Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
România la Centenar.
Ce ne unește, ce ne
desparte?
Două poeme de
Liviu Antonesei
Leif
California Dream
Undeva, departe, peste mări și peste țări,
poate la San Jose, poate la Frisco, dar nici
vorbă nu poate fi de La Jola, unde și-a cumpărat
Magistrul doi metri pătrați de pămînt, pe plajă,
bărbații mexicani, fără sombrero, cu șepci
de baseball peste fețele foarte bronzate,
își împlîntă cu furie ferăstraiele circulare
în trunchiul fastuosului eucalipt dinspre ape –
rădăcinile sale întortocheate au ciobit aleea
și grija față de riverani a aprins mintea primarului –
vizionar, vedea deja accidente pedestre și
de bicicletă, crăpături în pereți, asfalt exfoliat,
ba chiar și un cutremur de origine strict vegetală…
Proză de
Cezar Pârlog
Naşele
Abia acum văd că eram doar noi doi, Sînziana a intrat în pămînt.
Da...
Spune, nenorocito! Cine?!..., strig şi îi troznesc capul de perete. Ea?...
...
Zi, fă!
O prind de păr. Fosta coafură cedează. Arăt spre locul în care stătuse vară-
sa ..., înclină uşor cu capul spre dreapta.
?
A căzut... esat... canalizare.
...Ee... ram la... stop. ...Pe stradă..., îngaimă abia înţeles.
Cînd?! urlu şi trag de armătura prinsă superficial, care se desprinde şi se
opreşte de spatele ei. De ce nu l-aţi scos, tîmpito?!
...
...dădeaţi dracului grătarul ăla la o parte... îl scoteaţi... din căcat mi-l
scoteaţi, fă!... Nenorocito!
…
Dădeaţi bani la un boschetar... ...se băga ăla şi-l scotea...
...
...Cretino!... Acum te omor!! ...acolo aveam tot! ...Era plin!...
...
Deja resemnat, scriu cu gel, ...cu apa... s-a dus dracului!... Şi doar am zis
să le trec pe ceva! Băga-mi-aş! Măcar să le fi pus pă calculator!...
*
Ia mai dă-o-n mă-sa de nuntă!..., ies trîntind uşa apartamentului de la
parterul unui bloc comunist.
După cîteva sute de metri ajung la aceeaşi terasă, de unde am plecat de
vreo oră. Acum sînt mai mulţi. A apărut şi Andrei Barbun. Cu pălăria aia a
lui, şui. Îl salut şi mă aşez lîngă el, omul chiar îmi place. Scrie şi fain.
Poezie şi proză scurtă. Are şi reportaje, a fost prin Cuba, printre leproşii de
la Tichileşti, la sanatoriul ăla de evrei unde a cunoscut-o pe pictoriţa aia de
o sută şi ceva de ani care prin ‘40 era la Balcic, în suita reginei Maria. Mi-
a promis că mă ia şi pe mine cînd se mai duce pe-acolo, la ea. La o masă
mai îndepărtată, singur, cu o bere în faţă, e cheliosul ăla de Cezar George.
Îl întreb pe Andrei de una, de alta, îmi cer scuze că n-am ajuns la lansarea
Baricadelor lui şi-l întreb de ce nu-l cheamă şi pe George să stea cu noi.
De fapt nici nu vreau să-l cheme, boul ăla chiar mă enervează. Un ipocrit!
Şi el şi gagica lui, Gina aia! De altfel o tipă bunuţă cu craci corespunzători
şi ţîţe ok. „Nu-mi place proza scurtă, n-are nici un viitor, aşa-i şi p-afară.
Nu merge pe nicăieri...”, zicea sclifosindu-se cînd ne-am întîlnit odată, în
tren. În faţa lui erau singurele două locuri libere din tot vagonul, mergea
spre casă, la Ploieşti. Exact ca şeful ăla de la editura Cartea din sticlă, care
Epic
mi-a explicat pe patru pagini cît pierde editura cu fiecare din alea
maximum două apariţii de scurte pe an, care sînt o gaură financiară din
start, dar se tipăresc numai pentru că insistă el pentru asta, şi şi-o ia de
fiecare dată de la şefi. Eu eram cu Miha, ne făceam plimbarea de vineri
după-masa, la Sinaia. Ea s-a ascuns după o revistă şi n-am mai vorbit
deloc, George îl ştia pe bărba-su şi spera să n-o recunoască. Ca la două
luni după, surpriză!, citesc prin Convorbirea literară, are pe-acolo o
rubricuță, că organizeză, chiar el în persoană, prima ediţie a unui mare
festival, de chiar de-asta, proscrisa de care-mi spunea în tren. „Tineri
scriitori de proză scurtă”. Şi, pardoxal, că o să invite tot din-ăia deja purii,
din prima generaţie de studenţi ai lui Cărbărescu de la Litere, din ăia pe
care i-a tot susținut. Tineri pe dracu’!... Îl întreb totuşi pe Andrei:
De ce nu-l chemi şi pe Cezar cu noi?
I-am spus să vină. A zis că nu vine că dup-aia tu scrii tot.
Mda, ăsta e primul lucru bun pe ziua de azi. Dacă unul dintre cei mai tari
critici mă urmăreşte şi citeşte ce scriu, e chiar fain!...
*
Adevărul e că finalul face sens (ca să mă exprim la modă). Dar
poate n-ar trebui pus accent pe personajele de la masă ci pe ideea că proza
scurtă n-are succes, nu se vinde, şi că ce noroc pe mine c-am scăpat şi de
carneţel şi de însurătoare dintr-o lovitură. Zic şi eu...
„Foicică, foi şi-o fragă,
Are nuna-o puică neagră,
Negustorii toţi întreabă.
Nunule, dacă nu crezi
Uită-te la ea şi vezi! ”
(Strigătură pentru nuni din zona etnografică Ţara Oltului şi Rupea)
Sau altfel:
Pîn’ la urmă, dacă proza scurtă tot n-are succes, nu se vinde şi nu se
publică, trebuie văzută jumatea plină a paharului. Şi-s norocos că am
scăpat şi de carneţel şi de însurătoare. Ambele dintr-o lovitură.
Senectute
Pînă la urmă omul ne-a convins. Şi-am urcat pe Corsarul 3, bărcuţa lui
gonflabilă. Zece lei de căciulă, total vreo două sute, fără bilet, adunaţi
pentru o tură de juma’ de oră de un barcagiu evazionist şi în picioarele
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
cald! Frec palmele, bat din picioare a dezmorţeală şi-mi vine să mă piş.
Semne de andropauză.
Vise erotice
Am aruncat sticla goală de vin într-un coş de gunoi, apoi ne-am pupat, aşa
cum făceam deja de cîteva ore bune, răsplătindu-ne entuziasmaţi pentru
fiecare lucru neimportant. Ultima dată pentru că am pus amîndoi în acelaşi
timp piciorul drept pe un capac de fontă, „Bucuresci Canalisare”, şi am
pornit de mînă spre casă, începea să se lumineze. Eram departe, ajunsesem
pe o străduţă pe undeva prin spate la Kisseleff, clădirile erau vechi şi faine,
ne plăceau şi le admiram nostalgici amîndoi. Nu ne grăbeam;‘Om ajunge
noi cîndva ş-acasă, doar nu arde!
*
„Am gasit cuvintul potrivit pentru starea pe care o am cind vorbim la
telefon. <<Fisticeala>>. Am şi eu o mică amintire despre fac de med din
B, sper să nu uit să ti-o scriu diseara.”
„Discutia ratională mi-a demonstrat ca existi. Vom scapa in timp de temeri
si emotii, o luam usor, de mina spre inainte! Pisic alintat! Si drag!”
*
La toneta de ziare e ceva lume. Chiar coadă-n toată regula, îmi dau mai
bine seama de asta cînd mă apropii. N-m mai văzut la un chioşc atîta lume
de vreo treizeci de ani, eram prin liceu, mă aşezam la rînd de pe la şase
jumate, învăţam după-masă, erau deja vreo cinşpe persoane, şi aşteptam la
toneta aia de la intersecţia lui Marx cu Bălcescu să vină maşina cu ziare.
Cam toţi stăteam pentru alea opt exemplare din Sportul, nimeni nu lua
Scînteia tineretului sau pe-aia „bătrînă”, şi speram mereu să nu se termine
în faţa mea. Ştiam că vînzătoarea îşi opreşte cîte două-trei, dar mi se părea
ceva normal şi priveam toţi asta cu înţelegerea superioară a celui care va
prinde măcar ultimul exemplar. Uneori chiar aşa se şi întîmpla.
*
Într-un final, obosiţi după o noapte de mers fără ţintă pe străzi, discutat
într-una, răspunzînd pe rînd la întrebările adunate în cele patru luni de
vorbit pe Facebook, le-avea notate citeţ în carneţelul ei cu coperţi roz şi
magnolii înflorite, îmbrăţişări promise dar rămase demult restante şi
popasuri aşezaţi pe cîte-o bordură de trotuar, sau poate doar de la cele două
sticle de Cotnari, am ajuns la mine acasă. Surprinzător, chiar înaintea
celorlalţi. Nu ajunsese nici soţia. I-am propus să profităm că sîntem singuri
şi să facem o baie în mare. A fost imediat de-acord. „O să coborîm
dezbrăcaţi, sînt doar cîteva zeci de metri pînă pe plajă.”
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
*
„Fetita va face febra musculara de atitea zimbete :-) Si poate voi
avea curaj sa iti spun.. pina atunci doar scriu <<te iubesc>>.”
„Sa imi amintesti sa iti spun/scriu ceva ce mi-am dat seama acum legat de
infatuare si iubire adevarata. E de bine!”
*
Ne oprim nedumeriţi dinaintea glazvandului din living: a dispărut marea!
S-a retras! Departe, aproape de orizont, o linie albastră. Mai mult ghicită.
Şi pînă acolo, doar cîte-un mic ochi de apă, din loc în loc. Ne cam încurcă
treaba asta, dar totuşi coborîm. Nisipul e deja fierbinte. Într-o baltă mîloasă
se vede spinarea unui şarpe. Scîrbos!
*
Ajung în faţă, cer o Gazetă şi TVmania, scot banii şi îi dau şapteşpe lei.
Cucoana de după geam, una cu un permanent roşcat, cu firele albe la
rădăcină, se uită urît, şi începe imediat să facă scandal. Că de ce îmi bat joc
de ea, că sînt un nesimţit şi de ce i-am dat aşa de mult cînd ştiam că
amîndouă costă doar şase lei. Că ce, vreau să o încerc?!... Nu-i răspund,
nici n-am ce, vorbeşte singură şi se ambalează tot mai mult. Trage şi mîna
cu ziarele, încă nu apucasem să le iau, şi le bagă înăuntru. Nu-mi mai dă
nici restul. O tembelă! Vociferează în continuare. Atrasă de gălăgie, se
adună lume. Vin mai aproape şi ceilalţi care aşteptau la coadă în lungul
trotuarului. Se formează o grămadă ca la rugby. Cineva spune că trebuie
chemată poliţia. Imediat apare unul care se recomandă ca fiind şeful
Rodipet, aşa de repede, doar n-aştepta după colţ?!, sînt sigur că l-a
chemat chioşchetara. Vine şi un miliţian. Cred că e mai bine să plec, îmi
amintesc că nu am buletinul la mine, nu obişnuiesc să-l iau, şi nici nu-mi
place scandalul. Îmi fac puţin loc, reuşesc să mă întorc spre duduia
nevrozată şi o ameninţ că voi scrie despre treaba asta prin toate revistele în
care am rubrici. Nu mai iau nici ziarele, nici banii, mă strecor greu, dar
reuşesc să plec.
*
„<<Mica mea englezoaică>> are chef de altceva decît de vorbit cu lupul. Îi
umblă prin cap Pepe cu <<Spune cine... cine... cine te iubeşte mai mult
decît mine?>> Foarte <<intelectuală>> fetiţa acum, obosită tare şi cu
dorinţa de a sta în braţele lui. Şi ea ar adormi repede şi lui i-ar amorţi
mîinile pentru că i-ar fi milă să o trezească.”
„Uff pisic bosumflat, cum te impac eu pe tine acum? Gindul meu e tot
timpul la tine. Cred ca am facut si eu o <<obsesie>> cu una din pozele
tale, cea de care ziceam asta noapte. Atit de mult imi place privirea ta de
acolo! As veni tiptil pe la spate si te-as imbratisa.”
*
Epic
COSMO-AGONIE
o cronică de Vasile Spiridon
„E atâta grafomanie şi
maculatură în România de
astăzi încât literatura
adevărată, autentică, riscă să
fie asfixiată, asediată,
compromisă ...”
- E greu de spus care ar fi postura creatoare la care ader cel mai bine, care
ar fi cea mai adecvată structurii mele temperamental-afective. Atunci când
mă pregătesc sa scriu versuri, apar solicitări imperative de colaborare la
reviste, cu studii, eseuri sau articole. Atunci când vreau să explorez o zonă
sau alta a literaturii, se abate asupra mea suflul, nu mai puţin imperativ, al
lirismului, astfel încât trebuie să mă opresc, să mă abat din drum, să
rămân, într-un anumit fel, captiv între două lumi, cea a poeziei şi cea a
reflecţiei despre literatură. Da, aceasta e starea care îmi este, parcă, cea
mai proprie: de poet şi de eseist, de critic literar şi de profesor sau
cercetător. Cu toate acestea, oricâtă distincţie, oricâtă nobleţe ţi-ar acorda
starea de poezie, ea este intermitentă şi iregulară. În cazul meu, cele două
volume de poeme amintite încadrează scrierea şi publicarea unor cărţi de
critică şi de istorie literară, de la Metamorfozele textului, Faţa şi reversul
textului (I.L. Caragiale şi Mateiu Caragiale), Timp şi temporalitate în
opera lui Mihai Eminescu, Vârstele criticii, Poeţi români postmoderni,
Scriitori români contemporani, la Istoria didactică a literaturii române,
Teme şi variaţiuni, Aproximaţii, Critici români contemporani, De la
modernism la postmodernism sau Modernism and Postmodernism in
Romanian Poetry. A Brief Outline. În aceste condiţii, cele două vocaţii,
critică şi poetică, se situează într-un echilibru relativ, într-un dialog
deschis şi benefic. Faptul că nu pot asuma doar una dintre aceste
dimensiuni/ vocaţii pare să fie o damnare şi un privilegiu. Revolta
fondului meu liric se resimte, cred, mai bine în textele critice sau eseistice,
în care infuzia de poeticitate, de imaginar liric nu se lasă cotropită cu totul
de raţionalism, de interogaţiile intelectului sau de timbrul cartezian al
enunţului. În mod sigur, una dintre cele mai provocatoare condiţii e cea de
profesor de literatură. Cum poţi să „predai” ceva care nu se lasă prins în
concepte, ceva atât de inefabil cum este lirismul? Cum poţi să dispui
cuvintele în forma paradoxală a unor trăiri de dincolo de cuvinte? Este
ceea ce profesorul de literatură încearcă să facă, orientând minţile celor
tineri în teritoriul complex, nelipsit de accidente sau de meandre, al
culturii şi al literaturii.
revelaţiile mai mult sau mai puţin tulburi, dar şi o percepţie mai acută, aş
îndrăzni să spun, a adâncurilor şi înălţimilor lumii, aşa cum se întrevăd
acestea, în palimpsestul trăirilor noastre. Eu cred că poetul este cu
adevărat poet doar în momentul în care scrie sau meditează asupra poeziei
pe cale de a fi scrisă. Poetul e poet adevărat doar atunci când se află în
exerciţiul creaţiei lirice. Altminteri, în celelalte împrejurări ale vieţii lui
diurne, el poate fi un ins mai mult sau mai puţin onorabil, cu stare civilă,
semnalmente şi antecedente care ar putea (sau nu) să trimită la anvergura
practicii scrisului, la existenţa sa esenţială, „nocturnă”. Încă un aspect se
cuvine a fi semnalat: poezia este, pentru mine, rodul unor experienţe
singulare, de care mă bucur în momente fulgurante, experienţe de care, cel
puţin în primă instanţă, nu sunt pe deplin responsabil. Scriu ce mi se
dictează, iau ce mi se dă, ofer ceea ce primesc. Ştiu că toate acestea par
deja banalităţi, dar ţin să confirm, pe propria mea piele poetică,
legitimitatea acestor aspecte care ţin de capacitatea inspiraţiei de a ne
pune în legătură cu sinele nostru adânc sau mai degrabă cu o instanţă de
dincolo de noi. Îmi vine în minte un splendid fragment din Nietzsche care
detaliază efectele şi afectele acestei experienţe revelatoare care e
inspiraţia: „Cuvântul: revelaţie, luat în sensul că deodată ceva se revelează
vederii sau auzului nostru, cu o acută precizie, cu o inefabilă delicateţe,
«ceva» care ne zguduie până în adâncul fiinţei noastre – acest cuvânt este
expresia realităţii exacte. Asculţi şi nu cauţi, iei, fără să te întrebi cine dă.
