, cînd foarte tânărul preot este trimis „ ...
în lucrare pastorală, la parohia Tioltiur, cu filia Bârlea. O parohie cu
noroi până la genunchi, nu ca azi drum pietruit, dar cu oameni minunaţi”.
Aici e un fel de nou Popa Tanda, personajul lui Ioan Slavici, care în plină
perioadă comunistă, când închisorile erau pline de intelectuali, de slujitori
ai Bisericii, se apucă de construit, cu o inconştienţă dezarmantă, o biserică
nouă. Numai că vremurile erau tulburi, societatea în schimbare:
„Pârâcioşii îşi făceau datoria. Nu ştiam de unde se primesc veşti despre
mersul lucrărilor la biserica din Tioltiur. Într-o zi, am fost chemat la
Raionul Gherla. Când am intrat în holul mare, privirea mi s-a oprit la
etaj, unde pe cerdac mergea, ca la el acasă, Vasile, consilierul parohiei de
la Tioltiur”. Pe acest fond, prim-secretarul judeţului Cluj a venit la Tioltiur
cu intenţia de a opri lucrările bisericii şi de a face ordine. “- Ia încărcaţi
lemnele în camion, că nu aveţi autorizaţie de construcţie, a strigat Baroiu,
cu ochii holbaţi. Îndată, o femeie zdravănă, că ele nu aveau judecată – se
spunea pe acolo – s-a apropiat de Baroiu şi trăgându-i două palme peste
cap, i-a strigat: - No, mă nenorocitule, prim-secretar eşti tu? Te bucuri la
lemnele bisericii, biserica mamii mă-tii! Şi i-a mai tras vreo câteva palme
peste mâinile goale de la cot. Atâta a trebuit. Femeile au năvălit cu furcile
şi greblele, iar câţiva bărbaţi cu pari ridicaţi în aer. Speriat, Baroiu a urcat
în maşină şi a luat-o spre podul rupt al satului. Neputând trece şi nici
întoarce, i-au răsturnat maşina cu roţile în sus, iar bărbaţii i-au tăiat
cauciucurile. Cu greu au ieşit Baroiu şi şoferul din maşina răsturnată.
Când s-au uitat, nu mai era nimeni prin jur, doar ei singuri. Şoferul
camionului fugise de mâncase pământul. Cei doi au dispărut, mergând
106
Memorii

peste grădini ca să nu se întâlnească cu vreunul dintre tioltiureni.


Noaptea, a dispărut ca prin minune şi maşina hăcuită.”. Femeile din sat
au postit „post negru” ca să nu se întâmple nimic lui „popa nost” şi în
consecinţă prim-secretarul a fost schimbat. Dar şi tânărul preot este mutat,
în urma tulburării, în inima Ţării Lăpuşului, la o parohie care cuprindea
trei sate răzleţe: Inău, Borcut şi Cufoaia. Aici, în inima Maramureşului,
tânărul preot are alte probleme, dincolo de faptul că se apucă de construit
biserici noi în fiecare cătun arondat: “Cu binoclul, de la casa parohială,
mă uitam direct în magazin, văzând şi etichetele de pe sticle, nu numai pe
cei care trăgeau la măsea şi din pipă, de ieşea fumul pe uşă valuri-valuri.
M-am pregătit de drum. Era într-o după masă, spre seară. L-am luat cu
mine şi pe Pop Filip, coratorul bisericii de la Borcut. Când am ajuns
acolo, i-am poftit pe oameni să iasă din bodegă. Unii au ieşit, cei mai
mulţi, iar câţiva nu se ridicau de pe scaune. - Ha! Ha! Ha! Uite popa! A
greşit uşa bisericii. Ia, părinte, un păhăruţ cu noi, striga unul mai ţâfnos că îi
poftisem afară. - Afară! am strigat eu, lovind cu bastonul de corn, lung de
vreo doi metri, peste toate paharele, care s-au spart în cioburi. Cât ai
clipi, le-am răsturnat mesele şi rafturile cu sticle cu tot. Când m-am uitat,
nu mai era nimeni în dugheană. Dispăruseră ca prin minune. Doar Filip
se uita zâmbind la mine. - Domnule Părinte, să nu uiţi. Bâta are două
capete. Eu n-aş fi făcut una ca asta. A doua zi s-a închis bufetul pentru
totdeauna şi nu s-au mai văzut beţivani pe uliţi, legănându-se”.
La Căldăruşani, unde este călugărit sub numele de Calinic şi numit
secretar al mănăstirii, se petrec lucruri demne de pana lui Umberto Eco:
“Într-o seară, l-am văzut pe Veniamin intrând la Cancelaria Mănăstirii,
urmat de Atanasie, la câţiva paşi. După o vreme, am auzit: - Aoleu! Nu
da! Nu da că mor! N-am să mai ţin cont de cât se fură, striga Ieroftei, care
era dat cu capul de masă, de scaun şi duşumea. M-am gândit să merg să-l
înfrunt, dar alături stătea Becea Aurel – Atanasie, cu nelipsita lui puşcă
de-a umărul. Totuşi, am pornit spre Cancelarie, orice s-ar fi întâmplat.
Când am ajuns la scări, Veniamin ieşea cu Atanasie. - Du-te, Costică, şi
linişteşte pe Ieroftei! Spune-i să-şi bage minţile în cap, că apoi îi va fi mai
rău. Ia un prosop şi spală sângele de pe jos. Să nu spui la nimeni ce ai
văzut. Altfel, îţi vine rândul şi ţie!” Mănăstirea este înţesată de securişti şi
de … interese. Stareţul Veniamin Nicolae face naveta între mănăstire şi
birourile Securităţii de la Bucureşti, unde pare să aibă un al doilea birou.
La Cernica, tânărul călugăr Calinic ajunge muzeograf şi ghid oficial
al mănăstirii. Aici, în anul 1975, vara, a avut loc un Congres bisericesc
internaţional: “Forfotă mare. Organizare. Curăţenie peste tot. În chiliile
107
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

unde erau cazaţi invitaţii, Securitatea a înfipt microfoane, mici cât


gămălia de chibrit, prin mobilier şi în spatele portretelor atârnate pe
pereţi, pe sub mese sau chiar la reverul hainei. (…) - Emilian mitropolitul,
reprezentantul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy –Elveţia, a găsit
microfonul înfipt după icoană în chilia repartizată. (…) Stareţul Nifon, om
de legătură şi de nădejde bună pentru desfăşurarea lucrărilor, care au
ţinut câteva zile bune, se apropia, şi misterios, îmi şoptea:- Securitatea a
pus microfoane înfipte în crengile copacilor sub care sunt bănci.
Participanţii la Congres se aşezau pe băncile de sub copaci şi povesteau
de toate. Aparatura îşi făcea datoria. Maiorul Iliescu înregistra totul pe
benzi magnetice, la un aparat special, aşezat în chiliile oficiale, de lângă
părintele Cosma Juncu”. De la Mănăstirea Sinaia, unde ajunge stareţ, e de
reţinut vizita preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing, care
apreciază muzica … clopotelor.
Convulsiile de după Revoluţie, din Biserica Ortodoxă Română, sunt
surprinse cu grijă, memorialistul înţelegând responsabilitatea celui care
depune mărturie pentru lucruri şi evenimente insuficient cercetate,
„neclasate” încă, fiecare martor şi “actor” avînd propria versiune. De asta
Calinic Argeşeanul face apel la “procese verbale”, articole din presă,
însemnări din jurnal pentru a nu lăsa loc interpretărilor şi confuziilor.
Astfel aflăm amănunte revelatoare despre “primul Sinod Ortodox
Român după Revoluţie”, despre ,,decapitarea Patriarhiei”, despre
tendinţele din interiorul Sinodului de după căderea comunismului, nu
lipsesc intrigile, intoxicările, delațiunile care au „pigmentat” viaţa
Bisericii. Pagini vii sunt dedicate perioadei în care Calinic Argeşeanul a
fost membru în Parlamentul României, o experienţă pe care o abordează cu
determinarea “paşoptiştilor” care aveau conştiinţa misiunii pentru care
fuseseră aleşi.
Interesantă şi demnă de “pateric” este încercarea unui „grup de
reformă” de a-l determina pe părintele Ilie Cleopa, în februarie 1990, să
accepte funcţia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Este descrisă în
amănunt descinderea reprezentanţilor grupului şi întâlnirea cu duhovnicul
din Munţii Neamţului la Mănăstirea Sihăstria: “Ziua începuse cu un
insucces. Cleopa nu se vedea niciodată Patriarh al României. El era
patriarhul munţilor și al cerului senin și în cânt de ciocârlii. Pentru el,
plecarea din pacea munţilor era o coborâre în Valea Plângerii”. Deşi
între cei care „îl implorau” să accepte se aflau Dumitru Stăniloaie, care îi
adresează o scrisoare, Bartolomeu Anania şi chiar Andrei Scrima, părintele
Cleopa rezistă, aşa cum notează Calinic Argeşeanul: “Greu mai ofta bietul
Cleopa la gândul că prea era săracă Biserica dacă ajunsese chiar până la
108
Memorii

el ca să-l roage pentru a suplini lipsa – pe scurtă vreme – a unui patriarh


duhovnicesc! Era împotriva înnoirii cu cioburi, doar își zicea: hârb legat
cu sârmă!”
Dialogul dintre Patriarhul Teoctist şi Bartolomeu Anania, propus
mitropolit al Ardealului, este redat cu acribia martorului direct: “- Da! Da!
Da! Că tot avem acum o problemă sensibilă la Cluj, am rugămintea să
puneți umărul cu experiența pe care o aveți strânsă de muți ani că funia se
strânge la par. E grabnic, Părinte Bartolomeu! Cel mai potrivit sunteți
Sfinția Voastră. M-am gândit din clipa în care arhiepiscopul Teofil a
plecat la Domnul. - Vai de mine! Preafericirea Voastră, dar am o
vârstă și nu mai am timp să termin diortosirea Bibliei.- Apăi, iote, că și eu
sunt bătrân, dar trebuie să lucrăm împreună. Dumnezeu o să vă ajute să
isprăviți și cu diortosirea Bibliei, dar și ca arhipăstor în zona cea mai
sensibilă a Țării. Vă întoarceți pe locurile din tinerețile studenției! E o
chemare de la Dumnezeu! Nu trebuie să vă opuneți chemării, de bună
seamă! Gata, la lucru arhipastoral! Scăpare nu mai este! - Mă mai
gândesc Preafericirea Voastră, dar dacă se consideră că ar fi cea mai
bună variantă, să ne rugăm la Dumnezeu să fie voia Lui și să ajute
bătrâneților noastre.”
“Personajele” acestei istorii de o viaţă sunt multe, timpul şi povestea
le înşiră de-a lungul drumului, e un adevărat spectacol de chipuri, destine,
caractere, dialoguri; lume din Biserică, din spaţiul public, eroi, artişti, unii
cunoscuţi, alţii rămînînd “în viaţă” doar prin pomenirea de către Calinic
Argeşeanul. Reţin o secvenţă cu Ioan Alexandru, poetul cu care
memorialistul Calinic Argeşeeanul are o relaţie aparte concretizată şi într-o
corespondenţă extrem de prodigioasă: “La Cernica, într-una dintre zile, a
venit Ioan Alexandru. Era speriat. M-a rugat să mergem undeva, într-un
loc mai liniştit şi ferit de privirile curioase şi sticloase. - Să mergem în
livadă, i-am spus văzând îngrijorarea lui rostită cu multă grăbire. Ne-am
aşezat sub un nuc bătrân, cu umbră deasă. - Sunt în mare primejdie! Cred
că voi fi arestat. M-am aliat cu Paul Goma, marele scriitor de opinie.
Acum este fugit în Europa. Sunt urmărit. M-au dat afară din învăţământ şi
sunt muritor de foame. L-am liniştit, spunându-i: - Ai copii şi soţie. Nu le
pune viaţa în primejdie. Lasă atitudinile războinice. Nu se poate schimba
nimic în România. Sistemul este bine înfipt peste tot. - Dacă mă arestează,
să ai grijă de copiii mei! Pe Ştefan să-l îndrepţi spre Teologie, pe Maria
spre Muzică, pe Ioachim spre Litere…”
Un alt scriitor evocat şi portretizat în timpul “durerilor facerii” unui
nou roman este Augustin Buzura: “Cu mulţi ani în urmă, la Cernica
109
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

venise, pentru câteva săptămâni, scriitorul Augustin Buzura. Avea în gând


să înceapă o nouă carte. Din când în când, îl întrebam: -Maestre, cum
mergeţi cu scrisul? -Greu, Părinte Calinic. N-am reuşit mare lucru. E
complicat când vrei să scrii un roman care să reziste în timp şi, mai ales,
în care să comunici ceva posterităţii. Mă uitam atent la el. Se vedeau pe
faţa lui îngrijorări spinoase, ascunse după o pereche de ochelari cu rame
groase ca ramurile prunilor ce înconjurau casa Iustin, unde îl găzduisem
pentru creare literară”.

4. Măslina din Grădina Ghetsimani

Un povestaş fără umor, este un povestaş fără har. Nu e cazul lui


Calinic Argeşeanul, memoriile sale sunt, în foarte multe secvenţe, scene
dintr-o “comedie umană” care stârnesc o voie bună irezistibilă. Dacă se
spune că proza europeană modernă a ieşit din “mantaua” lui Gogol, putem
calchia şi noi expresia consacrată susţinînd că mare parte din proza şi
literatura românească a ieşit din “sumanul” lui Creangă. Întâlnim la
Calinic Argeşeanul umorul sub toate formele, spumos, tonic, subtil, efect
al unei oralităţi a textului, al unei lejerităţi în exprimare, al surprinderii
scenelor de viaţă din unghiurile cele mai paradoxale sau artistice. Calinic
Argeşeanul evită cu naturaleţe dogmatizarea excesivă, care face redundant
textul, rememorarea este a unui om liber care a descoperit această libertate
chiar în spiritul şi în sânul Ortodoxiei.
Iată o secvenţă din “amintirile din copilărie”, o inadecvare, în fapt,
între ceea ce se spunea şi ceea ce credeau actanţii: “La şcoală, se spunea
mereu că nu există Dumnezeu. La biologie, se pretindea că ne tragem din
maimuţă şi că a fost o lungă evoluţie. Noi ascultam cu veselie poveştile
explicate de nişte profesori care nici pe departe nu credeau ceea ce
spuneau. Unii dintre ei, când ridicau tonul pentru a ne face să înţelegem,
se uitau la noi şi ne făceau cu ochiul. Noi pricepeam şi nu comentam.
După ora de biologie, se iscau anumite dialoguri, spre hazul celor din jur:
- Auzi, bă cimpanzeule, ce a spus doamna profesoară? - Am auzit, bă,
gorilă urâcioasă. - Taci, maimuţoiule, strigă unul cu glas subţire din
fundul clasei. Eu mă trag din porcule de câine! - Profesoara este o maimuţă
flocăită, se aude o voce plină de haz, iar directorul este un urangutan bălos
…” etc. De reținut grotescul situației într-un dialog dintre două personaje,
dintre care unul este “cucoana preoteasă” Ciordăniţa: “- Fă, Alexandrino, a
mai murit cineva? - N-am auzit, cucoană preoteasă, zice Alexandrina. -
Vai, că de mult n-am mai mâncat o găină friptă….”. Interpretările
110
Memorii

disproporţionate sunt şi ele sursă de umor: “- Bălţăteştiul nostru este un


colţ de Bucureşti, nu ca satul tău plin de sălbatici! - Aşa! Dacă satul
Bălţăteşti este un colţ de Bucureşti, atunci şi Cracăul Negru este un colţ de
Paris”.
O anecdotă de un haz nebun apare într-o altă relatare din perioada
Seminarului de la Neamţ. Întîlnirea cu Mina Prodan, unul dintre faimoşii
duhovnici ai anilor postbelici, este memorabilă. Acesta vizitase Athosul,
locurile sfinte de la Ierusalim şi adusese de acolo “frunze de finic,
palmieri, lemn de chiparos, moaşte de sfinţi, (…) niţel pământ din Ţara
Sfântă, o sticluţă cu mir din care Maria Magdalena a spălat picioarele lui
Iisus”, dar şi … o măslină din Grădina Ghetsimani. Unul dintre vizitatori,
tot seminarist, şterpeleşte măslina care era uscată şi tare ca piatra şi o
înghite. Povestea nu se termină aici, urmează o anchetă la nivelul
conducerii seminarului care se încheie cu pedepsirea tuturor celor care au
asistat la “marele jaf”. Și tot din acea perioadă e de reținut și umorul subtil
al lui … Iisus care îi arată în vis candidatului la examenul de admitere la
Seminarul Teologic de la Neamţ subiectul de a doua zi. Desigur, talentul
naratorului, în relevarea momentului, este determinant: “Noaptea, am visat
subiectul. Bucuros, când m-am trezit, am mulţumit lui Iisus şi m-am dus cu
Vasilică la rugăciunea obişnuită. După rugă, i-am spus să ne concentrăm
asupra unor subiecte. Am ales cinci, printre care era şi subiectul arătat de
Iisus în somn. După aceea, am zis: - Hai să alegem din cinci, trei mai
importante! Dintre ele, nu lipsea subiectul visat. Au urmat examenele.
Dintre cele trei subiecte „tocite” de noi, a căzut chiar cel pe care mi l-a
arătat Iisus în vis. Mi-am întors capul să văd faţa lui Vasilică. Radia de
bucurie. Am scris lucrarea cu grijă, mulţumind lui Iisus că m-a scos teafăr
din Vechiul Testament. Vasilică, gură spartă, a spus prietenilor lui că eu
aş fi ştiut subiectul dat la examene. Vestea a ajuns degrabă şi la urechea
directorului. Am fost chemat într-o cameră şi, după ce a închis bine uşa,
mi-a zis: - Spune-mi, de unde ai ştiut subiectul? - Nu am ştiut niciun
subiect, mă apăr eu cu vehemenţă. - Spune drept, că de nu spui eşti
eliminat din examene. Trebuie să oprim întreg concursul. Apoi, începe să-
mi răsucească perciunii şi să-i tragă în răspăr. - În vis, astă-noapte, Iisus
mi-a arătat subiectul pentru care m-am rugat. Eu n-am spus nimănui.
Doar lui Vasilică Ungureanu i-am şoptit să învăţăm cinci subiecte, apoi
trei între care era şi cel ce ne-a căzut la examene. Am început să plâng,
zicând că acela-i adevărul. S-a uitat la mine bănuitor. Mi-a spus: - Bine!
Aşa să fie. Nu mai vorbi nimic, cu nimeni”.

111
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Întîlnirea autorului cu Ioan Robu, mitropolitul romano-catolic de azi,


este şi ea memorabilă. Cei doi, Robu şi Argatu, s-au întâlnit şi s-au
cunoscut în gara din Sinaia: “- Scuzaţi! Vreau să mă recomand: Sunt
preotul Ioan Robu, profesor la Institutul Catolic din Iaşi. Mi-am ridicat
privirea. Era un tânăr zvelt, îmbrăcat curat, civil şi cu un pardesiu gri. -
Da? Argatu! i-am spus eu, întinzându-i mâna, cu bucurie că îmi găsisem
prieten. Nu îi venea să creadă. Se uita curios la mine. Gândea că fac şotii.
Mi se pare că i-am arătat şi buletinul de identitate, după care m-a crezut”.
Scriitura în sine emană o bună dispoziţie care contaminează, care
face accesibil textul, care te ţine în priză: “Dar gogomănia cea mai mare pe
care am putut-o face, uneori zi şi noapte, era grija de a memora cuvintele
din Dicţionarul de neologisme. Doream să mă cultiv şi să nu mai fie
nimeni ca mine. Începusem să scriu şi să vorbesc aşa de neologistic încât
nu mai înţelegea nimeni, nimic”. Parcă îl auzim pe Creangă vorbind de
Davidică, “flăcăul de la munte” care “ ... a murit, sărmanul, înainte de
vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară,
că au mâncat juvaier de flăcău!”.
Momentul în care arhimandritul Calinic este ridicat la rang de
arhiereu la Curtea de Argeş este descris cu lux de amănunte, lupta dintre
context şi “vocea sinelui” este revelatoare: “După Sfinte Dumnezeule!,
potrivit rânduielii, s-a făcut chemarea la arhierie, a celui între păcătoşi,
ipopsifiul, Calinic Arhimandritul. Încă mai aşteptam un semn de
împotrivire a lui Dumnezeu: fie căderea policandrului în cap, fie nişte
cârcei la picioare să nu mai pot păşi spre Altar sau, pur şi simplu, un stop
cardiac. Probabil că încercam răbdarea şi milostivirea lui Dumnezeu. N-a
fost niciuna din cele gândite fulger de mintea mea înspăimântată. Îmi
imaginam: vor apărea să strige cei care mă terorizaseră aproape trei luni,
fără să pot face nimic, decât să mă las în voia lui Dumnezeu. Totul a
decurs fără incidente. N-am fugit ca unii miri, părăsind mireasa în toiul
nunţii. M-am lăsat în lucrarea lui Dumnezeu şi voia îngăduitoare a
oamenilor”.

5. De la „lupta cu Îngerul”, la lupta cu istoria


Memoriile sunt, în esență, o călătorie: în timp, în spațiu și în sine. Iar
o călătorie de acest tip îți încearcă renunțarea, răbdarea și credința, ceea ce
în ritualurile de inițiere ar fi sinonim cu trecerea de la noviciat la condiția
de învățat, de maestru. Iar re-memorarea este, fără îndoială, o chestiune de
imaginaţie. Platon punea atât de sus puterea imaginaţiei, încât credea că
cineva poate fi transformat de lucrurile pe care şi le închipuie. Ei, despre
112
Memorii

această transformare a omului şi a sinelui depune mărturie, prin memoriile


sale, Calinic Argeşeanul. De la copilul purtat în traistă de mamă, ca să
ajungă la mănăstire până la „înrădăcinarea” pământului cu mănăstiri,
schituri şi biserici în ariditatea perioadei şi „pustiei” comuniste şi mult
după aceea, s-a petrecut o transformare care este nici mai mult, nici mai
puţin decât măsura unei vieţi. În acelaşi timp, tendinţa omului e, prin
povestire, de a inhiba timpul şi consecinţele sale, de a accentua dihotomia
trup-suflet ca o personalizare a rădăcinilor terestre şi celeste care au
concurat la crearea omului, fiinţă aleasă.
Memoriile lui Calinic Argeşeanul sunt şi o construcţie cronologică
din care derivă o perspectivă a devenirii, a maturizării intelectuale şi
spirituale, un spaţiu al contrastelor, al tensiunilor. Sunt în „Toată vremea
îşi are vreme” lucruri care ţin de istoria tuturor şi altele care ţin de
memoria afectivă, amănunte din intimitatea profundă, fapte „anecdotice”
sau doar impresii care marchează individualitatea. E, în orice mărturisire,
„lupta cu Îngerul” şi lupta cu istoria. În „povestea” sa, Calinic
Argeşeanul face proba unui dinamism creativ, neîmpăcat cu cedările, care
se regăseşte mereu pe sine în miezul unei istorii agonice. Iar regăsirea
este, aşa ca la Neagoe Basarab, în „învăţăturile către fiul său, Teodosie”,
o sumă de întrebări şi învăţăminte, din categoria cine sunt, ce să fac
pentru a mă izbăvi, cum pot să îi ajut pe ceilalţi să se izbăvească, care e
preţul nădejdei şi care e răspunsul dragostei lui Dumnezeu: "Că, mai întâi
de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi
plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face
socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi
dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul
că nu este departe el de Dumnezeu."
O poveste poloneză spune că într-o comunitate exista, încă din cele
mai vechi timpuri, o ceremonie care avea loc într-o pădure, o dată la
treizeci de ani. Un preot bătrîn i-a lăsat altui preot, mai tînăr, întreaga
rînduială a ceremoniei, ca să nu se piardă. Cînd a sosit timpul, la treizeci
de ani, acesta a chemat oamenii aşezării la ceremonie, după care s-au
întors cu toţii acasă. Peste treizeci de ani, cînd a venit din nou vremea
ceremoniei, preotul murise. Cei trei, patru credincioşi care mai rămăseseră
în viaţă s-au dus în pădure însoţiţi de cîţiva neofiţi şi de alt preot.
Ajunşi în pădure, nu şi-au putut aminti locul. "În poiana asta", a spus
unul. "Nici vorbă, a zis altul, e mult mai departe!". Au ales pînă la urmă un
loc fără să fie siguri că e cel mai bun, au făcut ce trebuia, după rînduieli şi
s-au întors acasă. După treizeci de ani nu mai erau decît unii dintre neofiţii
113
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

de odinioară. Cu un nou preot în frunte, s-au îndreptat spre pădure însoţiţi


de cîţiva tineri. De această dată, n-au recunoscut nici măcar o poiană.
Totul se schimbase, totul se amesteca în mintea lor. Pînă şi rînduiala
ceremoniei li se părea tulbure. Au făcut însă cum s-au priceput mai bine şi
s-au întors acasă.
După alţi treizeci de ani, un alt grup, avînd în frunte un alt preot, s-a
dus în pădure. Auziseră despre o ceremonie de mare însemnătate care avea
loc de multe veacuri în pădure. În ce zi? Nimeni nu mai ştia. În ce loc şi
sub ce formă? Nu se putea spune. Preotul şi credincioşii au rătăcit prin
pădure cîteva ceasuri, prin ploaie, fără să celebreze nici un fel de
ceremonie, apoi s-au întors acasă…
De asta avem nevoie de “ştiutori” şi de memorii, de căutători şi de
inspiraţi care “să domine” prin imaginativ lumea. Timpul nu poate fi
recuperat, dar poate fi imaginat. Timpul este, practic, o esenţă de
Dumnezeu, spune Sf. Augustin. Pentru că fiind nesfîrşit în Timp,
Dumnezeu este nesfîrşit şi în Spaţiu. După cum spun mitul sau basmul,
ţinutul lui Dumnezeu este situat undeva departe. Acest departe este greu
abordabil, el ţine de răbdare, de curaj, de putere, de voinţă peste limita
omenească. Dar cum Dumnezeu este o omniprezenţă, El este departe doar
în înţeles moral. Departe este Dumnezeu pentru oricine nu ştie unde să-l
caute. Cine îl are în cuget îl găseşte fizic aproape, însă departe în
profunzimea cugetului.
Cred că acesta este sensul „practic” şi etic al căutărilor lui Calinic
Argeşeanul, care în “Toată vremea îşi are vreme” face o demonstraţie
despre cum “zădărnicia vieţii” poate fi transformată în bucuria împlinirii.

martie 2017, Piatra Neamţ

114
Dialog

Interviu cu
Leo Butnaru

Poezia strictului necesar înseamnă


esențializare întru eleganța simplității
și simplitatea eleganței
– Domnule Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce
puneați pe o copertă de carte: Spunerea de sine?
– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu
este importantă doar spunerea de sine, ci și supunerea de sine.
– Și dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se
numească în literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile?
- În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din
simplul motiv că scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și
ca formulă literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai
puțin estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul,
uneori de-a dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele
de cenzură, de represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au
încercat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să
renunțe, alăturându-se majorității colegilor lor, care au preferat redutele
tradiționalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând
am putea vorbi despre o generație a afinităților elective ca aspirație spre
elevație estetică, inovație, generație în care intrau autori cu vârste cuprinse
între 27 și 75 de ani, să zicem.
Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile de ordonare în clișeul
unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase, pe cât de subiective
– pe atât de naive, ba chiar nocive (dacă ne gândim la efectele lor fals-

115
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai


puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare).
– Mai mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă
particularizează în contextul debutanților, cu prima carte, din anii 1973-
1976. Ați fost mai mulți, la acele începuturi. Una din trăsăturile distincte
e că, atunci, nu ați mers pe o cale tradițională, ci ați ales o formulă
modernă puțin abordată la acea vreme în stânga Prutului.
– Cu alte cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea
conservatorismului în poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă
bineînțeles că secretul e chiar în firea mea, în felul meu de a fi.
Ei bine, multă lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără
îndreptățire noțiunea de estetică referitoare la diverse producțiuni ale
scrisului, însă mult mai puțini sunt conștienți de încărcătura inițială a
termenului, aestheticînsemnândfilosofia sensibilității. Deci, pe lângă suflul
misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și cercetează,
ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată determinată ca:
filosofie.
Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.
– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație de la
București, Iași, Cluj etc.?
– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem că mă
deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai
complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu
mult rău socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de
anumite avantaje culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți
râvneai aceste avantaje, le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în
creația, în existența ta.
Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de dezavantajos
pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi de largă
circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi.
Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin,
Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o…
dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei
avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh,
Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-
aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi
Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…
Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității
sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la
Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, –
116
Dialog

pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar


Druță, la începuturile sale și spre maturizare).
Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al
străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu
trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele
trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Nu putea
să mă lase același, românaș dintre Nistru și Prut, posibilitatea de a călători
în mai multe state (zise: republici unionale), de a cunoaște tezaurul
național al diferitor popoare. De a vizita orașe minunate și atât de diferite –
Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand,
Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.
Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari, importante,
realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu,
Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai,
Bondarciuk...
Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice,
Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele
am intrat chiar acolo, în sediul lor național.
Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din
Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska
din Kiev…
Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la
Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.
Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de
Nord…
Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje? privilegii? – acele
vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu
recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu ele, cum să
profit de esențele lor.
Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generație care
frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin… Însă,
odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le
sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism,
posibilități din care, o parte, le-am enumerat mai sus.
Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de fier, te puteai ține la
curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general.
Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki etc. concomitent cu atât
de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai
„Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”,

117
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”,
„Luceafărul”, „Contemporanul”…
– S-ar putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să
zic? – unificare în evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeași vârstă, ca
generație, sau de vârste diferite, dar uniți de ceea ce se numește o
generație estetică, de pe ambele maluri ale Prutului.
– Din păcate, cam așa stau lucrurile, răzlețite…Când am început să
pătrundem și noi în literatura română, criticii importanți de la București
încetaseră să mai citească literatură pentru documentare, evaluare. Nu mai
citeau pentru așa ceva nici ce se edita în dreapta, ca să nu mai vorbim de
cărțile publicate în stânga Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor
cum procedează, de unde, pentru unii, mai întâi, proiecte și angajamente
politice de partid, după care au venit funcții mai mult sau mai puțin
importante socio-culturale sau diplomatice. Redutabilii exegeți se opriseră
la vrafurile de fișe, presupun, despre literatura română, pe care, „topindu-
le” în studiile și portretele de autori comentați până la acel moment,
purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii române. Astfel că unii scriitori
din stânga Prutului, nefiind citiți până la acel moment, nici nu au intrat în
respectivele tomuri. Și nu e strop de rea intenție când spun că, în fine,
istoriile scrise în dreapta Prutului, fără scriitorii pruto-nistreni, nu sunt
împlinite. Unde mai punem că în ele au intrat destui autori din dreapta
Prutului care sunt inferiori celor mai buni colegi ai lor de la Chișinău. E o
stare de fapt și nu una care să provoace nemulțumiri, animozități etc.
La o adică, pe când se scria Dicționarul lui Zaciu, în 4 volume, la
Cluj nu se știa mai nimic despre literatura scrisă între Prut și Nistru.
Cu timpul, lucrurile au început a se mai așeza, mai multe dicționare
de literatură editate la București dând și informații despre fenomenul
literar din stânga Prutului, despre scriitorii din Estul Moldovei/ României
istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai multe portrete ale
scriitorilor de la Chișinău.
– Plus vechea problemă a antologiilor panromânești, din multe
lipsind poeții foarte buni din stânga Prutului…
– Da, un plus ca un… minus… Să dau un exemplu relativ recent: a
apărut, în variantă bilingvă (cu traducere în engleză) ceea ce se numește
„Antologia de poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul
2015”, incluzând 31 de poeți „aleși de Uniunea Scriitorilor”, care, se zice
în scurtissima precuvântare, „sunt chiar șeherezadele tranziției”. Ei bine, și
aici e rău: nu este inclus niciun poet român din Interriverania Pruto-
nistreană, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o competiție cu
confrați redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei Chișinău a USR
118
Dialog

câștigase Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei


care au fost „învinși” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În
schimb, există o autoare de care, în tot timpul tranziției (luat de măsurător
în precuvântare) și până la el, cam nimeni nu a știut ceva de doamna
respectivă, inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai
importanți, cei mai barosani, „aleși de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un
uriaș minus: ce fel de poetă română e doamna, dacă publică în această
„antologie” un text pe care l-a ticluit în… limba engleză, text care nu are
varianta originalului acestei selecții – româna? Ce a povestit cititorilor,
literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai mulți, îndărăt, această
Șeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărți, ci barem în presă?
Pentru a îndreptăți astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva
(texte – n. m.) au fost scrise direct în limba engleză, lucru care se întâmplă
din ce în ce mai des la poeții români de la o vreme încoace”. Chiar așa, tot
mai des?... Nu-mi vine a crede… Poeții români buni scriu în românește,
nu? Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie
sănătoși! Însă dânșii deja nu mai sunt autori români. Așa înțeleg eu.
Dar nici în similara Antologia 2014 nu fusese introdus vreun poet
redutabil de la noi!
Așadar, pe vechi, stăm prost cu principiile, criteriile de
antologare… Apoi stăm prost nu doar cu valorizarea, ci și cu onestitatea…
Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori ești incompetent, ori neonest…
Cine știe, poate cineva dintre cei 31 de colegi incluși în antologie s-
o fi gândit să cedeze spațiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din
stânga Prutului… Da, nu este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste
veche: nu până la capăt și nu suficient de generos s-o fi gândit…
Pentru că antologatorii pruto-danubieni, uneori și ei autori ai
antologiilor pe care le regizează cum le regizează, nu sunt corecți cu poeții
pruto-nistreni, unii dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroșilor,
egoiștilor, poate că chiar infatuaților, aroganților. E drept, aceste anti-
calități, numite ultimele aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi
citite pe chipul vreunui coleg, ce se arată mereu nemulțumit sau doar
plictisit de viață și literatură. De propria viață și de literatura altora. El,
plictisit, lăsând din nou să se înțeleagă că dânsul, în persoană și creație, ar
fi un fel de magistru, de mentor, de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile
(versurilor pe care le comite).
– Dar s-a solidarizat cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu
opiniile pe care le-ați emis referitor la trecerea cu vederea a poeților
români valoroși din stânga Prutului?

119
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

– Am publicat părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind


Liviu Ioan Stoiciu, care a scris: „Sigur, Poete Leo, poeții de dincolo de
Prut fac parte din aceeași mare literatură scrisă în limba română... Apropo:
voi, când publicați antologii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicați
în ele și poeți din România?” Eu l-am pus la curent că, spre exemplu, în
„Cartea Poeziei”, care se editează anual la Chișinău, sunt incluși și colegi
din dreapta Prutului. Din câte știu, la editura „Cartier” urmează să apară o
antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru că nici cea de la USR nu e,
totuși, o antologie, ci o selecție-florilegiu) de traduceri în limba rusă, în
care sunt incluși și unii poeți din Țară. Dar, pe de altă parte, din USR fac
parte și circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din
dreapta Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia USR, subliniind
că „E impardonabil că poeții basarabeni nu sunt cuprinși în general în
antologii și în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât o singură
literatură română. În rest: discuții critice legitime, gusturi, opțiuni (corecte
sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoștință de cauză sau
infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.
Dacă e să „extrag” solidaritatea din accesările și aprecierile acestei
postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu nedumeririle mele sunt
poeții Ioan Matiuț, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul Eugen Banciu,
Francisca Ricinsky…
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar pe autorii, poeții
din stânga Prutului care, cu excepția Silviei Caloianu, Călinei Trifan și a
lui Vitalie Răileanu, ca și în alte cazuri, nu au reacționat, rămânând în
expectativă, probabil. O fi și ceva poltronie la mijloc, presupun. Pentru că,
se gândesc dânșii, un semn de solidaritate pe FB ar putea să aibă urmări
nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică; urmări ce li s-ar putea trage de
acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu, numele lor va fi înregistrat și
introdus în condica neagră… Dacă ar fi să judece chiar așa, sigur că o dau
grav în prostie…
– Dar să sperăm că nu e chiar asta din urmă.
– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb de mesaje cu
Maria Șleahtițchi. Inițial, discutam ceva politică, economie, întrebându-se
colega mea cine suntem noi, ca popor și caracter. Eu însă i-am propus să
restrângem noțiunea de noi, ca națiune, rezumând-o, la acel moment, la
noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o
nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul
trecut convingându-mă că iubiții noștri colegi tac mâlc (chiar dacă eram
120
Dialog

sigur că văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de


parcă nici nu ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care
Maria îmi răspunde că, da, văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic?
umilitor și nedemn – cam așa – să tot spunem că sunt și aici poeți, de
vreme ce «negociatorii de imagini și valori» de pe Dâmbovița cred că nu
sunt și chiar dacă, prin absurd, vor fi fiind, nu vor să știe de ei. Nu vor și
asta-i tot. Cum zici tu – povestea e veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo
de canoane și antologii? Eu cred că este o soluție de luat în seamă”.
Oricum, și aceasta e o poziție, deja. Și are rezonul ei. Însă eu cam
cunosc dedesubturile, „caracterele”, gândindu-mă și la altceva...
– Astăzi, aveți și dvs. obsesia… postmodernismului?
– Nu aș zice că îi port grija. Dar, uneori, mă gândesc la el, reflectez
și eu cam la ce ar fi cu postmodernismul.
– Ați ajuns la oarecare concluzii?
– Da, pe unele le-am expus în diverse texte cu tentă teoretică. Iar
acum le pot completa, să zic așa, cu niște opinii cvasi-teoretice, cvasi-
poetice. Astfel, fie la singular, fie la plural, textualismul-textualismele îl/ le
concep ca pe niște câmpuri minate (și nițel… mâniate) ale semnificațiilor
sau a lipsei acestora (posibil, părelnice); părelnice, pentru că până și un
textualism abracadabrant tot semnifică ceva, – însă altceva e că noi nu
pricepem ce anume semnifică, el ținând de subliminalul entropiei cosmice.
Iar când se-ntind spre poezie, câmpurile minate (deja mai puțin… mâniate)
ale semnificațiilor devin câmpuri mânate spre pășunile prozei sau ale
anchilozei exegeticii literare tot mai neconvingătoare în posibile mișcări
ideatice, emanații estetice, cam totdeauna mergând pe lângă acestea, pe
lângă literatura demnă de atenție.
– Am reținut din eseurile și interviurile dvs. referințele elogioase,
pline de recunoștință la dresa revistei „Secolul 20”. Continuitatea ei în
„Secolul 21” cum vi se pare?
– Revista „Secolul 20” mă familiariza sau, poate, mă învăța să mă
familiarizez cu pulsul și scrisul modernității, avangardismului, în cele mai
variate forme și variante, apărute și afirmate în veacul trecut, să cunosc
direcțiile-traiect ale literaturii, artelor din țările lumii. Trecerea acestei
publicații în veacul nostru și împrumutându-i acestuia numărul de ordine a
fost și, pare-se, este oarecum anevoioasă, cu sincope și mai mari, precum i
se întâmpla, uneori, „Secolului 20”, care își scotea câte un număr destul
de… pirpiriu, sau concentra alte 2-3, ba chiar 4 numere într-un singur
volum barosan. Astăzi, nu mai este posibil să ții la o revistă un grup de
personalități, care să o ctitorească, precum erau Dan Hăulică, Șt. Augustin-
Doinaș, Geo Șerban etc. Motivele sunt ușor de dedus, inclusiv precaritatea
121
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

financiară. Dar, posibil, și practica de a privatiza până și publicațiile libere,


ale tuturor, de altă dată. Pe scurt, „Secolul 21” are încă a se ridica la
nivelul valoric, pe care îl avea, când se numea „Secolul 20”.
– Probabil, „Secolul 20” ajuta la ceea ce unii numesc
supraviețuirea prin cultură.
– Supraviețuirea prin cultură... Nu este exclus. Dar cu mențiunea
că, totuși, intelectualii, ca și întreaga societate, au fost oarecum repliați din
fața eventualilor sancțiuni din partea sistemului care ar fi fost de atacat.
Neputându-ne revolta atunci [orice tentativă de nemulțumire socio-politică
era îndată reprimată, sancționată în fel și chip, de la „simpla” pușcărie la
complicata și sălbatica psihiatrie (internare)] și astăzi mai rămânem, mai
mult sau mai puțin tragic, niște victime ale lipsei de libertate în expresie.
Gesturile noastre de revoltă de cele mai multe ori se terminau în coadă
de… șopârlă, ce abia de se vedea dintre filele vreunui volumaș de versuri
ca un obișnuit semn de carte – în cartea neputinței. Cei din breasla noastră,
în afară de nomenclaturiștii colectiviști în debitare și apărare de inepții
socio-perverse, încercam osânda mocnită a condiției de scriitor într-un
regim strâns, sufocant, în pintenii aberațiilor ideologice.
Dar subliniez: o astfel de stare de – cum să-i zic? – ermetism…
anti-disidențial (demențial!) era resimțită acerb în special la Chișinău. La
Moscova și București – da și la București, și o să se înțeleagă de ce din ce
voi spune în continuare, – situația era oarecum alta, se mai puteau găsi
breșe în ciclopica supraveghere kaghebistă, securistă. Situația, ba chiar
situațiile cu particularitățile lor, am încercat să le explic într-un eseu mai
amplu, dedicat lui Liviu Damian. O porneam de la premisa că, din păcate,
la Chișinău, ca și în toate capitalele fostelor republici sovietice, cu excepția
Moscovei, lipseau „dotările” și condițiile necesare unor contacte ale
eventualilor disidenți, opozanți față de regim, cu Occidentul. Spre
deosebire de metropola sovietică, în aceste capitale naționale nu erau
acreditate ambasade, consulate; de regulă, în Chișinău sau Riga, Kiev sau
Frunze (capitala RSS Khirghize), Tallin sau Erevan etc. le era interzis
accesul corespondenților de peste hotare, teatrelor din occident etc.
Pe când disidenții ruși, dar și cei din Ungaria, Cehia, Polonia, să
zicem, cu mai multe amendamente, și cei din România, de la București, se
făceau cunoscuți printre funcționari, reprezentanți ai unor instituții străine,
care îi și popularizau în Occident, unde întru susținerea lor luau atitudine
șefi de state, agenții de presă, organizații de apărare a dreptului omului.
(Cum s-a întâmplat cu academicianul Andrei Saharov, ca să ne amintim de
un celebru exemplu. Sau cu Paul Goma.) Prin unii diplomați, oameni de
presă sau editori, peste hotarele URSS puteau trece scrieri contestatare,
122
Dialog

care înfierau regimul bolșevic totalitar, cum s-a întâmplat cu unele romane
ale lui Aleksandr Soljenițîn, iar mai înainte – cu „Doctorul Jivago” al lui
Boris Pasternak. Ba chiar și cu unele pagini ale lui Paul Goma.
Pe când în capitatele republicilor unionale sovietice nu se putea
face niciun pas contestatar, pentru ca următorul pas de același gen să nu fie
anticipat, curmat de organele represive. Iar poșta sovietică totdeauna a fost
supravegheată cu deosebită ferocitate ciclopică de KGB, care citea tot ce
era expediat peste hotare și de acolo spre URSS. În aceste sub-capitale
periferice nu erau posibile, ca la Moscova, „samizdat”-ul (autoeditatul)
sau „tamizdat”-ul (dincoloeditatul; adică texte ale autorilor din URSS
publicate în Occident). Astfel că unele (rare) spirite relativ curajoase,
talentate, dar și cât de cât în răspăr cu puterea republicană, plecau la
Moscova, unde se manifestau ca niște cvasidisidenți, care, de fapt, nu erau
în disensiune cu „întreaga” putere sovietică, ci doar cu partea ei cea mai
restrictivă, mai lașă, mai perversă – chiar din republicile din care plecau
(cum au fost, să ne amintim, cazurile lui Ion Druță din RSS
Moldovenească și Cinghiz Aitmatov din RSS Khirghiză). Iar disidenții
„plini” puteau fi doar din metropola sovietică. Astfel că existau parcă două
specii de curaj și disidență – unele de „calibru unional” și altele de „calibru
local, autohton”, republican. Acestea din urmă se manifestau oarecum de
la... distanță, de la Moscova, și criticau spațiile din care plecaseră benevol
sau se văzură nevoite să plece; mai bine zis, criticau puterea de acolo. De
fapt, și primul gen de curaj, cel „unional”, general-antisovietic, se
manifesta tot de la distanță, însă de la una transfrontalieră, „de după dâmb”
(из-за бугра), cum i se spunea versantului occidental al Europei, al lumii,
aflat în contrare cu socialismul mereu… înfloritor (fără, parcă, să ajungă și
la roade; numai și numai în floare).
– Odată ce ne-am referit la revista „Secolul 20”, ajunsă în secolul
21, am discuta sau ne-am referit, implicit, la lectură. Mai rămâne lectura
e o preocupare importantă a scriitorului din zilele noastre?
– În lecturile, pe care trebuie să ți le dorești cât mai frecvente și,
bineînțeles, cât mai eficiente, tu te poți redescoperi, din interior pe tine
însuți. Trezești idei, gânduri, sentimente, făcându-le dornice de a ieși la
suprafață, în lume, în poeme, proze, eseuri. Lectura e o modalitate de a-ți
trece în revistă propriul for interior creator, în care sugestiile din exterior,
cum ar veni, pot genera impulsuri ale propriei tale creații. Urmărindu-i pe
alții prin lectură, te urmărești, dar mai ales te mobilizezi pe tine însuți.
Lectura nu-ți lasă spiritul să trândăvească, să lâncezească. Îl face să se
bucure că el, spiritul, e în stare să creeze, să inventeze, să regizeze-

