Conta 31 PDF

SUMAR
3 – România la centenar: popor sau populație? (un

editorial de Adrian Alui Gheorghe) * 7 – Poeme de
Nicolae Coande * 11 – „Când copiii nu-și mai
ascultă părinții și fiecare vrea să scrie neapărat o
carte, se apropie sfârșitul lumii” (Cornel Moraruîn
dialog cu Hristina Doroftei) * 17 – Poeme de Echim
Vancea * 25 – Apocalipsis (fragment de roman de
Adrian G. Romila) * 37 - Oferta promoțională ’58
(un eseu de Vasile Spiridon) * 45 – Poeme de Adrian
Alui Gheorghe, Carmen Firan, Vasile Gârneț, Liviu
Georgescu, Bogdan Ghiu, Simona Grația Dima, Ioan
Es. Pop, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu, Radu
Voinescu, Varujan Vosganian * 56 – Aniversare
Dumitru Augustin Doman / 65: Povestea lui Doman,
stîlpnicul (o poveste de Adrian Alui Gheorghe) * 63 –
Proze de Dumitru Augustin Doman * 67 - Proze
scurtissime şi satirice fără intenţii moralizatoare (o
cronică de Aureliu Goci) * 71 - Un subiect delicat:
identitatea românească (o cronică de Magda
Ursache) * 79 - Debuturile individuale ale
reprezentanţilor Generaţiei 80 (2) (un studiu de Vlad
A. Gheorghiu) * 101 – Versuri de Nicolae Corlat *
107 - La ce e bună memoria (o proză de Horia
Dulvac) * 111 – Poeme de Octavian Mihalcea * 114
–A.L. Zissu – recuperarea unui scriitor (2) (un
studiu de Emil Nicolae) * 121 – Poeme de Mihai
Marian(Negru Opac) (cu o prezentare de Adrian Alui
Gheorghe) * 126 – Lumea cuvintelor curcubeu
(fragment de roman de Ovidiu Cornilă)
134 –Adrian G. Romila vă recomandă *143 – Poezii
de Mihaela Oancea * 146 - Anchetă CONTA (2):
Bancul şi literatura(răspund: Ovidiu Pecican și Sabin
Popescu) * 159 – Reflexe nazaretane sau NEMO
PROPHETA IN PATRIA SUA(o piesă de teatru de
Alexandru Pecican) * 168 –Poezii de Luminița Ignea
(cu o prezentare de Adrian Alui Gheorghe) * 174 –
Ion Popescu-Brădiceni – Poezia ca revelaţie şi
iniţiere (o abordare exegetică de Zenovie Cârlugea) *
181 – Un poem de Mihaela Aionesei* 183 –
Spiritualitate: „Filosofia bolii” – parte a „filosofiei
vieții” și condiție a mântuirii(o meditație de Pr. prof.
univ. dr.Ioan C. Teșu) * 187 –Un mare apologet
contemporan: Ravi Zacharias -A raţiocina - sau “Cina
Raţiunii” (un eseu de Remus Valeriu Giorgioni) *
193 – Agapice/ Jurnalul uneiAsceze(fragmente de
Gheorghe Simon) * 197 – Aspecte referitoare la
Biserica Catolică din România în perioada modernă
și contemporană (II) (un studiu de Iulian Ghercă) *
201 - Contribuția slujitorilor bisericii din Neamț și
Bacău pentru obținerea independenței de stat a
României în anii 1877-1878 (un studiu de Emanuel
Bălan) * 208 - Dumitrașc versus Picasso (fantezii
arhitecturale cu Laurenţiu Dumitrașc) * 219 –
Universalia: Egon Bondy (Cehia) – Realismul total
(prezentare și traducere de Emil Nicolae) * 232 –
Litera-Tura-Vura
Conta nr. 31 (toamna, 2018)
România la
centenar:
popor
sau populație?
un editorial de Adrian Alui Gheorghe
„Dacã printr-o calamitate poporul român ar dispãrea şi ar veni alţii pe

acest pãmînt, s-ar transforma tot în poporul român ! »
Mircea Vulcãnescu
Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie

trãieşte dupã reguli scrise; un popor trãieşte, mai ales, dupã reguli nescrise.
Legile scrise asigurã (sau nu asigurã) ordinea, justiţia, dau pedepse, dau
recompense. Legile nescrise acţioneazã ca un liant între oameni: sînt
obiceiurile, cutumele care dau stabilitate « tribului », individualitate, îi asigurã
onoarea şi continuitatea. Legile scrise sînt diverse şi se pot modifica; legile
nescrise sînt unice. Dacã respecţi legile scrise ale unei ţãri, devii un cetãţean
onorabil, poţi urca pe scarã socialã, poţi sã te pierzi în mulţime fãrã sã trezeşti
interesul cuiva. Legile nescrise ale unui popor rãmîn însã greu accesibile unui
strãin – ospitalitatea, pînã şi la popoarele cele mai pãguboase, înceteazã dupã
desert. Legile scrise acţioneazã prin constrîngere, pot fi schimbate de la o zi la
alta, fac subiectul discuţiilor democratice. Legile nescrise sînt chiar
echivalentul bunului simţ istoric, sînt un bun pãstrat din generaţie în generaţie,
nu le discutã aproape nimeni. Pentru nerespectarea legilor scrise rãspunzi în
faţa unei instanţe funcţionãreşti. Pentru încãlcarea legilor nescrise rãspunzi în
faţa unei tradiţii, în faţa unei istorii. Legile nescrise sînt ca anotimpurile: nu
poate cere nimeni discutarea lor, modificarea lor în funcţie de interesele de
clan. Legile scrise sînt aculturale; legile nescrise sînt expresia
3
Editorial
culturii1.(1_Despre aculturalitatea legilor scrise vorbeşte cu osîrdie Claude

Lévi-Strauss, mai ales în volumul Gîndirea sãlbaticã, Editura Ştiinţificã,
Bucureşti, 1970, şi cu osebire în capitolul « Istorie şi dialecticã », p. 413 şi
urmãtoarele. Aceste perspective dihotomice – « popor-populaţie », « legi
scrise-legi nescrise » – se regãsesc în literaturã, la J.M. Frazer / Creanga de
aur, C.G. Jung/ Psihologie analiticã şi Weltanschauung şi la mulţi alţii. )
Un om îl explicã pe alt om, o existenţã o explicã pe alta. S-ar pãrea cã
asta e şi menirea popoarelor – indivizii care le compun sînt faţete ale unei
«individualitãţi colective». Cînd indivizii nu mai seamãnã, cînd «nu se mai
explicã unul prin altul », deja nu se mai vorbeşte de un popor, se vorbeşte de o
populaţie.
De ce aceastã abruptã introducere prin contrarii ? Pentru cã întrebarea
care ne frãmîntã este dacã, sub biciul civilizaţiei, popoarele nu vor fi evoluat
spre statutul de populaţii separate prin graniţe sau spre o populaţie uniformã,
unitã prin pîrghiile unei economii globalizate şi ale unei culturi « de consum »
unice. Dacã aşa ar sta lucrurile, popoarele ar fi ieşit pe nesimţite din cartea de
istorie. Popoarele se mîndreau cu trecutul lor; populaţiile se mîndresc numai
cu prezentul lor. Viitorul ar arãta atunci ca o intersecţie vidã între mulţimi
disjuncte, cum ar zice matematicianul. Cinismul marxistei teze, dupã care
«muncitorul n-are patrie» – ecou al avîntului colonizator roman peste ţinutul
Europei, ubi bene, ibi patria –, pare sã fi înfrînt mîndria şi rezistenţele locale.
Ce s-a ales de poporul român în aceastã transmutaţie mondialã? A devenit o
populaţie supusã strict legilor scrise? A rãmas un popor? Sau a ajuns undeva
la mijloc, un hibrid greu de integrat printre celelalte «populaţii»? Un înalt
funcţionar european, Jonathan Scheele, spunea cu nãduf: « România este o
ţarã pe care cu cît o cunoşti mai bine, cu atît o înţelegi mai puţin.» Care ar fi
criteriile care ne-ar permite sã aflãm dacã un popor a devenit o populaţie ? La
repezealã, am putea numi lipsa de comunicare între oameni, îndepãrtarea de
culturã, falsa credinţã, lipsa de sinceritate, lipsa de încredere, lipsa
generozitãţii... Din aceastã despletitã perspectivã am ajuns oare şi noi sã fim o
populaţie? În acest caz, nici « muncitorul român » nu mai are nevoie de
patrie? Da, s-ar pãrea cã nu mai are nevoie de patrie. Ca şi « europeanul », el
are nevoie de bani, de obiecte, de case, de terenuri... Dar scriitorul, pictorul
sau muzicianul sau actorul... au nevoie de patrie ? O mai salveazã cineva, ca
în poveste, doar pentru ei? Cine? Dumnezeu? Pentru delirul de optimism,
pedeapsa e trezirea la realitate.
N-am pus nici o întrebare (şi cui sã i-o fi pus ?) despre ce s-a întîmplat
cu patriotismul care fãcea sã se lege idealul de muncã, pasiunea de certitudine,
adevãrul de curaj, vorba de onoare, pedeapsa de fraudã, cîntecul de
privighetoare, eroismul de strãmoşi etc. Teamã mi-e cã patriotismul s-a
subţiat în mai toatã lumea şi, odatã cu el, s-au subţiat şi relaţiile susnumite.
Adicã, zice românul, am ajuns în aşa hal, cã nimic nu se mai leagã de nimic:
4
rãsplata nu se mai leagã de muncã, idealul de pasiune, eroismul de urmaşi,

adevãrul de onoare, vorba de cinste etc. Şi-atunci pentru ce sã mai rãmîn aici,
în România? De ce sã repar eu ce-au stricat cîteva generaţii de înaintaşi
« trãdãtori »? Dar, în fond, ce înseamnã « trãdare »? Tocmai încãlcarea
tradiţiei! Or, cele cîteva « cuiburi de rezistenţã » care au mai rãmas sunt
considerate mai degrabã ca nişte crize de isterie patrioticã, fiind, de fapt,
simptomele unei frici imense resimţite de pasagerii unui Titanic ce se
scufundã. Pasagerii aceştia se agaţã însã nu de un colac de salvare, ci de
promisiunea cã patria îi duce la ţãrmul celãlalt pe toţi, indiferent cît sînt de
ticãloşi sau, dimpotrivã, de virtuoşi. Şi chiar dacã toţi ştim cã vasul ia apã şi
cã marinarii sînt nişte potlogari sau doar nişte bieţi ageamii, ne prefacem cã
totul e în regulã şi cã sîntem pe drumul cel bun.
Sînt dintre cei care încã se considerã « vicioşi » ai patriotismului, care
mai cred cã destinul lor este condiţionat de spaţiul mioritic în care au fãcut
ochi. Aud însã din ce în ce mai des mãrturisirile congenerilor fericiţi cã au
reuşit sã-i facã pe copiii lor sã plece din ţarã, ca sã munceascã sau sã înveţe,
numai sã scape de aici. Fericirea de a nu mai fi român începe sã fie exprimatã
tot mai zgomotos, sã fie chiar asociatã cu ideea supravieţuirii. E îngrozitor!
Gîndul cã viaţa decentã ar fi posibilã şi în România e pe cale de dispariţie.
Poveştile eroice cu strãmoşi care puneau pe fugã nişte turci derutaţi nu mai
impresioneazã cine ştie ce. Poeziile cu dorul de ţarã sunã dogit în gura unor
tineri care au ochii întorşi spre graniţã, bucuroşi sã plece cît mai repede şi cît
mai « definitiv ». Un tînãr care a petrecut patru ani în Marea Britanie învãţînd
subtilitãţile contabilitãţii în economia de piaţã s-a întors în ţarã, unde a crezut
cã e nevoie de talentul lui. N-a reuşit însã sã se readapteze la o societate
româneascã înţepenitã pe linia moartã a istoriei, aşa cã a plecat de tot, fãrã
regrete, îndemnat chiar de pãrinţi. Pînã acum cîţiva ani, în tradiţia noastrã,
copiii erau ţinuţi pe lîngã casã, pe lîngã familie. Acum pãrinţii îi zoresc sã
plece, sã fugã cît mai iute şi cît mai departe de România. Pãrinţii care îşi ştiu
copiii cît mai departe de România îi simt salvaţi, realizaţi. M-am întrebat dacã
nu cumva e o modã aceastã fugã spre Vest, însã motivaţiile celor care iau
decizia ruperii definitive de vatra strãmoşeascã demonstreazã cã e vorba de
opţiuni gîndite. Climatul din ţãrişoara noastrã se comportã prea adesea ca un
smîrc, ca o mlaştinã care înghite şi sufocã totul, de la pasiuni la ideal.
«Centrifugarea» tineretului şi neîncrederea în climatul românesc nu sînt însã
chestiuni noi. Şi totuşi, România modernã a fost conectatã la Europa, în
secolul al XIX-lea, chiar de tinerii care au plecat din ţarã, care au vãzut lumea
şi s-au întors, generos, s-o salveze. I se acordã oare României o a doua şansã
de acelaşi fel ?
Statisticile spun că din România au plecat, după 1989, peste cinci
milioane de cetățeni care și/au găsit sau îşi caută un rost încă prin lume. Ca să
avem imaginea acestei mulţimi, cred că e de ajuns să spunem că această
5
Editorial
populaţie românească care rătăceşte prin lume ar fi echivalentul a vreo zece

mari oraşe, inclusiv capitala, care ar dispărea de pe hartă. Nu enumăr oraşele,
oricine poate face acest exerciţiu de imaginaţie. Cine sunt cei care au plecat?
Aventurieri, curajoşi, muncitori, minți excepţionale adesea, disperaţi, umiliţii
societăţii, neliniştiţii, nemulţumiţii etc. O lume greu de încadrat în tipare, dar
pe care îi uneşte (sau îi desparte) o serie de lucruri: originea, limba, cultura,
istoria comună, identitatea religioasă majoritară, tradiţia sub toate formele ei,
arhetipurile, norme de convieţuire, amintiri comune dintr-o istorie recentă,
nemulţumiri comune etc. Şi, repet, nu e vorba de o sută de indivizi, nu e vorba
de o mie sau de o sută de mii ...! E vorba de cinci milioane, cît un popor la un
moment dat, în condiţiile în care sunt popoare care nu adună atîta populaţie.
Am putea spune că România a căpătat universalitate prin cetăţenii ei care au
plecat în lume. Dar de ce pleacă românii? E o întrebare plină de întrebări la
care nu încercăm să răspundem noi. „Dezordinea românească” în „dezordinea
mondială” e un simptom care califică istoria contemporană. În conflictul
dintre conştiinţă şi conştienţă rezultatul este imprevizibil. Însuși Francis
Fukuyama, cel care întrevedea „sfîrşitul istoriei”, se întreabă în altă carte a sa,
„Marea Ruptură”: „Ne este oare sortit să alunecăm pe panta unor niveluri tot
mai înalte ale dezordinii sociale şi morale sau avem motive să credem că
ruptura este doar un fenomen trecător şi că SUA şi alte societăţi care s-au
confruntat cu ea vor reuşi să se remodeleze? Iar dacă remodelarea va avea loc,
ce formă va lua? Se va petrece spontan sau va fi nevoie de intervenţia
guvernului prin politici publice? Ori poate că trebuie să ne aşteptăm la un fel
de renaştere religioasă – imprevizibilă şi, foarte probabil, incontrolabilă – care
să reinstaureze valorile sociale?” Cred că aici trebuie revăzută chiar şi funcția
socială a credinței, aşa cum o definea Voltaire, care spunea la un moment dat:
„Dacă eu aş susţine că nu există Dumnezeu, sluga mea m-ar înjunghia la
noapte”.
Întoarcerea la morală este esenţială şi asta prin redefinirea modelelor,
prin recîştigarea teritoriilor culturale pierdute. Globalizarea nu mai e un pariu
cîştigat de o omenire gregară, ci va fi cu adevărat un succes cînd va fi repusă
„persoana” în miezul evoluţiei iar educaţia va redeveni un vector al evoluţiei.
„Valorile româneşti” versus „valorile europene”? O spune Emil Cioran:
„Trebuie să ne orientăm după criteriul valorii sublime a unui efort pentru
stadiul şi structura culturii noastre. […]. În momentul în care România va
câştiga gustul devenirii va învinge – prin forţa lucrurilor – îndoielile inimii
[…]. Căci din îndoielile ei se alcătuieşte scepticismul nostru”. În așa concert
de voci care încearcă să își impună autoritatea, adevăratul naţionalism,
adevăratul patriotism trebuie să pună problema „ce trebuie să devenim” şi nu
„ce trebuie să rămânem”. Pentru că numai popoarele evoluează, populaţiile
nu.
6
Poeme de
Nicolae
Coande
Toţi
Toţi poeţii sînt incestuoşi.
Superlativele
Aici ne-am născut: epoca dă cu noi de pămînt.
Şi noi bucuroşi că sîntem încă în viaţă.
Noua Ordine Literară este explicată de fonfi.
Statul Paralel bîntuie minţile poeţilor de birou.
Cel mai tare om de pe pămînt şi cel mai slab
Acum trăiesc – superlativele fac bine la ficat.
Sturzul zeflemitor
A început frumos şi vara asta – un eşec-două
Şi viaţa îşi arată puterea ei rară
Foarte multe doamne mi-au cerut încă de astă primăvară
Să produc mai multă poezie gravid aşa cum luna nouă
Este aceeaşi în cele patru faze adunate în splendoare

Departe de zgomotul de fond al industriei ce-şi ridică
7
Poesis
Fustele ca o ţigancă în mijlocul lumii c-o tehnică

De balerină prinsă la strîmtoare.
Încă nasc şi asta îmi dă bătăi de cap-de-lemn spre seară

Cînd luna sîngerie o joacă pe Lady Macbeth la vedere
Sînt sturzul împuşcat în cap de-o melodie rară
Şi-o cîntă-n zeflemea – poet căzut cu nasul între ere.
Luminosul
E greu să fiu uitat dar asta încerc de ceva timp – dacă nu ar fi atîta
Egoism în nepotrivire
Și atît resentiment pentru cei ce nu dau doi bani pe dorința
Unui biet visător.
„Disprețuit de unii, admirat de alții” – numai că nu am lipit
Acest afiș nicăieri și bieții oameni nu au de unde ști ce vreau eu
Cu adevărat. Ce vreau eu cu adevărat?
Să fiu uitat apoi regăsit ca orice copil ieșit din casa mamei lui
Și intrat în pădure unde mișună foamea și nerecunoștința
În bîzîitul mucegaiului fosforescent care mă striga pofticios
„Băiete, pe aici, pe aici, bagă-ți în mine mîna ta caldă și vei deveni
Luminosul!”.
Asta e muzică a Seducătorului, măiculiță, îmi spun în vreme
Ce mă pregătesc să cedez dar nu înainte de a lua viața cuiva –
Pofta de a mînca trecut și viitor în același sendviș făcut de mama
Cînd îmi umplea bietul ghiozdan de tablă cu ou și marmeladă
Pentru grădinița de copii unde tare m-am simțit singur și pieziș.
Un om rămas în duminica lui.
Nimeni
Încă ştiu un petec de copilărie în mintea mea şi nu-l voi ceda nimănui:
Sînt nimeni eşti nimeni e bine să fii din ce în ce mai rar nimicul de-a fi
Un necunoscut din spatele frontului unde ne pregătim pentru război
Încă mă joc cu poveştile şi am mînia lui Dumnezeu atunci cînd le arăt
8
Fiinţelor care vin să mă roage drumul spre libertate. Sînt băiatul ieşit
din încercuire şi acum trage sufletele după el din focul inamic: soarta.
Sînt în pleroma întunericului şi am aprins un chibrit – vă pot vedea
Feţele sau pot aprinde fitilul: nu există iubire aici şi nu există nimeni
Să spună „Aşa nu mai merge” – înnămoliţi în mlaştina unde bivolii

Cad sub lovituri de bici şi smocuri de iarbă fluturate sub nările proaste.
Aici ne vînăm noi unii pe alţii şi ne prefacem că ucidem animale
Le tîrîm în casele noastre trofee ale proastei poziţii a ficatului
Care ţine în picioare lumea. Dublul meu –un sac de oase pe fundul
Unei minţi atotputernice. Sorb această imagine dintr-un pahar prin care
Se vede cum strigă unul răstignit şi face semne că ne bem sufletul slab.
Văd înainte lumina lumii noastre de cîrpe vechi. Sînt un nimeni.
Încă mă joc.
Ploaia ştie
Bătrîneţea nu este pentru fricoşi. Doar n-o să mă apuc
Acum să scriu o carte despre bătrîneţe! Nu am curajul
Unei femei care a spus asta pentru că a supus o mie
De bărbaţi – am avut puţine femei la viaţa mea şi
Niciuna ştiu asta nu va fi lîngă mine la bătrîneţe.
Asta pentru că nu am umor sînt lipsit de îngăduinţă
Stric ce-mi place mai mult şi mă întorc cu spatele cînd
Mi se vorbeşte cu faţa. Nu am pur şi simplu curaj
Vreau să fiu lăsat în pace de cei care îţi organizează
La fix viaţa. Nu e nimic de organizat în iubire şi în refuzul
De a iubi ce începuseşi odată. Poate mi-e frică de carnea
Ce-şi schimbă forma şi de pretenţia ei de-a fi ţinută minte:
„Mai ştii cum arătam cînd eram tînără?” Mai ştii cît de slab
Şi de frumos eram fără să-mi pese că nu aveam o iubită
Fiindcă citeam toate cărţile care se scriau atunci pe pămînt?
Mai ştii cum ploua cînd visai o fată frumoasă?
Plouă şi acum dar mă întorc cu spatele şi ştiu pe loc că
Ploaia are chipul unei femei deprinsă cu bătrîneţea.
9
Poesis
Semnal Alias
Direct în membrana întunecată a minţii – iar din Haos
Face Tatăl (vocea mea de copil spune pe de rost mantra).
Era să calc pe uriaşul adormit deasupra galaxiei
Uf, am zis, uite un copil uitat pe calea ferată,
Prăbuşit în somn ca un gînditor la apogeu,
Pe o scîndură pe care surferii liţează lumina în bobine sferice.
Dar era tăcut şi tăcut e şi azi cînd conectorul minţii reia faza:
Zburam prin tunele-cuante pe unde treceau avioane-fotoni
Nu aveam vehicul eram eu însumi un cap-vehicul o minte-om,
În avioane erau indivizi importanţi care zburau voci-fameni
De la dreapta spre stînga (timp abolit m-am prins imediat)
Şi deodată am trecut pe deasupra cuiva care dormea
Somn de copil venit din somnul unei fiinţe independente
Un gigant cu o faţă tăcută trupul ghemuit să nu supere
Cum dorm eroii în mame sau bătrînii beţivi pe străzi
Pe unde trec indivizi importanţi. Semnal Alias.
Dar am ştiut imediat ce i-am văzut chipul că era mort
Şi survolîndu-l uşor m-am trezit întrebînd: unde
E sufletul lui acum? Nimeni nu-ţi răspunde în somn.
Eram în astral vorba unei doamne care mi-a tradus visul
Dar uriaşul era cât se poate de adevărat în somn îngîndurat
Nebărbierit palid ca un om care se odihneşte după
O mare oboseală.
Şi sufletul lui as aevum printre avioane-fotoni tuneluri-cuante.
10
„Când copiii nu-și mai ascultă

părinții și fiecare vrea să scrie
neapărat o carte, se apropie
sfârșitul lumii”
„Nu-mi plac filosofii care literaturizează și scriitorii

care filosofează fără niciun rost”
- Sunteţi absolvent al Facultăţii de Filologie şi al celei de Filozofie, la