Asemeni unui fulger, gândirea izbuteşte deodată, cu o necesitate absolută,
fără şovăire sau căutare. Niciodată n-a trebuit să aleg. Este o încântare, în
timpul căreia sufletul nostru cuprins de o nemăsurată tensiune se uşurează
uneori printr-un torent de lacrimi (…) este un extaz care ne răpeşte nouă
înşine, lăsându-ne percepţia lăuntrică a mii de fiori delicaţi, care ne fac să
vibrăm în întregime (…) Este o plenitudine de fericire, în care extrema
suferinţă şi groază nu mai sunt resimţite ca un contrast, ci ca părţi
integrante şi indispensabile, ca o nuanţă necesară în sânul acestui ocean de
lumină”. Afectivitate, fantezie şi frenezie, spirit empatic, reducţie a
esenţialului la starea inepuizabilă a cuvântului ce fixează imprecisul,
vagul, inefabilul în structura sa perisabilă şi instabilă – toate aceste
elemente trasează conturul nedesluşit al stării de inspiraţie.
- Care este direcţia viitoare a literaturii într-un secol tot mai dependent
de tehnică şi tot mai îndepărtat de emoţie?
- Viitorul literaturii nu va fi cu mult diferit de viitorul omenirii. Se pare că
omenirea se îndreaptă, cu repeziciune, spre o perfecţionare a tehnicilor
informaţionale, de comunicare cât mai rapidă şi mai eficientă între
oameni, dar şi spre o diminuare a imperiului emoţiei. Literatura, zic eu,
va avea şansa, într-o astfel de ambianţă dominată de realitatea proiectată
online, într-o astfel de competiţie cu lumile virtuale programate de
computere, să îşi nuanţeze mesajul, să îşi radicalizeze sau să-şi simplifice
limbajul, să devină mai autentică prin apropierea de cititori. Literatura îşi
va restructura şi rafina componentele, accentuându-şi, probabil,
componenta ei comunicaţională, fără să renunţe, însă, la capacitatea sa de
a transmite frumuseţe afectivă, prin tensiune emoţională, conservându-şi,
totodată, frumuseţea estetică, rezonanţa expresivă, care e însăşi identitatea
ei inconturnabilă. De altfel, nu pot decât să fiu de acord cu Nichita
Stănescu, cel care scria, în 1982, referindu-se la viitorul literaturii într-o
lume copleşită de tehnică: „Viitorul literaturii sunt convins că va coincide
cu viitorul omului. Nu împărtăşesc câtuşi de puţin pesimismul panicard al
celor care cred că tehnica va desfiinţa interesul faţă de literatură.
Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, că literatura va putea fi fabricată de
computere. Este adevărat că, cel puţin în principiu, un computer poate să
facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiţia să se fişeze
opera shakesperiană şi să se programeze în computere structura sonetelor
lui Shakespeare. De altfel, computerele şi în ştiinţă au rolul de a soluţiona,
iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap şi cine şi-ar putea
imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecţionat se poate crea şi
timp?”.
- Care este cartea care v-a convins să urmaţi Filologia? Dar volumele
care v-au format ca scriitor?
- Cred că scriitorul care a declanşat, în cazul meu, pasiunea de a scrie, la
vârsta copilăriei, a fost Jules Verne. Citindu-i romanele de aventuri, cu
sugestiile miraculoase ale fanteziei şi ale neprevăzutului, cu irizările
misterului şi ale necunoscutului, am simţit nevoia să imaginez eu însumi
lumi ficţionale, întâmplări trăite sau închipuite, personaje cu conturul
oamenilor întrezăriţi în spaţiul realităţii sau al visului. Am scris, în acest
fel, proză, apoi poezie, eseu sau studii de critică şi istorie literară,
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Poeme de
Iulian Boldea
Naştere
din trufia trupului ei
cu carnea susurând discret o rugă neştiută
copilul se desprindea lent de neant.
se zbătu câteva clipe cu zdrenţe amniotice în juru-i
ca o aură de sânge şi fecale.
nici o amintire din lumea cealaltă, ca şi cum
memoria i-ar fi fost ştearsă dintr-o dată:
doar un ţipăt scurt vestind
intrarea într-o nouă lume
o nouă lume
Copilăria
copilăria mea înfricoşată şi trudnică
cu sunetul amintirii rostogolindu-se pe dalele reci
copilăria mea cu plânsul statuilor despletite
cu înfiorarea de taină a timpanelor oarbe şi mute
copilăria mea ca un manechin cu ochii plecaţi
cu surâsurile amanetate cu ridurile contrafăcute
copilăria mea cu zarva dimineţilor cu umeri de vânt
cu înserări nedesluşite cu suspine citeţe
copilăria mea pierdută ca o ninsoare mecanică ca o eternitate electrică
copilăria mea ascunsă sub pleoape pentru totdeauna
Poesis
Iubire
buzele tale cu surâsuri melodioase şi copilăria
cernută din oglinzile etern orgolioase ale trecutului.
sufletul meu melancolic ca o autopsie a toamnei
şi foamea aceasta nelămurită.
sărutul uitat pe o masă lângă
amăgitoarea deziluzie a iubirii
şi mângâierile înverşunate
nesupuse ca nişte voci îndepărtate
destrămate tot mai mult
sub cerul nenăscut...
Replici
enigmatică brumă pe frunzele toamnei
culori pustiite şi demonii luminii reculeşi
pe potecile frigului păşim pe îndelete
doar liniştea se aude bătând rar
în razele soarelui de toamnă
cu sunetul grav de clopot auriu
inviziblă frică dezlănţuit masacru al culorilor
nimeni aici în zarva delicată a timpului
mască vegetală
paloare verde
umbră aurie...
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
O moarte
anunţată
prin CNSAS
de opinie, mai rar cineva. Dar poetul inelului cu enigmă n-a avut în grijă
ascensiunea socială, nu s-a supus îndoctrinării – clarificării – verificării. A
nu semna angajamentul cu Securitatea însemna să devii „parazit” al
societăţii, adică şomer. Cel nedevotat cauzei a plătit la greu. A fost
„operat” temeinic (operator: decanul Vasile Arvinte) de un post meritat la
Catedra de Germană; i s-a refuzat apoi un post de redactor la „Convorbiri
literare”.Pe urme, a avut mereu diverşi căpitani, colonei, chiar fete de
colonei.Uneia i-a cerut, ca dovadă că are suflet neprihănit, să-i aducă
pistolul tatălui. Şi blonda desăvârşită i l-a adus, punându-i la dispoziţie şi
cei 30 de bani purtaţi la jartieră.
Spune Ioana Diaconescu decis că, faţă de înflăcăratul Cezar
Ivănescu, Ursachi era „temperament placid” (notă repetată: „extrem
placid”, „subtil-cinic şi molcom”). Nici pe departe. Era tăios ca o spadă de
Toledo şi nu şi-a ţinut-o la brâu, ci a folosit-o. N-a făcut pactul cu diavolul,
a refuzat orice tranzacţie, întrezărind cât de lungă e puntea. Abia au
aşteptat să-l aresteze pentru încercarea de a traversa înot Dunărea, în ’61,
şi să-l bage în Fort 13. Leonte îl presa să scrie „poezie ocazională”, ca să
nu i se zică poezie de partid, prefăcându-se a nu şti că, la Colocviul de la
Iaşi, din ’ 78, unde s-a pus acut problema versificărilor submediocre pe
teme indicate de „sus”, Mihai Ursachi citise Colocviu despre funie în casa
spânzuratului. Placid? Poate că Cezar Ivănescu era Leu, dar Ursachi a fost
în stare să-şi schimbe şi data naşterii, de la 20 februarie la 17, ca, trecut
într-o zodie nouă, de la Peşti la Vărsător,să influenţeze, pesemne, astrele.
În studenţia lui Cezar Ivănescu, se cam încheiase „perioada
sângeroasă” a Securităţii, când torţionarii omorau din bătaie la fel de uşor
cum îşi tăiau unghiile; când anti şi necomuniştii erau călcaţi cu cizmele pe
stern până mureau; când ţăranilor înstăriţi le scoteau dinţii de aur cu
patentul (ca tatălui „chiabur” al lui Vladimir Streinu) ; când creştinii erau
„botezaţi” cu capul în tinetă. „Nu contează nici mână, nici picior, nici chiar
capul, informaţii să iasă”, hotărâse Nicolschi. Metoda ciomăgeală, până
declari ce vrea anchetatorul să declari, nu se mai folosea atât de
intens.Locotenent –colonel Augustin Albon nu mai omora cu lopata
deţinuţi la Canal,nu-i mai călca în copitele calului alb : „Cu gamela să
săpaţi Canalul, bandiţilor.”Ajunsese,după ce executase 2-3 ani de
Jilava,şeful croitorilor. Iar „Împăratul” Mişu Dulgheru, de la Direcţia
Anchete din MAI, fusese scos în rezervă ca simplu soldat şi-i supraveghea
la ICAB pe gunoieri. Asta până să se repatrieze în Israel.
După „metoda convingerii şi a liberului consimţământ”, elementului
instigator, negativist, defetist i se luau declaraţii prin presiune: „Recrutarea
se poate realiza şi pe bază de date compromiţătoare”, sta scris în
Regulamentul Securităţii. „Elementul” nu mai era lichidat, ci urmărit şi
Eseu
pedepsit dacă nu se lăsa recrutat. Într-un Raport din 1961, se preciza şi cât
timp trebuia să dureze recrutarea lui Cezar Ivănescu : 5 ore (a durat numai
4). Cezar, student în anul al doilea la Filologie, - avea 20 de ani -, a fost
luat sub escortă under cover din faţa amfiteatrului, lucrat să semneze şi să-
şi schimbe numele în „Damaschin Ştefan”. N-a fost chip să se opună: a
fost inclus între informatori. Altă soluţie n-a avut decât să se deconspire,
ceea ce însemna scoaterea din lot. A făcut-o faţă de trei studenţi, în
tramvai. Public. L-a auzit femeia de serviciu, informatoare. În perioada
stalinistă, pe vremea neîndurătoarei Janeta Benditer, Nadia, şefa femeilor
de serviciu, avea drept de veto în Senatul Universităţii „Al.I.Cuza”.
Într-un an, Cezar a dat doar două note informative, „fără interes”
pentru ofiţer. Interesul era să-şi fi turnat colegii de facultate ori de cenaclu
„Ion Creangă”, pe Gheorghe Lupu sau pe Dan Laurenţiu. Dacă l-ar fi
turnat, Dan Laurenţiu, pe care l-am urmat la Secţia de poezie a „Cronicii”,
nu mi-ar fi cerut să scriu despre Rod, cartea de debut din ’68, care a fost şi
data debutului meu literar. În ’63, Ivănescu a devenit urmăritul „Ivanov”.
Ca şi Cezar, Petru a fost luat de un agent tot din uşa amfiteatrului
(”îmi prinsese mâna-n cleşte”) şi dus la sediul Secu din Casa Dosoftei. Te-
au bătut?, l-am întrebat. N-a răspuns. Văzuse un film sovietic şi-i scrisese
unui prieten, după Koneţ filma, ce prost fusese. Scrisoare interceptată. Cu
Bătrânu meu n-a ţinut munca de şantaj şi racolare pentru a intra în reţea.
Numele agentului l-am uitat, dar Petru mi-l arăta făcând cruci apostolice în
drum spre Biserica „4o de sfinţi”, din Copou.”Uite-l! S-a decis să trăiască
teandric”, l-a râs Bătrânu.
În 1969, Cezar Ivănescu primea, în fine, un post de redactor la revista
„Argeş”, adus de Gh. Tomozei. A rămas acolo până în ’72. Demisia şi-a
dat-o ca protest la Tezele din ’71, ale „revoluţiei culturale” care voia
reintroducerea realismului socialist. Ţucălarii PCR, activiştii urâţi şi proşti
(ca la noi, la Ieş, coborâţi de pe tractor sau veniţi de la coada vacii,
îmbrăcaţi corespunzător cu cămăşi rabattu ori în costume de un gri sceptic)
îi vânau pe cei ostili noii orânduieli. După ’71, se introdusese sistemul
jumătăţilor de normă, ca să fie mai uşor de controlat cei angajaţi astfel.
Linia de filaj se întărea, tentativele de racolare se înteţeau. Câţi nu şi-au
găsit prietenii în DUI (ca Dan C. Mihăilescu pe Artur Silvestri –Topor, ca
Andrei Bodiu pe Carol Sebastian-nume de cod : Max) .
„Ai văzut, Mirceo, ce mulţi scriitori au turnat?”, se minuna Stelian
Tănase.”Folosiţi surse din conducerea redacţiilor şi a Uniunii Scriitorilor”,
venea ordinul din 10 X 1978, de la ministerul de Interne UM 0800
Bucureşti (v..Eu, fiul lor. Dosar de Securitate Dorin Tudoran, Ed.
Polirom, 2010, p. 82).
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Mitologiile orașului
o cronică de Marius Miheț
Un poem de
Emil Nicolae
Capodopera imposibilă
Tehnic vorbind
roșul este miniul de plumb
sau cinabrul extras din mercur
sau lutișorul din insula Thatos
fără nici o legătură cu gâtul cocoșului
retezat pe buturuga majestoasă
care trona în curtea copilăriei
tehnic vorbind
verdele este pământul copt îndelung
sau otrava lui Veronese
sau oxidul de crom imposibil de distrus
adică altceva decât rochia pe care ea
obișnuia să o îmbrace la cursul
bătrânului profesor îndrăgostit de clorofilă
tehnic vorbind
negrul este rămășița cadavrelor arse
sau vița de vie linsă de flăcări
sau chinorosul ascuns în coaja mesteacănului
fără să se confunde cu lapsus manus în fața
liniei frontului / incizie care desparte
Poesis
însă dacă
sângele cocoșului firul extras din urzeala rochiei
și praful de cărbune
compun împreună mai degrabă o formulă magică
decât un tablou
tehnic vorbind
tu nu ai nici o vină
tăceri, iar limita limbajului imaginaţiei sale este ... inimaginabilul: „În
spațiul dintre primul vers/ și al doilea vers/ nu trebuie/ sã rãmânã timp
pentru o crimã”; sau: „Pe foaia albã foșnește/ ușor lumina înserãrii/ pe
carnea albã clipește/ ascuțit penița de oțel/ și scrie și scrie”.