123
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ordoneze, să selecteze și să dăruiască altora rodul acestor capacități ale


sale.
Fără cititul din literatura altora, de peste vremi și din vreme
imediată, fără cititul filosofiei etc., scriitorul e mai împuținat, decât l-ar fi
putut propulsa harul său, capacitățile sale de creație, dacă acestea nu sunt
private de suportul acumulărilor, sintezelor entropice permanente, ca
studiu, instruire, inclusiv în cultura generală.
– Vă remarcați prin deloc puține poeme laconice, miniaturale ca
formă, dar, nu o dată, ample ca sugestie, metaforă. Îmi amintesc titlul
unei cărți a dvs., „Strictul necesar”.
– „Strictul necesar” nu e pur și simplu un titlu de carte. Pe o
copertă, el spune, totuși, ceva, dar, parcă, nu tot la ce am cumpănit eu,
când mi-a venit în minte. În strictul necesar e o atitudine și o motricitate
literară, care țin de intensitatea și densitatea concentrațiilor ideatice, de
distincția configurațiilor prozodice lapidare și cea a articulațiilor
metaforice. Nu știu dacă astea toate sunt și programatice, însă rezultatul
acțiunilor lor e frecvent în scrisul meu: poemul laconic, concis, aproape
(uneori chiar) aforistic. Voi relua acest titlu pentru o antologie personală,
amplă, în care să domine poemul compact, poemul-impact care apăru, în
pluralitatea sa, cam din 1970 încoace.
– Dețineți vreun secret în arta strictului necesar?
– Îmi zic, uneori, că, probabil, conștiința mea, firea mea au un mod
aparte de a capta semnalele lumii și ale spiritului, ale istoriei și artei,
civilizațiilor de demult și contemporaneității și de a le condensa, a le
focaliza în spații semantico-prozodice restrânse. Condensare poetică e și ea
un mod de manifestare a viziunii, a harului tău de artist al metaforei. De
captator și, concomitent, de gânditor.
Apoi, nu obligatoriu programatic, ci, probabil, prin structura
propriei mele conștiințe, dar și a subconștientului, poezia mi s-a întâmplat
ca o permanentă convergență a ei cu filosofia. Uneori, convergența
înseamnă și renunțare la desfășurare textuală „acaparantă”, la amploare
prozodică, textul parcă restrângându-se (în sine!), concentrându-se până la
un anumit punct de maximă presiune semantică, precum ar fi aforismul.
Aforismul-metaforă, aș ține să accentuez. Sobrietate formativ-stilistică,
subtilitate asociativă, densitatea semantică și maximul efect expresiv
(estetic, artistic, filosofic). Amploare ideatică, dar, când e cazul, și
nepretențioasă, însă sugestivă juxtapunere a imuabilului și efemerului.
Imuabilul ca revelarea, în metaforă, a eternelor constante cosmice,
filosofice, și efemeridele grijii de zi cu zi ale omului, poetului. Este arta
generalității și complexității cosmice, existențiale, dar și a detaliului,
124
Dialog

metaforei memorabile. Arta și filosofia conștientizării, dar și a sondării și


formulării, „întrupării ideatice” din subconștient – spre exterior, spre
explicitate, oferind posibilitate de a citi și înțelege chintesențe rafinate în
baza moștenirilor culturale, religioase, filosofice și, bineînțeles, estetice,
poetice, literare în general.
Lejeritate și joc, ingeniozitate, inteligență a spiritului, și de spirit,
adică ușor ironică și autoironică întru dezamorsarea eventualelor note
patetice, tentației grandilocvenței.
– Probabil, aceste idei poematice, atât de concentrate, țin de
scânteia momentului, de revelația blitz?
– De regulă, poemele laconice, mai mult sau mai puțin
sentențioase, înseamnă focalizarea inteligenței, înțelepciunii și experienței,
în primul rând a celor artistice, „depozitate” în noi, cu anii, și parcă
necunoscute, ne-revelate înțelegerii auctoriale chiar până în momentele în
care se întrupează în text, în literatură. E o formă de inspirație, relevație și
concentrație în unul din momentele supreme de creație.
– S-ar putea spune că, în ce vă privește ca autor, ceea ce numiți
strictul necesar ține nu doar de fond, ideație, metaforă, ci și de stil?
– Presupun că eu sunt printre scriitorii al căror stil individual a
trecut de dogmă grație inventivității, metaforismului, dezinvolturii
lingvistice operaționale dincolo de banalități, clișee, „cotidianisme”
înșiruite în formă de reportaj, însă date – de atâția autori de-a
dreptul…iluzorii! – drept poezie.
În poezie, stilul ar însemna să ajungi la sinteze, la esențializări întru
eleganța simplității și la simplitatea eleganței care, în această dublă
ipostază complinitoare, s-ar numi poeziastrictului necesar.
– Există vreun raport mai special între artist și arta sa? O
apropiere, o detașare?
– În istorie, în cunoașterea și activitatea practică a omului
(cunoașterea ar fi o practică… spirituală) lucrurile se leagă. De la ideea lui
Buffon că „stilul este omul însuși” (ca să rămânem în raza întrebării și
răspunsului precedente) este imediat disponibilă și ispititoare concluzia că:
Artistul este chiar arta sa. Și invers, ar trebui să adăugăm, pentru a merge
spre Heidegger, în stilul, în maniera/ metoda căruia am putea spune că
actul artistic la cel mai înalt grad de manifestare a omului ca spirit creator
e și el o „dobândire-conferire a Propriului” ca „domeniu ce vibrează în
sine”, prin care omul și arta pe care o creează (în cazul nostru: Poezia)
„ajung fiecare în esența celuilalt, își dobândesc ființarea esențială”. Creația
este evenimentul și cazul (și cauza!) „de sinteză”, de coeziune, când tu
însuți, creatorul, poetul ajungi la co-apartenență, la dimpreună (laolaltă)-
125
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

apartenență cu arta pe care o creezi; ajungi la o coeziune de subordonare


reciprocă întru unitate liberă în lume, în spirit tocmai prin multiplicitatea
unificatoare a acestei dedublări, s-ar părea, ușor… eterogene. Conștiința
artistului și rodul ei, arta, fac un imaginar corp comun. Sau să mergem în
adâncuri de vremi și cuget uman, spre Parmenide, care spunea: „Același
este va să zică atât gândirea cât și ființa”, însă înlocuind „gândirea” cu
„produsul” acesteia, arta. Iar „Problema despre sensul acestui Același este
problema despre sensul existenței”, opina Heidegger. Iar noi nu putem face
abstracție de ideile marilor somități în inteligența lumii.
– Dle Leo Butnaru, ați tradus imens! De nespus. Ce sentiment
încercați, când contemplați această imensitate?
– Dacă e permis, o să schimb registrul, de la sentiment la vecinul
lui de mai sus, la gând. Vreau să zic că, dacă ar fi să fac o ochire
retrospectivă, negrăbită, asupra zecilor de antologii, cărți de autor și
sutelor, poate chiar miilor de publicații în reviste a traducerilor pe care le-
am dat, ar putea să apară una din două situații. Prima: să se sparie gândul,
cum zicea cronicarul. Sau: să se bucure gândul. Dar, sigur, aș încerca,
precum încerc și acum, un adânc sentiment (și gând!) de recunoștință
pentru pronia care m-a îndrumat în aceste spații mirifice ale altora și mi-a
dăruit intenția, inspirația și forțele necesare întru a persevera, a duce la bun
sfârșit cele propuse.
– Când traduci, mai și înțelegi ceva, mai și înveți lucruri necesare
acestei arte. Dvs. ce ați înțeles, ce ați învățat?
– Multe. Și ceea ce mi se pare de căpeteniei din „multe” e că
traducătorul trebuie să aibă un simț acut și intuiție subtilă în perceperea
textului și contextului în care se află originalul acestuia, dar și a
contextului lingvistic, literar în care intenționează să-l transpună. Repet:
simț și intuiție, care se fundamentează pe profesionalism. Sau, poate, aici e
o fundamentare reciprocă, de ai putea spune că e vorba de două…
fundamentări. Și jos fundament, și sus fundament. E construcție unitară.
Apoi, profesionalismul ce mai înseamnă, pe lângă multe care se pot
spune despre el? Însemnă acutizarea conștiinței și autoimpunerea de a
urma dezideratele acestei conștiințe augmentate. Profesionalismul
traducătorului nu se poate limita doar la o parte sau câteva părți ale
problemei. Iar înainte de toate, el trebuie să fie la fel de responsabil în
conștientizarea faptului că traduce o operă nu doar dintr-o limbă în alta, ci
și dintr-o epocă în alta.
– Sunteți de partea celor care consideră că traducerea nu ar fi
atât „imitație”, cât creație. Prin ce se exprimă contribuția creatoare a
unui traducător în transpunerea creației altora?
126
Dialog

– Uneori, să zicem, în cazuri cu adevărat benefice artei,


traducătorul nu e doar ingenios, ci de-a dreptul radical-curajos în
renunțarea, parțială sau totală, la căutarea, stricto modo, a echivalentului
unei sintagme, unor versuri din limba din care traduce în limba în care
traduce, conducându-se de cu totul alte raționamente, apelând la sugestii și
asociații „depărtate” de context, dar izbutind incontestabil să nu fie un
traducător… trădător, ci un traducător-creator. E cazul rusului Grigori
Krujkov care, căutând echivalente versurile poetului american Wallace
Stevens „The river is moving./The blackbird must be flying” (al XII-lea
subcapitol din poemul „Treisprezece moduri de a vedea mierla neagră”),
ce s-ar traduce ca: „Râul este în mișcare./ Mierla neagră trebuie să zboare”,
parcă le-ar fi… dezaxat, le-ar fi abătut de la albia lor inițială, ducându-ne
cu gândul hăt spre Heraclit din Efes, cel cu Panta rei, traducându-le
textual(ist)-aforistic, extrem de laconic (și de plastic, ar fi de adăugat):
„Totul curge./ Mierla neagră nu se schimbă”. Traducătorul a „jertfit” ceva
din original, pentru a ajunge la foarte sugestiva sa traducere? Sigur,
„infidelitatea” este evidentă. Dar oare ar fi mai scumpă exactitatea ideii că
„mierla trebuie să zboare” în comparație cu aproape antipodul ei: mierla
rămâne neschimbată? Sigur, aici, mi se pare, poezia a câștigat mult,
trimițându-ne cu gândul sintetic spre celebrul și infinit-citatul Παντα ρει
και ουδεν μενει (Totul curge, totul se schimbă). Curajul traducătorului e
unul perfect… poetic, când ne propune opusul, ca și cum, originalului:
mierla neagră nu se schimbă. Însă în această „neschimbare” se subînțelege,
bineînțeles, că mierla totuși zboară, rămânând statornică în ceea ce-i este
dat de la natură: să zboare. În fine, îl poți „admonesta” (foarte… ușor,
jucăuș) pe Grigori Krujkov, pentru că nu a fost fidel originalului englez,
însă, neamânat, trebuie să-l lauzi că, prin curajul și harul său, parcă unei
poezii i-ar mai fi plusat poezie. Și ceva filosofie, să zicem, odată ce, în
context, apare și presocraticul Heraclit.
– Ce raport sau interacțiune există între lucrările dvs. și cele
traduse?
– În primul rând, vreau să spun că la antologiile pe care le-am
realizat din literatura avangardismului rus și ucrainean sau la cărțile
traduse din creația lui Hlebnikov, Țvetaeva, Maiakovski, Krucionîh,
Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Bahterev, Dobîcin, Harms, Poplavski
etc. eu țin ca la propriile mele scrieri. În interacțiunea literară original-
traducere nu poate exista „separatism”, precum se întâmplă în politică. Ca
să fiu laconic, citez dintr-un poem al meu, intitulat chiar așa: „Din
experiența unui traducător”, în care există și următoarele versuri: „când
traduc din poezia lumii/ mă gândesc naiv că/ și libera circulație a poeziei/
127
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ar putea modifica oarecum/ starea de spirit din vămi – mereu/ apăsătoare/


pentru bietul ins cu pașaportul în mână”…
– Se spune că, în ultimele două decenii, cultura, inclusiv
literatura română au trecut și trec printr-un benefic proces de
descentralizare, că centre culturale care să concureze cu Bucureștiul au
apărut în mai multe orașe, Iași, Cluj, Craiova, Timișoara, Chișinău… În
acest context, se mai poate vorbi despre provincialism?
– Există un gen de provincialism care ține doar de geografie. Iar
provincialismul înțeles în sensul mai general al cuvântului ține și de
geografie, și de mentalitate, de valoare, de calitate, să zic așa.
Provincialismul doar geografic e unul compatibil și comparabil cu centrul
referențial. Poate sta împreună cu acesta ca valoare. Ca spirit și nivel de
civilizație. Deci, și de creație.
– Simplificând ușor lucrurile, am putea spune că provincia ține
mai curând (cât mai ține încă) de tradiție, iar descentralizarea duce la
modernizare, modernitate, cosmopolitism etc.?
– În marile centre culturale, orice mișcare literară sau doar un gest
artistic cu totul neobișnuit, orice curent sau generație literară, oricât de
radicale, nu pot fi concepute și înțelese, cât de cât, decât în raport cu ceva
de până la ele. E aici tocmai ceea ce spunea Martin Heidegger cu două
propoziții până în finalul eseului „Principiul identității”: „Orice și oricum
încercăm să gândim, gândim în spațiul de joc al tradiției. Ea domină când
ne eliberează dintr-un mod de a gândi asupra trecutului înspre un mod de a
gândi asupra viitorului”.
Am mai putea aminti că, în marile centre culturale ale lumii,
inclusiv în cele românești, au devenit deja tradiție și modernismul, și
avangardismul, și postmodernismul. Totul se triază, se clasicizează. E
adevărat, s-ar putea crea impresia că din avangardism au rămas mult mai
puține opere valoroase, decât din clasicism, romantism, simbolism. Dar,
totuși, este important că au rămas, fiind și ele contribuabile la
diversificarea, îmbogățirea și reactualizarea tradiției/ tradițiilor unei
culturi, literaturi, civilizații etc.
Am putea spune că, astfel, tradiția, ba chiar și clasicitatea, ca mod
de a fi percepute, interpretate și… aplicate, se contemporaneizează mereu.
– Cum poate fi înțeleasă, definită această contemporaneizare?
– A fi la zi sau cât de cât la zi cu receptivitatea, cu mobilitatea
conștiinței și sensibilității omului în general, în timp, în civilizație. A
manifesta bunăvoință sau doar simplă înțelegere în acceptarea
transformărilor, dislocărilor de idei și tabieturi, formule noi și clișee
(vechi, bineînțeles) etc. Aici, vine de minune următoarea meditație a lui
128
Dialog

Sain-Exupéry: „Pentru a intui lumea de azi, întrebuințăm un limbaj stabilit


precum lumea de ieri. Și ni se pare că viața trecutului răspunde mai bine
naturii noastre pentru unicul motiv că răspunde mai bine limbajului nostru.
Fiecare progres ne-a gonit puțin mai departe de lucrurile pe care abia le
căpătasem și suntem cu adevărat niște emigranți care încă nu și-au
întemeiat patria”. Sagace remarcă demnă de toată atenția creatorilor, dar și
a teoreticienilor, cititorilor (inteligenți).
– De obicei, în finaluri de interviu sunt adresate și întrebări de
divertisment, să le spunem așa. Spre exemplu: aveți vreun hobby?
– Probabil, am câteva. Unul din ele e plăcerea... molcumă de a-mi
confecționa fișe pentru notițe. Tai tot ce e spațiu alb de filă (cât o mai fi
rămas din filă, nescris; din fila „netrebuincioasă” deja). Din aceeași
plăcere, patrulaterez până și plicurile albe care mi-au adus reviste, scrisori.
E ceva departe de un fel de ciudată... economie. E o pregătire pentru faza
(și fraza!) următoare...
Numai că, de la o vreme, în această îndeletnicire calculatorul a
prins a mă forța la... șomaj: și fișele, tot în fișierele lui le ordonez...
– Vă mulțumesc.

a consemnat Silviu Băcăuanu-Neamț

129
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Dumitru
Augustin
Doman

Sferă cu enigmă

Seara, o dată cu vinul, a băut un germene de moarte. Vin puțin, dar


germenele e greu. O orgie, o beție de moarte. I-a rămas germenele morții
precum procentul de alcool în sânge.
*
Imagini din Trakl: „Din cavou osemintele se înalță sure și putrede”
sau: „Orbii presară tămâie pe răni puroiate”.
*
Aripile brune ale unui fluture ca sânii plecați la plimbare ai unei
actrițe de vodevil.
*
Joi dimineața, bancuri întregi de plevușcă se sinucid la malul râului
de câmpie. Pești nu mai lungi de cinci-șase centimetri, unii peste alții, cu
burțile albe în sus, zac la marginea izlazului. Cercetătorii, ecologiștii,
primarii, directorii dorm încă liniștiți, visând la fericirea balenelor care nu
se mai sinucid în ultima vreme. Dar plevușca se sinucide în zori, nefericită
și neștiută de nimeni.
*
Gheorghe Grigurcu: „Liniștea în fața morții, un soi de sinucidere”.
*
„Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi
cunoscut-o într-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o
regăsești cât mai curând” (Cioran). Da, este revelația marinarului care
acostează la Rotterdam după șase luni pe ocean și – pe strada cu felinare
roșii – o regăsește pe blonda planturoasă exact cum și-a imaginat-o el pe
puntea petrolierului.

130
Capete de rând

*
Ioan F. Pop: „Pentru mulți, moartea rămâne singura realizare a
vieții, singurul moment semnificativ. Viața și moartea sunt două drumuri
care nu se întâlnesc niciodată, nici măcar pe marginea gropii. Ne naștem
fără niciun merit și murim fără nicio vină. Ne naștem și murim ca să
certificăm o absurditate”.
*
Ploile nu sunt decât lacrimile de regret ale lui Dumnezeu pentru
imperfecțiunea lumii create de el. Numai când se uită peste România,
lacrimile-i curg potop.
*
Stând pe-un buștean din liziera pădurii, rupe petalele margaretei,
rar, una câte una: „Trăiesc, mor, trăiesc, mor...” La ultima petală, din
pădure, poc! A fost confundat cu un mistreț. Oricum, ultima petală îi
confirma că moare...
*
Nu poate fi condamnat că-și dorește fericirea. Dar, e de compătimit
că nu se mulțumește nicicum cu clipe fulgurante, ci vrea înmărmurirea
acestora.
*
„Nenorocirea înseamnă că te-a vizitat Dumnezeu, că și-a amintit de
tine” (Tolstoi). Cu atât mai mult înseamnă nenorocirea ultimă, moartea!
Cât de nerecunoscători suntem în momentul în care ne lovește nenorocirea,
în loc să-i mulțumim din inimă Domnului!
*
Viața? O părere. Moartea? Umbra fumurie a unei păreri.
*
E un ins original, unic chiar, abonat la o singură clipă a morții.
*
La înmormântări se alcătuiesc alaiuri, organizate sau spontane, mai
mari sau mai mici, îndurerate sau ipocrite. Dar, moartea sosește mereu fără
niciun alai, solitară, țeapănă și solemnă ca un cedru de Liban.
*
Jules Renard: „Nu știm ce e Dincolo, pentru că această ignoranță
este condiția sine qua non a vieții noastre. Așișderi gheața nu poate
cunoaște focul decât cu condiția de a se topi, de-a dispărea”.
*
De la o anumită vârstă, sinuciderea nu mai e sinucidere, ci
autoeutanasiere.

131
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

*
Cum se moare în zilele noastre? Ca-n versurile voioase ale lui
Horia Bădescu: „Dacă vreți să muriți,/trebuie să știți:/în veacul acesta plin
de morminte,/dacă n-ai moștenire,/se cumpără greu/o groapă în care/ să
putrezești preacuminte!”
*
Merge aproape zilnic să-și vadă cavoul recent cumpărat. Se uită în
fundul lui, ca un Narcis muribund.
*
I. D. Sârbu: „Ultima sentință, cea mai filologic, filosofic grea
despre moarte: <<s-a zis cu noi!>>. Mai rea, mai definitivă decât moartea.
<<S-a zis! >> e fără recurs, fără întoarcere. <<Mort de foame >>, << mort
de beat>>, <<palid ca moartea>> etc. folosesc moartea ca un simplu
auxiliar ale unor rele mult mai mari. Dar cu dixi nu e glumă: <<s-a zis cu
mine!>> - asta înseamnă că Soarta și-a spus ultimul cuvânt.
*
Soarele florii, soarele care se învârtește după floare.
*
”Da, ceea ce face moartea este interesant, dar prea se repetă” (Jules
Renard).
*
Pragmatismul dă echilibru lumii, îmi zic. Am fost ales însă să fiu
prostul samaritean. Mă simt bine în pielea aceasta și mă lupt cu
pragmaticii pe care-i invidiez în zori, la amestecul dintre veghe și somn,
dar la răsăritul soarelui îmi reintru în rolul prostului samaritean.
*
Vasile Ghica găsește că moartea „nu este decât un exil pe durată
nedeterminată”. Atunci, viața este un exil pe durată determinată.
*
Totul este să vezi viața cum e și moartea cum nu e.
*
Cică, să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Slavă Domnului
că n-am fost niciodată narcisiac. Am scăpat deci de o iubire imposibilă.
*
Ileana Mălăncioiu, ca o boare peste gol: „Voi muri și nu voi ști
nimic despre moartea mea,/Așa cum despre nașterea mea nu știu absolut
nimic,/Am deschis ochii, am plâns și am râs și am plâns,/Îi voi închide și
nu voi avea ce să zic.//Și totuși moartea mea e un lucru real,/Mai real decât
nașterea, poate,/Simt sufletul ridicându-se-ncet ca o boare/Peste golul în
care va-ncepe să-noate”.
132
Capete de rând

*
Moartea – o sferă cu enigmă.
*
Tolstoi, între viața ca o temniță și moartea ca o libertate: „M-am
gândit la moarte: la cât e de straniu că nu doresc să mor, deși nimic nu mă
ține, și mi-am amintit de întemnițații care se obișnuiesc într-atât în
închisorile lor, încât nu vor, ba chiar se tem să le părăsească pentru
libertate. La fel ne-am învățat și noi în propria pușcărie a acestei vieți și ne
temem de libertate”.
*
Desigur că tot intelectualul, dintre a avea și a fi, alege a fi, a fi
umanist, generos, înțelept. Dar, toate astea, imediat după a avea, niciodată
înainte.
*
Cioran: „Dacă încetăm să ne temem de moarte, viața devine
dintrodată frumoasă, fascinantă și cu desăvârșire inutilă”.
*
„Vrea înmormântare civilă.
- Să vorbim la mormânt?
- N-aveți decât să vorbiți! Eu n-am să răspund” (Jules Renard)
*
Episcopul către muribund: „Spovedește-te, fiule, spune-ți toate
păcatele, că mâine te întâlnești cu Domnul nostru Iisus!...” „Și dacă nu mă
întâlnesc, îngaimă cel de pe patul de moarte, nu cumva vă dezvălui crimele
mele fizice și morale de o viață degeaba?!...”
*
Ne-am luat cu una, cu alta, cu treburi importante, de bună seamă, și
cum n-am fost atenți ne-am și trezit bătrâni. Dacă vom continua să ne luăm
cu altele la fel, ne vom trezi morți de-a binelea.

(fragmente din volumul în pregătire


Moartea de după moarte)

133
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Poeme de
Vlad Scutelnicu

cheia casei tale


din snopul de chei pe care-l purtai
în mâna dreaptă ai avut
deodată senzaţia că nu ştii care e
cheia de la uşa casei tale

ai privit în dreapta apoi în stânga


uşi
peste tot uşi identice
şi atunci ai simţit că
dintre atâtea uşi închise
una doar una
trebuie să fie uşa casei tale

nedumerit, poate puţin speriat


ai ieşit în stradă
te-ai rotit încet stăpânit
de o ambiguitate ce se insinua
tot mai hoţeşte în tine
şi peste tot aceeaşi privelişte
case la fel, cu uşi şi ferestre
cu flori de muşcate la geam
şi copaci înalţi străjeri la porţi
pe care dintr-o dată iată
134
Poesis

nu le mai puteai deschide

în toate şi din toate intrau sau ieşeau oameni


veseli sau trişti, calmi ori grăbiţi
fiecare cu cheile sale
ai privit în stânga, în dreapta
ai privit în spate, în faţă
ai privit în jos apoi
în sus

cerul era o casă deschisă


o casă fără clanţă şi fără chei
şi atunci ai ştiut care este
cheia casei tale

darul
poetul era mulţumit pentru că tocmai
îi ieşise de sub teasc
cea mai proaspătă carte a sa

fluiera fericit sărind într-un picior


de parcă ar fi parcurs un şotron imaginar
până şi natura - ploaie de sori şi tril de privighetori-
participa cu tot sufletul la
izbânda lui

ca lumina unei candele


porni cu cartea sub braţ hai-hui prin lume

? ce-i veselia asta pe capul tău


îl chestionă bancherul coborând afectat
dintr-un mercedes benz
! poftim domnule
îţi dăruiesc o parte din averea mea
îndrăzni poetul sincer întinzându-i cartea
ţi-o dau fără dobândă

bancherul o luă o răsfoi cu dispreţ


135
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

trase o flegmă sănătoasă între paginile ei


şi aruncând-o cât colo sictirit demară în trombă

poetul culese cu grijă cartea dintr-o tufă de iasomie


şterse atent producţia minoră a bancherului din
paginile ei şi plecă
plecă trist şi nehotărât mai departe

iată munca mea are valoarea unui scuipat


murmură el şi deodată natura se dezlănţui
diluvian: ploua cu găleata cu tunete şi fulgere pe străzi
apa curgea bolborosind
încercând să spele mizeria şi să îndepărteze
gunoaiele

la o intersecţie poetul văzu


un cerşetor cu mâna întinsă în ploaie
la fel de singur şi de indecis ca el

! ţine, e tot ce am spuse poetul întinzându-i


cartea

atunci cerşetorul se repezi să-i sărute obrajii


şi ploaia ca prin minune se opri

***
astăzi ai vorbit cu prietenii tăi
cel de la vest se distrează la ziua unui prieten
cel de aici te roagă să vezi când se pescuieşte
la suliţa
cel de la munte caută un loc de casă sub pădure
pe-al patrulea - cel de la est, evident- l-a invadat
un atac de panică
drept pentru care te apuci să-i citeşti din poemele tale
ceilalţi fuck fiecare ce vor şi aşa mai departe

în curte ares câinele tău


136
Poesis

siberianul cu ochi albaştri muşcă lanţul


să-l rupă şi să
da, să ajungă la o pisică neagră
care-l priveşte victorioasă în ochi de la
un metru distanţă

tu
şi ieri şi azi şi mâine o iei de la capăt
aceleaşi tabieturi plicticoase totul sub
aceeaşi monotonie ori totul sub aceeaşi
lumină
încercând să-ţi decodifici personalitatea
sau doar un fragment zilnic din ea

copacii grădinii tale dau în muguri


din pământ sare spre cer colţul
verde al ierbii, vine primăvara în suflete şi în lucruri
nimic nou sub soare poate doar
o nedumerire

? tu ce ai face dacă ai fi nemuritor

despre bobul acesta de apă

!? uite vezi
despre bobul acesta de apă
lipit de peretele sticlei undeva mai sus
de nivelul apei din ea nimeni
nu a vorbit nimic

a rămas acolo suspendat ca un alpinist profesionist


care sfidează moartea
privind curios spre abisul din jur

? care sunt clipele lui de linişte


care este viaţa lui
ce vede el
137
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

pe cine doare dacă el peste o secundă ori


peste o zi nu va mai fi

au dispărut imperii şi nimeni nu a întrebat


? de ce

mult mai demult dinozaurii


au scris o istorie a lor aşa cum o ştim cu toţii
astăzi şi nimeni nu a întrebat de ce

şi eu şi tu şi el
vom merge mai departe neîntrebându-ne
de ce

astăzi ieri ori mâine


nimeni nu te va întreba
- ! asta e sigur-
până unde
până când

pe câmpul acela măreţ întins până dincolo


de linia orizontului se petrecea ceva nemaivăzut
: unii săpau intens la cazma şanţuri
lungi lungi
alţii le adânceau
alţii le largeau
din urma veneau ceilalţi care
aşezau în ele bare de fier beton lungi până la cer
apoi cei cu betoniere treceau de-a lungul
şanţurilor deşertând imense cantităţi
de ciment

soarele privea mirat de acolo de sus din nemaivăzut


la toată această fojgăială care
nu avea sfârşit

constructorul, din observatorul său aflat în centrul


acestui furnicar de oameni şi maşini
privea cu iubire
visând neoprit de nimeni
138
Poesis

: "aici va fi o maternitate, aici o creşă


lângă ea o grădiniţă şi o şcoală, un liceu
un campus universitar, multe laboratoare, un spital,
apoi o biserică, de fapt, o mare catedrală
pentru toate spiritele lumii;
va mai fi, că aşa e normal, şi o
mare sală
de nunţi
mare, care când petrecerea se va fi terminat
va aduna tinerii la dans ori cercetători la conferinţe
ştiinţifice pentru a localiza
gaura de vierme
iar mai spre capăt, undeva într-un colţ,
o casă mică, mică, pentru cei care vor pleca
dintre noi

- !deh !e normal să se întâmple şi asta-

aleile vor tăia de-a lungul şi de-a latul pajişti cu


flori şi arbori, câmpuri cu holde bogate, ferme
zootehnice şi grădini zoo cu toate vieţuitoarele
lumii, traind natural, ecologic într-o
convieţuire veşnică şi fericită..."

! bine , ?dar răul,


urâtul
teama
invidia
lauda
crima
violul
şi toate celelalte unde vor fi
? dar dreptatea
? dreptatea unde se va împărţi
se auzi
deodată o voce venită
ca un tunet de undeva din
mădularele universului

139
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

constructorul îşi înghiţi visul


căutând un răspuns

şi pentru că nu-l avea


şi pentru că mai mult dura căutarea lui
decât turnarea acestor temelii
pământul începu o frământare spasmotică
şi totul
dar absolut totul
se transformă într-un munte de moloz

poetul
martor fără voie îşi adună
toate manuscrisele, toate cărţile
toate operele încă nescrise
le înghesui într-un sac şi
le dărui focului

140
Epic

Proză de
Cornel Nistea

Musafirul îndelung așteptat


În vizitele mele în B., cred că mă duceam a doua sau a treia oară să
cinez la Royal. De data aceasta era toamnă târzie, vântul spulbera frunzele
de pe trotuar. Mă îmbrăcasem ceva mai gros, luasem peste costumul de
postav de Anglia fulgarinul bleumarin, iar în oglinda mare din holul
celebrului hotel descopeream un domn ca la 50 de ani, elegant îmbrăcat, cu
cămașă albă și papion, în mână cu un baston de bambus cu ținte, pe cap cu
o pălărie cu boruri largi. Mă frapase privirea ageră și mustața tăiată coadă
de rândunică de sub care a răsărit un zâmbet. Am ridicat două degete în
semn de salut și m-am auzit exclamând: All right, pe seară o voi da gata pe
Magdalena după cei patru ani de tăcere.
Am prins cu oarecare precauție clanța nichelată și-am intrat în salonul
inundat de lumină, cu observația: Royal nu se dezminte, e același
dintotdeauna în așteptarea musafirilor fideli, aceasta măcar că eu nu mai
călcasem în salonul celebrului hotel de mai bine de patru ani. Brusc am
constatat că salonul, în toată imensitatea lui, era gol, în zadar continuam eu
să-mi rotesc privirile peste mesele, e adevărat, pregătite în așteptarea
musafirilor. M-am uitat la ceasul de pe mână ca să constat că mai erau
aproape două ore până la momentul dedicat cinei. Am ezitat, neștiind ce e
mai bine să fac. Eventual să mă duc la bar să comand un coniac și o cafea
și să revin în salon la ora dedicată servirii mesei, când am fost întâmpinat
de unul dintre chelnerii localului.
- Poftiți, stimate domn, vă așteptăm să sosiți de câteva ore. O fi
întârziat avionul?
- Cum să vă spun, îmi cer scuze că încalc protocolul, intenționam să
cinez aici, dar, uitându-mă la ceas, constat că până la ora mesei mai sunt
două ore...
141
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

- Nu vă faceți griji, ne bucurăm că ați venit. Ați apucat să vă cazați


sau încă nu?
- Nu, n-am apucat să mă cazez. Știți cum e, după o călătorie lungă și
obositoare omul caută un moment de relaxare și mi-am zis să intru în
salon, cum s-ar fi putut altfel.
Chelnerul mi-a luat fulgarinul, bastonul și pălăria și m-a invitat să
iau loc la o masă din apropiere pe care am descoperit un anunț simplu:
Rezervat.
- Sperăm să vă convină masa aceasta, am reținut-o în mod expres
pentru dumneavoastră. De altfel trebuie să vă mărturisesc că a fost
alegerea Iulianei, care a insistat pentru rezervarea aceasta.
- Vă mulțumesc, puteam să mă așez la fel de bine la oricare altă
masă. Ce să vă spun, e All right.
- O.K., a zis chelnerul, cu ce doriți să începem?
- Aș vrea mai întâi un coniac și-o apă carbogazoasă, mă simt pur și
simplu deshidratat...
Din întâmplare mi-am întors capul spre ușa rabatabilă a bucătăriei
celebrului restaurant ca să văd îngrămădite acolo nu mai puțin de șapte-opt
capete de femei, dacă nu mai multe, privind spre mine curioase. Oare să le
fi trezit atenția și curiozitatea ținuta mea impecabilă, apariția unui
necunoscut la o oră atât de nepotrivită?, m-am întrebat.
Chelnerul mai era acolo, pe braț cu șervetul alb bine scrobit,
întinzându-mi listele de meniuri ascunse între copertele vișinii cu dungi
aurii ale ofertei.
- Mulțumesc, voi avea de unde alege, i-am zis, iar el s-a retras
undeva spre barul de după care venise.
Constatam, totuși, că-mi era foame. Mi-am dat curând seama că
venisem acolo copleșit de amintirile cu Magdalena pe când petrecusem
aici mai multe zile și nopți cu ea. Aha, procedez precum criminalul ce se
întoarce la locul faptei, mi-am zis. Nu se poate! Ce se întâmplă oare cu
mine?...
Nu îndrăzneam să mă uit în listele de meniuri, ba de ce n-aș
recunoaște, mi-era teamă că citindu-le voi descoperi preferințele ei de
atunci și i-aș auzi vocea cu modulațiile acelea catifelate cu care mă făcea
să-mi pierd cumpătul. Deodată am tresărit auzindu-mă șoptind: Să știi că
va veni. Are toate motivele să vină...
Am scos din buzunarul stâng al vestonului pachetul cu țigarete, l-am
privit cu oarecare neliniște să văd dacă nu cumva fumam aceleași țigarete
ca în seara aceea. Încercam zadarnic să găsesc în minte momentul unei
schimbări. Să fi fost într-o iarnă când mă aflam la schi în Alpii francezi cu
142
Epic

Odette? Poate că da, mi-oi fi zis, desigur e necesară măcar atâta decență.
M-am auzit clar spunând chelnerului: Nu, în nici un caz Rosé de
Baurdeaux, dați-ne orice altceva, vin de Malaga dacă se poate, la care
Odette a reacționat rănită în orgoliul ei patriotic: Nu, nu, ne aduceți un
Rosé, dacă nu un vin negru franțuzesc. Îi urăsc pe spaniolii ăștia orgolioși
care mai put și azi a bălegar de vacă...
Chelnerul mi-a adus coniacul și apa, a constatat că nu mă uitasem pe
listele cu meniul marelui complex hotelier, a făcut o plecăciune și a spus:
- Suntem la dispoziția dumneavoastră. Cu ce vă mai putem servi?...
- Mă iertați, simt după atâtea ore de drum o stare de oboseală... Mă
voi drege cu un coniac și o cafea, apoi vom mai vedea.
Și din nou ciorchinele acela de capete ale femeilor de deasupra ușii
rabatabile de la bucătărie. Ce naiba, cu ce să le fi provocat curiozitatea, m-
am întrebat, trecându-mi arătătorul peste mustața tăiată sub formă de coadă
de rândunică?...
Curând, o tânără ca la douăzeci și doi de ani a ieșit din bucătărie și-a
dat un ocol meselor, cercetându-mă cu coada ochiului, apoi o alta a urmat-
o pe același traseu, prefăcându-se că aranjează vesela de pe mesele
pregătite pentru cina vizitatorilor. Nu, nu pot fi fete de companie, ele nu ar
ieși din bucătărie, ar apărea pe ușa de la intrare, le-aș recunoaște imediat
după îmbrăcămintea sumară și mersul provocator. Am început să râd ușor,
iar asta îmi făcea bine. Vedeam de acum partea aceasta de spectacol al
lumii și mă amuzam de pura constatare, nu și de drama ce-o trăiesc
prostituatele chiar și atunci când se numesc de lux și se dau bărbaților pe
sume mari de bani, ca-n cele din urmă majoritatea dintre ele să capoteze.
Mi le-am închipuit curând pe femeile astea îmbătrânite înainte de vreme,
nu puține dintre ele, când își constată urâțenia, își iau viața.
Am cerut chelnerului încă un coniac, probabil începusem să simt
neliniștea aceea care mă vizitează uneori în momentele mele de
incertitudine. Dar dacă nu va veni, totuși? Ei, o femeie cultivată cum este
ea nu-și încalcă promisiunea, măcar că aș putea accepta o rezervă să zicem
de unu, doi la sută sau chiar dintr-o mie, când poate apărea dezastrul. Nu e
și cazul ei, m-am încurajat eu. Magdalena e o ființă superioară, de care
însă de ce nu m-aș teme, de ce n-aș accepta și imprevizibilul... Și din nou
amintirea cu ea din ultima seară, când o întrebasem dacă merge Rosé-ul cu
friptura de bibilică și-am zăbovit în local până târziu cu mâinile
împreunate, mai înainte de-a ne retrage în camera de hotel. Știi, mi-a
șoptit, mai degrabă aș mânca papanași cu dulceață de afine... Cu câtă
inocență își exprimase dorința aceasta. Era două noaptea și mă temeam că
143
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

bucătăria nu ne putea onora comanda, dar nu, un local ca Royal răspundea


la orice oră oricărei dorințe. Am privit-o minute în șir savurând papanașii.
Nu vrei și tu? Sunt grozavi. Și m-a silit să gust papanașii, stârnindu-i și
mai mult bucuria că-mi plăceau și mie. I-am prins mâna: E atât de târziu, m-
a răzbit somnul, iar ea: Să mai stăm o vreme aici, voi regreta dacă nu
trăiesc momentul acesta până la capăt...
Chelnerul s-a apropiat din nou de masa ce-mi fusese oferită în
așteptarea comenzii. De acum se apropia ora cinei.
- Îmi puteți aduce o porție de papanași cu frișcă și dulceață de afine?
- Da, desigur. Nu doriți, totuși, mai înainte să mâncați altceva?
- Uite, nu m-am gândit la asta. Nu știu ce m-a apucat să comand
papanași... Poate după...
L-am privit. Putea fi unul dintre chelnerii de atunci, din seara și
noaptea aceea. Oare să mă fi recunoscut? Doamne, de unde să fi aflat că
vin aici, că am rendezvous cu ea? Bine, dar de ce altminteri mi-au rezervat
masa?
- Aveți dreptate, o să mă gândesc, să văd la ce mă voi opri, l-am
liniștit eu pe chelnerul devenit totuși prea insistent.
Curând au intrat în local câteva perechi, dovadă că se apropia ora
cinei, doar a veni într-un asemenea local cu o jumătate de oră mai devreme
era o plăcere la care rari clienți ai complexului hotelier puteau renunța, și
intermezzo-ul acesta făcând parte dintr-un ritual. Căutasem și noi atunci,
ca și perechile ce intrau acum în local, o zonă de liniște, cu certitudinea că
zona aceasta e securizată, oferindu-ne protecție absolută, față de intruși.
Eram atunci absolut sigur că asta se întâmpla în ambianța unică ce ne-o
oferea Royal-ul.
Deodată, nu știu ce m-a apucat să mă ridic de la masă și să merg la
fereastră unde am privit în întunericul înserării. Îmi adusesem aminte că
Royal-ul avusese ideea aceasta de-a păstra o parte a parcului din apropiere
neluminat. Îmi plăcuse atunci stranietatea ce mi-o provocase bezna nopții.
Doamne!, a exclamat ea, refuz să accept asta. Eu ador lumina! Nu mai
puțin eu. Au făcut-o probabil doar pentru contrast. Nu cred, e o găselniță
pentru cei care se ascund în întuneric. Nici că se poate o grozăvie mai
mare!...
Bănuiam că o apucase spaima și-am cuprins-o de după umeri, ne-am
atins tâmplele, s-a întors spre mine și m-a apucat cu ambele brațe de după
gât. Mă privea fericită. A fost o seară minunată, care nu cred că s-ar putea
repeta vreodată, mi-a zis. Ei, dacă nu se va repeta seara aceasta, vor fi
altele la fel de plăcute, am asigurat-o eu. Recunoaște că-ți e somn și ție, i-

144
Epic

am zis. Dragule, asemenea daruri sunt rare, nu se oferă omului în toate


zilele. De acord cu tine. Să prețuim darul ce ni s-a oferit.
M-a sărutat pe față, iar eu i-am răspuns cu o mângâiere. Se făcuse
într-adevăr târziu...
Rememorarea aceasta mă chinuia, iar chelnerul revenise din nou să-
mi ia comanda.
- Nu vă supărați, cum v-a venit ideea să rețineți masa aceasta pentru
mine? l-am întrebat.
- Sunteți musafirul nostru îndelung așteptat. E atât de rară o
asemenea vizită. Fetele de la bucătărie și cele de la bar au fost sigure că
veți sosi azi...
- Tot nu înțeleg, cum puteau să fie atât de sigure?
- Păi, nu e azi Sfânta Varvara?
- Ba, e, dar nu văd legătura!...
- O să înțelegeți asta mai târziu. Totuși, cu ce vă putem servi în
continuare?
- Mi-e greu să mă decid. Până una alta, mai aduceți-mi un coniac.
- Trebuie să fi avut mare întârziere avionul. Ați făcut escală la
Frankfurt?
- Ei, nu! Am călătorit cu mașina.
- Nu se poate! Eram siguri că din L.A. faceți o escală la Frankfurt...
- Așadar, asta era!?...

145
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Adrian G. Romila
vă recomandă
Eugen Ovidiu Chirovici a publicat încă din anii
1990 câteva romane în genul thriller-comedy-mystery,
adică accesibile unui public mai larg. Subiectele pot fi
clasificate ca facile numai dacă luăm de bune
recomandările de ”bestseller”, adică prea populare, prea
accesibile. Altfel, utorul a ținut cu tot dinadinsul să-și
prindă cititorii din prima, să-i lase să urmărească o anchetă,
să fie uimiți de supranatural sau să râdă de vreo situație.
Ultimul său roman, Cartea oglinzilor (2017, tradus la noi la
editura Rao), a răvășit deja lumea literară europeană și americană, și asta
nu numai pentru că, iarăși, e vorba de un subiect care ”te prinde”. Scris și
publicat mai întâi în engleză, difuzat prin rețele literare de prestigiu,
romanul nu avea cum să aibă succesul actual la târguri, la critică și la
public fără consistența unui epic de calitate. Autorul a pus în el toată
experiența sa de scriitor de până acum, reușind să demonstreze, dacă mai
era nevoie, că proza adevărată poate include, pe lângă realități umane cu
tot felul de reverberații sociale și intelectuale,și mistere polițiste.Cartea
oglinzilor construiește în jurul unui asasinat o lume foarte colorată și vie,
un ansamblu de tipologii, decoruri și interese cu un mare grad de
veridicitate. Narat la persoana I din trei perspective diferite, romanul
ilustrează atât pluralitatea de viziuni asupra acelorași fapte, cât și
relativitatea și inconsistența memoriei. De unde și metafora oglinzilor, din
titlu, care pune în discuție inclusiv irelevanța rezultatelor definitive ale
studiilor asupra psihicului uman.
Așadar, în 1987, un faimos profesor universitar și psihanalist
american de origine evreiască, Joseph Wieder, de la Princeton University,
este găsit mort în casa în care locuia singur. Fusese ucis cu câteva lovituri
de bâtă, în cap, nu se știe de cine și de ce. Nu fusese căsătorit, nu avea
inamici, dimpotrivă, reputația-i neștirbită și recunoscută în toată lumea
aruncă în necunoscut adevărul faptelor petrecute. Un tânăr cu veleități de
scriitor, student și apropiat al profesorului, în vremea evenimentelor,
redactează, la câțiva ani după, un manuscris cu varianta proprie a faptelor,
din care trimite un fragment unui agent literar, pentru o eventuală
publicare. Agentul literar nu devine atât de interesat și pasează povestea
unui alt jurnalist, pentru a o transforma, dacă se poate, măcar într-un viitor
146
Lecturi

roman, dacă nu într-o relatare veridică și publicabilă a faptelor. Jurnalistul,


la rându-i, trezește, prin investigație, interesul unui detectiv și al unui
polițist pensionat, care se ocupase atunci de caz, fără rezultate clare.
Personajele (tânărul care se visează scriitor, agentul literar, jurnalistul,
polițistul, detectivul, o discipolă plagiatoare, un reparator cu probleme de
memorie, alți și alți oameni din jurul lor și al profesorului asasinat) se
intersectează în mod neașteptat, la fel ca și adevărurile lor diferite.
Neașteptatul rezultat final, adică aflarea desfășurării corecte a faptelor și
descoperirea criminalului invalidează irevocabil manuscrisul tânărului de
la început. Iarăși acesta ratează, de data aceasta postum (murise, între
timp), posibilitatea de a deveni scriitor. Dacă ”amintirile și faptele sunt
două lucuri diferite”, conform constatării vocii care încheie cartea, atunci
nu rămâne decât fascinația poveștii despre ele, căreia nu i se pot aplica
aceleași criterii de adevăr.
Cartea oglinzilor e un roman despre ipostazele memoriei,
despre misterioasele volute ale destinelor umane, despre vise spulberate și
despre America ultimilor zeci de ani, reconstituită în detalii vizuale și
tipologice demne de un film la subiect.

Noul volum al prozatorului Florin Irimia


continuă ambiguizarea pactului autobiografic prin tema
paternității/maternității, prin discretele tușe psihanalitice,
prinincursiunea în lumea copilăriei și a adolescenței,
rememorarea nostalgic-ironică a unor scene de viață din
comunism.Sunt tot atâtea direcții ale celor 40 (cu Epilogul,
41) de texte care compun Misterul mașinuțelor
chinezești(Polirom, 2017). E vorba de scurte povestiri a căror unitate
rezultă din vocea comună a celui care le spune, febril, pentru a trece printr-
un ”portal al aminitirilor”, înainte de a pierde de tot detalii importante,
odată cu vârsta cvadragenară (suspectez o obsesie a lui 40, aici). E o
mărturisire directă, obișnuită, chiar dacă fragmentată și mozaicată, fără
medierea provocatoare a vreunui psihanalist, ca-n romanul precedent.
Nici ”memorialistică, dar nici 100% ficțiune”, după cum însuși
o spune, în Preambul, întâmplările din texte chiar ”i s-au întâmplat
naratorului” sau ”ar fi putut să i se-ntâmple”. Avem, așadar, glosări
metaliterare care sunt foarte precaute atât cu încadrarea în genurile
consacrate (povestire de ficțiune, autobiografie, memorialistică mascată),
cât și cu posibilitatea identificării unora dintre evenimente și personaje.
Scriitorul, indiferent cine ar fi el și indiferent de relația sa cu naratorul,
vrea să înțelegem că e vorba numai și numai de un imperativ personal, de
147
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

o ”călătorie”, iar nu de gesticulația unei anume specii literare. Trecând


peste impulsul presupus defulatoriu al narațiunii, cele 40 de texte rețin
atenția printr-o mulțime de alte realizări: acuitatea observației
caracterologice, poezia obiectelor și a decorurilor, crochiurile umane,
parfumul unei lumi pe care copilul l-a perceput intens. Jocurile cu prietenii
de clasă și de bloc, viața de familie, relațiile cu noii parteneri ai celor doi
părinți despărțiți, cărțile, muzica și filmele, apusul copilăriei, impulsurile
adolescenței, iubirile și dezamăgirile, momentele dificile și marcante,
evenimentele și lucrurile semnificative pentru vremurile de dinainte de
1989 sunt elementele care alcătuiesc haloul nostalgic al povestirilor. Chiar
în starea decupajului care impune aspectul de instantaneu, fiecare dintre
ele încearcă să surprindă esențialul a ceea ce-a fost și să ducă spre o
descărcare finală, spre o rotunjire epică.
Viața ca ”o uriașă ficțiune, o încrengătură de iluzii și
mistificări, ajustări și proiecții izvorâte din neîncetatele noastre încercări
de a produce sens într-un mod cât de cât convenabil”, iată un înduioșător și
remarcabil puzzle epic al unui autor confirmat.

Față e romanele precedente, Liliana Corobca


surprinde acum în primul rând prin construcția
metaficțională. Caiet de cenzor (Polirom, 2017) e o poveste
despre instituția comunistă a cenzurii, în România anilor
1970, dar e, simultan, și un roman despre mecanismele care
fac posibilă literatura, ca discurs public, în condițiile
absenței libertății de expresie.
Autoarea imaginează un personaj care a lucrat la Direcția
Generală a Presei și Tipăriturilor, înainte de 1989, și care, înainte de
emigrarea în Germania, a reușit să sustragă și să ia cu ea, în lumea liberă,
caietul ”oficial” al unei colege de birou. Valoarea caietului și evenimentul
scoaterii lui din țară n-ar fi fost înțelese fără contextualizările necesare. De
aceea, romanul se deschide cu câteva paratexte lămuritoare: despre ocazia
înființării unui Muzeu al Comunismului, unde vor fi strânse obiecte
relevante (inclusiv un eventual caiet de cenzor), despre ce însemna un
asemenea jurnal de lector, în epocă, despre riscul la care s-a supus fosta
funcționară de la DGPT, oprind pentru sine unul dintre caietele cu așa-
zisele ”secrete de stat”. Astfel, mail-urile schimbate cu autoarea interesată
de scrierea unui roman, un preambul al aceleiași despre activitatea
cenzorilor, o informare tipic securistă despre emigranta în cauză și o
confesiune a deținătoarei caietului sunt documentele ”adevărate” care
preced textul principal. Ele sunt în măsură să pregătească lectura caietului
148
Lecturi

în cauză. Dincolo de lecturile ideologizante asupra textelor vizate (operele


scriitorilor aspiranți la publicare), el consemnează, în esență, evoluția
ciudată a unui cititor îndoctrinat.
Inițial ciorne de lector, apoi jurnal personal care amestecă
faptele și textele, apoi ”sfidare a sistemului”, caietul amestecă biografia
cenzorului cu opiniile lui despre viață și despre cărțile ce-i revin, ca
sarcină. Cenzura, va să zică, devine, din obiect subînțeles fără drept de
constestație, subiect ale discuției și, prin aceasta, un act de autodafé.
Treptat, cerberul ideologic se transformă în cerber al ideologiei,
asumându-și riscul de-a consemna critici la adresa cenzurii și sfârșind prin
a se specializa în găsirea cuvintelor potrivite și-n înțelegerea literaturii
autentice, în maldărul de texte citite. Fragmentarium-ul ce alcătuiește
caietul evoluează și el în paralel cu autorul său: de la ariditatea limbajului
de lemn al cenzurii la cel liber al considerațiilor personale, de la diatribele
împotriva retoricii poetice prea dezinhibate la relaxarea notațiilor cotidiene
și la justețea estetică a intervențiilor și a comentariilor. Cenzura e
interiorizată, ea nu mai e a unui text scris de altcineva, ci a sinelui care
citește, ea nu mai constă în tăiere de cuvinte, ci în adăugarea celor mai
potrivite. Cenzura e ceea ce lipsește, nu ceea ce e deja în text, nu autorul e
cenzurat, ci însuși cenzorul, prin aceea că trebuie să suplinească ceea ce n-
a făcut autorul. Cenzuratul devine cenzor, cenzorul e, de fapt, cel cenzurat.
E o evoluție paradoxală și ea e semnul promițător al unei subiacente
dezideologizări.