Universitatea din Bucureşti. De ce aţi ales aceste variante?
- Opțiunea, aproape simultană, pentru ”litere” și filosofie a fost, în
oarecare măsură, chestiune de vocație, dar și de oportunități și de formație
intelectuală. În anii 50 – 60, când mi-am început eu studiile, totul era
11
Interviu
sufocat de ideologie. Filosofia, adevărata filosofie, constituia pentru cei

din generația mea o alternativă, un fel de refugiu. O vreme, inițierea în
filosofie, lecturile de bază s-au petrecut în particular (și, oarecum, la
întâmplare, exceptându-l pe profesorul de latină din liceu, care mi-a pus în
mână primele texte filosofice). Multe cărți mi le-am procurat, în anii
studenției, din talciocul bucureștean sau de la anticarii ambulanți cu care
m-am împrietenit (și cărora le sunt recunoscător și astăzi). Facultatea de
filosofie am absolvit-o ceva mai târziu, în scurta perioadă de relaxare
poststalinistă, când a fost posibil, bunăoară, să-mi trec examenul de licență
cu o teză despre Kierkegaard, la începutul anilor 70. Era și un mod elegant
de a evita marxismul dogmatic oficial. Sigur că în alegerea tezei de licență
a contat enorm stagiul meu filologic anterior. Lecturile din autorii
existențialiști, mai ales din cei francezi, erau ceva obișnuit pentru studenții
de la Filologie. Nu pot trece cu vederea nici atracția pentru gânditorii și
filosofii români din perioada interbelică, în special scrierile tinerilor din
grupul lui Mircea Eliade, pe care i-am descoperit tot pe cont propriu.
Cărțile lor încă nu fuseseră scoase de la fondul secret al bibliotecilor
publice. Din aceeași perioadă, când parcă aveam mai multă nevoie de
filosofie decât acum (trebuie să recunosc), datează și pasiunea pentru
Blaga, reușind să-mi procur toată opera lui (inclusiv „trilogiile” editate la
Fundații).
- Pe dihotomia literatură-filozofie aţi mers şi la doctorat, cu teza „Lucian
Blaga, Convergenţe între poet şi filozof”. De asemenea, există absolvenţi
de Filozofie care s-au impus ca valoroşi poeţi, cum ar fi (din literatura
tânără) Vlad Moldovan, Dan Coman etc. Ajută filozofia la găsirea
adevăratei Poezii?
- Cred că da. Totuși, filosofia singură nu face pe nimeni poet sau critic
literar. Hotărâtor e talentul pe care-l are fiecare. Ba, uneori, filosofia poate
fi și o capcană, când e supralicitată. Nu o dată excesele de
suprainterpretare în exegezele critice se datorează și unei deturnări de la
adevărata menire a filosofiei și a teoriei literare în genere. Filosofia și
literatura, din orice perspectivă le-am privi, sunt discursuri distincte (deși
convergente în bună măsură). E bine să nu fie amestecate forțat. Nu-mi
plac filosofii care literaturizează și scriitorii care filosofează fără nici un
rost. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc literatura ca literatură, nu mai mult
de atât. Blaga e un caz unic. La el literatura și poezia își au rădăcina
comună în structura metafizică interioară. Ceea ce numim ”poezie
filosofică” ține, în fond, de un anume tip de sensibilitate artistică, mai
puțin de un program teoretic explicit. În acest sens, ne putem întoarce în
urmă până la Eminescu. Exemplele pe care le-ați dat se înscriu și ele,
12
oarecum, în aceeași paradigmă a dublei înzestrări creatoare. Diferența e

numai de gust sau de formulă poetică și de limbaj. Azi se scrie altfel decât
acum o sută de ani.
- Literatura română a devenit mai vizibilă în lume după 1989 sau era mai
vocală în perioada comunismului prin intermediul scriitorilor aflaţi în
exil?
- Nu sunt prea bine informat în ce privește difuzarea literaturii române în
lume la ora actuală. Fără îndoială că, în perioada comunismului, scriitorii
aflați în exil erau mult mai bine cunoscuți și apreciați decât cei din țară.
Cel puțin unii dintre ei. Acum situația s-a schimbat, trăim într-o lume
deschisă și interconectată la un nivel pe care înainte nici nu-l visam. În
plus, nu mai există nicio interdicție de natură administrativă. Contactele se
stabilesc liber, în toate chipurile posibile, iar interferențele se produc
aproape de la sine. Totuși, ar trebui să existe o strategie a coordonării
inițiativelor de acest fel. Probabil că și există contracte de promovare
reciprocă între casele de editură din țară și străinătate. Din câte am citit, ne
confruntăm însă cu lipsa acută a traducătorilor buni. Poate că unii autori
vor încerca să scrie direct într-o limbă de circulație. Nu e o soluție, dacă nu
ești un vorbitor nativ al acelei limbi. Mă refer la cărțile de literatură, nu la
operele științifice sau eseistice. Eugen Ionescu aparținea în egală măsură
celor două limbi și celor două culturi în care s-a afirmat. Cioran a izbutit și
el, în felul lui mai special. Eliade însă a scris literatură numai în limba
română, în toată perioada exilului. Ar mai fi încă ceva. Cultura noastră, în
încercarea firească de sincronizare, suferă încă – se plâng unii - de
mimetism, uneori destul de pronunțat. De unde și o oarecare lipsă de
autenticitate și, poate, și de credibilitate în ochii străinilor. Trebuie un efort
susținut pentru a șterge cumva această impresie. Nu e ușor să obții
recunoaștere internațională, dar oportunități există destule, infinit mai
multe ca înainte. În ultimii ani scriitorii români participă la numeroase
târguri internaționale de carte, iar acordarea de burse din partea unor
fundații sau universități a devenit ceva obișnuit. În ce privește rețeta
succesului, ar trebui urmat cumva exemplul cineaștilor noștri...
13
Interviu
„Mă încearcă tot mai mult sentimentul că timpul

nostru a trecut”
- Cum alegeţi cărţile despre care scrieţi în revistele literare? În funcţie de

relaţia avută cu autorul, în funcţie de domeniul ales, în funcţie de
structură, valoare, renume etc?
- În ultima vreme nu am mai făcut cronică literară, încât m-am eliberat de
presiunea, plăcută și frustrantă totodată, a alegerii cărților. Ați amintit
câteva situații posibile în care se află cel care practică exercițiul critic zi de
zi (așa numita critică de întâmpinare). Am trecut și eu prin toate acestea.
Sunt de neevitat. Problema e să încerci să fii, pe cât posibil, echidistant și
să-ți raportezi lecturile întotdeauna la aceleași criterii valorice. E destul de
dificil. De multe ori suntem prea subiectivi sau pur și simplu opaci, iar
gustul, componentă importantă a actului critic, ne poate juca și el feste.
Contează, de asemenea, politica editorială a revistelor unde publici. Într-un
fel, orice revistă literară e un sistem de relații. Nu poți face cu totul
abstracție de ele (chiar dacă nu-ți impune nimeni așa ceva). Mai ales
criticul tânăr se confruntă cu o mulțime de obstacole. Talentul trece însă
peste toate acestea, în ciuda unor inerente concesii sau, chiar derapaje, de
moment. Problema e că se scrie și se publică enorm de mult. Ca să acopere
tot fenomenul literar la zi, redacțiile au nevoie de echipe de critici. S-a
ajuns la un fel de specializare pe genuri: „cartea de poezie”, „cartea de
proză”, „cronica ideilor” etc. Este imposibil să le practici pe toate și, mai
ales, să citești tot ce se publică... La sfârșit de tot, râmâi cu un sentiment
amar de incompletitudine.
- După atâţia ani de lectură profesionistă, mai este literatura o pasiune?
Sau a devenit o obligaţie? Care ar fi operele preferate şi autorii care v-au
marcat devenirea?
- Literatura, în orice condiții, rămâne pentru mine o pasiune, dar lectura
profesionistă duce, până la urmă, la oarecare rutină și inerție. Ceea ce nu e
chiar rău. Cu trecerea anilor devii mai prudent, începi să nu te mai
entuziasmezi cu ușurință de orice (fără a diminua, totuși, capacitatea de
receptare la nou). Cu alte cuvinte, devii mai lucid și mai echilibrat. Actul
critic matur face casă bună cu „calmul valorilor”, este un exercițiu subtil
de raționalitate. E greu să enumăr aici toate operele mele preferate. Ar fi
un șir prea lung și, poate, nu tocmai relevant în sine. Pot spune însă, că în
ultima vreme simt mereu nevoia să mă întorc în urmă și să recitesc unele
cărți fundamentale pe care le am în bibliotecă (literatură, filosofie, religie).
Am și un regret: nu am descoperit la timp unele dintre aceste cărți sau nu
14
le-an înțeles cum trebuie atunci la prima lectură. Probabil, altul era
parcursul meu intelectual.
- Care este relaţia dumneavoastră cu timpul? Mai are timpul răbdare în
secolul XXI?
- Întotdeauna am fost în criză de timp. Oricât de optimist ai privi lucrurile,
la un moment dat constați că viața e prea scurtă, iar timpul e fără început și
fără sfârșit. Acest dezechilibru poate deveni paralizant. Dar și o sursă de
înțelepciune. La urma urmei, nimic nu e încă pierdut. Sentimentul crizei de
timp, în cazul meu, vine și din obișnuința dintotdeauna de a citi mai mult
decât de a scrie pur și simplu. Când provii dintr-o familie din mediul rural,
fără bibliotecă în casă, trebuie neapărat să arzi niște etape. Apoi, nu
obișnuiesc să scriu despre cărți pe care nu le citesc cu atenție, chiar dacă
nu-mi face mare plăcere. E o probă de onestitate și seriozitate în
exercitarea meseriei de critic. Într-adevăr, ne presează din exterior cu o
forță fantastică timpul istoriei, mai grăbit ca niciodată. Totul în jurul nostru
se schimbă cu repeziciune. Miracolul se mută parcă pe zi ce trece din
literatură și religie în cuceririle tehnologice de ultimă oră, tot mai
sofisticate. E din ce în ce mai greu să ții pasul cu „spiritul timpului”, cel
puțin pentru cei din generația mea. Mă încearcă tot mai mult sentimentul
că timpul nostru a trecut.
„Vin din urmă mulți tineri talentați. Simt o forță

explozivă în scrisul lor, deși insuficient structurat”
- Al. Cistelecan vă consideră (în vol. „Diacritice”, Curtea Veche, 2007)

„un solitar atât prin structură, cât şi prin opţiune, independent de orice
grupare şi chiar un singuratic în propria generaţie”. De ce aţi ales
„singurătatea”?
- Se pare că aceasta e starea mea de normalitate. Altfel, n-aș fi eu însumi.
În tinerețe, ești mai mult sau mai puțin mimetic, în funcție de influențele
pe care le primești, firesc, din toate părțile. Cu timpul te retragi mai mult în
tine însuți, îți găsești într-un fel propria cale. În viață, inclusiv în viața
literară, mi-a plăcut de fiecare dată să merg pe cont propriu. E mai cinstit
așa. Te afirmi mai greu de unul singur, dar nu datorezi nimănui nimic.
Oricum, meseria de scriitor te împinge la singurătate, fie și numai la o
izolare temporară, când te afli la masa de scris. Starea aceasta se poate
prelungi... În cazul meu, s-ar putea să fie vorba și de o deformare produsă
în timpurile de odinioară, când te simțeai urmărit și controlat la tot pasul.
15
Interviu
Am trăit cumva în „era suspiciunii” (o carte celebră de pe vremea

studenției). Acum este oare altfel?
- Cum simţiţi pulsul literaturii actuale? Dar relaţia ei cu cititorii?
- Nu sunt în măsură deocamdată să dau un răspuns mai extins la această
întrebare. Văd însă că vin din urmă mulți tineri talentați. Ei se înscriu deja
într-o altă paradigmă, într-un alt ciclu de creație. Simt o forță explozivă în
scrisul lor, deși insuficient structurat. Dar „limpezirea” vine cu timpul. Mai
mult mă îngrijorează problema lecturii. Dacă toată lumea scrie, măcar pe
blogul personal, atunci cine mai și citește? Mi-amintesc un vechi proverb
arab. Reproduc parțial din memorie: când copiii nu-și mai ascultă părinții
și fiecare vrea să scrie neapărat o carte, se apropie sfârșitul lumii. Firește, e
doar o vorbă de duh, nu trebuie să luăm lucrurile în tragic. Literatură bună
se scrie (vezi numeroasele concursuri și premii pentru debut) și se va scrie
mereu. Privite la o scară globală, epocile și generațiile literare sunt
oarecum echivalente. Am încredere în cei ce vin. E mereu nevoie de o
primenire a climatului literar. Numai ei sunt în măsură să aducă o nouă
prospețime și o creativitate din ce în ce mai dezinhibată.
16
Poeme de
Echim Vancea
„îndoielnică supraviețuire”
*
în fotografie e un drum
te urăşti
ai vrea să plângi
dar nu s-a luminat încă de ziuă
şi peronul e gol
ai obosit să spui aceeaşi poveste

despre ce-a fost şi-a trecut
*
cu paşi mici
pe drumul ce duce la apă
dispari
se face întuneric
întruna
păşind pe nisip
17
Poesis
mormintele
lasă
să se vadă
lutul
din tine
fără ceas îi noaptea

fără umbră-i gardul
fără teamă-ar fi
zidul
de-ar putea cânta
ochii îşi caută chipul

printre copaci
aştepta
dimineaţa
chiar dacă moartea

s-a născut din cuvinte
tot nu te vindecă
peştii în înot
dau la o parte apa
pietrificată
şi-n toiul nopţii

obosiţi
ies printre oameni
sfârşind după aceea
18
ploaia imploră oglinzile

privind cum se topeşte zăpada
vin şi pleacă
deodată cu vechile vise
în spatele ochilor tăi
*
fluturii înainte să intre în panică
prind culoarea ochilor tăi
numai că se întunecă încet

când te îndepărtezi suficient
după aceea
îndeajuns fiind cel ce priveşte

zi de zi
te întorci
cu noduri în gât
în capătul acesta de lume
dimineaţa cobori şovăitor

în stradă
minunându-te
de câte umbre
trec pe lângă tine
după aceea
*
19
Poesis
înainte şi după aceea

aşteptam să te întorci
dar genunchii-ţi erau
în braţele unui străin
ale cărui cuvinte
te faci a nu le băga în seamă
de fiecare dată când simţi
nevoia disperată
să te joci
de-a iadul
în mijlocul străzii
nu ai alte cuvinte
şi păsările
lasă zborul
în seama ecoului
după aceea
drumuri încrucişate-n ecouri

morminte-n care te vezi
în umbra lor
vine noaptea
un singur drum
prin pădurea uscată
duce la mormântul în care te vezi
e greu să ţii ascuns

faptul c-ai fost la bordel
şi că eşti şi un virtuos
doar că numai atunci

20
îţi dai seama

cât de mult
îţi iubeşti aproapele
şi că ţi-ai irosit inutil timpul
patrusutedouăzeci a câte două paturi

adăpostind nopţi nesfârşite
nimic nu-mi ajunge

nici măcar mormântul
ploaia se apropie de mine

ziua îşi sprijină ochii pe ochii mei
nu poţi obliga
un trecător singuratic
să ţină seama
de viaţă sau de moarte
*
păsări dezamăgite
de atâtea plânsete şi rugăciuni
agăţate de acoperişuri
zac în liniştea apusului
o urmă pierdută-n zăpadă-i

asemenea unui trup uriaş
*
printre strâmtorile ecoului
vechea pendulă
îşi ascunde umbra de ploaie
au trecut ani
şi ridurile apusului
sunt de-acuma un capriciu
ca oricare altul
21
Poesis
rudă a păsării
într-o baie de sânge
îngropată într-o
glie ruşinată
de întrebările
la care nu ştia
a răspunde
uneori da
alteori nu
adăugându-le
pe unul altuia
de-o vreme
sunt foarte aproape de moarte –
îşi spuse povestea
înfruptându-se
din propria-i pânză –
păianjenul
aflat într-o confuză stare de veghe
un pumn de iarbă
îngropat în nisip
se alătură
cărnii mele
de fapt nu vreau să zic nimic
*
aminteşte-mi
de norii nehotărâţi
să păstreze taina apusului
sau să înceapă să ne ude fără ruşine
aminteşte-mi
de fiorul unui cuvânt
22
abandonat într-o întrebare

la al cărei răspuns
nu îţi aduce nici o uşurare
aminteşte-mi
de această noapte
aflată într-o veşnică goană
*
mâinile înfăşurate-n dorinţe
imaginează fotografii de album
vorbesc în somn
cu poeme ascunse în adâncuri de ape
de vântul logodit cu ploile uscate
umbrele se întâlnesc
deasupra stelelor îngheţate
fără memorie-i cuibul

hrănit din tandra poveste a morţii
fiului risipitor
nu altundeva
nu altcândva
acuma
te rog
să nu mai stăruiești în singurătate
apa – şlefuind bolovanii

pasărea - singură învaţă să zboare în somn
norul – săgetat de apă în ciuda durerii
îi face loc păsării solitare
*
noaptea pândind întunericul
strecuram umbrele
23
Poesis
într-un tempo nehotărât

rostogolind peste frunze
de nuc
de plop
de tei
de răchită
de arin
de salcâm
fiertura de frică şi de durere
că poate o să plouă
şi mormântul nu are încă acoperiş
dimineaţă nu a mai fost nimeni

să rostească celebrul tatăl nostru
aşa că poţi face ce vrei
numai îndură-te de picioarele
înmuiate în lacrimi
*
undeva cerșetorii se roagă în stradă
certându-se pe limba lor
asupra îndoielnicei lor supraviețuiri
altundeva umbra ocolește un câine

și se roagă mulțumită că nu a fost lăsată
fără de frică în râsul lumii
oricum în noaptea asta
tremură de frica îndoielnicei sale supravieţuiri
într-un târziu adorm râzând ca un nebun

convins fiind că nu mă vor boteza niciodată
(Dintr-un volum în pregătire)
24
Apocalipsis
fragment de roman de Adrian G. Romila
Evenimentele care au deschis cea mai grozavă parte a acestei povești

au început în după-amiaza lui 13 februarie, când clopotarul a dat buzna în
sufragerie, unde se lua prânzul cu ciorbă de fasole, cartofi copți cu brânză
și tochitură și biscuiți cu miere. Părea foarte îngrijorat și cumva conștient
că încălcase, prin felul în care intrase, regulile de politețe care se cuveneau
respectate în casa unui preot. Se oprise pe prag, în sălița pridvorului,
salutase pe toată lumea și-și frământa căciula în mâini. Mesenii rămăseseră
în așteptare, curioși, cu furculițele și paharele în mâini. Zăpada de pe
cizme i se topise și formase o baltă sub tălpi, întinsă pe podeaua de
scânduri mâncate de scorojeală. Singurul care nu se întorsese spre cel care
intrase era Cristian David, care continua, grăbit, să termine din farfurie, cu
șervetul sub bărbie, ca să se revină, probabil, mai repede la lucru, în
prăznicar. El părea cel mai puțin curios, ca și cum așteptase de mult să
vină omul acela, ca și cum le-ar fi zis tuturor ”v-am zis eu c-o să apară și
c-o să vă zică!”
Părinte, iertare! Doamna preoteasă, domnule învățător..., începuse
clopotarul, descheindu-se la cojocul mițos.
Ce-i, Vasile, ce s-a-ntâmplat? De ce taci? Zi-i!, îl luă la rost gazda,
în numele tuturor. Poți să ne spui, pot rămâne și copiii, să audă?
Părinte, urcă niște soldați spre noi, am văzut de sus, cred că-i un
pluton întreg... Nu știu ce-s, că nu se vede din turlă, nu par de-ai noștri...
Da´ spre noi vin, spre Prisăcani, sigur!
25
Epic
Părintele schimbă priviri cu dascălul și învățătorul, privi pe meșter și

pe doamne, le făcu semn să-și continue prânzul, apoi se ridică de la masă,
își puse bocancii, paltonul și potcapul și ieși. Însoțit de clopotar, traversă
curtea bisericii și urcă în turlă, să vadă în depărtare, de acolo se zăreau
ambele capete ale satului, până la margini, cu tot cu potecile de acces.
Lipsa vântului și liniștea de deasupra pădurilor albe lăsau orice mișcare și
orice zgomot din jur să vină spre cel care era atent și se concentra la ceva
anume. Un șir de militari, într-adevăr, se vedea urcând drumușorul dinspre
Bicaz, dezăpezit de curând, niște mogâldețe în mișcare, crescând de la un
metru la altul, erau oameni în uniforme cafenii, ruși, după socoteala
preotului. Erau însoțiți de patru cai înhămați la două căruțe mari, goale, din
acelea de cărat bușteni și pietre, cu roțile zdravene, întărite cu cercuri de
fier. Erau luate din rechiziții, cel mai probabil, fiindcă era greu de crezut că
trupele lor ar fi avut oficial asemenea vehicule. Pașii oamenilor și ai cailor
făceau să scârțâie omătul întărit la intervale regulate, aproape ca o cadență,
deși nu mergeau chiar ordonați în rând. În față se puteau vedea vreo trei
ofițeri sau, oricum, grade de comandă, îi distingeai după cizmele înalte,
după mantalele îngrijite cu blană la guler, după șepcile și căciulile cu taft
roșu și stemă, după epoleții lați, dar mai ales după săbiile și tocurile de
pistol, atârnând la centură. Și caii, și oamenii scoteau trâmbe de aburi pe
nări și mergeau în tăcere, apăsat, hotărâți, uitându-se numai, din când în
când, împrejur, ca și cum s-ar fi mirat de locuri.
În cel mult trei sferturi de ceas vor fi aici, Vasile! Ce zic eu trei
sferturi, în jumătate de oră! Cred că va trebui să ieșim, să vorbim cu ei, să
vedem ce vor! La noi vin, ai dreptate, nu-i îndoială, aici urcă.
Poate caută prizonieri evadați, părinte, poate au treabă la graniță...
Nu cred că au treabă cu ungurii de pe graniță, după căruțele alea
goale trase după ei. Și nu e niciun alt sat pe aici afară de-al nostru.
Ruși?, mai întrebă clopotarul, după ce se uită încă o dată departe, cu
mâna streașină la ochi.
Ruși, da, sigur sunt ruși, nu-s uniformele noastre alea și nici franceze
nu-s, confirmă preotul, după ce mai privi și el câteva clipe. Numai să nu
fie din ăia bolșevizați, de care am tot auzit că bântuie peste tot! N-au
niciun Dumnezeu și nu mai ascultă de nicio comandă militară!
Se întoarseră în casă, să-i anunțe și pe ceilalți și să-i liniștească. Fiecare să
stea la treburile lui, ca și cum nu se așteaptă la nimic, nu trebuiau să lase
impresia că le e frică de ceva. Rușii erau aliații noștri, până la urmă, în
urgia asta, ce-ar fi de rău dacă ajung până aici? Poate caută dezertori sau
prizonieri germani evadați din micul lagăr de la Bacău, poate vor să
inspecteze granița ungurească, să-și instaleze lângă Prisăcani un post de
26
observație sau chiar un punct de artilerie, suntem gard în gard cu inamicul.

Toate erau numai variante puțin probabile, căci nimeni, afară de meșterul
revenit la lucru, în micul lui atelier, n-a mai stat liniștit. Femeile au strâns
masa cu ochii pe geam, învățătorul, dascălul, preotul și clopotarul s-au tot
învârtit prin curte, așteptând pe nepoftiții musafiri, sperau să treacă mai
departe, să n-aibă treabă exact în Prisăcani.
Intrând pe ulița mare, pe care intrase în toamnă și Cristian David,
când sosise prima oară, grupul de militari se opri în mijlocul drumului, în
dreptul bisericii, căutând din ochi pe cineva, să vorbească. Trăseseră
căruțele pe margine, cât le permiteau mormanele de zăpadă, băgară câte o
iesle din sac sub botul cailor și se grupară, discutând aprins. Cei din curtea
casei parohiale îi putură număra: erau șaisprezece soldați, fără
echipamentul complet, doar în mantale și căciuli, cu puștile pe umeri, plus
doi ofițeri și un subofițer, așa cum văzuseră, cu săbiile și revolverele prinse
la centuri. Primul dintre gradați, un tânăr locotenent, după stelele de pe
epoleți, se sfătui, câteva clipe, cu ceilalți, apoi, împreună cu unul dintre
soldați, intră în curtea bisericii, unde văzuse fum ieșind din coșurile
prăznicarului și ale casei parohiale. Se opri, puțin descumpănit, văzându-i
pe cei doi bărbați și pe preot stând în ușă, tăcuți, privindu-i cu chipurile
îngrijorate. Înaintă spre ei și le întinse binevoitor brațul înmănușat:
Dobrâi deni! Bu-nă zi-ua! Bon-jur!
Bărbații din prag dădură, pe rând, timizi, mâinile cu musafirul,
scrutând curios când pe el, când pe cei rămași în drum, la căruțe, dincolo
de gard. Părintele privi și spre prăznicar, așteptând să apară meșterul, să se
alăture comitetului de primire improvizat pe prag. Locotenentul inspira
încredere, totuși, arăta curățel, pentru vremurile acelea, când ofițerii nu
prea aveau vreme de cochetărie, în uniformă. Gulerul de blană roșcată,
stufoasă, adăugat peste cel cu petlițe roșii, îl purta ridicat, să-i apere de frig
gâtul și ceafa, iar mantaua-i cu epoleții tiviți, cu cele două stele ale
gradului militar, era destul de îngrijită, la fel și cizmele înalte, care încă
sclipeau. De sub cozorocul îngust al șepcii pornea un chip ușor mongoloid,
ochii verzi, vizibil obosiți, erau mijiți asiatic sub sprâncenele subțiri, ca de
fată. Mustața-i subțire, căzută peste colțurile gurii, completa în partea de
sus un barbișon bine lucrat din foarfece, iar obrazul neras se mișca odată
cu buzele roșii, ce rotunjeau frumos fiecare cuvânt, cu o dicție de retor
exersat. Dinții regulați, aliniați perfect, se dezvăluiau la fiecare vorbă ca o
proteză de porțelan, de parcă nu trecuseră prin rațiile frugale și prost gătite
ale intendenței ruse. De sub chipiu, lângă urechi, se zburleau favoriți
roșcați, prin care dădea mereu cu degetele. Soldatul, slab, blonziu, neras și
el, cu ochi albaștri, spălăciți, clipind des sub marginea roasă a căciulii, era,
27
Epic
în schimb, soios rău, cu cizmele scâlciate, cu uniforma boțită și murdară.