Dicteul automat, propriu avangardismului, care transformă amorful
în structuri lirice, se regăseşte în multe secvenţe din acest volum.
Reproduc, de altfel, poemul preferat din această carte: „Luni dimineața/
dupã week-end trenul picotește în garã/ și vaca paște iarba/ un ceferist cu
ciocanul bate melancolic în roțile grele/ și iarba paște vaca/ bucurie
reținutã în vagoane când trenul pornește/ și vaca paște iarba/ întârzierea
de patru minute aproape cã/ trece neobservatã/ și iarba paște vaca/ dupã
doi kilometri fum fum și trenul se oprește brusc/ și vaca paște iarba/ abia
acum un frison tulburã somnul pasagerilor/ și iarba paște vaca/ o roatã a
luat foc de la un sabot de frânã defect/ și vaca paște iarba/ alte minute se
adaugã întârzierii inițiale/ și iarba paște vaca/ trenul pleacã mai departe
mai departe încet încet/ și vaca paște iarba/ nimeni nu aude strigãtul
Europei furate/ cândva de un bou/ și iarba paște vaca/ luni dimineața aici
în vagon toatã lumea e/ surdã/ și vaca paște iarba/ alți surdomuți descarcã
pe mese obiectele lor inutile”
Moartea şi iubirea sunt peste tot, caligrafiate, însuşite, îmblînzite.
Absurdul este subînţeles, acceptat. Viaţa însăşi e asumarea unei gratuităţi.
Spunea, cîndva, laureatul Nobel Imre Kertesz: „Cu siguranţă nu e plăcut să
fii mort, dar cu timpul trebuie că te obişnuieşti şi cu asta (ca şi cu orice
altceva). De fapt, de ce ne e teamă? Să nu ne doară cumva? Sau, mai
degrabă, că ne vom schimba modul de viaţă? Dacă moartea e absurdă, cum
poate avea vreun sens viaţa? Dacă moartea are un sens, la ce bun să mai
trăieşti? E evidentă lipsa oricărei corelaţii între raţional şi moral. Tot ce e
raţional şi etic face trimitere la o altă lume: or, această altă lume nu există.
Despre creaţie se spune că învinge moartea. Contrariul e, cu siguranţă,
adevărat. Creaţia, dacă îşi merită numele, ţîşneşte din pîntecele morţii.
Moartea e, pur şi simplu, morala creaţiei; ba, dacă ne gîndim bine, la fel şi
viaţa”. Aşa şi la Emil Nicolae, poemul este caligrafia unui gînd, astfel
oceanul este redus la o picătură de apă, cum o picătură de apă este un
ocean pentru o fiinţă imperceptibilă. Nimic convenţional în poemele din
această carte, imaginaţia mai pregnant chiar decît notaţia, certifică o
realitate expusă continuu, un spectacol la care poetul este spectatorul
impenitent adesea: „Moleşiţi de aerul coclit al zilei/ și venind din direcții
diferite/ familia veselã care a fost „la un grãtar”/ vãduva satisfãcutã de
buna împãrțire a colivei/ și tânãrul care și-a exersat la ștrand/ puterea de
seducție a tatuajelor/ s-au aliniat ca-ntr-o vitrinã/ în stația de autobuz/ de
la colțul cimitirului”.
Cronică
Tedy Arman,
un impenitent
la porțile sacre
ale poeziei
şi îmi zice
tot ce vezi tu în jur
tot ce consideraţi voi că este fix şi stabil
pe tot ce vă sprijiniţi voi
şi credeţi că este
baza pe care puteţi să vă faceţi de cap
se ţine de fapt într-un şurub
de o dimensiune neprecizată... !
Lampa cu suflet
(Ventilator cu umidificator.
produs al firmei Zass)
scrie năduşit,
copleşit,
o să vă chinuiţi
trei mii de ani
să plătiţi amenda,
agitaţilor!
le mai spune poliţistul
ridicînd un pumn în aer.
Ziua lumină
Bună dimineața!
Bună dimineața!
Bună ziua!
Bună ziua!
Bună seara!
Bună seara!
În perioada postistorică
nu va mai exista nici artă,
nici filosofie,
ci doar o îngrijire perpetuă
a muzeului istoriei umane. Simt
în mine
şi văd la cei din jurul meu o
puternică nostalgie
pentru timpurile în care istoria exista.
(Post scriptum:
La bursa din Tokyo
s-au adjudecat deja
inelele lui Saturn
pentru logodna mileniului
dintre un prinţ arab
şi o frumoasă mexicancă
născută într-o cumplită sărăcie
într-o mahala
din New York.
E limpede că Dumnezeu mai atribuie
vouchere pentru speranţă.)
Spectacolul poeziei
de Dumitru Augustin Doman
jocul superior, dar grav, în definitiv. Volumul acesta pare a-și propune un
duș rece pentru poeții care scriu într-o inerție instalată deja de mult timp, o
trezire la o altă viață poetică, în concordanță cu o nouă realitate socială,
culturală, politică. În literatura română, Eminescu a fost primul creator de
limbaj poetic, rupând fluxul poeziei pe cât de populară, pe atât de
industrios-naivă a celor omagiați în Epigonii. Peste vreo jumătate de
secol, limbajul poetic a fost reînnoit de Arghezi. Ultima „revoluție” în
limbajul poetic a produs-o, fără îndoială, Nichita Stănescu. Tedy Arman
sugerează, la 2018, că e timpul pentru un alt moment zero. Că poezia e în
stil clasic, cu metafore potop, cu hiperbole și metonimii, că e modernă sau
postmodernă, cu epic, cu poantă, intertextuală, albă ca zăpada și liberă de
nu se poate, de la Tedy Arman încoace, toată poezia noastră pare depășită,
atitudinea autorului de față fiind una menită a pune pe gânduri o întreagă
clasă poetică. În (anti)poemul manifest din prefață, Adrian Alui Gheorghe
scrie: „În lături cu tristețile fabricate prost!/În lături cu miorlăiala
simțurilor!/În lături cu cu poezia ca un muzeu al ororilor!/Audiența poeziei
e mică? Hai să luăm un poet și o productă a sa:/el se plânge că nu e înțeles,
că vorbește în pustiu!/Drama poeziei sale? Evanescența./Dar dacă ar scrie
despre infarctul miocardic, credeți că nu ar fi câteva mii de persoane care
să citească poemul despre chinurile inimii?/.../Mai putem întârzia în acest
timp, care ne absoarbe cumplit din interior, doar redescoperind lumea
concretă din jur./Poezia obiectelor e o șansă.../Tedy Arman ne arată o
poartă care era, de fapt, trântită de perete...” Manifestul acesta e atât de
pertinent, atât de empatic, încât Adrian Alui Gheorghe ar putea exclama
precum Flaubert odinioară: „Tedy Arman c`est moi!
MONSTRUL MECANIC
(instalaţii – laboratoare...)
Dar ea
semăna mai degrabă cu bieleta
unui mecanism selenar... Şurub-pinion
la vehiculul Marelui Metatron
ce se plimbă-n Merkaba, Carul Ceresc
Spiţă la roţile ezechielice (huruitul
Marilor fiare acoperind gâfâitul Mării!)
- II –
*
... Erau zile în care Marea, pe zare
de-o mare ilaritate cutremurată
îşi făcea despre sine-o părere
excesiv de înaltă!
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
schreibe ich mit Bleistift,/ so auch dieses. // Man kann so herrrlich/ Leicht
(oh, Schonheit und Leichtihkeit/ der Liebe!) noch etwas erganzen und/
flugs radiere; Namen z. B./ mainen Namen”. În româneşte pierde, prin
traducere. Ar suna cam aşa: „Corectez, bineînţeles, scrisorile de iubire/ ale
iubitelor mele tinere şi le returnez/ cu salutări calde. Ele îmi mulţumesc./
Apoi scriu cu creionul/ ce mai am de făcut în viaţa asta/ aşa ca acum//
Totul se completează şi se şterge rapid/ uşor (din frumuseţea şi inerţia
iubirii):/ numele, de exemplu,/ numele meu”. Dar mi-ar plăcea să fiu şi...
Reiner Kuntze. Şi de ce nu aş fi? Când citesc un poet care îmi place, vreun
text care îmi dă fiori, eu sunt acel poet şi textul lui e al meu. Cine îmi
poate face ceva pentru acest lucru, pentru această plăcere?
Moartea
de după moarte
*
Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La
picioarele tale/ Se deschid mormintele celor plecaţi/ Când fruntea ţi-o culci
în mâini de argint” (Trakl).
Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul
unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre
albe strălucind pe plaja vineţie.
E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu
cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e
Epic
la fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune
că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…
*
Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt
mort, încă gândesc. Sunt.
*
Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce
este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când e scos din ea; nici noi nu
ştim ce e Patria decât când murim. Sau, când simţim că moare ea”. Apoi,
IDS trece de la general la particular: „În clipa morţii voi fi săltat de o
undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e pescarul, cum de m-am prins
în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…
*
Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al
halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu
te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din
ochii lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.
*
Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre
centrul steluţei.
*
Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog,
apoi peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi
prostia, peste un miliardar care înjură gros…
Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.
*
Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel
mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din
viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.
*
Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu
dezamăgi.
*
Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale
prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici.
*
Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu
se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi
m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o
frunză roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare
Prinţ. A murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
*
Un hău surpat surd în el însuși.
*
În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un
scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc
şi după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în
audienţă pe Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul de a te fi
născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra blocurilor înalte de
117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice neajunsul de a
depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.
*
Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.
*
Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea nu ştie carte! Hm! Florine,
Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea mai mult decât titrată!...
*
Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă,
şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag
sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că
au de luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.
*
Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră
ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.
*
- Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop.
Un adevărat eveniment.
- Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi
apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.
*
Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm
pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
*
Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce
simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a
construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere
a morţii?
*
Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi
cine nu vei fi.
*
Epic
şi e viaţă azi
Ultimul vers subliniază graniţa dintre lumi: „ziua în care mor e încă o
zi de viaţă”.
*
Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea
ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie
aceea de a vindeca de moarte, definitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
*
Valea Ursului. Un depozit de mobilă germană second hand. La
intrare, găsesc un birou mare, masiv, galben ca paiul de orz. „Luaţi-l, mă
îndeamnă patroana planturoasă ca o matroană. E ca nou. Să vedeţi ce-o să
mai scrieţi la el”. L-am cumpărat, l-am instalat şi cum m-am aşezat la el,
minunate reflecţii despre moarte am scris, luminoase gânduri despre
moarte, inspirate panseuri angoasante despre lumea aceea…
*
Zace de o lună, aşteaptă din clipă în clipă să plece; de o săptămână îl
chinuieşte un singur gând: nu i se trage cumva de la dezacordul gramatical
pe care l-a practicat cu voioşie cinci decenii la rând?
*
Vine o vreme când deja e târziu în lume şi omul se îmbracă în
întuneric ca-ntr-o cămaşă neagră şi pleacă uitându-se numai înainte.
*
Aurel Pantea, exersând conştiinţa acută a morţii: „Cade adânc în noi
grăuntele conştiinţei morţii,/tu şi eu suntem tare departe şi privim/lanurile
întinse şi secerătorii,//în moartea mare, creşte desfrânarea,/floarea
prăduitoare”.
*
Cincizeci de scriitori iau o masă festivă din cadrul unui festival, în
faţa unei bisericuţe de lemn din mijlocul unei păduri, în curtea verde de
iarbă şi copaci a mănăstirii. Palinca şi vinul dezleagă limbile, păsările
ciripesc deasupra mesei, în stejar, peştii plesnesc apa iazului de alături. La
un moment dat, dintr-o chilie de lemn, iese ca o umbră un călugăr mai
bătrân decât moartea însăşi şi aruncă lichidul gălbui dintr-o oliţă de noapte.
„Viaţa e zbucium, zice el, poezia e durere, numai moartea ne liberează!”
*
Se întreabă unul altul, dacă există viaţă după moarte. Întrebarea e
alta: dacă există moarte după moarte, adică dacă există eternitate după
momentul fatal.
*
De la trei-patru ani, de când a aflat că există moarte, o percepe clipă
de clipă cu toate simţurile, dar de o viaţă întreagă se amăgeşte că n-o vede,
n-o aude, n-o pipăie, n-o miroase. Dar, ea e lângă el mereu şi-l pătrunde
din toate părţile, că dacă n-o va auzi, o va vedea, dacă n-o va mirosi, sigur
o va pipăi…
*
Nunţile, petrecerile, înmormântarea, ieşirile la picnic, mersul în grup
la meci sau la restaurant şi la revelion, ieşirea în reţelele de socializare,
Epic
toate acestea fac parte din solidarizarea împotriva morţii. Hm! Un fel de
artă pentru artă!
*
Aseară, la intrarea pe strada ta, să te prindă noaptea acasă, ţi-ai zis,
un om cu zâmbet impersonal te-a oprit şi ţi-a spus alb: „Nimic în viaţă,
totul în moarte”. Iar luna nu era nici mândră, nici clară.
*
În satul din Podişul Mehedinţi, satul în care nu s-a întâmplat (mai)
nimic în ultimii 500 de ani, a murit centenarul Niţă Ioniţă. Nu mai ninge de
trei zile, dar e un ger de minus 27 de grade Celsius şi trei bărbaţi, cu sticla
de ţuică lângă o cruce de lemn, se canonesc să sape o groapă lungă de doi
metri, lată de un metru şi adâncă de un metru şi jumătate. De două zile văd
că nu …avansează deloc în adâncime. După ce mulţimea ajunge la groapă
cu răposatul, o femeie comentează: „Gerul acesta e un semn că bunul
Dumnezeu nu-l vrea…” Alta îi dă replica: „Ba, Dumnezeu îl vrea de nu se
mai poate. Dacă nu l-ar fi vrut, îl lua astă-vară, la patruzeci de grade, când
strica aerul pe cinci sate în jur…” Pe cer, croncănea o cioară bătrână de
cinci sute de ani. Când s-a născut ea, în satul din Podişul Mehedinţi se mai
întâmpla totuşi câte ceva în afară de înmormântări în pământ împietrit de
ger.
*
În orice disperare există o disperare şi mai mare.
*
A murit prostul oraşului şi vezi în convoiul mortuar de pe bulevard
vreo treizeci de oameni pioşi. Orgoliul tău îţi spune că ar fi bine să fii în
clipa din urmă măcar la fel de …popular ca prostul oraşului.
*
Moartea sugând răbdurie din vârful inimii tale ca din sfârcul lunii.
*
…………………………………………………………………..
(Aici îmi reuşise o metaforă foarte fină a Neantului, dar în clipa
imediat următoare ea a dispărut instantaneu de pe hârtie, ca şi din mintea
mea – a înghiţit-o neantul).