În ultimul roman al lui Varujan Voganian


inextricabilele istoriei se țes în jurul unui personaj
ambiguu, ca tipologie, așa cum ambiguu e
considerabilul interval de timp pe care-l traversează.
Saga unui neam, adică ceea ce aveam în Cartea
șoaptelor devine, acum, saga unui individ exponențial
pentru neamul său, într-un anume decupaj cronologic,
de unde simfonia parcursului micii și marii istorii.
Matei Visarion, protagonistul din Copiii
războiului (Polirom, 2017), e, de-a lungul a peste șaizeci de ani, pe rând:
copilul din flori al unei mame românce și al unui soldat german surprins în
drum spre casă, scăpat catastrofa frontului sovietic, în 1944; ofițerul de
securitate care, recrutat în ciuda originii ”fasciste” (era necăjit de ceilalți în
copilărie chiar cu eticheta de ”nemțălău”), vânează în anii 1950 partizanii
anticomuniști din Făgăraș (neizbutind, totuși, să-l prindă pe mult-vânatul
Ion Gavrilă Ogoranu); îndrăgostitul de tânăra ”burgheză” căreia îi face o
149
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

percheziție și pe care o înspăimântă fără să vrea cu autoritatea-i nebănuită;


milițianul tras pe dreapta de regim, după revolta muncitorilor brașoveni,
din 1987; generalul de poliție, după Revoluție, onorat să poarte o frumoasă
uniformă cu fireturi aurite, de Ziua Națională, dar și să tragă, după el, un
trecut încâlcit, prin vechimea în funcție; bărbatul unei femei căreia îi
trimisese soțul la moarte, în misiune, și al cărei copil trebuie să-l crească,
pentru a-și ispăși vina. Aceste multiple ipostaze confruntă felii foarte
diferite din istoria secolelor XX și XXI, obligându-le să-și dea seamă,
reciproc, din punct de vedere moral. Cine pe cine a învins, așadar? Cine e
compromis și pentru ce? Cine a plătit pentru fapte presupus greșite și cine
își așteaptă încă pedeapsa? Cine merită onorat, cine merită blamat, din care
motive? Ce se-ntâmplă cu o lume în care altădată temuții paznici ai
autorității statale trebuie să protesteze împotriva statului și să ceară de la el
drepturi care-i umilesc? Cele două evenimente care subîntind acțiunea
romanului – finalul celui de-Al Doilea Război Mondial și demonstrațiile
polițiștilor împotriva tăierilor salariale, din 2010 – arată această paradoxală
și inclasabilă inversare a ordinii lumii românești, în numai jumătate de
secol.
Și pentru ca lucrurile să devină și mai greu de judecat, intervin
alte două teme umane majore: memoria și uitarea. Puse de-o parte și de
alta a idealului moral (antitetice, ca proiecții ale adevărului, oglinda și
îngerul sunt simboluri redundante, în roman), ele multiplică problematica
poveștii și ramifică, prin alte direcții epice, posibilitățile semnificațiilor.
Fără mânie și părtinire, cum se spune, povestea imaginată de Varujan
Vosganian îi lasă cititorului onoarea de a da verdicte morale asupra
oamenilor și faptelor prinse în ecuația epică. Ceea ce-nseamnă că îl obligă
să conștientizeze privilegiul unei poziții ”din afară” și îi acordă o libertate
pe care personajele sale nu prea au avut-o. Dens, epic și simbolic, întins,
ca dimensiune, cu povești care se întretaie și-și schimbă mereu
configurația, în funcție de noile dezvăluiri, cu o scenografie muzicală și
picturală demnă de o tragedie greacă (un tablou și o piesă simfonică,
ambele clasice, constituie refrenele imaginare), Copiii războiului e un
roman old fashion.

Un poem eminescian mai de tinerețe vorbește despre


mecanismul poetic al ultimului romantic european. E vorba de o ”operație”
estetică fundamentală, care poate fi aplicată întregului corpus de texte al
poetului: lucrul ”cu gândiri și cu imagini”. La acel poem m-am gândit,
citind antologia de fragmente eminesciene alcătuită de regretatul filolog
ieșean Dumitru Irimia. Iar mecanismul proliferării de imagini nu s-a oprit
150
Lecturi

doar la poeme, ci și la producțiile non-estetice, la articole și notații


personale. Având-o sub ochi, observăm că Eminescu a fost un gânditor
autentic, care, preocupat intens de problematica intelectuală a vremii sale,
a îmbinat, inevitabil, discursul tehnic cu cel poetic. Claritatea,
persuasiunea și frumusețea textelor sale dovedesc aria largă de cuprindere
a domeniilor în care se mișca, pasiunea pentru limba română și, îndeosebi,
calitatea de poet. Mai ales cea din urmă face ca lectura fragmentelor să fie
plăcută, nu doar folositoare, teoretic.

Mihai Eminescu. Despre limbă, cultură,


teatru (ediție de Dumitru Irimia, Editura Universității
”Al.I.Cuza”, Iași, 2016) reprezintă, de fapt, o reeditare
extinsă a unei culegeri din 1970, ce conținea texte din
caiete și din publicistică (unele inedite, în contextul în
care Perpessicius nu terminase, încă, de scos integrala sa
celebră). Ea era menită să ofere o perspectivă coerentă
asupra gândirii poetului în legătură cu teme legate de cultură și artă:
comentarii, meditații, mici analize, studii și luări de poziție. Acum avem o
selecție mult mai relevantă și mai bine organizată, rezultat al unui alt
traseu de lectură prin labirintul non-ficțiunii, revăzut ca suport pentru
literatură. Impedimente administrative au făcut ca noua antologie să nu
apară în 2004, când s-ar fi intenționat publicarea, și, apoi, prin trista
dispariție a lui Dumitru Irimia dintre noi (în 2009), să fie în pericol de-a nu
mai apărea deloc.
Cele trei domenii eponime care au organizat antologia nu sunt
decât ”umbrelele” încăpătoare sub care se ascund subiecte dintre cele mai
variate: naționalism și literatură națională, unitatea lingvistică și etnică,
etimologism, limba românească veche, elemente de prozodie și
lexicologie, limba și scrierile unor predecesori și contemporani iluștri,
geniul și creatorul, fantezia, literatura populară, comentarii ale unor texte
și reviste ale vremii, cronici dramatice și muzicale, gânduri despre actorie
și arta dramatică. Toate textele selectate sunt absolut relevante și pentru
”filosofia” lui Eminescu, și pentru competența antologatorului.
Lucrarea lui Dumitru Irimia câștigă în coerență și-n ineditul
perspectivei, față de mai vechiul Fragmentarium din 1981 (cel alcătuit de
Magdalena D. Vatamaniuc, și el de luat în seamă, desigur). Nu e vorba de
o completare, ci pur și simplu de altceva. E o schiță bine articulată a
gândirii unui intelectual-emblemă pentru cultura națională − poet sensibil
și la vibrațiile lumii înconjurătoare, și la cele ale marilor idei.

151
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Cartea unei
conștiințe curate
într-o lume
pastelată în gri
(Daniel Cristea-Enache, Aproape liber,
Edit. „Curtea Veche”, 2016)

o cronică de Ion Toanță

Într-o „țară tristă, plină de umor” aureolată bacovian de la


Răsărit pân’ la Apus, apariția unui volum ce adună publicistica lui
Daniel Cristea-Enache poate fi tradusă prin „pohta ce-am pohtit”, grație
reflexiei în oglinda realității cotidianului din noi.
Profesor universitar, critic literar, autor a numeroase cărți de
interviuri, una mai interesantă decât alta, creatorul celei mai importante
reviste literare cu apariție online editată sub egida Uniunii Scriitorilor,
tânărul Lenin al revoluției literare contemporane este și un om al
cetății, respiră, circulă cu mașina sau pe trotuarele bucureștene, face
shopping prin marketurile patriei și se simte trădat de clasa
politicianistă actuală. Toate reflecțiile făcute prin agora non literară
autohtonă își văd imaginea clară în paginile volumului „Aproape liber”,
scos la Editura „Curtea Veche Publishing” în toamna lui 2016, volum
pe care chiar autorul îl angajează în sfera publicisticii.
Materialele alese au văzut lumina tiparului deja, în reviste ca 22,
Dilema Veche (online), Observator cultural, România literară, Viața
Românească sau Adevărul, ca să dau doar câteva exemple, publicații
unde criticul a avut rubrici de autor.
Pe parcursul celor 300 de pagini(298, mai exact), Daniel Cristea-
Enache își înmoaie condeiul în cerneala multicoloră a stărilor generate
de tumultul vieții post decembriste, dar și din vremea „cealaltă”,
152
Cronică

analizează virulent factorul politic care a ucis speranța din primele luni
„revoluționare” și a eșuat în edificarea unui domus al civilizației și
bunăstării.
„Aproape liber” este structurată pe șase capitole: Judecăți,
Politicieni și intelectuali, Un alt public, Schiță de portret, Zona lirică și
Carrousel. Observăm cum cetățeanul Daniel Cristea-Enache nu-l
eludează pe criticul cu același nume, dând liricului ce i se cuvine.
Publicistica îl face, însă, pe eminentul literat să se simtă ca o cichlidă
sud americană în acvariu.
Găsim în volum un „elogiu țăranului român”, amintindu-ne de
discursul lui Rebreanu de primire în Academia Română (Laudă
țăranului român), urmat de eșantioane ale anticomunismului autorului
care se autodefinește „decrețel”, deplânge soarta învățământului
românesc de azi, empatizează cu jurnaliștii uciși la sediul
hebdomadarului Charlie, se declară politically correct și îndreaptă
săgeți împotriva unor falși formatori de opinie ca Pavel Coruț prin
comparație cu Lucian Boia. Pavel Coruț a fost un autor ficțional
consumat cu osârdie de „publicul cititor” la începutul anilor ’90,
înlocuit în opinia lui Daniel Cristea-Enache, ulterior, cu Dan Puric.
Personal sunt și nu sunt de acord cu asocierea.
Ca temă predilectă sesizăm amărăciunea cu care este descrisă
cultura, această „cenușăreasă a bugetului” unde marile manifestări
„culturale” se numesc acum vanghelioane, iar intelectualul român a
ajuns bătaia de joc a câte unui zoon politikon mioritic. Există și o notă
optimistă, cultura unește, grație aportului unor intelectuali puși efemer
în funcții cu putere de decizie, fie ei de „dreapta” sau de „stânga”, la
urma urmei, conchide autorul, contează doar omul care zice că „face și
chiar face”, promisiunile fiind un blestem post decembrist, mai ales în
domeniul cultural.
Capitolul Politicieni și intelectuali sună ca un avertisment de la
înălțimea zidului edificat între cele două categorii sociale, intelectualii
fiind aplaudați când îi laudă pe cei de la putere și blamați când
sesizează derapaje, în ton cu „alternanța la putere” de care pomenea cu
emfază Ion Iliescu după alegerile din 1996.
Când vorbește despre „literatura pe net” autorul face, pasional, o
pledoarie pro domo, cunoscută fiind, repet, patima sa pentru domeniul
online într-o lume în care mesajele circulă, absolut, în același minut de
la București spre Tokyo sau New York, în detrimentul paginilor print
care devin, day after day, niște rara avis în ciuda faptului că
„Moromeții”, par exemple, suportă și o „a treia lectură.”
153
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Cu mare și nedisimulată plăcere a universului retinian am trecut


prin „schițele de portret” ce susțin capitolul al patrulea, Eminescu, Paul
Cornea, I.D. Sîrbu, „neuitatul Paler”, Gabriel Dimisianu, Radu Cosașu,
Mircea Cărtărescu și, bineînțeles, son maître, Nicolae Manolescu sunt
doar o parte dintre personalitățile care l-au marcat pe Daniel Cristea-
Enache și le oferă eșantioane din merindea sa de iubire literară.
În capitolul al cincilea suntem invitați în agora dragă criticului,
zona lirică în care autorul nu-și uită menirea, revine la sentimente
„umane” prin portretizarea lui Emil Brumaru, Adrian Păunescu, Geo
Bogza cu poemul său „octogenar” („Poemul Invectivă”, 1933) sau a
„fenomenului arghezian” etalându-și respectul, admirația și devoțiunea
pentru mare parte din înaintașii sculptori ai Edificiului Literei
Românești.
Dragostea pentru literatură este contrapunctată cu impresiile de
călătorie prin spațiul european (Paris, Roma, Budapesta & Viena „cu
gările lor minunate”) dar și prin America („Back to School”) ori într-un
carrousel de la Disneyland. Evident, nostalgicul și neastâmpăratul
călător adoră și periplul pe tărâmul mioritic, de la București la Masa
Tăcerii de la Târgu Jiu, pe traseul de pe „Dealul Negru, cu vânzătorii de
mititei dispuși în linie de atac”, către Sebeș și Arad prin defileul
Oltului.
Se va întreba cineva, pe bună dreptate, de ce acest volum poartă
un nume atât de relativ ca „Aproape liber”. Autorul se revendică,
spuneam, din „generația decrețeilor”, având amintiri familiale amare
din ultimul deceniu al „epocii de aur” când libertatea de expresie era ca
și inexistentă, dar nici „post decembrismul făuritor” nu a lămurit pe
deplin această libertate.
„De acum, când îmi închei etapa și volumul de publicistică,
adică de texte implicate, de atitudine, civice, realizez că libertatea mea
nu este nici completă, nici perfectă. Nu mă simt liber încât să stau jos în
tramvai când o bătrână este în picioare lângă mine. Nu sunt atât de liber
încât să dau buzna într-un altar. Nu pot fi liber să mint, să fur, să înșel,
să fac rău, să calc în picioare un semen al meu. Nu mă simt deci liber,
ci aproape liber, iar acest „aproape” a ajuns să mi se pară la fel de
important ca libertatea însăși.”
Așa își încheie Daniel Cristea-Enache acest descriptio al lumii în
care a trăit și trăiește, al zonei unde a învățat limba română și a
înfrumusețat-o cu epica diamantină, iar dacă nu acceptă derapajele din
societatea de consum și consumată deja, dacă exprimările sună ca un

154
Cronică

vox clamantis in deserto, evident, libertatea nu este totală ci doar


parțială.
Începând cu lansarea la Gaudeamus 2016, cartea lui Daniel
Cristea-Enache a fost, relativ, bine primită de publicul din ce în ce mai
pretențios și afabil, salutată de „colegii săi, criticii”, promovată în
paginile grupurilor revistei „Literatura de azi” evidențiind un literat
care nu tace atunci când drepturile sale „cetățenești” sunt încălcate de
către cei care promit, în fapt, respectarea lor.
Mutatis mutandis, societatea românească actuală nu este chiar
atât de murdară pe cât pare, diferă clar de cea din „epoca de mărețe
împliniri” de dinainte de 1990, dar sincopele trebuiesc sesizate și
amendate, asta încearcă să atenționeze literar criticul și cetățeanul
Daniel Cristea-Enache, fără să absolutizeze, însă.

155
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Ion Zubașcu

„Poporul român, o enigmă şi un miracol”

de ce ai tăcut, mamă, o mie de ani


şi ce-ai făcut tu, dragă mamă,
între secolele al IV-lea şi al XIII-lea
de n-ai lăsat nici o dâră de sânge în cronici
nici o urmă de viaţă pe imperialele cearceafuri nupţiale
nici măcar cât melcul când ţărâna musteşte de apă
şi urcă pe trunchiul uscat al unui pom din gradină
sau râma speriată de moarte în colbul de sub peretele şurii
când iese din pământ alungată de abundentele ploi ale verii
de ce n-ai lăsat şi tu măcar o biată urmă
în cronicile Bizanţului în slavoneştile ceasloave ortodoxe
ce ai făcut tu, prea iubită mamă
atât de multe zece veacuri de vânzolită istorie
după ce ţi-ai născut pruncii i-ai botezat în credinţa latină şi i-ai alăptat
şi te-au scos barbarii afară din casă împingându-te spre păduri
ţi-au furat fără milă toată săraca avere
de la cerga veche de lână din pat la strecurătoarea laptelui
perechea de boi primită de zestre de la părinţi şi vaca din grajd cu tot cu
viţel
te-au pus să plăteşti tribut pe fumul din vatră
în propria casă făcută cu tata după cununie şi rămasă neterminată
în care ţi-au îngăduit să te întorci cu chirie
după ce te-ai ascuns în păduri şi poiene câteva veri la rând
între stâncăriile din Fundu Văii Ursoii şi în Surupoasa
mâncând jir de sub fagi ca mistreţii
156
Rememorări

zeamă de măcriş iepuresc cu cimbru şi morcovi sălbatici


bureţi de paltin mere oarzâne căline şi pere pădureţe
până-au trecut pe văile noastre pustiitoarele popoare migratoare
de ce nu le-ai scris atunci, scumpă mamă, istoricilor din cancelariile
imperiale
să-i inviţi la coleşa de făină din scoarţa uscată a bătrânilor arbori
în coliba noastră de su’Surupoasa
împletită cu boltă din nuiele verzi de alun înfipte cu capetele-n pământ
şi acoperită cu pale de fân uscat din brazda cosită dimineaţa
după ce ţi-ai îngropat mierţa de hrişcă şi căldarea cu grăunţe de mălai
într-o groapă săpată sub jupi şi paiele de secară din şură
şi plugul de fier l-ai îngropat în pământul din fundul grădinii
până-au trecut tătarii prin Dragomireşti la ultima lor năvălire
când au aprins satele de pe Valea Izei
şi înaltele noastre biserici de lemn
până s-au retras ungurii de la noi după redobândirea Ardealului
şi ruşii pe urmele nemţilor spre Tatra şi Berlin
când au tăiat zbârnâitoarele fire de telegraf de pe marginea drumului
şi au aruncat în aer podul de lemn din Dragomireşti peste Iza
de ce nu i-ai scris, dragă mamă, nici măcar unui cap încoronat
aveai doar atâta timp după ce luai ceaunul de mămăligă din cujbă
şi potoleai între lespezile de la gura colibei focul pe noapte
printre limbile căruia vedeam stelele nopţii ca într-o pânză de apă
tăcerea ta inexplicabilă, iubită mamă, timp de zece veacuri
i-a umplut de uimire pe toţi istoricii Europei

din Omul, pomul şi fântâna. O tragedie românească (2011)

Ion Zubașcu (1948-2011) a fost un poet, cantautor și ziarist maramureșean care a debutat
cu Gesturi și personaje (1982), urmată după 1990 de alte patru volume de poezie, care nu
anunțau însă extraordinarul salt făcut în ultimii ani de viață cu două cărți scrise à bout de
souffle. În acestea, Zubașcu a închis o confesiune tulburătoare în legătură cu boala
(Moarte de om. O poveste de viață, 2010), dar și cu dramele și destinul istoric al țării
(Omul, pomul și fântâna. O tragedie românească, 2011) – în care poți recunoaște ceva
din tonul torențial, zgrunțuros și neaderent la concesii al poeziei lui Ion Gheorghe –,
volume cu totul atipice în contextul literaturii române recente.

157
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Celălalt
Nichita
Dacă cineva m-ar fi întrebat cu foarte mulţi ani în urmă, pe cine aş
lua cu mine dacă ar fi (fost) să fac o călătorie lungă, lungă, atunci aş fi
făcut o listă impresionantă, zeci şi zeci de nume mi-ar fi părut demne de a
fi trecute între cele alese.
Dacă cineva m-ar fi întrebat cu zece ani în urmă, pe cine aş lua cu
mine dacă ar fi (fost) să fac o călătorie lungă, lungă, aş fi stat un pic pe
gînduri, mi-aş fi consultat inima şi mintea şi aş fi făcut o listă nici prea
mare, nici prea mică, cu nume care ar fi găsit corespondent în degetele de
la cele două mîini.
Dacă cineva m-ar întreba azi, pe cine aş lua cu mine dacă ar fi să fac
o călătorie lungă, lungă, dintre cele plăcute dar plină de primejdii văzute
sau doar presimţite, mi-aş consulta inima, mintea şi sufletul, m-aş uita în
urmă, m-aş uita înainte, aş ezita între cele cîteva nume care mi-au mai
rămas în preajmă şi cu degetul pe nisip aş scrie lista asta restrînsă, de
patru, cinci nume, între ele cu siguranţă şi cel al lui Nichita Danilov.
De fapt, cu Nichita Danilov am pornit într-o călătorie lungă, lungă
cu exact treizeci şi cinci de ani în urmă, cînd ne-am cunoscut la Bucureşti,
la o întrunire a Cenaclului de Luni. După seara de cenaclu, în care Danilov
cetise un poem despre „Danilou care avea capul ras ca un ou şi se plimba
prin parcul Copou”, ne-am întîlnit în Gara de Nord şi eu, în loc să iau
trenul spre casă, am urcat în cel de Iaşi. Eram aşa de liber, că toate ţintele
îmi erau la îndemînă, eram mult mai liber decît îmi putea oferi lumea
anchilozată din jur. Trenul acela a funcţionat, din cîte îmi amintesc, cu
poezie, a spart toate graniţele fizice şi nefizice, în compartiment cu noi au
urcat Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud, Lermontov,
Dostoievski, O`Hara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted Hughes, Daniil
Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeţi optzecişti cruzi-cruduţi, Ion
Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoţki etc. etc. Era o înghesuială aşa de
mare, încît şeful de tren a anuţat conducerea CFR-ului despre atîta de mulţi
pasageri urcaţi relativ fraudulos, cu bilete eliberate în toate epocile poetice
posibile. Numai că, contrar obişnuinţelor, conducerea CFR-ului de atunci a
zis că povestea nu este chiar aşa dezastruoasă, că se poate trage un
158
O aniversare

oarecare profit din situaţie, aşa că a luat legătura cu cei care administrau
Cartea Recordurilor şi acea cursă este înregistrată acolo, poate fi depistată
de cei interesaţi, la capitolul „cea mai mare densitate de poeţi şi poezie
înregistrată vreodată într-un compartiment de tren, de la înfiinţarea Căilor
Ferate Mondiale, adică CFM”. Momentul plus recordul omologat pot fi
descoperite în ediția Cărții Recordurilor din anul 1982, într-o anexă.
La Iaşi, după ce am ajuns, ne-am mutat cu toată şleahta de poeţi din
tren în apartamentul de două camere al lui Nichita. Trei zile şi trei nopţi
poeţii numiţi mai sus (Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud,
Lermontov, Dostoievski, O`Hara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted
Hughes, Daniil Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeţi optzecişti
cruzi-cruduţi, Ion Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoţki etc. etc.) şi-au
prezentat productele literare, pînă ce vecinii de sus şi de jos au început să
bată în conductele caloriferului, deranjaţi de atîta bună dispoziţie literară.
Mai mult, unii dintre vecini s-au convertit din acel moment la poezie şi au
devenit mai apoi membri în Asociaţia Locatarilor Scriitori, filiala Iaşi. A
fost frumos.
Anii au trecut, iar în 1987, după un debut „colectiv” în 1985, am
scos prima carte individuală, „Poeme în alb-negru”. Lansarea cărţii la
Piatra Neamţ a avut un „lansator” de elită: Nichita Danilov. În faţa
asistenţei numeroase, Nichita a vorbit exact jumătate de minut şi a spus un
singur lucru, pe care îl regăsesc în jurnalul meu: „Poemele din această
carte ar putea fi semnate, cu mîndrie, de oricare poet important din lume.
Cred că atîta am avut de spus ...”.
Îmi mai amintesc o seară la Neptun, după anul 2000, cu Nichita
Danilov și cu Ioan Flora, cînd am scris în trei un poem, cu degetul pe nisip,
fiecare cîte un vers și am avut cea mai mare satisfacție cînd un val ne-a dus
poemul în biblioteca din adîncuri, făcîndu-l nemuritor. Şi vorba lui Ioan
Flora, de atunci: „Ce ai zice, bătrîne, ca din tot ce am scris noi doar
poemul acesta să rămînă acolo, în burta mării ... !?”
Acum suntem în miezul călătoriei lungi, lungi, la care am purces cu
treizeci şi cinci de ani în urmă. Anul acesta, cînd aduni 65 de ani, dragă
Nichita Danilov, ai scos pe piaţa românescă de carte un volum de poezie
emblematic: „Recviem pentru ţara pierdută”. După ce am cetit bijuteria ta
de carte, mi-am spus ca orice om responsabil: Da, Nichita, ăsta e destinul
oricărui artist adevărat, să piardă o țară și să cîștige o lume! Ce ți-ai putea
dori mai mult?

Piatra Neamț, 7 aprilie 2017


Adrian Alui Gheorghe
159
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Poeme de
Angela Baciu

te-am iubit, ghizela


nu mai vreau lapte.
nu mai vreau mărul tău

dă-mi drumul la uşă,


ghizela rosenberg.

te-am văzut în spatele perdelei


croşetată de
bunica ta.

ai intrat pe uşa din dos.


la fereastra aia
bătrânul
cu chelie
şi-a aprins o ţigară.

“ e tarziu” a spus
nu mai pot continua.

pisicile
e patru fără un sfert.

pisicile negre se-aduna


pe terasa
cu lavandă.
160
Poesis

opreşte odată apa aia,


n-o auzi?

se întinde
leneşă
pe patul din odaia
întunecată.
e unul acolo pitit
dupa usa.

covrigii lui moise

ce poveşti mai spui şi tu, moise waiss


ştiu că ai fost bun şi drept
m-am aşezat la crucea ta
din cimitirul vechi
lemnul rupt mai lasă să se vadă
doar câteva litere
scuip în sân apoi îmi ghicesc viitorul
caii din sulina
au plecat şi ei de mult
cu cine să mai vorbesc
pe cine să plang.

aud uneori cum scârtîie poarta


si nu te văd, moise

cum veneai tu agale -aveai


pulovărul ăla
făcut de bunică-ta
şi ciorapi de lână -
sfoara cu covrigi calzi
pentru copiii
de pe strada ta
pentru simon,
pentru meir
161
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

şi pentru iosif.
atâtea poveşti aveai pentru
cei fara somn

şi ei sunt aici, moise

lentilele lui jose


iar s-a înţepenit clanţa
doar ai reparat-o ieri
nu, nu renunţ la ea
te aştept de mult, jose
pe vremea când
scrijeleai cu unghiile
muntele
nu semănăm cu nimeni
în fiecare zi e joi
o întâmplare
ai să spui
urci povârnişul ăsta greu
fără să te plângi.

alergăm
la marginea oraşului
trecem pe lângă fabrica
părăsită
de pe malul celălalt al sulinei
nici aici nu pari fericit
începe să te usture ochii
aici se făceau acolo conserve
din macrou
şi somn

să îţi pui lentile noi


că tu nu mai vezi nici înainte,
nici înapoi.

162
Poesis

în casa weber
se trezeşte din somn.

cât să fie ceasul


întunericul nu se dă deoparte

încăpăţânat
la etajul I al casei weber,
uitase ca-i lipseste
un picior,
aşteaptă femeia.

numără valurile.

samoil scrijelea în coajă

şi-a dus mâna la chipiu


schwarzmann samoil
caporalul născut
la brăila.

îi plăcea braga dulce şi rece


puşca incărcată
şi grea.

samoil iubea o fată


îi scria scrisori
pe care
le ascundea
într-o scorbură de
copac.

cu cuţitul scrijelea
coaja
si se semna
SS pe ea.

163
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

grecul ghiorghios
era frumos grecul.

bărbat înalt
o coama strânsă
la ceafă
si banderola neagră
pe ochiul stâng.

isi tatuase pe un braţ


farul vechi
şi buzele ei.

ghiorghios kontoguris iubea


femeile şi viaţa.
se spune
că ar avea o mare comoară
îngropată
undeva langa mare…

în fiecare dimineaţă,
pe plaja din sulina
în drum
spre casă,
prin cimitirul
vechi,
arunc câţiva stropi de apă
pe mormântul lui.

literele lui ghiorghios


ies rand pe rand din piatra.

autoportret
cu ochii închişi
trag din narghileaua
cu gust
164
Poesis

de cireşe
la cârciuma
lui jean bart

îl aştept şi azi
pe cerşetorul ăla
cu păr alb
din port

ssst…
nu trezi peştii

înjurătura
dumnezeii tăi
şi peştele mă-tiiiiii
cine ţi-o mai crede ochii

înjură vasile cu năduf


unde sunt
peştii de
altădată

verzi,
aurii,
ochi de sticlă,
solzi şi
gură
pocită

si aruncă
din nou
undiţa!

accident

de ce ai crede în
promisiunile ei
vară toridă
165
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

peste 39 de grade.

sabina feld îmi face


semne cu mâna
tivul rochiei lungi
s-a desfăcut

nu îi văd ochii de
sub pălărie.
şi
nici
piciorul stâng.

tache plăpumarul

bătrâna
gheboasă
trece iar prin sat
cu o lumînare aprinsă
în mâna stângă
şi cu dăracul
în dreapta.

e georgeta lui plapumă


zisă şi nebuna-satului
sau femeia-stafie
poartă acelaşi palton matlasat
verde
umplut
cu lână
că doar bărbatu-su
e vestitul plăpumar.

şi tache strângea bani la saltea


pentru zile negre.
să fie, femeie, să nu murim de foame
la bătrâneţe.

l-au găsit în tinda de vară


166
Poesis

cu dăracul drept în moalele capului.


fără plapumă
şi
fără bani.

(din volumul de poezii “Hotel Camberi” – in pregatire)

Angela Baciu s-a născut pe 14 martie 1970. Este poetă, prozatoare,


publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. A
publicat în jur de 16 cărţi, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei
zile din acel septembrie (2003), Tinereţe cu osingură ieşire (2004), De
mîine pînă mai ieri alaltăieri (2007), Mărturii dintre milenii ( 2012),
Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015).
A primit premii la secţiunile poezie şi publicistică din partea Uniunii
Scriitorilor din România, Filialele Iaşi, Alba şi Bacău. În anul 2016, a
primit Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Literatură „Lucian
Blaga” (Sebeş-Lancrăm) şi Premiul BALCANICA pentru poezie
românească la „Festivalul Poeţilor din Balcani”, ed. a X-a,
România-Turcia (Brăila). A publicat interviuri cu personalităţi ca
Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Eugen Simion, Mircea Sântimbreanu,
Mircea Zaciu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Nora Iuga, Ana
Blandiana, Nicolae Breban, Barbu Cioculescu, Alexandru George, Cezar
Ivănescu, Gabriel Liiceanu, Emil Manu, Nina Cassian, Fănuş Neagu, Leo
Butnaru, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Abăluţă
ş.a.

In pregatire:
- “Hotel Camberi’ – poezii
- “Ninge la Iasnaia Poliana” – intamplari vesele cu si despre
scriitori

167
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

3 proze de
Gheorghe
Schwartz

Cuvântul acela
(Lumea este mai mică decât ne imaginăm)

O lege imperativă le interzice, sub pedeapsa cu moartea, atât


locuitorilor cât şi vizitatorilor Insulei Guru Guru să pronunţe un anumit
cuvânt. Problema este că acel cuvânt, ca urmare a respectivei legi, nu este
numit nici măcar în textul care-l interzice. În consecinţă, lumea nu ştie de
ce cuvânt să se ferească. Cu toate acestea, sancţiunea este aplicată din
vremuri imemoriale. Dar nu imediat, ci decesul intervine abia după şapte
zile. Astfel, nici măcar după ce cineva greşeşte atât de grav, cuvântul
respectiv nu poate fi identificat.
S-au făcut sute de presupuneri, însă cuvântul acela a rămas o taină.
O taină cumplită. Localnicii pretind chiar mai mult: ei susţin că omul
moare doar atunci când face greşeala fatală. Dar cum să te fereşti de ceva
ce nu poţi afla? Cum? Bătrânii spun că dacă nu comiţi fapte imorale grave,
n-ai cum să rosteşti acel cuvânt. Aşa că, pe Insula Guru Guru, morţii sunt
socotiţi, chiar şi de către apropiaţi, vinovaţi de fapte imorale. Există şi
localnici evlavioşi – ori doar fricoşi? – care se retrag într-o muţenie
permanentă. Însă, la un moment-dat, şi lor le vine sfârşitul. Pentru că au
gândit acel cuvânt, explică înţelepţii.

168
Epic

Dar cum va fi mâine?


- o altă variantă -

Julius Zimberlan n-a avut o copilărie săracă, dar s-a descurcat: a


terminat un liceu, chiar şi o facultate şi a ajuns inginer. O ducea mai bine
decât toţi ai săi, şi-a întemeiat o familie şi şi-a găsit o slujbă mai mult decât
acceptabilă. Nu ca acel terchea-berchea de Rudy care a tras mâţa de coadă
complăcându-se să ducă o viaţă de azi pe mâine… Inginerul Julius
Zimberlan o ducea mai bine decât toţi ai săi, doar grijile nu-l lăsau să
trăiască în linişte: se zvonea că fabrica unde lucra va intra în faliment. Ce-
o să se facă? Ce o să fie mâine? Nici ratele de la casă nu le va mai putea
plăti! Şi o să fie dat afară din locuinţă, iar pe soţia gravidă cu al doilea
copil unde o s-o ducă? Unde? Fabrica unde lucra inginerul Julius
Zimberlan n-a dat faliment. Ba, chiar şi-a deschis o sucursală în străinătate,
iar el, inginerul Julius Zimberlan, a fost trimis acolo drept şef. Acum Julius
Zimberlan avea o poziţie de invidiat, însă grijile nu-l lăsau să savureze
succesul: ce o să fie mâine? Se zvonea că ţara unde a ajuns se află în faţa
unui conflict intern iminent. Cum să ai linişte într-un asemenea loc, mai
ales dacă ai cu tine şi o familie, o soţie gravidă şi un copil de doi ani?
Cum?
Mişcările insurgente s-au potolit în ţara unde inginerul Julius
Zimberlan conducea o sucursală importantă. Era linişte şi seara putea ieşi
în deplină siguranţă cu familia în parcul din cartierul rezidenţial, unde
locuia. Trebuia să iasă în parc ca să nu se uite la televizorul care anunţa zi
de zi că ticălosul stat vecin este gata pregătit pentru o invazie sângeroasă.
Familia inginerului se afla seară de seară în parcul din cartierul rezidenţial,
unde locuia. „Să ne bucurăm de clipele astea”, se încuraja Julius, „dar ce
va fi mâine, când aici vor fi doar craterele lăsate de bombe! Şi ce o să se
întâmple cu familia mea, cu un copil de doi ani şi cu o femeie gravidă?”
Încetul cu încetul, ameninţările unui război au dispărut, însă
Institutul Pământului preconiza un cutremur de opt grade pe Scara Richter.
Inginerul Julius Zimberlan, şeful unei sucursale importante a marelui
concern, o ducea materialiceşte bine – ca să nu spunem foarte bine -,
familia (soţia şi cei doi copii) se bucurau de sănătate în cea mai potrivită
climă posibilă, dar Julius Zimberlan nu putea să doarmă de teama
cutremurului devastator: „Până şi de bombe te mai poţi ascunde, dar în faţa
unui seism ce să faci? Ce?” Cutremurul acela n-a mai venit, ceea ce,
simţea Julius Zimberlan drept lucrul cel mai grav: dacă s-ar fi întâmplat,
169
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

măcar ştiai cum stai, dar aşa? Aşteptarea şi incertitudinea sunt cel mai greu
de suportat.
Soţia îl vedea cum se distruge şi-i tot amintea: „Ţi-a fost frică de
faliment, dar falimentul n-a venit şi tu, în loc să fi concediat, ai fost
avansat. Ţi-a fost frică de o rebeliune, dar nici asta nu s-a întâmplat. Şi nici
statul vecin nu ne-a invadat. Iar de cutremurat, nu s-a cutremurat nici o
farfurie pe etajeră! Acum de ce ţi-e frică?” Iar Julius Zimberlan, tot mai
palid şi tot mai nervos, a prevenit-o că ziarele sunt pline cu ştiri despre
accidente. Şi chiar dacă el va scăpa, de se va produce un accident de
muncă în sucursala condusă de el, ce va mai urma? Ce-l va aştepta mâine?
Inginerul Julius Zimberlan, şeful celei mai importante sucursale a marelui
concern, o ducea materialiceşte excelent, se bucura de o familie sănătoasă,
era respectat şi invidiat. A murit la doar treizeci şi unu de ani.
(Asta în vreme ce acel terchea-berchea de Rudy trage în continuare
mâţa de coadă şi se complace să ducă o viaţă de azi pe mâine…)

Dicţionarul selectiv al scriitorilor contemporani

Poate nici un dicţionar de scriitori n-a stârnit atâtea discuţii decât cel
din anul 2003, Dicţionarul selectiv al scriitorilor contemporani, opera
controversatului, dar nu mai puţin celebrului critic Julius Zimberlan. Sigur,
când e vorba de scriitori, întotdeauna vor fi polemici, frustrări, uneori chiar
jigniri, mai ales când apare un dicţionar selectiv şi când, vrând nevrând,
alegerile autorului sunt subiective. Numai că în cazul Dicţionarului
selectiv al scriitorilor contemporani povestea este cu totul alta. Julius
Zimberlan a dat manuscrisul la tipar şi a dispărut. Lucru ce nu a mirat prea
mult, excentricităţile acestui critic atât de important fiind de notorietate.
Când atât de aşteptatul volum a apărut în librării, cititorii au putut citi cu
mirare că în cazul a patru importanţi scriitori în viaţă, Julius Zimberlan n-a
pus numai data naşterii, ci şi… cea a morţii. „Farsă sinistră şi total lipsită
de bun-simţ”, au scris, pe bună dreptate, exegeţii.
În 2011, la 7 octombrie, a murit dramaturgul de mare succes Robin
V. Glauck. Un confrate, dorind să scrie un memento cu acel prilej, a răsfoit
câteva date bibliografice, printre care şi Dicţionarul selectiv… al lui Julius
Zimberlan, cel apărut cu opt ani în urmă. Nu mică i-a fost mirarea când a
găsit acolo data exactă a morţii lui Glauck. Informaţia aceasta atât de
senzaţională a apărut în presă (şi nu numai în cea strict literară) şi a fost
amplu discutată. Până ce şocul a trecut şi lumea s-a ocupat de alte noutăţi.

170
Epic

Da, dar la 14 februarie 2012 a murit şi marele poet Raul Kronos. La


14 februarie 2012, adică exact cum apare precizat în Dicţionarul
selectiv…! De data aceasta, lucrurile au părut de-a dreptul grave şi, în
pofida prestigiului său literar, Julius Zimberlan a fost luat la ochi de
Procuratură. Însă criticul era şi el dispărut de… de nouă ani, de când a
depus manuscrisul la editură. Ceea ce nu l-a împiedicat să trimită regulat
cronicile sale la revista SCRISUL ŞI SUFLETUL.
Încă în timp ce autorul Dicţionarului selectiv… a fost pus sub
urmărire internaţională, la 2 ianuarie a murit şi poetul Don Rosto, marele
rival a atât de regretatului Raul Kronos. Şi iarăşi, data decesului a
corespuns exact cu cea indicată de Zimberlan. Care n-a putut fi găsit. O
ipoteză absolut aberantă a fost că şi Zimberlan ar fi murit şi că ar fi scris
materialele de presă anticipat. Bine, dar ele se referă la cărţi apărute
(scrise?) ulterior dispariţiei sale şi nimeni nu poate fi chiar atât de nebun
încât să creadă că straniul personaj ar fi imaginat volumele luate în discuţie
înainte ca ele să fi fost concepute! Al patrulea scriitor, cunoscutul prozator
J. B. Coren, a cărui moarte a fost precizată în Dicţionarul selectiv, aşteaptă
acum înfrigurat data de 30 octombrie, data la care Zimberlan i-a prorocit
sfârşitul lumesc. Şi, odată cu el, toată lumea este curioasă, iar poliţia este
cu ochii în patru. Deocamdată, J. B. Coren se simte bine şi – ca să-i facă în
ciudă lui Zimberlan – şi-a programat lansarea publică a noului său roman
pentru data de 31 octombrie, adică exact cu o zi după ce i-a fost prorocit
decesul. Pe măsură ce se apropie evenimentul, cotele la casele de pariuri
sunt extrem de incitante.

171
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Cartea de poezie
comentată de Adrian Alui Gheorghe

Poezia lui Vasile Dan de la „melancolia lucidă”,


la controlul universului centripet
Ultimul volum al lui Vasile Dan, „Lentila de contact”
(Editura „Mirador”, 2015), ne prezintă o faţetă nouă,
atractivă, a unui poet care are puterea de a se reinventa de
la etapă la etapă, pendulînd de data aceasta între un fals
biografism şi oniricul ridicat la rangul de realitate secundă.
Dacă în volumele precedente, „Pielea poetului” (2000) şi
„Carte vie” (2003), poezia lui Vasile Dan luneca spre
manierizare şi „clasicizare” a mesajului, ceva „între fericire şi decepţie”,
cum spunea Al. Cistelecan, de data aceasta introspectivul care închide de
obicei orizontul textului poetic, devine o atmosferă pe deplin permisivă,
generoasă ca desfăşurare, ample viziuni transcend spaţiul strict al
poemului: „Aşa cum se scufundă încet în pămînt, cîte un centimetru pe an,/
edificiul cel alb al primăriei cu donjon-ul ei cu tot,/ cu primar cu tot,/ iar
ferestrele de la parter sînt acum cu luminile/ jumătate aprinse în pămînt/ şi
fără perdelele tremurînd în aer/ după care cîte un funcţionar întîrzie
îmbătrînind/ singur,/ iar vîntul sărbătoreşte tot singur pe turn înfoind
steagul său ud./ Degetele deasupra tastei într-o coregrafie ce se
prelungeşte în/ sincope/ deasupra fiecărui cuvînt/ încît tăcerea îl închide
etanş într-o crustă ermetică/ iar gura e şi ea ca un clopot cu limba tăiată/
precum în eboşa lui Hokusai/ cel care şi-a vîndut numele la bătrîneţe/
unor discipoli fideli./ Dar iată că noaptea se adună toate la locul lor/
precum pe etajere imaginare,/ chipul tău stă deasupra în spatele meu/ căci
scriu cu spatele la tine/ precum aş purta o cocoaşă zilnic în scris,/ iar tu
eşti aceea, o, zeiţă grea,/ căci astăzi este ieri cînd am plecat de acasă/ fără
să mai întorc capul înapoi,/ iar ieri este ceea ce o să vină de la apus,/ ori
de la răsărit,/ de sus ori de jos,/ de aici ori de oriunde cîntă/ ceasurile/
liniştite/ nu adormiţi:/ ah, surîsul tău de bărbat apt să nască o idee,/
femeie atunci, grădină a simţurilor,/ dimineaţă la miezul nopţii/ tăcere
gureşă într-o limbă moartă, boală/ a atleţilor imponderabili,/ pasăre la
purtător/ în coşul pieptului,/ ploaie de aur irigînd, pic, pic, pic,/ celulele
noi,/ lună de la început îngropată/ deasupra.” (Lumină lună). Discursul
172
Lecturi

poetic e, după cum se vede, unul „îndrăgostit de sine”, care se


autogenerează printr-o metaforizare abundentă şi care excede planurile
imediate pentru a atinge, în final, un orizont al jubilaţiei poetice. O „fiinţă
lingvistică”, vorba lui Umberto Eco, conlocuieşte fiinţa poetului, care se
risipeşte în text.
Expansiunea eului în „peisajul poetic” se face din aproape în
aproape, ca şi cum imaginaţia s-ar afla pe urmele imaginii, în final
constituind o topografie contingentă, care să cuprindă atît căutarea cît şi
rezultatul, în general imprevizibil: „Era o zi întunecată, era o zi senină,
era o zi scurtă, era o zi nesfîrşită,/ cineva citea totul, apa, vîntul în
creştere,/ cutremurele din aer, de pe/ acoperişuri/ mai ales bătăile inimii
singure, singure, am putea spune uitată acolo ca/ într-un turn,/ era o zi
nouă, era aceeaşi zi dar în altă săptămînă,/ în altă lună, în alt an, era
peticită stîngaci pe margini cu nori roşii/ şi albicioşi, îmi amintesc/ cineva
asculta chiar atunci sonata lunii stînd singur de-o parte,/ cineva învăţa pe
burtă din greu iarăşi lecţia de anatomie,/ cineva îşi îndoia genunchiul,/
cineva închidea ochii pe jumătate,/ cineva nu adormea încă din seara
trecută,/ cineva deschidea larg o fereastră chiar deasupra,/ era o zi căzută
din senin cum am apucat să spun,/ cineva n-a zis însă nimic niciodată
despre asta, s-a aplecat puţin,/ a plecat” (Era o zi întunecată, era o zi
senină).
E, în poezia lui Vasile Dan o melancolie lucidă, o înţelegere a
contextelor în care viaţa se subsumează total poeziei, în general nu există
întîmplare, ci doar o muncă susţinută a tot ce ne înconjoară pentru a (se)
poetiza fără oprire, pentru extragerea subînţelesului poetic din orice gest,
din orice lucru sau fiinţă care ne apar în peisaj. Viaţa este, în general, o
dramă suportabilă. Și dacă tot vorbeam de oniric, ca realitate poetică
secundă, trebuie spus că la Vasile Dan raportarea la vis nu este una
freudiană, visul este doar o posibilitate de potențare a imaginației, în vis
totul este familiar și străin în același timp, ilogicul e logic, trupul se
spiritualizează şi spiritul prinde contur: „Nu mai văzui o mireasă atît de
bătrînă./ Aştepta puţin ameţită, nerăbdătoare în alcoolul tare/ al nopţii./
Ne aflam în cel de-al doilea echinox din chiar acel an./ Îmi amintesc: se
scuturau stelele mari, coapte de toamnă/ peste părul ei bogat, despletit. Ce
căutam însă eu/ acolo, singur cu ea, nu ştiu nici acum./ Nici ce îi spuneam
încet, parcă înecat, cu toate cuvintele/ deodată în gît. Scuipam mai exact/
cu fiecare sunet, vărsam cu fiecare cuvînt/ fierbinte pe faţa ei albă, rece,
inconsistentă de nea./ Îi topeam cu propria mea răsuflare chipul
înzăpezit./ Căci mă grăbeam să termin. Dar nu eram eu însumi,/ cum nu
sînt, vai, nici acum/ acel chipeş subţire, aproape imberb,/ împiedicat la
173
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

limbă, timid, irezistibil atras/ şi pierdut în focul ei aspru de gheaţă ce te


devoră atît de încet./ Mai întîi jupuindu-te. Apoi/ de carne, de trup./
Oscioarele însă poartă mult mai uşor amintiri.” (Mireasa)
Poemele de notaţie, parte dintr-un jurnal liric, sunt mici parabole cu
o oarecare dinamică epică, care au „rezolvări” imprevizibile şi cu atît mai
pregnante. Sunt de reţinut multe asemenea „respirări” în care detaliul ia
faţa întregului: „Cu gura uscată şi limba pierdută/ ca a unui clopot
îngropat în pămînt/ adorm aici în propriul meu trup./ Din gît urcă fără
sunet cîte-un cuvînt vechi,/ mai vechi decît mine însumi,/ mai tulbure decît
sîngele meu gîlgîind prin artere/ pe care-l ascult cum sporeşte înspumat/
ca apa într-un puţ/ ce singur umblă prin lume/ nedestupat.” (Întîmplări
crepusculare şi alte poeme la Colibiţa, III). Rețin și acest tip de meditaţie
pe seama derizoriului deturnat de resemnificarea poetică: „Mă gîndeam:
morţii îi plac mai ales poeţii tineri toţi/ fără vîrstă fără să îmbătrînească
vreodată/ cum le mai trosnesc atunci oasele precum nişte versuri/ nou-
nouţe sub pneurile ei/ foarte, dar foarte critice/ apoi brusc sar ei iar în
picioare” (Poeţii tineri).
Dacă Al Cistelecan spunea cîndva că Vasile Dan scrie „o poezie
frumoasă, poate chiar prea frumoasă” şi că ar fi ieşit „dintre coastele
îngereşti ale lui Ioan Alexandru”, în recentul volum există o accentuată
atitudine anticalofilă, un soi de eliberare a imaginaţiei, ceremoniosul este
subminat din interior, ritualul s-a terminat, de acum putem să ne întoarcem
la firescul de fiecare zi: „Poet beţiv e un pleonasm, dă din mînă
grămăticul./ Vierme scîrbos, scuipă uscat slăbănogul./ Cîine slobod din
lanţ, ţipă femeia sfîşiată dimineaţa./ Bătrîn libidinos, plînge fetiţa printre
sughiţuri într-un colţ./ Soare al dreptăţii, declamă nebunul de după gard,
printre gratii./ Seara e linişte se închide cimitirul/ cu un lacăt la care
iarăşi i-am pierdut cheia,/ rîde administratorul./ Cercul e pătrat ca
soarele în apă, suspină miopul./ Stîngaci de două mîini precum ai muta
oul/ ăsta de colo colo, ezită orbul./ Să vorbeşti cu inima nu-ţi plescăi doar
buzele, făcea supărat mutul./ Fugi într-un singur picior precum vîntul/
iscat din senin, căzu în şotron copilul./ Înalt ca iarba în care se pierde
repede şi regele cu calul/ lui cu tot, chiţăi de pe casă somnambulul./ Alb
ca zăpada în care îşi spală mai întîi picioarele morţii,/ se lumină cu gîndul
aiurea gospodina./ Zorit ca focul ce roade repede totul de jur-împrejur,/
pufăi din pipă de unul singur în casă bătrînul./ Copil din flori precum un
text apocrif,/ vorbi celălalt, cel din oglindă sau tu,/ cititorule” (Aporie).
„Pielea poetului” este, în continuare, una mult încercată, poezia
duce la o accentuată oboseală existenţială, sintaxa poetică se ofileşte în
glastra paginii neglijată de cititor. Ce e, în acest caz, poezia? E un panaceu
174
Lecturi

care poate fi administrat în orice doză, fără niciun risc, în faţa iminenţei
finitudinii e o amînare, o minciună convenabilă. Poet monofonic, Vasile
Dan topeşte în magma poetică aluziile livreşti, metafora este forma de
idealizare a lumii imediate, de iubire necondiţionată chiar şi totul se
petrece într-un univers centripet în care creatorul este demiurg şi victimă,
în acelaşi timp: „Sînt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/
cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./
Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme/ pe care mi-o smulge doar
editorul./ Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă./ Știu
doar eu că le scriu./ Iar acest lucru scapă întîmplător/ spre cititor. De cele
mai multe ori/ prea tîrziu pentru mine. Sau fără să ştiu./ Dar pentru el, nu,
e proaspăt, nou-nouţ:/ poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă./
Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile./ El e chiar asta, o
donaţie de organe./ De inimă. De ficat. De piele. De suflu./ O parte vie din
mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el./ Ori precum morţii îngropaţi în
cer, în Tibet,/ daţi la vulturi.” (Sînt un poet sceptic).
Vasile Dan pare a fi, astfel, adeptul fervent al unui cult rar, dar care
în secret, în urma unei severe introspecţii, se îndoieşte de valabilitatea
demersului şi chiar a destinului său. Dar cu cît se îndoieşte mai tare, cu
atîta îşi consolidează, în final, credinţa originară.