Ofițerul se prezentă, țeapăn, pocnind din tocurile cizmelor lipite cu o
mișcare bruscată într-adins, cu o mână la chipiu și cu cealaltă sprijinită pe
mânerul sabiei, așteptând mereu prin pauze ca soldatul de origine
basarabeană să-i traducă vorbele.
Gaspada, menia zavut Vasilii Ilici Lazarev, ia bâvșii leitenant v armii
țaria Nikalaia i bâvșâi pehotnâi ofițer pod podcineniem ghenerala Dmitria
Șcerbaciova! A teperi imeiu cest´ prisoiedinitsia k velikoi bolșevitskoi
revaliuții, privedionnoi tovarișcem Leninâm b Sank Petersburge i po vsei
Rosii...
Soldatul traducea aproape integral și mecanic la persoana I, stând
drepți, exact așa cum vorbise locotenentul, și, după cadența rapidă a
memorării și a traducerii, se putea înțelege că o mai făcuse și altădată, era
deja obișnuit:
Domnilor, numili mieu iesti Vasîli Ilici Lazarev, fost locotinent în
armata țarulu´ Nicolai șî fost ofițăr di infanterii subordonat jeneralulu´
Dimitrii Șcerbaciov! Acuma-i o onoari sî șiu alăturea di marea revoluții
bolșievicî adusî la San´ Pietersbur´ șî-n tătî Rusia di tovar´șu´ Lenin.
Menia naznacili komisarom sovetskoi iaceiki russkoi armii, teper´ v
polnom otstuplenii na fronte, na teritorii severnoi Maldavii. Moi soldatî
progosovali za menia, ștob ia ih predstavil. Esli șto, mogu govorit´ po
franțuzki. Moi rumânskii iazâk sovsem ploh...
Am fost numit comisar a´ șelulii sovietici din armata rusî a Moldovii
di nord, aflatî în retrajiri di pi front. Ales di soldațîi miei, votat sâ-i conduc,
adica. Dacî nu vă diranjazî, pot vorghi franțuzăști. Româneasca me îi tari
strâcatî.
Cum doriți, domnule locotenent, noi încercăm să vă-nțelegem. Ne
descurcăm și-n franceză. V-ascultăm, oricum!, răspunse primul
învățătorul, frământându-și mâinile. Dacă tot aveți traducător, mă gândesc
că vă e mai simplu în limba dumneavoastră, ca să vă faceți mai bine
înțeles.
Dar poftiți înăuntru, cât vorbim, să nu stăm afară!, adăugă imediat
părintele Ivan, cât timp traducătorul îi transmise ce spusese învățătorul.
Făcu gestul de invitație către amândoi militarii, deși îl privise din
camaraderie lingvistică numai pe soldatul basarabean. Poate serviți un
ceai! Avem pentru toți soldații dumneavoastră, să știți, avem ca la un...
samovar plin, e mereu pe plită! Noi n-am mai avut militari pe-aici...
Cei doi intrară în săliță, dar refuzară să pășească în sufragerie, unde se
strânseseră în jurul mesei doamnele și copiii, cu toții îngrijorați, în
așteptarea noilor vești. Ofițerul continuă stând în picioare, după ce
28
schimbă câteva cuvinte în rusă cu soldatul și-și scoase chipiul, salutând cu

o înclinație a capului pleșuv gazdele dinăuntru. Și lor li se adresa, acum, cu
o mină mai relaxată, chiar zâmbi băiețelului, care ținea în mâini avionul de
lemn reparat odinioară de Cristian David. O remarcă ridicând din
sprâncene pe Magdalena roșind și aranjându-și pe umărul drept coada
blondă, împletită. Venise cu o tavă de pahare și cești.
Damî i gospoda, vot zacem mî zdes´!
Ofițerul își drese puțin vocea acoperindu-și gura cu mâna, înainte de a
continua.
Mî hotim uezjat´ kak mozno bâstreie domoi, voina dlia nas i dlia vsei
Rosii pociti zakoncilas´. Mozet vî slâșali, mî hotim vâiti iz igrî
imperialistov, kotorâie sosut krov´ trudiașiisia narodov. Mî uje ofițialno
zaiavili șto vâșli iz pod podcinenia ghenerala Șcerbaciova i teper´ mî
iavliaiemsia ciastiu novoi armii, sovetskoi revaliuționnoi armii...
Soldatul traducea când cu ochii la cei de la masă, dinăuntru, când la
comandantul său. Dacă gazdele ar fi știut rusa așa cum au știut-o unii
dintre scriitorii acestei povești, ar fi trebuit să admită că basarabeanul
prindea frazele lungi exact la pauzele făcute special de ofițer și că nimerea
bine cuvinte grele, posibile roade ale îndelungatei conviețuiri alături de
muscali, acasă, ori mai degrabă ale propagandei bolșevice intense printre
trupe. Oricum, se vedea de la o poștă că cei doi făceau o pereche foarte
potrivită la ținut discursuri pe două voci:
Domnilor, doamnilor, vriem sî plecăm cât di răpdi acasî, războiu´ s-o
cam gătit pentru noi șî pientru tătî Rusia. Crec´-ați auzât, ieșâm din jocu´
di cărț´ imperialist, undi capitaliștii putriz di bogaț´ sug sânjili popoarilor
munșitoari. Am anunțat de-amu c-am ieșât di sub ordinili jeneralulu´
Șcerbaciov, sântem amu´ parti a noii armati, armata revolționarî a
sovietilor.
Doma nas jdiot tavarișci Lenin, kotorâi obeșcial nam vsem
spravedlivost´, mir i zemliu, a mî, ofișerî proședșie na storone revaliuții,
doljnî pomoci ukrepleniu novovo rejima postle tiranii Romanovâh. Teper´
v Rosii vse budut ravnâmi! Daloi boiarov, daloi burjiuiev, ăxploatatarov;
vlast´ nakoneț v rukah naroda! Ostatki țarskoi armii vsio eșcio boriutsia s
nevinnâmi rabocimi i krestianami, poătomu doma nas jdut. Mî sredi
poslednih russkih soldat kotorâie pokidaiut rumânskii front, tak șto
apazdâvaiem. I poătomu speșim...
Acasî ni-aștiaptî tovar´șu Lenin, cari-o promis dreptati, pași șî
pământ pentru tăț´, iar noi, ofițării triecuț la revoliuții trebi s-ajiutăm la
așăzarea noulu´ rejim di după tiranii Romanovi. Tăț´ or sî șii iegali în
Rusia, di-acuma s-o sfârșât cu boierii, cu... burghejî, cu... asupritori´,
29
Epic
puterea în sfârșât îi în mânili poporulu´! Rămășâțî din armata țarulu´ încî

măi luptî cu munșitori șî țarani´ nevinovaț´, di-așeia îi nevoi di noi acasî.
Sântiem pintri ultimi´ ostaș´ ruș´ cari pleacî di pi frontul românesc, adica
sântiem în întârzâieri. Ni grăghim.
Gheneral Șcerbaciov, kotorâi ne priznaiot nikakoi vlasti posle
otrecenia țaria, pâtaietsia poimat´ i astanovit´ nas zdesi na rumânskom
fronte, mojet daze nakazat´ nas za nepovinavanie i kaznit´ cerez voiennâi
sud. Ăto eșcio adna pricina, iz-za katoroi mî hatim uiti kak mozno skoreie!
Cerez Besarabiiu, teper´ nezavisimoi, ili cerez petliurovskoi Ukrainî, v
liubom sluciaie mî doljnî dobratsia do Rosii. I rumânskaia armia nas ne
ocen´-to liubit, raz nași soldatî stali savetskimi. Ăto tojă ceasti klasovoi
borbî...
Jeneralu´ Șcerbaciov, cari nu vra sî recunoascî nișio puteri di dupî
și-o pliecat țaru´, cautî sî ni prindî șî sî ni opriascî aișea, pi frontu´
românesc, poati chiar sî ni pedepsascî pientru insubordonari șî sî ni-mpuști
la Curtea Marțialî. Îi înc-on motiv pentru cari vriem sî pliecăm cât mai
răpdi! Or pin Basarabia, acuma indepiendentî, or pin Ucraina lu´ Petliura,
trebi s-ajiunjim orćum în Rusia. Armata românî nu ni iubești niși ie, di
când o apărut sovietili pintri soldațî´ noștri. Asta-i parti din... lupta di
clasî...
Bine, domnule... locotenent, și... de ce aici? Ce treabă aveți în
Prisăcani, care e atât de departe și de front, și de granițele prin care înțeleg
că doriți să treceți spre Rusia?, întrebă preotul, curmând tirada musafirului
și privind iarăși către geamul prăznicarului, de unde nici acum nu ieșise
meșterul. N-ar fi fost mai bine să mergeți spre Iași, spre Vaslui sau nu știu,
poate spre Suceava?
Soldatul îi traduse locotenentului, numai el știa cât de exact. Ofițerul
se îndreptă din nou către gazdele sale, schimbând tonul, imperativ:
Mî znaiem șto ăta derevnia ne znala rekviziții, buduci nastolko
izolirovannoi, șto mî slâșali o nei tolko ot liudei iz sosednevo pasiolka.
Naș garnizon vnizu, u Piatra, tam mî vas na karte i nașli. I nași samoliotî
vas raspoznali...
Știm cî satu´ ista o fost ferit di rechizâții, câ-i așa sângur, deoparti
di altili, am auzit di el di la oameni din vali. Aviem garnizoană jios, la
Piatrî, sântiț´ puș´ pi-o hartî a rejiuni´, acolu. V-o văzut șî din avioanili di
recunoaștiri.
Nu vot, mî prișli za produktami. Prosim dat´ nam stolko ștob
zapolnit´ te dve povozki. Miaso, hleb, salo, kartofeli, sahar, fruktî, vino,
vodki, șto u vas est v pogrebah i kladovkah. Ne obidimsia esli naidutsia i
veșci na dorogu, odeala, padușki, tarelki. Sajaiem vsio v povozki i
30
vazvrașciaiemsia v Iassah, gde nas jdut nași tavarișci, kotorâie

prisoiedinilisi k revaliuții. To șto vî dadite, mî vozmiom v kacestve vklada
dlia novovo rejâma, budem imet´ v vidu. Drughie vași rumâni dali nam
mnogo, vskliuciaia mebeli, garșki i postelnâie prinadlejnosti...
Provizii vriem, pientru asta am vinit! Vă rugăm sî ni daț´ vra´zâcî
numa´ cât sî umplim aieste douî căruțî. Carni, pâni, slănină, cartoafi, zahar,
poami, jin, țuică, șe-avieți pín beciuri, pín cămări. Nu ni supărăm niși di
lucruri pientru drum, pături, pernior de-iestea... tăvi, farfurii... Punim în
căruțî șî pliecăm înapoi, spre Iaș´, undi sântim aștieptaț´ di alț´ ostaș´ cari
s-o pus șî í lângî noi, pientru revoluții. O sî luăm și ni daț´ driept
contribuții la... nou´ rejim, o sî țânim socotealî. Alț´ români di pe-aiși o
dat, o dat mult... mobilî, oali, aștiernuturi...
După un schimb de priviri cu preoteasa, cu dascălul și cu învățătorul,
preotul ridică palma dreaptă, întrerupând tirada traducătorului.
Domnule locotenent, gata, am înțeles! Vom da ce găsim, ce avem de
dat, o să fie o... donație pentru aliații noștri ruși! S-o găsi câte ceva. Numai
că... n-o să fie mult, nu așa cum poate v-ați aștepta. E război, nici noi n-
avem prea multe, cu scumpetea asta și cu lipsurile... Și va dura măcar
câteva ceasuri, trebuie să vorbesc cu oamenii, să trec din casă-n casă, o să
v-apuce noaptea aici.
Soldatul încercă să spună de la el ceva preotului, dar se întrerupse
pentru a traduce mesajul gazdelor. Locotenentul se gândi câteva clipe,
privi înapoi, prin ușă, către ceilalți camarazi lăsați în drum, la căruțe, se
descheie asudat la manta și la tunica de dedesubt și mormăi ceva
ininteligibil cu traducătorul său, care insistă într-o chestiune rămasă
neclară pentru cei din casă. În acea clipă intră meșterul Cristian David,
spre ușurarea preotului, care crezu că va spune ceva. Dar el doar trecu
pragul, salutând prin mișcarea capului pe toată lumea, pentru a se așeza
lângă mama lui, pe scaun, uitându-se curios la musafirii ruși. Mai ales în
ce-l privea pe locotenent avu o tresărire, era sigur că-l mai întâlnise
undeva, poate într-un vis, nu-și mai amintea sigur, îi spuse asta doamnei
Maria, la ureche.
My jdiom, jdiom skolko nado! Dumaiu u vas naidiotsia gde nas
priiutit´ do zavtra, sarai, sklad, gde teplo na noci, esli ne uspeiem do
vecera. I zavtra u nas țelîi den´, hotia nadeiusi vsio reșitsia bâstreie.
De data aceasta traducătorul trecu la persoana a III-a, vorbind paralel
în rusă, întrerupt, cu locotenentul.
Tovar´șu´ locotinent zâși cî-i sâgur cî gătiț´ mai răpdi șî nu trebi sî
staț´ mâni tătî zâua. Tovar´șu´ locotinent zâși dacî ni putieț´ prini pi tăț´
pânî mâni, în vro magazâi sau o șurî, unieva uni sî șii cald pisti noapti. Șî
31
Epic
mâni poati sî terminî di adunat și v-o zâs pientru noi, dacî vă porniț´ din
sara asta. Tovar´șu´ locotinent zâși cî iel traji nădiejdi cî gătiț´ mai răpdi șî
nu trebi sî staț´ mâni tătî zâua.
Întreabă-l dacă ne lasă puțin să ne sfătuim. Și-ncepem, apoi, să
strângem donațiile din sat cât de repede putem.
Cu câteva prăjituri și o oală mare de ceai fierbinte, cărată până în
drum, la soldați, de Vasile și de dascăl, preotul reuși să câștige timp pentru
ceva discuții între patru ochi, numai cu ai lui. Trimise copiii din sufragerie
și primul căruia îi ceru sfatul fu Cristian David.
Ce ziceți, domnule Cristian? Ce facem? Asta ne lipsea acuma, soldați ruși
ieșiți la rechiziții!
Ruși bolșevizați, nu orice ruși!, adăugă învățătorul. Deci e mai rău! Am
auzit c-au făcut numai rele prin Piatra, și mai la vale, spre Bacău și Adjud,
sunt numai reclamații despre ei la primărie, la regiment...
Părinte, domnilor, dar mi se pare foarte cunoscut ofițerul ăsta!, spuse
Cristian David, arătând cu degetul pe geam afară, înspre drum, unde se
zărea locotenentul bând ceai cu ceilalți camarazi, lângă căruțe. Nu știu de
unde, dar parcă l-am mai întâlnit! Îl știu, sigur îl știu!
Lăsați acum asta!, zise părintele, ferm. Sau poate v-ați întâlnit la
Mărășești, când ziceați c-ați fost pe front?
Cristiane, nu-i timpul acuma de... amintirile tale!, spuse și doamna
Maria, apucându-și fiul de braț. Oamenii ăștia așteaptă o părere! Asta ne
privește pe toți, nu numai pe săteni. Suntem toți prinși aici, în Prisăcani.
Rușii-s afară, uite-i, așteaptă și ei!
Domnule Cristian, ne-ar prinde bine acuma să ne sfătuim! Orice
părere e bună. Dacă ziceți că-l știți pe locotenent, e și mai bine, poate vă
recunoaște și el și puneți o vorbă, spuse preoteasa, în timp ce pregătea o
altă oală de ceai.
Numai că nu știu de unde să-l iau...
Ce-am putea să le dăm? Nici oamenii n-au rămas cu prea multe,
acuma, cu iarna asta, cu războiul..., zise tare, din bucătărie, soția
învățătorului, printre clinchetele de vase spălate într-un cazan fiebinte, pe
plită. De unde să aibă oamenii atâtea câte vor ei? Nici gaz de lămpi nu mai
avem, o să rămânem pe-ntuneric acuși, vai de capu´ nostru!
Deci cum facem, părinte? Domnule David?, își frământă mâinile în
continuare învățătorul.
Părintele merse în fața peretelui cu icoane și candela aprinsă, își făcu
câteva cruci largi și șopti o rugăciune. Se întoarse, apoi, spre masă și puse
mâna pe umărul dascălului.
32
Grigore, uite cum m-am gândit! Oameni buni! Domnule David!

Mergem acuma din casă-n casă, să le spunem să strângă fiecare câte ceva!
Și s-aducă la biserică astă seară, să aducă de toate, să vedem ce și cât e. O
să vadă și locotenentul și o să hotărască dacă-i place ori ba. Poate-i place și
pleacă, poate ne lasă chiar diseară. Ce ziceți? Nu s-or umple căruțele alea,
da´ poate și ei or să-nțeleagă că nici noi n-avem.
Femeile încuviințară, la fel și meșterul, care sugeră să le dea o parte
din suma datorată pentru crucea cea mare, ca să completeze donația. Și-or
lua rușii ce-or vrea cu ei, din Bicaz, din Piatra, de pe drumul spre Rusia.
Nu, nu se poate! Așa ceva nu!, răspunse părintele Ivan. Aia e altceva,
banii ăia-s ai dumneavoastră, nu... Să vedem acuma ce iese cu ce-am
hotărât!
Peste două ceasuri și ceva părintele, dascălul, învățătorul, clopotarul
și vizitiul, răspândiți fiecare pe câte-o uliță, luară, la rând, toate casele, de
la cele de la drum până la ultimele, inclusiv stânile, azvârlite sus,
însingurate între zăpezi, la marginea pădurilor. Oamenii înțeleseseră, nu
era loc de refuz, coborâră în pivnițe și-n magazii, urcară în poduri,
răscoliră șurile, debaralele și afumătorile, umblară la saci, la cutii și lăzi,
ba unii tăiară câte o găină sau un curcan, care mai aveau păsări și trecuseră
cu ele de cei doi ani de război. Cât timp rușii băură la ceaiuri și gustară din
gogoșile și vinul aduse de preoteasă și de Magdalena, țăranii ieșiră
încărcați dinspre toate răscrucile, lăsându-și coșurile pe o prelată de cort
militar, desfăcută special. Soarele murise de mult după culmile dimprejur
când ultimul dintre oameni, cu umbra alungită de lună, o luă pe uliță,
înapoi, în sus. Privi curios și îngrijorat spre trupa de soldați străini rămași
în picioare lângă gardul bisericii, dar înveseliți de mâncare și de prezențele
feminine. Câteva felinare fuseseră agățate de marginile căruțelor și de
țevile puștilor, așezate regulamentar, în piramidă. Cei trei comandanți
măsurau sever din priviri mormanul de lucruri și de provizii care se
strânseseră, gata să fie încărcate: o duzină de pâini uscate, legături de
ceapă, câțiva săcuștei de cartofi scofâlciți și de mere, un butoi de varză
murată, două pachete mari cu slănină, șorici, pulpe și coaste, câteva păsări
nejumulite, vreo trei castroane de ouă, pungi mici cu grăunțe, fasole, miez
de nucă și mălai, două damigene de vin acruț, vreo câteva legături cu
pături și perne, cam ițite. Când văzu că nimeni nu mai aduce nimic,
locotenentul își puse oamenii să le așeze și, după vreo jumătate de oră de
muncit, abia se umpluse una dintre căruțe. Nu fuseseră prea darnici sătenii
din Prisăcani, sătucul trecut ca un purice roșu pe hărțile lor militare, unde
contururile localităților păreau desene făcute în joacă de însuși Dumnezeu,
de-acolo de la el, din cer. Îl chemă pe preot și, cu același traducător
33
Epic
basarabean, îi spuse că nu e mulțumit, c-ar mai fi nevoie s-o încarce și pe-a

doua. Părintele Ivan îl rugă să-nțeleagă că nici ei n-au acuma, la vremuri
de lipsă, cu drumurile închise de nămeți, cu frontul, cu majoritatea
prăvăliilor goale și fără brațele puternice ale tinerilor, plecați la război.
După încruntarea cu care se adresă gazdelor și soldaților săi, nu părea să
fie convins că ce avea într-una dintre căruțe era tot ce se putuse strânge, la
rechiziție, în Prisăcani. Doar nu bătuseră drumul numai pentru atâta, de la
Piatra până aici, urcând pe lângă Bistricioara, ca să dea de tainicul sătuc
colorat dintre munți, singurul de unde se mai putea lua câte ceva bun
pentru niște soldați sătui de patru ani să se lupte prin străinătăți.
Nici cei de față n-au putut să spună, mai târziu, ce s-a-ntâmplat în
seara aceea între locotenentul bolșevic Vasili Ilia Lazarev și cei doi
bărbați, preotul și învățătorul, care îi tot arătau grămada de lucruri de pe
foaia de cort și-i vorbeau aprins prin traducător. Ce-au putut vedea
doamnele înfricoșate pe fereastra casei și meșterul Cristian David prin cea
a prăznicarului a fost, probabil, o mică ceartă, cu gesturi repezite ale
bărbaților de ambele părți. Furia ofițerului și rugămințile celorlalți doi
putură fi citite de la distanță, chiar dacă chipurile le erau luminate palid în
noapte de albul zăpezii și de felinare. De plecarea rușilor nu mai putea fi
vorba prea curând, așa că trei-patru case mai apropiate de biserică fură
alese pe loc să-i găzduiască. Soldații să doarmă în fân, în poduri, șuri și
grajduri mai curate și bine astupate de frig, iar cei trei comandanți să ia
odăi încălzite și așternuturi proaspete, cum nu mai avuseseră de când țarul
Nicolae al Doilea Romanov îi trimisese departe de casele lor, să se bată cu
germanii pe pământ românesc. Caii și căruțele intrară într-un șopron din
casa clopotarului, cu tot cu lucrurile adunate într-una dintre ele, căci
locotenentul dăduse ordin ca acestea să rămână neatinse, ca luate ”în
numili rivoluției”. Curând în drum nu mai rămăsese nimeni, musafirii
plecaseră toți la căldură, se vedeau numai urmele lor, pe zăpadă.
Părintele zăbovi până târziu în biserică, să spovedească enoriașii
dornici să se curățească înainte de postul Paștilor, și acolo îl găsi Cristian
David, când ieși, târziu, din prăznicar, unde cioplise din greu la bucățile
din Hristos. Așteptă răbdător, cu șapca în mâini, să termine ultima dintre
mărturisiri, ca să-i poată vorbi. Fusese o bătrână cea care încheiase șirul de
spovedanii, ieși repede afară, smerită, cu broboada trasă pe ochi. Meșterul
își dădu șorțul de lucru jos, înaintă până-n ușa diaconească din stânga,
după icoana mare a Maicii Domnului, și o întredeschise, privind cum
părintele, printre rugăciuni șoptite la masa altarului, își lepăda peste cap
epitrahilul și felonul cel negru, în care ascultase păcatele oamenilor. Era
întuneric și cald în biserică, micuța sobă duduia în absida dreaptă, unde
34
stătea dascălul, să cânte la slujbe. Crucea cea mare, proaspăt terminată,

fusese deja rezemată în absida stângă, înfiptă în suportul ei adânc, în
așteptarea răstignitului, care mai avea până să-și urce trupul de lemn pe ea.
Ce facem mâine cu rușii ăștia, părinte? De unde mai luăm una-alta, să
le mai dăm și să-i vedem plecați? Acuma cred că s-au culcat, nu i-am mai
auzit...
Nu știu, domnule Cristian, răspunse preotul, după câteva secunde de
tăcere, chiar nu știu.
Poate-mi spuneți dumneavoastră. Eu mă gândesc că mâine or să fie
mai îngăduitori, când or să vadă că nimeni n-a mai adus nimic. Niciun om
din Prisăcani n-a mai coborât la căruțele lor. Noaptea-i un sfetnic bun. Voi
zăbovi în biserică și mă voi ruga la miezul nopții, poate-o face Dumnezeu
ceva!
Dumnezeu deja a făcut când a lăsat să vină războiul, de-acuma... O fi
având și el socotelile lui...
Părintele îi opri vorba nervos, cu mâna ridicată.
Destul cu astea! Dumneavoastră mergeți de vă culcați în casă, nu vă
mai obosiți! Al nostru-i necazul ăsta, noi o să-l tragem, cum o vrea Cel de
sus! Locotenentul ăsta nu pare om rău...
Aș zice să nu vă luați că-i... curat și îngrijit și că vorbește franceză!
Nu știu unde l-am mai întâlnit, dar acolo unde l-am întâlnit, nu era deloc
un... om bun, dimpotrivă. Așa-mi amintesc, ca prin vis. Am făcut odată o
călătorie la capătul pământului și...
Poimâine o să fac liturghie, continuă părintele, întrerupându-l din
nou. Nimic n-ajută mai mult ca săvârșirea Euharistiei, Duhul se coboară
prin ea în locul unde se face. Dar mâine, domnule, chiar mâine dimineață o
să adun oamenii aici, la biserică, și o să le spun să-și mai stoarcă beciurile
și cămările, să se mai străduiască, să rupă de la gură, dacă trebuie, poate-
poate mai găsesc ceva de dat. Trebuie să ne salvăm, domnule Cristian,
fiindcă nu știu ce vor face ăștia-n Prisăcani, dacă nu primesc ce vor. N-am
auzit lucruri bune despre ei, pe la Piatra, pe la Bacău, pe unde sunt
garnizoane rusești. Apoi, ce-o fi, o fi! Pe mâine seară ar trebui să plece,
dacă-i mulțumim, nu?
Mda, așa ar trebui, dar nu prea cred...
Oricum, dacă ni se-ntâmplă ceva, nimeni nu va veni să ne-ajute,
suntem izolați aici, între munți. Abia de suntem pe hărți. Ai noștri trec pe-
aici numai dacă vor să inspecteze granița ungurească, atât. Aeroplanele de
recunoaștere ce mai trec pe deasupra, să ne vadă, da´ și alea foarte rar. Și
Dumnezeu din cer.
35
Epic
Scoase din dulapul ferecat cele două sfinte vase încrustate, pe care i
le arătase odinioară și lui Cristian David. Le răsuci în lumina moartă a
candelelor și a lămpii afumate din altar, Căderea Constantinopolului și
Judecata de Apoi sclipiră indiferente în întuneric, abia dezvăluindu-și
contururile de fum.
Vedeți, domnule Cristian? Numai de nu le-ar găsi rușii! O să le
dosesc mai bine noaptea asta, am locurile mele. Astea pot asigura tot
viitorul pentru satul ăsta, după ce-o trece urgia!
Ciocăni ușor suprafețele obiectelor de argint, pe rând, mai întâi
potirul, apoi discul, rotindu-le în palme și trecând cu buricele degetelor
peste desenele gravate fin în metal.
Parcă-ncep să se adeverească scenele astea, mi se par așa de
aproape! Mi-e frică, să știți, mi-e tare frică de ce va fi-n zilele următoare!
Am presimțiri rele! Voi face liturghia în ele, negreșit, în ele voi sluji
poimâine, să fie un moment deosebit! Să ne vadă Cel De Sus!
(roman în curs de apariție la Editura Polirom)
36
Oferta
promoţională
’58
o prezentare de Vasile Spiridon
„Da, fiecare om e o poveste./ Da, fiecare nume e o poveste./ Noi,/