*
Cum văd un tânăr atletic, sportiv, numai muşchi, gata să spargă
Everestul în pumni, subit mă apucă o milă de el, incomparabil mai mare
decât de un nevolnic numai piele şi os. Şi asta pentru că ghicesc moartea
lucrând neîntrerupt şi fără oprelişti în trupul cel tânăr şi atletic mai mult
decât în cel deja dus al nevolnicului…
*
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Democraţia morţii
Înainte de „conferenţă”, Nenea Iancu, speriat de lipsa de imaginaţie,
vrea să se sinucidă, n’aşa! Şi toată teoria despre sinucidere a lui Nenea
Iancu Caragiale se raportează la reflexia ei în mintea amicei, madam
Parigoridi, autoarea proiectului „conferenţei” Ce este arta?: „Să mor aşa
de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea Parigoridi când va citi
în Universul tragica sinucidere a lui nen’su Iancu?! Nu!... Să ai aşa curaj
va să zică să fii laş! şi, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam
Parigoridi că nen’su Iancu a fost un laş! Ţin la opinia amicei mele mai
mult decât la moartea mea, dacă pot să mă exprim astfel… Nu, omul nu
trebuie să abdice de la viaţă; el este regele creaţiunii; trebuie să aibă
răbdare, să aştepte cu demnitate până va fi detronat”.
Norocul lui Cioran de la Paris este că Iancu Caragiale i-a fost
antemergător în analiza sinuciderii, altfel multe dintre apoftegmele
oracolului de la Răşinari ar fi fost întoarse pe dos zeflemitor de Nenea
Iancu Caragiale!
*
Bătrânul călugăr, paralizat în chilia lui de vreo trei decenii, cheamă
într-o dimineaţă pe pictorul de biserici şi de icoane şi-l roagă să-i picteze o
uşă albă şi deschisă cât tot peretele întunecat al chiliei. Că poate de aia nu-l
cheamă Domnul la el, că nu l-o mai vedea în negura cămăruţei, că l-a uitat
aici. „O uşă mare, albă, deschisă, Prea Cuvioase!” îi arată artistul generos
lucrarea de pe peretele de la răsărit.
*
În câte o zi, tiranul îşi notează în jurnal: „Astăzi n-am ucis nici un
nemernic de supus.” Îşi notează cu înfrigurare, cu tristeţe, cu teamă. Că
înseamnă că a mai dăruit o zi de viaţă unui semen. Iar o zi de viaţă dăruită
poate însemna o zi de moarte primită, îşi zice. „Trebuie să nu mai lenevesc
nici o zi”, îşi mai notează diaristul dictator.
Epic
*
Zice poetul Lucian Scurtu, autointitulat „regele lebedelor de pe criş”,
zice într-o paranteză: „cea mai frumoasă moarte este aceea aşteptată
privind ploaia pe fereastră”.
*
E o mare rochie multicoloră! îşi zice muribundul. Apoi, mai spre
seară, i se pare că e un cort pe malul râului. Când înţelege că e
acoperământul negru, de veci, deja e târziu. Un cort negru în întuneric
peste un creier întunecat…
*
La tinereţea dintâi visa la viaţa în doi. Acum, la 85 de ani, tânjeşte la
moartea de unul singur.
*
Citesc un articol întitulat S-a dovedit ştiinţific: moartea nu există,
articol care începe astfel: „Robert Lanza, cercetător la Advance Cell
Technology, a dovedit prin fizica cuantică faptul că moartea nu există.
Când trupul îşi termină „bateriile”, mai rămân 20 de waţi de „energie
informaţională”… Hm! Viaţă veşnică de 20 de waţi!
*
În zona arabă de conflict numită de ministru „teatru de operaţiuni”,
trei militari români au fost spulberaţi de o mină. În amiaza de primăvară
însorită, câţiva camarazi sunt invitaţi în gura unui cort pentru a-i identifica
oficial pe deja foştii lor colegi. Soarele pătrunde indiscret prin deschizătura
cortului şi dezvăluie priveliştea: burţi care şi-au aruncat intestinele în aer,
ochi atârnând pe feţele de carne sângerândă, picioare şi mâini dislocate,
guri rămase căscate a spaimă pe veci… Un adevărat poem expresionist!
*
Nietzsche a murit. Deci, nu mai e totul posibil.
*
Să (te) fi muncit toată viaţa pentru un ban, o pâine, o cană cu vin,
apoi să te declari fericit gata de odihna cea veşnică în moarte. Ce banal, ce
dezamăgitor, ce degradant!
*
Doamne, de mult timp am înţeles că voi avea pe veci locul meu în
acel colţ de grădină. Dinspre asta, ce să zic, m-am liniştit. Dar, înainte de
pasul cel mare vreau totuşi să mă asiguri că voi avea o magnolie cât
aceasta de pe strada Vlad Ţepeş, că pot aprinde în amurg grătarul sub bolta
de viţă şi să pun pe el o coastă de ied… Dar, o conexiune la internet?...
Sau, Doamne iartă-mă!, cum să-Ţi spun, prin colţul acela înfrunzit şi
înflorit, vreo blondă Evă fără frunză se va bâţâi la deal, la vale, cu fructul
în mână? În sfârşit, linişteşte-mă, Doamne, şi spune-mi că la biblioteca de
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
*
E un proroc care prezice cu mare acurateţe viitorul foarte îndepărtat,
aproximativ exact viitorul apropiat şi deloc, deloc, deloc – nici prezentul,
nici trecutul.
*
E sexagenar şi în această zi de vară caniculară devine brusc orfan. Se
descompune asfaltul în molecule de smoală, nisip, pietricele ş.c.l. Se
descompun melcii în cochiliile lor supraîncălzite, se topesc peştii în bălţile
fierbând. Se descompune în sicriul de pe masă, tatăl său, tatăl său mort cu
o seară înainte. El şade la liziera pădurii din dealul de peste oraş, lângă
stejarul rupt în două de un trăsnet. Acolo îl găseşte Teofil, prietenul lui
care-l întreabă: „Ce faci aici?” „Hm! vorbesc cu Moartea”. „Păi, a venit?!
„Nu, dar dacă vine?!”
*
Ce poate fi mai intim decât gura ta cu care oftezi, cu care spui fraze
aşezate, dar şi lucruri urâte, după caz? Cum să se uite dentista în gura ta?
Ce poţi avea mai intim decât gura ta pe unde va ieşi cândva sufletul ca un
abur acolo de câteva grame, de câteva miligrame?...
*
Încă din tinereţe, Grigore ofta uneori: „Ei, dac-aş fi aprofundat
greaca veche, aşa cum m-a îndemnat profesorul meu Gala Galaction!...”
Ei, ce-ar fi fost? era întrebat. Stătea la un pahar, în zi de odihnă, cu
prietenii şi când se lăsa vreun moment de tăcere, el îl umplea cu un oftat:
„Ei, dacă învăţam eu profund greaca veche!...” Acum e piele şi os, e
pământiu, zace în pat de o lună, iar de o săptămână n-a mâncat nimic, bea
doar câte puţină ţuică din biberon, cum nu mai poate ţine paharul, stă ca un
prunc nonagenar rezemat de perne şi bea licoare de prune cu biberonul. Şi
din când în când, Grigore cel sfânt deja oftează: „Ei, dacă aprofundam eu
greaca veche!...”
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
- Sunt multe oaze de tandrețe, în romanul tău. Una e povestea tristă (aș
zice tipic rusească) a unei neîmpliniri afective: iubirea dintre Ana
Blajinschi și celălalt coleg de vagon, Eugen, băiatul îmbrăcat în fetiță, ca
să rămână cu ai săi. Se despart, ajunși în exil, dar speranța revederii
plutește deasupra destinelor lor, indiferent de ce li se-ntâmplă (amândoi
își fac vieți separate, se căsătoresc, au copii, dar se caută reciproc, la
maturitate). Relatarea Anei chiar pare adresată acestui iubit inaugural, pe
care a apucat să-l sărute o dată și pe care-l așteaptă, încă, la bătrânețe.
Ce e cu această sfâșietoare, sublimă și aproape incredibilă poveste de
dragoste, proiectată într-un decor atât de tragic și de potrivnic iubirii? Ce
semnificație i-ai distribuit?
- Ai dreptate, Ana chiar pretinde că îl cheamă pe Eugen cu povestea ei și îl
așteaptă. Niciun decor nu este suficient de tragic și de potrivnic, ca să
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
- Aveai copt de mult romanul, în minte, l-ai plănuit, sau ai hotărât spontan
că, după antecedentul Caiet de cenzor, trebuie să scrii și o asemenea
carte, cu un asemenea subiect? A fost vreun impuls declanșator, ceva
anume, care te-a determinat să-l scrii?
- Mulțumesc pentru întrebare! Speram să mi-o pui. M-am gândit la ambele
în același timp, am făcut două fișiere în calculator, unul „CD”, altul „CC”
(Capătul drumului și Caiet de cenzor). Am notat cîteva idei când la unul,
când la celălalt. Apoi m-am gândit: de care mă apuc întâi? Cenzorul era
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
- Îți mulțumesc, Liliana, pentru deschidere și răbdare! Cred că știi deja (și
se vede și din acest interviu) că mi-a plăcut enorm romanul tău, l-am citit
cu mare plăcere și m-a prins, de la un capăt la altul. Te mai întreb,
îndrăznind poate cam mlt, dacă ai vreun alt roman în plan. Te-ai impus
deja ca o prozatoare redutabilă, de la Kinderland încoace.
- Și eu îți mulțumesc pentru aceste întrebări! Mă bucur foarte mult că ți-a
plăcut romanul. Poți să întrebi ce poftești, dar cred că e mai bine să
vorbesc despre ceea ce am făcut deja și nu despre viitoarele proiecte sau
intenții. După ce apăruse romanul Kinderland, m-a invitat dna Anca
Mateescu la emisiunea Revista Literară la Radio România Cultural
(https://www.youtube.com/watch?v=3OKR4J1i-GQ). M-a întrebat și ea ce
planuri am, la ce lucrez și i-am povestit despre un roman care era foarte
viu în capul meu, scrisesem chiar câteva scene. Dar acel roman nu mai
există și nu-l voi scrie niciodată. Romanul trebuie scris, nu vorbit, că se
duce, se pierde, fuge...
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Poezii de
Gheorghe Simon
Poezia
Poezia e contemplare
cum se întîmplă
cînd rămîi doar cu tine
şi nu te vede nimeni.
Doar în copilărie
semne oculte
numindu-le
tresar deodată
şi din matca lor
par să te asculte.
Fiul Omului
Piatră de încercare
Încercare de eliberare
de povara uitării oarbe
durere a inimii ascunsă undeva
pe prundul copilăriei.
La o margine de pădure
un copil se agaţă de poala pădurii
şi de atunci se aude
pînă la noi neîntrerupt
vocea iustiniană
îndemnînd la Petru Vodă
Fiţi poală! Fiţă poală!
Ca să aibă de ce să se prindă
cei neajutoraţi
şi să plîngă
eliberaţi de osîndă
cei oropsiţi şi părăsiţi parcă de părinţi.
Fii tu
oaspete al tău
în vremi de vitregie
fii tu
piatră pe care să alunece apa în cădere
şi pulbere să se facă nisipul aspru al trecerii.
Poesis
Fii tu
piatră de încercare
pe care să alunece smintirea şi îndîrjirea
surpare fii tu celui care ne îngînă
şi rîde de noi în surdină.
Oglindire de sine
O adiere a duhului
Trezire deodată
din matca vie a copilăriei
un fel de tresărire
cum raze pe o tipsie
cum arcul bine întins
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
O adiere a duhului
precum la Înviere
din văzduh şi înălţime
o rază alunecă într-o clipă
şi uşor răpit eşti
din mulţime
uitînd grabnic de tine
şi de tot ce te conţine.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Liviu Antonesei
1-3. Debutul mi-a luat zece ani! Povestea sună așa – în 1979, am
depus un manuscris la cele două mari edituri care organizau concurs,
Cartea Românească și Albatros. N-am cîștigat nici concursul pe 1980, nici
pe cel pe 1981. În 1982, am cîștigat concursul la Albatros. Asta seara, cînd
de bucurie am și băut niște pahare cu prietenii mei bucureșteni care mă
anunțaseră. Dimineața, nu mai eram cîștigător, devenise un ins care însoțea
trupele românești trimise în Angola, în calitate de translator. Nu mai știu
cum îl cheamă, nu auzisem de el pînă atunci, cum! n-am mai auzit nici
după aceea. Sper că nu l-or fi împușcat inamicii! Regretata Gabriela
Negreanu m-a luat de jos cam plîngînd și m-a dus în biroul lui Mircea
Sîntimbreanu. Eram atît de tulburat că aproape nu înțelegeam ce spune.
Tot arăta cu capul spre tavan, ca să înțeleg eu că decizia schimbării
cîștigătorului venise de sus. Eu cred că venise cumva din lateral, de la o
instituție mai puțin culturală, dar mai influentă! A rămas să mă scoată într-
un Caiet al debutanților. M-a și scos cu un poem lung și vag cenzurat într-
un volum din acestea colective vreo doi ani mai tîrziu. Dar se cheamă că
eram debutat oficial! N-a ajutat la mare lucru. În 1988, am publicat un
Anchetă
Dumitru Chioaru
3. Cred că acest lucru diferă de la caz la caz. Unii scriitori sunt mai
luptători de felul lor și trec mai ușor peste niște obstacole la debut precum
cele descrise mai sus, obstacole care n-au fost doar ale mele, ci ale mai
tuturor congenerilor mei. Alții capotează și-și găsesc altă vocație sau
niciuna. La debut, era ca la intrarea în război după declarația belicoasă
primită. Conta cât de bine pregătit fizic și psihic erai.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Cleopatra Lorințiu
Viorel Mureșan
Emil Nicolae
Mai întâi o precizare: debutul meu editorial datează din 1976 încât,
formal, aș aparține de ”șaptezeciști” (cum a scris L. Ulici); dar, în fond, nu
prea existau diferențe între condițiile în care au debutat cele două generații
/ promoții; a existat însă, cu siguranță, o diferență între tipurile de limbaj/
discurs poetic (literar); adică: șaptezeciștii erau mai degrabă lirico-
metafizici (o ambiguitate în care eventualele ”fitile” se dizolvau și
deveneau mai greu recognoscibile), în timp ce optzeciștii au introdus în
limbaj stilul colocvial, observația directă a ”realității”, o ”nervozitate”
(tensiune) a expresiei care au lăsat impresia de ”revoltă”; din această
situație a fost dedusă o diferență de atitudine, pe care cenzorii
(”supervizorii”) au interpretat-o politic și nu estetic, în sensul că
șaptezeciștii au fost mai expuși oportunismului / compromisului, pe când
optzeciștii nu; că lucrurile n-au stat chiar așa ne spune exemplul Anei
Blandiana (chiar o șaizecistă, iată!), cu poeziile publicate în rev.
”Amfiteatru” (”popor vegetal” ș.c.l.) sau cu ”Motanul Arpagic”; în
realitate, sursa diferenței dintre cele două promoții / generații (mă refer la
poeți) a fost de natură culturală: șaptezeciștii s-au școlit în principal cu
poezia franceză și cu cea italiană, pe când optzeciștii (pentru că s-a
introdus engleza în școală) din cea anglo-saxonă. Dar să revenim la
întrebări...
vei uita sau îl vei povesti mucalit nepoților; de aceea se spune că ”abia a
doua carte contează”, pentru că ea va avea la ce să se raporteze, în bine sau
în rău; adică debutul nu este o competiție cu ceilalți, ci cu tine însuți;
astăzi, când pare că se debutează foarte ușor, de fapt avem de-a face cu o
competiție, ceea ce-i o mare prostie!; debutul devine real și important dacă
ți-l însușești ca pe o sămânță a destinului.