Mihaela Aionesei – „Cămaşa de sare”

Mihaela Aionesei scrie o poezie discursivă, uşor moralizatoare,


descriptivismul producînd ample peisaje în care, prin
insistenţă asupra amănuntelor şi prin metaforizare,
realitatea devine suprarealitate: „Bananele se coc în
Pipera/ peștii cresc în copacii din Primăverii/ la
Cotroceni o blondă face reclamă:/ -Asta-i România de
azi, spune brendul turistic./ România își arată rușinată
goliciunea de sub frunză/ unii joacă ping-pong cu averile/
alții pun sechestru pe aer/ nenorociții își doresc un petec de umbră doar a
lor./ Sub tâmplă/ criza e o balenă flămândă de întrebări/ pe pajiști cu oi
albe/ inimile se rostogolesc/ puncte negre pe harta unor minți bolnave./ Ne
dăm în bărci pe autostrăzi/ pe mare construim un pod de vise/ pe sub el
trecem foamea pe înserat/să nu ne vadă Europa/ și să ne transforme în
broaște./ -Oac oac strigă sufletul/ aproape înecat/ dar cine să-l audă?/
175
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Ambalat în saci de unică folosință/ singurul produs autohton –/ plânsul/


rămâne invizibil pentru/ mai marii tarabelor de suflete.” (Vânzătorii)
Este, dintr-o abordare spaţială, o lume telescopică, în care lucrurile
mici şi adevărurile nesemnificative sunt înglobate într-o perspectivă
amplă, într-un orizont la capătul căruia se află o memorie bogată care, şi
mai mult, se autoreproduce: „Târâi după mine sacul de cruci/ de un timp
simt miros de oase măcinate/ atingerea ultimului sărut are gust de
pământ/ și viermi flămânzi înmulțind cicatrici./ Ultima zbatere stă pitită
mai sus de coastă/ aproape de gât gata să se arunce/ din golul ăsta
neisprăvit/ în care nu mai încape nimic/ în afară de lacrimi.../ lacrimi./
Îngerul răbdător cioplește aripi/ penele cad/ mie-mi crește muntele de
sare,/ pe o colină albastră/ în vaga depărtare/ ochii sticloși văd pe cineva/
aducând o sfoară./ Oare cine vrea să-l care?” (Fără umbră mă arăt).
Unul dintre cele mai frumoase texte din cartea apărută la Editura
„Vatra veche” (Târgu Mureş, 2016) este „Impostură”, o secvenţă fals
autobiografică, în care autoarea face recurs la acea calitate enunţată de
Sartre, „ ... de a gîndi la ceea ce nu există”: „În mine crește o femeie nouă/
precum o liană încearcă să străpungă/ întunericul să-l rupă./ Mă
invadează./ Uneori respir prin ea/ aerul are gustul mierii de albină/
îndrăgostită de un crin./ Piciorușele-i sunt poleite cu aur/ pe care
sârguincioasă îl împrăștie peste tot/ și strălucesc precum un licurici/ dar
eu nu vreau să mă văd./ Mă ascund cu teama făcută brici între coaste/ aș
putea să tai bucăți frumoase/ să le arunc de la fereastră/ lumea ar căpăta
o aură nouă/ și nu m-aș mai deosebi./ Mi-e frică de această stare/ în care
îmi înghesui slăbiciunile și ele –/ biete vrăbii se zbat/ să găsească o cale
să plece/ lumea de întuneric s-o dezlege.”
Între stările de graţie şi cele ale „disgraţiei” este o luptă ca între real
şi ireal, jubilativul este o formă de adaptare la viaţa de zi cu zi, melancolia
se dovedeşte tentaţia (de nerefuzat !) a marginalităţii: „Storc din mine/
trecerea mâloasă/ apele șușotesc/ sălciile stau îngenuncheate/ în vămile
zilei/ taxe pe sudoarea/ primului păcat./ Miroase a măr/ răstignit în april./
Strigătul/ devine întâmplare/ cu tăcerea culcată/ la pământ/ de piatra
aruncată./ Pe metrul meu pătrat/ n-am loc nici de cruce./ Sub care cer/
Doamne/ să-mi odihnesc/ semnul de lut/ sub care?” (Miroase a măr
răstignit în april).
Mihaela Aionesei face naveta între trăire şi text, limbajul frust
reprezintă o modalitate de a sonda interioritatea, de a o provoca, căci după
ce ai pus pe tine „cămaşa de sare” nu îţi mai surprinde interioritatea
vulnerată nici „setea muntelui de sare”. O reverie a intimității bîntuie
textele, imaginarul se subordonează realului adesea, elegiacul e o stare
176
Lecturi

difuză care transformă amorful descripţiei în stare accentuat lirică:


„Săptămâna s-a înhămat/ carul plin cu zile albe a pornit prin sat agale/
vântul adulmecă știuleții pregătiți să plesnească aurul din dinți/ fântâni cu
gâturi lungi ca niște berze solitare/ se dăruiesc luminii/ prin livezi stoluri
de mierle și de/ potârnichi și-alină zborul/ casele par șir albastru de
mătănii atârnat la gâtul țarinei/ lungi ulițe șerpuinde/ care în deal/ care la
vale/ încărcate cu răbdare/ înghit praful/ mersul/ somnul/ dezghiocat de
umbră timpul/ pare un biet cârlan obligat în ajunul crucii/ să îngrașe un
ciolan./ Cât necaz câtă zădărnicie poartă-n umeri biata glie treierată/ de
picioare și de sapă,/ doar țăranul azi mai știe.” (Cu sufletul suflecat).
Mihaela Aionesei reface, în această carte dar şi în celelalte pe care
le-a publicat în ultima vreme, atmosfera unui paradis domestic în care
prevalează voluptatea ritualurilor interioare. Poezia nu e, în acest caz, un
mijloc, nu e un orizont, ci e o stare de translare a evanescenţei într-un
ceremonial care dă valoare înţelesului de pierdere.

177
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Poezii de
Dimitrie Grama

Meditații în ponderabil
(stau pe o bancă)
stau pe o bancă
într-un parc
de la marginea oraşului
şi mănânc din pungă
pâine şi salam
un câine mare, maroniu
se apropie de mine
dar se opreşte respectuos
la câţiva paşi distanţă
e slab, dar are nişte ochi
mari
negri
blânzi şi
profunzi
aşa cum doar
la animale
mai vezi
oamenii şi-au
pierdut cândva, undeva
ochii aceştia

se uită la mine
dar nu cerşeşte
are o demnitate
178
Poesis

de nedescris
şi lucrul ăsta
mă face să împart
în două salamul
şi să-i întind
jumătatea menită lui

se apropie încet
şi cu gingăşie
mi-l ia din mână.
nu îl mănâncă!
se duce câţiva paşi
lângă o tufă
de unde iese
o căţea pestriţă
cu burta atârnată
de pământ
şi el îi lasă ei
salamul să-l mănânce

aşa cum i-ar lăsa


un trandafir îndrăgostit
pe glasvandul ferestrei

nu mai pot să-i privesc!


aş fi indiscret
le las acolo restul
de pâine şi de salam
şi plec gândindu-mă
la câinii oameni
la oamenii câini

(citesc mult cu speranţa)


citesc mult cu speranţa
că nu voi fi asaltat
de importanţa textului
sau de valoarea necontestabilă
a celui care l-a scris
179
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

de ce exagerăm mereu?
cine vrea să mă oblige
să-i împartăşesc părerea
că Tolstoi e mai bun
decât Marin Preda sau
Balzac mai profund
decât Bukowski?
planete nenumărate
lunecă prin univers
fără să se încurce una pe alta

apoi săracii filozofi clasici


disecaţi până la nivel de celulă
de o armată de pretenţioşi
"ştiu eu ce-a vrut să spună
Plato şi Hegel şi Marx!
uite aşa şi aşa şi aşa"

exerciţii în repetiţie ca la
şcoala primară.
ce obositor!

mă linişteşte totuşi gândul


că o bună parte a omenirii
nu mai citeşte
aşa, doar vreo 90 la sută
şi nu este traumatizată
de cei care scriu.

(cu mîinile astea)


cu mâinile astea
am înotat câteodată
în ape limpezi
câteodată în mocirlă
și tot cu ele aripi
mi-am crescut
să înot cu ele în vânt
să mă înalț și
180
Poesis

să mă prăbușesc
din ceruri

cu mâinile astea
am cules din drum
obstacole ce mi-au fost
puse în cale
obstacole dragi și de aceea
le-am pus pe toate
la inimă

mă uit la ele
şi le studiez, ca şi când
nu ar fi mâinile mele!
sunt din piatră?
sunt din lemn?
din apă sau din foc?
şi pentru că nu ştiu
le întind cuiva
dar ca un ecou
ele se întorc la mine
goale!

le bag atunci ruşinos


în buzunare
şi mă plimb cu ele ascunse
pe străzi aglomerate
de suflete pustii

noaptea mi le odihnesc
pe piept
şi pe ele îmi odihnesc
amintirile
bucuriile şi
o parte din cerul
care mi se cuvine.

Uppsala 24/6, 2017


181
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„Nu există noțiunea de a ocoli


abil cenzura pentru o carte
publicată la editurile comuniste”

- De unde pasiunea pentru cenzura literară, sub comunism? Are


legătură cu originea ta basarabeană, adică fostă sovietică? De când
datează? De dinainte de venirea ta definitivă în România? După aceea? E
ceva ce te-a dus la ea?
- M-am ocupat foarte puțin de cenzura „literară”, pentru că fondul
cenzurii se referea mai degrabă la instituția cenzurii, iar literatura era doar
o mică parte din totalul atribuțiilor Direcției Generale a Presei și
Tipăriturilor. M-a interesat întreg sistemul, mecanismul aproape perfect
care activa impecabil. Preocupările pentru cenzură n-au nimic în comun cu
originea mea „fostă sovietică”, pe atunci citeam Alexandre Dumas și pe
alții ca el. Am mai spus: am ajuns din întâmplare la cenzură. După
absolvirea doctoratului la Universitatea din București, cu o teză despre
romanul românesc interbelic, am lucrat, din 2002, la Institutul „G.
Călinescu” al Academiei Române, la departamentul „Exilul literar
anticomunist” care s-a desființat în 2006. Am încercat atunci să propun un
182
Interviu

proiect nou, o temă de cercetare de lungă durată. Mi-a sugerat un scriitor


din exil, Dan Culcer, să caut, la Arhivele Naționale, fondul „Comitetul
pentru Presă și Tipărituri” de care eu nu auzisem în viața mea și nu știam
că nevinovatul comitet era, de fapt, fioroasa cenzură. Am vrut să renunț la
a-mi pierde vremea cu miile de rapoarte (fondul era enorm!), pentru că la
institutul unde lucram nu mi s-a aprobat această temă și, răsfoind niște
dosare, acestea nu m-au impresionat. Îmi aduc aminte de primul document
care mi-a atras atenția: era semnat de un ofițer al Comisiei Aliate de
Control și se zicea acolo că numai această comisie poate aproba care ziare
trebuie să apară și care nu. În 2007, în luna mai, am început să studiez
fondul.
- Cel mai recent roman al tău, Caiet de cenzor, apărut la Polirom,
chiar ficționalizează subiectul pe care ești specialistă ca nimeni altcineva,
la noi. Ai transformat, de fapt, un subiect arid într-unul captivant, căci e
vorba, în romanul tău, de un cenzor care interiorizează cenzura și se-
ndrăgostește de literatură.Exact de cea pe care, teoretic, trebuia s-o
respingă, dacă era prea autentică, prea personală. E plauzibil un
asemenea personaj în afara literaturii? Era, atunci, în epocă? Așa
capacitate de seducție să exercite ficțiunea asupra unor cerberi
ideologici? Sau nu erau atât de... cerberi?
- Sunt sigură că un asemenea personaj este plauzibil, ca aproape tot
ce am scris eu în roman, de altfel. Dar să spun dacă era așa, atunci, în
epocă, mi-ar fi foarte greu. Nu doar că nu am prins acea epocă, nici nu mă
născusem pe atunci, nici nu am trăit în acel spațiu (în Uniunea Sovietică
era altceva în acea perioadă), dar nici nu am încredere în mărturiile tardive
ale unor cenzori supraviețuitori, pe care am evitat să îi contactez ca să mi
povestească ei cum a fost. Am citit, de altfel, câteva asemenea mărturii, și
am fost sigură că mai mult mă încurcă decât mă ajută. Iar în cenzură,
noțiunea de „cerber” este destul de relativă. Poate că nu doar în cenzură.
Am descris și în carte activitatea cenzorilor de la „Import-Export”, care
făceau mai mult traduceri decât tăieturi în texte.
- Cunoști vreun caz mai special de scriitor român care să fi reușit
să ocolească abil cenzura și să fi apărut, integral, cu o carte, așa cum și-a
dorit?
- A descris Cicerone Ionițoiu, în Victimele terorii comuniste.
Arestați, torturați, întemnițați, uciși cazul unui tânăr poet care și-a scris
textele pe tăblițe de lut și le-a îngropat în pământ, în așteptarea unor
vremuri mai bune. Înseamnă că a ocolit cenzura, dar nu cred că a făcut
acest gest disperat pentru că și-a dorit asta cu orice preț. Nu există noțiunea
de a „ocoli abil cenzura” pentru o carte publicată la editurile comuniste.
183
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Acestea treceau prin zeci de etape și primeau zeci de aprobări până


ajungeau să fie publicate. Iar autori care să respingă ferm și categoric
sugestiile și intervențiile cenzurii nu erau mulți și, pentru că nici conținutul
cărților nu era anticomunist, de obicei, sunt sigură că multe cărți au apărut
așa cum și-au dorit autorii lor. Chiar dacă cenzura intervenea, bucuria de a-
ți vedea volumul publicat era mare și, în afară de asta, mai existau și unele
beneficii, inclusiv materiale; toate acestea făceau ca intervențiile cenzurii
să doară mai puțin. A ocoli abil cenzura însemna să publici în afara
sistemului cenzurii, adică în „samizdat”, ilegal, pe cont propriu, și să îți
asumi o serie de riscuri, arestarea inclusiv. Pe vremea ceea, mașinile de
dactilografiat erau înregistrate la Ministerul de Interne, chiar și acelea ale
cenzorilor, așa că orice text care nu era publicat pe filieră oficială, putea fi
identificat.

„Mă doare să văd că suferința, demnitatea și


bunătatea nu sunt răsplătite”
- Știu că ai conferențiat mult pe tema asta, și aici, și în afară. Cum
ai simțit interesul publicului? Occidentalii pot pricepe ce s-a întâmplat, cu
adevărat, cu literatura și libertatea de a scrie în țările fostului bloc
comunist? Nu e ceva prea exotic, pentru ei?
- Găsesc un public total inocent și nepregătit, de unde să știe tinerii
de astăzi despre cenzură? Cei mai în vârstă cunosc fenomenul și își
amintesc cum au fost și ei, cândva cenzurați, dar mecanismul sofisticat al
cenzurii nu au prea avut cum să-l cunoască. Interesul trebuie trezit și
depinde de conferențiar. M-am temut să nu fie plictisitor ce le spuneam,
am încercat să prezint și momente care să-i intrige. În Occident există
câteva studii despre cenzură, câteva volume, dicționare, dar nu-s pentru
publicul larg. Cei interesați de fenomenul cenzurii comuniste nu se opresc,
de obice, doar la țările blocului comunist. Istoria cenzurii e fascinantă și
plină de surprize, cenzura în regimurile democratice se studiază, și ea.
Subiectul e perceput ca fiind unul mai degrabă sensibil, nu exotic. Mai ales
când anumite manifestări ale cenzurii contemporane par actualizări
nefericite ale fostului regim totalitar.
- O altă temă dragă ție e cea din Kinderland, romanul care ți-a
adus după 2013 o binemeritată reputație europeană. Poți să-mi spui dacă
există vreo experiență marcantă, care să te fi făcut să scrii despre copiii
lăsați acasă de părinții plecați să muncească, în străinătate? Sigur, în
România e o realitate. E și în Basarabia, bănuiesc.
184
Interviu

- Am pornit de la un caz din satul meu, din Republica Moldova.


Când văd studii, reportaje despre copiii abandonați, am un sentiment de
neputință. Mi-ar fi plăcut să închei acest capitol tragic, să schimb lucrurile
în bine. A existat o întâlnire cu un asemenea copil, despre am scris pe
coperta primei ediții a romanului. Apoi am tot repetat povestea băiețelului
de trei ani, pe care un tată cam bețiv și care venea pe acasă o dată pe an îl
uita pe la oaspeți și-l „recupera” a doua zi. Copilul era speriat că tatăl său o
să-l uite la oamenii străini și nu dorea nici jucării, nici fructe, se uita țintă
la taică-său. Povestea acestui băiețel nu a intrat în roman, dar a fost primul
meu contact cu asemenea copii și cu problema emigrației. În jurul nostru,
există multe probleme demne de atenția unui scriitor, dar eu am fost sigură
că voi scrie pe acest subiect numai după întâlnirea cu acel copil, după ce
m-am uitat în ochii lui speriați, triști. Mi-a transmis durerea lui de care eu
am putut să scap după ce am scris.
- Ai debutat cu o carte de proză despre care se știu puține lucruri,
Negrissimo, în 2003. Conține ea, in nuce, vreun subiect dezvoltat de tine,
mai târziu?
- Cartea a luat un premiu de debut important, care a constat în
distribuirea întregului tiraj autorului câștigător, aproape o mie de
exemplare, din care mi-au mai rămas doar vreo cinzeci, spre bucuria
părinților cărora le-am stricat niște divane pe care le bucșisem cu cărți. Nu-
mi place să fiu autorul unei singure cărți, să reiau la infinit același subiect,
nu mă interesează un subiect dacă am scris deja despre el. S-ar putea să-l
reeeditez, la un moment dat, mai ales că e mai actual acum ca în 2003. E
despre plagiat și scrisul la negru, despre un personaj care ajunge într-o
societate secretă unde se scriu cărți „și pentru scriitorii geniali care nu s-au
născut încă”, e despre neputința unui „negrișor” de a se smuge din această
societate capcană, de a scrie un roman și de a-l semna cu numele său. E
poetic și fragmentat, are și teme conexe, secundare, cum ar fi singurătatea,
la care am revenit, într-o formulă oarecum asemănătoare, dar cu alt fundal,
în romanul Imperiul fetelor bătrâne. E cartea mea cea mai sofisticată.
- Te-ai ocupat și de literatura din exil, de poezia din exil.De pildă,
ai scris despre Alexandru Busuioceanu și despre deportații bucovineni în
Siberia. Întrevăd o recurență a marginalului, a transteritorialului și a
suferindului, în textele tale. Mă înșel? Sunt autorii și personajele „de
graniță” o preocupare predilectă a ta? Aș specula, iarăși, poziția ta
intermediară, în spațiul limbii române, dar și pasiunea pentru consecințele
ideologiei, în Est.
- Preferință pentru marginalizați și oropsiți, da, dar pasiune pentru
consecințele ideologiei, nu neapărat. Ambiție de a duce la capăt un proiect
185
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

greu, de a înțelege un mecanism și de a-l explica, inteligibil, și altora, care


poate vor merge mai departe decât mine. Cât despre exil și deportați, mă
doare să văd că suferința, demnitatea și bunătatea nu sunt răsplătite. Cărțile
dedicate lor e modul meu de a-i pune în valoare, de a face dreptate. Timpul
trece și se așterne peste toate uitarea, Alexandru Busuioceanu nu a fost
tradus și publicat integral în România, deși opera lui intensă și profundă nu
ar depăși câteva sute de pagini (a scris în spaniolă, limbă pe care eu nu o
cunosc). Exemple ca el sunt multe și e tot mai greu să atragi atenția
publicului asupra unor autori uitați, nedreptățiți, dar nu lipsiți de valoare.
Sper ca măcar corespondența lui, pe care am publicat-o acum 12 ani, să
apară, revăzută și adaugită, lucrez și la ea acum.
- Cum te percepi, autor basarabean sau român? Scriind în aceeași
limbă, mai contează? În Basarabia ești asimilată, ca scriitoare, sau
dimpotrivă, nu figurezi acolo pe nicăieri?
- Nu cred că contează cum mă percep eu, ci poate mai mult cum
mă percep ceilalți. Se întâmplă să fiu invitată la câte un festival
internațional și mă trezesc fiind „Moldovan writer” (dar există și varianta
„Romanian writer”, iar pe mine nu m-a întrebat nimeni de acolo vreodată)
sau să apară vreo cronică prin România unde sunt „autor basarabean”.
„Limba română este patria mea”, vorba poetului, iar în rest, să fim noi
sănătoși și aă avem suficient entuziasm pentru a scrie. În R. Moldova am
debutat în 2003, celelalte cărți au apărut aici, în România. Unele nici nu au
ajuns în R.M., altele cu întârziere. Cred că figurez pe undeva, pe vreo listă
a autorilor contemporani. E adevărat că merg mai rar pe acasă, în ultimul
timp, și nu acord destulă atenție promovării mele ca autor în Republica
Moldova. Nu acord nici în România, dar aici accept să particip la
festivaluri, la târguri de carte. Nu refuz inițiativa editurii de a-mi promova
cărțile, răspund la anchete, la interviuri. Dacă acestea vin din Moldova,
răspund; dar vin mai rar. Romanul „Kinderland” este inclus în antologia
”Literatura din Basarabia. Început de secol XXI. Roman”,
antologatoarea mi-a spus că au fost selectate doar 12 romane din 100
propuse inițial.
- Neapărat aș vrea să-mi împărtășești experiența din rezidențele de
creație de care ai beneficiat. Cum și câte au fost? Sunt ele importante,
pentru un scriitor? Din ce puncte de vedere?
- Au fost mai multe în perioada când am plecat de la Institutul „G.
Călinescu” și nu am mai avut surse de venit. Trebuia cumva să
supraviețiesc, iar bursele în străinătate mi-au oferit mai mult decât
„supraviețuirea”. Pentru un scriitor este important să scrie și, dacă o bursă
îi oferă condițiile necesare, atunci ea contează foarte mult. Altfel, poți fi un
186
Interviu

autor minunat și fără a avea o bursă. Am avut și burse de creație, dar și


burse pentru proiecte științifice, pentru unele am făcut eu cerere, la altele
am fost invitată. Am avut burse mai lungi sau mai scurte la Akademie
Schloss Solitude, Stuttgart (2009-2010), Internationales Haus der
Autorinnen und Autoren Graz (2012), Ranitz Stipendium - Ottensheim am
Donau, Austria (2013), Literarisches Colloquium Berlin (2017) etc. În
cadrul acestora am avut și lecturi, de obicei. Rezidențele mai presupun
multă comunicare cu scriitori din alte țări, de obicei, sau cu artiști din
diverse domenii, călătorii în locuri noi, întâlniri interesante. Și mult timp
pentru a scrie!
- Liliana, îți mulțumesc mult pentru timpul acordat! Lasă-mi, în
încheiere, un semn despre ce pregătești, acum, ca autor!
- Lucrez la un nou roman, am publicat un fragment. Iată semnul:
https://crevice.ro/despaganirea/

187
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Despre boemie,
morală şi jocul
lingvistic
o cronică de Passionaria Stoicescu
Încă din titlul ales, „Boeme şi alte proze scurte”, volum apărut la
Editura Inspirescu, Satu Mare, 2017, colecţia „Scriitorii secolului XXI”,
George Terziu demonstreză apetenţa sa spre joc – lingvistic şi semantic –
„boeme / poeme” susţinând un soi de paronimie metaforică. În ce fel se
traduce asta?
De la început, autorul ne dezvăluie esenţa existenţei sale artistice şi a
existenţei sale în general: boemia, traiul într-o dezordine indusă de crezul şi
simţămintele sale, sinceritatea de a o recunoaşte şi a face acest gest cu un fel
de curaj ostentativ.
Boemia poetică e susţinută însă de poezie adevărată, cu timbru
propriu.”Linia imaginară” trasă de George Terziu are concreteţe, „Poeţii îi
fac cu mâna din fum”, prietenii îi sunt „în creier”, iar lumea sa „e din sticlă
murdară/ din fantezii şi din şoapte”. Omul contemporan văzut de poet
înseamnă ”Omul trist din oraşul trist/ Cu viaţa lui repetată, rotundă/ Care se
trezeşte la 8 dimineaţa/ Sorbindu-şi aerul şi silabele din ceaşcă/ Şi privirea
lui blândă/ El nu urăşte pe nimeni, nu iubeşte pe nimeni,/ Este echidistant ca
o floare tandră/ Puţină realitate şi multe amintiri ratate.../” Concluzia? „De
atâta prostie se face seară/ Şi încep să ne crescă dinţii de lapte”. Această
„minoritate” reprezintă majoritatea şi titlul poemului e pe măsură: „Concert
de pian pentru majori”.
Partea de poezie „Boeme” are o structură combinată:despre condiţia
poetului faţă în faţă cu cea a omului obişnuit:”Rimele curg printre cărţi
disperate/ Poetul stă respectuos în picioare” („Prietenilor din cărţi”), despre
sentimentul religios („Aer de sărbătoare creştină”)şi multe poeme de dragoste,
de fapt lamento-uri pentru iubita cândva reală, acum devenită ”O himeră/
Postată undeva în stratosferă/ Ca un final de film fără imagini/ Sau ca un vis
frumos, neomenesc...” („Final ratat”). Dar cu toate regretele şi tristeţea,
aferente despărţirii, autorul are forţa lucidităţii întru potolirea unei disperări
adesea mimate. Altminteri n-ar fi scris ”Picioarele mele sunt acoperite cu

188
Cronică

lut”(„Momentul”), simţindu-se destul de „pe pământ”, trufaş chiar, atunci


când afirmă:
„Dacă te-ncrezi în rândurile mele/ Şi crezi în ele mereu,/ Să ştii că ai în
mână/ Cartea de vizită a lui Dumnezeu...” („Poate”).”Învingătoare viaţa va
merge mai departe” (”Dimineaţa ciudată”), cu atât mai mult cu cât parodicul,
sarcasmul care nu-l părăseşte o clipă, îşi arată brusc faţa:”Azi te iubesc
nepereche/ Azi te iubesc precum o torţă de flori/ Dar fii calmă, poate o să-mi
treacă...” („Poem banal, într-o zi banală”) sau „De ce gândesc imagini fără
noimă?/ Aceste roiuri de cuvinte-n zbor/ Când tu, de fapt, eşti dusă după
lapte,/ Iar eu te-aştept şi mi-e atât de dor...”(„Retorica matinală”).
Pentru a completa acest caleidoscop liric sunt şi câteva poeme
preamărind copilăria şi puritatea („Caii gândului”, „Copilărie”).
Între Ion Minulescu, Marin Sorescu şi Şerban Foarţă, ba chiar preluând
ceva din poemele de frondă ale lui Vladimir Vâsoţki, din care am tradus,
George Terziu are glas propriu şi poezie notabilă.
„Alte proze scurte” anunţate în titlul cărţii au totuşi un nume în
volum:”Proze etnobotanice”. Iarăşi plăcerea jocului semantic!
Etnobotanicele sunt prafuri create în laborator: droguri sintetice care dau
dependenţă, care induc halucinaţii, euforie, relaxare, amnezie, dar pot cauza şi
moartea. Ele sunt consumate în starea de boemie, anunţată anterior. Apreciez
autorii care ştiu să-şi aleagă titlul cărţilor lor în conformitate cu conţinutul,
frizând echivocul, aşa cum stă bine artei, literaturii. Prozele lui George Terziu
pot da dependenţă la lectură, dar se poate înţelege şi că autorul e dependent de
scrisul lui. Că scrisul, în genere, dă halucinaţia măririi, a rămânerii în timp
prin el. Doar că, paradoxal, şi aici autorul operează cu ironie şi sarcasm, ba
chiar cu autoironie, în semn că îşi cunoaşte limitele şi nu se ia prea tare în
serios. Reţeta e asemănătoare cu cea din „Proza bipedă”. De la versul
manifest din „Boeme”, în care se adresează confraţilor „Voi chiar credeţi că
acum suntem cu adevărat?” desfiinţând iluzia scrisului, se trece la concret, la
real, cu biciuirea absurdului social şi politic contemporan, cu mesaje
codificate şi parabole, care au ca scop să ia în derizoriu contradicţiile lumii în
care trăim, pentru „a uşura” mizeria de zi cu zi, cauzată de tarele noastre
caracteriale, de starea perpetuă de nerezolvare a problemelor din
contemporaneitate.
Personajele lui George Terziu sunt construite din stările lor psihologice
şi comportamentale. Nu au chip, dar au atitudini, mod de gândire şi reacţie,
care să le contureze faţa. Hazardul, absurdul se grefează pe tragic, dar tocmai
din această combinaţie iese parodicul. Finalurile sunt neaşteptate, iar jocurile
de cuvinte fac deliciul povestirilor.
Afacerea seminţelor din „Afaceri comuniste” ascunde drama politică a
intelectualului care cumpără seminţe pentru ambalajul lor preţios – pagini
dintr-o „Istorie a literaturii române pe unde scurte” de Monica Lovinescu.
189
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Finalul e ca de roman poliţist, dezvăluind parabola sămânţei .Peste cea


mundană şi banală, ca hrană a săracului şi a omului de rând, deci deasupra ei,
la propriu şi la figurat, stă „sămânţa culturii”, interzisă în comunismul
incipient.
Modelul lui Dimi, bărbatul în căutare de neveste şi cu multe căsătorii la
activ, din proza „Miresele lui Dimi”, nu e altul decât politicianul contemporan
Călin Popescu Tăriceanu, campion la însurătoare. Morala povestirii, deşi
vulgară, „Şi şoarecele se satură de aceeaşi gaură”, e adevărată şi salvatoare
pentru bărbat şi justificativă pentru derapajele feminine ale personajelor.
Filozofia de viaţă desprinsă din fiecare mariaj al lui Dimi e savuroasă şi
extrem de reală. Finalul este de un comic tragic. La spovedania în faţa
preotului, întrebat de acesta după tipic, dacă se leapădă de Satana ( femeia, în
capul celuia cu atâtea experienţe matrimoniale la activ), Dimi răspunde:”-
Părinte, m-aş lepăda, dar am trei copii cu ea!”
„Iubita lui Pink” aduce pe tapet duetul credincios / ateu cu deriziunile
soartei pentru credincios. Dialogul spumos între cei doi nici nu eludează, nici
nu confirmă adevărata existenţă a Celui de Sus.
„Asociaţii” prezintă un alt cuplu tragi-comic: profesorul de filosofie şi
elevul său, ba chiar şi tatăl elevului, la fel de troglodiţi amândoi aceştia din
urmă..Încercând să pareze obrăznicia golănească a elevilor, dar şi prostia lor,
filosoful însuşi devine ridicol cu explicaţiile date pe măsura tembelilor
interlocutori, speriaţi nu de neştiinţa lor , ci de urmăririle la modă ale DNA.
Ca ingrediente, toate prozele au perechi antinomice: sacru / profan,
înţelepciune / prostie, naivitate / şiretenie, bigotism / ateism, masculin /
feminin. Din confruntarea lor
se naşte tensiunea prozei „tratată” de către autor gradual: de la ironie la
sarcasm, totul reliefând absurdul existenţial.
O altă trăsătură a prozelor din această carte este caracterul lor interactiv.
În toate finalurile, autorul intervine şi-şi face simţită prezenţa, ori moralând
discret, ori autoironizându-se, ca în „Asociaţii”:” Pentru că nu mai am ce să
vă povestesc, aici, la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, unde sunt internat de
doi ani, se stinge lumina la orele 22, vă doresc numai bine şi ne vedem mâine.
Până atunci nu uitaţi: Viaţa noastră este un mare rahat, dar e singurul bun de
preţ pe care-l avem!”
Morala? Nu credeţi un nebun, dar nu uitaţi că el e rezoneurul care spune
lucrurilor pe nume.
„Rezon”! i-aş răspunde şi eu ca unui confrate, ca demni urmaşi ai lui
Nenea Iancu, cel cu „văz enorm” şi „simţ monstruos”.

190
Poesis

Generația mea

Poezii de
Andrei Zbîrnea

Andrei Zbîrnea e un poet fain, și ne-a demonstrat asta începând cu Rock în Praga sau
#Kazim: contemporan cu primăvara arabă. Acum se pregătește de a treia carte, ceva ce,
după spusele lui într-o conversație frățească prin online ar fi proiectul care îl definește.
Turneul celor cinci națiuni urmează să apară în această toamnă la editura frACTalia și
din câte am văzut și în paginile revistei acum câteva numere, poemele sale nu sună rău
deloc. Textul de mai jos a venit în urma unei tabere literare, și foarte probabil este o
premieră absolută. Poemele din ultima perioadă ale lui Andrei Zbîrnea sunt mix-tapeuri
foarte omogene de referințe pop-cult expuse în forma unui jurnal pe care autorul nu se
sfiește să ni-l prezinte cu orice ocazie. (Vlad A Gheorghiu)

Bolero
(20.06.2017)

am început cu răsăritul 5:03 lupta cu trezirea, 5:05 lupta cu resursele


interioare adjudecată, 05:09 anca îmi bate conștiincios în ușă. răspund cu
promptitudine. anca e impresionată. promit să păstrez tăcerea la răsărit,
ravel vorbește și pentru mine. live pe facebook direct din mijlocul
lucrurilor în cădere. mă gîndesc la discuția cu rux despre revenge porn în
licee. o să iasă un material mișto, există toate premisele .

milk and honey for my body


c'mon through the door, see
it's your unborn self!
Seen it before (king gizzard & the lizard wizard)

191
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

azi mi-am luat tricoul cu bvb. gonzalo castro 27. le-am trimis și oamenilor
de pe forum poza. vlad a comentat că spamez pe grupul de whatsapp. nu e
departe de adevăr. prima dată anul acesta cînd mă avînt în larg. vorba vine
mă avînt, intru în apă pînă la glezne. jay mi-a răspuns la telefon. zice că e
ocupată. lucrează la serviciul de probațiune. nu stă pe mess la serviciu.
cîteva schimburi de amabilități, dar cam atît. a promis că mă sună după
șapte. lucrează peste program.

acum sărim puțin peste asamblarea textului meu de azi, o scenă erotică.
sărim și peste respingerea evidentă a filmului sieranevada (film pe care l-
am botetat sieralivada la kaufland mangalia cînd înfulecam niște cîrnați în
maniera cinema-ului din noul val românesc). ajungem la momentul
încheierii (crede jay) amiabile a legăturii:

Uite care e faza… m-am simțit super bine cu tine dar parcă nu am simțit o
conexiune așa puternică... deci sry + față tristă.

clasic. sănătate

oricum te-ai prefăcut bine. m-ai păcălit să trec peste homofobia ta și să


cred în tine. have a nice life

emoticon cu față tristă ușor modificat față de versiunea yahoo messenger


2006.

mai ții minte cînd ne amenințau că vor închide yahoo dacă nu trimitem
acest mesaj către zece persoane din listă. la 1 august.

încă nu am apucat să interacționez în mod real cu toți colegii/toate


colegele. oana din mangalia (voi mai poetiza pe tema mangalia destul de
mult în zilele următoare. poate reușesc să dau și o fugă pînă acolo) are
nevoie de ghidaj în cercurile (de facebook & gmail) ale literaturii. socialul
din jurul literaturii ucide uneori literatură. dar nu e numai asta.

with my voice I am calling you


with my voice I am calling you
with my voice I am calling you

repent repent repent

192
Poesis

eu aș fi dat nobelul pentru literatură fie lui nick cave, fie lui leonard cohen.
nu am scris pe facebook că bob dylan nu l-ar merita. o iubesc pe patty
smith mai mult decît pe lana del rey.

dar asta e fix altă poveste, jay.

eu aș studia și fenomenul de a da papucii pe messenger/whatsapp nu numai


varianta de revenge porn azi nu toate textele au respectat tema e greu să
scrii despre erotism sau să gîndești o scenă erotică chiar și numai la nivel
de tensiune tensiunea face și ea parte din spectacol nu crezi jay nu poți fi
ateu și homofob simultan nu poți urî ungurii pentru că vor să îți fure
ardealul ai fost la budapesta și vezi lucrurile în felul ăsta muzica folk nu e
așa de nașpa uite de exemplu vali sterian e chiar fain în exercițiu o să caut
versurile ca să pot exemplifica ar cam trebui să plătesc răscumpărarea
pentru șapca cu borussia două cafele și un karaoke din mărgineanu poate
altceva decît mă iubește femeile o ploaie scurtă înainte de atelierul de seară
dan coman e destul de împrăștiat la nivel de tehnologie își salvează textele
noastre direct pe desktop ordinea în care le comentează e pur aleatorie am
văzut foarte multe ecrane de telefon/tabletă/laptop crăpate ai zice că e o
modă nouă și asta patru lei tips pentru ospătarii de la corsaru pomana
porkului niște poze drăguțe un joc cu indicii ceva cu un băiat care se
aruncă de la balcon de la etajul zece și îi sună telefonul în cădere într-un
alt bloc de data asta cu nouă etaje liftul urcă doar pînă la cinci cînd plouă
apoi seara de karaoke cu dan încercînd epitaph al lui greg lake ar fi nedrept
să spunem king crimson în cazul ăsta mă fac puțin de rîs pe hit me baby
one more time simina are grijă să înregistreze apoi ceva beatles ceva abba
cezara protestează că aleg majoritatea pieselor andrei urcă foarte sus la
barbie girl un duet mișto cu rux pe nick cave & kylie minogue adorm cu
demența lui david lynch încă un episod fără audrey

193
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Poezii de
Lorena Enache

Lorena Enache trăiește, studiază & scrie la Iași. În 2017 a debutat cu Autoanaliză (ed.
Paralela 45). De curând, poetul și prietenul Matei Hutopilă se plângea că nu mai apar
poeți cu atitudine punk, băieți sau fete care să fie incisivi fără menajamente. Lorena
Enache vine pe această filieră de good girl gone bad, și este pentru noul val de poeți
foarte tineri ce a fost Justine Frischman de la Elastica pentru brit-pop în anii 90. (Vlad
A. Gheorghiu)

în direct
love doesn’t make sense
dar când ești tristă și goală
când vrei sex și poate mai puțin dragoste
când îți scade pulsul și mâncarea nu mai are gust de ce
cauți același bărbat de fiecare dată
ce înseamnă asta

-că păsările au și ele o iubire a lor


și aia se numește cuib-

fără target
cum te cureți de neajunsul de a nu mai fi iubită
umple cada
cu vin de la tata
alb
adică nu chiar
194
Poesis

dar cam ca pielea ta așa


o să plângi
să fii pregătită să plângi
și o să vrei sex
să fii pregătită să-ți smulgi părul de sub piele
pentru că nu-l vei putea suna
oricum orice îți poate oferi el acum
se numește abuz
și o să ștergi apoi în pași simpli pe vârfuri
dar lungi
asta e tot.
acum
depinde de tine
cât durează baia
și cum suporți

când nu mai știe nimeni


și am curajul să mă uit înapoi
fără să mă mai împiedic de noi

când nu îmi mai amintesc cum te cheamă


vin ei și îți dau un nume
îmi smulg și mie
numele tău de pe obraji
și când
nu mai știu dimensiunea degetelor tale
pare că ei dau noroc cu tine în altă lume
trebuie să mă caut pe interior și îți voi spune
exact diametrul atingerilor

nu
nu mai am nicio idee despre cum mă alintai
sau cum ejaculai odată cu mine
habar n-am dacă m-ai ținut vreodată în brațe
sau dacă
te uitai la mine în timp ce dormeam
nu știu de ce îți spuneam că ești dulce
sarea peste lacrimi era în meniul zilei
extra spicy
195
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

și la urmă spălam cu bere și sex pe geamul fără griji


că ne aude toată gara

toată europa e în criză erotică

nu știu cum îți ajungea mâna între


picioarele mele
două anotimpuri ploioase
și apoi gustul laptelui
metalic și hrănitor
muls cu toată poezia gurii mele
nu știu
așezarea pereților în spațiu și cine
a vărsat lumea peste mine

nici tu nu mai știi


cum
geme arta și cum
se mai citește poezia de dragoste
cum să mai atingi tropii pe clitoris
abis
ai ales să curgi în altă albie
și cred că așa e mai okay
oricum eram o vale
mai adâncă decât puteai
vedea cu ochii

-sent

în lipsă de dopamină
mama mă ascunde de oameni
și îmi spune să stau în camera mea până
pleacă lumea
dar, mamă, tu nu știi
lumea oricum pleacă
și nu te mai ține nimeni de mână
pui o farfurie și-un tacâm pe masă
te-ascunzi de propria singurătate prin casă
te-ncui în baie
196
Poesis

dar apocaliptic îți forțezi ușa


și dai peste tine
ghemuită în poziția fetală
îți vine să-ți fuți picioare-n burtă într-una
urli la tine de sus în jos și faci pe nebuna
privește-te-n perete și jură-te că nu ești goală

așa ajungi în cele din urmă, mamă

așa că rămân cu folclorul stărilor mele


mai pun niște roșu la rădăcini
mai stropesc cu hamei niște leziuni
stau la umbră de lumina voastră
și parcă
dintre toate relele
învierea m-a despărțit de viciile cele mai pure

umblu cu capul spart și muritorii își fac cruce


când trec pe lângă iisuși scăpați la intersecții
cioplește-mi, dragule, o stare să trăiesc
așază-mă la soare să respire și pupila mea
îmbracă-mă cu sticlă fină care nu se sparge
am nevoie de dezinfecții
o dată pe zi periodic
timp de câteva morți
până să ajung să mă reclădesc

cu proviziile pe minus
când rămân fără pâine
mă gândesc că tu ai fost pâinea mea
și eu mâncam în gol

când rămân fără sare


mă gândesc că
eu nu rămân niciodată fără sare
trebuie să mai am pe undeva prin debara
o solniță
așa cum trebuie să mai am pe undeva prin mine
vreo urmă de tine
197
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Erotica bizantină
un comentariu de Emil Nicolae

Percepută prin filtrul istoricilor tradiţionali,


civilizaţia Imperiului Bizantin a rămas în mentalul
colectiv oarecum edulcorată, asemenea unei pânze
pe care culorile s-au estompat, singurele accente
mai "tari" venind dinspre viaţa religioasă. În artă, de
pildă, icoana şi mozaicul au făcut şcoală, dar despre
literatura imperiului de mijloc (641-1081) N. Iorga
scria: "Literatura originală este lipsită de
personalitate şi de însufleţire. Oamenii se mai află
încă în faza studierii antichităţii şi a restudierii ei.
Scriitorii sunt mai mult şcolari decât erudiţi, având
tehnica la dispoziţia lor şi fiind mândri de a putea face paradă de ştiinţa
lor." (cf. Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, Ed.
Enciclopedică, Buc., 1974). Sau Charles Diehl, la rândul lui: "În ansamblu,
această literatură bizantină, oricât ar fi de interesantă de studiat şi de
instructivă pentru cunoaşterea gândirii bizantine şi deşi numără scriitori de
un real talent şi din care mai mulţi sunt de prim rang, este lipsită prea
adeseori de spontaneitate, de noutate şi de prospeţime. Ea are şi alte
defecte: dragostea de subtilitate şi de manierism, gustul pentru fraza
sonoră şi goală, căutarea de forme ingenioase care ţine loc de gândire şi de
care se lipseşte..." (cf. Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri
bizantine, E.L., Buc., 1969; col. BPT, vol. I; trad. Ileana Zara). Un
Procopiu din Cezareea (care ar fi adunat o "grămadă de flecăreli" despre
împărăteasa Teodora – ap. Ch. Diehl) şi alţi câţiva par mai degrabă nişte
rătăciţi marginali într-o lume care ne-a transmis o imagine predominant
pioasă şi plină de bună cuviinţă. În aceste condiţii, s-ar crede că erotismul
bizantin nu e decât un vis care-i bântuie pe maniaci şi psihotici.
Iată că vine, însă, Sarane Alexandrian şi pune lucrurile la punct
într-una dintre cele mai solide sinteze dedicate temei cu pricina: "O
prejudecată tenace este convingerea că creştinismul a fost inamicul
literaturii erotice, pe când păgânismul ar fi fost apărătorul ei necondiţionat.
În realitate, nu Părinţii Bisericii, ci filosofii stoici precum Seneca au
început să numească organele genitale <părţi ruşinoase> sau <pudenta>
(grecii spunându-le <oidia>). /.../ Dimpotrivă, creştinii s-au dedat liber
plăcerilor sexuale, fără să le considere incompatibile cu etica lor." (cf.
198
Critică

Histoire de la littérature érotique, Ed. Payot, Paris, 1998). În economia


acestui studiu (de 406 pagini), subcapitolul "L'érotisme chrétien" numără
doar trei pagini, unde sunt punctate, totuşi, câteva aspecte care susţin
aserţiunea anterioară: "Poeţii creştini din Bizanţ au inventat, ca să califice
frumuseţea unei tinere, termenul de <rhodopugon> (cu fese trandafirii).
Lor le plăcea să prezideze concursuri de fese..." (fapt dezvăluit de Rufin, în
epigrama 35, inclusă în Antologia palatină: "O ceartă s-a stârnit între
Rhodope, Melita şi Rhodocleia: care dintre cele trei avea dosul /
<meriones> / cel mai frumos. Şi m-au ales pe mine să arbitrez..."; de
remarcat că în ediţia românească din 1988 a acestei antologii, epigrama
lipseşte din capitolul V, destinat erosului, nu datorită clişeului aplicat peste
imaginea pioşeniei bizantine, ci din cauza pudibonderiei cenzurii
comuniste!).
Şi acelaşi Sarane Alexandrian remarcă: "Marea inovaţie a
erotismului creştin a fost încercarea de a celebra farmecele voluptuoase ale
femeilor coapte / mature...", reţinând, ca exemplu, o epigramă a lui Paul
Silentiarul ("silentiarul" era un fel de şambelan al curţii imperiale, care-i
atingea cu o tijă de aur pe curtenii prea gălăgioşi). Iat-o:
"Ridurile tale, Philinna, valorează mai mult decât seva oricărei
tinere şi, în ce mă priveşte, sunt nerăbdător să ţin în mână poamele-ţi
căzute peste pântec, mai degrabă decât sânii zvelţi ai unei fete la prima
tinereţe. Toamna ta pe sfârşite e superioară primăverii celeilalte şi iarna ta
mai caldă decât vara ei." (şi această epigramă, considerată "revoluţionară"
de S.A., lipseşte din antologia tradusă şi tipărită la vechea Editură Univers
din Bucureşti).
De altfel, poezioara citată trimite direct la realitatea istorică, din
care aflăm că împăratul Teodosie I cel Mare (379-395) a construit, lângă
dependinţele prefecturii din Constantinopol, o clădire nouă pentru
adăpostirea prostituatelor bătrâne încă în activitate (!), tot acolo existând,
până în sec. VIII, un palat nobiliar care funcţiona ca azil pentru soţiile şi
văduvele de demnitari "ce nu au fost capabile să se înfrâneze" (cf.
Theophanes continuatus 645, Bonn). Găsim aceste detalii şi multe altele
într-o cercetare extinsă a eroticii bizantine (comparativ cu demersul lui
Sarane Alexandrian, interesat în principal de erosul occidental), sub
semnătura lui Hans-Georg Beck, Byzantinisches Erotikon (München,
1994). Tradusă de câţiva ani buni în limba română, cu titlul Erotikon
bizantin. Ortodoxie - literatură - societate (Edit. Nemira, Buc., 2011; 192
p.), cartea ar fi trebuit să fie receptată ca un eveniment pe piaţa editorială,
ceea ce nu s-a întâmplat.