cei care încercam/ să-i spunem/ numele,/ izbucneam şi noi/ în plîns./ De
aceea îl ocoleam./ Şi el se ocolea pe sine” (Adrian Alui Gheorghe,
Descoperirea numelui). Până la urmă, s-au mai ocolit reciproc ceva timp şi
şi-au descoperit un nume, pentru că trebuiau să poarte şi ei unul: „promoţia
poetică a anului ’58”. Desigur că orice periodizare sfârşeşte prin a cădea în
convenţie (aceasta, enunţată aici, radicalizând la maximum seria
promoţională decenală teoretizată de Laurenţiu Ulici) şi că niciun model
teoretic aplicat nu va putea acoperi integral o realitate aşa de dinamică
precum este aceea a poeziei. Dar aceasta este o regulă internă impusă de
chiar viaţa literaturii care, asemenea vieţii de prim grad, nu se supune
lesnicios încorsetării dictate de felurite clasificări. Prin ordonarea realizată
cu ajutorul periodizărilor, mai ample sau mai scurte, se poate oferi o cale
de acces înspre esenţa evoluţiei înseşi a literaturii. Cert este că pentru
perioadele mai recente este nevoie de unităţi mai mici de măsură
cronologică.
Analiza diferenţei specifice a fiecărui poet în parte prezent într-o
antologie colectivă ar presupune urmărirea tendinţei centripetale spre
coagularea identităţii promoţionale şi a celei centrifugale disipative spre
schimbarea de semn canonic faţă de promoţiile anterioare. Numai astfel s-
ar putea sesiza sporul existenţial adus de un poet anume, cât şi
exponenţialitatea sau exemplaritatea sa în opţiunea pentru o anumită
orientare. Or, datorită specificului şi limitelor de încadrare spaţială ale unei
prefeţe, nu aş putea avea în vedere descoperirea, înţelegerea şi
37
Aniversari. Născuţi în `58
interpretarea sensurilor mai profunde din punct de vedere social, politic şi

uman care se degajă la citirea textelor celor nouă poeţi. Exemplificările
prin analizele de text ar da seama cu fidelitate de felul în care amprentele
stilistice individuale contribuie la înlănţuirea acestor înţelesuri de
ansamblu şi ar lămuri mobilurile atracţiei pe care a exercitat-o un anumit
tip de scriere sau altul asupra promoţiei respective. Şi, nu în ultimul rând,
analizele ar pune în evidenţă continuităţile, discontinuităţile şi unitatea de
viziune a fiecărui poet în parte, precum şi aspectele individualizante în
cadrul promoţiei.
După înşiruirea atâtor optative precaute, nu-mi rămâne să spun
decât că îmi propun în următoarele rânduri să purced la o prezentare a
celor nouă poeţi din „oferta promoţională” respectivă recurgând la tehnica
„par eux-mêmes”. În acest scop, îi las mai mult tot pe ei să se exprime şi
am ales dintre textele lor câteva fragmente ce mi se par sugestive pentru o
scurtă radiografiere (aşa cum se spunea până nu demult; astăzi se spune
„scanare”) a trăirii timpului de odinioară şi a ideii de promoţie şi generaţie
conturate în interiorul cărţii de faţă. Aşadar:
În cunoscuta sa teorie, Albert Thibaudet afirma că în decursul unui
veac convieţuiesc trei generaţii şi că, astfel, o generaţie ar apărea o dată la
33 de ani, înglobând o succesiune părinţi, bunici şi copii. Adus la acest
nivel strict biologic, înţelesul poemului Banchetul, al lui Ioan Es. Pop, ar
putea ilustra foarte bine, în mod generic, acest fapt: „aşa a fost mereu în
casa noastră:/ trei paturi prin care trebuiau să treacă/ pe rînd toţi. şi fiecare,
vreme de generaţii, a/ urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege/ şi
pe asta s-a întemeiat casa noastră.//...// dar totul se petrece încet şi dintr-un
pat în altul/ se trece după multă aşteptare,/ a cîştiga următorul pat e
urmarea unei bătălii grozave,/ a unei încleştări lungi şi ascunse.// cei din
primul pat tînjesc deja la al doilea, se/ vede asta în ochii lor, eu însumi mă
simt/ mînat noaptea de-o rîvnă grozavă să-i iau locul/ celui din al treilea
pat, care gîfîie acum/ tot mai neplăcut în colţul lui întunecat.// şi, într-o zi,
patul al treilea este iar uşurat şi/ cel de acolo e scos afară şi bine vîrît/ în
patul al patrulea, peste care se pune capac,/ ca nu cumva să se întoarcă,
pentru că patul lui a şi fost ocupat/ şi în patul al doilea s-au şi năpustit
ceilalţi/ şi în primul pat se aud oaspeţi noi/ care încă nu aud cum cineva
începe să gîfîie-n patul din fund/ şi acela-s chiar”.
Prin urmare, în logica infailibilă a capului teoretic (de reputată
obedienţă franceză) al promoţiei, Bogdan Ghiu, „Dacă spaţiul, ca loc,
poate fi distins de ocupantul lui (şi poate) este pentru că locul însuşi există,
e cineva, lucru sau fiinţă, asemenea, de aceeaşi natură cu ocupantul. Altfel
n-ar exista nimic. [...] Apariţia a ceva este dispariţia a altceva. Nu există
38
invizibil. Nu există decît ascuns. Spatele, faţa cealaltă, întoarsă, a prezenţei

este absenţa”. (Nu am aici... locul să expun ceva despre dispunerea spaţială
a viziunilor poetice respective.)
S-ar putea găsi şi un raport asupra stării „imagi-naţiunii”, pe care îl
redactează nimeni altul decât ministeriabilul orator Varujan Vosganian –
altcândva atât de străin cerinţelor de întreţinere a giganticelor planuri
impuse economiei naţionale de industrializarea forţată: „Un obraz care
îmbătrâneşte brusc,/ un mănunchi de riduri, o cută tăiată pieptiş/ fiecare
cuvânt./ Trăiam într-o lume a feluritelor frontiere,/ un nod de cale ferată
fiecare pas,/ o graniţă nouă şi de netrecut./ Noi am fost mai ales ceea ce nu
aveam voie să fim./ Am şoptit rugăciunile interzise./ Am dat unul altuia,/
până le-am ferfeniţit, cărţile interzise./ Am privit, strânşi unii într-alţii,
filmele interzise./ Am adulmecat, pierduţi, orizonturile interzise./
Frontieriştii au traversat fluviile interzise./ Am ascultat, cu urechea lipită,
ca liliecii,/ vibraţiile frecvenţelor interzise./ Am înmulţit patimile
evangheliştilor noştri,/ ascunzând maşinile de scris interzise./ Am cântat
despre nebunul cu ochii inchişi/ şi despre alte profeţii interzise./ Am rostit
în taină numele morţilor interzişi./ Am iubit ceea ce era interzis./ Am
nădajduit şi am deznădajduit, pe rând, ceea ce era interzis./ Şi atunci când
toate celelalte erau cu străşnicie păzite,/ ne rămânea ultima frontieră,
dincolo de care eram liberi să trecem:/ vieţile noastre, pe veci nepăzite./
Aceasta este povestea generaţiei mele./ O elegie a lucrurilor interzise”. O
elegie a lucrurilor interzise pentru o generaţie care, din cauza puţinătăţii
anilor, a avut gândurile orientate aiurea pe axa viitorului şi în nici un caz
pe cea a trecutului. Astăzi, ea este în măsură să se pătrundă de lecţia
proustiană sau, şi mai bine zis, de aceea humuleşteană, putând să afirme că
aşa era la vârsta cea fericită, şi aşa crede că au fost şi vor fi toate
generaţiile, „măcar să zică cine ce-a zice“.
Ideea de promoţie ne duce cu gândul la anii de liceu, „cu absenţe la
română” şi cu tabloul fotografic de final, atunci când structura psihică încă
necoezivă îi induce adolescentului sentimente complexe şi ambigue.
Echilibrul cu mediul social efervescent şi cu propriile aspiraţii s-a negociat
anevoios la mijlocul anilor ’70, însă dizarmonia nu a depăşit parametrii
normali de adaptare, acomodare şi asimilare. A fost perioada de formare
nu neapărat a capacităţii profesionale, cât a identificării cu sine – o
identificare vocaţională mai mult decât aptitudinală. Poeţii născuţi în 1958
au avut, asemenea tuturor adolescenţilor, perioada crizelor de personalitate
ori de prestigiu şi au crezut că afirmarea pe scena vieţii se face nu
îndeplinind înainte de termen viitoare planuri cincinale sau apărând „de pe
marea scenă a ţării pe micul ecran” (promoţiile mai tinere trebuie să ştie că
39
m-am referit la ampla manifestare politico-ideologică, deloc mascată, sub

denumirea festivalului naţional al culturii şi educaţiei socialiste „Cântarea
României”). Cu alte cuvinte, „eram tineri, promiţători şi bovarici/ sfidam
toate majusculele/ şi veneau peste noi zile pline/ de întâmplări”, după cum
spune Vasile Gârneţ. Poetul moldovean a traversat o mecanică similară a
experienţei comuniste dincolo de Prut, dar sub directa oblăduire a
regimului sovietic (unde se simte ca un „hamster pe roată”) şi sufocat de
aburii iluziilor degajate de uriaşul samovar idelogic ţinut sub (o)presiune.
Şi-l aminteşte pe tatăl său – care suferă de acelaşi „rău de peisaj”, transmis
ereditar – privind de la fereastră râul/răul despărţitor mai sus menţionat,
neputându-şi da seama dacă se uita înspre trecut sau înspre viitor.
De dincolo de Oceanul Atlantic, lucrurile se văd doar retroproiectiv
pentru Liviu Georgescu, prin Fereastra deschisă a memoriei sale: „Şi în
birouri, covoarele roşii gâdilă glezna cu candoare şi lichelism. Ordine
mari, conştiinţe mărunte. Fumuri de soi peste jale şi clondire: în satele
putrezite sub omăt, în cartierele mucegăite sub zgura şi funinginea zilnică.
Peste coala plină de ulei de floarea-soarelui a cerului, muştele zboară prin
mierea îndulcită cu flaute ruginite în cozile despletite peste iazurile în care
peştii au murit otrăviţi cu dejecţiile torţelor de serviciu. În dughenele goale
vibrează bezna. Soia se umflă în burţile flămânde, după ce se desprinde de
carnea salamului. Carnea care nu mai e carne. Cauciuc, plastic sau nurcă.
Nepunând la socoteală şobolanii căzuţi de pe ţevi în mixerul de la fabrică.
Îngerii sunt de cauciuc. Lucrează la descompunerea lui Dumnezeu. La
deşirarea elementelor chimice. Câţiva amărâţi fură câţiva ştiuleţi şi sunt
condamnaţi la moarte. La fel şi femeile care s-au spălat în containerele cu
lapte. Cozile se înfăşoară în jurul circului foamei. Dacă se dă ceva, e bine
să ai un loc la coadă, oricum. Absurdul se îngraşă din absurd, după ce îl
ademeneşte cu botezuri şi cântări. Zăpezile aşezate, curate ca o poezie, se
uită cu justificat orgoliu la năvalnica dezlănţuire a capriciilor iernii.
Nimicul stă netulburat de viaţă”.
Cine vrea să-şi dea seama cât de bine a dus-o această promoţie de
navetişti în blugi, purtată de ici-colo „fără ieşire”, nu are decât să citească
poemul Năneşti, al lui Ioan Es. Pop: „ca să ajungeţi la năneşti, o să
trebuiască/ să luaţi autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de
bilete din salva.//...// au trecut într-adevăr o groază de maşini,/ dar fie unele
erau prea încărcate,/ fie altele o luau ceva mai la dreapta/ ori ceva mai la
stânga de năneşti.//...// am urcat în autobuz. era ceva mai prăfuit/ decât
celelalte, venea de la un drum mai lung./ eram puţin încurcat, însă foarte
puţin,/ dar asta poate şi din cauza căldurii care se-nteţise/ şi a mersului mai
hurducat.//...// eram nemâncat, dar am băut tot drumul/ până la sighet
40
rachiu cu minerii./ la năneşti? la năneşti! cu ce treburi/ acolo? repartizat!/

e, păi eşti de-al nostru, autobuzul ăsta, cât e el de/ hodorogit, merge strună
dac-a pornit.//...// numai că are probleme, zice:/ probabil o să trebuiască să
ocolim puţin/ şi n-avem cum ajunge dacă nu coborâm/ întâi înspre salva,
oameni buni, dar de-acolo/ chiar n-o să mai fie nici o problemă,/ pentru că
de-acolo nu mai e decât o aruncătură de băţ/ până la năneşti.// în tot acest
răstimp, luna a stat nemişcată pe cer./ am pornit. dar oare am pornit într-
adevăr?” Era vremea când aproape că ne resemnasem cu toţii în faţa a ceea
ce ne putea oferi societatea socializdă (merci, Luca Piţu) multilateral
dezoltată sau dezolată, din interiorul căreia se eradicase parazitismul şi,
implicit, şomajul.
A fost sau nu traversată o perioadă kairotică din partea celor
născuţi în ultimul an al „obsedantului deceniu” şi care au trăit o jumătate
din viaţa lor de până acum în comunism şi cealaltă în capitalismul
contemporan? Intrepidul Nicolae Tzone crede că i-a mers aşa şi aşa:
„ceasul bun îmi linge faţa cu limbile lui de pisică leneşă adormită pe
jumătate/ ceasul rău mă străpunge cu limbile lui reci şi metalice şi mai
presus de toate insomniace/ timpul bun mi se pune dulce ca mierea şi ca
laptele sub limbă şi deopotrivă sub pernă/ timpul rău mă îmbracă-n
pămîntul lui negru şi aspru de la creştet pînă în tălpi/ cînd timpul e rău nu
mai am nevoie nici de miere şi nici de lapte dulce sub limbă sau deasupra
de limbă sub pernă în pernă sau deasupra de pernă/ cînd timpul e rău
dumnezeu îmi întoarce spatele şi mă părăseşte-n pustiu/ cînd timpul e bun
iisus îmi întră în casă şi-mi arată rănile lui de pe cînd zăcuse pe cruce în
cuie bătut acum două milenii/ cînd timpul e bun pot fericit să port şi papuci
de miere şi cămaşă de miere şi pantofi de lapte şi haină de lapte/ cînd
timpul e bun nu-ntorc nimănui spatele şi mai cu seamă nu-mi ascund
nimănui faţa/ cînd timpul e foarte bun cînd timpul bun e cel mai bun sînt
pregătit să muşte din mine cu drag toate poemele mari de pe suprafaţa
pămîntului”. Dacă Varujan Vosganian declară într-o Biografie că a trăit pe
tot atât pe cât nu a trăit, cu totul scepticul Lucian Vasilescu simte că se
descompune de mai bine de jumătate de veac, că a plecat de mult de acasă
dar că nu a ajuns nicăieri. Din această pricină, el rămâne la toate rece: „cu
tine, odată, a început trecutul;/ cu tine, odată, s-a sfârşit începutul;/ cu tine
se scaldă luna în mare;/ cu tine se îneacă amintirile-n zare.// şi ce dacă te-ai
dus, şi ce, c-am rămas?/ şi ce dacă învârt la galera limbii de ceas?/ tu te
prefaci acum din trup în cuvinte;/ tu eşti foc îngheţat şi zăpadă fierbinte.//
şi ce dacă, de jur-împrejur, nimic n-a rămas?/ şi ce dacă ultima clipă s-a
răstignit peste ceas?” Ceea ce poate afirma cu certitudine Lucian Vasilescu
este că, viitorul fiindu-i imponderabil, trecutul i se aşază peste fiinţă în
41
straturi din ce în ce mai grele şi că nu a crezut că va învăţa să trăiască

vreodată.
Călătoria prin vârste a aceleiaşi dar mereu diferite fiinţe este
resimţită acut şi din partea lui Liviu Georgescu: „Trecerea de la copilărie
la maturitate se face acum, spre cincizeci,/ când nu mai ştiu dacă totul a
fost o iluzie,/ dacă ceilalţi au existat, dacă eu am fost toţi pe rând sau
deodată,/ sub marile voaluri Maya, opace ca oglinda infinită./ Şi parcă
toată viaţa nu e decât o luptă pentru continuitate,/ voinţa de a păstra ce ai
pierdut şi ce vei avea, când totul îţi scapă/ printre degete. Începutul şi
sfârşitul. Într-un singur creier,/ într-o singură inimă. Celula te trădează,
pielea te trădează,/ privirea te trădează, amintirile te trădează. O continuă
căutare/ a ceea ce e ascuns în spatele acelui paravan infinit,/ atunci când
voi renunţa/ la memoria mea şi voi recupera memoria tuturor/ şi voinţa îmi
va slăbi.// Aud cum oceanul vine tot mai aproape/ şi simt cum trupul meu
se poartă tot mai ciudat/ şi eu devin tot mai mult eu, departe de ţărm/ şi
toate râurile care-au fost şi vin”.
Pe acest acest fundal sumbru, un sfat goliardic despre ce şi cum
trebuie făcut în viaţă străbate dintr-un poem (Call Jesus!), al marţialului şi
inflexibilului Radu Voinescu: „Să ne bucurăm, aşadar, prieteni!/
Gaudeamus, dragii mei,/ (nu luaţi în seamă, e câinele meu negru,/ care stă
întotdeauna sub masă!)/ seară de lăsata secului e;/ cum a lăsat Dumnezeu
pentru noi/ sărbătorile, păcătoşii, acum să/ trăim cu adevărat, să ne regăsim
rostul nostru sacru,/ sacru e rostul nostru pe acest/ pământ pe care-l sfinţim
cu prezenţa/ noastră, cu paşii noştri, culegeţi/ clipa dar, da, nu uitaţi – darul
clipei cât o/ eternitate mereu reînnoită, luaţi/ şi beţi, şi îndestulaţi-vă,
bucuraţi-vă/ pântecele, sfântul, dragul, sediul/ conştiinţei noastre trufaşe,
iscoditoare./ Să privim în sus dar să gândim la cele de jos,/ la jos, vă voi
hăitui cu plăceri în seara aceasta –/ trupul meu, sângele meu, muzică va fi
şi/ dans lasciv, benzi video şi imagini şi mai/ desfrânate, nu vă fie/ teamă
să vă drogaţi, nu vă aşezaţi împotriva/ lumii, ea ştie mai bine cum să
meargă, voi/.../ O, zice unul că omu-i/ o lumină pe lumea asta plină de
amaruri şi de/ chin, în orice parte ai privi/ atâtea măceluri, make love not
war”. În alt poem, concluzia de un optimism metafizic „Numele fericirii e
păcatul./Aleluia!” devine inconturnabilă în optica autorului Ereziilor
pioase.
Dorinţa celor nouă poeţi de a apărea împreună între copertele unei
cărţi (după o idee avansată de Adrian Alui Gheorghe, să o recunoaştem!),
cu poemele alese de ei însăşi, îi onorează, chiar dacă s-ar putea interpreta
această „revedere” ca fiind pusă sub semnul totalizant al cifrei 5 sau
trădând doar un gest pur sentimental şi prietenesc. Acum nu i-a mai obligat
42
contextul politic la a se recomanda în manieră „pauşală”, aşa cum au făcut

când au intrat în scena literaturii noastre. Între timp, fiecare şi-a descoperit
vocea sau individualitatea proprie, părăsind, în felul acesta, printr-un
proces firesc de individuaţie, umbrela colectivistă a debutului. După
retragerea de mult timp în matca proprie, pentru a obţine cristalizări în
profunzime, ei vin să ni se ex-pună împreună.
Criteriul care a stat la baza întocmirii cărţii de faţă a fost unul
foarte riguros, atât în privinţa numelor de poeţi, cât şi în ceea ce a ales
fiecare dintre ei drept sursă de reprezentativitate. Dacă l-am întreba,
punctual, pe Bogdan Ghiu cum ar concepe-o, el nu ar prididi să ne
răspundă astfel: „Deci ce anume se va arunca, ştiind că ce se aruncă
rămîne? Trebuie determinat cu precizie. Căci a nu arunca nimic dintr-un
produs este, repet, imposibil. Restul este creaţie (acolo se adăposteşte, azi,
cel mai mult creaţia), la el participă atît producătorul, cît şi consumatorul.
Restul e totuna cu noi: numai noi (consumatorii, pentru că consumăm şi
pentru ca să consumăm) şi ceea ce aruncăm, ceea ce nu consumăm,
rămîne. Restul se consumă. [...] Cît aruncăm, atît sîntem. Dar nu cantitativ.
Trebuie să aruncăm cu precizie. Delimitînd restul, ne delimităm pe noi
înşine. A păstra resturile, a nu vrea să ne sacrificăm: nebunie clinică. [...]
Sîntem ceea ce rămîne după ce am aruncat ce a rămas. Resturi simetrice:
unul trebuie aruncat, celălalt rămîne, adică e aruncat iar şi iar în ciclul
continuităţii, al persistenţei – care este unul al revenirii, în forţă sau nu –
de chiar gestul de a arunca. Amîndouă sînt resturile consumului, ceea ce
rămîne din ceea ce trebuie să treacă necontenit. Sînt sustrase consumului.
Cum ne-am mai defini pozitiv dacă în urma consumului nu ar rămîne
nimic de aruncat? Cum ne-am mai putea defini? Cum am putea rămîne,
noi, dacă nimic altceva nu rămîne? Ontologia restului, a «deşeului».
Trebuie nu numai să consumăm, ci şi să aruncăm pentru a putea rămîne.
[...]. Noi trebuie să fim ceea ce rămîne, şi nu ne putem distinge decît prin
delimitare faţă de altceva ce rămîne. Consumul trebuie să lase urme,
pozitive şi negative (noi înşine, consumatorii, şi deşeurile). Dacă nu lasă
urme, nu lasă nici o urmă, deci nu rămînem nici noi. [...] Ce e de aruncat
dintr-un obiect. Ce e de aruncat din noi şi, prin urmare, ce e de păstrat.
Actul de a arunca îl ascunde pe cel de a păstra. Aruncăm pentru a păstra,
pentru a (ne) delimita”.
Sunt convins că această antologie secvenţială de gen – restrânsă la
nivelul supraordonator al naşterii poeţilor într-un anumit an – face parte
din categoria acelora care transcend contextul istoric, deşi îi sunt tributare
prin ancorarea în real, „rezistând“ în depozitarul nostru literar, indiferent
de módele, modelele şi ierarhiile hotărnicite pe criterii nu întotdeauna
43
estetice. Prezenta antologie ar putea fi considerată drept depunerea unei

mărturii despre determinismul interior al unor creaţii poetice ivite cam din
aceiaşi germeni formativi, justificabili atât în plan social, cât şi artistic. Şi
mai sunt convins că viitoarea critică nu se va pronunţa sau nu va scrie
astfel de cuvinte, „vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...”, despre
promoţia poeţilor născuţi în 1958: „A fost ca zgomotul unei monede
aruncate pe nisip:/ Plefht!// A fost ca deschiderea unei stridii cu dinţii:/
Zvîiith!// A fost ca o săgetare a unui animal care nu există:/ Şfiiişşşt!// A
fost ca străpungerea mînioasă a aerului cu degetul:/ Viuurfff!// A fost ca
retragerea întunericului dintr-un buzunar secret:/ Phui!// A fost ca o
scăpare întîmplătoare din gheare a prăzii/ De către vulturul plictisit:/
Viuuuuurd!// A fost ca lipirea pe cer a unui timbru cînd simulezi că trimiţi/
O scrisoare nemuririi:/ Plumm!// A fost ca desprinderea unui fir de păr de
pe/ Creştetul unei tigrese:/ Puct!// A fost ca sorbitura unei picături de supă
cosmică/ Din pumnii adunaţi căuş ai unei femei inconsistente:/ Piitpiit!// E
drept că unii au murit între timp dar nu am avut timp/ Să vedem pentru că
morţii îi creşteau dinţii/ Şi în jur se auzea:/ Vhlii!// E posibil, totuşi, ca
unele lucruri să-mi scape” (Adrian Alui Gheorghe, Martor).
Sigur îi vor scăpa, ca şi mie, aici, cel născut tot în ’58. Poeţilor
noştri care anul acesta împlinesc 60 de ani le doresc să-şi lustruiască şi să
li se lustruiască necontenit numele.
Prefaţa volumului „Născut în 58”, Editura „Cartea Românească”
44
Adrian Alui Gheorghe
Poezie, bon de consum
se iau pe rînd zilele una cîte una

şi se consumă încet
mai strecori cîte o după amiază în buzunarul de spate
mai strecori cîte o noapte în buzunarul de la piept.
semnezi de primire
semnezi că toate sînt la locul lor
soare, cer, pasăre, nor.
nu toate zilele sînt
la parametrii din certificatul de garanţie
rebuturile sînt returnate
se adună într-un univers paralel
care e plin dă peste margini
se lucrează prea mult sub stass.
urmează semnăturile
în clar
pe fiecare exemplar
primitor
distribuitor
consumator
primitor
distribuitor
consumator
primitor
distribuitor
consumator
pri ...
45
Carmen Firan
Diferenţe
diferenţa dintre solemnitate şi o pereche rigidă de umeri
e aceeaşi cu cea dintre tăcerea asumată şi muţenie
aerul se roteşte în cercuri
ridicându-ţi gulerul pe gâtul lung
invidiat de orice candidat la ghilotină
ori se adună într-o cocoaşă înţepenită
sub cămaşa în dungi -
liniile paralele se fugăresc pe piele fără să lase urme
se scurg între cer şi pământ
legând infinitul mare cu infinitul mic
orgoliul frânt cu umilinţa la schimb
trufia disimulată într-o capitulare în şoaptă
diferenţa dintre singurătate
şi o femeie întinsă lasciv pe canapea
e aceeaşi cu cea dintre exilarea impusă şi fuga în cerc
îndepărtându-te de casă
cât să acoperi cu gândul distanţele astronomice
între copilăria prinsă într-o plasă cu fluturi
şi umbra întinsă la refuz pe o câmpie străină
cu destinul la jumătate schimbat
în liniştea altora
poţi să mori şi nu va auzi nimeni
46
Vasile Gârneț
omul deteriorat
ştiu că se poate trăi şi aşa - singur şi inactual -

cu o largă toleranţă de sine
dar şi cu sentimentul că eşti îngăduit
că stai sub reflectorul unei priviri
exigente şi necruţătoare
îmi spun că va fi existând şi o mecanică

a suferinţei
în care să te simţi detaliul umil
fiinţa rătăcită
ţinută de mână şi îndemnată
„mai multă metanoia! mai multă metanoia!”
şi chiar ai plăcerea să scrii tragic
despre omul deteriorat care eşti
despre omul c-un zilnic ritual al regretelor
ştiu că există o vrajă malefică a vieţii

un baroc îmbietor în care te dizolvi
cu o voioşie populară uneori
şi doar demnitatea (disperată) a ceea ce sunt
vorba bătrânului Thomas -
îmi dă curaj asupra priveliştii
47
Liviu Georgescu
Aruncat
Ce simți? Cum te simți? Se aude apa clipocind în stele,