*
Cât de mult contează debutul — e o chestiune de destin (cel puțin
așa pun eu problema; chiar dacă aș fi vrut, nu aș fi putut să debutez altfel;
sunt fatalist, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus). Totuși, eu am debutat cu o
Anchetă
10 iunie 2018. BV
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Lucian Vasiliu
Omorul,
oareunde
PERSONAJELE
Antim
Rafail
Mitrofan
Antonie
Colfescu
Orleanu
5 novice
4 ieniceri
SCENA I
Intră, din interior, cinci novice îmbrăcate în negru, purtând găleți de zinc,
cu apă și cârpe. Lasă gălețile jos, se închină în fața altarului, apoi se
întorc la găleți și încep, în genunchi, să spele pe jos. Novicea 1 zăbovește
în fața altarului, întorcându-se apoi la scaunul episcopal.
SCENA II
SCENA III
SCENA IV
Intră Antim, din pronaos, cu rasă călugărească, potcap și toiag
mitropolitan. Cei trei călugări se pleacă pentru a fi binecuvântați de Antim
căruia îi sărută mâna. Antim se închină în fața altarului, rămânând în
picioare cu fața la altar. Cei trei se apropie de el.
RAFAIL: Bun venit, Preasfinția Ta! Precum oarecând, prea frumosul Iosif
înstrăinat au fost de țara lui în pământul Egipetului, așa și pre Preasfinția
Ta, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, vrut-au să te scoață din
țară, dar din purtarea grijii Dumnezeiești te-ai întors la noi, spre a străluci
ca o rază luminoasă. (Tăcere.)
MITROFAN: Preasfințite Părinte Mitropolit, în vremile de acum te arăți
pricină lesnirii mântuirii noastre. Nu strângând noauă, ca acel înțelept
Iosif, roade de semințe putrezitoare și trecătoare, pentru hrana trupească, ci
roade de semințe nestricăcioase și pururi înflorite spre creșterea și hrana
cea sufletească. (Tăcere.)
ANTONIE: Preasfințite Părinte…
ANTIM (întorcându-se lent): Iubiț fraț întru Hristos, am fost mai mic și
mai netrebnic decât toți, precum au fost și Iosif mai mic între frați în casa
tătâne-său Iacov, dară Dumnezeu n-a căutat la micșorarea și netrebnicia
mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și străinătatea mea, ci au căutat la
bogăția bunătății sale și au acoperit înaintea oamenilor toate spurcăciunile
și fărădelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decît
năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această mare vrednicie a
arhieriei și m-au trimis să vă fiu păstor întru mare slava sa, nu întru slava
mea, netrebnicu. Lăudați-l pre Domnul cel milostiv, ci nu pre omul cel
păcătos!
ANTONIE: Cu adevărat, Preasfinția Ta. Fie numele Domnului
blagoslovit, de acum și până-n veci!
ANTIM, RAFAIL, MITROFAN: Amin.
RAFAIL: Noi, slujitorii sfântului tău lăcaș, cu rugăciune cerem de la
Dumnezeul cel mare și înalt să te păzească cu întreagă sănătate și cu lină
pace până la adânci bătrânețe în scaunul Preasfinției Tale. Fie ca brațul cel
tare și puternic al preabunului Dumnezeu să supuie pre toți vrăjmașii cei
văzuți și nevăzuți la picioarele Preasfinției Tale!
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
SCENA V
SCENA VI
SCENA VII
SCENA VIII
SCENA IX
Poeme de
Cornelius Ioan
Drăgan
Motto : “Când scoți cuțitul din oasele animalului sacrificat să nu ai regret. Animalul în
bunătatea lui te-a iertat deja”
LA DREAPTA / groapa.
-ea - ceacaredoare
mai tare
nimeni
să nu fie
în sângele meu/ sângele mortului.
STRIG/ din
pieptul noptii.
Poesis
coșmaruri
-zi noapte
noapte zi-
GERMINAL/ punctul în
care de obicei mor/ legat
la ochi
celălalt frate-
pământ sacrificat
izbeşte-mă/ un corp
transparent / aşez cu grijă
rămăşiţele
pe foaia pătată cu sânge-
suflete calde
miezul zilei de
vară
în fapt mă mișc
doar împingând
sinele
cu aripile goale
dincolo. un
tată privește
sentimente întregi
redecorate pentru vii
niciun stindard
ce am devenit? în afară de lup
oameni obișnuiți pe
strazi obișnuite
ca un zid-
bucăți din mine se vor
desprinde
OCHESC SI
TRAAAG
VISEZ O MAMĂ.
PUNE-ȚI ORB să
vezi amănuntele
visele TOATE
timpul sudat
plămânul casei ude
: sunet sacadat.
Pune-ți orb să
vezi zilele ce au mai rămas
creștetul copilului
sângele
iubirile arse
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
seama din grijile sale”. (Cf. Herodot, Istorii, Cartea I, Clio; studiu
introductiv, traducere, notiţe istorice şi note de Adelina Piatkowski, Ed.
Teora, 1998). Textul din Istorii îi contrazice flagrant pe aceia care susţin
că anticii nu ar fi cunoscut sentimentul iubirii, sentiment care ar fi fost
născocit în Europa odată cu catharii. O primă observaţie se impune: regele
nu vorbeşte în versuri şi nu laudă frumuseţea reginei în scris. Oralitatea
impresiilor îl costă. Deşi nimeni nu contestă nevăzuta frumuseţe văzută ca
un arhetip, regele insistă ca Gyges să se convingă cu ochii lui de minunea
anatomică de pe tron şi potriveşte lucrurile de aşa natură încât oşteanul
favorit să admire pe furiş nudul stăpânei, ca pentru o confirmare superfluă
a unui adevăr theoretic, ca orice adevăr emis de stăpân: „Pare-mi-se,
Gyges, că nu prea crezi ce îţi spun despre frumuseţea soţiei mele, căci
omul îşi crede mai puţin urechilor decât ochilor… Fă aşa ca să o poţi
vedea goală…”. Minte de rege, certat chiar de vasalul său, conştient de
frumuseţea reginei de care nu se îndoieşte nimeni şi de rolul hainelor în
psihologia feminină: „Stăpâne, ce vorbă nechibzuită rosteşti, poruncindu-
mi s-o privesc goală pe stăpâna mea? Femeia, dezbrăcându-şi haina, îşi
leapădă şi ruşinea”. Admirabilă probă de loialitate şi de înţelepciune, dar
ce te faci cu un rege nebun care desfide avant la lettre formula lui crede şi
nu cerceta. Textul din Istorii propune la vremea respectivă două moduri
diferite de a te raporta la frumos: al vasalului şi al suveranului, al
admiratorului de la distanţă şi al soţului care caută distanţa pentru a o
cunoaşte mai bine. Pentru oştean, frumuseţea trebuie păzită şi neispitită.
Femeia este frumoasă în apariţia ei publică, nu în iatac unde, odată cu
hainele, îşi poate schimba şi caracterul, rămânând ne-ruşinată. Nu trebuie
nici probată, nici devoalată, ci lăsată în pacea ei domestică. Pentru regele
cuprins de enthousiasmos, frumuseţea nu există doar în sine şi pentru sine,
ca să împrumutăm termenii filosofului idealist. Ea există pentru mine, dar
există cu atât mai multă strălucire şi intensitate, cu cât se arată şi pentru
altul, ca şi cum, nevăzută, neadmirată, s-ar sufoca în noumen. Frumuseţea
emană bucurie, elan erotic, şi trebuie trezită în intimitatea ei, decojită
pentru a-i savura miezul. Povestirea fiind un mijloc depăşit de atestare a ei,
se apelează la serviciile mai sigure ale privirii. Văzul, nu auzul, aduce
admirarea; contemplarea, şi nu povestirea, întreţine adorarea. Lucrul în
sine are nevoie de fenomenalizări intermitente pentru ca frumuseţea să
pâlpâie, să se reverse, să fie prilej de bucurie pentru simţuri şi intelect. E
ca şi cum ai spune că Venus este mai frumoasă ieşind din spumele mării,
în ipostaza ei sirenică, decât expusă la muzeu. Aşa gândim noi că va fi
gândit regele îndrăgostit, care este de o tâmpă generozitate neţărmurită, cu
totul opusă egoismului prezent la majoritatea îndrăgostiţilor care, de
regulă, ascund comorile frumuseţii de ochii lumii. Se naşte aici un topos
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
situaţie fără ieşire: pe tron şi în pat, sau la moarte, altă cale nu mai e:
„Dintre cele două drumuri deschise înaintea ta, Gyges, îţi dau acum
prilejul să-l alegi pe acela pe care vrei să mergi: ori îl ucizi pe Candaules şi
te faci stăpân pe mine şi pe regatul lydian, ori trebuie să mori neîntârziat,
ca altădată să nu mai priveşti la ce nu ţi se cade, dând ascultare lui
Candaules… Sau cel care a pus toate acestea la cale trebuie să piară, sau tu
care m-ai văzut goală, purtându-te cum nu se cuvine”. În paranteză fie
spus, aş fi vrut să văd chipul reginei rostind această sentinţă într-un film
sau într-un tablou lucrate de un maestru. În consecinţă, locul privirii
interzise este propus ca loc al execuţiei. Regele este ucis, iar casapul se
trezeşte pe cap şi cu domnia şi cu soţia lui Candaules. Într-o altă paranteză,
ne amintim, chiar şi fără să vrem, că vestitul vânător Acteon a fost
metamorfozat în cerb şi devorat de câinii săi pe muntele Cythaeron pentru
vina de a fi privit, fără voia lui, la goliciunea zeiţei Artemis care în faptul
zile se scălda în apa unui râu însoţită de nimfele ei. Mai cinică, regina
lydiană l-a matamorfozat în rege pe privitorul nudităţii ei. Rămâne să
discutăm această istorie reactualizată în Povestea lui Ionică cel prost.
mireasă, cum scrie Ion Barbu, mireasa vegetală în regim parodic, să-i ţie
de împărăteasă. Asta dacă nu cumva Ioana are alte planuri matrimoniale,
de-ar fi să ne luăm după prognoza lui Vasile: „Ştiu că n-o fi aşteptând s-o
iee feciorul lui Pulea Spătariul”. Să faci vărsare de sânge când lumea te
râde şi pe din dos, nu e o prostie, spune şi dumneata, vorba lui
Lapuşneanu. Criza de dignitate este exclusă. Este de neimaginat un Vasile
cerând socoteală străinului pe care l-a instruit şi care l-a desfiinţat, după
cum este de neconceput abandonarea consoartei compromise, ferchezuite.
În lumea prozei moderne, întrebarea este cum să trăieşti cu o soţie
necredincioasă, vorba lui Alberto Moravia. Revenim la verbul
polisemantic a ferchezui, ferchezuire conjugat de Ionică la persoana I,
modul conjunctiv prezent – „s-o ferchezuesc eu pe Catrina” –, dar şi de
privitorii de la fereastră, onanizaţi în gând, în şoaptă. După DEXI, (a)
ferchezui vb. IV. (pop; fam.) tr., refl. (despre oameni) A da sau a căpăta
un aspect îngrijit. 2 tr., refl. (despre oameni) A (se) îmbrăca îngrijit (şi
elegant). 3 tr. Fig. A bate (pe cineva). Dicţionarul este adesea neputincios
pentru înţelegerea polisemnatismelor lui Creangă. Ionică nu foloseşte
verbul la diateza reflexivă – să se îmbrace –, (şi) pentru că, e de înţeles,
proaspăta mireasă are un aspect îngrijit, o anume elegantă vestimentară
pentru acea vreme ca fată de popă şi nevastă de fruntaş, şi nu avea nevoie
de daruri din partea unui sărăntoc, deşi… în paranteză fie spus, mai este
loc pentru eleganţă. Cu banii primiţi pentru serviciul prestat, nouă lei,
Vasile îi promite salbă şi cercei. Folosit la diateza activă, a ferchezui – „a
bate pe cineva” – nu are sens, întrucât nu era cazul. Altfel zis, în loc de
„am s-o îmbrac…”, Ionică promite, antonimic, „am s-o dezbrac”. A
fechezui înseamnă în limbaj propriu şi a tunde, a (-şi) tăia părul. Înainte de
a merge la mănăstire, femeile păcătoase, pline de remuşcări, se lăsau tunse.
Era şi cazul Camilei, eroina din povestirea inserată în romanul lui
Cervantes, care, realizând grozăvia faptei – moartea lui Anselmo –, îşi taie
părul şi se închide în mănăstire. Să fi vrut Ionică să spună că o va obliga să
meargă la mănăstire? Greu de spus. Vasile şi Catrina se refugiază în lume,
în toată lumea, spaţiu haotic, nedeterminat al rătăcirii perpetue? Sau într-
un spaţiu al iluminării, al căinţei şi purificării, al regăsirii familiei, după
experienţa dureroasă trăită în satul acela? Un deznodământ asemănător,
deloc amuzant, are şi cealaltă „anecdotă” corozivă, Povestea poveştilor.
Văzându-se scăpat, preotul posedat la propriu şi la figurat, sodomizat de
demon în pădure, fuge de familie în lume – alt itinerar expiator nesfârşit:
„Şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun,
lăsând şi cal şi cutie şi bărneţ şi preoteasă şi cucoană şi tot, şi se ca mai
duce în toată lumea (s.n., I.P.) Şi dus a rămas şi până în ziulica de astăzi”.