199
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

O explicaţe ar putea fi abundenţa literaturii erotice contemporane,


cu un limbaj mult mai "direct", iar o alta dezinteresul faţă de studiile
bizantinologice, chiar atunci când acestea ies din tipicul prudent-
tradiţional instaurat faţă de subiectul în discuţie. În ce mă priveşte, cred că
reţinerea – măcar în rândul specialiştilor – provine şi de la modul în care a
fost abordată lucrarea, prelucrarea şi traducerea ei. Pentru editori, titlul a
sunat probabil comercial şi promiţător, alăturând termeni ("erotic" şi
"bizantin") aparent incompatibili în raport cu o anumită tradiţie, cum am
precizat la început. Dar traducătorul, Mihai-D. Grigore, într-o prefaţă de
cinci pagini, îşi ia toate măsurile de precauţie pentru a nu fi pus la zid într-
un mediu presupus ostil faţă de cercetarea de sorginte occidentală. Extrag
câteva dintre "precizările" sale: "Cititorul român interesat are ocazia de a
lua contact cu un tip special de reflecţie asupra unei teme delicate,
caracteristică cercetării vestice, preocupată mult mai mult de francheţea
descrierii decât de implicaţii psihologice, morale, sociale; cu alte cuvinte:
ostentaţia directă şi lipsită de consideraţie vs abordare înţelegătoare şi
discretă, preocupată de consecinţe." (ciudată opinie, conform căreia un
comentariu cinstit, clar, neeufemistic ar fi apanajul cercetării vestice!);
sau: "Întrebarea care se pune este dacă transformarea eroticului în obiect
de studiu <in se> este adecvată sau mai degrabă se cade a-l aprofunda într-
un ansamblu cultural şi chiar religios mai larg, unde sexualitatea nu este
decât una dintre dimensiunile posibile, defel o categorie prioritară." (dacă
nu "se cade", de ce s-a mai apucat de citit şi de tradus această operă?!);
sau: "Autorul se lasă nu de puţine ori luat de valul <antimonahismului> şi
<anticlericalismului> său arhicunoscut, dând discursului tenta unei filipice
contra creştinismului bizantin, filipică edificată uneori pe observaţii
fugitive sau pe interpretări forţate, ca să nu mai vorbim de afirmaţiile
tendenţioase, setea de picanterii şi cancanuri ce părăsesc cadrul
neutralităţii ştiinţifice." (cu o ipocrizie abia mascată, traducătorul se
grăbeşte să se arate surprins chiar înaintea cititorului, virtual închistat în
prejudecăţi); sau: "Traducerea în română a Erotikonului este importantă
tocmai pentru că oferă bizantinistului şi teologului ortodox o mostră a
unora dintre discursurile istoriografiei apusene asupra Bizanţului şi
Ortodoxiei. Aceste discursuri sunt pe alocuri saturate cu clişee şi
prejudecăţi (sic!), iar cercetătorul ortodox trebuie să fie avizat – în zilele
acestea ale deschiderii, congreselor internaţionale, mobilităţii
transfrontaliere – în privinţa criticilor, argumentelor, teoriilor şi himerelor
la care se poate aştepta din partea colegilor de breaslă occidentali. Astfel
de studii – de seama Erotikonului – constituie o provocare bine-venită
pentru a articula un contradiscurs avizat, informat şi competent." (diatribă
200
Critică

cu totul deplasată, care vrea să împartă cercetarea ştiinţifică pe criterii


religioase, lansând suspecte procese de intenţie).
Repet întrebarea / întrebările (retorice?): de ce s-a mai apucat
Mihai-D. Grigore de această traducere, dacă textul i se pare aşa de nociv,
de toxic? De ce nu a recurs Editura Nemira la un alt traducător, eventual
de altă formaţie (dl Grigore se arată a fi un teolog dintr-o spiţă diferită
decât aceea din care se trage Cristian Bădiliţă, de pildă)? Ce încredere mai
poate avea un cititor onest în traducerea de faţă, mai ales după ce află din
respectiva prefaţă că: "Hans-Georg Beck foloseşte un limbaj colocvial plin
de formulări dure, directe şi uneori de-a dreptul impudice, pe care
traducătorul s-a străduit a le mai atenua"? În acest moment nu pot să
conchid – în raport cu principiul "moral" invocat de traducător – decât că
bizantinismul său e cu totul remarcabil!
De aici încolo, nu suita de avertismente reproduse anterior mă
împiedică să aprofundez studiul celebrului filolog şi bizantinolog german
Hans-Georg Beck (1910-1999), ci teama că parcurg un text măsluit prin
traducere, ca într-o aplicaţie voit cinică a străvechii aserţiuni "traduttore,
traditore" (poate cineva, cândva, va găsi timpul şi răbdarea să pună pe
două coloane traducerea lui Mihai-D. Grigore şi originalul). Cu toate
riscurile, totuşi, mă opresc la două extrase din carte, în speranţa că ele vor
lămuri cititorul atât asupra intenţiilor autorului, cât şi asupra inutilităţii
"semnalizărilor" lansate de traducător: 1. "Hai să începem cu <lumea în
care trăiesc poeţii>. Cine e de părere că universul bizantin al secolului al
VI-lea ar fi monopolizat de aplecarea către valorile transcendentale
trădează o lipsă de cunoaştere uimitoare mai ales a Constantinopolului din
epoca respectivă. Epigramele erotice se manifestă într-o dimensiune în
care femei uşoare pot fi întâlnite, ca să spunem aşa, la orice colţ de stradă,
în care dragostea pe bani este o componentă cotidiană, căsătoria fiind
depreciată. Dar exact asta e lumea capitalei şi, probabil, a altor oraşe
precum Antiohia sau Alexandria."; şi 2. "Întregul material pe care l-am
înfăţişat cititorului în studiul de faţă duce la o singură concluzie: Ortodoxia
nu s-a grăbit cu verdictele împotriva literaturii erotice. Din istoria Bisericii
Bizantine cunoaştem destule cazuri în care au fost interzise sau arse cărţi.
Este vorba însă exclusiv de lucrări care contraveneau dogmaticii ortodoxe.
Se pare că printre ele nu s-a aflat nici măcar un singur text din domeniul
literaturii erotice sau de divertisment." Aşadar, traducătorul / cenzorul de
azi să fie mai... bizantin decât Bizanţul?!

201
Poesis

2 sonete de
Mihai Merticaru

Sonetul muzei
Ştiu că minţi frumos când spui că mă iubeşti,
Doar alba minciună-i bun medicament,
Distruge microbul cel mai virulent
Al tristeţii şi-al altor boli sufleteşti.

Recunoscător îţi sunt pentru talent,


Inedite declaraţii îngereşti
Şi pentru atâtea frumoase poveşti
Melodios rostite şi coerent.

De n-ai fi fost, te-aş fi cioplit c-o daltă,


Să-mi fii, ca vie, una dintre muze
Cum pe lume nu se găseşte altă

Femeie subţirică şi înaltă.


De crezi că vorbele-mi vor să te-acuze,
Împuşcă-mă c-un zâmbet de pe buze!

Sonetul împăcării
În ochii tăi văd mii de baionete,
Parc-ai strâns ură de-o întreagă viaţă.
202
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Otravă în borcanul cu dulceaţă,


Capul Gorgonei, ţi-l zăresc prin plete.

Să fi făcut cumva vreo boroboaţă?


Ştii bine că nu-mi prea plac alte fete,
Privirile lor nu pot să mă-mbete,
Gându-mi este doar la propria-mi soaţă.

Panteră crudă, tu suplă felină,


Alungă-ţi astă sumbră supărare!
Scumpo, eu nu mă ştiu cu nicio vină,

Fii calină, fii cum te ştiu, divină!


Iubi, de mă urăşti aşa de tare,
Otrăveşte-mă cu o sărutare!

203
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Interviu cu
Paul Chiribuță

„Să fii tu însuţi şi să fii talentat aşa cum ştii doar tu‟

– Dragă Paul, ne ştim de 100 de ani, aşa că n-are rost să umblăm cu


politeţuri şi artificii. Amândoi ne-am legat viaţa de cea a TT în 1972; eu,
în primăvară, ca referent literar – tu, în toamnă, ca actor. De atunci tu,
după un stagiu strălucit la TT, ai fost director la Teatrul Bulandra,
profesor la Académie théâtrale de l’Union din Limoges – distins la faţa
locului cu titlul de Cavaler al Artelor – eşti profesor la Universitatea
Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti şi mai şi joci
în câteva spectacole din Capitală. Chiar, în ce spectacole te putem vedea?
– Este adevărat că am petrecut o bună parte din secolul trecut
împreună, într-un loc magic care se numeşte Teatrul Tineretului. Ucenicia
în acest teatru, care a fost timp de 25 de ani „locomotiva” teatrului
românesc, o consider un privilegiu. Abia acum, la vârsta reconsiderărilor,
îi măsor justa valoare şi importanţa pe care a avut-o în cariera mea. Poate
că Sf. Filimon, ocrotitorul artiştilor, a considerat că merit un pic de atenţie.
De altfel, de atenţia sa binevoitore au avut parte mai multe generaţii care
au scris în spectacole istoria teatrului românesc contemporan. Nu vreau să
par patetic dar chiar aşa a fost. În ultima vreme când mi se cere o scurtă
prezentare sunt obligat să precizez că oricât de scurtă aş face-o, tot lungă
pare pentru spaţiul limitat al unui caiet program. Îmi aduc aminte de o
întâmplare care se petrecea la Casandra (sala IATC-ului din acea
perioadă), la un spectacol de absolvenţă şi care îi avea în primele rânduri
pe toţi marii profesori ai şcolii. Domnul Moni Ghelerter, o persoană cu un
statut impunător se aşezase în primul rând. Chiar în spatele său avea locul
Sanda Manu, care în glumă, se adresează cunoscutului regizor: Maestre
vreţi să vă lăsaţi puţin mai jos ca să pot vedea şi eu? După o secundă de
204
Teatru

ezitare domnul Ghelerter se întoarce puţin şi răspunde: Nu pot drăguţă, nu


mă lasă istoria. Păstrând proporţiile, nici eu nu-ţi pot oferi o istorie scurtă.
– Bine. Să ne urcăm atunci brusc în trenul de Capitală...
– Despre parcursul meu după plecarea din Piatra ar fi multe de spus.
Am reuşit să intru în Bucureşti prin Teatrul Naţional de Operetă Ion
Dacian pentru că la acea vreme, doar teatrele muzicale aveau dreptul să
angajeze actori care nu aveau buletin de Bucureşti. A urmat apoi perioada
de la Bulandra care a fost una extrem de fastă. Exerciţiul de a sta pe scenă
alături de marii actori ai teatrului ca: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc,
Virgil Ogăşanu, Ion Besoiu, Irina Petrescu, Petrică Gheorghiu dar şi mai
tinerii Oana Pelea, Răzvan Vasilescu, Marcel Iureş şi Mihai Constantin era
un număr de trapez, fără plasă de protecţie, dar la capătul căruia satisfacţia
era imensă. Faptul că nu puteai greşi, în orice apariţie, oricât de mică ar fi
fost, punea o presiune enormă la fiecare reprezentaţie, dar simţeai cum, cu
fiecare pas, te apropiai de acea libertate de creaţie şi siguranţă la care
râvnesc toţi artiştii. Activitatea internaţională a Teatrului Bulandra reluată
imediat după revoluţie s-a intensificat, spectacolele teatrului fiind prezente
în aproape toate marile festivaluri. New-York, Tokyo, Londra, Bogota,
Düsseldorf, Budapesta, Milano şi Cairo sunt reperele importante pe
traseele Teatrului Bulandra în acei ani. Tot în această perioadă, pe lângă
faptul că l-am secondat pe Silviu Purcărete la direcţia teatrului Bulandra,
aşa cum ai amintit, mi-am început şi cariera pedagogică, care avea să
devină o preocupare majoră în a doua parte a carierei mele.
Cariera mea a continuat apoi în Franţa, odată cu numirea lui Silviu
Purcărete la direcţia Centrului Dramatic Naţional Limoges, unde am
dezvoltat un proiect pe care nu am reuşit să-l finalizăm la Bulandra: şcoală
pentru viitorii actori integrată unui teatru.
2009 am revenit în ţară la UNATC Bucureşti ca profesor la catedra de
Arta Actorului, iar între 2013-2016 am îndeplinit funcţia de Decan al
Facultăţii de Teatru.
Începând din stagiunea 2012-2013 m-am reîntors pe scenă în
spectacolele: Angajare de clown de Matei Vişniec, Omul care mănâncă
lumea de Nis-Momme Stockmann şi Suflete Tari de Camil Petrescu la
teatrul George Ciprian, Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec la Teatrul
Nottara şi Job Interviews de Peter Zelenka la Teatrul Toma Caragiu.
– Mi s-a întâmplat deseori ca, stând de vorbă cu necunoscuţi, după ce
recunoşteam că sunt de la Piatra-Neamţ, să mi se pună placa: „vai,
Teatrul Tineretului... văleleu, Florin Piersic... vai, Leopoldina Bălănuţă
...măi-măi, Ileana Stana Ionescu... bietul Toma Caragiu...”. Bietul Toma
Caragiu, nu – îmi vine să ţip câteodată, dar de cele mai multe ori suport
205
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

cu stoicism demonstraţiile culturale ale interlocutorului. Tu cum


procedezi? Că te mai ştie şi lumea...
– Probabil că tu stai de vorbă cu persoane de vârsta noastră şi care mai
au ţinere de minte. Din nefericire tinerii nu prea ştiu ce s-a întâmplat
atunci, iar pentru ei, acele timpuri reprezintă preistoria. Eu încerc să le
vorbesc studenţilor mei despre fenomenul Teatrului Tineretului şi ei mă
ascultă cuminţi dar nu din cauză că îi interesează trecutul, ci din cauza
talentului meu de povestitor. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că doar
prezentul contează.
– Toată lumea vorbeşte despre „minunea de la Piatra-Neamţ”, de
parcă Dumnezeu văzând ce trişti sunt plutaşii de pe Bistriţa şi-a zis: „măi
ia să le fac eu mioriticilor ăstora un teatru, să-i mai înveselesc puţin” . Şi
se făcu teatru... Ori nu-i chiar aşa. Dumnezeu doar binecuvânta lucrurile,
dar nu făcea nici repertoriu, nici festival, nici turnee în străinătate, nici nu
aducea regizori şi actori aici. Nu vrei să detaliezi puţin? Tu cum ai ajuns
actor la TT?
– În primul rând nu ştiu dacă mai erau plutaşi atunci când s-a înfiinţat
teatrul, dar minune a fost. Pentru cine a fost această minune putem discuta.
În primul rând pentru fenomenul teatral românesc, pentru actori şi pentru
spectatorii care au crescut odată cu fenomenul TT, ca să-ţi preiau
prescurtarea. Trebuie să mărturisim că într-o primă etapă acest teatru a fost
mai mult al ţării decât al zonei în care exista. Aceasta a fost şi şansa lui.
Ţin minte că la început era greu să depăşeşti cinci – şase reprezentaţii cu
acelaşi spectacol în Piatra. Naşterea miraculoasă a teatrului a fost asistată
de un om providenţial Ion Coman, cu un simţ deosebit al valorii şi cu o
înţelegere remarcabilă a perioadei în care se afla. Au mai fost câteva
promoţii de excepţie şi mult entuziasm din partea tuturor. Apoi ştafeta a
fost trecută din mână în mână cu grijă pentru repertoriu şi valoarea
colaboratorilor. Să nu uităm că existenţa Teatrului Tineretului a început cu
Vicleniile lui Scapin în regia lui David Esrig. Când începi cu dreptul...
Ajuns la acest spectacol îţi pot răspunde şi cum am ajuns actor.
Spectacolul amintit mai sus a fost primul meu contact cu teatrul. Nu am o
amintire clară despre cum am perceput fenomenul. Nu pot să spun, atunci
m-am îndrăgostit şi din clipa aceea n-am visat decât asta. Cert este că
microbul teatrului a lucrat încet şi abia prin clasa a unsprezecea boala s-a
manifestat violent. Pot afirma că am avut parte de o iluminare. Sfârşitul
ciclului liceal desena pentru mine perspective care nu aveau legătură cu
teatrul. Într-o zi, în faţa statuii lui Stefan cel Mare (cel care i-a
împroprietărit pe strămoşii mei din Herţa, făcând din ei răzeşi de graniţă)
s-a prăvălit peste mine gândul. Mărturisesc, cu o stupoare care mă încearcă
206
Teatru

şi acum, că nu am înţeles niciodată de unde a venit acel gând. Cert este că


din clipa aceea orizontul mi s-a redus la un punct, iar siguranţa că aşa
trebuie să fac mi-a luminat viaţa. Tot ce a urmat părea scris dinainte, chiar
dacă uneori urcuşul a fost abrupt şi efortul pe măsură
– Aş îndrăzni să spun că eşti un actor norocos. Ai debutat în turneul cu
Harap Alb în Danemarca, te-ai afirmat rapid în Farse medievale, Zigger-
Zagger, Răfuiala şi ai prins marile spectacole ale vremii tale: Slugă la doi
stăpâni, Nevestele vesele din Windsor, Tinereţe fără bătrâneţe, Bună seara
domnule Wilde, Piaţeta. Care ţi-a fost mai drag? Unde te-ai simţit mai
bine? În ceea ce mă priveşte, febleţea mea a fost „Slugă...” şi cred că am
văzut de zeci de ori scena numărării banilor pe care o făceai cu Horaţiu
Mălăele...
– Cu siguranţă că am avut noroc. Revin la faptul că exerciţiul a patru,
cinci premiere pe stagiune, cum am avut parte la început, a însemnat o
fabuloasă intrare în profesie. A fost un antrenament sufocant dar fără el nu
ar fi fost posibile performanţele care au urmat. Într-o ierarhie etapelor care
m-au ajutat să evoluez amintesc spectacolul Romeo şi Julieta, prima
colaborare cu Purcărete. Nu a fost o reuşită totală, dar confruntarea cu
personajul Mercuţio mi-a dezvăluit teritoriul imens care mi s-a dat în
posesie şi am trăit spaima că mă pot rătăci uşor. M-am simţit dintr-o dată
responsabil faţă de profesie. Farsele medievale m-au învăţat cum pot fi
transformate în trambuline propriile limite şi m-au împăcat cu
improvizaţia. Din lucrul cu Tocilescu la Nevestele vesele din Windsor, am
priceput care anume indicaţii regizorale mă pot ajuta în munca mea.
Înclinaţia mea vădită pentru comedie a găsit în Slugă la doi stăpâni
teritoriul propice pentru construcţia comică şi pentru precizia gag-ului.
Lecţia teribilă a comediei înseamnă dozajul minuţios al gestului şi
taimingul măsurat la milionime de secundă. De altfel experienţa vizionării
cu acel spectacol a fost o lecţie pe care n-am uitat-o toată viaţa. Eram
siguri cu toţii că făcusem un spectacol de comedie la care şi pietrele ar fi
trebuit să râdă, numai că la acea vizionare nu râdea nimeni. Ne cufundam,
cu fiecare minut, în neînţelegere totală, iar finalul s-a petrecut într-o tăcere
penibilă. Ne uitam unii la alţii disperaţi că nu găseam soluţii. Iulian Vişa,
regizorul spectacolului, ne-a lămurit că toate poantele noastre atent lucrate
veneau când prea repede când prea târziu. Chestiune de taiming. La
premieră a fost un triumf şi aşa am ţinut-o trei stagiuni. Turneul în
Bucureşti a lansat o nouă stea a teatrului în persoana lui Horaţiu Mălăele.
Am iubit fiecare spectacol pentru faptul că descopeream lucruri noi despre
existenţa mea pe scenă şi despre existenţa echipei. Pot vorbi foarte mult
despre fiecare spectacol, dar scopul nu este să-mi scriu acum memoriile.
207
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

– Teodor Mazilu, Paul Everac, Tudor Popescu, Marin Sorescu sunt


dramaturgi de care te ciocneai tot timpul pe culoarele TT. Povesteşte-ne
despre colaborarea cu Marin Sorescu.

– „De bine de rău, e bine” sau „e bine aşa rău” obişnuia să spună
Sorescu când lucrurile mergeau alandala. Matca a fost piesa care mi-a
prilejuit întâlnirea cu el şi repetiţiile au fost pentru noi o bucurie şi pentru
el un chin. Din postura de regizor, scriitorul fabulos care era, părea un
copil care a desfăcut o jucărie şi nu mai ştie s-o monteze la loc. Nimeni nu
s-a supărat din această pricină şi Liviu Ciulei chemat în ajutor, a rezolvat
problema în trei zile. Este adevărat că toate elementele spectacolului
existau fără însă acea înşiruire logică. A fost un spectacol bun care i-a
prilejuit lui Cornel Nicoară un rol de excepţie şi mie şi lui Constantin
Cojocaru ne-a oferit posibilitatea să ne exersăm capacităţile de compoziţie
în două bătrâne care încercau să oprească ploaia.
– Ai fost directorul Festivalului internaţional al şcolilor de teatru de la
Suceava. De ce Suceava şi nu Piatra-Neamţ?
– Sunt încă directorul acestui festival şi l-am făcut acolo, pentru că cei
de la Suceava au propus UNATC-ului o finanţare pentru proiect. Ideea
acestui festival s-a născut în perioada decanatului meu la Facultatea de
Teatru a UNATC, din dorinţa de a integra şcoala românească de teatru în
reţeaua şcolilor europene. Acţiunea s-a concretizat într-o muncă de echipă
în care ni s-au alăturat Consiliul Local Suceava, Institutul Cultural Român,
SIF-Moldova, în parteneriat cu Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava
şi cu Asociaţia „Festivalul Internaţional al Şcolilor de Teatru”, Suceava.
Anul trecut, la cea de a treia ediţie au participat 7 şcoli de teatru din
ţară – Bucureşti, Târgu Mureş, Sibiu, Iaşi, Craiova, Cluj – Napoca, Galaţi,
dar şi patru şcoli din spaţiul est-european şi balcanic – Academia de
Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, Şcoala Naţională Poloneză
de Film, Televiziune şi Teatru, Academia de Artele Spectacolului din
Bratislava, Academia Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Kr.
Sarafov” din Bulgaria. Doar în asemenea întâlniri putem corecta tirul, iar
tinerii artişti pot să se cunoască mai bine. Pe parcurs a apărut şi ideea unui
proiect de spectacol de teatru care să angreneze tineri actori din mai multe
ţări şi care să poată fi apoi prezentat într-un turneu european, o idee care
pare să seducă tot mai mulţi participanţi. Şi care, normal, implică o altă
viziune şi alţi bani. Drept care, începând cu această a patra ediţie, la
cererea generală, vom muta festivalul în Bucureşti.
– Ai lucrat împreună cu soţia ta Ana Ciontea o bună bucată de vreme
în Franţa. Dincolo de faptul că aţi jucat mult şi bine, ştiu că aţi înfiinţat,
208
Teatru

împreună cu Silviu Purcărete, o academie de teatru la Limoges. Vorbeşte-


ne puţin despre această experienţă...
– Odată cu numirea lui Silviu Purcărete la direcţia Centrului Dramatic
National din Limoges, eu am preluat sarcina de a concepe şi a dirija
activitatea pedagogică ce se va desfăşura în cadrul Academie Théâtrale de
l’Union, structură de învăţământ integrată unui centru de creaţie. Într-un
timp relativ scurt (zece ani) pentru o scoală de teatru, această structură a
reuşit să se impună prin originalitatea parcursului pedagogic propus cât şi
prin rezultatele profesionale ale primelor promoţii de absolvenţi. La
capătul acestei perioade, Acadèmie Théâtrale de l’Union din Limoges a
fost selecţionată alături de cele mai prestigioase şcoli de teatru din Franţa,
să facă parte din grupul structurilor de învăţământ abilitate să acorde
Diploma Naţională de Actor. Ca o recunoaştere a valorii şcolii pe care am
creat-o, am fost numit responsabil pentru partea franceză în proiectul
european intitulat „Ecole des Maîtres”, care reunea în fiecare an, sub
bagheta unui regizor recunoscut internaţional, un grup de tineri actori
proveniţi din cinci ţări ale Uniunii Europene: Franţa, Italia, Spania, Belgia
si Portugalia. Finanţat prin programul „Culture 2000”, proiectul respectiv,
în care erau implicate ministerele de cultură ale ţărilor respective, prin
valoarea regizorilor invitaţi, prin numărul mare de tineri actori implicaţi şi
prin volumul finanţării a fost considerat cel mai important proiect de
învăţământ alternativ al deceniului, în Europa. Rezultatele obţinute în
coordonarea acestui proiect mi-au adus titlul de „Chevalier de l’Ordre des
Arts et des Lettres” acordat de Ministerul Culturii din Franţa.
– Cred că ne putem mândri cu faptul că una dintre şcolile importante
de teatru din Franţa a fost inventată de doi români. Şi că un actor român
face performanţă pedagogică…
– Fără a intra în detalii tehnice pedagogia pe care am utilizat-o în
şcoala de la Limoges am numit-o „pedagogie eveniment”, reprezentând o
direcţie care acordă valori şi durate diferite unor momente anume din
parcursul formator, revelate de evoluţia grupului respectiv ca necesare. O
parte dintre cercetările efectuate în acea perioadă s-au concretizat într-o
lucrare teoretică pe care am prezentat-o pentru obţinerea, în anul şcolar
2002-2003 a unei Diplome de Studii Aprofundate la Universitatea Paris III
– Sorbonne Nouvelle, lucrare intitulată „Académie Théâtrale de l’Union –
une éxperience pedagogique”. Activitatea de cercetare a continuat într-un
ritm susţinut şi după aceea, iar în 2008 am obţinut titlul de Doctor cu teza
„Actorul şi arta sa în modernitatea creaţiei scenice actuale”, în cadrul
Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale
Bucureşti.
209
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Experienţa de peste patruzeci de ani în teatru mi-a întărit convingerea


că exercitarea, chiar continuă, a profesiei nu înseamnă obligatoriu evoluţie.
Gândul în jurul căruia s-a structurat lucrarea Actorul şi arta sa în
modernitatea creaţiei scenice actuale a fost că antrenamentul continuu
este la fel de necesar actorului ca şi orele de exerciţiu cotidian al unui mare
violonist sau pianist. Acest antrenament nu este un scop în sine ci trebuie
să conducă la acea înţelegere luminată a creatorului autentic. Evoluţia
raportului dintre Artă şi Societate în ultimele decenii a făcut ca Arta să fie
tot mai des supusă unor anumite criterii de performanţă, pentru a fi
validată de o societate din ce în ce mai depărtată de cultură. Nimeni nu mai
are răbdare cu un artist. Am putea spune că evoluţia permanentă a
actorului, sau a oricărui artist, este singura modalitate eficientă de apărare,
în condiţiile în care el este obligat să alerge în fiecare zi pentru a câştiga o
cursă.
– Eşti, fără îndoială, un om de teatru cu o autoritate de ne neglijat. Ce
sfaturi i-ai da unui tânăr actor? Sau unui regizor? Sau unui director de
teatru contemporan? Sau nu dai sfaturi?
– Meseria mea de profesor mă obligă să dau sfaturi şi mă bucur de
fiecare dată când pot să învăţ ceva de la cei care îmi ignoră sfaturile. Îmi
aduc aminte de îndemnurile unei distinse regizoare care se adresa actorilor
cu: fiţi talentaţi, aşa cum ştiţi voi! În tinereţe mi se părea hazliu acest
îndemn, dar acum cred că în această meserie vocaţională a reuşi să fii tu
însuţi şi să fii talentat aşa cum ştii doar tu, este singurul lucru important.

a consemnat Mircea Zaharia

210
Studiu

Apariția publicațiilor catolice în


Moldova - inițiative personale sau
un demers instituțional după
model occidental?
un studiu de Iulian Ghercă
Biserica a acordat o importanţă majoră tiparului- în speţă presei
scrise, ţinând cont şi de faptul că o lungă perioadă de timp a fost printre
puţinele componente ale mass-mediei de astăzi. S-au păstrat numeroase
referiri şi precizări în documentele privitoare la comunicare şi la mass-
media; există informaţii clare despre presa scrisă, principiile şi normele
care trebuiau respectate, menirea şi rolul celor implicaţi direct în fenomen.
Biserica încuraja publicaţiile oneste şi astfel s-a creat şi s-a răspândit o
presă specific catolică, editată şi dependentă fie direct de autoritatea
bisericească, fie de diferiţi credincioşi catolici; ea avea ca principal scop să
urmărească formarea, întărirea şi promovarea unei opinii publice conforme
cu dreptul natural şi cu doctrina şi morala catolică, să difuzeze şi să explice
corect faptele care priveau viaţa Bisericii. Credincioşii erau încurajaţi să
conştientizeze necesitatea de a citi şi răspândi presa catolică, în scopul
formării unei judecăţi creştineşti asupra tuturor evenimentelor1. În
Occident s-au adoptat măsuri coerente, inițiate de Vatican, cu privire la
creearea și dezvoltarea unei prese catolice, chiar dacă aceste măsuri nu au
fost înglobate într-un plan bine definit decât relativ târziu, în cadrul
Conciliului Vatican II.
Biserica vedea ca o datorie a sa- dar şi ca pe un drept- folosirea
mijloacelor de comunicare socială pentru evanghelizare; de aceea acţiona
în toate modurile permise pentru folosirea lor corectă de către instituţiile
publice şi private2. Graţie influenţei pe care acestea o au asupra
moravurilor, mentalităţii, formării opiniei publice şi a conştiinţei civice şi
morale a cetăţenilor, Biserica a fost şi este încă foarte interesată de
mijloacele de comunicare socială3. Importanţa lor constă în faptul de a-i

1
Conciliul Ecumeinic Vatican II, Decretul asupra mijloacelor de comunicare socială Inter mirifica, 4-14.
2
Isidor Mărtincă, „Biserica, mass-media şi cultura”, partea II, în Pro Memoria, nr. 4, p. 267.
3
„Întrucât Biserica Catolică a fost instituită de Cristos Domnul pentru a aduce mântuirea tuturor oamenilor şi de aceea
este presată de necesitatea de a le vesti Evanghelia, ea consideră de datoria ei să predice vestea mântuirii şi cu ajutorul
mijloacelor de comunicare socială şi să-i înveţe pe oameni folosirea dreaptă a acestor mijloace. Biserica are aşadar
211
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ajuta pe credincioşi să evalueze faptele şi ideile actuale conform unor


criterii sigure şi oneste ale conştiinţei personale, educată şi susţinută de un
autentic magisteriu moral, civil şi religios. Ele aveau rolul de a concilia în
felul acesta libertatea de gândire şi de alegere cu exigenţele adevărului şi
corectitudinii4.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul de
manifestare a catolicilor în viaţa publică s-a schimbat. Acest fapt a
determinat Biserica Catolică să acorde o atenţie sporită mijloacelor de
comunicare socială şi întregului fenomen „media”5. Documentele emise de
autorităţile ierarhice bisericeşti pe această temă şi dezvoltarea instituţiilor
de comunicare catolice au demonstrat importanţa acordată dar şi
inexistenţa unui plan coerent de lungă durată privitor la presă. Au fost
măsuri luate treptat, uneori fără continuitate, şi unificate relativ târziu, în
cadrul Conciliului Vatican II, când a fost adoptată o poziţie unitară şi clară
privind mijloacele de comunicare socială şi rolul acestora în cadrul
Bisericii şi a societăţii. Principalele scopuri ale Vaticanului au vizat
uniformizarea catolicismului prin mass-media şi crearea unei viziuni
catolice unitare cu privire la evoluţia societăţii.
În lumea catolică, ideile s-au dezvoltat în mod intuitiv, în ritmul
istoriei şi al evenimentelor sociale, tehnologice sau politice, aşa cum s-a
întâmplat şi în alte domenii. Au apărut instituţii pentru distribuirea presei
de calitate, au existat creştini cu prestigiu care au sprijinit publicaţiile
catolice, s-au înfiinţat şcoli pentru instruirea jurnaliştilor.
Don Alberione şi cardinalul Ferrari în Italia, sau cardinalul Herrera
Oria în Spania au încurajat un mod propriu de comunicare, folosindu-se de
congresele organizate de către asociaţiile profesionale catolice6. Erau
modalităţi dezvoltate în jurul unui fenomen aflat în plină evoluţie. Nu
pretindeau că au o formă teoretică definitivă, ci doreau a face cunoscută
religia în sfera mijloacelor de informare şi în consecinţă, în societate7. Nici

dreptul înnăscut de a folosi şi de a poseda orice mijloc de acest fel, pentru educaţia creştină şi pentru întreaga sa operă
de mântuire a sufletelor. E de datoria păstorilor să-i educe pe credincioşi....” (Inter mirifica, 2-7).
4
Isidor Mărtincă, „Biserica...”, partea II, p. 234.
5
Mijloacele de comunicare în general- presa şi literatura în special- devin şi creează un spaţiu al solidarităţii. Începând
cu perioada modernă, Biserica a privit astfel presa şi a încercat să folosească acest fenomen, să şi-l însuşească, sau
măcar să-l raporteze la propriile principii. Ziarele devin un mijloc de menţinere a unei coeziuni şi de unificare a
catolicismului din întreaga lume, indiferent de ţară, limbă, naţionalitate. Acest fapt a fost dovedit şi de organizarea de
evenimente precum Expoziţia mondială a presei catolice, Congresul mondial al presei catolice, de înfiinţarea unor
instituţii care să reunească activitatea jurnalistică (Arhiva Secretă a Vaticanului (ASV), Fondul Archivio della
Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 19, fascicolo 59, f. 690-710).
6
Un exemplu în acest sens este Bulletin international de la Union Internationale de la Presse Catholigue, ce apărea o
dată la două luni, la Paris, după al Doilea Război Mondial, sub egida Union Internationale de la Presse Catholigue.
7
J. Cantavella, J.F. Serrano, Catolicos en la prensa. Concepto y origenes del periodismo confesional, Libros Libres,
Madrid, 2004, p.27.
212
Studiu

Sfântul Josemaría8 nu a dovedit o gândire organizată şi unitară, detaliată şi


completă în privinţa mijloacelor de comunicare, pentru că mesajul lui -
„Opus Dei” - era îndreptat către creştinii de orice profesie. Publicaţiile
catolice apărute în occident au influenţat modul de organizare şi evoluţia
demersului de presă din Romînia şi implicit Moldova mai ales din
perspectiva formării a numeroşi preoţi (care au revenit în ţară şi s-au
implicat în înfiinţarea şi dezvoltarea unei prese autohtone) în state cu o
puternică tradiţie catolică.
Debutul presei catolice din Moldova (principalele publicaţii
apărute au fost Lumina creştinului, Viaţa, Almanahul Presa Bună,
Sentinela catolică, Aurora franciscană şi Curierul parohiei catolice din
Galaţi) se plasează la începutul secolului al XX-lea şi este strâns legat de
misiunea unor preoţi ce şi-au concetrat activitatea, reveniţi din Occident de
la studii, asupra înfiinţării şi dezvoltării unei prese catolice. Aceştia au
fost: monseniorul Anton Gabor, Iosif Tălmăcel9, Paul Mosel10 şi Iosif
Malinovski11. Trebuie menţionat faptul că doar mons. Gabor aparţinea
clerului diecezan, ceilalţi fiind preoţi franciscani. Acţiunile lor nu au fost
unitare ci distincte formându-se două direcţii diferite şi specifice de
dezvoltare a revistelor catolice: cea diecezană şi cea franciscană.
Monseniorul Anton Gabor12 a fost cel care a pus bazele presei
catolice în Moldova, fapt subliniat de preotul Iosif Tălmăcel încă din 1936:
8
Sfântul Josemaria este întemeietorul Opus Dei (1902-1975), cel care a avut un aport considerabil în structurarea
mijloacelor de comunicare şi definirea lor în cadrul Bisericii Catolice.
9
S-a născut la Hălăuceşti (Neamţ), la 27 noiembrie 1887. Primele clase le-a făcut în satul natal. În septembrie 1898 a
intrat la seminarul franciscan din localitate, unde după trei ani, a îmbrăcat haina ordinului. În toamna anului 1905 a
plecat în Italia (la Padova şi apoi la Roma) pentru a studia filozofia scolastică şi teologia. La Roma, a fost sfinţit diacon
şi peste câteva zile, preot (mai 1910). Un an a activat ca profesor de teologie la Cherso şi apoi la San Miniato. În 1912 a
plecat din nou la Roma, pentru a susţine examenul de misionar apostolic, după care s-a întors definitiv în ţară, fiind
numit vicar la Săbăoani. În primăvara anului 1913 a publicat, împreună cu parohul de Săbăoani Graţian Carpati, revista
Viaţa, al cărei redactor a fost o lungă perioadă de timp. În 1918 a pus bazele publicaţiei Terţiarilor Franciscani din
România, sub denumirea de Aurora franciscană (Anton Coşa, „Amintiri... dintr-o arhivă inedită”, în Buletin istoric, nr.
8, Editura Presa Bună, Iaşi, 2007, p. 145-152).
10
S-a născut la 31 martie 1854 la Camp am Rhein, în Germania, şi a urmat şcolile primare şi gimnaziale din Boppart,
Montabaur şi Mainz. Apoi a studiat filosofia şi teologia la Universităţile din Würzburg (Bavaria) şi Innsbruk (Austria).
A fost sfinţit preot în 1881, iar un an mai târziu (în 1882) a fost trimis misionar în Moldova, unde a stat până în 1925,
(Dănuţ Doboş, „Figuri ilustre. Preotul Paul Mosel”, în Lumina creştinului, iulie 2007, p. 11).
11
S-a născut în 1857 la Cordun (Neamţ). A urmat liceul la Bârlad, iar în 1876 a intrat în ordinul franciscan, făcând
noviciatul la Cherso (Italia). A studiat teologia la Innsbruck, unde a fost hirotonit în 1881. Deschizându-se seminarul
din Iaşi, a fost numit aici profesor de limbă română şi religie (această ultimă disciplină o mai predase şi la Institutul
„Notre Dame” din Iaşi). În 1908 a vrut să înfiinţeze o publicaţie: Foaia catolică, dar nu a reuşit. A fost însă un devotat
colaborator al celor două reviste locale care au apărut la Iaşi, vezi I, Naghiu, „Figuri de educatori”, în Almanahul Presa
Bună, 1944, p. 104-111..
12
Anton Gabor s-a născut la Tămăşeni în judeţul Neamţ, în ziua de 6 iunie 1883. În 1896 şi-a început studiile teologice
în Seminarul episcopal din Iaşi, iar în 1906 a fost trimis pentru continuarea studiilor în Germania, la Innsbruck. A fost
sfinţit preot în anul 1908, dar şi-a continuat formarea în străinătate până în anul 1911, obţinând doctoratul în teologie,
după care s-a întors în ţară12. După revenirea sa în România, a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi, post la care a
renunţat doar pe timpul Primului Război Mondial, când a administrat parohia Valea Seacă (Bacău). A fost preot
spiritual şi capelan la Institutul Notre-Dame de Sion (şi director), delegat episcopal, administrator al comunităţilor din
Fălticeni şi Paşcani.Cele mai importante funcţii pe care le-a deţinut au fost cea de redactor al publicaţiilor Lumina
creştinului (timp de 23 de ani, până la moartea sa) şi Sentinela catolică şi director al Institutului „Presa Bună” (I. Gabor,
213
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„El a fost cel dintâi care a avut curajul, abia sfinţit preot, să înceapă în
dieceza noastră apostolatul mai intens prin presă. N-aveam niciun periodic
cât de modest, căci toată presa noastră se reducea la câteva cărţi strict
necesare pentru cult şi catehizare”13. Timp de 23 de ani, grija lui principală
a fost redactarea revistei Lumina creştinului, în paginile căreia aproape că
nu a fost număr în care să nu publice ceva14.
Activitatea monseniorului Gabor a avut ca scop şi stabilirea unor
legături strânse cu catolicii din Vechiul Regat, cu românii uniţi din
Transilvania, dar şi cu clericii ortodocşi din Basarabia, unde în 1935 a
înfiinţat o filială a Editurii „Presa Bună” (la Chişinău). A participat la toate
manifestările importante (atât cele cu caracter religios, dar şi naţional)
precum întrunirile AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) şi ale
ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi).
Principala sa activitate a fost „apostolatul” prin presă. Deşi
începutul a fost anevoios (din cauza lipsei fondurilor şi a colaboratorilor),
cu timpul a reuşit să adune în jurul său mai mulţi colaboratori, precum: pr.
I. Malinovski, mons. M. Robu, pr. D. Andrieş (care a semnat articolele cu
pseudonimul „Zacheu”) şi alţii. O altă dificultate majoră cu care s-a
confruntat a fost aceea a lipsei banilor. Pentru depăşirea acestei probleme a
recurs chiar la o soluţie „extremă”: a mers prin satele catolice din Moldova
şi „a strâns pomană” pentru presa catolică15; a şi corespondat cu preoţii din
parohiile din dieceza de Iaşi (nu doar pentru a le cere ajutorul), a apelat la
episcopul de Iaşi şi la arhiepiscopul de Bucureşti, Alex. Th. Cisar16 (care a
sprijinit presa catolică17).
Institutulul „Presa Bună” de la Iaşi a reprezentat practic centrul
cultural al vieţii catolice din Moldova. În septembrie 1919 a fost publicat
proiectul de statut al „Societăţii Catolice Presa Bună”18, care a avut ca
scop tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase şi care cuprindea Editura

I. Simon, Necrolog. Misionari şi preoţi autohtoni: diecezani şi Franciscan, clerici şi fraţi călugări care au lucrat în
Moldova pe teritoriul actual al diecezei de Iaşi(1600-2000), Iaşi, 2001, p. 54).
13
I. Tălmăcel, „Cuvântare funerară”, în Lumina creştinului, martie 1936, p. 38.
14
E. Dumea, Cărţi şi reviste catolice româneşti în Moldova, Iaşi, 2002, p. 123.
15
Ibidem, p. 124.
16
AARC Bucureşti, dosar 113/1924-1926, 126/1925, 127/1926-1927, 115/1927-1928, 118/1928-1929, 129/1928-1929,
130/1929-1930, 117/1928-1929, 11771928-1933, 131/1930-1932, 132/1932-1933, 134/1934-1936.
17
D. Doboş, „Arhiepiscopul Alex. Th. Cisar. Un mare binefăcător al Institutului „Presa Bună” din Iaşi”, în Buletin
istoric, nr. 7, Iaşi, 2006, p. 5-18.
18
Proiectul de statut cuprindea 16 puncte, în care se precizau scopul înfiinţării şi modul de organizare al societăţii: „1.
Se înfiinţează la Iaşi o societate anonimă sub numele Societatea catolică Presa Bună; 2. Această societate are drept scop
de a tipări şi răspândi scrieri cu cuprinsul cel mai felurit şi în acelaşi timp după principii sănătoase; 3. Fondul societăţii
se adună din donaţii benevole, din venitul cărţilor vândute şi din venitul tipografiei; 4. Acest fond va fi administrat de 5
membri catolici şi anume 3 preoţi şi 2 laici, ca preşedinte, vice-preşedinte, casier şi 2 cenzori; 5. Conducerea generală
va fi gratuită din partea comitetului; 7. Dreptul de a alege îl au donatorii, potrivit cu suma dăruită, socotindu-se 500 lei
drept un vot etc” (APRC Iaşi, dosar Corespondenţă 1862-1939, f. 471).
214
Studiu

Presa Bună, Tipografia Presa Bună, Biblioteca Presa Bună19. Din fondurile
strânse în perioada 1919-1924, s-a deschis „Biblioteca Presa Bună”, şi s-a
propus tipărirea a trei serii de lucrări: „Seria Istorioare Morale”, „Seria
Religioasă” şi „Seria Vieţile Sfinţilor”.
Momentul apariţiei primelor publicaţii catolice din Moldova, fie
diecezane sau franciscane, indică faptul că publicarea acestor reviste a fost
o iniţiativă personală a redactorilor, preoţi diecezani sau franciscani care,
întorşi de la studii din occident, au încercat să înfiinţeze şi să dezvolte o
presă religioasă după modelul celei din occident, la care avuseseră acces în
perioada studiilor.
În anul 1903, preotul franciscan Paul Mosel, paroh de Bacău, a
început publicarea revistei Calendarul catolic20. Aceasta apărea anual şi
cuprindea învăţături şi practici creştine, descrieri din vieţile sfinţilor; însă
cel mai important era calendarul pe anul respectiv, cu sărbătorile de
poruncă şi cu posturile existente. Din cauza dificultăţilor întâmpinate,
preotul Andrei Florea (ajutorul lui Mosel şi redactor al revistei în anul
1911) nu a mai dorit continuarea publicării Calendarului catolic în anul
următor21.
În toamna anului 1911, monseniorul Anton Gabor a discutat cu
preotul Florea, încercând să-l convingă să continuie tipărirea revistei.
Soluţia găsită a fost aceea de a tipări împreună publicaţia (în regie),
împărţind paguba sau câştigul; astfel, Calendarul catolic pe anul 1912 a
fost tipărit la Iaşi. Bilanţul făcut în urma publicării a fost unul negativ şi
preotul Gabor a suportat în întregime paguba. În aceste condiţii, el a
continuat singur tipărirea calendarului până în anul 1916, când din cauza
războiului a fost încetată publicarea revistei (practic nu a apărut în anii
1917 şi 1918). În 1919, Calendarul a apărut din nou. Anii de apariţie fiind
socotiţi din 1903, Calendarul catolic se afla acum în al 15-lea an de
publicare. Din cauza reproşurilor primite (pentru că a socotit şi anii în care
revista a apărut la Bacău), monseniorul Gabor a numărat ulterior anii
apariţiei începând cu 1912, când s-a tipărit primul număr la Iaşi. În această
situaţie, Calendarul pe 1923 era „în al 10-lea an de apariţie”. Până în anul
1920, această publicaţie a purtat numele Calendarul catolic. În 1921 i s-a
adăugat „Presa Bună”, nume dat de Comitetul Catolic care s-a format

19
Proiectul de statut a fost însoţit de un apel prin care se cerea participarea (mai ales financiară) a credincioşilor şi se
motiva nevoia înfiinţării acestei societăţi: „De multă vreme s-a recunoscut la noi nevoia unei prese catolice care să fie în
stare de a lumina şi a întări pe credincioşi şi care să-i îndrumeze să răspundă cât mai potrivit la toate greutăţile ce se
aduc împotriva sfintei noastre credinţe. Începutul s-a făcut deja prin tipărirea de cărţi răzleţe fie prin Biblioteca
religiosă sau Biblioteca populară catolică. Dar pentru o mai bună reuşită în această direcţie, subscrişii au socotit că este
nevoie de o organizare a muncii şi de o unire a puterilor, fiindcă munca e grea şi puterile puţine” (Ibidem).
20
Calendarul catolic, Bacău, 1903, p. 2.
21
Almanahul Presa Bună, Iaşi, 1938, p. 19.
215
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

pentru sprijinirea presei catolice. În anul 1924, revista a apărut aşadar sub
denumirea Calendarul Presa Bună.
În anul 1908, preotul Iosif Malinovschi a lansat un apel pentru
înfiinţarea şi publicarea unei reviste catolice. Această revistă urma să
poarte numele Foaia catolică, însă ea nu a apărut niciodată, deoarece
foarte puţini s-au implicat în proiectul propus.
Ideea apariţiei unei prese catolice în Moldova nu a fost abandonată;
cinci ani mai târziu, la data de 1 ianuarie 1913, s-a tipărit primul număr al
revistei Lumina creştinului. Cel care şi-a asumat responsabilitatea publicării
revistei a fost preotul Anton Gabor. Scopul apariţiei acestei gazete a fost
„acela de a deveni cu timpul organul Apostolatului Rugăciunii”. Apariţia
revistei Lumina creştinului a fost legată de numele preotului Anton Gabor,
care în luna ianuarie 1913 a publicat primul număr al revistei din fonduri
proprii, hotărât fiind să înfiinţeze prima revistă catolică din Moldova (cu o
apariţie lunară) şi să o susţină din propriul salariu22 timp de un an. La
sfârşitul anului, a constatat că suma investită a fost amortizată; din acest
motiv, revista a reuşit să apară în continuare, deşi iniţial se primiseră doar 18
cereri de abonament. Primul număr s-a editat în 2000 de exemplare, fiind
destinat preoţilor din episcopiile de Iaşi, Bucureşti, dar şi credincioşilor
catolici.
Cea mai difuzată revistă catolică franciscană din Moldova a fost
23
Viaţa . Aceasta a apărut în contextul întoarcerii în ţară a 6 preoţi
franciscani care studiaseră la Universitatea teologică din Roma. Printre ei
s-a aflat preotul şi Iosif Tălmăcel, care a fost numit vicar la Sabăoani la
întoarcerea sa în ţară. Împreună cu parohul de Săbăoani (pr. Graţian
Carpati), a publicat în data de 14 aprilie 1913 întâiul număr al buletinului
parohiei catolice din această localitate, pe care l-au numit Viaţa24. Încă din
prima ediţie a revistei, preotul Graţian a anunţat intenţiile autorilor cu
privire la noua publicaţie: „broşura va cuprinde toate acelea ce privesc pe
un creştin adevărat şi pe un cetăţean bun în viaţa de toate zilele”25. Se
specifica faptul că revista nu va apărea lunar şi că va trata toate problemele
practice care erau legate de parohia Săbăoani. Publicaţia a vizat, conform
redactorilor ei, două aspecte: ghidarea către o viaţă sufletească cât mai
nobilă şi sfântă, dar şi către o viaţă pământească fericită.