în toamna cu pereți de tămâie.
În pereți scorojiți se aud clipocind sufletele noastre.
Ești rănit, acoperit de cenușa strivită în tăcerea albă
dintr-un ochi de rechin?
Nu? Atunci bine!
A căzut piatra în apă, a trecut prin tine – punctul zero.
Toți ai tăi sunt în jur, se rotesc.
Părinții, prietenii, copiii, figurile lor tipărite în coji de copac.
Dacă ar dispărea copacii, cum te-ai simți?
Cum vă simțiți, dragii mei, sunteți bine?
Vorbesc cu trecătorii și le spun. Dumnezeu să vă aibă
în pază! Dar nu știi cine e credincios, dacă tu mai crezi, dacă
e cineva care mai crede.
Dar e același Dumnezeu, cu aceleași gânduri.
De la un timp toți ne învechim, toți avem o legătură secretă
unii cu alții.
Stau aici aruncat în relații și reliefuri constante, în lucruri deja știute,
deja numite, cuprins de groază,
încercând să-mi cultiv posibilitatea, deschiderea,
căutând să am o conversație cu limbajul,
cuprins într-un vârtej unit al vieții și morții.
48
Bogdan Ghiu
Pe unde să intre jaguarul

(pentru un viitor)
(fragment)
Ar trebui cîntată chestia asta. Ar fi bine dacă-aş putea să o cînt. Ar merita

să fie cîntată. Dar singurul meu instrument (nefolosit) nu există.
Instrumentul meu favorit e inexistenţa, şi nu-l folosesc – uit să îl folosesc.
Ar merita să cînt pentru că lumea e în plină splendoare. Apocalipsa a
trecut, am depăşit cu bine apocalipsa, şi ea nu a fost. Momentul
apocalipsei s-a dus, e în urmă, numai acolo ea se mai poate întîmpla, în
urma noastră, pe zi ce trece (trec zilele!) mai departe. Şi lumea e în plină
splendoare, aşa cred, sînt convins. Am auzit într-o noapte, la radio, un
cîntec care spunea (la început: era refrenul) cam aşa: California nu s-a
scufundat încă, Parisul încă n-a ars. Multe lucruri nu s-au întîmplat.
Lucruri rele, ultimul lucru – tot ce am aşteptat mai mult şi mai mult. Uite,
sînt încă aici cu voi şi cu mine. Nu e ceva? Războiul (să zicem: hai să
zicem!) n-a izbucnit, ar putea izbucni în orice secundă, dar important e că
n-a izbucnit. Nu „încă”, ci, cum se spune, „în mod absolut”. N-a izbucnit,
şi acesta e un fapt definitiv, o inexistenţă peste care nu am cum trece. La
care mă opresc, chiar acum, la care şi lumea s-a oprit, de-aceea (spun că) e
în plină splendoare. De ce să mai aşteptăm ce n-a fost? De ce să continui
să simt că numai ce n-a fost mai poate să fie? Viitorul n-a fost, viitorul a
murit, el era zeul. S-a întîmplat lîngă noi apocalipsa. Rămîi suspendat!
Ridică piciorul! Stai măcar o secundă aşa! Acesta e primul pas, şi este de
dans!
49
Simona Grația Dima
Memorie ermetica
Preoteasa închise templul
și palatele într-un măr. În zori
îl aruncă pe ape. (Căzuse orașul, pentru vecie).
O mână cu har, cândva, din spume-l va culege.
Și va mușca din el. Ce bogății, ce muzici,
pe holurile saturate! Incintele care-i adăposteau
pe oaspeți și harfa îmblânzitoare vor răsuna mereu.
Dar valul din jurul fructului stingher
îi vede numai coaja, numai ea se ridează,
numai ea poarta falii, mărturisire de sfâșiere în fața
oceanului rapace, în vreme ce vibrează
armonia în miez, netulburată. Fără timp
și tainic exultând, plutește-n val arid,
pe neînțelese, mărul mut.
50
Ioan Es. Pop

***
când eram mic, visam să fiu și mai mic.
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,
mai mic decât cizmele mari ale tatălui.
cât un cartof, atâta mă visam.
pentru că primăvara pe cartofi îi pu-
neau în pământ și gata,
până toamna nu-i mai necăjeau.
mă visam în cuib, printre ei,

dormind cu dulceață-n întuneric,
întorcându-mă pe-o parte și pe alta vara
iar apoi căzând din nou în somn.
și toamna să mă trezesc tot nedormit

și tot nespălat ca frații mei
și când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra
și să le strig: nu mai săpați, nu mai săpați,
căci vin acasă de bunăvoie,
dacă-n primăvară mă puneți la loc,
și primăvara să fiu primul pe care

îl aruncă înapoi în cuib
și tot așa, să rămân să dorm mereu,
din cuib în pivniță și din pivniță în cuib,
ani mulți, neîntors și uitat.
51
Nicolae Tzone
[plînge în pumni plînge în pumnii ei ficşi...]

plînge în pumni plînge în pumnii ei ficşi în pumnii ei sfincşi
capodopera
apa nu se face vin în pumnii tăi decît dacă eşti iisus decît dacă scrii
capodopere
cu pumnii plini ochi cu vin roşu în piaţa romană cetăţenii îşi fac cruce
peste cruce le e frică de mine
iisus îmi dă să beau din pumnii lui apa transformată în vin beau apăvin
din pumnii lui iisus de mînă mă ţine strîns ca o fiică
o capodoperă
15 iulie 2009 – 21 h 11 min
52
Lucian Vasilescu
*
* *
eu lucrez în ascuns la o pasăre. la o pasăre târâtoare. subpământeană.

o pasăre fără aripi şi fără picioare.
care nu cântă. care nu zboară.
care nu ştie că mai sus de pământ
mai este o lume. că există afară.
o pasăre pământie, cu creastă albastră. ea este pasărea aceea, măiastră.

la care lucrez în ascuns. ea visează cum cântă
şi visează cum zboară.
şi din visele ei se face, uneori, primăvară.
în lumea despre care nu ştie nimic. în lumea
de-afară. cu fluturi, cu flori şi cu triluri.
cu dragoste, cu despărţiri, cu bibiluri. despre care pasărea mea pământie
visează cum cântă, visează să ştie. visează cum zboară.
dar din pământ doar pământul se vede-n afară.
53
Radu Voinescu
Preceptorul Lou
În orăşelul Tchang ne-am născut amândoi,
provincia Hunan, tatăl tău era mare negustor,
tatăl meu aduna birul pentru curtea imperială,
adesea veneam în casa voastră,
te auzeam din când în când cum plângeai,
te chinuia strânsoarea bandajelor
de atunci erai hărăzită măritişului cu un mandarin.
Am plecat la şcoală, în provincia Chin,
ani întregi am lipsit, îţi desenam
tulpini de bambus cu pensula
până când mi se isprăvea tuşul,
iar învăţătorul mă certa
pentru semnele pe care nu mai reuşeam să le termin.
Dar am devenit cel mai bun şi recomandările
m-au adus preceptor în casa ta de acum;
le predau semnele copiilor tăi;
la rândul lor, băieţii mei se-nalţă.
Arareori se întâmplă să te zăresc
printre faldurile unei perdele
sau printre azaleele din grădină,
te urmăresc vorbind cu servitorii
şi mai mereu mă pomenesc desenând în neştire
cu mâna nervoasă, un singur semn, fang, cameră,
părându-mi-se că niciodată n-am plecat din copilărie.
54
Varujan Vosganian
Biografie
acestea, Doamne, se vor şti despre mine :
a fost odată un om care a trăit nespus

şi care tot pe atât n-a trăit
s-a născut într-un istm levantin ca miezul de pâine
învelit în morminte
mirosul aluatului proaspăt l-a însoţit pretutindeni
ca şi mormintele străbunilor săi
el nu a mers ci a dansat peste lume
a risipit într-atât încât la sfârşit i-a rămas
doar tâmpla, osul cel moale
ca miezul de pâine.
aceasta e povestea săvârşirii mele

adunată în coperţi de argint
orice altceva vreţi să ştiţi despre mine
altcumva, aici sau de-a pururi,
întrebaţi femeia care m-a iubit…
55
Aniversare
Dumitru Augustin Doman / 65
Povestea lui Doman, stîlpnicul

o poveste de Adrian Alui Gheorghe
Îi spun într-o zi lui Gusti Doman, riscînd evident:

- Dă-mi un nume şi îţi fac o poveste.
- O, dacă e aşa, ia spune-mi povestea lui Doman? Poţi să o spui?
Sau, poftim, spune povestea lui Augustin, nu a „fericitului” ci, vorba lui
Vasile Spiridon, cea a „nefericitului Augustin”, cel care trăieşte la Curtea
de Argeş...! Nu-s chiar nefericit, dar asta e o altă poveste.
Da. Grea treabă ...! Cum să spui o poveste despre un om de poveste?
Ei, dar m-am uitat din ceardacul meu care e situat aproape de Ceahlău,
spre Curtea de Argeş şi ce am văzut prin ceaţa alburie care leagă cele două
capitale spirituale fără portofoliu? Cică îl vedeam pe Dumnezeu care, la
rîndul lui, privea printre gene spre pămînt. Era uşor plictisit. Adevărul e că
şi Dumnezeu ajunsese la o concluzie surprinzătoare: eternitatea plictiseşte.
A vrut să îi spună aceasta Sfîntului Petru, care îi stătea alături, numai că
observă că acesta aţipise de-a binelea și pînă își ridica o pleoapă Sfîntul
mai treceau cîteva sute de ani. Dialogul dintre ei era, de obicei, cam aşa:
- Mda!, spunea Dumnezeu, privind spre Univers, gîndind la ce mai
e de făcut, fiind conştient că lucrurile sunt perfectibile, că mai e nevoie de
nişte galaxii, că trebuie să mai facă nişte planete, să le decoreze cu sateliţi,
plus chestiunea energiei care să pună toate acestea în mişcare etc.
- Deh ...!, îi răspundea după două, trei mii de ani Sfîntul Petru,
reflectînd şi el la soarta meteoriţilor care se agitau prin univers fără vreo
treabă.
- Da, deh ...!, îi răspundea Dumnezeu după alte două, trei mii de
ani.
- Da ... ?, întreba Sfîntul Petru, după alte cinci, şase mii de ani,
căutînd privirea albastră a ochiului interior a Creatorului.
Ei, da, ca să pricepeți, cam așa trece eternitatea. Graba nu ar face decît să
strice ordinea. Și Dumnezeu știe acest lucru.
Acum, văzînd că Sfîntul Petru a aţipit, şi-a întors ochiul din interior spre
exterior, spre univers. Şi se văzu pe Sine însuşi peste tot şi acest lucru i se
56
păru normal. Apoi, privind mai atent, văzu că pe Pămînt, totuşi, era mai
multă mişcare decît pe alte planete din Univers, era o harababură veselă
care îi distrase atenţia de la Sine.
Da, erau fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Sa, numai că erau
becisnice, agitate, gălăgioase, colorate, pizmaşe, codoaşe, oportuniste,
vesele, triste, agresive, persuasive, sugative, corozive etc.
Prima oară privirea îi căzu undeva în zona Asia-Pacific, spre Japonia.
Văzu omuleţii agitaţi, care fugeau din loc în loc ca nişte furnici, care
inventau mereu cîte ceva, de parcă nu le era de ajuns cîte găsiseră pe
pămînt. Erau amarnici. Pe ăştia cînd i-am mai făcut oare?, se întrebă
Dumnezeu. Întrebarea era pur retorică, evident că nu avea cine să
răspundă.
Apoi îşi mută privirea mai la dreapta şi ajunse în zona Greciei, raza
privirii se opri pe muntele Athos. O beţie de arome şi culori îl învălui,
cîntece care mai de care mai înălţătoare, aur, smirnă şi tămîie etc. Ei, da,
parcă e Muzica Sferelor, îşi spuse Domnul. Asta îl adoarme instantaneu pe
Sfîntul Petru şi trebuie să recunosc că şi mie îmi dă o slăbiciune aparte.
Apoi mută fasciculul de raze ale privirii mai spre dreapta şi se opri
undeva unde i se păru că strălucea ceva. Clipi, un clipit care ţinu cîteva
sute de ani, fireşte, după care fixă locul. Vru să îl întrebe pe Sfîntul Petru
ce ţară e acolo, dar renunţă. Îşi consultă GPS-ul personal. Da, era
România. Mai strînse puţin pleoapele şi privi cu atenţie un loc, un anumit
loc: era Curtea de Argeş. Mănăstirea vuia de cîntece înălţătoare, valuri de
miresme de tămîie urcau pînă în tării, însuşi Calinic Argeşeanul conducea
această impresionantă ceremonie care tare plăcu Domnului.
Da, aici mergem!, spuse Domnul, în timp ce îl zgîlţîi pe Sfîntul Petru care
tocmai dădea să se întoarcă de pe o parte pe alta. Ca să îl trezească,
Domnul îi dirijă un nor de mireasmă de tămîie pe la nas, ştiind că sfîntul
este foarte sensibil, avînd chiar uşoare puseuri alergice. Da, Sfîntul Petru
strănută şi se trezi. Strănutul său produse cutremure în cîteva galaxii,
fireşte. Multe planete se repoziţionară după şoc.
- Ce s-a întîmplat?, întrebă Sfîntul Petru.
- Gata cu somnul, hai să facem o inspecţie în teritoriu, spuse
Domnul.
Trecem peste preparativele care ţinură şi ele cîteva mii de ani
cereşti, pînă găsiră cele mai bune expresii umane, pămîntene, ca să se
întruchipeze, fiindcă nu voiau să sperie omenirea, voiau să se comporte
normal, ca tot omul de pe pămînt. Zis şi făcut.
- Bun, unde coborîm?
57
Aniversare
- Acolo unde am auzit acele muzici îngereşti şi de unde au venit

valurile de miresme de smirnă şi tămîie. Curtea de Argeş se numeşte,
parcă.
Şi au coborît chiar în curtea Catedralei. Strălucea în bătaia
soarelui şi asta tare le plăcu.
- Oare în fiecare zi oamenii se bucură de aşa privelişti?
- În fiecare zi, îi răspunse Sfîntul.
- Măi, măi ...! Dar straşnică lume mi-a ieşit pe planeta asta! Pe
celelalte am încercat, dar ori n-a fost sămînţa bună, ori n-a fost solul bun,
că nu mi-a ieşit mare lucru.
Au ieşit din curtea mănăstirii şi au luat-o pe stradă. Lume peste
lume, fiecare cu treaba lui. Cam mult zgomot, muzicile din catedrală se
cam risipiseră, acum intraseră în lumea cea mai concretă, omenirea
profundă, cum i se mai zice. Au privit peste garduri, cercetînd acele
aglomeraţii de lucruri care nu prea ştiau ei la ce folosesc. E vreun obicei al
locului, să adune şi să îngrămădească totul în curte, gîndi Domnul.
- Ia, hai să intrăm într-o curte din astea, să vedem şi noi cum trăiesc
oamenii din această omenire profundă, zise Domnul.
Prima poartă, încuiată. La a doua poartă, doi cîini zdrenţuroşi şi
fioroşi se repeziră să-i rupă. La a treia poartă o babă amarnică se stropşi la
ei gata să-i fugărescă cu o mătură. La a patra poartă bătură degeaba, nu ieşi
nimeni. La a cincea nici nu apucară să bată ca lumea, că şi fură invitaţi
înăuntru. Ei, da, bună treabă, gîndi Domnul.
Cel care îi invită înăuntru tocmai trebăluia pe lîngă un cazan de făcut
ţuică numit popular alambic. Nici una, nici două le plasă celor doi drumeţi
cîte un păhăruţ în mînă şi îi îndemnă să guste: voia să le ştie părerea. Cei
doi, luaţi prin surprindere, dădură păhăruţele peste cap.
- Cum zici că se numeşte apa asta?
- Ţuică, se miră omul de aşa ignoranţă din partea musafirului. Ce,
nu ai mai băut niciodată aşa ceva?
Domnul se uită spre Sfîntul Petru şi îl întrebă aparte: Crezi că tot eu am
lăsat pe pămînt chestia asta? Nu îmi amintesc.
Nu cred, răspunse Sfîntul, în agitaţia lor oamenii au mai inventat şi ei cîte
una, alta. Plus că Lucifer nu a stat nici el degeaba, a mai băgat cîte o
strîmbă pe ici, colo. Ţuica poate fi o asemenea strîmbă. Că fără asemenea
capcane nu prindea Decăzutul niciun suflet. În fond, e un fel de tămîie,
numai că nu e gazoasă, ci e lichidă. Dacă o tragi pe gît e ca şi cum ai trage
tămîie pe nas. E la fel de îmbătătoare.
Între timp gazda le umpluse iar păhăruţele şi le ceru părerea.
58
- E din amestec de vişine cu prună. Dar am pus şi ceva pere. Simţiţi

aroma?
Şi apoi, fără să aştepte răspunsul, strigă spre interiorul casei: Valentino,
adă nişte şuncă şi ceapă, că avem musafiri!
Femeia se înfăţişă imediat. Şunca era tăiată mărunt, ceapa roşie era
trecută prin sare. Bune lucruri am făcut, gîndi Domnul, gustînd ceapa şi
şunca, după ce gazda îl înghesuise deja cu al treilea păhăruţ.
- Cum vă numiţi şi de unde veniţi?, îi întrebă gazda.
- Păi, suntem Dumnezeu şi Sfîntul Petru, răspunse primul,
întrebîndu-se dacă a făcut bine să spună asta. Şi venim din Cer, fireşte.
- Ei, asta e bună, într-adevăr ca metaforă. Chiar am să o reţin într-o
proză de-a mea, că sună bine. Io-te, domnule, numai Dumnezeu nu mai
trecuse pe la mine prin ogradă ...! Domnilor, sunteţi formidabili! Şi aveţi şi
umor, asta e cu adevărat grozav. Asta îmi aminteşte de o petrecere undeva,
cred că pe la Tîrgovişte, cînd cineva m-a prezentat comesenilor ca Dumitru
Augustin Doinaş, în loc de Dumitru Augustin Doman. Şi toată seara cei de
faţă au simţit nevoia să îmi recite „Mistreţul cu colţi de argint”, ca să îmi
facă plăcere... Îmi mai amintesc că eram cu prietenul meu Mihai Barbu pe
la Petroşani, la o masă şi ăsta mă prezintă celor de acolo, ignoranţi în ale
literaturii, drept Cehov. Şi ăştia pînă dimineaţă nu m-au scăpat din „domnu
Cehov” în sus, „domnu Cehov” în jos, încît a doua zi cînd m-am trezit m-
am uitat în oglindă şi m-am întrebat cine sunt de fapt, Cehov sau Doman?
Da, asta e formidabilă, cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru ...! Valentino, ştii
cine e la noi în ogradă acum? Dumnezeu şi Sfîntul Petru ...!
Femeia scoase capul pe uşă şi spuse uşor răstit:
- Gusti, dragă, iar ai îndesit păhăruţele, că acuşi ai să spui că bei şi
cu cei patruzeci de mucenici. Eu nu ştiu unde îi mai găseşti pe ăştia care
trag la pahar ca muştele la miere ...?!
- Şi dumneata cu ce te ocupi?, întrebă Sfîntul, trecînd peste sfiala
momentului.
- Sunt prozator, după cum v-am mai spus.
- Ce e aceea prozator?
- Mă, dar parcă sunteţi căzuţi din lună...! Prozatorul e un fel de
creator.
- Tot eu i-am făcut şi pe ăştia? Ce fac ăştia, de fapt? Ce creează?, întrebă
aparte Dumnezeu pe Sfîntul Petru.
- Ei, aşa zic ei că sunt creatori, de fapt cam maimuţăresc creaţia Ta. O
îngînă şi atît. Ăştia nu ar fi în stare să facă nicio rîmă, nicio gărgăriţă, dar
îşi zic creatori. Ei spun doar poveşti despre cum s-ar face o gărgăriţă sau
un elefant. Dar şi alea, aproximative. Ei au reuşit să prindă ceva din duhul
59
Aniversare
lucrurilor şi al fiinţelor şi jonglează cu asta. Cum e cu ţuica asta, de

exemplu. Fructele le-ai creat tu, ei scot tăria şi zic că sunt creatori de ţuică.
Se amăgesc, de fapt. Dar asta îi ţine de fapt, e joaca lor.
Între timp gazda se duse pînă în casă şi se întoarse cu cîteva cărţi.
- Ia vedeţi aici, astea sunt două din ultimile mele cărţi, „Sîmbătă,
duminică şi alte singurătăţi” apărută la Editura „Tipo Moldova” şi „Zbateri
facile, strădanii futile”, de la Editura Bibliotheca din Tîrgovişte. Ia, hai să
vi le dau cu autograf. Deci, dumneata zici că eşti Dumnezeu? Ia să scriu un
autograf pe măsură, că numai lui Dumnezeu nu îi mai scrisesem autografe.
Deci: Lui Dumnezeu din partea robului său Augustin, drept mulţumire că
a pus gust de măr în mere şi gust de pară în pere şi gust de prună în prună
şi a făcut ca tăria fructelor să fie descătuşată din formă şi din materie,
spre lauda sa, Amin. Şi semnă dedesubt: DAD. Iar dumneata zici că eşti
Sfîntul Petru? Cînd o să-i spun Înalt Presfinţitului Calinic cu cine am băut,
o să se prăpădească de rîs şi nu o să mă creadă, sunt convins. Deci,
autograful acum... Lui Sfîntu Petru, de la uşiernicul pămîntean la
uşiernicul ceresc, aceste zbateri pămînteşti inutile ca să nu ajungem la
eternităţi din ce în ce mai futile. Amin. Le înmînă cărțile, completînd și
țuica din păhăruțe. Cei doi luară cărțile cu destulă stîngăcie, sfiindu-se.
- Dar să nu aruncaţi cărţile, că scot exemplare puţine şi nu le risipesc. Mai
mult, chiar plătesc exemplarele pe care le primesc. Că din partea editurilor
pe gratis primeşti doar zece, douăzeci de exemplare. Restul le plăteşti. E
grea viaţa autorilor români în post-literatură. Că acum cică asta trăim,
post-istorie, facem post-literatură post-modernă... E un fel de post lung,
lung pentru autorul român, ca să ne jucăm puţin cu cuvintele, mai lung
chiar decît postul Paştelui. Ei, vouă vă dau cîte un exemplar din cărţile
mele, că îmi sunteţi simpatici.
Între timp Dumnezeu deschise una din cărţi şi citi cu voce tare:
„Adevărul nu poate exista ca materie. El nu există nici ca nălucă. Dacă
cineva ar putea vorbi cu Adevărul şi l-ar întreba, precum Moise pe
Dumnezeu: Ce să le spun celor de la poalele muntelui despre tine?,
Adevărul i-ar răspunde exact ca Dumnezeu: Eu sunt cel ce sunt!”. Bravo,
văd că ai înţeles cîte ceva. Deşi e destul de aproximativ. Adică cum nu
poate exista ca materie? Dar eu ce sunt aici? Ţuica asta de prună, vişine
plus pere nu este materie? Nu bag şi eu acum materie în materie? Hm!
Sfîntul Petru răsfoi şi el cartea de la Tipo Moldova şi citi primul pasaj
care îi căzu sub ochi: „Există şapte dovezi ale existenţei lui Dumnezeu?
Da, plus una: aceea că doar Dumnezeu ar fi putut concepe – ca-ntr-un
limbaj sculptural - pentru un gol al femeilor un plin al bărbaţilor.” Ei, ei,
mai există şi alte dovezi, chiar faptul că acum stă cu dumneata aici, la o
60
ţuică...! Iar asta cu golul şi plinul e tare încurcată. Aici mai e de reflectat.
Hm!
- Hm!, îi răspunse Dumnezeu.
- Ei, dar ştiţi voi ce sărbătoresc eu azi? Nu cred că nu ştiţi ...!? Am
făcut 65 de ani de viaţă. Şi ies la pensie. Iar pensia e mică, că aşa sunt
pensiile aici pe pămînt, mai ales dacă toată viaţa ai fost artist...! Ia, hai
noroc, luaţi ...! Pentru asta bem.
Dumnezeu se uită la gazdă, se uită în sine şi zise:
- Să îţi măresc pensia nu prea am cum, că aş dezechilibra bugetul
ţării voastre, dar am altceva mai bun. Pot să fac să iei pensia asta aşa
micuţă mulţi, mulţi ani de aici înainte. E bine?
- E bine, îi răspunse gînditoare gazda. Şi să mai pot scrie nişte
cărţi...!
- Ei, da, asta îmi stă în putere. Ai să scrii Domane cîteva cărţi care
vor fi foarte lăudate de cititori, cîţi vor mai fi fiind şi de critica literară,
dacă va mai fi fiind.
- Dar vreun premiu al Uniunii Scriitorilor ...?, încercă timid gazda.
- Ei, aici e mai greu, nu am chiar aşa mare putere ...! Acolo juriul e
juriu, nici Dumnezeu nu se poate amesteca...! Deşi aş putea să le suflu la
ureche, la un moment dat, aşa ca o şoaptă, ca o ideie. Aş putea încerca, în
schimb, să îl fac pe Nicolae Manolescu să te bage în „Istoria....” lui. Ce
zici?
- Hm. Bună treabă!
Între timp oaspeţii se pregătiră de plecare. Gazda plasă fiecăruia
cîte o sticlă de ţuică, să aibă la drum şi eventual pentru acasă. Că pînă în
Cer drumul e lung, trebuie să mai facă şi cîte un popas. Deşi protestară
timid, cei doi trebuiră să pună şi sticla în traistă, alături de cărţile primite.
- Ce să-i dăm în schimb?, întrebă Dumnezeu pe Sfînt. Că tare
frumos ne-a primit şi ne-a tratat.
- E greu de spus, că nu pare preocupat de cele materiale. Se
mulţumeşte cu puţin pe principiul formulat de un sfînt părinte în alt veac:
pe lumea asta am nevoie de puţin iar de puţinul acela şi mai puţin. Dar eu
zic să îi dai din bunătăţile tale cele mai alese, dintre cele mai puţin văzute,
dar bine simţite.
- Bine zis. Uite, Domane, cît cuprinzi cu ochii, peisajele cele
frumoase să fie numai ale tale. Cît auzi cu urechile, muzicile cele mai
frumoase să fie numai ale tale. Cît cuprinzi cu inima, lumea să fie numai a
ta. Cît poți stăpîni cu vorba, al tău să fie. Și să te plimbi cu mîinile la spate,
fără nicio grijă, de-a lungul și de-a latul lumii voastre încă șaizeci și cinci
de ani de aici înainte. Amin. Ce zici?
61
Aniversare
- Ce să zic, Doamne? Sărut mâna! Nici nu cred că avem nevoie de