Adică până Sâmbătă 1877 Octombrie 22 – 1878 Noiembrie 12.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Poeme de
Rodian Drăgoi
poetul va pleca
nu puneți mâna pe poet
nu-l atingeți
s-ar putea să vă umpleți de jale
nopțile să vi se umple de ziduri necunoscute
desen
în seara când am plecat
mi-ai spus că mă vei păstra
ca pe-o icoană
a doua zi
mi-ai desenat chipul pe asfalt
să-l calce maşinile
tu vei fi...
când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla
mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe
undeva în câmpie
trenul oprit undeva
în câmpie
şi mecanicul locomotivei
certându-se cu firul de grâu
ce nu ne lasă
să trecem
evadatul
ce bine e să fii liber
îşi zise proaspătul evadat
el însă nu ştie
Poesis
şi se bucură ca un copil
în spatele meu
moartea râde în hohote
regele nostru
tu ești regele nostru
mi-au zis
te iubim
te slăvim
și ne este milă de tine
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Ferestrele
cuvintelor
În universul său literar, poetul Rodian Dragoi lasă cale liberă eului
imaginativ întru pregătirea demonstrației că timpul poetului nu este
altceva decât timpul dăruit singurătății lui dincolo de proiecția existențială.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Magda Ursache și
Adrian Alui Gheorghe
în dialog
(Supravieţuiri în Post-Moralia, Eikon, 2017)
U. c’est moi, după cum şi eu pot spune Alui c’est moi, atât de bine ne
întâlnim în multe opinii.“
Există în carte o serie de personaje dragi autoarei. Dintre cele foarte
dragi decupăm date despre două. În primul rând despre sfatul pe care i l-a
dat Alexandru Marinescu, avocat, fiicei sale Magda, care voia să dea
admitere la Facultatea de Istorie din Iași: „Nu poţi studia istorie când
trecutul României e politizat. După Roller, istoria românilor trebuie să
înceapă cu cnezatele, la Mărăşeşti au luptat «imperialiștii» nemaivorbind
de războiul de agresiune şi jaf din contra URSS. Ai auzit la şcoală de
Crăișorul Moţilor? Carol I şi Ferdinand cel Loial sunt scoşi din manual. O
să înveţi pe de rost Scurta biografie a lui Stalin și lunga istorie a PCUS și
PCR, asta o să faci.“ Celălalt, prezent mai în toată cartea, este Petru
Ursache, „bunul, blândul, înțeleptul meu Petru“, cu „încrederea lui în
valorile etice și estetice“, cel care n-a crezut în cele spuse şi scrise de
detractorii lui Mihai Drăgan, cel care a refuzat să primească paşaport
pentru un lectorat în străinătate contra unui angajament cu Securitatea, cel
care a observat repede, după 1989, resurecţia antiintelectualismului, cel
care „a avut certitudini, nu dileme“, cel care, când ea a fost alungată de la
„Cronica“ şi n-a avut drept de semnătură timp de 13 ani, a fost cititorul ei
ideal, el, despre care Magda U. a scris pe o carte pe care i-a dedicat-o, că îi
datorează toate cărţile, „şi cele scrise, şi cele nescrise“ de ea, cel care
credea că „pământul şi aerul ţării sunt protectoare“, cel care i-a indus
Magdei modele precum Eminescu, Maiorescu, Mircea Vulcănescu, Țuţea,
Eliade, Vladimir Streinu, D. Stăniloae, Nicu Steinhardt, Daniil Sandu
Tudor, Blaga, Dinu Pillat, Goma..., cel care „a avut o opţiune sigură pentru
tradiţie“. Era firesc ca Adrian Alui Gheorghe să remarce, încă din Cuvânt
înainte. Viaţa de zi cu zi în post-moralia, cele de mai sus: „În toate textele
semnate şi trăite de Magda Ursache apare scrutător,cercetător critic,
spiritul profesorului Petru Ursache care nu lasă loc concesiilor.“
După amintitele pagini cu care se deschide cartea, Adrian Alui Gheorghe o
asediază pe convorbitoarea sa cu întrebări precum: care sunt mizele
războiului pe care îl poartă, dacă trebuie să ne ruşinăm că suntem români,
care este starea vieţii universitare, cât de aproape este de poezie, cât loc are
Dumnezeu în scrisul său şi în societatea românească, de ce s-a dedicat
literaturii, cum arată cititorul ideal din perspectiva sa, cum ar arăta un text
scris de M.U. despre ea însăşi, cum vede prietenia, în ce constă răul din
România, în care Românie de până acum i-ar fi plăcut să trăiască,
mijloacele prin care se ratează scriitorul român, care i-au fost modelele
decisive, ca şi antimodelele, distanţa dintre polemică și defăimare și multe
altele de aceeaşi importanță. La care Magda Ursache răspunde cu bogăţia-i
cunoscută de argumente. Nu o dată, pe cel care întreabă îl mănâncă limba,
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
cum spune, își părăseşte rolul pasiv de întrebător, şi astfel textul devine şi
mai atractiv, mai bogat în evocarea diverselor aspecte din literatura
română, să zicem.
Din Supravieţuiri în Post-Moralia, lectorul află o bogăţie de
considerații, pe cele mai diverse teme, o multitudine de dezvăluiri din viaţa
trăită de Magda Ursache împreună cu soţul său, aspecte esenţiale pentru
cunoaşterea vieţii și preocupărilor celor doi, despre colaborarea
scriitoricească şi editorială a lor. Dar în carte este evocată o întreagă
galerie de scriitori, importanţi ori nu, faptul contribuind la vivacitatea
cărţii. Adrian Alui Gheorghe crede că dialogul dintre cele două categorii
de personaje conferă cărții o notă de teatralitate: „Dialogul acesta poate fi
interpretat şi ca o piesă de teatru cu personaje la vedere şi personaje în plan
secund, văzute sau nu. Un Godot este aşteptat la fiecare colţ de lume.“
Un excelent dialog, de o mare bogăţie ideatică, purtat cu talent de
doi scriitori de prim rang.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Poezii de
Cleopatra
Lorințiu
Răcoare de toamnă
Toate au un sfârşit. Făptura lui scrisă-n cenuşă.
Vacanţa/ caietul / jurămintele din Place de Vosges
ziua vântoasă-a întoarcerii.Ciudata
aplecare spre confesiuni, în scurte poeme
trimise spre nimeni spre nicăieri
bumerang de-ncercare
urzică moartă în glastra abandonată.
Jurnal întârziat
Nervozitate. Astăzi am gustat un strop din prezent.
avea un gust greu de definit,
o fâşie de aer rece /o fâşie de aer cald
înfăşurate în jurul diafragmei.
***
Rue Cler
Fostele poezii erau de fapt materiale magnetice.
Răsturnări biochimice
în raiul melancoliei.
Oh, nimic nu le poate acum concura.
Vizita
Venise spre mine de peste tot.
Năvălea în colbul ridicat /
dus de copitele cailor prin Champs de Mars.
Sărea din autobuzul de Pantin
venit dinspre cimitir. Se cocoţa printre tablourile acelea
şi decupa umbre în
fotografiile cu Richard.
cu Nathan, cu Marguerite, Ariel şi drăguţa de Genevieve
Poesis
Şi cu
toate acestea, ce bucurii dureroase, ce dureri bucurate.
căci chiar chinul cel mare
era doar clipă de viaţă .
În cârje, pe strada Chardon Lagache.
Final la Anieş
Dar nu va fi nimeni
apoi să scotocească prin aceste caiete
aceste foi mâzgâlite
cu speranţă şi disperare
aceste zădărnicii conştiente
răspândite mai peste tot.
Dulapuri sertare şi cutiile casei din munţi
nimeni nimeni .
Mesaje-n sticle aruncate în mare
de navigatori cu ochi arşi.
Orionide
Pe mama nu o mai pot suna decât în cer.
Azi nu m-aude.
Poeme de
Ioan Matiuț
1.
nu te apropia prea mult
abisul e
pretutindeni
nici statul pe loc
nu e sigur
gândul
ar putea să-ți tragă
pământul
de sub picioare
2.
lucrurile acestea
doar între linişti şi
frici
celelalte
izbesc oglinda
până o fac ţăndări
Poesis
apoi
dau buzna
cu toate ale lor
3.
nu m-am uitat
sunt bine ascuns
în mine
respir
mai înainte de
toate acestea
4.
înveleşti lucrurile
în cuvinte
le pui între marginile
unei coli
ca şi cum
nimic
nu ţi-ar scăpa
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
5.
încerc să șterg
numele
de pe lucruri
să le văd
6.
noaptea îngheață
urmele care încearcă să
scape
gerul comprimă
tăcerile
viscolește sângele prin
prăpăstiile lupilor
7.
zgârâiam privirea
când ochiul
dormea
ca pe un
perete
8.
în spate
te scuipă
ca pe un gust amar
în lutul
obosit
9.
frica aceea
nu vine singură
e biciul stăpânului
în mâna
slugii
care și-a vândut sufletul
te vrea în genunchi
te vrea capră
10.
mi s-a spus
să nu am nicio
grijă
Așadar, nimic despre scrierile literare ale lui A.L. Zissu, într-un
manual de istoria literaturii până la urmă...
OMUL
Bineînțeles că, antrenat în evenimente diverse și nu totdeauna
liniștite, A.L. Zissu a lăsat în urmă o imagine controversată, contururile ei
depinzând de natura relației cu ”desenatorul”, cât și de subiectivismul
acestuia. Pentru a-mi susține afirmația, nu voi apela aici la detaliile
biografice, care alcătuiesc obișnuita schiță de dicționar3, ci la documente
asumate personal din care să rezulte o variantă de ”portret”. Iar scopul
nostru fiind recuperarea scriitorului A.L. Zissu, ca să mă înscriu în același
”câmp relațional” am apelat la două jurnale de scriitor care ne transmit și
două perspective / viziuni deosebite, chiar contradictorii.
Mihail Sebastian era la curent cu literatura publicată de A.L. Zissu
și o recepta relativ corect: ”În literatură, dl A.L. Zissu aduce un material
epic și psihologic care păstrează un timbru cu totul distinct. Este o întreagă
lume de pasiuni, eroi, tragedii, peisagii, este mai ales o întreagă atmosferă
pe care acest talmudist-scriitor de limbă românească o revelează ochiului
nostru surprins. Târgul ovreiesc obscur, umbrele sinagogilor seara, tinerii
lunateci istoviți de lectură și de speculație metafizică, apăsarea veacurilor
de <ghetou> și de singurătate, căutarea intimă, vrăjitorească aproape, a lui
Dumnezeu, evadările și înfrângerile celor ce nu mai cred sau cred prea
mult – atâtea accente ce fac din literatura dlui A.L. Zissu un district
personal de artă!” Dar după acest paragraf introductiv, textul din care
citez4 vizează cu prioritate teoriile sioniste promovate de A.L. Zissu, ca și
personajul care-l reprezintă în romanul De două mii de ani (1934).
Apoi, schimbarea de atitudine e radicală în celebrul jurnal publicat
după revoluție5. Hipersensibilul prozator brăilean, mereu strâmtorat
financiar, este vizibil incomdat de condiția materială a lui A.L. Zissu, încât
notează: ”Duminică, 2 iunie /1940/... Blank, Zissu – speriați, descompuși
– îmi telefonează, mă caută, mă invită. Mi-e puțin silă de prietenii mei
milionari. Eu n-am bani de chirie, iar lor le arde de conversații abstracte.”
Și urmează, mai apăsat: ”Duminică, 23 martie /1941/... Am fost la
<Cina> cu soții Zissu. (Îmi jur că e ultima oară când ies cu ei în oraș. Pe
cât posibil, îi voi evita de aici încolo. Ea este tipul însuși al jidoavcei
3
în acest sens pot fi consultate fișele din Dicționarul scriitorilor români (coord. M.
Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu), vol. IV, R-Z (p. 876-878), Ed. Albatros, București, 2002 și
Academia Română – Dicționarul general al literaturii române (coord. Eugen Simion),
vol. VII, Ț-Z (p. 535-536), Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009;
4
”<Noi...>. Note pe o carte de A.l. Zissu”, în Cuvântul, 23 martie 1932;
5
v. Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Ed. Humanitas, București, 1996 (text îngrijit de
Gabriela Omăt, prefață și note de Leon Volovici);
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
parvenite. Cât de dragi îmi devin, prin contrast, necăjitele mame din
Văcărești și Dudești, cât de scumpă îmi este, o dată mai mult, Mama,
mama mea, așa de simplă, așa de bună...). Am ieșit amețit de la <Cina>.
Am mâncat tot timpul cu remușcări. Mi-era rușine. Mă simțeam vinovat. E
de neînțeles acest Zissu, teoretician al unui naționalism evreiesc integral, și
care iese totuși seară de seară la cinematograf și restaurant, două luni după
pogrom.”6 Continuă, totuși, încălcându-și promisiunea: ”Duminică, 15
iunie /1941/... Aseară, cu soții Zissu (mi-au telefonat, au insistat...) la
<Pescăruș>. Tovărășie neplăcută: ea vulgară și ostentativă, el de treabă,
dar neinteresant (cum de-l vedea Nae Ionescu inteligent?7). Ieșirile în oraș,
în localuri elegante, mă deprimă. O lume care trăiește parcă în altă planetă.
Eleganți, nepăsători, bogați, fără griji, în afară de obsesia războiului, în
afară de mizerie. În lumea asta, îmi simt ca o umilință fizică sărăcia,
ratarea, dizgrația.” Pe același ton, în alte câteva mențiuni care-l privesc pe
A.L. Zissu tot despre bani e vorba. Mai transcriu una: ”Vineri, 10
octomvrie /1941/... Zissu îmi dă într-un plic 10.000 lei. Imediat, coborând
de la el, gândul de a-i da înapoi banii. Va trebui neapărat să-i pot într-
adevăr înapoia – și cât mai repede. Sumele mici sunt umilitoare,
mizerabile. Când Zissu îi dădea lui Nae sute de mii de lei, cu siguranță că
nici prin gând nu-i trecea că face o binefacere. Nu vreau să poată deveni
atât de ieftin binefăcătorul meu.”
Ba, peste toate și dincolo de întâlnirile neplăcute dar folositoare,
Mihail Sebastian dezvoltă tema ”relației pecuniare” cu A.L. Zissu și în
scrisori, pe care le transcrie în același jurnal: ”Duminică, 21 decemvrie
/1941/. Scrisoare pe care o voi trimite mâine lui Zissu: <Iubite Domnule
Zissu, îți cer scuze pentru aceste rânduri. Dar, crede-mă, îmi este mult mai
greu să le scriu, decât îți va fi d-tale să le citești. D-ta poți rupe și uita: eu
n-am să le uit niciodată. Am nevoie de bani...>”. Iată și efectul: ”Marți, 23
decemvrie /1941/... Pe la 2 mi-a venit un plic de la Zissu, cu 10 000 cred.
N-am avut destul curaj nici să citesc ce-mi scrie, nici să număr banii. Mi-e
rușine, mi-e îngrozitor de rușine. Aș vrea să-i pot duce chiar mâine banii
înapoi. Față de nimeni nu m-am simțit vreodată mai prost, decât față de
omul ăsta așa de bogat și așa de sordid.” Registrul pare că se schimbă în
momentul în care diaristul află că A.L. Zissu e arestat: ”Marți, 8
septemvrie /1942/... Zissu internat la Târgu Jiu. Am fost dimineața s-o văd
6
în timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), la București a avut loc sângerosul
pogrom antievreiesc, cu 140 de victime;
7
referința la Nae Ionescu (deja decedat, la 15 martie 1940) are în vedere dezbaterea
epistolară aminytită mai sus și nu surprinde, dacă avem în vedere relația dintre M.
Sebastian și profesor (v. Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian, Ed. Polirom, Iași, 2010);
Studiu
8
”Centrala Evreilor din România” a fost un organism creat de regimul antonescian în
anul 1942, opozabil ”Confederației Societăților Evreiești din România” (condusă de W.
Filderman), considerată prea independentă;
9
v. Gala Galaction, Jurnal, Ed. Minerva, București, 1977 (vol. II), 1980 (vol. III); (ediție
îngrijită, prefață și note de Teodor Vârgolici);
10
romanul a apărut în același an;
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
11
la 16 aprilie, Gala Galaction (1879 – 1961) împlinise 75 de ani și fusese sărbătorit între
scriitori și în presă;
Studiu
12
în bogata sa activitate publicistică, A.L. Zissu a criticat adesea comunismul (uneori
”socialismul”), pe I.V. Stalin etc.;
13
corect: Ereticul de la Mănăstirea Neamțu (1930);
14
cu titlul ”Identificarea scriitorului evreu, supus român, Zissu, aflat la Berlin”,
documentul e păstrat la ANIC, Colecția 50, D. 200; îl reproduc după Avangarda
românească în arhivele Siguranței, Ed. Polirom, Iași, 2008 (ediție îngrijită și prefațată
de Stelian Tănase, în col. ”Istorii subternate”);
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
15
care reînființează ”Partidul Evreiesc” (în 1944), al cărui președinte de onoare fusese
înainte de război;
16
Și – spune o ”legendă urbană” – după un telefon primit de Gh. Gheorghiu-Dej de la
N.S. Hrușciov;
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Poeme de
Amalia Rodian
albele mângâieri
cu care m-ai învelit la plecare
s-au zdrenţuit
pe străzi neştiute
un poem cu plâns de copil mă tot caută
fericită
mă furişez sub pleoapa ta stângă
şi plâng
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
undeva aproape
încă o femeie este vânată de ziduri
acum dormi
şi nu auzi ceasurile îngropate
în carnea mea încă tânără
„Din inima
inimii”
Lucian Blaga
„Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac
transparentă; frumoasă şi nevinovată”.