22
Lumina creştinului, septembrie 1943, p. 5.
23
Un supliment al acestei reviste, intitulat Cruciada noastră misionară, a apărut în anul 1929 pentru o scurtă perioadă
de timp. Ulterior Ordinul franciscan a mai editat revista şi calendarul Micul misionar care a ajuns la un tiraj de 6.000 de
exemplare în anul 1940 (AARC Bucureşti, dosar 138/1940-1942, f. 230, vezi Anexa 17).
24
Iosif Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri, Săbăoani-Roman, 1942, p. 240.
25
Viaţa, nr. 1, 1913, p. 5.
216
Studiu

Viaţa a fost diferită de revista diecezană Lumina creştinului,


deoarece s-a adresat în special credincioşilor din parohia Săbăoani, adică
oamenilor de la ţară. La editarea primelor numere ale publicaţiei au
colaborat: Graţian Carpati, Iosif Tălmăcel, Gârleanu Ion, Neculăeş
Dominic, Matas Francisc. Revista se tipărea la Roman, la tipografia „Fraţii
Rothmberg”. Primul număr cuprindea articole ce tratau problemele
existente în parohie, dar şi poezii în stil popular, precum şi mici istorioare
care îi aveau în centru pe locuitorii de la sate. În revistă au apărut o serie
de articole care au avut ca subiect „mântuirea oamenilor”; ele explicau
cum trebuiau credincioşii să-şi trăiască viaţa pentru a nu ajunge în iad:
„cine nu crede, nu poate ajunge la fericirea veşnică”, „omul nu se poate
mântui decât în religia cea adevărată”, „despre păcat şi urmările lui”26.
Primele două numere ale buletinului au fost destinate exclusiv
parohiei Săbăoani. Începând cu al treilea număr, redactorul a dat revistei
un caracter inter-parohial şi cu această ocazie, a fixat preţul revistei la 20
de bani. În primul an nu a fost stabilit un preţ pentu abonament, deoarece
apariţia revistei nu a fost una constantă (uneori a apărut o dată la două luni,
alteori lunar).
Publicarea acestui buletin a iscat discuţii între preoţi, privitoare la
modalitatea de dezvoltare a revistei;asta, deoarece în primul număr din
anul 1914, preotul Ulderic Cipolloni (conducătorul local al franciscanilor)
a precizat: „În toate publicaţiile să nu se piardă din vedere pe poporul
nostru de la ţară care formează cel mai mare cotingent catolic din
Moldova... lui trebuie vorbit în mod simplu, cu o limbă curat românească,
dar simplă, şi nicidecum prea înaltă şi prea împodobită cu figuri
retorice..... Iar subiectele de tratat să fie întotdeauna practice şi folositoare
pentru sufletul şi viaţa lor cea zilnică”27.
O problemă importantă a fost aceea a modului de redactare a
articolelor publicate, adică legată de „urmarea unei căi avangardiste sau a
uneia conservatoare” de abordare. Aceste discuţii au apărut deoarece la
Iaşi se publicase revista Lumina creştinului şi nu s-a dorit crearea unei
concurenţe, ţinând cont de existenţa problemelor financiare cu care s-a
confruntat presa catolică. Recomandările date de şeful misiunii franciscane
precizau clar direcţia de dezvoltare a publicaţiei Viaţa, astfel încât ea s-a
adresat în mare parte altui public şi nu a fost în concurenţă cu revista de la
Iaşi. Indicaţiile oferite au fost urmate întocmai de colaboratorii revistei,

26
Idem, nr. 2, 1913, p. 13.
27
Idem, nr. 1, 1914, p. 1.
217
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

chiar dacă au privit uneori cu invidie stilul mai stiinţific şi mai teologic al
revistei de la Iaşi28.
Dorinţa episcopilor şi a celor care s-au ocupat şi au răspuns efectiv
de presa catolică a fost de a înfiinţa, susţine şi dezvolta un cotidian catolic
puternic în capitala ţării, care să reprezinte şi să transmită poziţia Bisericii
Catolice vizavi de toate problemele contemporane; în acelaşi timp, el
trebuia să răspundă provocărilor şi unor atacuri îndreptate împotriva
acestei instituţii. Această dorinţă a fost dublată de viziunea Vaticanului ce
includea şi crearea unui ziar exponenţial pentru comunitatea catolică din
România, care să fie un factor de coeziune şi de unificare a acesteia prin
presă (ţinând cont de diversitatea catolicilor din România, mai ales după
1918, când au existat mai multe etnii, două rituri diferite- romano şi greco-
catolic- şi multiple ordine misionare: franciscani, iezuiţi, dominicani,
asumpţionişti etc.).
Corespondenţa purtată între anii 1925-1936 de mons. Anton Gabor
şi arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar29, a demonstrat importanţa
problemei presei catolice şi totodată necesitatea existenţei unui cotidian
catolic la Bucureşti, însă aceste proiecte şi planuri nu au fost puse în
practică; au rămas doar la stadiul de discuţii30. Au existat mai multe
proiecte care vizau în esenţă realizarea a două lucruri majore: primul,
apariţia unei publicaţii catolice măcar de două ori pe lună sau chiar o dată
pe săptămână (a unui ziar care cu timpul să apară zilnic) şi al doilea, era
apariţia acestei publicaţii la Bucureşti, centrul şi capitala ţării.
Monseniorul Gabor a insistat pe lângă arhiepiscop să intensifice
demersurile pentru fondarea unui nou ziar la Bucureşti, deoarece încetarea
publicării Albinei a lăsat Biserica Catolică din România fără un cotidian
reprezentativ în capitala ţării. În luna aprilie a anului 1926, Cisar l-a
informat pe directorul de la „Presa Bună” că: „la Bucureşti se aduce la
îndeplinire un vis de mult aşteptat, anume înfiinţarea unui periodic
săptămânal românesc”31. Papa Pius XI trimisese deja încurajări pentru
finalizarea acestui proiect şi mai mulţi preoţi din arhidieceza de Bucureşti
îşi exprimaseră susţinerea şi lăudaseră iniţiativa. Exista chiar adunată o
sumă de bani şi un stoc important de hârtie, urmând să fie formată şi

28
Emil Dumea, op. cit., p. 140.
29
Corespondenţa purtată de mons. Anton Gabor şi arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar între anii 1925-1936, arăta
că Cisar a rămas implicat în unele probleme ale diecezei de Iaşi, unde a fost episcop între 1921 şi 1924. Atât ca episcop
de Iaşi, cât şi ca arhiepscop de Bucureşti, acesta s-a implicat în multe poiecte culturale şi a încercat să susţină presa
catolică şi să o dezvolte (Dănuţ Doboş, „Arhiepiscopul Alex. Th. Cisar. Un mare binefăcător al institutului Presa Bună
din Iaşi”, în Buletin istoric, nr. 7, Iaşi, 2006, p. 5-10).
30
Ibidem, p. 5.
31
AARC Bucureşti, dosar 127/1926-1927, f. 83.
218
Studiu

echipa de redacţie. Totuşi, periodicul nu a mai apărut în 1926 şi proiectul a


fost amânat an de an, până la apariţia Farului nou32.
Tergiversarea acestui proiect a fost cauzată de lipsa existenţei unei
finanţări constante şi a precauţiei arhiepiscopului, care nu a mai vrut să se
repete ceea ce s-a întâmplat cu Albina, adică să apară doar o scurtă
perioadă de timp, din cauza lipsei resurselor financiare şi a unui proiect
temeinic de dezvoltare. Această situaţie a demonstrat modul haotic de
acţiune a ierarhilor din România în privinţa dezvoltării presei catolice şi
lipsa totală de unitate, care au dus la apariţia unor publicaţii numai pe
perioade scurte de timp (3-4 ani) şi fără un ecou la nivelul întregii
comunităţi catolice. Acţiunile au continuat să fie neunitare, fiind
organizate de mai multe centre ( ne referim la ritul unit, la comunităţile
catolice etnice maghiare, la ordinele misionare şi la clerul diecezan
roman).
Arhiepiscopul Cisar i-a transmis monseniorului Gabor şi părerea sa
în ceea ce privea ideea înfiinţării la Bucureşti a unei tipografii catolice şi
anume, că nu era de acord cu acest proiect, deoarece considera că ar fi fost
nerentabil şi ar fi consumat mult; în aceste condiţii, preferabil era ca un
mic ziar sau doar câteva broşuri să apară la tipografiile deja existente din
capitală33.
Problema aducerii unei tipografii catolice la Bucureşti a rămas
deschisă; directorul de la „Presa Bună” a insistat în această direcţie, însă
arhiepiscopul Cisar şi-a menţinut părerea sa cum că acest lucru nu era
necesar, viabil şi sustenabil: „La Bucureşti există nenumărate tipografii
bine instalate. N-am putea concura, mai ales că ar trebui să se procure o
casă ad-hoc”34. În aceeaşi scrisoare trimisă de Cisar lui Gabor, la 1
februarie 1932, arhiepiscopul constata cu regret faptul că mai multe
publicaţii catolice importante din ţară îşi încetaseră activitatea: „Păstorul
sufletesc, Bukarester sonntagsblatt, Buletin parroisial, Aurora şi Curierul,
toate au dispărut. E uşor a începe, dar cine continuă şi cât timp?”35.
Văzând că proiectul fondării unei tipografii la Bucureşti nu a fost
pe placul arhiepiscopului, iar apariţia unui ziar la Bucureşti s-a amânat de
la un an la altul, monseniorul Gabor i-a scris din nou lui Cisar, la 7
februarie 1929, cu scopul de a împrumuta pentru „Presa Bună” fondurile
colectate la Bucureşti, pentru proiectul privitor la apariţia unui cotidian36.
Gabor îi solicita arhiepiscopului permisiunea de a folosi într-o lucrare

32
Ibidem, f. 84.
33
Ibidem, dosar 115/1927-1928, f. 269.
34
Ibidem, dosar 131/1930-1932, f. 412.
35
Ibidem.
36
Ibidem, dosar 118/1928-1929, f. 99.
219
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

dedicată Bisericii Catolice din România hărţile pe care acesta le întocmise,


pentru a fi transmise la Vatican, papei Pius XI. Răspunsul dat de Cisar, la
12 februarie 1929, cuprindea refuzul acestuia privitor la împrumutul din
fondul ziarului catolic bucureştean, deoarece el continua să creadă în acest
proiect, mărturisind că nu dorea să înstrăineze „micul depozit” ce i-ar fi
putut asigura un sfert din apariţia preconizatului periodic37. Ca şi în
privinţa tipografiei şi în cea a împrumutului, monseniorul Gabor a fost
insistent şi a continuat să solicite fondurile strânse de Cisar la Bucureşti
pentru Institutul „Presa Bună”, în condiţiile în care fondarea unui periodic
în capitală s-a tot amânat. Un motiv suplimentar pentru care monseniorul
Gabor a insistat pentru primirea banilor de la arhiepiscopul Cisar şi pe care
l-a invocat în anii 30, a fost faptul că Sentinela catolică apărea cu mari
dificultăţi financiare, editarea ei fiind proiectată de redactorii de la Iaşi o
dată pe săptămână. Anton Gabor a văzut acest lucru ca o încercare de
suplinire a lipsei la Bucureşti a unui periodic catolic. Acesta a mai
evidenţiat că în acele timpuri de criză economică acută, creşterea preţului
abonamentelor ar fi putut duce la situaţia în care „mulţi ar fi respins şi
foaia şi revista”38.
Apariţia publicaţiilor catolice din Moldova s-a datorat în primul
rând unor iniţiative personale, individuale a unor clerici formaţi în
occident unde au avut posibilitatea observării fenomenului publicistic
catolic şi a importanţei acestuia pentru Biserică. Aceştia întorşi în ţară şi-
au dedicate activitatea înfiinţării, susţinerii şi dezvoltării unei prese
religioase în Moldovă, lipsiţi de multe ori de ajutorul financiar al autorităţii
bisericeşti. Demersul a fost realizat având acordul autorităţii eclesiastice
locale, supunându-se clasicei cenzuri bisericeşti și având drept model
publicațiile din Occident și și respectarea măsurilor adoptate de Vatican în
domeniul presei. Apariţia şi dezvoltarea presei catolice din Moldova nu a
fost însă o măsură instituţională a Bisericii locale în primă instanţă care să
respecte un plan anume şi care să aibă obiective specifice şi bine definite,
ci mai cu seamă acţiuni personale, disticte şi lipsite de unitate, forţă,
receptivitate şi ajutor financiar care au reprezentat însă demersuri de presă
consistente şi utile comunităţii catolice din Moldova.

37
Ibidem, dosar 129/1928-1929, f. 26.
38
Ibidem, dosar 131/1930-1932, f. 300.
220
Studiu

Contributia evreilor nemţeni la


Primul Război Mondial
un studiu de Emanuel Bălan

La recensământul din 1912, populația evreiască a României era de


241.088 oameni, 194.815 locuiau în mediul urban, în timp ce 46.273 se
găseau în mediul rural. Dintre aceștia, 4.668 erau cetățeni români, 7.987
erau cetățeni străini, iar 228.430 erau „fără protecție”, adică nu erau
cetățeni ai nici unui stat. Cu alte cuvinte, aproape întreaga populație
evreiască din Regatul României se afla în afara corpului cetățenesc al
statului român, ceea ce nu i-a împiedicat să participe la război în uniforma
armatei române. Deși puțini relativ la numărul total al populației, și evreii
au luptat pentru unirea din 1918. 23.000 de soldați din armata română au
fost evrei, fiind mobilizată aproximativ o zecime din populația evreiască a
României de atunci. Pierderile pentru cei trei ani de război (1916-1919) nu
pot fi trecute cu vederea: 882 morți, 772 răniți, 449 căzuți prizonieri, 3.043
dispăruți. 825 de evrei români au fost decorați pentru faptele lor din
perioada războiului, 220 dintre aceștia au participat ca medici și sanitari și
s-au implicat direct în salvarea de vieți.1 Mulți alții au sprijinit efortul de
război din postura de civili prin donații, colecte de fonduri și alte acțiuni
caritabile.
În campania din 1916, au murit pe câmpul de luptă: Curălariu
Herşcu, Segal Marcu, Stafter Carol, Nuscăn Iţic, Ştrul Leibovici, Sacagiu
Leiba, Moişp Moiser, Idăl Iţic, Iţic Mozel.2 În luptele din vara anului 1917
au murit: Segal Marcu, Beer Humă, Bimber Stecan, Herşcu David, Buium
Volf, Sneier Zisu, Sachna Aizic, iar în 1918: Idăl Herşcu, Pincu David zis
Cahn, Avram Feiga Burah, Herşcovici Leiba, Ghidale Herşcu. Dintre
dispăruţi pe câmpul de luptă amintim pe Pincu Moise Haim, Beer Volf
David, Nuhan Haim Meningher, Moscovici Herşcu, Caţz Iţic, Croitoru H.
Ştrul zis Calmanovici, Holingher Iosub Herşcu şi Zabolovici Carol.3 Di

1
W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România în lumina textelor
religioase şi a statisticii, Bucureşti, Tipografia Triumful, 1925, p. 216-217; Evreii din
România în Războiul de Reîntregire al ţării, 1916-1919, Bucureşti, Editura Hasefer,
1996, p. 11-14.
2
SJAN Neamț, fond Prefectură, dosar 1458/1916, f. 5
3
Luca, Gavril, Târgu Neamţ.Monografie, Editura Constantin Matasă, Piatra Neamț, 2008,
p. 145.
221
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

fostul judeţ Roman şi-au dat viaţa: Baum Max, Bercovici Iancu, Coflea
Herşcu, Chegler Wolf, David Strul, A. Edelstein, Ellman Iancu, B.
Feldestein, Galt Itic, Katz n. Bercu, Moses Avram, Meer Nuta, Scorţanu
Leiba, Ţifui Isac, Zait Gavril, T.R. Chegler Ţalic, Leizer Manole şi Leiba
Mendel.4 Cei mai multi evrei auservit in regimentele 15, 16 si 55
infanterie. Dintre evreii din zona Targu Neamt, mobiliati pe campul de
lupta, 25 au murit iar 10 au fost dati dispăruţi.5 Printre dispăruţi îi amintim
pe: Pincu Moise Ham, Fracinschi Montes, Beer Wolf David, Leferman
Gheorghe, Nuhan Haim Meningher, Moscovici Herşcu, Catz Iţic, Croitoru
Strul, Holingher Iosub Herşcu şi Zabolovici Carol.
Jertfa umană a soldaţilor evrei nemţeni din regimentele 15 şi 55
infanterie a fost de peste 100 de morţi, în luptele pentru apărarea ţării dar
şi în peste 100 de dispăruţi.
Pentru faptele de vitejie, au fost decoraţi soldaţii evrei, precum:
Blum Leizer6, regimentul 55, cu medalia Bărbăţie şi credinţă, cu spadă
cl.III, pentru bravura cu care s-a luptat la 16 noiembrie 1916; Iosifescu I.7,
regimentul 55, medalia, Bărbăţie şi credinţă cu spadă cl.III, pentru bravura
cu care s-a luptat la 16 noiembrie 1916; soldatul Iancu M.I. regimentul 55
medalia, cu Bărbăţie şi credinţă spadă cl.III, pentru avântul şi
devotamentul cu care a luptat la Slovina Neagră şi Dealul Golaş la 19 iulie
şi 2 august 19178; Lazarovici Haim, regimentul 55, medalia Regina Maria
cl. II, pentru devotamentul cu care a îngrijit răniţii căzuţi în lupta din
1917, a bolnavilor de tifos exantematic din zona de refacere 1916-19179;
soldatul Lazer Rivery, regimentul 55, medalia Bărbăţie şi credinţă, cu
spadă cl.III, pentru bravura arătată în luptele de la 16 februarie 191610;
soldatul Mendel sin Nusin, regimentul 55, medalia Bărbăţie şi credinţă, cu
spadă cl.III, pentru bravura pe câmpul de luptă11; soldatul Manascu Fisel,
regimentul 55 medalia Bărbăţie şi credinţă, cu spadă cl.III, pentru bravura
în luptă12; caporalul Rudich Marcu, regimentul 55 medalia Bărbăţie şi
credinţă, cu spadă cl.III, pentru curajul în lupta de la Cozmeşti din august
191713; soldatul Weinberg Carol regimentul 55, medalia de argint

4
W. Filderman, op. cit.
5
SJAN Neamț, fond Primăria Târgu Neamț, dosar 1458,/1916-1918.
6
Monitorul oficial, nr. 260, 1917.
7
Ibidem.
8
Idem, nr. 22, 1917.
9
Idem, nr. 211, 1917.
10
Idem, nr. 268, 1917.
11
Idem, nr. 78, 1917.
12
Ibidem.
13
Idem, nr. 297, 1918.
222
Studiu

franceză, cu dreptul de a o purta14; Sion I, regimentul 55, ordinul Sf.


Stanislav cu spadă15; sergentul I. Iosub, regimentul 55, medalia Bărbăţie şi
credinţă, cu spadă cl.II, pentru vitejia în lupta de la 16 noiembrie 191616;
sublocotenent medic Steiner I. B regimentul 55, medalia Bărbăţie şi
credinţă, cu spadă cl.III, pentru curajul şi devotamentul cu care a luptat
contra maghiarilor până la 1 mai 1919;17 caporalul Tărcuanu M.
regimentul 55, medalia Bărbăţie şi credinţă, cu spadă cl.III, pentru curajul
şi devotamentul cu care a luptat contra maghiarilor până la 1 mai 191918
Din zona Romanului, combatanţii din regimentul 16 infanterie au
fost şi ei decoraţi: Atlasman Lazar, Leibovici Aron, Meer Vigder, Roşu
Ilie şi Sacaleţ Herşcu, toţi cu medalia Bărbăţie şi credinţă cu spadă clasa a
III-a. Soldatul Rivernzon David a primit decoraţia Bărbăţie şi credinţă cu
spadă clasa a II-a.19
În 1918, o parte a combatanţilor au fost avansaţi, precum: Albert
Abeles-sublocotenent de admnistraţie; Goldfacht Haim-plutonier; Saraga
Ichiel-plutonier administraţie; Iosub Grunberg- plutonier administraţie;
Lindenberg Iancu zis Iacob-medic căpitan; Rosman Simon-student
medicinist; Rozenberg Heinrich- plutonier administraţie; Smil M. Smil-
plutonier administraţie; Logner Jaque-sublocotenent; 20
Contribuţia evreilor nemţeni a fost şi materială şi financiară la
efortul de război. Şcolii şi liceul comunităţii din Piatra Neamţ au fost
transformate în sptitale iar unele sinagogi în lazarete.21 Unii evrei au oferit
donaţii în bani, precum cea făcută de către Loja Menorah, în sumă de
16046 lei.22 Pe 23 august, Moritz Fischer, comerciant din Bozieni, informa
prefectura că pune la dispoziţia Crucii Roşii, casa sa din Piatra Neamţ, cu
6 camere spaţioase dotate cu lumină electrică.23 La 22 iulie 1917, Jetty
Kreizel din Piatra Neamţ, proprietara unui atelier de spălătorie şi
călcătorie, se oferea să lucrez gratis pentru toate spitalele din oraş, cu

14
Idem, nr. 298, 1918.
15
Idem, nr. 258, 1918.
16
Idem, nr. 268, 1917.
17
Idem, nr. 8, 1919.
18
Idem, nr. 83, 1919.
19
W. Filderman, op. cit.
20
Informatorul, nr. 185, 1918.
21
J. Kaufman, Cronica comunităţii israelite din judeţul Neamţu, Tipografia Record,
Piatra Neamţ, 1928-1929, vol 2, part. 1, p. 180.
22
Ibidem, p. 184.
23
Ibidem, f. 243
223
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

condiţia să i se pună la dispoziţie lemne şi săpun.24 Oiste Steirman din


Roman oferea pentru nevoile armatei 24 de perechi sau 59 m de pânză
pentru iţari cumpăraţi de la mai multe femei din TârguNeamţ cu 180 de
lei.25
Evreii din Târgu Neamț au participat şi ei la efortul de război prin
donaţii materiale şi băneşti. Astfel unii locuitori şi-au pus la dispoziţia
armatei propriile imobile, precum Isac Berman, comerciant din Târgu
Neamţ, care punea la dispoziţia armatei, etajul casei sale, compus din 4
camere cu 10 paturi. 26Alţi locuitori au strâns pânză sau îmbrăcăminte.
David Segal din Târgu Neamţ a cumpărat 64 de m de pânză de fuior, 9 m
de pânză de câlţi, 19 cămeşoaie de cânepă, 5 perechi de izmene de cânepă
şi 3 ştergare, pentru care a plătit 300 de lei.27
Pentru nevoile armatei au fost rechiziuţionate şi clădiri ale
comunităţii precum sinagoga Lapiţer pe str. Cuza Vodă pentru Vînătorii de
munte şi clădirea şcolii israelito-romînă cu 13 camere pentrun spitalul
militar nr. 430, amenajat pentru chirurgia mică.28 Evreii nu au cerut chirie
pe clădirile rechiziționate, nici pentru localul şcolii și nici pentru clădirile
în care a funționat Spitalul 374, refugiat din Buzău, a funcţionat în patru
localuri, toate proprietate privată. Primul local a fost rechiziţionat la 1
decembrie 1916 şi cuprindea 5 camere, o magazie şi o pivniţă proprietatea
lui Carol Rubinstein, situată pe strada Ştefan cel Mare, folosite pentru
administraţie şi depozitul de alimente. A urmat la 1 ianuarie 1917,
rechiziţionarea a alte 4 camere de pe strada Ştefan cel Mare, proprietatea
lui Alecu Lăzărin, folosite ca bucătărie şi depozit de lenjerie. A treia
rechiziţie a fost la 1 iulie 1917, tot pe aceeaşi stradă, 2 camere ce
aparţineau lui L.M. Nathanson, folosite ca locuinţă pentru contabil şi
cancelarie a spitalului.29
Efortul evreilor la război a fost încununat prin Constituţia din 1923,
prin care li s-au acordat drepturi cetăţeneşti. Din păcate peste doar două
decenii, evreii au devenit brusc inamic al statului, declarați neloiali, ei cei
care s-au jertfit alături de majoritari pentru obținerea independenţei şi
reîntregirii naționale.

24
SJAN Neamț, fond Consiliul de Administraţie a Spitalelor Militare, dosar 8/1917, f.
176.
25
Ibidem, dosar 5/1916, f. 430.
26
Ibidem, dosar nr. 5/1916, f. 279.
27
Ibidem, f. 430.
28
Ibidem, dosar 5/1916, f. 8.
29
Ibidem, dosar nr. 10/1917, f. 82, 84, 96.
224
Aniversare

ALEXANDRU
SFÂRLEA - 70

Sfârlesia

Am încă o ţară, numită Sfârlesia, acolo nu încap


decât eu şi-ai mei,
uneori umblăm cu carnea-nflorită pe noi
ca muşcatele pansate cu lumina de lună,
alteori ne lustruim privirile de pliscul de uliu
şi păşim semeţi, cu toate beţele
umplute de piei,
spre bună ştiinţă felixiană Sfârlesia
se află în mine, nu în România,
dar şi romania e tot în mine, diliu şi rozmariniu
la propriile cărţi îmi scriu prefeţele
şi povestesc despre critici
cum e când te-asfixiază mânia,
iar tu numai în una dintre ţări te mai simţi acasă
şi însuşi sentimentul acesta nu de colo, nu de ici
fierbe ca mustul limpezit
la rădăcina florii de muşcată, cu lumină
izgonită din soare pansată

Este incredibil
... Vorbesc despre emoţie cu cineva
care crede mai mult în morţi decât în cei rătăciţi printre vii,
rătăcite-s şi privirile
225
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ce se încâlcesc în creţurile din jurul ochilor


celei care se preface că ştie totul ,
dar ne lămureşte cum e cu fraza din final
- are un text lucios ca pielea unui poet
suferind la gândul că încă nu s-a sinucis
tot amână, mai are unele răfuieli cu inexprimabilul -
Cel cu care vorbesc are tremurul din glas ofilit
şi foşnitor ca fânul proaspăt răscolit,
vorbim despre emoţie şi tot vorbind
ne-am îndepărtat unul de altul
ca unii ce caută locuri mai bune de pescuit -
Cât despre Aliodora, doar stă ghemuită
în umbra unui bust funerar uitându-se fix
cum distanţa dintre noi
creşte văzând cu ochii cuiva
ce renunţă a mai privi: dar este incredibil
cât de pradă emoţiei poate fi,
rătăcite-s şi privirile ce se încâlcesc
în creţurile din jurul ochilor .

Chiar dacă
... Cum trec zilele precum lebedele pe Criş
albindu-ne, scurt şi sec, o parte din inimi
şi oricât ar încerca să pară neclintite şi drepte
nu e posibil şi se scurg precum apa
niciodată aceeaşi, niciodată aceleaşi ele,
lebedele cu tăcerile roşii ,
inimile cu ritmul încurcat, parcă,
în atâtea zile ce nu se vor mai întoarce,
chiar dacă altele nu vor mai trece, curând,
precum lebedele pe Criş, şi ce dacă (...)

226
Aniversare

Aliodora, aceeaşi şi alta


(...) Aliodora este numele sfârleziei pe care o scriu,
dar şi al celei pe care nu am scris-o, încă,
un nume ce nu poate fi caligrafiat pe undeva
pentru că pornirea de-a nu mai fi nu a luat-o din loc,
nu a primit şi nu ştie de vreo poruncă
pe dinlăuntru îşi trăieşte nefericirile , fricile şi ipocriziile,
le amplifică şi pe nepusă masă le tace şi le acutizează
apoi smulse din tăcerea alungată, iar se apucă
de trezit împotrivirile la sleitul şi-mbătrânitul mâine,
Aliodora îi idolatrizează schelălăitul,
apoi descifrează în el urletul la lună al unui lup
care nu-şi înfige colţii în singurătăţile altor lupi :
pe amândoi îi hrăneşte cu firimituri şi zgârciuri,
îi mângâie pe creştet apoi îi plesneşte cu gingăşie peste bot -
Aliodora simte că-i amorţesc mădularele
în urma atâtor sfârlezii născute, altele avortate, ah, zice,
oboseala iese din mine ca aburii din pământul bătut
care -abia îşi reprimă plânsul din ziduri (...)

Pe cerul dinspre nord


(...) Nimeni nu ştia -n care noapte
stelele se vor ascunde una în alta
până ce nu va mai rămâne
decât o singură imensă stea :
aproape cât tot cerul dinspre nordul prin care trece
poteca ce duce , stingher de orbitoare şi subţire,
spre inima cuiva -
Dar Ea se va micşora în ochii altcuiva
de atâta uimire,
până ce din luminiscenţa finală
nu se va putea observa cu ochiul liber
decât o dâră incertă şi roşie,

227
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

ca o zgârietură
în curs de cicatrizare (...)

Flash matinal
Ridic nasul din taste
privesc realitatea care mi se-arată pe geam
n-am răbdare să-l deschid îl sparg cu pumnul
Jumătatea mea urlă şi sună după salvare
cioburile mi s-au înfipt în ochi
pisica vecinului care mă urăşte
se repede să-mi lingă sângele
asta înseamnă să nu ai răbdare
şi geam din sticlă din cea clasică
blestemaţi fie ăia ce-au inventat calculatorul
dar de ochi
parcă nu m-aş fi lipsit
încă

Procentul
Şedeţi comozi pe ghimpi, pe ace, pe paturi de fachiri,
rău, tot răul spre bine,
înfigeţi-vă pumnale în rădăcini
oricum le vor înfige alţii
de nu chiar vor trage de voi şi vă vor smulge
cu pumnale cu tot,
s-au pus pe ronţăit, pe imitat ronţăitul
subpământenii cu pământenii de-a valma,
şedeţi comozi pe ascuţişul conceptelor,
concesiilor şi conceptualismelor,
vi se cârpesc palme
cu liniile vieţii zbârlite
ca nişte cactuşi ,
daţi din cap aprobator ,
abatorizaţi-vă datul, salvaţi măcar o zecimală
din procentul trăitului în zadar.

228
Aniversare

MAI PE URMĂ

Vin să scriu iar aici


şi propria fixitate a privirii mă sperie
mai am discernământul să-ţi spun
aşează-te comod pe genunchii mei
şi-nchipuie-ţi o fostă tu frumos adormită
adorită a-ntrezărită şi prost frunzărită
carteo de căpătâi ce te voiau şogârţii ştiută pe de rost
şi crede-te un simplu muşuroi
să vină cârtiţa prea-ntunecoasa neumblată prin şcoli
şi să intre-n lumea lăuntrului tău
închipuindu-şi că se-ntoarce-n lumea lăuntrului ei
iartă-mi sensul licenţios nu mi-l ierta
şi pe urmă să iasă cu căpşorul ei cenuşiu
pe jumătate din gura ta şi să-mi spună
că da viaţa-i frumoasă ca moartea şi merită
făcută terci de intens trăită ce şi încă
şi mai pe urmă să pup mustăţile cârtiţei
şi să-i mulţumesc apoi să o conving
să intre în propriul muşuroi

Imprecizii
În apropierea ei aerul avea un tremur
ca atunci când argintul lunii
i se configura la-ncheietura mâinii
dacă îşi reţinea respiraţia
nu era o-nştiinţare de bun rămas
ci o aducere la cunoştinţă
că pacea sufletească e în primejdie
apoi aerul era poftit înlăuntru
unde se plia pe-un cumul de imprecizii
aveau să fie de nedescifrat mai târziu
când plecate-n exil
pliurile rochiei
încercau să le-ascundă

229
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Omul maşină şi islamizarea


Europei
un eseu de Dimitrie Grama

Nu se poate contesta faptul că în ultimii douăzeci-douăzeci şi cinci


de ani un fenomen ciudat s-a dezvoltat tot mai mult în Europa de Vest, şi
mă refer aici la încercarea prin intermediul “superstatului” Europa
Comună, de aplatizare, chiar neutralizare a tradiţiilor, religiei şi legilor
locale caracteristice fiecărui popor. Rezultatul acestui proces a dus la
înstrăinarea individului, alienarea lui în propria societate. De asemenea,
ambiţia din ce în ce mai puternică de centralizare, a dus la dezvoltarea unui
aparat de îndoctrinare şi control a individului, care pe nesimţite şi-a pierdut
din ce în ce mai mult libertatea.
Acum aproape un an, un ziar danez a publicat nişte caricaturi la
adresa profetului Mohammed şi toată lumea musulmană s-a aprins într-un
protest “panislamist”, încununat în boicoturi economice, ameninţări
teroriste etc., etc., lucru de înţeles din partea acelor naţiuni care trăiesc în
anul 1450 după Mohammed. Lucru pe care însă nu îl înţeleg este, de ce
ţările europene şi alte ţări democratice din lumea asta, care în constituţia
lor au înscris dreptul fiecărui individ de a se exprima liber atât în vorbă cât
şi în scris, nu au sărit în ajutorul Danemarcei. Nu s-au solidarizat cu ea.
Ba, din contră, o grămadă de “intelectuali” aşa-zişi “politic-corecţi”, dar în
fond nişte oportunişti meschini, au sărit ca arşi în ajutorul imaurilor
fundamentalişti, vărsându-şi veninul coroziv asupra fraţilor creştini danezi.
Am scris câteva comentarii scurte la vremea aceea, având o
experienţă personală de 3 (trei) ani trăiţi în Arabia Saudită, în care am
apărat libertatea de expresie a danezului. Cred că doar o singură
intelectuală română a scris un articol serios, solidar tradiţiilor noastre şi în
rest nimeni nu a fost interesat să “apere” libertatea de expresie.
M-am gândit atunci că românul are o scuză, fiind timp de 50 de ani
obiectul persecţiei comuniste, dar constatarea tristă că intelectualul din
vest a devenit un laş şi un trădător al principiilor de libertate greu câştigate
în timp, m-a şocat.
M-am gândit, omul maşină, fără viaţă proprie, fără conştiinţă şi mi-
230
Opinii

am îndreptat gândurile în alte direcţii.


Apoi am dat de cartea scriitoarei italiene Oriana Fallaci, “Puterea
Raţiuni” (traducere liberă de la “La Forta della Ragione”) publicată în anul
2004 şi m-am gândit să traduc şi să expun aici doar câteva pasaje scrise de
această neînfricată luptătoare pentru păstrarea tradiţiilor europene. Atât
cele de libertate cât şi cele religioase. Recomand cartea tuturor celor care
sunt interesaţi să afle şi alte opinii, poate mai sănătoase decât cele expuse
în mass-media.
Oriana Fallaci scrie, printre altele, că O.N.U este o organizaţie
“islamofilă” şi pe drept, deoarece toate statele musulmane fac parte din
ONU cu toate că nu au semnat “Declaraţia drepturilor omului”. Cum este
posibil aceasta?
În schimb, în 1997, ONU publică “Declaraţia drepturilor omului în
Islam”, un document care chiar de la început legiferează: “Toate drepturile
omului cuprinse în această declaraţie sunt supuse legii Sharia din Islam.
În ţările musulmane Sharia este singura ramă de referinţă pentru cei care
au de a face cu drepturile omului ONU acceptă această stranie clauză şi
ambasadorul Pakistanului la ONU poate să declare, fără ca nimeni să
protesteze, că, citez: “prima declaraţie a drepturilor omului este Koranul,
iar primele legi privitoare la drepturile omului sunt cele expuse de
Mohammed la Medina”!
Închipuiţi-vă că un creştin ar fi spus aşa ceva sau şi mai rău, un
evreu ar fi declarat ceva asemănător la ONU, fără ca lumea musulmană să
se aprindă în război sfânt!
Eu am trăit acolo şi ştiu bine cum se aplică legea Sharia, mai ales
femeilor şi de asemenea mă întreb de ce nimeni nu reacţionează la faptul
că 90% din statele musulmane sunt dictaturi, ori militare, ori
fundamentaliste.
Oriana Fallaci se întreabă cum este posibil ca la Paris, Londra,
Copenhaga, Stockholm, Madrid, Viena, Roma etc. pot fi batjocorite
tradiţiile noastre creştine, pot fi arse drapelele ţărilor respective, poate fi
ameninţată populaţia cu represalii teroriste etc., dar nimeni nu are voie (şi
de fapt este acum interzis prin lege în UE) să critice sau să ofenseze
islamismul (sau Islamul).
Senegalezul Doudon Dière (musulman), reprezentant special în
Comisia Drepturilor Omului de pe lângă ONU, scrie un raport oficial ONU
despre tragedia musulmanilor din cele două continente America şi Europa
unde, citez: “femeile, copii şi bătrânii musulmani sunt jertfele unor atacuri
fizice şi verbale continuu şi din această cauză trăiesc în spaimă”.
231
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Am găsit foarte educativă expunerea istorică a fenomenului


musulman şi voi încerca să redau în traducere liberă, parte din primul
capitol al cărţii La Forza della Ragione. Poate că nu strică o repetiţie a
unei lecţii de istorie, aşa cum nimeni nu mai are curajul şi dreptul să o
predea acum, doar Oriana Fallaci.
“Nu mă bucur când vă spun că arde Troia, că Europa a devenit o
provincie, o colonie musulmană... Dar adevărul este că Troia arde. Din
Gibraltar până la fiordurile din Soroya, de la Stâncile din Dover la plajele
Lampedusei, din Stepele Volgogradului la văile Loirei şi dealurile
Toscanei, focul se întinde.
În toate (satele şi) oraşele noastre se află acum (un sat sau) oraş
paralel, care amintesc de Beirut în anii ’70, un stat în stat, un guvern în
guvern, un sat musulman, un sat sau oraş guvernat de Koran. Este o etapă
în expansionismul musulman. Acest expansionism pe care nimeni nu a
putut să-l oprească. Nimeni. Nu Xerxes persianul, nu Alexandru cel Mare,
macedonul, nu Julius Cezar, romanul. Nu Napoleon, francul. Pentru că
singura artă pe care fii lui Allah întotdeauna au stăpânit-o la perfecţiune,
este arta de a invada, cuceri şi subjuga. Şi prada lor favorită a fost
întotdeauna Europa şi creştinismul. În Anul Domnul 635, trei ani după
moartea lui Mohammed, armata “jumătăţii de lună” a invadat Syria şi
Palestina creştină. A fost în 638 când ei au cucerit Ierusalimul şi
Mormântul Sfânt. A fost 640 şi anii următori când Islamul a cucerit Persia,
apoi Armenia şi Mesopotamia (Irakul de astăzi) şi tot în acei ani au invadat
Egiptul creştin şi s-au revărsat peste restul Africii de Nord creştine.
Tunisia şi Algeria şi Maroko. A fost în 668 când ei au atacat
Constantinopolul pentru prima oară şi au ţinut oraşul sub asediu timp de
cinci ani. A fost anul 711 când au trecut Gibraltarul şi au subjugat
Portugalia şi Spania catolice şi unde cu toate eforturile lui Pelayo şi Cid
Campeador şi al altor regi care au participat la reconquista, au rămas
aproape 800 de ani. Şi toţi care în naivitatea lor cred mitul despre
“coexistenţa pacifică” între cuceritori expuşi de anumiţi istorici moderni,
ar trebui să recitească istoria mânăstirilor arse, istoria bisericilor prădate şi
transformate în moschei, istoria călugăriţelor violate şi cea a femeilor
creştine şi evreice duse şi închise în diversele haremuri.
Ar rebui să se gândească la răstigniţii pe cruce din Cordoba,
spânzuraţii din Granada, decapităriile din Toledo, Barcelona, Sevilla şi
Zamora. În Zamora la ordinul lui Almanzors; vizirul numit “mecenarul
filozofilor” şi “cel-mai-mare-conducător pe care Spania musulmană, l-a
creat vreodată”, la ordinul lui s-au executat cele mai cumplite atrocităţi
chiar şi trasul pe ţeapă.
232
Opinii

Când cineva îndrăznea să pronunţe numele Virgina Maria sau Iisus,


era imediat executat. La fel cel care ar fi tras un clopot de biserică. Şi dacă
trecea un musulman, toţi « păgânii » creştini sau iudei erau obligaţi să
îngenuncheze şi să-i facă loc. Dacă musulmanului i se năzărea ceva în
neregulă, avea dreptul să-i pedepsească acolo pe loc, fără nici o judecată.
Asta toleranţă!
Din Spania, în anul 721 au început invazia Franţei catolice. Sub
conducerea lui Abd al-Rahman, guvernatorul Andaluziei, au trecut Pyrineii
şi au cucerit Narbonul. Acolo au masacrat toată populaţia masculină, luând
în sclavie femeile şi copii. Au urmat apoi Carcasonul şi Nimes, unde toţi
călugării si toate călugăriţele au fost masacraţi. Din Nimes au continuat
prin Lyon şi Dijon prădând toate bisericile şi mânăstirile. Şi cât timp a
durat acest pârjol doar în Franţa? Unsprezece ani!?
În 731, o armată de 380.000 infanterişti şi 16.000 de cavalerişti au
cucerit Bordeauxul şi de acolo s-au îndreptat spre Poitiers şi Tours. Şi dacă
Charles Martell nu ar fi învins la Poitiers-Tours în 732, francezii ar fi
dansat azi flamenco…”.
Oriana Fallaci redă apoi invazia musulmană în peninsula italică,
Sicilia, Roma, Toscana, bazinul Mării Adriatice etc., dar eu vreau doar să
mai amintesc aici căderea Constantinopolului la 1453.
În timp ce ienicerii violau călugăriţele chiar pe altarul catedralei Sf.
Sofia, Mehmet al II-lea, în ciuda legilor stricte din Koran, s-a îmbătat cu
vin cipriot şi după aceea l-a violat pe primul născut al marelui duce grec-
ortodox Notora, un băiat de 14 ani, renumit pentru frumuseţea lui.
Apoi Mehmet II a decapitat tot restul familiei Notora împreună cu
alţi nobili greco-ortodocşi. Bisericile, după ce altarele au fost jefuite şi
clopotele topite, au fost transformate în moskee şi bazare.
Aşa a devenit Constantinopolul – Istanbul.
Oriana Fallaci ne dă şi câteva date statistice, care dovedesc clar
supremaţia musulmană cu privire la nativitate. Populaţia musulmană (date
din statistica ONU) creşte cu 4,60 – 6,40 % pe an, pe când cea creştină,
europeană cu aproximativ 1,40 % pe an.
Dar mai bine ar fi să ne aducem aminte ceea ce Boumedienne (cel
care l-a dat jos de la putere pe Ben Bella în Algeria) a declarat la Adunarea
Generală ONU în 1974: citat: “Într-o bună zi, milioane de oameni vor
părăsi regiunile din Sud îndreptându-se spre Nord. Şi ei nu vor veni ca
prieteni. Ei se vor înghesui acolo ca să cucerească.
Şi cucerirea Nordului se va înfăptui prin “a pune copii” pe lumea
asta.
233
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Femeile noastre vor fi acelea care, prin intermediul uterului lor, ne


vor asigura victoria”.
Islamul le dă o misiune clară, o conduită bazată pe promisiunea că
într-un viitor, toată lumea va aparţine credinţei lui Mohammed. Şi Europa
este mai aproape decât crede, sau vrea să ştie, de finalizarea acestui proces.
În curând copii noştri vor fi obligaţi să schimbe Biblia cu Coranul.
Şi asta doar pentru că, statistic, de acum într-o sută de ani musulmanii vor
fi în majoritate, ca populaţie, în toată Europa. Nu sunt convins că atunci ei
vor respecta religiile şi tradiţiile minorităţilor franceze, italiene, engleze
etc.
Istoria Islamului ne spune că nu. La fel ne spun exemplele statelor
musulmane moderne, unde libertatea de expresie religioasă diferită de
Islam este ori inexistentă, ori interzisă.
Citiţi-o pe Oriana Fallaci; şi citiţi-l pe istoricul Paul Gregosi care a
scris cartea “Jihad”.

Norvegia, Oslo, iulie 2006

234
Film

Planeta Petrila
(un film de Andrei Dăscălescu, 2016)
(patru desene de Ion Barbu)

”Europa e un biet continent. Petrila e o lume.” – vorbele lui Ion D.


Sîrbu din ”Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” s-au dovedit a fi o mantră a
filmului Planeta Petrila a lui Andrei Dăscălescu. Încă de la primele cadre,
filmul te uimește prin tehnica impecabilă și edit-ul de mare clasă. De altfel,
la ce altceva ne puteam aștepta de la regizorul care în 2008, ne-a oferit
Constantin și Elena, unul dintre cele mai reputate & premiate documentare
românești în competițiile internaționale, și de altfel, un documentar care
indica direcția pe care Dăscălescu se va axa și pe viitor. În ultima perioadă,
filmele documentare au devenit poate puțin prea impersonale pentru a mai
capta toată atenția privitorului. Chiar dacă subiectele sunt din ce în ce mai
alarmante (războaie prin Kenya, foamete, crizele din spitalele din India),
mesajul transmis merge pe o latură senzorială, dar nu este întotdeauna
credibil. La Andrei Dăscălescu este de remarcat latura duioasă prin care își
expune poveștile, iar asta e ceva destul de rar în cinematografia de azi.
În materie de sunet, filmul a fost din nou, surprinzător. Poate nu este
neapărat o caracteristică a regizorilor români, dar în foarte multe filme pe
care am avut ocazia să le văd în ultima perioadă, soundtrackul era compus
235
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

în foarte mare măsură din piese produse în masă, aceleași producții pe care
le auzim în general la radio când deschidem la întâmplare un post. În
producțiile românești se remarcă faptul că, mai toți regizorii lucrează cu
ingineri de sunet și compozitori, care fac muzică adecvată filmului. A fost
cu adevărat impresionant în Planeta Petrila să o vedem pe Ana Dubyk
interpretând acapela un cântec despre mină, cu imaginile în background
ale orașului noaptea.
Tema filmului e pe cât de interesantă, pe atât de tristă: în 2015, mina
Petrila a fost nevoită să își încheie activitatea. Însă, pentru guvernanți, asta
însemna și dărâmarea totală a complexului minier. Un artist local și fost
angajat al minei decide să o salveze într-un fel inedit și să o transforme în
muzeu. I s-au alăturat în acest proces o comunitate inimoasă, ultimii
mineri ai zonei și o mână de voluntari care au crezut cu tărie în acest
proiect. Rezultatul este un film de aproape două ore, plin de momente
absurde, artă contemporană și ceva lacrimi care nu știi dacă sunt de râs sau
de plâns.
Dacă ar fi să ne raportăm strict la cinematografia românească,
Planeta Petrila poate fi văzută ca o reinterpretare a filmului Despre
oameni și melci a lui Tudor Giurgiu, doar că fără acel atât de așteptat
happy ending.

Vlad A. Gheorghiu

236
Geopoetica

Poezie americană în traducerea lui


Vlad A. Gheorghiu

John
Koethe

John Koethe (n 1945, San Diego, California) este un poet american și profesor de
filosofie al universității Wiskonsin-Milwakee. A publicat 12 volume de poezie, critică și
eseu. Textele de mai jos fac parte din primele două volume ale autorului, publicate în anii
1969, respectiv 1973.

Bulevardul Hackett
Obișnuiau să îmi placă acele conexiuni:
Frunzele plutind pe suprafața apei
Cum fețele plutesc pe suprafața unui vis,
Pe suprafața apei din piscina mea
Odată ce-am aflat că Holocaustul s-a terminat.
Apoi și eu am trecut prin perioade de credință
Și necredință, dorință și constrângere.
M-am trezit repetând aceleași teme ca și ceilalți,
Ad interim, până începeam să nu le mai suport
Și din tot zbuciumul ăsta am ieșit o victimă a coincidențelor,
Populând fără să vreau spațiul intim al unui film al cărui nume real
putea fi oricând numele meu
Locuind într-o lume de clădiri fabuloase
Făcute toate din cuvintele mele și numai din ale mele,
Ar fi trebui să îmi dau seama mai devreme, să le aleg cu grijă
Până când ar fi însemnat ceva ce mi-ar fi plăcut cu adevărat.
Dar acum astea nu mai contează, sunt doar niște bucăți
fără sens pe care nu le recunosc, și nimic mai mult.

237
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Pe țărmul celălat,
Pe care cu greu ajungi după ce traversezi un ocean de cinci zeci de ani,
Am simțit cum o paiață mică din cenușă se strecura printre frunze,
-tot ce-a mai rămas din singurătatea frunzelor moarte-
Și-mi arăta corpul întreg plutind îmbrăcat cu fața în jos,
Un filosof încă tânăr murind în patul lui,
- asta era tot ce puteam să văd.
Dar imediat toate astea s-au oprit și eu
eram înapoi în caverna aia a mea, o altă fantomă
care se zbate să încapă într-un corp înghesuit
Și așteptând, tot așteptând să apară soarele.
Acum au înțeles cu toții că am dus o viață bună,
Și că a venit timpul, domnule De. Miller să mă pregătesc de închidere.

Chester
”Wallace Stevens este peste orice măsură de înțelegere a noastră, e așa de
ciudat; e ca și cum ar avea un secret morbid pe care l-ar lua cu el în
mormânt, doar ca să nu ni-l dezvăluie...” Marrianne Moore către William
Carlos Williams

Încă o zi, care vine tot cam așa:


O pisică stă indiferentă la piciorul patului
Privind în gol cum lumina dimineții
Umple camera până la refuz, și doar din când în când
Mai apar flash-uri ale filmului de seara trecută și
vagi amintiri ale sporovăielilor de la telefon.
Apoi puternic sentiment de auto-suficiență, amenințat
De totala lipsă de simplitate a sinelui,
Și devii străin, amenințat de frica permanentă
Că într-o zi vei deveni omul ăla pentru care nimic,
niciodată nu se întâmplă.
Și atunci revii la fantezia de a trăi în spatele poveștii tale,
A vieții tale secrete pe care o ții ascunsă în spatele
Celei obișnuite făcută din dimineți obișnuite,
Care curg la fel de fiecare dată.
Relaxat, te scalzi în luxul ăsta al conștiinței cum că
Orice nouă încercare complică fundamental lucrurile simple,
Și așa ajungi să le pierzi fără să vrei. Și de ce nu?
238
Geopoetica

Ar trebui să fie simplu, fără să te complici inutil la


Gândul cum că misterul sau tragediile din viața ta se vor pierde.
După fiecare amiază vine seara, târât ușor în
Sufragerie și ascultând la radio cum
Peggy Lee cântă Asta-i tot ce mai e? și
Citind ca deobicei ziarul de dimineață,
Având doar fantomele prietenoase lângă tine pentru o scurtă perioadă.
Și atunci da, te gândești că
Sufletul adevărat e acela care strălucește în
Ochii animalului, ca o pisică ce își ridică ușor capul,
Cască, se uită la tine și se întoarce la somn.

Keith
Waldrop

Keith Waldrop (n 1932, Emporia, Kansas) este un poet și traducător american. În 2009,
traducerea sa a cărții lui Charles Baudelaire Les Fleurs du Mal a primit National Book
Award in Poetry. A publicat peste 20 de cărți de proză și poezie, și este unul dintre cei
mai reputați translatori din literatura franceză.

Luxul de a ezita
am uitat
lucruri

aș putea arde in iad


pentru totdeauna

de aia am lăsat paharul jos


și odată cu el emoția
momentului
239
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

când ochii dau de


răsărit

mă simt scos de aici,


trimis către necunoscutele
păduri cu miros de tămâie

acolo stând în fața luminilor


pătrunzătoare

și toată lumea dintr-o dată


înfricoșată de zgomotul
traficului și fără poftă de mâncare

începe să murmure și să vorbească


uitându-se la mine

și tot ce aș vrea e să fiu


prezentat ca un om frumos în
poveștile lor.

Sub Pământ
Prima oară când am deschis ochii am
văzut o armată, mii și zeci de mii înarmați
și gata de luptă. Oglina reflecă o lumină
pe care nu o pot identifica, o lumină slabă
care imediat pălește și dispare. De la suprafață
o imagine scurtă, aproape fotografică a
privitorului. În aceste picturi sunt: porturi, peninsule,
țărmuri, râuri, fântâni, fânețe, munți, turme de oi, și
bineînțeles, un păstor. Sau uneori episoade din mitologie,
chipurile unor zei, bătălia din Troia sau rătăcirile lui
Ulise. Toate astea deprimante în așa zile de prost
gust. Acum avem frești ale monstruozităților, candelabre pe altare,
tulpini cu capete umane. Malachit verde, albastru armenesc, lut
roșu din abundență, purpuriu ca un drog.
240
Remember

Remember prof. univ. dr.