mai mult. Valentino!, hai că ne pleacă musafirii ...!
Apoi, un porumbel a trecut prin dreptul turlei Catedralei în zidul
căreia Ana lui Manole încă mai suspină, zborul său a aprins nişte stele pe
cer, Calea Lactee a devenit feerică. Porumbelul a aterizat în curtea lui
Doman, între prunii care îşi împrăştiau mireasma de fruct în căldurile
cocerii. Dumnezeu s-a urcat pe o aripă, Sfîntul Petru pe cealaltă şi au luat-
o încet, pe sub umbra strălucitoare a Catedralei, pierzîndu-se în Univers.
Iar alambicul lui Doman? Ei, el intră de acum în rîndul lucrurilor
simbolice.
Piatra Neamț, 29 august, 2018
62
Proză de
Dumitru
Augustin Doman
Ploaia și soarele
Nebunul cartierului înconjoară piața agro-alimentară de 365 de ori
într-o zi. El susține că, de fapt, piața mare și rotundă se rotește în jurul lui
de câteva sute de ori pe zi. Nici nu mai trebuie să numere, ca prima dată
după ce a fost concediat de la catedra de matematici a Colegiului de
Informatică din oraș pe motive medicale de schizofrenie paranoidă. O
înconjoară cu o sticluță de coco-cola în mână, din care bea câte o
înghițitură, una din cele 27 de sticle pe care le primește cadou zilnic de la
clienții teraselor populare din piață. Dom` profesor, cum i se se spune,
neștiindu-i nimeni numele exact, merge în marș forțat, parcă grăbindu-se
să nu piardă microbuzul de București, înalt, puțin deșirat, cu părul
grizonant, atent să nu ia în picioare copiii venind de la școală sau cățeii
scoși la plimbare sau trotinetiștii.
Azi, joi, pe o ploaie torențială, dom` profesor, se oprește, după cea
de-a 135-a înconjurare a pieței, în parcarea supermarketului, face pipi pe o
mașină, și-și zice cu voce tare: „Ce soare frumos e afară! Soarele sunt eu”.
Din păr, de pe gulerul cămășii negre, din ochelari, de pe umeri, îi curg
șiroaie ca niște mici râuri care se se strecoară sub mașină odată cu urina
Soarelui din cartierul Progresul.
63
Aniversare
Chirurgul de mătase
Alexandru Mătase este domnul acela de 40 de ani, adulmecând

aerul pe la înălțimea de un metru și nouăzeci, plimbându-se singur,
invariabil singur, pe pietonalul din centrul orașului P. în amurg. Cu nasul
lui roman, cu ținuta lui dreaptă, cu o buclă care pare mereu că-i intră în
ochiul stâng, dar asta, din fericire, nu se întâmplă niciodată, cu eșarfa
pastelată, el stârnește imaginația și fanteziile nu doar ale fetelor în floare,
dar și ale doamnelor de-o vârstă respectabilă. El este prototipul omului
fatal de 40 de ani, chirurgul renumit, membru de vază din conducerea
Academiei de Științe Medicale, prezent la congrese mondiale și recepții
simandicoase pe tot globul. Mult mai lesne ajungi să te îmbrățișezi cu papa
la Vatican decât să intri în cabinetul chirurgului Mătase pentru o problemă
la granița ca un fir de păr dintre viață și moarte. Filtre de consiliere și
asistente de la cele foarte tinere și candide și pănă la cele coapte și
adevărați cerberi te fac să te simți cel mai norocos dintre pământeni dacă
ajungi să te consulte doctorul Alexandru Mătase, supranumit chirurgul de
mătase. Inima, plămânii, ficatul, oscior cu oscior, stomacul – niciunul
dintre aceste organe nu mai ascund niciun secret în fața doctorului de 40
de ani, că trebuie subliniat, el nu e specializat pe-un singur organ, precum
armatele lui de confrați din țară și din lume: unii pe inimă, alții pe nervul
sciatic, unii pe ochiul drept și alții pe nara stângă... Nu, el este multilateral
specializat, dacă putem spune așa.
Într-o zi, s-a programat la vestitul chirurg de mătase însuși
ministrul Coriolan Popov care a venit însoțit de iubita și suferinda sa
mamă. Rar om politic de vârf să-și iubească atât de mult mama și să n-o
uite în orășelul ei de câmpie. Medicul i-a primit pe cei doi cu toată
deferența, cu o amabilitate și cu un profesionalism dincolo de medie, ceea
ce i se întâmplă foarte rar, dar acum fiind vorba de însuși membrul de vază
al cabinetului... Ministrul i-a înmânat dosarul cu analizele de la tomograf
ale mamei sale, cu toate rețetele, cu istoricul bolii etc. etc. Somitatea de
mătase a frunzărit dosarul ca un profesionist, scoțând exclamații fel de fel,
la sfârșit trăgând concluzia: „Cazul este unul rar și, deci, foarte interesant.
Dacă găsești unul la o sută de mii de pacienți. Dacă n-ar fi unul dramatic,
mama dumneavoastră ar putea fi felicitată pentru că e deținătoarea unui
asemenea rarissim sindrom. Cu atât mai mult cu cât e și foarte urgent.
Dacă intervenția chirurgicală nu va fi efectuată în zece zile, există
pericolul obturării carotidei și sângele să nu mai ajungă la creier...” „Păi,
domnule doctor, de aceea v-am căutat. O puteți opera săptămâna aceasta?”
64
Alexandru Mătase îl privește pe ministru ca pe-un picat din lună.

„Domnule ministru, nu cred că m-ați înțeles. Eu sunt protagonistul
congreselor de chirurgie de la Veneția, New York, Dresda și multe altele.
Am o vitrină întreagă de trofeee, de titluri academice, inclusiv de la
Beijing. Dar, eu nu operez. Eu sunt un teoretician strălucit, dacă vreți vă
pun la dispoziție referințe internaționale și din țară cu metodele mele
revoluționare de intervenții chirurgicale. Dar de operat, m-a ferit
Dumnezeu. Atât de jos nu voi ajunge niciodată.Și-apoi, să vă spun un
secret: leșin pe loc când văd sânge”...
Cucerirea Argentinei
Sergentul de motorizate Norocel Bizon este un om hotărât, unul care știe

ce vrea pe lumea asta, unul care nu crede în semne și minuni, dar nici măcar în
noroc. „Norocul ți-l faci cu hotărârea, cu pumnul, cu pușca automată, dacă nu se
poate altfel”, zice Norocel. Cu nasul lui ascuțit de om de zăpadă, nas scos la
înaintare din mijlocul unui cap mare și rotund ca un pepene, cu privirea
pătrunzătoare, tânărul Bizon pare plecat mereu la războiul de cucerire a jumătate
din planetă, chiar și când merge doar până la prima terasă să bea o halbă de bere
în care pune și un rom de Jamaica pentru că berea fără rom, decretează el, e ca
generalul fără armată. „Comparația asta nu prea mai merge, îi atrage atenția
caporalul Cătălin, cel mai bun prieten al lui, pentru că e țara plină de generali care
nu conduc nici un pluton de gâște, darmite o armată”.
S-a întors de o lună din Afganistan, din teatrul de operațiuni, nu-i așa, și e
hotărât să se însoare cu iubita lui Argentina Pițigoi cea una la părinți și mândră-n
toate cele, cum se zice, cu care tot umblă de vreo trei ani. Ei doi se iubesc, n-au
nicio îndoială, nimic nu le întunecă relația, doar că domnul Pițigoi, domnul Iancu
Pițigoi, patron de firmă de construcții câștigătoare a licitațiilor din primăria
orășelului de munte C. și a celor douăzeci de comune din jur, domnul Pițigoi
ezită, amână, șovăie să le dea strămoșeasca binecuvântare. Azi promite, mâine se
răzgândește, poimâine le promite din nou cu voce moale, cu hm!, cu mmm!, cu
„să nu ne grăbim, să nu ne grăbim”... Și tot așa.
În această sâmbătă de august, Norocel e invitat la masă de Argentina, în
casa lor de la marginea orășelului. „Norocel, să ne mai încercăm o dată norocul!”
zice ea. „Ce noroc, zice Norocel revoltat, niciun noroc, diseară te trec în brațe
pragul apartamentului de lângă unitatea militară”. Cum ziceam, sergentul Bizon e
un om hotărât. Mai cade el pe gânduri, e adevărat, seara sau în zori, între veghe și
somn. Să aibe pe altcineva în vedere dom Iancu? Să cultive vreun pretendent
dintre inginerii lui constructori care să-i moștenească afacerea? De ce tot șovăie,
de ce e așa neîncrezător? Întrebările astea și le mai pune, dar își ia seama
65
Aniversare
imediat, și revine la atitudinea hotărâtă, de combatant în Afganistan și-n viața de

zi cu zi. Argentina e a lui pe veci și nu mai trebuie tergiversat nicio secundă. La
masa mare de sub mărul plin de fructe pârguite, doamna Mioara, cea mai blândă
decât o oaie de pe izlaz, o mironosiță fără niciun fel de ghilimele, îi servește cu
drob de berbecuț, cu sarmale în foi de viță, cu friptură de oaie la grătar și salată de
verdeață. Vinul roșu se golește din carafă și reapare ca la Cana Galileii. Vorbăria
de la masă e mai mult monosilabică. Domnul Iancu Pițigoi tronează în capul
mesei, chiar tronează, el având sub fund un jilț cu un spătar înalt, sculptat, și fiind
el și masiv și semeț pare un Mihai Viteazul al orășelului C. Din pădurea de la o
sută de metri se aud trilurile privighetorilor, ciripitul graurilor, guguștiucilor și
pițigoilor, într-un concert care umple atmosfera cum nu se poate mai potrivit în
lipsa unui dialog cât de cât susținut la masă. Dar, după friptura la grătar mai în
sânge, după ce doamna Mioara aduce plăcintele poale-n brâu, discuția se animă
întrucâtva. „Tată, zice Argentina, băiatul ăsta, Norocel, n-a venit degeaba. El vrea
să-ți zică ceva”. „Hm! face domn Iancu. Cam știu despre ce e vorba. Dar, de ce să
ne grăbim. Ne mai întâlnim, mai vorbim. Dacă nu mă grăbesc eu, la vârsta mea,
de ce v-ați grăbi voi așa de tineri?” „Domn Iancu, zice Norocel, dumneavoastră
știți că ne iubim, că vrem să facem o familie, cum se cuvine, ne trebuie doar
acceptul dumneavoastră și-al doamnei Mioara pentru a fi totul în regulă...” „Dar,
sunteți foarte tineri, zice domn Iancu, calm, așezat, dar hotărât, dacă nu chiar ușor
agresiv. Uite, Argentina e așa de tânără, ar mai putea aștepta înainte de a se
înhăma la o familie, are doar 22 de ani...” „Tată, am 23 împliniți”, intervine fata,
cu fața toată roșie în ovalul părului negru. „Mă rog, ce mi-e 22, ce mi-e 23! Tot
aia. Să vă cunoașteți mai bine, să vă convingeți că vă potriviți, să nu vă văd peste
doi ani pe sălile tribunalului la divorț, și cu vreun copil în brațe”. Discuția pare a
fi împotmolită definitiv în acest punct. Nici cel mai optimist om nu vede o ieșire
din această mlaștină a conversației.
La retragerea de câteva minute de la masă a domnului Iancu, Norocel, ca
un strateg militar, scoate telefonul și formează un număr. „Cătăline, cum am
vorbit. Vă aștept... Măi Cătălin, viclean copil de casă, tu auzi?... Apoi, hotărât:
„Caporal, planul B: cucerirea Argentinei. Executarea!” În marginea pădurii,
păsările ciripesc ca-n Mirceștii lui Alecsandri, doar poetul lipsind în orășelul C.
să le imortalizeze, câinele latră alene gudurându-se și strângând oasele de sub
masă, găinile doamnei Mioara cotcodăcesc a laudă că au slobozit oul de aur,
atmosfera e de amurg de august. Dar, peste zece minute, se aude un huruit de
motor, apoi chiar e văzut pe alee un transportor blindat din dotarea trupelor
NATO, flancat de zece soldați încă bronzați de soarele Kandaharului. Cât a făcut
la poartă TAB-ul manevrele de întoarcere, cei zece soldați înconjoară pe tinerii
îndrăgostiți și-i scot pe poartă în doar câteva secunde introducându-i cu grijă în
transportorul blindat. Când au apucat să se dumirească ce se întâmplă doamna
Mioara și domn Iancu, formațiunea militară NATO ajunsese în capătul aleii și se
îndrepta victorioasă spre unitatea militară de mecanizate.
66
Proze scurtissime şi satirice fără

intenţii moralizatoare
Dumitru Augustin Doman, Zbateri facile, strădanii futile,
Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2017
o cronică de Aureliu Goci
După o carieră de redactor la diferite tipuri de

publicaţii şi după mai multe volume de proză şi studii
critice, dl. Dumitru Augustin Doman s-a întors la
dragostea de întâi, la povestire. Autorul, cu instinct
sigur narativ este şi o conştiinţă critică avansată ce
inoculează universului ficţional şi un mesaj de
textualizare autoreflexivă. Cu relativ puţine cărţi, dar
foarte multe premii, dl. Dumitru Augustin Doman s-a
bucurat de o bună primire critică susţinută de nume importante, precum
Gheorghe Grigurcu, Al. Condeescu, Magda Ursache, Radu Călin Cristea,
Radu G. Ţeposu, ş.a.
Cărţile publicate sunt: Povestiri cu contrapunct, Ed. Albatros, 1985,
Sfârşitul epocii cartofilor, Ed. Calende, 1999, Meseria de a muri, Ed.
Calea Moşilor, 2007, Concetăţenii lui Urmuz, Ed. M.L.R., 2007, Moartea
noastră cea de toate zilele, Ed. Timpul, Iaşi, 2008, Generaţia ’80 văzută
din interior, Ed. Tracus Arte, 2010, Cititorul de roman, Ed. Pământul,
2010, Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi, Ed. Tipo Moldova, 2014.
Evenimentele nu se ciocnesc, personajele nu sunt nici proşti, nici
nebuni şi nu vorbesc în contradictoriu, iar viaţa se află în curgerea lentă a
actualităţii şi normalităţii, adică pendulând între banalitate, derizoriu şi
senzaţional care este tot banalitatea gonflată de micile rateuri ale
mecanismului social. Chiar şi în spaţiul restrâns, povestirile performează o
viziune socială, o perspectivă a lumii contemporane. Textele de faţă sunt
doar nişte eşantioane, nişte tăieturi din evenimente şi confruntări mai
substanţiale, un fel de eşantion de prezentare pentru lumea pe care o
conturează. Textele acreditează naturaleţe şi fluenţă, o cursivitate subtilă,
lucruri nu tocmai uşor de realizat în nişte texte concentrate, adică foarte
scurte. Acţiunea, cel mai adesea, are un debut fulminant, chiar impulsiv
67
Aniversare
dar şi un final parcă realizat cu securea, imprevizibil şi înainte să se

lumineze liniile de acţiune ale textului.
Autorul încearcă să diversifice tipologia comică, integrând în
naraţiuni scurtissime şi puşcăriaşi, ţigani, chirurgi, depanatori de
electrocasnice, avocaţi şi chiar un poliţist, în timpul liber, rugat să ajute la
furat un hoţ de saci de ciment (Poliţistul complice).
Cele 49 de proze – scurtissime – sunt (sau numai par?) neterminate,
nefinalizate, lăsate în stadiul de ciornă – ceea ce provocacă imaginea de
finaluri, de încercări de a pune punct naraţiunilor. Desigur, ele sunt
„momente”, în sensul caragialesc, decupaje secvenţiale din timpul fiinţării
dar distorsionate de lentilele sarcasmului şi oficiind un fals ceremonial.
Naraţiunile flash concentrează rizibilul, pitorescul, anecdoticul, fără a
explicita finalitate morala, din care scot la suprafaţă comicul entuziast,
umorul ironic şi desigur, absurdul existenţei lor comune din epoca noastră.
Povestirile, intersectate, au o mare varietate de situaţii şi tipologii
variabile care aminteşte de Jurnalul în fărâme al conaţionalului nostru
Eugen Ionescu. Aş spune că spiritul de observaţie – se vede ascendenţa
gazetărească a autorului – este mai puternic decât simţul umorului şi
acţiunea evoluează în mare viteză încât nu mai rămâne timp să se
convenţionalizeze tiparele umorului de tip dramaturgic, dialogic,
caragialesc.
Tema principală rămâne comunicarea şi distribuţia informaţiei într-o
societate a comentariului şi a punctelor de vedere care relativizează
adevărul într-o apocalipsă previzibilă.
Fireşte, niciun model de societate nu e perfect, dar, cel puţin, în
perioada modernă democraţiile nu s-au supărat pe literatura umoristică şi
satirică. Sau nu au arătat-o cu două excepţii: nazismul şi comunismul au
interzis creaţia satirică şi au internat în lagăre pe scriitorii care
ireverenţioşi îndrăzneau să ironizeze sistemul măcar printr-o ambiguitate
sarcastică.
Autorul performează, la vedere, o gamă largă de abordări a
mecanismului social, nu devine explicit nici comic nici moralist: pamfletar
voalat, povestitor minimalist, moralist reţinut, spirit conversativ, caută să
se facă invizibil în text, cu obiectivitatea camerei de luat vederi, lăsată să
funcţioneze singură la un colţ de stradă, realizând instantanee dinamice,
decupaje cu posibilă valoare de reprezentativitate.
De altfel, autorul nu marchează formula sa literară, nu-şi precizează
tipologia sau finalitatea, prozele sunt doar... superlative („... una şi una!”)
cu o largă deschidere spre întreg universul societăţii contemporane.
Explicit, el nici nu vine dintr-o tradiţie literară asumată, ci din practica
68
publicistică, din gazetăria dedicată exclusiv cotidianului fierbinte şi nu este

complet detaşat câtă vreme se implică în analiza realităţilor de contact.
Deşi este vorba de o poveste simplă, Mielul negru cu şase picioare,
autorul dezvoltă o formulă compactă, literaturizată, de comentariu social,
vascularizat politic, ca şi în „momentele” lui Caragiale. „Într-un sat din
Oltenia, o oaie albă a fătat un miel negru cu şase picioare. Cum ne aflăm în
era INTERNET-ului, vestea s-a răspândit cu repeziciune. Şi, în zona lui
Petrache Lupu, s-a strâns lume, popor, presă scrisă şi audio-video,
specialişti, analişti. Să dezbată.
La început, au ieşit la rampă radicalii. Mielul e negru, are şase
picioare, s-a născut pe 13 ianuarie, e limpede că are pe dracul în el, deci
trebuie împuşcat, înţepat cu cuţitele în inimă, ars până la ultimul oscior iar
cenuşa să fie îngropată la şapte metri adâncime. Dar preotul din sat zice că
Domnul nostru Iisus Cristos a zis că. O babă ştirbă crede că e un semn de
sus (de la Preşedinte?) se interesează o vecină, de sus de tot, de la
Dumnezeu, că prea ne-am înrăit şi-o să vină sfârşitul lumii. Dumitru lui
Niţă, patronul cârciumii de la răscruce, cel mai respectat om din sat, zice
cu voce de bariton: „Bă, ascultaţi ici-şa la mine.” Directorul şcolii, se uită
drept în ochii verzi ai tinerei reportere TV, tuşeşte scurt şi dă sentinţa în
microfonul învelit într-o blană de miel negru: „În opinia mea, este vorba
de un fenomen”. Medicul veterinar nu mai ştie un caz de o asemenea
anomalie congenitală şi subiectul (hm!) să supravieţuiască. Dar
specialistul, doctor în psihologia animalelor, opinează că... şi că... dar mai
ales că... Fetele cu microfoane pleacă să asculte alte păreri, mai puţin
avizate. Bisisica albă din fundul Olteniei a fătat un miel negru cu şase
picioare.”
Caragiale, printr-o parabolă şi autorul, indirect, prin motivul pe care
şi l-a ales fac o mărturie de aderenţă la realităţi şi implicit de viziune
realistă: „... Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de
nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă
interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să
gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă” (I.L.
Caragiale)
Există în carte câteva episoade „moromeţiene” pe care autorul nici
nu le obscurizează ca o întâlnire de personaje, de evenimente, din acelaşi
univers rural care nu s-a schimbat prea mult într-o epocă ceva mai scurtă
decât un secol: (Clasa ţărănească merge în Paradis, Ninsoarea din ajun),
dar şi proze ale lumii suburbane sau decupaje din universul proaspeţilor
îmbogăţiţi sau a unor ziarişti nepricepuţi.
69
Aniversare
Ironia este la ea acasă, după cum autorul nu evită şarjele burleşti, sau
aluziile culturale, sau „microsioane” – cum zicea Vasile Băran, un alt autor
comic al lumii olteneşti – despre ţigani sau adventişti.
Amănuntul etnografic nu e esenţial şi uneori autorul tipologia
moromeţiană a ţăranului din Vlaşca şi Teleormanul Munteniei, cu lumea
din dreapta Oltului.
„Momentele” şi „schiţele”, în total 49 de proze scurte, „una şi
una”!”, ca dimensiuni între o jumătate de pagină şi trei pagini şi ceva,
devin flash-uri de investigaţie publicistică, dialoguri sau istorioare retezate
scurt, fără final sau intenţii moralizatoare. Aşa că timpul de lectură se
scurge aproape în mod egal cu datul paginilor şi căutarea subiectului,
enunţat în titlu. Este şi aceasta o performanţă şi o sincronie cu lumea
referenţială de la începutul mileniului.
70
Un subiect delicat:
identitatea
românească
o cronică de Magda Ursache
(Ionel Necula, Filosofia identităţii româneşti, Ed. Ideea europeană, 2018)
În cuvântul însoţitor–prevenitor (Un avertisment) al eseului Filosofia

identităţii româneşti, Ed. Ideea europeană, 2018, Sorin Lavric îl recomandă
pe Ionel Necula ca pe un cercetător onest, sobru, echilibrat, „stăpân pe
discriminări conceptuale fine”. Ca diferenţa dintre naţiune şi neam: „Naţiunea
reprezintă un moment istoric din evoluţia unei etnii” ; „neamul transcende
temporalului şi se legitimează din durată, din veşnicie”(lucr. cit. , p.115).
Autorul însuşi îi părtineşte pe cei care ţin cumpăna dreaptă între
calităţile şi defectele românilor (chit că Goethe, de pildă, n-a ezitat să-şi
părtinească poporul), dar nici nu-i trece cu vederea pe „cătrăniţi”, pe cei cu
„privirea cătrănită”, atinşi de defetism etic şi etnic, de eschivare , de „sfială
naţională”.
Ionel Necula îşi asumă un subiect delicat: identitatea, când cuvântul
specific se vrea exclus de lângă sintagma moştenire culturală. Multora (la un
click distanţă) li se pare specificul etnic o chestiune inoportună. Eu însămi
am evitat vocabula, ca să nu mai dau apă la moara românofobă. Într-un
moment (de 28 de ani!), în care au fost luate la refec energic, religia, limba,
cultura, dar mai ales pilonii : biserica şi tradiţia, Ionel Necula îi amendează pe
„defectologi”, cum i-a ironizat Petru Ursache, neobosiţi în a devoala răul –
relele la românii văzuţi iresponsabili şi pasivi, delăsători notorii şi
neguvernabili, neperformanţi şi necivilizaţi, la hurtă. În acest răzbel
imagologic, calităţile sunt pomenite pe sponci, iar defectele, cu ghiotura.
71
Eseu
Se doreşte un individ nou – nouţ, fără trecut colectiv, neangajat faţă de