2017; ed. Doxologia, 2018). După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi
în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae
Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana
închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a
suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.
Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în
chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu
spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o
prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”. Sau, pentru a spune
ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.
Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm din tot sufletul,
poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa
mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce
la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre
pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia
necazurilor, p. 394).
În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018)
a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a
doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte,
arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de
Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai
mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare
capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului
şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei
permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia
lacrimilor (p. 365-400).
Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof. Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o
bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală.
După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa
răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica
lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia”.
Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu
am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu,
dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi
lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa. Prietenii mă
sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep
dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se
limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui. Am ajuns la ceea ce
Petru Ursache numea „dragoste-sacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e
altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.
Eseu
Două meditații de
Pr. prof. univ. dr.
Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„D. Stăniloae” Iași
Metafizica suferinței
vă dau totul, n-am putut-o face. Veți primi emanciparea gradată. Cu toate
acestea, ori pe unde am fost, v-am iubit și n-am făcut niciodată vreo
deosebire religioasă.”
Chiar și unii autori evrei, precum Moses Gaster, Elias Schwarzfeld
ori Iulius Barasch recunosc că, la mijlocul secolului al XIX-lea, fără a fi
ideală, situația evreilor din Principatele Române era „mai ferită de
conflicte decât în Polonia și în Rusia, unde funcționau <<legi
draconice>>”. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care în secolul
al XIX-lea a luat amploare imigrația evreiască în spațiul românesc, mai cu
seamă dinspre Imperiul Habsburgic și Rusia.
Nu peste mult timp, însă, antisemitismul cunoaște o adevărată
răbufnire, în împrejurări legate de adoptarea Constituției din 1866.
Proiectul inițial al acestei legi conținea un articol favorabil emancipării
evreilor, potrivit căruia: „Religia nu poate fi o piedică la dobândirea
calității de cetățean”. În comisia parlamentară însărcinată cu redactarea
Constituției articolul a primit următoarea adăugire: „În ce privește pe
evreii stabiliți mai înainte în România, o lege specială va reglementa
admiterea lor treptată la naturalizare”. Chiar și în această formulare
restrictivă, articolul ar fi dat posibilitatea emancipării evreilor. Însă această
eventualitate a stârnit o revoltă în Capitală, soldată cu devastarea nou-
construitei sinagogi. Potrivit consulului Franței din București, populația
fusese ațâțată de ziariști precum foștii revoluționari pașoptiști Cezar
Bolliac și Ion Heliade Rădulescu. Confruntat cu mișcările de stradă,
guvernul a renunțat la articolul referitor la evrei, astfel că faimosul articol
7 al Constituției, votat de Parlament la 21 iunie/3 iulie 1866, conținea
precizarea: „Numai străinii de rit creștin pot dobândi calitatea de român”.
Această măsură antievreiască a fost justificată în Parlament printr-un
discurs al ministrului de Finanțe, Ion C. Brătianu, care afirma: „Evreii au
devenit o plagă socială pentru România, o plagă socială de care trebuie să
scăpăm și asta nu pentru că ei sunt mai înapoiați decât noi, căci avem o
clasă încă mai înapoiată decât dânșii, o pătură socială mai joasă decât
evreii; aceștia sunt țiganii și noi le-am dat drepturi, fără ca cineva să se
împotrivească. Contra evreilor nu voi ridica nici considerația că sunt mai
puțin civilizați, ci pur și simplu aceea a marelui lor număr care amenință,
după cum spune toată lumea, naționalitatea noastră, iar atunci când
națiunea este amenințată, ea se apără și devine, nu intolerantă, ci
prevăzătoare. Numai măsuri administrative ne pot scăpa de această pacoste
și îi pot împiedica pe proletarii străini să invadeze țara… Domnilor, dacă a
fost ridicată astăzi problema evreiască, pricina nu este religia lor; pricina
este năvala evreilor proletari, care a devenit o plagă pentru țara noastră”.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
4
AMAE, Fond 71/Vatican – Relaţii cu România, volumul 20/1932-1939, f. 338-339.
5
Ne referim la ziarul Albina, apărut în 1921, cu sprijinul financiar direct al Vaticanului şi
cu implicarea directă a nunţiului apostolic de la Bucureşti.
6
„Aşadar Excelenţa Voastră va binevoi să-şi dea silinţa cu toată grija şi zelul
caracteristice, astfel încât, chiar şi în această naţiune, jurnaliştii şi publiciştii catolici să
vrea să acorde sprijin şi să coopereze la fericita reuşită a congresului viitor şi să dorească
de asemenea, dacă circumstanţele o vor permite, să trimită şi un reprezentant. La cele de
mai sus, v-aş ruga să mă ţineţi informat în mod adecvat cu privire la paşii făcuţi în acest
Studiu
sens şi cu privire la eventualele rezultate, în aşa fel încât eu să fiu în măsură să raportez
Sfântului Părinte” (ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-
1933, busta 19, fascicolo 59, f. 696).
7
Almanahul Presa Bună, Iaşi, 1931, p. 73.
8
Ibidem.
9
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 19,
fascicolo 59,, f. 699-708.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
10
Albina, nr. 1, anul I, 9 noiembrie, 1921, f. 1.
11
Ibidem.
Studiu
cu realitatea atât cât este omeneşte cu putinţă. Şi toţi au fost într-un gând,
să recunoască că o astfel de gazetă nu numai că lipseşte, dar că lipsa ei este
foarte păgubitoare intereselor obsteşti”12.
Acest cotidian nu a reprezentat genul clasic de publicaţie religioasă -
aşa cum erau celelalte reviste şi broşuri apărute în ţară (cu teme
preponderent religioase), deoarece a tratat subiecte de actualitate (mai ales
social-politice şi economice). Mizele apariţiei sale au fost - pe de o parte-
de a informa Vaticanul cu privire la realităţile societăţii româneşti (dar din
perspectiva unor catolici), ceea ce oferea o credibilitate suplimentară, iar
pe de altă parte-de a transmite informaţii şi de a trata subiecte de pe scena
internaţională, având în centru Biserica şi Vaticanul, (dar prin viziunea
unor ziarişti catolici, care s-au adresat de această dată publicului din
România).
Aşadar, prin articolele sale, ziarul a avut rolul de a informa Vaticanul
despre problemele cele mai importante ale agendei publice din România;în
sens invers, prezenta populaţiei din România unele evenimente
internaţionale, având la bază viziunea Bisericii. Interesul deosebit al
Vaticanului şi implicarea sa directă (prin intervenţia nunţiului de la
Bucureşti) în înfiinţarea acestui ziar, finanţarea lui cu suma de 50.000 de
lire pe an, în primii trei ani de apariţie (singurii de altfel- fapt ce
demonstrează că în momentul sistării finanţării de la Vatican, publicaţia a
încetat să mai apară), existenţa a numeroase numere din Abina în Arhiva
Secretă a Vaticanului, împreună cu unele rapoarte ale prelaţilor din
România, au demonstrat că acest ziar a fost o sursă importantă şi constantă
de informare a Vaticanului cu privire la realităţile din societatea
românească, însă şi o portavoce a Bisericii Catolice în România (trata în
paginile sale unele teme şi subiecte care au vizat „politica” Bisericii şi a
Vaticanului pe scena internaţională).
Un alt aspect urmărit prin apariţia acestui ziar a fost unificarea
catolicismului din România, care din cauza situaţiei existente, nu a acţionat
unitar; existau mai multe centre ce au exprimat interese „locale” sau
„particulare” (etnicii catolici maghiari aveau un anumit comportament-
uneori ostil statului român, uniţii aveau o anumită viziune privitoare la
rolul pe care trebuiau să şi-l asume în România Mare, intrând totodată într-
o anumită dispută cu Biserica Ortodoxă Română, catolicii români de rit
latin aveau o viziune diferită cu privire la noile realităţi social-politice, iar
în interiorul acestora mai existau uneori anumite divergenţe şi între
ordinele misionare, mai activi fiind franciscanii şi clerul diecezan) fără a se
12
Ibidem.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Anexa 213
Secreteria di Stato
Di Sua Santità
N 26227
Dal Vaticano, 9 Ottobre 1921
13
ASV, Fondul Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania 1920-1933, busta 6,
fascicolo 15, f. 46.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Anexa 314
Nr. 4032/1921
Excellentissimo Monsegnore,
14
Ibidem, busta 12, fascicolo 33, f. 130-131.
Studiu
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Realul magico-fantastic
o cronică de Nicolae Boghian
Patriotismul la
români
foşti comunişti şi foşti securişti. Recunosc, erau vremuri tulburi, lumea era
dezorientată, dar mai târziu, după, hai să zicem 10 ani, românii parcă tot în
bezna social-politică trăiau şi continuau să acţioneze pe scena politică a
ţării ca înainte de 1989, adică fără angajament social, fără demnitate de
cetăţean, iraţional, timorat sau de-a dreptul nepăsător. "Nu se poate mai
bine domnule!", sau "Lasă să fure, că nu-i pădurea mea” şi alte lozinci de
neangajare. În schimb, la un nivel foarte superficial, la nivelul
comentariilor pe internet, la cafenea sau în anumite reviste cu caracter
naţionalist, românul face zel de patriotism. Excelează chiar!
Poate că eu, cu originea mea "aromână", nu voi fi privit cu ochi
buni de românii get-beget când încerc să critic autohtonii, să-i critic pe
geto-daci, dar o fac deoarece în multe eseuri am descris cu dragoste şi
îngăduinţă România şi românii. Aceste gânduri le exprim cu speranţa că
vor fi înţelese nu ca ceva negativ şi răuvoitor, ci ca o invitaţie la reflecţie
intelectuală şi spirituală.
Citesc, în diverse publicaţii, despre originea şi trecutul glorios al
geto-dacilor din care restul etniilor europene s-ar fi dezvoltat. Limba
noastră, „latina vulgara”, a fost limba pe care Roma a adoptat-o, etc., etc.
S-ar putea să fie aşa, dar ce folos? Cu ce ne mândrim acum? Cu totala
corupţie social-politică? Cu ignoranţa? Cu acceptarea şmecheriei şi a
bacşişului ca element de parvenire personală sau instutiţională? Cu
acceptarea furtului individual, obştesc sau statal, cu acceptarea atitudinii
de superioritate şi dispret, afişate, faţă de noi, de celalalte state din
Europa? Poate mai sunt şi alte lucruri ce-ar putea fi amintite, dar cred că
este de ajuns spre a-mi pune întrebarea: Este românul patriot, sau nu este?
Eu nu cred că este! Românul dă dovadă de demagogie chiar şi atunci când
se expune ca patriot. Nu are sentimente adevărate faţă de ţară, obşte,
confrate, ci un fel de cacialma sentimentală, cu înjurături şi lacrimi la
beţie, combinate cu amnezie. Poate că cei ce se îndoiesc de "originea pură"
a românilor au dreptate şi poate că toţi românii sunt venetici, ca şi mine.
Altfel, cum aş putea să-mi explic că eu, "aromânul", şi prietenul meu
Koari, "neamţul", sau Pişta, "ungurul", avem sentimente mai profunde, şi,
la scara mea de valoare, dăm dovadă de mai mult patrotism românesc
decât mulţi români "get-beget"?! "Working class hero" este un cântec
poate mai puţin cunoscut al lui John Lennon, în care John, cu oarecare
ironie, ne spune: "a working class hero is something to be!" De ce un poet-
trubadur-rockerist din Anglia capitalistă a anilor 60 - 70 ai secolului trecut
vine cu o astfel de afirmaţie, valabilă în exclusivitate pentru sistemul
comunist? John Lennon, spirit liber şi responsabil, analiza în mod critic
societatea umană în general, fie ea capitalistă sau comunistă, mai ales
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
cât de cât decentă, România, sau mai bine zis reprezentanţii României,
sunt accepaţi şi chiar au drept de vot în U.E. De ne-nţeles este faptul că
U.E. acceptă ca România să aibă o lege atât de aberantă de "imunitate" a
omului politic! Cine ştie ce forţe obscure sunt în mişcare sau, altfel
exprimat: "de ne-nţeles sunt căile Domnului!" Dar ceea ce este nu numai
de neînţeles, de-a dreptul tragic, este Convieţuirea Simbiotică a românilor,
de la ţăranul needucat la academician, cu Corupţia. Metaforic vorbind, am
impresia că românul s-a căsătorit de buna voie cu Frica – Neangajarea –
Iresponsabilitatea şi are ca mamă soacră Ipocrizia şi Corupţia. Aceasta
„căsătorie” este un act nepatriotic şi toate scuzele îmbrobodite cu
înflorituri geografice, istorice (dă vina pe alţii: turci, greci, ruşi, etc.), nu
justifică această „casătorie”. Românii ar trebui îndemnaţi la divorţ! Să se
despartă de cei care îi mint şi îi fură fară milă şi fără ruşine. Să se despartă
de cei care fac neamul de râs. Românul ar trebui să caute şi să scoată la
lumină, din locurile unde s-au ascuns de prea multă vreme, Curajul,
Responsabilitatea şi Decenţa.
Jonathan
Jackson
19.
Artistul trebuie continuu să se depășească, pentru că altfel moare. Dar
artistul nu e doar un portret al umanității, agățat de zidul realității, într-un
Coloseum al timpului, lăsat acolo ca toată lumea să se uite la el și să
țină minte – să ținem minte toți că trebuie să ne depășim condiția?
Soldatul, doctorul, preotul și profesorul, cei tineri, cei bătrâni, cei urâți
și blestemați... câștigătorul, pierzătorul, profetul și celebritatea... cinicul,
îndrăgostitul, libertinul și evreul, cel împovărat de viață, desfrânatul și
budistul... toți cei care vorbesc limba poeziei și toți cei care cântă sau
fantasmează – toți cei care caută o privire, un sărut, un orgasm, toți cei
care
citesc ca să ajungă într-o altă lume, toți cei care-și doresc să oprească
timpul în loc, sau să se întoarcă în tinerețe, toți cei care plâng la
pierderea unei fiinţe apropiate, toți cei care își injectează ace
în vene și zboară departe...
Toți cei care dezbat, se ceartă, înjură, toți cei care studiază Scripturile,
piramidele sau universul, toți cei ce se roagă, care călătoresc, care
se agită, toți copiii lui Adam care se mișcă și respiră –
fiecare autor utopic de la Moise la Marx
fiecare prezentator de știri, măturător de stradă sau pilot,
fiecare îngrijitor, avocat sau judecător, fiecare student, hoț sau martir
care nu-și părăsește credința ...
fiecare dintre ei, fie că e în bucurie sau în suferință, fie că se bazează pe
imaginație sau pe intelect, pe inteligență sau naivitate, pe sfințenie
sau pe nirvana, pe crucifix sau pe lege,
toți trebuie să treacă printr-o umbră sau un zid, să se uite
dincolo, în sus, peste tot... să arunce o privire peste un orizont vizibil,
peste un altar, un trend, să lovească ceva, să accidenteze ceva, să strice
ceva
sau doar să repare...
Toate trebuie să devină ceva într-un final, toate care trăiesc trebuie să
primească și să dea înapoi, toate trebuie să aprindă un foc undeva și să-l
îngrijească, toate trebuie să-și omoare inamicii sau să le devină prieteni,
toate
trebuie să se depărteze sau să se apropie ușor, sărută loviturile râsului sau
rămâi pătruns de amărăciune, toți trebuie să venereze, să se roage și să
apere ...
toți trebuie să strălucească în noaptea existenței, înfuriați de încăpățânare
sau de dorința arzătoare a umilinței –
toți și toate trebuiesc depășite într-un final.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
20.