Ioniță Ichim
o evocare de prof. univ. dr. Gogu Ghiorghiță
Memebru titular AOȘR

Acum aproape trei decenii, mai exact în 26 aprilie 1990, într-un


mesaj aniversar făceam o schiță de portret celui pe care îl evoc în cele ce
urmează, prilejuit de împlinirea a 50 de ani de viață. O să-l reiau aici
pentru că, în puține cuvinte, spuneam atunci multe despre cel pe care îl
consider, fără ezitare, cel mai bun ”produs” al Școlii de cercetare de la
Pângărați (Neamț).
”Pășeam sfios acum mai bine de 22 de ani într-o lume ce până
atunci mi se părea misterioasă, fascinantă, dar și cumva intangibilă, cea a
cercetării științifice și a slujitorilor ei. Aveam să-i aflu curând
frământările, neajunsurile, dar și bucuriile. Rămân și acum la părerea că
anii petrecuți la Pângărați au fost pentru toți cei care au trecut pa acolo o
aspră, dar veritabilă, școală de viață.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar pe domnul Ioniță ICHIM l-am
cunoscut de abia la Pângărați, deși fusesem colegi la aceeași facultate – el
geograf, eu biolog. Aveam să mă conving curând că este un tip inteligent,
energic, ambițios, năbădăios, inconfundabil. Descinsese în vârf de munte
la Stațiunea ”Stejarul” din Pângărați, ctitorie a Universității ”Al. I.
Cuza” din Iași, cu vreo doi ani înaintea mea, dar reușise deja să-și dea
gata mentorul. Directorul de pe atunci al Stațiunii și totodată
conducătorul lui de doctorat – profesorul Constantin Martiniuc, vorbea cu
un anume respect despre discipolul său Ioniță Ichim, considerându-l o
mare promisiune în domeniul geomorfologiei. Vorbe, mi-am zis,
profesorul încearcă să ne stimuleze și nu știe cum! Mă punea însă pe
gânduri felul de a fi al colegului meu, izolarea lui de ceilalți, un anume
tupeu (nu prea ușor de digerat), febra afirmării științifice ce-l cuprinsese.
Faptul că anual pleca în străinătate la diverse reuniuni științifice, purta o
corespondență vastă cu specialiști în domeniu de peste tot, era extrem de
eficient în finalizarea proiectelor sale de cercetare, îmi dădea de gândit și
m-am convins curând că profesorul Martiniuc avusese intuiție.
241
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Făcusem progrese în a-l cunoaște pe colegul meu ca specialist, dar


nu mă puteam împăca cu omul Ichim. Mi se părea egoist, distant și cam
arogant. Trăia parcă numai pentru meseria lui, se eschiva de la toate
activitățile politice și obștești care-i răpeau timp, arbora un aer de
nepăsare și dispreț pentru alte preocupări decât cele profesionale, încât
mulți colegi nu-l prea agreau. A venit însă acel nefericit an 1982, când
ne zbăteam între a fi sau a nu fi ca instituție, dar care ni l-a redat pe Ioniță
Ichim cel de azi. Se convinsese și el că indiferența la tot ce se petrece în
jurul tău e o soluție proastă, că ea poate costa pe termen lung. Dacă astăzi
îl sărbătorim, suntem împreună mulți cei de la Pângărați, sub aceeași
siglă, dar în Piatra Neamț, este în principal meritul lui. Viața m-a adus
foarte aproape de el atunci, în 1982, și am constatat cât de puțin îl
cunoșteam și că în ciuda durității și agresivității afișate (probabil și dintr-
o anume timiditate), Ioniță Ichim era un personaj cât se poate de generos
și interesant. Un om care iubește copiii și florile, care devorează pur și
simplu literatura, care nu refuză un pahar de vin, pe care nu-l lasă rece
(cum vrea să pară) farmecul feminin, nu poate fi decât un OM absolut
normal.
Cum trec anii!!! Este 26 aprilie 1990. Domnul Ioniță Ichim
împlinește jumătate de secol de viață și 25 de ani puși în slujba Stațiunii
”Stejarul” și a științei românești. Bilanț: o fiică reușită, numeroase
articole și cărți publicate, premiul Academiei Române, membru în
numeroase societăți științifice prestigioase din lume etc, tot atâtea
confirmări ale înaltului său profesionalism. S-a schimbat cu ceva
sărbătoritul nostru de când îl cunoaștem? Categoric, Da. În primul rând i
s-a cam decolorat părul. Apoi, s-a mai îmblânzit, a devenit mai
pământean, mai de-al nostru. În rest este la fel de dinamic, de
întreprinzător, de pătimaș, intolerant cu impostura, imprevizibil și exigent
– în fond atribute ale omului performant. Nu reușește nici în prezent să
întrunească sufragii unanime, dar cui servește oare unanimitatea?! Eu zic
să ne mândrim că suntem colegi cu Ioniță Ichim, să-l respectăm, prețuim
și chiar iubim așa cum este. Și mai zic, să fim astăzi alături de Ioniță la
această mare sărbătoare din viața lui, să-i urăm deplină sănătate și putere
de muncă și să-i dorim să se consume mai puțin, pentru ”a arde” cât mai
mult! La mulți ani!”
Nimeni dintre noi nu-și imagina atunci că, în mai puțin de șase ani,
viața lui va lua o întorsătură care-l va scoate din circuit. A continuat să
”ardă” ca și până atunci. În toamna anului 1990 a obținut prin concurs un
post de profesor la Facultatea de Geografie a Universității ”Al. I. Cuza”
din Iași, fiind în același timp șeful Stațiunii de cercetări ”Stejarul” și a unui
242
Remember

Laborator din cadrul acesteia. A devenit apoi conducător de doctorate la


aceeași universitate și a fost cooptat în Comisia de Științele Vieții și ale
Pământului din cadrul Consiliului Național de Evaluare și Acreditare
Academică. La obligațiile nu puține pe care le avea deja, s-au adăugat cele
derivate din aceste noi funcții și demnități. A continuat să trudească în
stilu-i inconfundabil, fără cruțare și fără răgaz, fiind mai mereu nemulțumit
cu ceea ce realiza el și cei din preajma sa, cerând mai mult și mai mult,
performanță cu orice preț. A făcut din grupul său de lucru de la Stațiunea
”Stejarul” unul de referință în Geomorfologia românească, respectat și
invidiat pentru realizările sale. Era conștient de valoarea lui și avea o
calitate indiscutabilă, aceea de lider în domeniul cercetării științifice. A
reușit să-și facă destui prieteni printre cei asemeni lui, dar și mulți
adversari printre cei care încercau să pară altceva decât erau de fapt. A
iubit cu patimă meseria și pe fiica lui Ioana. Găsea mereu soluții la
probleme foarte complicate, dar nu era conștient că el însuși avea o mare
problemă. Furat de sarcinile multiple și de dorința de a urca tot mai sus și-
a neglijat cu bună știință sănătatea. Nu a ținut cont de avertismentele unor
medici și de sfaturile unor prieteni de a-și mai domoli ritmul de viață, de a-
și oferi și momente de repaus și liniște, pentru a nu-și pune în pericol
sănătatea și chiar viața. Munca era pentru el esențială, o mare bucurie și
plăcere, îi dădea satisfacții și de aceea considera că nu are nevoie de
relaxare. Era mai mereu grăbit. Proiectele erau multe, iar timpul nu mai
avea răbdare. Se credea veșnic și de neatins. Până într-o zi de februarie
1996, când se apropia de vârsta de 56 de ani, în plină forță creatoare fiind,
implacabilul s-a produs. Un grav accident vascular cerebral l-a scos din
activitate pentru totdeauna. Păcat, mare păcat! Dacă acest accident nu s-ar
fi produs, ar fi avut încă multe de spus și dat științei românești și ar fi
ocupat cu siguranță un fotoliu în Academia Română. Soarta a vrut însă
altfel!
A supraviețuit acestui accident, dar au urmat altele și după 11 ani
de viață chinuită, nedreaptă pentru un om ca el, care a curs într-un singur
sens, ne-a părăsit pentru totdeauna. A fost o mare personalitate a științei
românești și a urbei noastre, un om sclipitor, cu o cultură remarcabilă,
dotat cu o forță, voință și energie uriașe, care pe parcursul vieții nu a
cunoscut odihna, ci doar munca și satisfacțiile acesteia, care a lăsat în urma
lui o operă durabilă.
În cele ce urmează revin la drama prin care am trecut ca instituție la
Pângărați în octombrie 1982, pentru că ea merită relatată mai pe larg, ca să
înțelegem apoi contribuția regretatului meu coleg la ieșirea dintr-o situație
aproape imposibilă, de care nu ne făceam cu nimic vinovați, decât poate
243
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

printr-un anume teribilism specific tinereții și a convingerii că în vârf de


munte, unde ne aflam noi, nu puteam deranja pe nimeni. Voi face mai întâi
o paranteză pentru a prezenta pe scurt conjunctura în care s-a produs acel
eveniment nefericit.
Rămâne pentru mine un mister, chiar și după 60 de ani de la
fondarea acelei unități de cercetare și practică studențească la Pângărați-
Neamț, prin ce joc al hazardului s-a produs popularea ei cu atâția tineri
absolvenți de valoare, într-un loc atât de izolat de lume, tineri care peste
ani s-au remarcat ca specialiști de clasă în domeniile îmbrățișate?! Însuși
faptul că peste 25 dintre cercetătorii formați la Pângărați au devenit
profesori universitari vorbește de la sine, ca despre o adevărată școală ce s-
a creat acolo, în inima munților. A fost nu doar o școală pentru profesiile
îmbrățișate de fiecare, ci și o școală dură a vieții.
Până în 1970, Stațiunea de cercetări biologice, geologice și
geografice ”Stejarul” de la Pângărați (Neamț) a fost unitate bugetară și
număra în jur de 100 de salariați, din care cca 40 de cadre cu studii
superioare, restul fiind tehnicieni, funcționari, laboranți și muncitori. La
începutul anului 1970 s-a trecut la cercetarea științifică în regim economic
(pe bază de contracte de cercetare). Un prim efect al acestui nou regim de
finanțare a cercetării a fost reducerea personalului auxiliar al Stațiunii.
Pentru majoritatea dintre noi cercetătorii momentul a fost unul dificil,
pentru că eram prea tineri și aveam o experiență insuficientă în cercetare
pentru un ”război” atât de mare. Se punea capăt unei etape din evoluția
Stațiunii, a ”poeziei” în cercetare cum am numit-o eu, generându-se o
adevărată ”dramă” în lupta pentru existență și supraviețuire. Eram total
debusolați, nu știam încotro să apucăm pentru a face rost de bani, nefiind
deloc simplu să găsești beneficiari pentru genul de cercetări pe care le
practicam. Așa se face că la început am perfectat unele contracte care
însemnau mai mult muncă fizică decât intelectuală. Am fost nevoiți să
renunțăm la unele din preocupările de până atunci, să abordăm domenii
noi, să diversificăm aria cercetărilor pentru a ne apropia de cerințele pieței
și a face astfel rost de finanțare. Câțiva dintre colegi (puțini) au fost atât de
speriați de noua conjunctură încât au părăsit Stațiunea. Timp de vreo doi
ani ne-a fost foarte greu, dar încet, încet am căpătat experiență, am început
să ne obișnuim cu sistemul și să-i facem față, iar prin unele măsuri în
domeniul finanțării cercetării luate la nivelul Ministerului Învățământului
(de care aparțineam), dar și a altor ministere, misiunea noastră a devenit
treptat ceva mai ușoară. Chiar dacă acest nou sistem de finanțare ne-a pus
în dificultate la început, el a avut meritele lui: ne-a disciplinat, ne-a

244
Remember

responsabilizat, ne-a făcut mai eficienți, ne-a determinat să ne aplecăm mai


mult asupra unor probleme practice.
Instituția noastră s-a transformat din acel moment într-un soi de
uzină. Era o competiție surdă între noi pentru găsirea de beneficiari ai
cercetărilor, pentru afirmarea în lumea științifică, pentru realizări care să
impresioneze. Se muncea în draci, atât în laboratoare cât și pe teren, zi de
zi, uneori până noaptea târziu, chiar și în zilele de sărbătoare. În anii 1970
Stațiunea de cercetări ”Stejarul” a atins apogeul în privința dezvoltării ei, a
numărului de cercetători (peste 40), a bazei materiale acumulate, a
rezultatelor obținute, a valorificării lor (prin publicații, brevete de invenție,
manifestări științifice organizate) etc, devenise cunoscută, apreciată și
admirată prin rezultatele ei nu numai în țară, ci și în străinătate.
Se spune însă că, acolo unde e multă carte, este loc și de mult
subiectivism și chiar de răutăți gratuite. Din păcate, competiția dintre noi
pe plan profesional a generat tensiuni pe planul relațiilor inter-umane.
Setea de putere a unor colegi, supraestimarea rezultatelor personale,
orgoliile nemăsurate, invidia, acumularea de frustrări, teribilismul ieftin,
uneori chiar plăcerea de a face rău etc, au dus la o atmosferă de lucru
încărcată. Erau printre noi ”mari scriitori anonimi”, care murdăreau totul
prin: scrisori, reclamații, telefoane ”anonime”, diverse înscenări, bârfe de
tot felul etc, care au făcut mult rău nu numai instituției, ci și multor familii
de cercetători. A fost greu încercat de aceste apucături detestabile însuși
Ioniță Ichim, căruia i se puneau în cutia poștală de la blocul unde locuia tot
felul de mizerii pentru a-l discredita în fața soției și a fiicei, pentru a-i
distruge familia. Cred că acești oameni de nimic aveau protecția securității
și că prin intermediul aceleiași instituții circulau și unele informații ce
ajungeau la diverse niveluri de decizie. Unele ”opere” ale acestor oameni
de nimic ajungeau până la Guvern și Cabinetul 2.
Eram sub lupa Securității, ale cărei reprezentanți ne vizitau foarte
des, chiar și după program sau în timpul nopții, de parcă am fi fost NASA.
Mai mult, această instituție de tristă amintire recrutase printre salariații
noștri mulți ”șoptitori la poteră”- cum le ziceam noi, astfel că cei de la
securitate erau la curent cu tot felul de informații reale sau imaginare
despre ce se întâmplă în Stațiune. Periodic eram avertizați și controlați de
către ofițeri de la securitate în privința păstrării secretului cercetărilor, iar
noi replicam: ”tare mândri am fi dacă cei din afară ar fi interesați de munca
noastră”! În adunările lunare de partid, la care participa de regulă un
secretar al Județenei de partid, săreau uneori scântei, erau prilejuri de
dispute aprinse, fără menajamente, chiar de răfuieli între noi, dar și de
ironii fine la adresa celor veniți să facă propagandă ieftină, fără să rezolve
245
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

problemele reale pe care le aveam. Și-au dat curând seama că nu e de


glumit cu noi și au renunțat să ne mai ”onoreze” cu prezența, lăsându-ne
sub ”supravegherea” secretarului de partid din comună (?!). Reflectând
peste ani la toate acestea, am ajuns la concluzia că reacția noastră față de
organele de partid și ale securității statului era un soi de dizidență, așa cum
înțelegeam noi s-o afișăm. Nu ne cădea prea bine toată gargara aceea
ieftină de partid, faptul că se încerca să fim prostiți pe față, iar noi ripostam
în felul nostru și cu armele care ne stăteau la îndemână.
Derapajele de la etica vremii și reclamațiile trimise de unii din
Stațiune peste tot nu puteau fi tolerate sau ignorate la infinit, trebuiau să
aibă un sfârșit. În plus, doi dintre colegii noștri (a căror nume nu are rost
să-l divulg) duceau o luptă aprigă pentru putere, în care puneau în joc
totul. În septembrie 1982, a descins la Stațiunea ”Stejarul” de la Pângărați
o echipă de experți ai Corpului de control al Primului Ministru de atunci
(C-tin Dăscălescu) cu misiunea de a verifica activitatea economică a
instituției. Controlul efectuat de această echipă a durat vreo 10 zile și nu a
scos în evidență deficiențe importante de ordin financiar, iar din punct de
vedere profesional rezultatele erau foarte bune. Concluziile acestui prim
control nu au fost pe placul guvernanților, care au trimis după cca 3
săptămâni o nouă echipă de control, sarcina acesteia fiind de fapt
restructurarea Stațiunii de cercetări de la Pângărați. Astfel, în octombrie
1982 s-a decis ca două dintre colectivele Stațiunii să treacă din subordinea
Ministerului Învățământului în cea a unor ministere economice, iar restul
personalului să fie disponibilizat. În acest fel, peste 40 de salariați (între
care 20 de cercetători) trebuiau să-și găsească alt loc de muncă. Decizia
Guvernului preciza totodată că trebuie să părăsim cu toții și în cel mai
scurt timp, imobilul de la Pângărați, care era pus la dispoziția Consiliului
popular județean. Închid această paranteză amplă și revin la colegul Ioniță
Ichim și la eforturile sale în acel moment de răscruce din istoria Stațiunii
de cercetări ”Stejarul”.
Între cei cărora li se refuza dreptul de a exista ca cercetători ne
aflam și noi, dr. Ioniță Ichim și eu. Mă tem că, în afara noastră, prea puțin
colegi au coștientizat atunci pericolul real în care ne-am aflat. În primul
moment am fost buimăciți, nu știam încotro să apucăm, cui să ne adresăm
pentru a ieși din impas, pentru că mai toți factorii de răspundere pe care ar
fi trebuit să contăm în acel moment critic își luaseră mâinile de pe noi:
conducerea Institutului Central de Biologie (în subordinea căruia ne aflam)
fusese de acord cu decizia amintită, secția economică a județenei de partid
nu s-a opus nici ea (pentru că știa ce atmosferă domnea în Stațiune), iar
directorul Centrului de cercetări biologice - Iași (din care făceam parte ca
246
Remember

secție) se arăta și el neputincios. Acesta din urmă era însă membru al


Comitetului județean de partid Iași, așa că l-am rugat să intervină la șeful
lui pentru a ne facilita accesul la omologul său de la județul Neamț. O altă
problemă cu care ne confruntam era aceea că șeful Stațiunii (cu statut de
Secție) de la Pângărați, în loc să-și dea demisia după acea decizie a
Guvernului, pentru că nu mai avea credibilitate și susținere din partea
instituțiilor anterior menționate, se crampona de putere. Directorul CCB
Iași s-a convins că trebuia să ia o măsură în acest sens, pentru că ne aflam
într-un blocaj. Deși nu i-a fost probabil ușor, a luat decizia de a-l demite,
numindu-l pe dr. Ioniță Ichim șeful grupului de cercetare rămas în ”aer”
după restructurarea Stațiunii de la Pângărați.
Împreună apoi (el în calitate de șef al instituției și al colectivului de
geografie, eu ca șef al colectivului de biologie) am pus la punct un plan de
acțiune pentru salvarea noastră. Timp de aproape două luni am bătut
drumurile la Iași, București, la Comitetul județean de partid, la Consiliul
popular al județului Neamț pentru a ieși din impas. Prima noastră idee a
fost să apelăm la sprijinul lui Ion Iliescu, pe atunci ministru al Consiliului
Național al Apelor. Acesta vizitase anterior Stațiunea de la Pângărați și
cunoștea cât de cât activitatea și realizările noastre. În plus, dr. Ichim și
grupul său de cercetare avea contracte finanțate de CNA. Colegul Ichim a
obținut o audiență la ministrul Ion Iliescu, i-a explicat situația în care ne
aflam, acesta a înțeles-o și l-a contactat pe ministrul Învățământului - Ion
Teoreanu (în a cărui subordine eram), pe care l-a rugat să ne ajute, dar care
a refuzat, intoxicat și agasat fiind probabil de informațiile defavorabile pe
care le deținea despre noi. Speranța noastră ultimă a rămas primul secretar
de partid al județului – Gheorghe Manta. Știam că primii secretari se
bucurau de încrederea conducerii partidului și că stătea în puterea lor să
influențeze anumite decizii, dacă își asumau răspunderea. Acesta a cântărit
bunele și relele noastre, a considerat că mai merităm o șansă, a intervenit
la nivelurile superioare de partid și de stat și a reușit să ne salveze. Am
răsuflat atunci ușurați, pentru că încheiasem și câștigasem o bătălie a naibii
de grea, în care meritul principal a fost a dr. Ioniță Ichim. Rămâneam în
cadrul aceluiași minister, păstram sigla de la Pângărați, dar aveam statutul
de Laborator de cercetare, urmând să ne găsim un alt sediu, în Piatra
Neamț.
Și cu acest nou sediu a fost o întreagă poveste. Ni s-a propus inițial
să ne mutăm într-un bloc de locuit dintr-un cartier al orașului, cu
apartamente confort 4 având spații extrem de mici, care nu se pretau
nicicum la organizarea unor laboratoare de cercetare. Colegul Ichim a fost
atât de dezamăgit aflând propunerea, încât a declarat că dacă vom fi
247
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

obligați să ne mutăm acolo, el se spânzură în fața acelui bloc. A fost


necesară o nouă intervenție la primul secretar al județului, președinte și al
Consiliului pupular județean, care a găsit o variantă mai bună, într-un
spațiu mult mai generos, aflat în zona centrală a orașului Piatra Neamț,
sediu în care se află și în prezent această instituție. Am obținut apoi un
sprijin financiar important de la Ministerul Învățământului pentru
amenajarea corespunzătoare a clădirii și a spațiilor de lucru. La începutul
anului 1983 ne mutam în noul sediu din Piatra Neamț, într-un iureș și
entuziasm de nedescris. Începea o nouă bătălie, aceea pentru reabilitarea
noastră, pentru reconstrucția imaginii umbrite de lucruri care nu ar fi
trebuit să conteze într-o societate cu adevărat democratică. Despre
eforturile profesionale și unele realizări ale Stațiunii ”Stejarul” după acel
moment fatidic din 1982 am relatat într-o broșură (privitoare la istoria unui
simpozion), publicată în 2007 sub egida Editura ”Alma Mater” a
Universității ”V. Alecsandri” din Bacău și nu mai revin asupra lor. Am
fost convins că acea lecție dură de la Pângărați a fost atunci însușită de noi
toți. Ca să aflu recent, din spusele unui fost primar și șef de partid al
orașului în perioada 1982-1990, că unii dintre noi au continuat să scrie și
să reclame, pentru că nu-i așa, ”năravul din fire n-are lecuire”!
Perioada octombrie 1982 - februarie 1996 a fost cea care m-a
apropiat mult de Ioniță Ichim, în care am reușit să-l cunosc mai bine, să-i
văd reacțiile, frământările, bucuriile, pasiunile, satisfacțiile, dar și
frustrările. Preluase conducerea grupului de geomorfologi din Stațiune în
1973, după plecarea la Institutul Pedagogic din Suceava a dr. Ion Bojoi.
Când ne-am mutat în Piatra Neamț acest grup era format din patru
cercetători (dr. Ioniță Ichim, dr. Virgil Surdeanu, dr. Maria Rădoane, dr.
Nicolae Rădoane) și doi tehnicieni (Vasile Frunzeti și Dan Pipirigeanu).
Împreună, acești profesioniști de marcă au format o echipă de cercetare de
invidiat: au obținut și rezolvat proiecte de cercetare de mare valoare, au
publicat împreună numeroase cărți, articole în reviste de profil din țară și
din străinătate, au obținut premii ale Academiei Române, au organizat mai
multe ediții ale unui simpozion național - ”Proveniența și efluența
aluviunilor”, care s-a bucurat de un real succes în lumea specialiștilor în
domeniu etc. Iată cum descria în iulie 2013 profesorul Constantin Grasu
această echipă și pe făuritorul ei: ”... sub îndrumarea, voinţa şi munca
îndârjită a lui Ichim Ioniţă, colectivul acesta a devenit o adevărată şcoală,
reprezentând, după părerea noastră, kilometrul ZERO al unui drum care
a înscris geomofologia românească în zona cercetărilor de vârf în
domeniu, momentul din care, vocea unor tineri cercetători români îşi
găsea locul în cele mai prestigioase reviste de specialitate din lume şi
248
Remember

alături de figurile cele mai proeminente ale geomorfologiei mondiale”. În


1991 s-au adăugat grupului încă doi absolvenți merituoși, geologul Crina
Miclăuș și geograful Dan Dumitriu, care s-au integrat imediat în echipa de
geomorfologi ai Stațiunii și au devenit curând o certitudine în cercetare.
Despre valoarea profesională a acestei echipe vorbește însuși faptul că toți
cei șase cercetători din componența ei au ocupat treptat (după 1990),
catedre universitare la Iași, Cluj și Suceava.
Ioniță Ichim era nu doar omul pasionat de știință, ci și omul avid de
cultură. Avea o bibliotecă impresionantă, citea enorm, erau nelipsite de pe
biroul său săptămânalele ”România literară” și ”Contemporanul”, revista
lunară ”Secolul XX”. Iubea mulți poeți și scriitori, între care un loc special
în sufletul său ocupa Nichita Stănescu. Era atât de fermecat de poezia lui
încât, atunci când poetul s-a prăpădit, a ținut să fie prezent la ceremonia de
înhumare a acestuia. Pe cât era de inteligent Ioniță al nostru, tot pe atât
putea fi de subiectiv și pătimaș uneori. Era nemilos cu cei care încercau să
se bage în seamă ca oameni ”citiți”, cărora le dădea cu tifla, spunându-le
verde-n față că au ”cultură de Almanah”. Au fost momente în care mi s-a
părut prea aspru cu unii colegi geografi din Stațiune, pe care i-ar fi vrut
mai ambițioși profesional, mai eficienți, mai productivi, neluând în seamă
- cum spuneam, faptul că nu toți suntem croiți la fel, că fiecare dintre noi
are pasiunile, ritmul și opțiunile lui în viață. La fel de neîndurător era și cu
cei de-o meserie cu el din țară, pe care îi simțea insuficient pregătiți și
informați, depășiți profesional sau chiar neprofesioniști, pe care îi taxa de
câte ori avea prilejul. Era conștient de valoarea sa și l-am simțit uneori
nemulțumit că munca lui și rezultatele ei nu erau corect apreciate,
valorizate. Nu a spus-o niciodată, dar l-am văzut foarte afectat atunci când,
în locul lui, pe un fotoliu devenit vacant la Academia Română, a fost
invitat un alt coleg de breaslă, mai puțin valoros ca el.
Oricât de puternic și de neatins s-a simțit Ioniță Ichim, munca fără
preget și fără odihnă timp de trei decenii (1965-1995), neajunsurile vieții
dinainte de 1990, unele necazuri din familie, drama trăită la Pângărați în
1982, răutățile unor semeni și chiar unele frustrări cauzate de neatingerea
unor obiective personale, nu puteau rămâne fără consecințe asupra
sănătății lui, aspect pe care l-a neglijat total. Soarta l-a lovit năpraznic în
februarie 1996. Nu pot să uit faptul că, timp de 11 ani, în ciuda
handicapului provocat de un cumplit accident cerebral, colegul și prietenul
meu Ioniță Ichim mă vizita frecvent la birou, părea împăcat cu situația lui
sau poate nu o conștientiza la dimensiunile ei reale, afișa mereu un zâmbet
pe chip, gusta cu plăcere un pic de vin sau de vișinată pe care i le ofeream
uneori și mă asculta liniștit și răbdător să-i mai relatez câte ceva din
249
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

evenimentele și întâmplările la care el nu mai putea avea acces. Eram


deopotrivă bucuros și trist când îl întâlneam, bucuros - pentru că voința nu-
l părăsise în ciuda handicapului suferit, trist - știind ce a fost până nu
demult și cât de tare îl schimbase boala. Figura lui destinsă și bonomă de
acum nu mai amintea nimic de omul care dădea mereu în clocot, de acel
tip superdotat, pentru care nimic nu era îndeajuns, veșnic nemulțumit de
sine și de cei din jur, pus tot timpul pe fapte mari. Îl întrebam, - Ce faci
Ioniță, cum îți mai e, cum te descurci? Îmi răspundea, - Bine, bine, foarte
bine! Chipul lui din acei ani de după accident, îmi va rămâne adânc și
pentru totdeauna întipărit în minte. Au trecut iată zece ani de la dispariția
sa și nu mă obișnuiesc cu gândul că nu mai este printre noi. Un om ca el nu
poate fi dat uitării, pentru că astfel de oameni apar arareori printre noi!

250
Remember

DATE BIOGRAFICE

Ioniță Ichim s-a născut în 30 aprilie 1940 în satul Prisecani,


comuna Boghești din județul Vrancea. Studiile primare (1947-1951) le-a
făcut în satul natal, iar pe cele gimnaziale (1951 - 1954) și medii (1954 -
1957) în com. Podu Turcului. După terminarea liceului a fost timp de 3 ani
(1957-1960) profesor suplinitor la Şcoala generală Buda (Răchitoasa),
judeţul Bacău.Între 1960-1965 a urmat studii superioare la Facultatea de
Biologie-Geografie a Universității ”Al. I . Cuza” din Iași, Secția Geografie
fizică, pe care a absolvit-o cu media 10.
În 1965 a ocupat prin concurs un post de geograf la Stațiunea de
cercetări biologice, geologice și geografice ”Stejarul” din Pângărați (jud.
Neamț), fiind cooptat în colectivul de Geomorfologie. S-a înscris la
doctorat la Universitatea ”Al. I. Cuza”, sub conducerea prof. dr.
Constantin Martiniuc, iar în 1973 a finalizat și susținut lucrarea de doctorat
cu titlul ”Munții flișului dintre valea Moldovei și Valea Bistriței. Studiu
geomorfologic”, devenind doctor în științe geografice. A publicat apoi
teza de doctorat sub titlul ”Munții Stânișoara. Studiu geomorfologic” în
Editura Academiei Române în 1979, lucrare care a primit în 1981 Premiul
”Gheorghe Murgoci” al acestei prestigioase instituții. În 1976 și 1990 a
fost promovat la gradul de cercetător științific principal gr. III și respectiv
gr. I. În 1991 a ocupat prin concurs un post de profesor, specialitatea
Geomorfologie, în cadrul Facultății de Geografie-Geologie a Universității
”Al. I. Cuza” din Iași, post pe care a funcționat până în 1996.
Între 1974 - 1982 a fost Șeful colectivului de Geomorfologie în
cadrul Stațiunii de cercetări ”Stejarul” din Pângărați. După mutarea (în
1982) a sediului acesteia la Piatra Neamț, până în 1996, a preluat
conducerea ei, având funcția de Șef de Laborator. După decembrie 1989 a
fost membru al ConsiliuluiPrefecturii Judeţului Neamţ (august 1990 –
aprilie 1992).
Pe parcursul vieții sale doctorul și apoi profesorul Ioniță Ichim a
fost cooptat în numeroase Societăți științifice și în Comisii de specialitate
din țară și din străinătate pe profilul activității sale: Societatea de Ştiinţe
Geografice din România, Asociaţia Geomorfologilor din România,
Asociaţia Hidraulicienilor din România, Asociația Oamenilor de Știință
din România, Asociaţia Internaţională de Limnologie (SIL), Comisia de
cercetări periglaciare a Uniunii Internaţionale de Geografie, Comisia de
Geomorfologie experimentală în teren, Asociaţia Internaţională de Control
al Eroziunii (IECA), Societatea Internaţională de Conservare a Solului şi
Apei (WASWC), Asociaţia Internaţională de Geomorfologie (IAG),
251
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Societatea Internaţională de Planetologie, Comisiile de Ecologie și


respectiv Hidrologie ale Academiei Române etc. A făcut parte din
conducerea unora din aceste societăți și comisii.
De-a lungul activității sale profesionale a fost prezent cu lucrări la
numeroase manifestări științifice organizate în țară și a organizat la Piatra
Neamț Simpozionul național pe tema ”Proveniența și efluența aluviunilor”
(4 ediții:1986, 1988, 1990, 1992). A fost totodată prezent cu comunicări
științifice la o serie de reuniuni științifice internaționale de anvergură, într-
o perioadă în care foarte puțini români își permiteau acest lucru:
Conferinţa regională europeană de geografie (Ungaria, 1971), Conferinţa
anuală a geomorfologilor britanici (Scoția, 1975), Congresul Uniunii
Internaţionale de Geografie (URSS, 1976), Conferinţa Internaţională de
Cartografie Geomorfologică (Ungaria, 1977), Lucrările Comisiei de
cercetări periglaciare a UIG (Belgia, 1978), Lucrările Comisiei de
geomorfologie experimentală în teren (Polonia, 1979 și Țara Galilor,
1981), Simpozionul de Geomorfologie teoretică (Germania, 1986),
Conferința Internațională de amenajare și conservare a rîurilor (Anglia,
1990), Congresul internațional de geografie (SUA, 1992), A 3-a
Conferință internațională de geomorfologie (Canada, 1993). Totodată, în
intervalul 1977-1994, i-au fost acceptate și publicate lucrări în volumele
altor 12 reuniuni internaționale în domeniul său de specialitate, organizate
în diverse țări ale lumii.
Trei dintre cărțile publicate, ca unic autor sau în colaborare, au fost
distinse cu Premiul ”Gheorghe Murgoci” al Academiei Române. Una a
fost deja menționată. Celelalte două au fost: „Efectele barajelor în
dinamica reliefului”, Editura Academiei RSR (1986) - publicată în
colaborare cu Maria Rădoane, și „Morfologia şi dinamica albiilor de râu”,
Editura Tehnică București (1989) - publicată în colaborare cu D. Bătucă,
Maria Rădoane și D. Duma.
Autoritatea profesională l-a recomandat pentru a fi inclus (1992 -
1996) în Comisia de Științele Vieții și ale Pământului din cadrul
Consiliului Național de Evaluare și Acreditare Academică (CNEAA).
Pentru contribuțiile sale la imaginea orașului Piatra Neamț a primit titlul
de Cetățean de Onoare al acestuia în 1997.
Pe lângă numărul mare de proiecte de cercetare finanțate din
diverse surse interne, prof. dr. Ioniță Ichim a participat și la rezolvarea
unor proiecte internaționale, cum au fost: “Cercetări asupra impactului
antropic în dinamica actuală a reliefului României” (1991-1995), finanțat
de Ministerul Cercetarii si Tehnologiei, Bucuresti; “Morfologia, dinamica
albiilor si transportul aluvionar al râurilor din Moldova” (1992-1993) în
252
Remember

cadrul Programului de colaborare ştiinţifică cu Institutul de Geofizică si


Geologie al Academiei de Știinţe din Republica Moldova; ”Sediment
sources and delivery from the mountaineous and sumountaineous drainage
basin” din cadrul Programului PECO’93: EROSLOPE “Slope instability,
erosion and solid material transport in steep catchments - Laboratory and
field experimentations” (1994-1995).
Activitatea publicistică a profesorului Ichim s-a concretizat în cca
250 articole științifice (din care cca 40 publicate în străinătate) și 10 cărți.
A redactat capitole distincte în cărți apărute în străinătate:
„Geomorphological Models” (Aachen, 1987), „Soil erosion on
agricultural land” (J. Wiley, London, 1990) sau ”The evolution of
geomorphology” (J. Wiley, London, 1993).
Fără îndoială, profesorul Ioniță Ichim a fost și rămâne un nume de
referință în geomorfologia românească și nu numai. Principalele sale
contribuții științifice și ale echipei din jurul lui au fost rezumate chiar de
el, cu puțin timp înainte de fi lovit de boală. Iată-le:
În domeniul paleo-geomorfologiei Cuaternarului, acestea se referă
la: stabilirea limitei sudice a permafrostului continuu din Würm și
identificarea unităţilor de permafrost pe teritoriul României; evidențierea
unor tipuri de fragmentare a platourilor şi versanţilor,a cronologiei
depozitelor cuaternar-superior de versant pe baza raporturilor dintre
depozitele de versant (periglaciare) şi depozitele aluvio-proluviale din
Würm; depistarea unor elemente noi în caracterizarea morfo-climatelor din
Cuaternar.
În domeniul geomorfologiei dinamice a contribuit la: evidențierea
unor tipuri de fragmentare a versanţilor modelaţi prin alunecări de teren,
introducerea conceptului de „confluenţe egale”, definirea „timpului de
influenţă antropică” în geomorfologie, evaluarea cantitativă a condiţiilor
de evoluţie actuală a glacisurilor în România, evoluţia versanţilor în
condiţiile climatului temperat, ierarhizarea factorilor de control în
procesele de eroziune şi producţie a aluviunilor, impactul barajelor în
dinamica versanţilor, albiilor şi în morfogeneza lacustră etc.
În geomorfologia regională a realizat un studiu monografic de profil
asupra Munților Stânișoara, a contribuit la cristalizarea conceptului de
morfo-structură şi aplicarea lui la munţii flişului, la regionarea teritoriului
României pe baza tipului de colmatare a lacurilor de baraj. În cartografia
geomorfologică a propus o nouă clasificare morfogenetică a pantelor, a
contribuit la realizarea hărţilor morfodinamice, a elaborat harta
geomorfologică a Munților Stânişoara.

253
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

În geomorfologia aplicată contribuțiile echipei sale au constat în:


stabilirea ratei de colmatare a lacurilor de baraj din România și evaluarea
indirectă a timpului de colmatare (pe baza căreia să se poată realiza
regionarea teritoriilor pretabile în amenajarea lacurilor de baraj); prognoza
producției de aluviuni în bazinele mici din aria montană; evaluarea ratei
migrării meandrelor în relație cu rata de transport a aluviunilor târâte în
cazul albiilor cu maluri formate din pietrișuri; elaborarea unor criterii de
eșantionare a analizelor granulometrice în depozitele albiilor cu
bolovănișuri și pietrișuri.
Important este faptul că împreună cu echipa sa de cercetare a adus
contribuții și în geomorfologia teoretică, prin folosirea metodei sistemice
în studiul sedimentelor (expresie a dinamicii reliefului), în definirea
timpului de influență antropică în morfogeneză, în holarhia sistemelor
geomorfologice fluviale, în evaluarea elementelor de ajustare între
variabilele unui bazin hidrografic, aspecte privind impactul suprafeței
bazinelor hidrografice asupra altor variabile, studiul relațiilor între rata
efluenței aluviunilor și ordinul rețelei hidrografice din sistemul Strahler
etc.
A trecut în lumea umbrelor la începutul lui iulie 2007, lăsând în urma
lui o operă durabilă și o școală de geomorfologie românească, care a
continuat ce începuse el.

Cărți și capitole de cărți publicate:

Ichim I. - Munţii Stânişoara. Studiu geomorfologic. Edit. Acad. RSR,


Bucureşti, 1979, 125p (hartă geomorfologică generală sc. 1/100.
000)
Ichim I. - Hipercontinentul îngheţului veşnic. Edit. Șt. şi Enciclop.,
Bucureşti, 1979, 103p.
Ichim I. - Relieful periglaciar. Geografia României, vol. I, Geografie
fizică, Edit. Acad. RSR, București, 1983,141 - 144.
Ichim I. - Depozitele superficiale. Geografia României, vol. I, Geogr.
fizică, Ed. Acad. RSR, București, 1983, 168 - 171.
Ichim I., Rădoane M., Surdeanu V., Rădoane N. - Trăsăturile
orografice. Geografia României, vol. I, Geografie fizică, Edit.
Acad. RSR, București, 1983, 67 - 72.
Ichim I., Poghirc P., Apopei V., Rădoane N., Rădoane M.– Munţii
Bistriţei. Geografia României, vol. III, Edit. Acad. RSR, București,
1986, 139 - 150.

254
Remember

Ichim I., Văcărașu I., Surdeanu V. - Munţii Trotuşului. Geografia


României, vol. III, Edit. Acad. RSR, București, 1986, 154 - 165.
Ichim I., Rădoane M. - Efectul barajelor în dinamica reliefului. Edit.
Acad. RSR, Bucureşti, 1986, 157 p.
Ichim I., Bătucă D., Rădoane M., Duma D. - Morfologia şi dinamica
albiilor de râu. Editura Tehnică, 1989, 408 p.
Rădoane M., Ichim I., Rădoane N., Dumitrescu Gh., Ursu C. - Analiza
cantitativă în geografia fizică. Edit. Univ. “Al. I. Cuza” , Iaşi, 1996,
249 p.
Ichim I., Rădoane M., Rădoane N., Grasu C., Miclăuș C. - Dinamica
sedimentelor. Aplicaţie la râul Putna-Vrancea. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996, 240 p.
Rădoane M., Rădoane N., Ichim I., Surdeanu V. - Ravenele. Forme,
procese, evoluţie. Edit. Univ. “Babaş- Bolyai”, Cluj Napoca, 1999,
266 p.
Ichim I., Rădoane M., Dumitriu D. – Geomorfologie. Edit. Univ. "Ştefan
cel Mare", Suceava, 2001, 500p.
Rădoane M., Ichim I., Dumitriu D. - Geomorfologie, vol. II, Edit. Univ.
"Ştefan cel Mare", Suceava, 2002, 504 p.

Capitole în cărți editate în străinătate

Ichim I., Rădoane M. - A multivariate statistical analysis of sediment


yield and prediction in Romania. Geomorphological Models, ed. Fr.
Ahnert, Catena Suppl. 10, Germany, 1987, 137 - 146.
Ichim I., Mihaiu GH., Surdeanu V.., Rădoane M., Rădoane N. -
Gullyerosion on agricultural lands in Romania. In J. Boardman, I. D. L.
Foster and J. A. Dearing (eds), Soil Erosion on Agricultural Land, 687
p, John Wiley, Anglia, (1990) 55 - 69.
Ichim I., Posea Gr.– Geomorphology in Romania. In: Walker H. J., Grabau
W. E., The Evolution of Geomorphology. A Nation-by-Nation
Summary of Development, 538 p, John Wiley, London, 1993, 363-366.

255
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Premiul revistei Conta la Concursul naţional de


poezie „Porni Luceafărul ...”, iunie 2017

Maria Eliza
Liță

Maria Eliza Liță s-a născut în anul 1998 la Târgovişte. Premiul cel mare la Concursul de
debut Qpoem, Premiul pentru poezie în manuscris la Festivalul Internațional „Tudor
Arghezi”, Premiul Editurii Vinea și al Revistelor „Cronica Veche” și „Familia” la
Concursul de Poezie „Porni Luceafărul...”, Premiul I la festivalul-concurs de creație
literară „Alexandru Macedonski”, marele premiu „Panait Cerna” la concursul național
de creație literară „Panait Cerna”, Premiul al doilea la Festivalul Național de literatură
„Moștenirea Văcăreștilor”, premiul I și al doilea la Festivalul „Ana Blandiana”,
publicarea poemelor în antologiile Festivalelor „Moștenirea Văcăreștilor” și „Ana
Blandiana” și a articolelor (în special, recenzii de carte), în revista „URMUZ”, în Ziarul
„Dâmbovița”, precum și în revista de cultură a Societății Scriitorilor din Târgoviște,
„Litere”, în revistele „Luceafărul de dimineață”, ”Cronica veche” și în „România
Literară”.

carapace
ideologiile abia respiră
mereu e nevoie de o explozie
să ne dăm seama că suntem umani
de fiecare dată când pământul se zguduie
cineva liniștit și inconștient
pe un pat mirosind a ser fiziologic
visează că vorbește cu Dumnezeu
de fapt Dumnezeu
cu o mână încetinește producția de armament nuclear
cu cealaltă leagănă orfanii
256
Poesis

iar tu în comă ca într-o carapace


habar nu ai cum e afară
un doctor albinos încarcă defibrilatorul
liber!

album
scările de piatră au fost mereu lângă mine
când îi spionam pe ai mei
petele de vin
încă mai miros a pivniță
atrag viespi
bunicul se sprijină de stâlpul putred
pisica își ascute ghearele în cojocul lui
chipul bunicii e un cerc luminos
cu riduri
pe fundalul basmalei înflorate
bunicul s-a transformat în pătură de picnic
țesută la război
porumbul arată ca un stol de păsări negre
alerg cu umerii vineți
penele mi se agață în păr

ursulețul meu injectat


cu ser fiziologic
doarme în căruțul din cămară
îl învelesc cu o piele de oaie

tril
pianul vechi
și chitara neagră
sunt cafeaua cu aburi sonori
a acestei dimineți
care a topit orice urmă de noi și de frică

din ceștile murdare


257
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

de buze presate și vinete


ca florile de liliac
cresc trandafiri galbeni
de câte ori mă trezesc cu tine
formează un zid
de ploaie torențială
mătăsoasă mieroasă
pe un pământ gol de care ne e milă
genele tale din semințe de mac
și umerii mei cu gust de susan
sunt pentru păsările din această dimineață

perete de zăpadă
atunci credeam că s-a sfârșit
că pământul nu poate să mă cuprindă mai mult
sunt o Sakura care înflorește
atunci când din întreaga zi
rămâne doar un perete de zăpadă
privește-mă ca și cum aș fi
chitara lui Kurt Cobain
între noi crește muzică
are rădăcini
se încolăcește ca un șarpe
în jurul frunților
ca o coroană sonoră
nu ne lasă singuri niciodată

de câte ori mă ții în brațe


viori nesfârșite cântă balade rock
e doar sunetul corpului tău

ca un fluture
muntele de sub tine și de deasupra mea
cerul pe care calci și sub care dorm
planeta care te-a luat de gleznă și m-a înghițit
stau ghemuite între noi
258
Poesis

îți leg umerii unul de altul


degetele mele îți cuprind plămânii
ca niște coaste moi
pielea mea o pasăre de hârtie
râde sub mâinile tale
întunericul devine jar albastru
abia scos dintr-un borcan
clepsidre ard în jur
pe un pământ alb
acidulat

inima ta îmi bate în ceafă


captivă și tânără ca un fluture

ai dispărut fără urmă


ești un zbor deasupra pădurii cu frunze căzute
despici cerul
cioburile retează
crengile trosnesc ca oasele bătrânilor
acum ești un zbor deasupra
trunchiurilor - coloane vertebrale
sezonul de vânătoare începe
gloanțele străpung lupii sărută oile
te lași peste mine
o pânză acidă ca lâna
nu pot să te văd
aluneci pe deasupra
am mercur printre coaste
ochii mi se fac argintii
tălpile mi se topesc pe frunze
devin o dâră de zăpadă
ca niște cocos pe un parchet scorojit

rafale de vânt
ai dispărut fără urmă

259
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

odată m-am sufocat în somn


pasărea verde își cântă în zbor
halucinant trunchiurile tăiate
sunt arce de cerc
când desenăm în aer spirale
devenim găuri negre slobode pe trotuar
niciodată nu vom închide
cercul
ca un lan de porumb
mătasea umedă se agață de glezne
m-am trezit cu tine – un bolovan atârnat de gât

cilindru
parchetul se unduieşte
înaintez
pe o orgă veche cu clape grele
galbene
alerg
îl iau de mână
e o păpuşă de zahăr
fuge

stăm îmbrăţişaţi pe uşa podului


întorşi cu susul în jos
ca liliecii
mâna lui mi se topeşte
în palmă
se strecoară pe gaura cheii
se prăbuşeşte în mansardă
ca pasărea împuşcată în 3 aripi

mă rostogolesc

260
Poesis

felul în care desenezi


dă-l încolo de timp
strig în timp ce vărs nisipul
din clepsidră
gata acum timpul e doar pământ

rochiile-stafii agățate de logo-ul croitoriei


se leagănă în cercuri
nu credeam că bunicul e un fumător atât de bun
încât știe să sufle păsări pe gură
presupun că înveți și de-astea în purgatoriu

chucky stă pe burtă printre bronhiole


râde din când în când
ne-am tatuat coloane ale infinitului
pe brațe
dacă te uiți pe un geam cât un dinte
pădurea e albastră

balerinele intră prin pereți ca frigul


scările în spirală simulează o galaxie

lanț cu 4 zale
miercuri 12 octombrie
cafeaua instant nu se mai dizolvă în cana de lut
aerul mă absoarbe ca nisipurile mișcătoare
coatele scrijelesc blocurile
între care mă arunci
Campari mârâie sub plapumă
colierul
se leagănă
agățat
de clanță
marți 11 octombrie
toată lumea se holbează cum mănânc un sendviș
râd în hohote
chocker-ul e legat cam strâns
261
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

speriați de tunete fug în toate părțile


luni 10 octombrie
Feng Shui
scârțâie scările vișinii
cineva mută patul cu spatele la geam
nu pot să mă concentrez
duminică 9 octombrie
3 stâlpi ai terasei
desenele japoneze au gurile cusute cu ață verde
de ce ești desculț?
miroase a pământ ud

azi
spirale de măduvă
aleargă în cercuri
fetușii se dezvoltă în unitatea centrală
circuitele bâzâie ca viespile pe dâra de miere
oricât grâu aș înghiți
nu încolțește
copiii se zbat în ouă
coma nu te trimite în rai
nici în viețile anterioare
doar te scoate din haosul ăsta
unde alegerile prezidențiale
criza refugiaților
marșurile pentru pace
alimentele modificate genetic
au aceeași origine
publicitate

262
Poesis

Premiul revistei Conta la Concursul naţional de


poezie „Porni Luceafărul ...”, iunie 2017

Maria Eliza
Liță

Maria Eliza Liță s-a născut în anul 1998 la Târgovişte. Premiul cel mare la Concursul de
debut Qpoem, Premiul pentru poezie în manuscris la Festivalul Internațional „Tudor
Arghezi”, Premiul Editurii Vinea și al Revistelor „Cronica Veche” și „Familia” la
Concursul de Poezie „Porni Luceafărul...”, Premiul I la festivalul-concurs de creație
literară „Alexandru Macedonski”, marele premiu „Panait Cerna” la concursul național
de creație literară „Panait Cerna”, Premiul al doilea la Festivalul Național de literatură
„Moștenirea Văcăreștilor”, premiul I și al doilea la Festivalul „Ana Blandiana”,
publicarea poemelor în antologiile Festivalelor „Moștenirea Văcăreștilor” și „Ana
Blandiana” și a articolelor (în special, recenzii de carte), în revista „URMUZ”, în Ziarul
„Dâmbovița”, precum și în revista de cultură a Societății Scriitorilor din Târgoviște,
„Litere”, în revistele „Luceafărul de dimineață”, ”Cronica veche” și în „România
Literară”.

carapace
ideologiile abia respiră
mereu e nevoie de o explozie
să ne dăm seama că suntem umani
de fiecare dată când pământul se zguduie
cineva liniștit și inconștient
pe un pat mirosind a ser fiziologic
visează că vorbește cu Dumnezeu
de fapt Dumnezeu
cu o mână încetinește producția de armament nuclear
cu cealaltă leagănă orfanii
261
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

iar tu în comă ca într-o carapace


habar nu ai cum e afară
un doctor albinos încarcă defibrilatorul
liber!

album
scările de piatră au fost mereu lângă mine
când îi spionam pe ai mei
petele de vin
încă mai miros a pivniță
atrag viespi
bunicul se sprijină de stâlpul putred
pisica își ascute ghearele în cojocul lui
chipul bunicii e un cerc luminos
cu riduri
pe fundalul basmalei înflorate
bunicul s-a transformat în pătură de picnic
țesută la război
porumbul arată ca un stol de păsări negre
alerg cu umerii vineți
penele mi se agață în păr

ursulețul meu injectat


cu ser fiziologic
doarme în căruțul din cămară
îl învelesc cu o piele de oaie

tril
pianul vechi
și chitara neagră
sunt cafeaua cu aburi sonori
a acestei dimineți
care a topit orice urmă de noi și de frică

din ceștile murdare


262
Poesis

de buze presate și vinete


ca florile de liliac
cresc trandafiri galbeni
de câte ori mă trezesc cu tine
formează un zid
de ploaie torențială
mătăsoasă mieroasă
pe un pământ gol de care ne e milă
genele tale din semințe de mac
și umerii mei cu gust de susan
sunt pentru păsările din această dimineață

perete de zăpadă
atunci credeam că s-a sfârșit
că pământul nu poate să mă cuprindă mai mult
sunt o Sakura care înflorește
atunci când din întreaga zi
rămâne doar un perete de zăpadă
privește-mă ca și cum aș fi
chitara lui Kurt Cobain
între noi crește muzică
are rădăcini
se încolăcește ca un șarpe
în jurul frunților
ca o coroană sonoră
nu ne lasă singuri niciodată

de câte ori mă ții în brațe


viori nesfârșite cântă balade rock
e doar sunetul corpului tău

ca un fluture
muntele de sub tine și de deasupra mea
cerul pe care calci și sub care dorm
planeta care te-a luat de gleznă și m-a înghițit
stau ghemuite între noi
263
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

îți leg umerii unul de altul


degetele mele îți cuprind plămânii
ca niște coaste moi
pielea mea o pasăre de hârtie
râde sub mâinile tale
întunericul devine jar albastru
abia scos dintr-un borcan
clepsidre ard în jur
pe un pământ alb
acidulat

inima ta îmi bate în ceafă


captivă și tânără ca un fluture

ai dispărut fără urmă


ești un zbor deasupra pădurii cu frunze căzute
despici cerul
cioburile retează
crengile trosnesc ca oasele bătrânilor
acum ești un zbor deasupra
trunchiurilor - coloane vertebrale
sezonul de vânătoare începe
gloanțele străpung lupii sărută oile
te lași peste mine
o pânză acidă ca lâna
nu pot să te văd
aluneci pe deasupra
am mercur printre coaste
ochii mi se fac argintii
tălpile mi se topesc pe frunze
devin o dâră de zăpadă
ca niște cocos pe un parchet scorojit

rafale de vânt
ai dispărut fără urmă

264
Poesis

odată m-am sufocat în somn


pasărea verde își cântă în zbor
halucinant trunchiurile tăiate
sunt arce de cerc
când desenăm în aer spirale
devenim găuri negre slobode pe trotuar
niciodată nu vom închide
cercul
ca un lan de porumb
mătasea umedă se agață de glezne
m-am trezit cu tine – un bolovan atârnat de gât

cilindru
parchetul se unduieşte
înaintez
pe o orgă veche cu clape grele
galbene
alerg
îl iau de mână
e o păpuşă de zahăr
fuge

stăm îmbrăţişaţi pe uşa podului


întorşi cu susul în jos
ca liliecii
mâna lui mi se topeşte
în palmă
se strecoară pe gaura cheii
se prăbuşeşte în mansardă
ca pasărea împuşcată în 3 aripi

mă rostogolesc

265
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

felul în care desenezi


dă-l încolo de timp
strig în timp ce vărs nisipul
din clepsidră
gata acum timpul e doar pământ

rochiile-stafii agățate de logo-ul croitoriei


se leagănă în cercuri
nu credeam că bunicul e un fumător atât de bun
încât știe să sufle păsări pe gură
presupun că înveți și de-astea în purgatoriu

chucky stă pe burtă printre bronhiole


râde din când în când
ne-am tatuat coloane ale infinitului
pe brațe
dacă te uiți pe un geam cât un dinte
pădurea e albastră

balerinele intră prin pereți ca frigul


scările în spirală simulează o galaxie

lanț cu 4 zale
miercuri 12 octombrie
cafeaua instant nu se mai dizolvă în cana de lut
aerul mă absoarbe ca nisipurile mișcătoare
coatele scrijelesc blocurile
între care mă arunci
Campari mârâie sub plapumă
colierul
se leagănă
agățat
de clanță
marți 11 octombrie
toată lumea se holbează cum mănânc un sendviș
râd în hohote
chocker-ul e legat cam strâns
266
Poesis

speriați de tunete fug în toate părțile


luni 10 octombrie
Feng Shui
scârțâie scările vișinii
cineva mută patul cu spatele la geam
nu pot să mă concentrez
duminică 9 octombrie
3 stâlpi ai terasei
desenele japoneze au gurile cusute cu ață verde
de ce ești desculț?
miroase a pământ ud

azi
spirale de măduvă
aleargă în cercuri
fetușii se dezvoltă în unitatea centrală
circuitele bâzâie ca viespile pe dâra de miere
oricât grâu aș înghiți
nu încolțește
copiii se zbat în ouă
coma nu te trimite în rai
nici în viețile anterioare
doar te scoate din haosul ăsta
unde alegerile prezidențiale
criza refugiaților
marșurile pentru pace
alimentele modificate genetic
au aceeași origine
publicitate

267
Litera-Tura-Vura

Litera.Tura.Vura.