etnia lui, foarte fluid moral, căruia să-i repugne „conştiinţa de sine a naţiei”
(Iorga), ba chiar s-o nege violent. Ţară, patrie, vatră or fi fiind clişee, cuvinte
goale? Nu-s goale, în opinia mea, deloc. Ne vrem mai săraci cu un sentiment
firesc, dacă am ajuns să ne jenăm, ca de-o boală ceauşistă moştenită, de
iubirea de patrie? Şi ţin să-l citez aici pe un mare vertical, Gr. T. Popa: „...ce
fior şi ce siguranţă poate da sufletului tradiţia...”
Ce-i drept, sub ceauşism, internaţionalismul proletar s-a deghizat în
naţionalism-comunist, dar „struţo-cămila” asta nu există. Cât despre
penibilele compuneri patriotarde, ele i-au compromis, în socialism, pe
versificatorii invazivi de pagină primă. Ca şi cum ar fi uşor, când e cel mai
greu, să cultivi emoţia naţională ca mult prea hulitul Adrian Păunescu, în
poemul Basarabia pe cruce. Şi e nevoie de poezie socială, în vremi închise ca
ale noastre, probă că, în 3-4 octombrie 2015, strada striga tot lozinca lui
Păunescu , neştiind –negăsind altele mai bune : „Ultima soluţie –altă
revoluţie!”
În stalinism, am fost vaccinaţi FND, Fără Neam şi Dumnezeu, contra
viruşilor naţionali, ca acum să ni se picure din nou în urechi cucută : că
naţiunea ar fi „medievală”, „depăşită”, „desuetă” ; ni se tot repetă că
sacrificiul pentru pământ e inutil şi-l vindem cu tot cu oasele celor care s-au
jertfit. Noii ocupanţi şi-au dorit pământ şi apă? Le-am dat, iar românii şi-au
luat pământu-n cap, emigrând, emigrând...N-am citit cuvinte mai emoţionante
decât ale deţinuţilor politici : „Mamă Ţară, iartă-ne că am cutezat să luptăm şi
să murim pentru tine.”
A mai rămas ceva din splendida însufleţire a unioniştilor? O persiflăm,
o minimalizăm , o batjocorim, urmărind ce altceva decât slăbirea până la
destrămare a etnicului. Scrie Adrian Alui Gheorghe în editorialul revistei
„Conta”, de august 2018: „Actului măreţ al Unirii de acum un secol îi
răspundem caragialesc, cu o veselă şi condamnabilă inconştienţă: „La
centenar, birjar!” Centenarul (Reîntregirii) rimează cu grătarul, iar Unirea cu
unirea dintre porc şi vită, în tocătura pentru mici. Mergem voios spre
nonidentitate globală şi spre destatalizare.Ţara e văzută ca valoare falsă, statul
la fel, graniţele la fel. Toate-s pe ducă, toate-s caduce. Şi de ce să ne apărăm
ţara, când putem apăra Afganistanul ? Doar n-o să se mai meargă la oaste ca
pe timpuri, să-i spunem lui Mackensen „Pe aici nu se trece!”, cu preţul vieţii.
Un istoric de şcoală nouă susţinea că nu românii au spus prima oară cuvintele
astea. Nu le-or fi spus ei primii, dar invincibilul feldmareşal s-a dovedit că n-a
fost invincibil: n-a trecut de Mărăşeşti. Dar Moise, Moise de ce-o fi venerat?
Nu pentru că şi-a eliberat poporul din sclavie? Citesc pe Gogea’s Blog, în 29
august 2018, că orice american îşi doreşte, în primul rând, s-o vadă pe Lady
Liberty, statuia francezului Auguste Bartholdi, dăruită SUA în memoria
abolirii scaviei, în 1865.
72
Sunt istorici care pescuiesc numai acte reprobabile din istoria noastră,
aflate de altfel în istoria oricărui popor. Dar sunt ei istorici sau agenţi de
calomniere, în vederea compromiterii? Preşedintele nost’ , „foarte slab de
constituţie”, o dori, pas cu pas, statut de majoritate dominată şi de minoritate
dominantă ? Românii au fost mereu în Transilvania majoritate dominată;
primii au fost şi la etnocid : în 1848, au fost executaţi 40. 000 de români
ardeleni. În primăvara lui 1849, se vâna...etnic. Maniu îi scria lui Brătianu, în
februarie 1919, despre măcelul de la Beliş. De la Raoul Şorban ştiu că peste
150.000 de români neinstruiţi sau abia instruiţi erau puşi la deminat, în 1942.
Iar Tudor Bugnariu a fost martor că la Gherla, în 1943, erau încorporaţi numai
români. Apelat în Parlament după înfrângerea armatei a II-a la Don, prim
ministrul Ungariei, Miklós Kallay, s-a apărat: „Noi am pierdut 100.000 de
oameni, dar nu vă speriaţi, nu erau maghiari.”
Un publicist, foarte stimabil de altfel, prognozează dispariţia statului la
Centenar, din cauza corupţiei guvernanţilor, ca şi cum statul ar fi Dragnea.
Maghiarii sunt mai indulgenţi, mai darnici, ne acordă 200 de ani până
dispărem ca Românie reîntregită. În jur de 1 Decembrie, se anunţă mare
miting mare pentru Autonomia Ţinutului Secuiesc: „Dacă România nu va fi
stat democratic, nu va apuca aniversarea a 2oo de ani.” (după
adevărul.ro,august 2018). Să aibă dreptate Dimitrie Drăghicescu? Suntem
prea toleranţi, prea defensivi? Ne lăsăm umiliţi prea uşor? Iohannis tace
relaxat.
Iată un decupaj din gândirea lui Cristian Preda (adevărul.ro, 29 august,
2018, ora 9.54): „În anul Centenarului Marii Uniri, tânjesc după o patrie cu
care să ne mândrim pentru prezentul ei, iar nu pentru trecut.”Au trecutul nu
ni-i mare? ”Viitorul şi prezentul / Sunt a filei două feţe” pare a fi un distih
absolut neinteligibil pentre europarlamentarul Preda.
Răbduriu, într-o expunere limpede, Ionel Necula readuce în discuţie
linia Eminescu, Iorga, M. Vulcănescu, Nae Ionescu, Blaga, Crainic,Vasile
Băncilă, Noica, Ţuţea, marii absenţi fiind Ernest Bernea, Vintilă Horia, G.
Călinescu. Nu se aude nici vocea lui Virgil Ierunca, întrebând, de pe o „cruce
de dor” : „Cum poţi să nu fii român?” Racordul Vulcănescu - Ralea nu-l
accept, „Imoralea” fiind parte, după Ierunca, din „suflete moarte”. Nu-l pot
pune nici pe Athanasie Joja ( „tov Tăsică” pentru „descălecătorii” de pe
tancurile cu stea roşie) lângă Al. Rosetti, aşa cum nu poate fi aşezat Cerveni
lângă Brătieni. Vi-l amintiţi? „Şi pe dracu, dacă zice că-i liberal, îl primim în
partid.” Dumnezeu era, după parlamentarul Văcaru, pedeserist.
Face parte exegetul lui Ion Petrovici dintre cei 40.000 de cumpărători ai
cărţilor lui Lucian Boia? Deşi polemica nu desfiinţează, ci argumentează (aşa
cum a procedat Ioan Aurel Pop), Necula rămâne prea condescendent cu
„izbânzile” istoricului editurii Humanitas asupra istoriei.
73
Eseu
Iubiura severului Cioran o înţeleg, nu şi pe Daniel Barbu, coordonatorul

volumului Firea românilor, nemirizat în 2000, punând accent pe defecte
peste defecte, pe vicii peste vicii, recunoscute sau nu. Catalogatorii
impresiilor „etranjerilor” nu sunt interesaţi de obiectivitate, dacă e adevărat
sau nu ce spun trecătorii prin Principate. Ţăranul clasic, căruia comunismul i-
a dat lovitura de graţie, e văzut ateu sau prea puţin credincios, doar biet
temător de mânia lui Dumnezeu, afirmaţii ce ţin de reaua-credinţă a celor pe
care i-a primit cu generozitate („oaspeţi fără plată”) în gospodăria lui. E ştiut
că-i mai lesnicios să înjuri decât să lauzi, aşa că sunt taxate ca metehne şi
omenia, şi cumsecădenia, şi hazul de necaz, proprii românilor.
Necula nu se poziţionează tranşant nici faţă de consideraţiile lui H. –R.
Patapievici, deşi ar fi fost de folosit cuvântul lui Ierunca din polemici :
DIMPOTRIVĂ. Patapievici apare, pentru eseistul tecucean, ca „o ploaie
mănoasă peste o câmpie ofilită”; n-are rezerve, nici reticenţe faţă de
afirmaţiile nedrept caustice (mi-e jenă să le mai citez pe cele de un style bas
izbitor, din Politice). Nu-i stingherit că virtuţi ca „ospitalitatea, modestia,
toleranţa, răbdarea” sunt văzute prin lentile patapievice „minus-virtuţi”, H.-R.
P. propunând ca virtute care ne-ar scoate din impas...viclenia: „întărirea trece
prin realism, spirit critic, eficacitate, viclenie; ca să contezi azi, trebuie să
contezi material” (citat decupat de Ionel Necula din Politice, p. 279, care
ediţie, că-s multe, din ce vară,din ce an, nu ştim).
Oarece nedumerire mi-a provocat fraza de la pag. 260, apobând ideea
lui Patapievici că discuţia despre specificul naţional „ a fost ab initio o
speculaţie greşit orientată (sunt oare francezii sau englezii obsedaţi de
specificul lor naţional ?)”. Apărarea întreprinsă de Necula e cel puţin bizară.
Iat-o: „Are dreptate. Care dintre gânditorii noştri nu s-au conectat la această
idee şi nu s-au poziţionat într-o formă critică sau !!!!!!!!!!!!”. Las la o parte
cele 12 semne de exclamare care nu pricep neam ce semnifică şi mă întreb
dacă Ionel Necula consideră inutil propriul demers, intitulat chiar Filosofia
identităţii româneşti, şi asta pentru că Patapievici opinează că „nu mai e nimic
de spus” în chestie. Crede Ionel Necula că nemţilor le-ar fi dispărut orgoliul
naţional? Sau englezilor? Sau polonezilor? Noi de ce n-am avea parte de
mândrie etnică ? Numai pentru că proaspătul eseist, admirat sans rivages, „ cu
erudiţia sa calofilă şi cu clarviziunea lui bine articulată” decretează, cu
cinismul aferent : „Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism- haida-
de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva la români”. Oare? Să ne gândim numai
la elevii şi la studenţii care şi-au luat bacul sau licenţa la Aiud, Piteşti,
Târgşor...La cei care au strigat, la sfârşit de decembrie şi de dictatură : „Vom
muri şi vom fi liberi!”
Şi încă o mostră de „inteligenţă şi erudiţie”, „complexantă” pentru cei
ce-l dezaprobă pe Patapievici numai şi numai din neagră invidie, cum
motivează I. Necula: „Spaţiul mioritic,unduire şi moarte, dimensiunea
74
românească a existenţei? Acestea sunt formule ale sufletului românesc? Să

fim serioşi!”Atunci să fim serioşi abordând acest subiect şi să nu-i mai luam
în râs fără argumente pe Blaga şi pe Dan Botta.
Trecut-au anii? „A fost o vreme, vremea dintre cele două războaie, când
problema identităţii româneşti era laitmotivul celor mai mulţi dintre gânditorii
români” (I.N.,lucr.cit, p. 9). Preocuparea pentru identitate rămâne, în zilele
noastre tulburi, o constantă, dar preponderent cu scop de negare-denigrare. A
romanităţii românilor, a etnogenezei, a continuităţii...
Idealul lui Eminescu? Ce ideal? „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor”?
Doar n-om fi idealişti de secol XXI! Numai că Eminescu, publicistul care nu-
i substituibil cu oricine, a scris din pasiune grea pentru ai lui: „Un patriot
chemat să îndrepteze poporul său” e necesar să aibă „inimă foarte caldă şi
minte foarte rece”. Cuvânt din 1876, la Societatea Junimea. Eminescu avea
atunci numai 26 de ani.
Aştept cu interes maxim ediţia a doua a cărţii lui Ionel Necula, promisă
deja. Atent „plivită”, completată salutar cu cele scrise de „cărturarii proveniţi
din lumea teologală”, ca D. Stăniloae şi alţii, şi alţii, va fi cu siguranţă o
carte–eveniment.
*
Din sumarul cărţii lui Ionel Necula, Filosofia identităţii româneşti, Ed.
Ideea Europeană, 2018, nu putea lipsi capitolul Eminescu – imaginea
românului absolut în viziunea unui polihistor absolut: „Cu peste jumătate de
veac înaintea lui Mircea Vulcănescu, poetul Mihai Eminescu se gândea şi el la
elaborarea unei filosofii naţionale, iar toată construcţia urma să se clădească
pe baza a două «pietre unghiulare»: religia şi naţionalitatea (p. 120). În acelaşi
mod au gândit marii oameni ai exilului, Mircea Eliade şi Vintilă Horia, dar şi
Simion Mehedinţi ori Mircea Vulcănescu, pe care Ionel Necula îi urmăreşte în
mod dedicat. E o schimbare în forma mentis actuală? Alta? Nu se mai vor ca
piloni naţionalitatea şi religia? Iată ce scria Nae Ionescu (decupajul îi aparţine
lui Ionel Necula): „Când un popor capătă o conştiinţă de sine, încetează de a
mai fi un popor şi devine o naţiune, adică o realitate spirituală (...) Fiecare
naţiune reprezintă un fel ireductibil de existenţă. De exemplu: trecerea de la
un popor la altul este posibilă, dar de la o naţiune la alta este imposibilă”. Şi
dacă îl considerăm pe Nae Ionescu inconvenabil ideologic, iată ce spune
Heidegger (din interviul dat revistei „Der Spiegel”, în 1966): „În orice caz, pe
cât mă pot eu orienta după experienţa şi istoria noastră umană, ştiu că tot ceea
ce este esenţial şi important a rezultat din faptul că omul a avut o patrie şi s-a
înrădăcinat într-o tradiţie.”
Răul esenţial pentru poetul naţional a fost demagogia clasei politice, iar
tonul, pe care Necula îl găseşte „exasperat şi care nu i se potrivea”, mie îmi
pare cel mai potrivit. „Nimeni nu este mai tolerant decât dânsul (poporul, adn.
75
Eseu
mea, Magda Ursache), toleranţă religioasă, dar şi socială faţă de „haita de

netrebnici, de oameni fără nume sau de demnitate”. Da, etnia şi-a văzut-o
Eminescu cu îngăduinţă („rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent, fără
viclenie şi rău – dacă e rău – fără făţărnicie”), nu şi „lepădătura socială care îl
conduce” (15 martie, 1880). Soluţia lui Patapievici, care corectează cu mult
roşu observările pozitive despre firea românilor, ar fi: să fim realişti, eficienţi,
materialişti, vicleni. Vicleni? Ferească-ne cel viclean de asta! Soluţia lui
Eminescu e cu totul alta: biserica şi şcoala. Emanciparea socială e posibilă
„când şcoala va fi bună, când popa va fi bun”; „când adică va fi şcoala şcoală,
statul stat şi omul om” („Timpul”, 1878), şcoala din care să nu fie exclusă
icoana, nici din programă religia.
Entitate statală în Statele Unite ale Europei? vă veţi fi întrebat. Nu-i asta
o idee incorect politică? Dacă avem în grijă delictul de opinie, de gândire şi
tindem iarăşi spre „comunizarea minţii”, ca s- o numim ca Flori Bălănescu,
atunci gazetarul Eminescu o fi incorect politic. La fel Nae Ionescu, Eliade,
Mircea Vulcănescu, Ţuţea..., consideraţi rasişti fascişti de urmaşii
proletcultiştilor. Lui Vasile Băncilă, Ionel Necula îi amendează
„conservatorismul” şi nici nu prea pare în acord cu ideea de românism la
Blaga. Referindu-se la discursul filosofului culturii la Academie (o perlă a
discursurilor: Elogiul satului românesc), I. Necula notează: „Cu aceste
însuşiri la butonieră, românul lui Blaga ni se înfăţişează ca o „întruchipare
ideală a omului creator” (lucr. cit.,p.173). A colosaliza, verb antipatic, e
folosit des când e vorba de viziunea lui Blaga asupra românilor, comparativ
cu viziunea lui Cioran. Paralela Blaga – Cioran, în defavoarea lui Blaga, apare
în exces, autorul repetând supărător fraze, ba chiar pagini întregi, cuvânt cu
cuvânt. Oare Ionel Necula crede că religiozitatea ţăranului clasic e „minoră”,
„de mântuială”, „de ochii lumii” (vezi pag. 146 şi altele, şi altele), luându-l în
sprijin pe Athanasie Joja, prietenul lui I. C. Gulian, cunoscut ca academicianul
„Nulian”, mort în 2011, fără mea culpa? Prefaţatorul lui Ionel Necula, Sorin
Lavric, crede altceva: „pentru mine, creştin fără pecete etnică nu înseamnă
mare lucru.” Pentru Nae Ionescu, religiozitatea nu-i minoră, ci emblematică,
la fel opinează Eliade, la fel Ernest Bernea, la fel Ţuţea, la fel O. Papadima.
Dar pare-se că Necula face ici-colo concesii trendului politic corect, se lasă
inspirat nu de aforismul lui Vasile Băncilă, „Apa trece, pietrele român”, ci de
pamfletul faimos În ţara măgarilor, regretat chiar de pedagogul – autor Ştefan
Motaş Zeletin, care l-a eliminat singur din lista sa de lucrări.
Atenţie la „strigătul de deşteptare” al lui Mircea Vulcănescu (din
admirabila Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţia Culturală
Română, Bucureşti, 1991, ediţie îngrijită de Marin Diaconu): „Istoria e plină
de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul.”
Lipsa religiozităţii, amendată de Sorin Lavric, ne-ar fi fatală în aceste
circumstanţe neprielnice naţiunii, când suntem persuadaţi să nu ne blocăm în
76
identitate, în ideal naţional, în stat independent, pentru că am lua notă proastă

de la UE, ca naţionalişti fanatici – rău,rău,rău – într-o Europă pur-
cosmopolită. Ce rămâne din homo sapiens dacă se elimină homo religiosus şi
homo aestheticus? Omul politic (zoon politikos)? După Eminescu, Mircea
Eliade s-a arătat la fel de decis contra acelui îndemn politique d’abord, când
ar trebui să primeze actul de cultură: „Singure valorile culturale justifică
existenţa şi misiunea unui popor”. Prima urgenţă e şi acum cultura. La
cârmuire s-au perindat indivizi fără pricepere economică, militară, agrară,
culturală; ne-au condus mereu actori pe post de specialişti, de tehnocraţi,
reciclând spusa „banii n-au miros”. Dar de ce miros atât de rău cei care-i au?
„Locul”, în acceptul lui E. Bernea, trebuie curăţat pentru a se ridica
şcoala. Acolo trebuie cultivat cultul pentru onoare şi demnitate, declasat
îngrijorător, actele de lèse- patriotism înmulţindu-se chiar în anul
Centenarului Reîntregirii, în pofida învăţăturii părintelui Iustin Pârvu că „
jertfa fortifică neamul”. Se predă la Istorie ce ar trebui despre „generaţia
tranşeelor”, care a făcut România Mare? Din istoria pe care am învăţat-o eu la
şcoală lipsea lecţia despre „linia oaselor”, Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Acum,
suntem gata să predăm lecţia despre Turtucaia în loc de lecţia despre Podu-
Înalt, care n-ar fi, pentru istoricii de şcoală Boia, decât „mit naţionalist”. Ce
dacă Grigore Ureche dă mărturie că s-a luptat „vitejeaşte”? Noi, noi epigonii,
spunem că Ştefan n-a încheiat atunci un tractat cu Mohamed II, ci o
înţelegere de bir anual. Cât despre Mihai Viteazul, n-ar fi decât un biet jucător
la bursa de iluzii a Unirii românilor, pe motiv că n-ar fi existat o conştiinţă
naţională. Păi n-are dreptate Patapievici să vorbească despre „luatul la urină”
asupra românilor laşi? Însă nu al năvălitorilor, ci al istoricilor români asupra
românilor.
Din absenţă de la orele de Istorie, pesemne, ministresa primă Dăncilă
confundă Blajul, an 1848, Câmpia Libertăţii, cu Alba Iulia, a Unirii Mari, an
1918. Istoricii şi lingviştii Academiei nu tac, aşa cum li se reproşează, privind
eliminarea latinei din şcoală. Nefiind auziţi academicienii, latina se răzbună
singură. Pe Cristian Bădiliţă îl amuză „latina SRI” a şefului Inteliggence,
domnul Eduard Hellvig, care se arată corijent la materia asta. Patria a priori,
deviza SRI (nu ştiu dacă îi aparţine, dar ştiu că o acceptă), nu înseamnă defel
Patria ante omnia, Patria înainte de toate. Aşadar, conchide Bădiliţă, patria a
priori înseamnă a o experimenta înainte de- a o cunoaşte, aşa cum E. R.
Hellvig experimentează şi latina înainte de-a o cunoaşte. În discursul său de
joi, 5 octombrie, 2017, de la Timişoara, cuvântul european luase locul
cuvântului naţional. De ce? Din teama de a nu fi mai puţin europeni?
Ni se propune ca modelul de urmat să fie non-etnic? Numai aşa ne-am
(re)forma, (re)moderniza? Numai atât şi numai aşa? Cât despre Lucian Boia,
domnia sa ne concede, ca să nu intre în gura veteranilor de război (câţi or mai
fi), a deţinuţilor politici (câţi or mai fi): „patriotismul este mai curând o
77
Eseu
calitate decât un defect”. Şi, culmea, mulţi dintre scriitorii momentului se vor
eliberaţi de jugul matricei stilistice naţionale. Se vor evadaţi din etnie, dar şi
din limba română, cât mai departe de ea, în speranţa că vor prinde un Nobel.
Cioran şi-a impus amnezia faţă de limba română şi i-a fost dat să uite
franceza; nu şi Eliade. Cât despre Vintilă Horia, singurul român deţinător de
Goncourt, în Elveţia fiind, nostalgiza: „pădurile îmi miros a Bucegi”, iar
Virgil Ierunca mărturisea că, pentru el, cel mai frumos oraş din lume e
Râmnicu Vâlcea.
Ionel Necula şi-a asumat o sarcină extrem de dificilă, când la
„deromânizarea românilor” (Nichifor Crainic, şi el absent din demersul despre
identitate) lucrează mulţi, iar „piloţii” par din ce în ce mai orbi. Sper ca
sugestiile mele să-i folosească în „trudnicia viitoare”.
Aş încheia cu vorba înţeleaptă ieşită din Gura de Aur a Sf. Părinte Ioan:
„Dumnezeu poate tot, dar nu face tot ce poate să facă.” Aş spune că nu vrea să
facă tot ce poate să facă. Dar, miracol: sunt popoare cărora Dumnezeu le dă
ce-I cer ele. Numai de I-am cere şi noi, românii, chiar ceea ce trebuie să-i
cerem...!
78
Debuturile
individuale ale
reprezentanţilor
Generaţiei 80
un studiu de Vlad A. Gheorghiu
1. Cadrul general
Dacă generațiile și promoțiile literare din anii 60 și 70 au beneficiat
de o oarecare deschidere, datorată unui complex de factori sociali, politici
și istorici, generația 80 a apărut în plin proces de întărire a vigilenței
ideologice, după ce în România au fost introduse celebrele „teze din iulie”
de către Nicolae Ceauşescu. Deschiderea şi dezgheţul ideologic, de după
anul 1965, dar mai ales de după anul 1968, au avut repere concrete. După
anul 1965 sunt retrase trupele sovietice din România, în anii 1964 şi 1965
sunt eliberaţi cei mai mulţi dintre deţinuţii politici, iar în 1965 la
conducerea partidului comunist, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej, vine Nicolae Ceauşescu care imprimă o oarecare „destalinizare” a
societăţii. În anul 1968 are loc „Primăvara de la Praga”, o revoltă a cehilor
împotriva ocupaţiei sovietice, la înăbuşirea căreia participă armatele
tuturor ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, care cuprindea ţările
socialiste, în afara României care îşi afirmă o oarecare neutralitate. Gestul
lui Nicolae Ceauşescu îi conferă acestuia un statut de „dizident” între
liderii comunişti din Europa şi stârneşte un val de simpatie în ţară. Aşa se
face că mulţi scriitori, mulţi intelectuali îi acordă credit lui Nicolae
Ceauşescu, cu iluzia că acesta va acorda o mai mare deschidere societăţii.
Între ei şi Paul Goma, care fusese deţinut politic, dizident cu acte în regulă
care se înscrie însă, în anul 1968, în Partidul Comunist, unde nu rezistă
79
Studiu
mult pentru că este exclus doi ani mai târziu. În anul 1971, după o vizită în
China, Nicolae Ceauşescu emite „Tezele din iulie” care pretindeau
scriitorilor să se transforme în propagandişti comunişti. Acest lucru
creează tensiuni în lumea literară, asta în timp ce se dezvoltă un puternic
cult al personalităţii care îl are în centru pe Nicolae Ceauşescu. Din această
perioadă majoritatea revistelor literare se deschid cu articole de preamărire
a lui Ceauşescu, și apare un adevărat „curent literar” care cultivă
dimensiunea hiperbolică a acestuia. Mulţi scriitori şi-au ratat cariera şi
moralitatea fructificând oportunităţile oferite de această orientare.
2. Debutul generaţiei. Mutilarea debuturilor

prin cenzură, autocenzură, „antologii colective”
Cum a apărut Generaţia 80 pe acest fond? O spune Nicolae
Manolescu, unul dintre mentorii ei: „Generația și-a tras numele din anul în
care au debutat majoritatea scriitorilor ei, născuți aproape toți în deceniul
al șaselea, poeții Cenaclului de Luni (1977-1983), editați la început în
două volume colective (Aer cu diamante și Cinci), urmat de Cenaclul
Universitas, prozatorii Cenaclului Junimea, bucureștean ca și precedentul,
poeții clujeni de la revista Echinox, ori ieșenii de la Alma mater. Imediat
după 1989 ei s-au strâns în jurul revistei Contrapunct.”1 Cenaclurile şi
revistele literare erau fermenţii care au întreţinut o stare de înnoire în
spaţiul cultural naţional. Cu ce „bagaj” vine noua generaţie, o spune
Gheorghe Crăciun, unul dintre optzeciştii care au avut şi „organ teoretic”:
”E o generație care are o clară conștiință a ceea ce vrea să facă, a ceea ce
nu mai trebuie făcut în literatura momentului. Luciditatea optzeciștilor
rezidă într-un puternic sentiment al diferenței și al încadrării lor într-o altă
matrice estetică decît aceea modernistă și neomodernistă, cu noi linii de
forță, și noi teritorii ale sensibilității de explorat. Mai trebuie să avem în
vedere, acum, în anii 80, și senzația unei anume epuizări a domeniului
canonic al literarității, neîncrederea în metaforismul pedestru și
psihologismul liricizant, ca metode de captare a realului.”2
Din mărturiile optzeciştilor se poate reface, ca într-un puzzle,
atmosfera acelei perioade, se poate scrie o istorie adevărată. Cenaclurile,
dar şi revistele, dar mai ales mentorii au contat enorm. Chiar dacă
atmosfera era una destul de încărcată, regimul unul destul de constrictiv,
1
Nicoale Manolescu, Istoria Critică a literaturii române, ed. Paralela 45, Pitești, 2008, pg. 1303
2
Gheorghe Crăciun, Aisbergul Poeziei Moderne, ed. Paralela 45, Pitești, 2002, pg. 281
80
scriitorii tineri trăiau un tip de boemie încărcată de autentic. Distanțele