Tu, cel care ai fost aici de la începutul zilelor, trimite-mi
lumina cea de toate zilele în corpul ce adăpostește ochii aceștia
păcătoși. Îngeri ai Milei, protejați-mi conștiința de la stricăciune. Nu mai
sunt stâne, doar orașe acum. Nu mai sunt păstori, doar performeri, care se
ascund sub
machiaj și haine în sperența gloriei nebănuite. Unde este intimitatea care
duce la viață? Unde este mărturia actului sacru? Unde sunt săbiile tăcerii și
scuturile de onoare ascunse în inima omului? Cântecele părinților
nu mai sunt de mult. Și arta de a naşte se pierde odată cu vremea.
Hoții au furat limba și contorsionează cuvintele după bunul plac. Sufletul
meu
suferă în continuare când vede cum generația mea orbește încetul cu
încetul.
Și oasele ascunse sub piele mă dor – gândurile mi se transformă în pietre
semiprețioase. Ești acolo tu, odihnindu-te după un ocean de durere și dor?
21.
Ochii însângerați se holbează în așteptare. Plămânii ciuruiți sunt plini
de dorință. Sufletul meu e ca nebunul care a profețit potopul.
Vine, nesăbuiților! Vine! Nu fiți proști și ignoranţi! Uitați-vă
sus – uitați-vă la cer! Vrea să vă curețe! Vrea să vă vindece de tot.
Eu sunt noroiul. Eu sunt mizeria care trebuie curățată. Eu sunt cel pe care
porumbelul se lasă când vrea să fie în siguranță. Am nevoie de
acel porumbel, de Porumbelul Sacru! Am nevoie de ascensiune –
am nevoie de eliberare – de leacul cerului. Am nevoie de revelație –
a gândului, a cuvântului, a imaginilor mentale. AM nevoie de dialog și
meditație, un moment de respiro – de zămislire.
Greutatea dragostei mă presează către pământ. Ca și cum un fel de
gravitație
divină intră în atmosferă. A fost un vis – ba nu, o viziune – chiar
mai mult de atât, a fost cu totul real. Chiar s-a întâmplat în istorie, atunci
când timpul se strângea în jurul nostru. Corpul meu a fost pus la pământ
în poziție fetală, plângând și abundând de bucurie!
Am văzut nenorocirile. Am văzut sângele. Am simțit greutatea
covârșitoare
Universalia
22.
Ființă superbă, eu nu voi clipi până când ochii tăi vor
gusta foamea. Nu mă voi odihni până când inima ta nu va fi
umplută de liniște. Uneori, când tu vorbești sufletul meu este fermecat. Mă
uit la tine cum îți miști buzele și cum clipești. Mă uit cum mintea ta caută
cuvintele
și semnele. Sunt vrăjit de frumuseștea ta și de grația cu care te
înconjori.
Nu voi dormi până când planul tău se va pune în practică. Nu mă
voi mișca până când corpul tău e vindecat. Adevărul meu abundă de
compasiune. Dragostea mea este plină de îngrijorare. Speranța mea e
dornică să umple pânza sufletului tău cu toate culorile posibile.
Doar cei care suferă mă cunosc drept fiind ajutorul lor.
Doar cei avuți sunt indiferenți când vorbesc de mine. Dar paginile
se răsfoiesc una după alta, prind viață – asta se întâmplă când Eu apar.
Asta încă se întâmplă în singurătate.
3.
Să stai și să te odihnești cu poeţii tăi pe podeaua ruptă –
slujitorii evlaviei subconștiente. Cuvintele lor atârnă pe cerul
minții mele ca stelele arzânde: miere, sânge, legământ, ploaie,
siluete, furie, carne, descompunere, imortalitate, iertare și alte
asemenea scântei unse pe limbă. Șoptind ce sufletul meu nu ar putea
explica niciodată singur prin rațiune. Ancorându-mi dorința de vânturile
sălbatice ale mării. Atrăgând fricile lucide în căldura unui templu.
Fântână a Imortalității, extazul original al omului plutind peste fața
adâncului, arzând cu pasiune și dorință peste geneza creației –pulsul
original
al exaltării și extazului! A Doua Flacără a fost capabilă să sufere
mai mult decât oricare alta, pentru că a fost uns cu uleiul bucuriei! Doar
el, cel care a știut euforia raiului, putea să îndure flăcările iadului.
Iubire Divină, învelită în carne și sânge, pulsând temperat cu speranță
nealterată. El se uită la oameni așa cum sunt ei – niciodată pierzând din
vedere virtutea originară; o virtute pe care doar Focul Suferinței o poate
încă o dată da.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
24.
Pământul ar fi trebuit să se oprească unde Părintele Zosima a murit
și să asculte. El ne-a spus despre Icoană. Nu prin cuvinte, ci prin revelație.
Era un imn rus: o lumină din est. Nu este cu adevărat un progres,
doar o scară antică a ascensiunii Divine. Cine mai crede acum în
demonii din umbră? Voi dormi pe pietre ca nepotul lui Abraham.
25.
Tu, Poet Etern, mai spune încă o dată acele cuvinte în seara asta.
Strigă-le peste ascultători, peste cititori, peste visători. Spune cuvintele pe
care minunile tale le cer. Spune-le în întuneric, în singurătate și lasă-le
să treacă prin venele fragile ale speranței. Spune acele periculoase,
arzătoare sonete de laudă, dar mai departe de orbitoarea poruncă
a conștiinței și libertății. Respiră în plămânii icoanei tale și animă-ți
vederea cu vise și doruri. Lasă rațiunea și destinul asupra celor dezgoliți,
cu raze de soare încălzindu-le corpurile și Nori ai Revelații păzindu-le
trupul de
căldura Iubirii Divine.
Spune cuvintele, Tu Atot-Știutorule, cel care ai izbăvit moartea și
care ai redobândit pământul. Tu, care ești de-a dreapta Tatălui, fă-te
cunoscut
fiilor lui Adam, cu sângele durerilor tale și cu puterea rugăciunilor
nesfârșite.
26.
Corpul tău tânjește după comorile ascunse în întuneric?Mintea ta caută
armura umbrelor? Oare fața ta se transformă când pășești în
lumina războiului?Oare ochii tăi rămân fixați pe ce nu
este văzut?
Imnurile Heruvimilor cad și se strecoară în subconștientul fiecărui
ascultător al rugăciunii. Lumina se desface deasupra întunericului cu
ușurință, doar cât să nu orbească irisul revelației.
Și atunci, sinergia viselor disperate și a pietrelor care provoacă durere
începe să lupte cu puterea nelegiuită a dorinței de putere. Dar totul a fost
liniștit înăuntrul sunetului – înăuntrul secretului, unde lumina trăiește
Universalia
27.
Cum de m-am poticnit în brațele a ceva așa frumos? Lumânările tale
luminează străzile cu puterea stelelor roșiatice noaptea. Cum aș putea
să nu văd asta? Picturile tale erau așa simple că m-au speriat. Când
mă uit la ele e ca și cum m-aș uita în sufletul altei lumi. Cum oare
de te-am găsit pe tine, o, tu Minune Cerească?
Frumuseștea ta nu e de pe lumea asta și totuși, unde mă uit, tot
pe tine te văd. Tu ai gustat moartea și frică de ea nu îți mai este.
Rugăciunile tale sunt plantate în țărâna lumii ăsteia și cresc
fără oprire.
Te-am căutat ca un copil. Mă trezesc dimineața devreme doar
ca să mă rog ție. Te doream mai mult decât mi-aş fi dorit un colț
de pâine fiind înfometat. Cum se poate ca frumusețea ta să transceadă
dorința? Lumina devenise esență și lacrimile de dor mi-au umplut din
abundență făptura. Nimic nu oprea acele valuri. Eram în prezența Bisericii
Eterne.
Cum am ajuns aici? Mesajul a murit când teologii au încetat să mai fie
poeți. Clopotele bisericilor nu mai băteau cu puterea divină. Ei au știut
exact, după un calcul perfect, când avea să vie moartea minunii. Ei chiar
s-au bucurat la vederea trupului neînsuflețit. ”Este ori una, ori cealaltă”,
spuneau ei, îngenunchind în fața vițelului de aur al dualității. Minunea
aparține pruncilor, copiilor și Sfinților. Plictiseala este o boală a
Apusului – oboseala, un imn secular.
Nu este nimic mai fermecător, mai plin de evlavie și înfricoșător
în același timp, cum e a privi Omul care vorbeşte ca și cum ar fi fost
un Dumnezeu, care a scăpat de diavoli, a mers pe apă, a suferit cu dragoste
în
suflet și la final a înfrânt moartea murind. Văd și nu concep un fel
de final al misterului de aici. Dumnezeu s-a născut într-o peșteră -
explică-mi această poezie mie. Lumina a fost văzută plângând în
toată goliciunea ei. Ce poți face din toate astea?
Prea multe gânduri și niciodată destule amintiri.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
poţi vorbi: Acum, trec iarăşi pe strada asta /ca Altcineva, altădată, pe Via
Appia Antica,/ nu printre morminte romane, ci printre/ nume de rând
îngropate doar în memorie.
Revelaţia numelui e la capătul scării, după ce ai trecut de răspântii,
şi după micile vămi, spre tresărire, îţi va fi dat să te vezi la locul peceţilor
vii. Petre, Petre,/ tot pietre şi pietre./ Nume, vocale, consoane/ Purtate
acum încet, foarte încet,/ de vântul nevăzut. La capăt ne e dat să vedem
voalul numelui în transparenţa sa unduitoare. E revelaţia fiului, după ce
ajunge să-şi culeagă literele, înmugurite pe cerul vieţii, cu numele toate,
fructe coapte prin pomenire şi pregustare din pîrga Duhului, cînd timp nu
era şi nici cuvînt să ne îngroape, ci doar întrupare a chipului dintîi, spre
capăt şi respirare, fractal singular, prin pomenire şi înveşnicire.
Cel de-al treilea poem e şi cel mai grav, bacovian şi năprasnic, jucăuş
arghezian, de nu, pe alocuri, urmuzian: poemul morţii, cu semnătura fiului
şi confirmarea de primire a poetului Marian Drăghici. Compune rar şi
refuză să scrie despre ceea ce toată poeţimea ştie. Ţine bine minte, însă,
viclenele cuvinte, cum se bifurcă ele şi alunecă, mai repede decît moartea
sperjură, prin orice fisură, cît ai clipi, şi e doar lumină în plină zi. Grav nu
e ludicul, ci poeticul, conţinut şi conţinător, prin diminutiv eliberator.
Precum la un prohod, din păhăruţe beau mucenicii, din pahar, doar
Socrate, triumfător, cu moartea întreagă în faţă. În timp ce Mîntuitorul,
biruitor, ezită o clipă, luînd asupra sa, deodată, chipul morţii şi toată
creaţia, în chip înnoitor, devenind din Jertfit Jertfitor.
Marian Drăghici, în poemul despre moarte, coboară treptele, repede
repede, pînă ajunge, resorbindu-se, într-un punct/ (bineînţeles) negru, //
(în sfârşit) luminos, privind, cît mai de jos, în subsolul paginii, în infernul
clipei, unde nu-i nimic scris, ci doar însemnat cu arătătorul privirii, spre
înaltul cuminţirii. Interogativ e darul discernerii, dezvăluit prin puterea
fără putere a cuvintelor, asupra morţii. Poetul aude vocea clară şi distinctă
a mamei, ca dintr-o altă lume, într-o nanosecundă, de parcă atunci l-ar fi
născut. Nimic nu i se pare mai viu, decît clipa dintîi. Trezirea bruscă a
fiului are ceva din revelaţia morţii. Moartea mamei nu înseamnă
despărţire, ci înviere a Fiului. În dialog imaginar cu poetul G.Bacovia,
iscoditor şi ispititor, în toate chipurile, poetul îi răspunde, într-un fel care
ne ia prin surprindere. Nu adaugă nimic, nu neagă nimic, totul e perfect,
cum moartea nu ar admite imperfecţiuni, nici negocieri, ci doar ispitiri şi
ispăşiri. Fiind imaculată, nu poate fi pîngărită prin cuvinte, amăgind-o,
cum i se întîmplă lui Ivan Turbincă. Fiind cotropitoare, moartea e o
eliberare, de ceva care ne conţine, atît de răspicat, încît, moartea, ca şi
viaţa, nu ne întreabă. Grabnică, neîntreruptă, fiindu-ne doar lumina
necreată: - Mersul voi lua./ Mersul desculţ la pădurea Bercica/ unde nu
Litera-Tura-Vura
Gheorghe Simon
De ce scriu
un eseu de Anamaria Veleșcu
1
George Orwell, Why I Write, în http://orwell.ru/library/essays/wiw/english/e_wiw
Litera-Tura-Vura
5
“Give sorrow words: the grief that does not speak/ Whispers the o’er fraught heart and
bids it break.” (trad. Const. Al. Ştefănescu, 1912)
Litera-Tura-Vura
Virginia Woolf aminteşte cum scrisul poate toci forţa de baros a unei
lovituri, a unei traume din trecut.
Dincolo de aceste motive mai mult sau mai puțin „strategice”, scrisul îl
poartă pe scriitor între două extreme ale trăirilor sufleteşti. „Scriu pentru că
asta mă împlinește. […] am scris din plăcerea de a scrie. Am făcut-o
pentru bucuria pură care izvorăște din actul în sine. Iar dacă o puteți face
pentru plăcere, o puteți face pentru totdeauna”6, își încheie Stephen King
manualul despre arta scrisului dedicat scriitorilor în devenire. O atitudine
aflată la antipod e mărturisită de Truman Capote, în prefața volumului de
proză scurtă Muzică pentru cameleoni: „Singurele patru lucruri care mă
interesau erau: să citesc cărți, să mă duc la film, să dansez step și să
desenez. Apoi, într-o zi, m-am apucat să scriu, fără să știu că intrasem
slugă pe viață la un stăpân nobil, dar necruțător. Când Dumnezeu îți face
un dar, îți pune-n mână și un bici; și biciul e destinat exclusiv
autoflagelării.”7
Întrebați de ce scriu, scriitorii vor da fel de fel de răspunsuri. În cele din
urmă, motivele nu mai contează. Scrisul se/mă leagă indisolubil de viață,
de ceea ce mă face vie. Când scriu, simt plăcere, împlinire, dar în același
timp apăsare și chin, întocmai cum e viața. De aceea, cred că e de bun simț
să afirm, printr-o axiomă deja celebră: Scribo ergo sum.
6
Stephen King, Misterul regelui. Despre scris, trad. Mircea Pricăjan, București, Editura
Nemira, 2007, p. 240.
7
Truman Capote, Muzică pentru cameleoni, trad. Iulia Gorzo, Iași, Editura Polirom,
2009, p. 7.
Conta nr. 30 ianuarie – martie 2018)
Eveniment
să apară alte ediții ale operei sale în toată lumea. Asta arată interesul
editorilor și publicului care, iată, află astfel multe lucruri despre cultura
română...”
Între momentele programului (descrise mai sus și care au acoperit o
perioadă de aproape trei ore, asistate cu interes de un public numeros), au
putut fi audiate scurte interludii la chitară interpretate de elevii Cătălina
Rotaru (cl. XI M), Marco Gabriel Balau (cl. X M) și Armand Popa (cl.
XI M) de la Liceul de Arte ”Victor Brauner” Piatra-Neamț (pregătiți de
profesorii Iulian Stoica și Florin Blanaru).