Participarea românească
la Târgul Internaţional de Carte de la Ierusalim
Ministrul Culturii și Identității Naționale, Ionuț Vulpescu, afirmă
într-o postare pe facebook că prin prezența la actuala ediție a Târgului
Internațional de Carte de la Ierusalim am arătat publicului israelian o altă
față a României decât cea pe care o poate vedea la televizor.
„Desfășurat recent, Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim a
consemnat o participare de excepție a României, menită să marcheze
faptul că țara noastră a fost prezentă încă de la prima ediție, din 1963, ca și
jubileul a 50 de ani de la reunificarea Ierusalimului. Ca singura țară est-
europeană care nu a rupt relațiile cu Israelul în 1967, România și-a onorat
tradiția prin prezența la acest târg cu un stand și o delegație de scriitori de
cel mai înalt nivel. Astfel, evenimentele găzduite de standul organizat de
Ministerul Culturii și Identității Naționale au consemnat lansări de volume
semnate de Riri Sylvia Manor, Adrian Alui Gheorghe, Moshe Idel,
Ephraim Zurroff și Carol Feldman, un recital al marelui poet Adrian
Popescu, dialoguri cu istoricul Victor Neumann și filosoful Sorin Lavric,
precum și prezentarea Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română”,
a scris Ionuţ Vulpescu, informează Agerpres.
În perioada 11-15 iunie, la Complexul HaTachana HaRishona, a
avut loc cea de-a 28-a ediție a Târgului Internațional de Carte de la
Ierusalim. Standul României a fost organizat de Ministerul Culturii și
Identității Naționale cu participarea Institutului Cultural Român de la Tel
Aviv, Editurii Hasefer și a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă
Română. Din partea Ministerului Culturii au participat, făcînd din standul
României unul dintre cele mai vizibile şi mai vizitate, Irina Cajal (sub-
secretar de stat), Luminiţa Corneanu (şef serviciu Cultura scrisă), Gabriela
Răducanu şi Alexandru Macovei. Moderatorul întregului program a fost
criticul şi istoricul literar Răzvan Voncu.
Fondat în 1963, Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim are loc
bianual și atrage zeci de mii de vizitatori. Punctul culminant al Târgului
este acordarea Premiului Ierusalim, unul dintre cele mai prestigioase
premii literare internaționale, decernat în decursul anilor scriitorilor Jorge
Louis Borges, Eugen Ionescu, Milan Kundera, Ernesto Sabato, Mario
Vargas Llosa, Jorge Semprun, Arthur Miller, V.S. Naipaul, J.M. Coetzee,
Haruki Murakami și alții.
263
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

(Rep)
San-Antonio: „Iubesc enorm România actuală. E un
loc mișto în care mi-ar plăcea să mă retrag după
ce mor…”
Fraza de mai sus este pusă drept motto, desigur în franceză, la
minunata cărticică, aproape o sută de pagini în format poche, publicată de
Dodo Niță, cel mai bun critic și istoric al benzii desenate, cu prilejul
colocviului internațional L`Humour chez San-Antonio. Sources,
instruments, traductibilite. organizat la Craiova mai a.c. Publicat tot în
franceză, desigur, volumul a făcut deliciul fanilor academici ai lui San-A,
paricipanți la eveniment. De bună seamă, cartea a făcut și deliciul neu, fan
de prin 1972 – 73, cînd am citit primele volume, împrumutate de Luca
Pițu, cu care noi, francofonii de la sociologie-psihologie, am făcut în acel
an cursul de limbă franceză. Peste timp, am citit toate cele 175 de volume
din serie, am citit și hors-serie-urile, thriller-urile semnate Frederic Dard,
ba chiar am încercat să citesc și traducerile românești, mai mult sau mai
puțin reușite, pentru că San-A nu scrie pur și simplu în franceză, ci într-un
idiom propriu, la care participă franceza, cîteva argouri și uriașa sa
inventivitate lingvistică. N-am uitat nici azi zeci din cuvintele create de el,
de pildă această ortografie pentru Soljenițîn – Seul-genie-du-Chine -, citită
prima oară acum vreo 40 de ani! Am și acum vreo 40 de san-auri, deși am
dăruit multe în viața aceasta! Traducerea romanelor sale nu poate fi decît
mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, ar fi necesar un traducător – unul
singur, nu o duzină! – care să inventeze plecînd de la limba română un
idiom echivalent! San-Antonio en Roumanie (Editura Revers, Craiova,
2017), plecînd de la ansamblul operei lui Frederic Dard – amintite de mine
mai sus – face inventarul complet al incidențelor lui San-Antonio cu
România, cele trei romane care se ptrec (și) aici, personajele românești sau
de originare din România, cauzele acestei invazii de români în cărțile sale.
Nu e însă un inventar sec, ci o carte scrisă, la rîndul ei, cu umor, iar un
omagiu mai bun lui San-A nu văd cum i s-ar putea aduce! Dacă o găsiți,
lectură plăcută! Să nu uit – coperta este desenată de pictorul Valentin
Tănase, coperta a patra de graficianul Șerban Andreescu, cu care am lucrat
cînd eram la Adenium, iar prsonajele principale ale seriei – San-A, Beru,
Bertha, Bossul, Pinaud – sînt excelent portretizate de graficianul Radu
Gavrilescu…

(preluare de pe @antonesei.blog)
264
Litera-Tura-Vura

LIBREX– reconstituiri frugale


În februarie 1992 am avut şansa de a mă afla în Belgia, la un curs
de administraţie (management cultural), într-un grup de 10 (zece) tineri
români, selectaţi, în plan naţional, de ministrul culturii de atunci, domnul
Andrei Pleşu.
Între secvenţele memorabile ale acelor săptămâni, îmi amintesc de
vizita pe care ne-au asigurat-o organizatorii, la Târgul internaţional al
Cărţii, în Bruxelles (La Foire du Livre).
Împreună cu poetul Daniel Corbu, cu Alexandru Dabija, regizorul,
cu arheologul Marian Neagu ne-am pierdut cu firea în acea imensitate de
cărţi, papetărie, casete. În acel templu al cărţilor, noţiunea timpului
dispăruse, pentru noi, esticii „paraşutaţi” în occidentul lucrului bine făcut.
Pe acest fond, la întoarcerea în ţară, am lansat proiectul unui
început de salon, de forum, de târg de cărţi. Am antrenat în acest sens
prieteni de la Camera de Comerţ şi Industrie (proaspăt constituită –
preşedinte, Costel Popa), de la Centrul de Librării (ulterior devenit S.C.
Sedcom Libris, director, Gheorghe Apostol), de la Filiala Iaşi a Uniunii
Scriitorilor, de la Centrul Cultural Francez (Georges Diener) şi de la
Inspectoratul pentru Cultură (Maria Carpov).
Aliatul de nădejde, poetul Cezar Ivănescu (revenit în Iaşul
studenţiei), a fost factorul decisiv în a începe travaliul, cu toate riscurile şi
ezitările acelui an, cu echipa entuziastă de la Muzeele Literare Ieşene
(Constantin-Liviu Rusu, Ioana Coşereanu, Mirel Cană, Vasilian Doboş).
Am optat pentru un SALON AL CĂRŢII NEOLATINE. Spaţiul de
exprimare am convenit a fi Muzeul „Mihai Eminescu” din Parcul Copou.
Ediţia I a avut loc pe fondul sărbătorilor creştine, tradiţie reluată prin grija
Î. P. S. Daniel şi a primarului Constantin Simirad, de Sfânta Parascheva, în
toamna anului 1993.
Ediţia a IV-a s-a desfăşurat la Teatrul „Luceafărul”, spaţiul
muzeului eminescian din Copou devenind insuficient. Numărul editurilor
sporise. Mijloacele tehnice de organizare, iniţial empirice, cu vitrine
inconfortabile, din dotarea Muzeului Literaturii Române din Iaşi, ne
ofereau un nou context de expunere şi dialog cu publicul.
Echipa se rodase, cu Eugenia Novac, Narcisa Gherghe, Ioan
Holban (pe care l-am ales, ulterior, preşedinte, pe viaţă, al juriului), Florin
Cântec, Cassian Maria Spiridon... Premiile au primit, în timp, conţinut,
titlu, precum „Ovidiu” (pentru editarea culturii clasice latine şi romane),
265
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„Socec” (pentru ediţie critică), „Otilia Cazimir” (literatură pentru copii),


„Vasile Pogor” (pentru importul de carte şi publicaţii culturale şi
ştiinţifice), „Ioan Petru Culianu” (pentru cea mai importantă editură care
cultivă literatura diasporei româneşti).
Cu eforturi, dar şi asumată continuitate, iniţialul Salon de carte a
devenit... Târg de cărţi (după expresia regretatului Mihai Ursachi,
susţinător entuziast, nu numai în calitatea lui de distins scriitor, ci şi în
ipostaza de consilier, un timp, al Primăriei Iaşi).
În 1997, ediţia a V-a s-a desfăşurat în spaţiile generoase de la Sala
paşilor pierduţi, a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. În acel an, am
instituit premii noi, precum: „Dosoftei” (pentru bibliofilie), „Theofil
Simensky” (pentru editarea literaturii universale), „Mihail Kogălniceanu”
(pentru editarea cărţii ştiinţifice şi de specialitate).
Anul 1997 a fost începutul unei noi manifestări: Colocviile
naţionale de literatură. Cel dedicat tinerilor autori a fost susţinut de Codruţa
Gavril, Codrin Liviu Cuţitaru, Radu Andriescu şi de bucureşteanul Bogdan
Ghiu. La această ediţie am reţinut, între multe prezenţe naţionale
semnificative, şi pe cea a lui Gabriel Bacovia, fiul marelui poet.
Odată cu acceptarea României în structuri europene explicite, m-
am retras din administraţie culturală, predând, gratuit, copyricht-ul Librex
domnului Petru Radu şi echipei, animată de Alina Hucai. De asemenea, pe
fondul preluării coordonării editurii „Junimea”, m-am recuzat, cu
argumente, din juriul Librex...
Intră cine vrea, rămâne cine... citeşte! În Iaşii Junimii, ai cărţilor,
ai Sfintei Parascheva!

Lucian Vasiliu

O carte pe jumătate bună,


e mai neatractivă decît o carte proastă

Am fost întrebat, recent, cum recunosc valoarea unei cărți, într-o


mare de cărţi care tălăzuieşte lovindu-se de ţărmul cu cititori, tot mai
răruţi, tot mai derutaţi. Am cugetat şi am ajuns la concluzia că sînt mai
multe metode, în funcţie de situaţie, în funcţie de mediu, în funcţie de
pretenţii, în funcţie de zona de căutare. Primul care a aplicat o grilă de
căutare a valorii în mod ştiinţific, deşi o făcea destul de empiric, a fost
Diogene, filosoful care trăia într-un butoi şi care ziua umbla cu un felinar
266
Litera-Tura-Vura

aprins prin cetate căutînd… un om. L-o fi găsit? Nu l-o fi găsit? Sau poate
că a ars gazul din felinar de pomană…?! În literatura (şi istoria) noastră, nu
neapărat de specialitate, căutarea valorii a căpătat forme diferite, dramatice
chiar. În nişte basme munteneşti, de exemplu, în preajma casei zmeului
există un par (ţepuşă) care strigă, la vederea lui Făt-Frumos: „Cap! Cap!
Cap!”. Vlad Ţepeş a preluat ideea din zbor şi a aplicat-o, după merite şi
valoare, multor contemporani de-ai săi, ridicîndu-i în ţepe după rang, adică
după valoarea stabilită (cam) arbitrar de domnia sa. De data asta,
înregistrîndu-se şi o adevărată evoluţie în comportament şi în modul de
tratare a valorii, ţepuşa nu mai viza capul ci fundul. Asta demonstrează că
sub presiunea istoriei şi la vederea sabiei ideea de valoare se cam
perimase, îşi cam modificase accentul. Un alt megieş de continent,
Francois Villon, conştient de mutarea semnificaţiei de pe (la) cap pe (la)
fund, în momentul în care a fost poftit să încerce cu gîtul un ştreang a
suspinat superior: „Ei, abia azi capul meu o să realizeze cît îmi atîrnă
fundul…!”. Replica a fost, se pare, salvatoare, călăul a căzut pe gînduri iar
judecătorii s-au apucat de făcut calcule la chestiune…! Dar să nu mai
divagăm, generalitatea e mult prea productivă…!
Cum recunoaștem valoarea unei cărți? Cum recunoaștem cărțile de
valoare? Sunt cîteva metode de recunoaştere a valorii, verificate în
practică. Vom încerca să enumerăm cîteva, cele mai folosite.
1. Metoda recunoaşterii valorii „din prima”. Se aplică tuturor
cărţilor, tuturor textelor colegilor de redacţie, amicilor de pahar, prietenilor
de grupare literară, con-judeţeni, amici din copilărie, şefi conjuncturali,
recomandaţilor de către alţi amici pe principiul „slăbiciunii comune”,
scriitorilor politicieni… Formulele sînt puţine dar clare: „o valoare certă”,
„o carte cu adevărat valoroasă care se adaugă…”, „reconfirmă valoarea”,
„şi-a depăşit valoarea şi aşa recunoscută” etc. La această metodă nici nu e
nevoie de lectura cărţilor, a textelor, valoarea este asigurată de apropierea
fizică (geografică) de autor.
2. Metoda recunoaşterii valorii „din a doua”. Asta presupune
lectura cărţii, lucru care trebuie amînat cît mai mult. Dacă reuşeşti să şi uiţi
de cartea pusă deoparte, pentru o lectură în tihnă, cu atît mai bine, valoarea
se conservă sigur (şi singură) între coperţi.
3. Metoda recunoaşterii valorii absolute. E vorba de autorii
clasicizaţi, pe care nu-i mai citeşte nimeni dar care impun doar prin simpla
rostire a numelui. Replicile sînt de genul: A, Doinaş…! A, Stănescu…! A,
Sorescu…! A, Breban…! A, Ţoiu…! A, Bălăiţă…! A, D.R. Popescu! A,
Buzura! … Se observă că „a”-ul rămîne constant, se modifică doar
numele.
267
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Valoarea nu este o constantă ştiinţifică, de asta nu poate fi


determinată cu şublerul, cu cîntarul, cu metrul. Jumătăţile de măsură,
atunci cînd e vorba de valoarea unei cărţi, sînt, de asemenea, catastrofale.
O carte pe jumătate bună, e mai neatractivă decît o carte proastă. De ce să
citesc o carte în care „e ceva, ceva”, cînd pot să citesc un clasic în care
găsesc „totul, totul”, ar spune cititorul profesionist. Un cititor umbla, mai
demult, să-l dea în judecată pe D.R.P. pentru că încercînd să-i citească o
carte despre „nu-ştiu-ce-tironbe”, aceasta i-a căzut peste picior fracturîndu-
i un deget. Că i-a fracturat degetul n-ar fi fost nimic, dar omul turba pentru
faptul că nu găsise nimic de reţinut într-o carte de sute şi sute de pagini.
Cum recunosc eu o carte bună? Prin metoda evitării celor proaste, pe care
le recunosc imediat. După ce? După miros, gust, culoare, după densitatea
literelor, după titlu, după autor, după poziţia planetelor, după zodiac, după
prognoza meteo, după noroc …! (aag)

Din revista Familia, Oradea, nr. 4 / 2017 / Editorial


de Traian Ștef /
Măsuri și măsurători
De o lună încoace se discută despre înlăturarea lui Adrian Alui
Gheorghe de la conducerea Bibliotecii Județene Neamț. Ar fi fost al
patrulea an de directorat al său, dar a fost stopat în urma evaluării anuale.
Pentru o mai bună înțelegere, explic pe scurt mecanismul. Există o lege a
managementului în instituțiile de cultură potrivit căreia acestea sînt
conduse de un manager general evaluat anual prin raportare la proiectul
înaintat și aprobat de către consiliile locale. De asemenea, la încheierea
contractului de management cu instituția finanțatoare, se desfășoară
evaluarea finală. În funcție de notare, respectivul poate sau nu rămîne la
conducere. Legea stabilește atît condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească managerul, cît și modalitatea de alcătuire a comisiilor de
evaluare. Într-o primă variantă, legea permitea oricui, indiferent de studii y
compris specialitate să ajungă pe acest post. Apoi, după accidente repetate,
s-a introdus condiția specialității. Adrian Alui Gheorghe a fost pînă la
momentul cu pricina evaluat de alte 3 ori și a primit calificativul maxim.
Să se fi prostit așa de mult în ultimul an încît să nu fi putut lua nota 7?
Greu de crezut, mai ales cînd e vorba de o bibliotecă nu foarte mare, nu
foarte complicată. Știu asta din proprie experiență. Am avut o experiență
268
Litera-Tura-Vura

de acest fel, dar eu nici nu am fost evaluat, ci demis pur și simplu, prin
voința personală a președintelui CJ, act evident abuziv și nelegal pentru
care am fost despăgubit. Și atunci, ce le-a cășunat șefilor CJ Neamț? Din
2008 au mai învățat legea. Cum procedează ca totul să pară legal?
Neexistînd experți în domeniu, se numește o comisie care își cunoaște de
la început obiectivul. Se mai poate întîmpla, cum i s-a întîmplat lui Ioan
Moldovan al nostru cu același președinte de CJ Bihor, nu contează că de
fapt ei ar fi în afara legislației, pentru că tu tragi ponoasele. Dar de ce
odată ajunse la putere fac partidele astfel de manevre inclusiv în Cultură?
Evident, pentru a-și răsplăti ostașii, cu grade mai mari, mai mici, pînă la
lipitorii de afișe. (…) Se mai întîmplă, cum cred că e cazul lui Adrian Alui
Gheorghe, să ieși prea mult în față. În astfel de situații se pornește invidia
confraților, chiar prieteni, a veleitarilor, a adversarilor inevitabili. Prea
puțini își închipuie cît de ardent funcționează în interiorul instituțiilor și de
la ele spre vîrf delațiunea, pîra. (…) Și în cazul lui Adrian Alui Gheorghe,
cum s-a întîmplat și cu mine, se vede că presiunea semnăturilor de protest,
intervențiile la șefii politici nu au nici un efect. Liviu Dragnea n-o să-i
spună președintelui de la Neamț să țină în funcție un scriitor important sau
pur și simplu un om de cultură pentru că ei au anume obiective
fundamental politice. La noi, unul dintre cei mai buni președinți CJ a fost
maghiar – în relația cu instituțiile de cultură. Nu vorbea foarte bine
românește, fusese depanator radio-tv, dar era un om pragmatic și limbajul
lui avea plasticitate. Cînd ne-am întîlnit prima oară mi-a spus cam așa: știu
că dumneata nu ești fidel al meu, dar să faci la bibliotecă lucruri cu care eu
să mă pot lăuda. Dl Kiss Alexandru știa că se poate lăuda, la o adică, și cu
ceea ce face unul cu alte opinii sau altă formație. De ce nu s-ar fi putut
lăuda președintele PSD Neamț cu cele făcute de Adrian Alui Gheorghe? Ei
vor mai mult, vor soldați întocmai și la timp. Evident, nu putem generaliza.
La noi a fost o excepție acel președinte, cum și la Neamț poate fi o
excepție acest președinte, dar excepțiile pot deveni regulă. Se observă,
apoi, că acești șefi nu te cheamă la o discuție să-ți spună ce vor de la tine,
dacă îi nemulțumește ceva. Le este teamă tocmai de civilitate. Ei nu-și
închipuie cît de ușor cedează un intelectual în fața unor argumente sau
pseudoargumente. Dincolo de aceste evenimente, mai e o problemă cu
grad mai mare de generalitate: respectul și locul scriitorului în țara noastră,
astăzi. În interbelic, era director de teatru național, de bibliotecă națională,
reprezentant în misiunile diplomatice. Astăzi este supus unor umilințe, cea
mai mare fiind aceea de a ți se da cîte ceva, și mai ales de a te simți obligat
să primești, de parcă am fi într-o veșnică reeducare. Și apoi, cine să-ți
recunoască valoarea? Cam peste tot ești recunoscut doar dacă participi la
269
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

un comerț, dacă te freci de cei ce dau diplome oficiale de valoare.


Reminiscențele despre care s-a tot vorbit continuă să se manifeste și astăzi.
Oficialitatea este aceea recunoscută public și doar prin intermediul ei ești
recunoscut public. În acest context, oficialul ar trebui să fie conștient de
rolul său, să aibă cultura și inteligența de a li se alătura acelora cu valoare,
disponibilitatea de a dialoga, vremea unei societăți care să-și evidențieze
singură valorile fiind îndepărtată în viitor. Pe oficialul politic de astăzi nu
l-a învățat nimeni că valoarea este aceea care integrază funcția. Ceea ce
știe el este că funcția face valoarea.

O interpelare în Senatul României

Senator, Dan LUNGU, circumscripția 24, IAȘI


Lumea culturală știe cum a fost executat scriitorul Adrian Alui
Gheorghe, director al Bibliotecii ”G. T. Kirileanu” din Piatra Neamț,
reacționând în fel și chip. Nu e singurul abuz al autorităților locale atunci
când e vorba de evaluarea managementului în instituțiile publice de
cultură, siluind OUG 189/2008. Reacția mea este o interpelare pe această
temă de la tribuna Senatului. O redau în continuare:

INTERPELARE
Adresată: Doamnei Sevil Shhaideh, Ministru al Dezvoltării
Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene/ Domnului Ionuț
VULPESCU, Ministru al Culturii și Identității Naționale
De către: Dan LUNGU, senator/ Circumscripția electorală : 24/
Grupul Parlamentar : USR/ Ședința Senatului din data de : 15.05.2017
Stimată doamnă Ministru,/ Stimate domnule Ministru,
Dați-mi voie să-mi exprim, pe această cale, îngrijorarea față de
ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în sistemul cultural-
instituțional al județului Neamț. Mai precis, este vorba despre maniera în
care Consiliul Judeațean Neamț a organizat și realizat evaluarea
proiectelor de management cultural la Biblioteca ”G. T. Kirileanu”,
Complexul Muzeal Neamț și Teatrul Tineretului. Din sesizările ajunse la
noi, dar și din informațiile din presă se pare că ne aflăm în fața unei serii
270
Litera-Tura-Vura

de abuzuri. Dincolo de suspiciunea unor răfuieli politice sau personale


vehiculată în lumea culturală, ceea ce ne interesează este respectarea legii.
În toate cele trei cazuri, întocmirea comisiilor de evaluare se pare că nu a
respectat dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 189/ 2008
privind managementul instituţiilor publice de cultură, cu modificările şi
completările ulterioare. De exemplu, persoanele cooptate ca specialiști în
comisiile de evaluare nu au cunoştinţe şi experienţă - dovedite cu
documente probante – în managementul instituțiilor pe care le-au evaluat.
De asemenea, comisiile de evaluare nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute
la art. 7. alin 1 şi 2 din OMC 2799/ 2015, care sună astfel la paragrafele c,
e, h: - (c) stabilesc ponderea fiecărui criteriu şi, după caz, a subcriteriilor
acestora, astfel încât notarea să se realizeze prin acordarea unei aprecieri
exacte pentru fiecare răspuns; - (e) se deplasează, după caz, la sediul
instituţiei, toţi sau o parte dintre membri, desemnaţi cu majoritate de
voturi, în vederea evaluării activităţii managerului, pe baza raportului de
activitate a acestuia; - (h) elaborează un raport motivat asupra rezultatului
obţinut de manager în urma evaluării şi face recomandări pentru
continuarea sau încetarea managementului, respectiv rezilierea
contractului de management.
Stimată doamnă Ministru,/ Stimate domnule Ministru,/ dată fiind
această situație, vă rugăm să verificați maniera în care Consiliul Judeațean
Neamț a organizat și realizat evaluarea proiectelor de management cultural
în cele trei instituții și să ne informați asupra rezultatelor.
Vă mulțumesc!
Solicit răspuns scris.
Nota noastră: Evident că nu a mai venit niciun răspuns, nici scris,
nici vorbit…! E în firea lucrurilor, puterea e surdă. Şi arogantă. Dar mai
apare o întrebare: de ce nu ar fi iniţiat o asemenea interpelare un “ales” din
Neamţ? Chiar că nu am văzut niciun punct de vedere al aleşilor noştri la
“decapitarea” celor trei instituţii de cultură. (Rep)

271
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

O destituire abuzivă („Cazul Alui Gheorghe“)


15/05/2017/ Ziarul Ceahlaul

1.Anul 1946. Alegeri. Ultima alegătoare, mătușa Raluca, săraca


satului. Bătrână, în zdrențe și desculță. Când iese din cabina de vot, este
întâmpinată de către președintele comisiei care supraveghea procesul
electoral, care o întreabă : „Mata ai votat Soarele, nu-i așa?“ Mătușa
Raluca îi răspunde: „Nu, nu! Am votat Ochiul, mămuță!“. Președintele
rămâne interzis. Ulterior, românii aflau că, bulversat de rezultatul
alegerilor, Gheorghiu-Dej i-a telefonat lui Stalin: „Ce ne facem, Iosif
Visarionovici? Țărăniștii au obținut majoritatea covârșitoare a voturilor?“ .
Imperturbabil, Stalin îi răspunde: „Bă, Gheorghe, tu nu ai habar că
majoritatea covârșitoare a românilor au votat Soarele, adică pe comuniști,
prostule, și nu pe țărăniști. Acest rezultat să-l dați publicității; Armata
sovietică este la București, încât nu aveți de ce să vă temeți“.
• Astfel, temeinic instalat, regimul comunist, deși ilegitim, a luat în
stăpânire țara cu tot ce se afla aici. În prima fază, ilegitimul regim a
fost eleticid, adică a purces la suprimarea, sistematică, a elitei
morale, intelectuale și economice care refuza să coopereze cu „noul
curs“. În a doua fază, regimul a rămas axiofob, adică ostil în raport
cu valorile. Vârful de lance a fost îndreptat împotriva intelectualilor
care pot dezvolta perspective critice asupra societății, perspective
prin care să contrazică valorile oficiale. În Decembrie 1989,
revoluția a fost confiscată de o nomenclatură însetată de putere,
antiliberală și antiintelectuală, regim vinovat de fratricidul din
Decembrie 1989 și de cel din Iunie 1990, de devalizarea economiei
naționale și de promovarea, la toate nivelurile, a celor
necondiționat fideli partidului-conducător și a valorilor agreate de
acesta. Efectele acestei „viziuni“ s-au prelungit până azi…
• Noiembrie 1947. Am 10 ani. De mână cu mama, mergem la școală,
convocați de directorul școlii – care ne informează că, potrivit
ordinului primit de la București, urmează să înmâneze certificate de
4 clase celor care nu au fost la școală, nu înainte însă că analfabeții
să răspundă unor elementare întrebări. Astfel, începe neașteptatul și
spectaculosul „pelerinaj“. În ordine alfabetică, fiecare analfabet
este chemat la catedră unde directorul îl întreabă: „dacă mergi la
piață cu 10 ouă și ți se oferă pentru fiecare câte 1 leu și jumătate, cu
272
Litera-Tura-Vura

câți banii vii acasă?“ Și altele asemenea ușoare întrebări. Fiecare


răspunde cum poate, dar atunci când vine rândul mătușii Maria,
vecina noastră, aceasta nu-i în stare să iasă din încurcătură.
Exasperat, directorul întreabă: „Cine conduce țara noastră, mătușă
Marie?“. Înseninată, mătușa Maria răspunde: „Asta știu: pe țara
noastră o conduce tovarășul Stalin!“. Sala, supraaglomerată,
clocotește de râs: cum să ne conducă Stalin, câtă vreme Regele se
afla încă pe tron etc!? În puținătatea ei, însă, vai, mătușa Maria cam
avea dreptate: densa și malefica umbră a tătucului de la Kremlin a
dăinuit decenii în șir asupra noastră și nici azi nu a dispărut de
tot…
• În mai 2017, presa locală ne informează că domnul Adrian Alui
Gheorghe, directorul-manager al Bibliotecii „G.T. Kirileanu“, este
îndepărtat din funcție, deoarece, la evaluarea activității, nu a
obținut note de trecere. Cine sunt evaluatorii?! Ce expertiză au ei în
domeniul biblioteconomiei?! Cine i-a validat pe „experții“
evaluatori?! Mister… Evident, scandaloasa demitere este un act
deliberat politic, deoarece toți oamenii de bună-credință din județ și
din țară știu că Adrian Alui Gheorghe – „autorul unui raft
intimidant de cărți, poet de o halucinantă autenticitate, unul dintre
cei mai interesanți romancieri contemporani, promotor al prieteniei
întru poezie, fără termen de comparație în istoria literaturii
romane“, cum scrie, recent, Ana Blandiana – a făcut mult bine
prestigiului municipiului și județului: colocvii, concursuri, reviste,
conferințe, Eminescu pe soclu, strada Aurel Dumitrașcu,
Meridianul Ozana, Galeria „Lascăr Vorel“ etc., merite pentru care
a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului și medalia
Meritul Cultural în grad de Cavaler, două premii ale Uniunii
Scriitorul, un premiu al poeților din Balcani, alte 30 de premii
naționale etc. Evident, Adrian Alui Gheorghe este victima
mediocrității, a nonvalorii, a prostiei și a imposturii. Ar trebui să ne
fie rușine…

Mihai Ciubotaru, magistrat, fost judecător la Curtea Supremă de Justiţie

273
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

Faţa găunoasă a sistemului, rânjeşte din nou. Adrian


Alui Gheorghe sau despre epurările din post-
comunism

The Epoch Time/ România

Lidia Melinte/ 14.05.2017

Alte măşti, aceeaşi piesă - urâtă şi rea, ca acum 30, 50, 70 de ani.
Reluată la infinit de fantomele trecutului care a transformat oamenii în
umbre. Fantome ale vechiului sistem resuscitat în „democraţie originală”.
Adrian Alui Gheorghe a fost „executat politic” din funcţia de
director al Bibliotecii Piatra Neamţ (Adrian Alui Gheorghe ( Facebook)
Sistemul, după cum am văzut în Istorie, n-are nevoie de oameni.
Are slugi de care se descotoroseşte la un moment dat şi de ele. Sistemul
urăşte elitele. Vorbim de un sistem concret, nu unul generic, de cel instalat
atunci la 6 martie 1945, căci tot sub semnul lui suntem şi astăzi în 2017.
Iar demiterea lui Adrian Alui Gheorghe (şi a altor oameni valoroşi ca el),
nu face decât să confirme faptul că trăim într-un comunism expirat, nu mai
puţin nociv şi degenerat ca şi matricea din care face parte.

274
Litera-Tura-Vura

Om de cultură, scriitor, poet, eseist, cu premii şi recunoaşteri în


ţară şi peste graniţă, fondator de reviste, cenacluri şi festivaluri literare,
Adrian Alui Gheorghe a servit cultura, oamenii şi oraşul cu tot ce avea mai
bun. Nu a bifat activităţi menite să umple procesele verbale ale şedinţelor
de lucru, aşa cum se obişnuieşte în prea multe locuri, ci a creat
efervescenţă culturală, lucru mai rar întâlnit într-o lume a spectacolului
îndoielnic, cum e la noi. Lucru şi mai rar - a adus tinerii spre lectură.
Procentul de aproape 12% faţă de media pe ţară de 8% de tineri cititori
grăieşte de la sine.
Cu toate acestea directorul bibliotecii din Piatra Neamţ, cu peste 30
de volume publicate, cetăţean de onoare al oraşului, a deranjat. Politic. Nu
poţi să iei din senin nota 6, 89 (7 fiind nota minimă), la evaluări la care ani
de-a rândul ai luat 10, decât dacă eşti "săpat".
„O execuţie? O execuţie. Politică? Femeia de la secretariat care mi-
a înmînat adresa a început să plîngă. Îi era jenă. Cred că asta spune totul
despre Provincia noastră. Provincia provinciei. România de azi nu mai
vrea să fie o ţară, vrea să fie o boală pentru Europa. Din păcate ...!”, a scris
Adrian Alui Gheorghe pe pagina sa de Facebook.
„Războaiele pe lumea asta, de cînd e ea lume, s-au dat în jurul
şi împotriva Bibliotecii” (N.Iorga)
Pe 22 decembrie 1989, la 31 de ani, vorbea din Balconul Judeţenei
de Partid despre „cea mai lungă noapte” care a ţinut mai bine de patru
decenii. Apoi a scris editorialul pentru primul ziar liber din Neamţ, în
„Ceahlăul” din 23 decembrie 1989, cu titlul ”După cea mai lungă noapte”.
Dar a refuzat, apoi, jenantul titlu de revoluţionar.
„Din 1989 încoace trag şi eu, alături de alţi cîţiva, puţini,
comunitatea artistică nemţeană după mine. Colocvii, concursuri, reviste,
conferinţe, cărţi, premii, recuperări, memorie etc. L-am pus pe Eminescu
pe soclu, în 2013. L-am pregătit pe Caragiale pentru 2017. Am inventat
strada Aurel Dumitraşcu în Piatra Neamţ. Am trasat „meridianul Ozana” la
Tîrgu Neamţ. Am deschis Galeria „Lascăr Vorel”. Am fost un „agitat”
cultural. Mă uit în traistă: Meritul Cultural în grad de Cavaler, în grad de
Ofiţer mai apoi; apoi cetăţean de onoare al Municipiului Piatra Neamţ. Un
doctorat, ca să nu îmi pierd antrenamentul intelectual. Am scris, între timp,
vreo treizeci de cărţi; m-am odihnit de poezie scriind proză, apoi m-am
odihnit de proză scriind eseu, am luat interviuri ca să îmi ocup timpul. În
total: cîteva zeci de mii de pagini scrise. Mă uit din nou în traista artistică:
două premii ale Uniunii Scriitorilor din România, luate la vîrf, nu dintre
cele care se dau pe sub tejghea; unul pentru poezie, în 2001, altul pentru
roman, în 2015. Apoi un premiu al poeţilor din Balcani şi încă vreo
275
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

treizeci de premii naţionale, luate cu toată încărcătura lor morală. Că în


cultură răsplata morală înlocuieşte orice zornăit al banilor. Un fost
ministru al culturii, azi europarlamentar, chiar întreba: „Bă, dar cum de
staţi voi în cultură, pe salariile astea, înseamnă că sunteţi vicioşi deja ...!?
Iar viciul se plăteşte!!”
„Am considerat, dintotdeauna, că Biblioteca e cel mai autentic
templu. De asta am tresărit cînd am citit între aforismele lui Nicolae Iorga:
„Războaiele pe lumea asta, de cînd e ea lume, s-au dat în jurul şi împotriva
Bibliotecii”. Ce am făcut eu în Biblioteca din Piatra Neamţ? I-am dat viaţă
...! Mă uit din nou în traista cu trofee: umilinţă.
Am primit oferte să plec la Bucureşti, de cîteva ori, de fiecare dată
„la sigur”, cu avantaje materiale. Dar cum să plec? Pe mîna cui să las
„spaţiul nemţean”? Am primit o treabă aici, am rămas”, explică scriitorul,
pe pagina sa electronică.
Cel mai simplu în România e să fii desfiinţat în momentul în care
te ridici deasupra marei mase mediocre, prin meritele tale, iar altora li se
pare că le-ai luat lor ceva ce le aparţine.
Cei care s-au înhămat măcar o dată la o acţiune culturală, ştiu cât
de greu este când dai nas în nas cu birocraţia, inepţia şi maşinaţiile
sistemului.
Mai ales când te declari duşmanul „veleitarismului, al prostiei şi al
îngălării provinciale”. Mai ales când ai luptat de cînd te ştii „împotriva
mediocrităţii, a nonvalorii, a prostiei, a făcăturii, a imposturii.”
”În Capitală prostia se „disipează”, e spaţiu larg, sunt canale de
risipire”, scrie directorul bibliotecii nemţene. „În provincie bălteşte pînă
devine puturoasă, agresivă.
Am primit mesaje nenumărate de la tineri, în aceste zile. Mulţi
dintre ei au descoperit decisiv Biblioteca în anii aceştia. Să fie animaţi în
tot ce fac de credinţa că şi viitorul şi patria, dar şi adevărul, le aparţin, îşi
încheie Adrian Alui Gheorghe mesajul pe Facebook.
Cazul scriitorului din frumosul oraş moldovenesc e unul dintre
sutele, miile de cazuri similare. Lor li se alătură alte mii de profesionişti
care nu pot ocupa poziţiile pentru care sunt pregătiţi şi eu expertiza
necesară pentru că sunt eliminaţi, în acelaşi mod, la concursurile de
ocupare a posturilor scoase la concurs: respinşi cu câteva sutimi sub nota
limită. Cine sunt reuşiţii?
Cunosc bine câteva cazuri. Menţionez unul, în trecere, pentru că e
vorba tot de o bibliotecă. Importantă pentru tot ce a însemnat exilul
românesc şi rezistenţa prin cultură în faţa comunismului. Independentă de
statul român şi realizată cu fonduri proprii ale directorului ei, dar urmărită
276
Litera-Tura-Vura

de securitate şi infiltrată cu tot felul de „cercetători” care raportau lui


Ceauşescu cine intra, cine ieşea, ce corespondenţă primea directorul
bibliotecii, etc. Astăzi, abia dacă mai auzim de ea şi de directorul ei de
acum, care mai vorbeşte rareori la România Cultural. Statul român ar putea
s-o integreze astăzi în patrimoniul naţional, ar putea s-o salveze să nu se
piardă, pentru că abia mai poate rezista singură, întreţinută doar de
directorul-bibliotecar. Siteul bibliotecii nu te ajută nici el prea mult. Pare
fagocitat de ICR. Persoana de contact (cineva din România, culmea), nu
ştie nici măcar câte cărţi sunt în bibilotecă...Pare o persoană a sistemului,
menită să ţină lucrurile în loc, pe loc şi locul cuiva competent.
Un alt caz recent îmi stăruie în minte. O poziţie de marketing
sociologic dintr-un departament ministerial în care fişa postului cerea să ai
expertiza să convingi specialiştii români din străinătate să se întoarcă în
ţară şi să lucrezi cu ei în proiecte importante de dezvoltare. Biografia
concursului, în engleză, stufoasă, înţesată cu concepte şi termeni de
specialitate, trebuia corelată cu argumente şi aplicată în cazuri concrete.
Examenul părea destul de sever. Au fost doar doi concurenţi, care
s-au descurcat foarte bine la toate etapele examenului, expunând pe larg
subiectele, cu argumente şi strategii de lucru. Restul concurenţilor, trei
doamne din minister, care deja ocupau poziţiile respective. Nu cunoşteau
engleza, nu-şi aruncaseră un ochi pe bibliografie şi se „lăudau” pe hol cum
nu reuşiseră cu niciun chip să convingă măcar un singur cercetător român
să se întoarcă în ţară. Cine a luat examenul cu note maxime? Bineînţeles,
doamnele în cauză. La un simplu search pe google afli imediat cine sunt-
persoane cu vile prin ţară, fraude de mii de euro şi dosare penale la DNA.
Sistemul urăşte elitele. Le-a băgat în puşcării, acum 70 de ani şi au adus
puşcăriaşii în locul elitelor.
Maşinăria lui urâtă şi rea operează tot cu „execuţii” politice de sorginte
bolşevică. Exact ca acum 50-60 de ani, când, dacă erai bănuit că eşti
„duşman al poporului”, erai scos în afara societăţii, trimis în producţie sau
direct în lagăr, fără explicaţii şi fără drept de apel.
Acum eşti trimis acasă. În locul tău vine cineva, nepotul cuiva de la partid,
de la securitate, cineva căruia nici nu-i pasă că nu ştie câte cărţi sunt în
bibliotecă, căci, ce contează e că va organiza, din bani publici, festivaluri
cu mici şi bere, din care organizatorii îşi vor mai face vreo vilă pe undeva
printr-un sit protejat sau vreun Parc Natural. Viaţa pare că merge înainte.
De fapt se mută, cu fiecare destin distrus, tot mai aproape de hăul nemilos
al Istoriei.

277
Conta nr. 27 (aprilie-iunie 2017)

„Democrația în județul Neamț este în pericol”

Dragos Chitic / primar al Municipiului Piatra Neamț/10 mai, 2017

A fost odată ca niciodată un director al Bibliotecii Județene cu


adevărat profesionist, omul potrivit la locul potrivit, Adrian Alui
Gheorghe . Dar pentru că PSD nu acceptă astfel de sițuatii care fac parte
din normalitate l-au ,,executat" politic, cu sprijinul aliaților PMP și ALDE.
Spuneam și săptămâna trecută că PSD de la nivel județean ,,pârjolește" tot
ce conduce, elimină profesioniștii din sistemul public înlocuindu-i cu
nonvalori obiediente. A venit rândul culturii !
Membru al Uniunii Scriitorilor, Cetățean de onoare al orașului
nostru, participant cu adevărat la Revoluția din 1989 dar refuzând titlul și
avantajele de revoluționar, autor a zeci de opere literare, apreciat cu
numeroase premii și trofee, cu rezultate deosebite în conducerea
Bibliotecii Județene G.T.Kirileanu, scriitorul Adrian Alui Gheorghe a fost
,,evaluat " de o comisie numită politic , de oameni care au trecut mai târziu
și mai puțin pe la școală. Este trist unde s-a ajuns, este șocant cât de jos au
coborât nivelul politicienii locali, este o nedreptate care nu trebuie tolerată,
democrața în județul Neamț este în pericol. Faptul că suntem cel mai sărac
județ din țară nu trebuie să mai mire pe nimeni.

Umbrele și formularele lor

Cu toate că aș vrea să evit în acest text șabloanele absurd-


ionesciene ale fostelor ședințe de partid, când un tovarăș era pus în discuția
organizației de bază, nu voi putea, pentru că tema așa arată. ”Tovarășii” s-
au adunat într-o comisie și l-au pus în discuție pe scriitorul și
gazetarul Adrian Alui Gheorghe. Am depus la un moment dat în viața
mea un dosar pentru ocuparea prin concurs a unei funcții publice. Știți ce
mățaraie de legi guvernează acolo? Paralizantă. Pe lângă treaba pe care o
faci curent, și trebuie să o faci, e obligatorie o procedură permanentă de
autocontrol, tot din vechiul regim, un audit personal, adică să completezi
lunar trimestial și anual niște formulare cu niște indici de realizare etc,,,
Numai un Nicolicea sau un Nicolae puteau inventa o așa blocantă și
înrobitoare birocrație... Concret tot ce faci trebuie dublat sau triplat de
278
Litera-Tura-Vura

rapoarte hârtii care presupun un fel de mise en abîme birocratic de genul


următor:
Eu muncesc.
În spatele meu stă o umbră a mea care pontează cât muncesc.
În spatele umbrei mele o umbră a umbrei mele completează
formularele de audit ale mele și ale umbrei mele prime dar nu poate prin
lege să se auditeze pe ea însăși și atunci inventăm o a treia umbră de la
consiliul local apoi o a patra umbră de minister apoi o a cincea umbră de la
curtea de conturi a șasea de la Guvern a șaptea de la mama mare și poate
ultima de la partid.
Și când se adună umbrele la ședință, uite așa iese de un Rinocerii
de o Lecție, de niște Scaune tot schimbate în gol. Așa se rescrie literatura
...!
În fine, nu cunosc datele comisiei, dar până la a-mi exprima eu
încrederea și a face portretul de manager cultural al lui Adrian Alui
Gheorghe o fac mult mai bine faptele lui. În pofida agramatismului
adevărul rămâne: ”faptele, vorbește , tovarăși!”
În orice caz, am tendința să cred că respectiva comisie face parte ,
culmea ironiei, chiar din universul romanesc al victimei sale. A fost deja
portretizată în romanul LAIKA. Adrian Alui Gheorghe rămâne profet în
țara lui.
Vă rog, prieteni, meditați asupra acestui caz. Are multe semnificații
și e legat foarte tare de noi.
Ioan Potolea
11 mai, 2017

279