erau doar orientative, și nimic nu putea potoli setea de scris. O spune
Marta Petreu la un moment dat: “Ulici a avut cu siguranță un rol în
lansarea generației, la fel Manolescu, la fel Echinox-ul... Un singur om nu
ar fi putut, atunci, să lanseze o generație întreagă. A fost o muncă, o
țesătură migălos și abil făcută de scriitorii maturi pentru a lansa tineri. Nu
cunosc detalii, eram în afara acestor lucruri, nu cunoșteam pe mai nimeni
în lumea literară. Nu am știut că suntem o generație, știam doar că suntem
mulți tineri, cam toți studenți, care scriem... Pe mulți dintre ei îi
cunoșteam, distanța dintre București și Cluj era, pe vremea aceea, mai
mică decât azi, repede ne suiam într-un tren de noapte și ajungeam la
București la un cenaclu sau în vizită la Amfiteatru... Eu aveam, atunci, o
foame enormă să public. Şi nu prea reușeam. Asta îmi aduc aminte cu
durere. Mai am imagini: de pildă, mi-o amintesc pe Magda Cârneci,
superbă. Sau mi-l amintesc pe Cărtărescu, citind la întâlnirile de primăvară
de la Sighișoara, și pe Mugur în public, râzând încântat. Dar noi, la Cluj,
ne agitam de pe vremea liceului, de pildă mi-i amintesc pe Romoșan,
Mureșan și Dohi, elevi, la un cenaclu pe care-l frecventam cu toții, citindu-
și poemele lor frumoase. Sau pe Alexandru Vlad, la cenaclul Tribunei,
citind o proză scurtă, foarte frumoasă.”3
Laurenţiu Ulici, în seria de prezentări critice sub titlul “Prima
verba”, din România literară, a adus în prim plan cam toate debuturile
importante ale anilor 80. Mai mult, în anul 1982, Laurenţiu Ulici
realizează “Antologia poeţilor tineri 1978 – 1982”, o antologie în care se
regăsesc cam toate numele care vor forma “corpul” generaţiei poetice 80.
Deşi este definitivată din anul 1982, antologia apare abia în anul 2005, la
Editura Muzeului Literaturii Române şi are valoarea unui pariu pus de un
critic vizionar. În prefaţa antologiei Laurenţiu Ulici afirmă: “După 1975 a
început să se afirme în peisajul poetic un val de poeţi tineri ale cărui
dimensiuni au crescut cu repeziciune ajungând în doar câţiva ani la
respectabila valoare numeric de o sută de nume, răspândită pretutindeni în
ţară în grupuri relative mici, mai puţin desigur centrele universitare unde
grupurile au un sumar de-a dreptul impresionant. Vehement şi grăbit, valul
acesta a avut norocul de a prinde şi critica şi revistele literare pe picior de
generozitate, astfel că în scurt timp mai toţi componenţii săi au reuşit să
publice în chip concludent în reviste şi să-şi pregătească debutul
editorial”.4
3
Dumitru Augustin Doman, Generația ’80 văzută din interior, ed. Tracus Arte, București, 2010,
pg.189
4
Laurențiu Ulici, Antologia Poeților Tineri (1978-1982), Ed. MLR, București, 2005, p. 14
81
Studiu
Nicolae Manolescu, într-un eseu din România literară (nr. 2 din

anul 2000), intitulat “Generaţie literară”, spune că paradigma impusă de
Albert Thibaudet, aceea că o generaţie cuprinde aproximativ 33 de ani,
este depăşită, în vremurile noastre fiind mai importante conceptele,
obsesiile comune: “Definiţia generaţiei literare este, acum, dependentă mai
puţin de perioadele de timp în care scriitorii au trăit (deşi, fireşte, nu le
putem elimina din discuţie) şi mai mult de identificarea unor paradigme
diferite şi de predominanţa unora dintre ele, în condiţiile unei succesiuni
dificile, cu suprapuneri multiple. Punctul esenţial (şi care îngroapă
definitiv viziunea biologistă asupra conceptului de generaţie) constă în
aceea că, nefiind "naturală", ştafeta generaţiilor literare implică
omologarea critică, fie şi postfactum, a dominantei. Istoria literară a încetat
să mai fie privită ca un şir natural de autori, de opere şi de contexte,
reflectat în oglinda istoriografiei, ca viţelul în apă. Lucrurile par astăzi să
stea exact pe dos. Istoriografia dă naştere istoriei literare, a cărei "realitate"
este produsul unor concepte. Cum ar fi chiar cel de generaţie literară:
istoricii literari nu mai caută generaţii reale în intervale obiective de timp,
ci determină aceste intervale prin aplicarea conceptului lor de generaţie ca
paradigmă dominantă.”5
Corin Braga, în eseul “Postmodernismul literar românesc –
bătălia dintre generaţii”, din revista “Echinox”, octombrie, 1995, defineşte
câteva dintre trăsăturile generaţiei 80: “Iată, în câteva trăsături, portretul-
robot pe care ideologii generaţiei ’80 îl fac literaturii postmoderne,
înţeleasă în termenii unei “noi sensibilităţi” (Ioan Bogdan Lefter),
“antropologism” (Mircea Nedelciu), “nou antropocentrism” sau
“neoclasicism” (Alexandru Muşina), “romantism întors” (Radu G.
Ţeposu): ANTROPOCENTRISMUL, trăsătură prin care
postmodernismul se opune dezumanizării moderne a artei semnalate de
Ortega y Gasset. Artistul renunţă să exploreze spaţii transcendente şi
“centrează atenţia pe fiinţa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale,
pe existenţa noastră de aici şi de acum”. Este vorba de o “tendinţă de
recâştigare a valorilor umane, personaliste, o nouă deschidere către real,
către autenticitatea lumii şi a fiinţei care se transcrie. BIOGRAFISMUL.
Odată fascinaţia evaziunilor metafizice exorcizată, poeţii redescoperă
valoarea propriei biografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor
nesofisticate, a senzaţiilor nemediate, a privirii directe. Poezia coboară în
stradă, printre oameni, poetul se angajează existenţial. Pentru această
poezie a cotidianului, “metafizicul nu există decât în realul de zi cu zi. O
5
Niclaoe Manolescu, Generație literară, în ”România Literară”, nr 2, 2000
82
poezie care nu caută sacrul în zone trans-mundane, ci chiar în

profan. INTEGRISMUL SPIRITUAL. Poezia postmodernă se apleacă
asupra unui “model uman complex, total, refuzând să mai pună între
paranteze stratul de jos, biografic, cotidian, sentimental, senzorial”. Ea este
o tentativă de “sinteză” a inimii şi a creierului […]: pasionalitate dublată –
şi salvată! – de luciditate şi raţionalism care-şi descoperă rădăcinile
psihologice, sentimentale, atât de umane. Postmodernismul este, pentru
teoreticienii generaţiei ’80, psihocentric, el dispreţuieşte inovaţiile formale
şi îşi propune să inoveze în domeniul sufletului. Această poezie
“integrală”, care se aşază în punctul în care dispoziţiile formale se
armonizează cu conţinutul psihologic al noului umanism este un psiheism.
Scriitorul face mult mai mult decât să comunice pur şi simplu cu cititorul:
el îl transformă, îl modelează, practicând o inginerie textuală, o
antropogenie dirijată spre viitor, o practopie. RECUPERAREA.
Reintegrarea spirituală presupune şi recuperarea tradiţiei, a tuturor
experienţelor anterioare, pe care modernismul în dorinţa sa de a cuceri
originalitatea cu orice preţ, le-a ignorat. “Obsesia postmodernismului fiind
una recuperatoare, bizuită pe toleranţa ironică şi pe complicitatea
subînţeleasă, idealul său este refacerea totalităţii prin acumulare, prin
aglomerare sumativă”. Această “iluzie culturală unitivă şi nedogmatică”,
care are un corespondent în încercările de unificare a câmpurilor
fundamentale de fizică, aminteşte de idealul romantic al marelui tot.”6
Dar dincolo de teoretizările criticii care analizează fenomenul
generaţionist, cu precădere cel al apariţiei Generaţiei 80, rămân datele unei
istorii concrete. Martorii fenomenului îşi scriu opera încă, oferă surprize la
nivelul apariţiilor editoriale. Optzeciştii sunt cei care depun mărturie
asupra evoluţiei individuale şi în grup. Sunt, de altfel, câteva momente
definitorii care vorbesc despre debutul generaţiei. În prefaţa la volumul de
dialoguri cu con-generii săi, „Generaţia 80 văzută din interior”, Dumitru
Augustin Doman aminteşte un moment important de la debutul generaţiei:
“Un moment important în afirmarea generației de care vorbim îl reprezintă
Colocviul Național de Poezie din octombrie 1978 care s-a ținut la Iași,
deschis de Ion Iliescu, prim-secretar al județului. Colocviul a scăpat de sub
orice control, pornind chiar de la raportul prezentat de Ştefan Augustin
Doinaș, președintele secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, care a atacat
regimul, pe scriitorii comuniști, toate moravurile și năravurile din viața
literară. În schimb, regretatul Laurențiu Ulici a făcut un gest extraordinar:
a refuzat să vorbească și a oferit cuvântul său la vreo 15 poeți tineri,
6
Corin Braga, Postmodernismul literar românesc – bătălia dintre generaţii, în Revista Echinox, nr 6-
7-8-9, Cluj Napoca, 1995
83
Studiu
nedebutați editorial, subliniind că ei sunt generația în formare, chiar

numind-o generația 80.” I-a chemat pe scenă pe Matei Vișniec, Traian T.
Coșovei, Marta Petreu etc., care au citit câte un poem.” 7
Dar dincolo de ceea ce se vede, de debuturile propriu zise,
există o luptă subterană pentru supravieţuire literară. Cenzura fusese
oficial desfiinţată, această muncă şi această responsabilitate au trecut în
sarcina editurilor, a redactorilor de carte şi a responsabililor ideologici de
la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). Pe acest fond se
dezvoltă un fenomen aparte: autocenzura. Liliana Corobca vorbeşte, în
Instituţia cenzurii comuniste în România despre acest fenomen,
considerându-l chiar mai periculos decât cenzura din perioada precedentă:
„Considerată mai periculoasă decît constrîngerile instituționale și probabil
cea mai răspîndită formă de suprimare a informațiilor și ideilor,
autocenzura se află pe prima treaptă a unui lung șir de etape, pe care le
presupune publicarea unui volum sau a unui articol. Înseamnă controlul
neoficial pe care autorul și-l impune în timpul actului de creație (sau chiar
înainte, cînd proiectează viitoarea operă), cînd ştie dinainte (sau doar
bănuiește) ce se poate spune și ce nu, ce poate să apară și ce nu, ce se va
bucura de succes sau nu se va difuza.!”8
Liviu Ioan Stoiciu spune, la un moment dat, în legătură cu
autocenzura din acea perioadă, deşi a mers pe principiul că exista un curaj
al disperatului, pe care l-a practicat, curajul a devenit parte a … esteticii:
“E drept, mă mai autocenzuram, gândindu-mă că Securitatea ar putea să-
mi confişte manuscrisele. Povestea cu „șopârlele” optzeciștilor (a
cuvintelor care făceau aluzii la dictatură, de exemplu), la mine avea alt
sens: „șopârlele” dădeau direcție estetică versului. În tot ce am scris m-am
concentrat la „condiția general-umană” și am apelat la folclor, la
mitologie, la credință, la viața „omului comun” aflat sub vremi… Public și
azi, nemodificate nici cu o virgulă, poeme inedite scrise înainte de
decembrie 1989 – și ele sunt „perfect valabile”, fiindcă aveau gradul de
libertate de care facem atâta caz de 20 de ani.”9
Efectele autocenzurii, o spune tot Liliana Corobca, sunt
mutilante atât pentru autor, cât şi pentru operă: „Autocenzura constantă
ducea la pierderea originalității, la plafonare, la dorința de a publica cu
orice preț, ceea ce a contribuit în mare măsură la instrumentalizarea
creatorilor, la transformarea lor în simpli pioni ai sofisticatului mecanism
7
Dumitru Augustin Doman, op.cit., p 5
8
Liliana Corobca, Instituția Cenzurii Comuniste în România, Ed. Ratio Et Revelatio, Oradea, 2014,
p. 15-16
9
Dumitru Augustin Doman, op. cit, p. 225
84
de partid. Dar oricît de oportunist ar fi fost un autor (și nu toți erau

oportuniști!) în încercarea de a intra în grațiile cenzurii și ale partidului și
de a ghici dincotro bate vîntul, totuna nu reușea întotdeauna să se
orienteze.”10
Adrian Alui Gheorghe, în volumul Contribuţii la estetica
umbrei, vorbeşte despre fenomenul “autocenzurii” dar şi despre momentul
în care s-a trecut la debutul “colectiv”, o altă formă mutilantă pentru un
debutant: “În perioada comunistă a funcţionat cenzura dar, mai grav, a
funcţionat autocenzura. Am fost dresaţi pînă la a ne crea, în interior,
teritoriul interzis, ideile interzise, cuvintele interzise. Mutilării i-am
răspuns cu automutilarea. Ni se părea că am făcut un pas în interiorul
ţinutului interzis dacă reuşeam să insinuăm într-un text o idee, un cuvînt
mai aparte, o alegorie, o metaforă.”11
Apar, în mai toate mărturiile optzeciştilor, câteva “personaje” care
sunt redactorii de carte. Se detaşează Florin Mugur, Mircea Ciobanu,
Gabriela Negreanu, Domnica Filimon, directori de editură precum Mircea
Sîntimbreanu, Andi Andrieş sau Vasile Ignea. Relaţiile dintre autorii tineri
şi redactorii de carte, care sunt prima treaptă până la apariţia unei cărţi,
sunt diverse, de la caz la caz, după momentul istoric, după noroc. Liliana
Corobca defineşte relaţia dintre redactori şi cenzorii instituţionali: “Deși
relația dintre cenzură și redacții era amiabilă, de strînsă colaborare,
redactorii aveau avantajul față de cenzori de a nu fi responsabili pentru
intervențiile făcute. Redactorii nu erau considerați cenzori și deseori și-au
asumat roluri protectoare față de scriitori, ceea ce trezea nemulțumirea
cenzorilor ”oficiali” (instituționali)”.12
Liviu Ioan Stoiciu, care nu era un intim al cenaclurilor din
centrele universitare, povesteşte mecanismul “de funcţionare” al debutului
şi răbdarea la care era supus un aspirant la un loc în literatură: “Trimiteam
volumele mele originale de versuri la concurs prin poștă, habar nu aveam
unde sunt sediile editurilor. Eu îmi vedeam de scris, el era supapa mea, mă
echilibra. A trebuit să aștept cinci ani să debutez cu patru poeme într-un
„Caiet al debutanților – 1977”, la Editura Albatros, în 1978. Dar tot n-am
convins juriul, am fost publicat și în următorul „Caiet al debutanților –
1978”, apărut în 1979, de data asta cu un ciclu de zece poeme, intitulat
„Cantonul 248”! Abia juriul din 1979 mi-a premiat manuscrisul, intitulat
„La fanion”. Curios, Laurențiu Ulici în primul rând a insistat să fie
premiat, aveam să aflu mai apoi, nu Ştefan Aug. Doinaș (cel ce m-a
10
Liliana Corobca, op. cit, p. 16
11
Adrian Alui Gheorghe, Contribuţii la estetica umbrei, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012, p. 223
12
Liliana Corobca, op. cit, p. 19
85
Studiu
prezentat în Familia), după cum aveau să-mi mărturisească, după

Revoluție, Gabriela Negreanu și Mircea Sîntimbreanu. A trebuit să aștept
șapte ani să se acomodeze juriul cu felul meu de a scrie, cu noua poezie
(care avea să se numească optzecistă). (…) Deși abia „La fanion” mi-a
adus prima „notorietate” critică (și premiul de debut al Uniunii Scriitorilor
acordat acestui volum m-a mai scos din anonimat). Aveam 30 de ani în
1980, când am debutat cu „La fanion”, deja nu mai puteam fi
„șaptezecist”.13
Confruntarea autorilor tineri cu lectorii şi redactorii de carte era
dură. Aurel Dumitraşcu, în jurnalul său, “Carnete maro”, vorbeşte de
odiseea debutului său petrecut la Editura Albatros, unde era director
Mircea Sîntimbreanu care se comporta “dictatorial”. Între cei doi are loc
un schimb de scrisori care degenerează într-o bătălie surdă. După ce
“editura” operează masiv asupra manuscrisului, cartea devine, în accepţia
lui Mircea Sîntimbreanu, dar şi a autorului, slabă. Iată ce spune Mircea
Sîntimbreanu, într-o scrisoare care se regăseşte în jurnal: „Stimate Aurel
Dumitraşcu, bateţi la uşi deschise, subscriu la totalitatea afirmaţiilor dv.
privind cartea în cauză, inclusiv la acelea că e slabă, că nu vă (mai)
reprezintă, că totuşi o vreţi tipărită, pentru că va veni el timpul etc. O vom
tipări şi anume din singurul motiv care îi (mai) legitimează apariţia, acela
că aţi fost proclamat cîştigătorul concursului de debut în anul 1981, deci
din motive aşa-zise juridice. Fiind acesta singurul paradox (divin) la care
concedem, vă rog să renunţaţi la titlul propus, neoportun de prezumţios,
editorial vorbind, pentru o carte slabă. Este o condiţie sine qua non a
trimiterii ei la tipar. Învinovăţirea că am tăiat piese fundamentale din
„Circul în marginea morţii” mi-o asum cu seninătate, răspunzînd în acest
fel – şi numai în acest fel – dorinţei dv. de a trece acum hopul debutului în
carte.Telegrafiaţi L-3 variante de titlu pentru plachetă. Cu prietenie, al
dv.DIRECTOR, M. Sîntimbreanu „14
La un an, Aurel Dumitraşcu notează în jurnal: “8 nov. 1983.
Întrevedere cu Mircea Sîntimbreanu la Ed. Albatros. Cu scîntei. Îl
deranjase epistola ta. Şi pe tine te deranjase neadevărul amabilităţilor sale
din iunie 82. Vă „împăcaţi” pînă la urmă. Îţi va scoate cartea la sfîrşitul
anului, altfel nu poate.”15 Între timp, discuţiile cu redactorul de carte,
Gabriela Negreanu au farmecul lor: “Un telefon Gabrielei Negreanu, seara,
acasă. Dulce, atentă, altfel! După atacurile lui Barbu. Care o dărîmă, zice,
totuşi! Dar eşti solidar cu ea. Îţi comunică lucruri rele, însă: Sîntimbreanu
13
14
Aurel Dumitrașcu, Carnete Maro, vol 1, Ed. Conta, Piatra Neamț, 2011, p. 179
15
Aurel Dumitrașcu, op. cit, p.33
86
a făcut ce-a făcut pentru ca să-ntîrzie apariţia cărţii tale, astfel că e posibil
să mai apară abia-n trimestrul al doilea al acestui an, prin aprilie. E pueril,
desigur, dar nu te mai enervezi. Într-adevăr, omul ăsta are apucături de …
pitic. Dar îi vei comunica d-lui D.R.Popescu. Şi el, desigur, trebuie să
întrebe de ce procedează aşa! Telefon Gabrielei Negreanu. Se-ndoieşte de
trimiterea cărţii tale la tipografie. Cică s-au luat de stilul în care scrii (nu
de conţinutul ideologic), “pe muchie de cuţit”, etc., etc. Penibil! L-ai căutat
şi pe Sîntimbreanu, dar nu l-ai găsit! Depinde de Liviu Călin din Consiliul
Culturii. Consideră şi ea (Gabriela) că trebuie să vorbeşti cu D.R. Popescu.
Totul este penibil! Sîntimbreanu se dovedeşte un om total neserios cu tine.
Tot ce se face împotriva poeziei dovedeşte un singur lucru: dogmatism şi
primitivism. Îl suni şi pe ”boierul" Sîntimbreanu, pentru a-l întreba ce-i cu
cartea ta. Reacţie directorială. Că ce-l întrebi pe el, că tu ai şti mai bine ce-i
cu cartea, că oricum ştii toate dedesubturile, că eşti un epistolar
nemaipomenit şi că din acest motiv vei îmbătrîni repede, că l-ai reclamat,
că numai tu te crezi pur şi că ceilalţi ar fi murdari etc. etc. şi tot felul de
vorbe în acest sens. Îi răspunzi rar, decent. Era iritat. Să fie sănătos! Dar
dacă nu i-ai fi scris lui D.R. nu ţi-ar fi trimis cartea în tipografie acum!
Aşteptarea la care te-au supus e puerilă şi nu mai putea continua. Zicea că-
ţi vor mai scoate texte şi l-ai întrebat dacă tot din cele puţine care au mai
rămas. Din acelea, evident. Te-ai gîndit că ar trebui să mai facă un singur
lucru: să-ţi pună o copertă roşie cu un steag! Va avea el grijă Sîntimbreanu
să-ţi plătească, răzbunîndu-se pueril pe... carte! Aşa făină, aşa rumegători!”
16
3. Securitatea și debuturile generației 80

Securitatea monitorizează “fenomenul literar”. Mărturiile sunt
multe, diverse. Daniel Puia Dumitrescu, în Dosarele membrilor cenaclului
de luni şi despre N. Manolescu vorbeşte despre dosarele de urmărire
informativă deschise pe numele Cenaclului de Luni, dar şi pe numele
membrilor săi: ”Cele trei dosare de urmărire informativă sunt următoarele:
primul, care este deschis la data de 10.05.1968, are numele conspirativ
FILOLOGUL – Manolescu Apolozan Nicoale, al doilea, cu numele
conspirativ Mihăilă, este deschis la data de 13.09.1971, iar al treilea, tot cu
numele Mihăilă, deschis la data de 22.11.1974, conține note telefonice. (...)
În dosarele de față se sugerează de mai multe ori că – la momentul
respectiv – lectorul bucureștean ar putea fi o sursă de încredere pentru
16
Aurel Dumitrașcu, op. cit, p. 303
87
Studiu
Securitate. Se mai precizează, totuși, după cum am amintit, că se va duce o

campanie de denigrare a sa înaintea românilor din străinătate pentru a nu
mai putea fi influențat și influența la rândul lui atunci când va ieși din țară
pentru diferite conferințe sau colocvii internaționale.”17
Unul dintre autorii urmăriţi, este Viorel Padina, numit în dosar și
Abălaru. În dosarul cu nume conspirativ CRONICARUL există mai multe
referiri la apartenența lui Padina la Cenaclul de Luni. De cele mai multe
ori primește deja obișnuita etichetă de membru al acestui cenaclu, dar și de
apropiat al lui Nicolae Manolescu. Astfel, într-o notă raport din septembrie
1980, el apare drept membru al cenaclului și nemulțumit din cauza
nepublicării poeziilor sale, considerate necorespunzătoare: ”Numitul
Abălaru Viorel... la data de 5.09.1980 a fost semnalat cu manifestări ostile
la adresa politicii partidului și statului nostru, fiind preocupat de crearea
unor lucrări literare cu conținut dușmănos orânduirii noastre socialiste.
Acesta compunea poezii pe care le pezenta periodic la Cenaclul literar de
la Casa Studenților din București. Încercând să publice o serie din poeziile
compuse nu a reușit, întrucât nu a întrunit condițiile cerute de actele
normative, cu privire la domeniul de creație.”18 Este semnalată de mai
multe ori această legătură a sa cu Cenaclul de Luni de-a lungul anilor,
comentându-se că tocmai aprecierea pe care a primit-o în cadrul
întâlnirilor cenaclului l-a făcut să se gândească la scrierea unui Apel către
Europa, un act de rebeliune împotriva regimului comunist pe care dorea să
îl trimită spre citire la postul de radio Europa Liberă. Se pare că acest
memoriu a fost scris doar pentru a amenința organele de Securitate în cazul
în care nu i se publica un volum de poezii (Poemul de oțel), care, în anul
1982, a și câștigat concursul de debut al Editurii Cartea Românească:
”Juriul concursului de debut (poezie) al Editurii Cartea Românească,
format din George Bălăiță (președinte), Mircea Ciobanu, Nicolae
Manolescu, Mircea Martin, Florin Mugur, Marian Popa, Dumitru Radu
Popescu, Cornel Popescu, Nichita Stănescu și Virgil Teodorescu, a selectat
pentru premiere din cele 397 manuscrise primite la redacție, următoarele
volume: Clavecinul bine temperat de Smaranda Cosmin (profesor,
București), Lumea la capătul strigătului de Ion Tudor Iovian (profesor,
Buhuși), Vorbirea fântânii de Ioana Călina Marcu (inginer, București),
Poeme cotidiene de Alexandru Mușina (profesor, Întorsura Buzăului),
Poemul de oțel de Viorel Padina (jurist, Izbiceni, Olt), Un efect de lumină
de Radu Ruba (tehnician, București), (...), Linia de plutire de Elena Ștefoi
17
Daniel Puia Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni, Ed. Cartea Românească, București,
2015, p. 231
18
idem, p. 235-236
88
(profesor, Balotești, Ilfov). (...)” În acest anunț, pe lângă Viorel Padina,

mai există printre câștigători, și alți membri ai Cenaclului de Luni, cum ar
fi Alexandru Mușina și Elena Ștefoi.(...) Important este de reținut faptul că
– în ciuda diferitelor presiuni, cum se poate simți protestul lui
Padina/Abălaru – astfel de debuturi erau din ce în ce mai rar premiate și
prin apariția cărților, multe dintre concursuri rămânând la stadiul de
apariție în România Literară. Mulți dintre membrii Cenaclului de Luni au
avut de suportat astfel de probleme. Multe dintre ele au fost precedate de
numeroase cereri de ciopârțire a cărților (cenzura), ori în nepublicare fără
prea multe explicații în afara obișnuitelor acuze de ”necorespunzătoare”.19
Despre acel moment, Viorel Padina se exprimă într-un interviu
cu Augustin Doman: “Şi cenzura, și cerbicia, și comunizmu’, și gloria lu
Cărtă vs antigloria mea, și revoluția, și cronica lui N. Manolescu – la care
te referi – fac parte din soarta acestei cărțulii, riguros împletită cu destinu’
meu, așa cum (cât de cât) văd că-l știi... Chiar cronica aia a lui N.
Manolescu se intitulează așa: Soarta unei cărți. Când Florin Mugur și
Mircea Ciobanu au vrut să vadă cine va lua Poemul de oțel la redactat –
imediat după publicarea rezultatelor concursului de debut din 1982 – și
fiindcă amândoi ar fi vrut să fie redactor al cărții, ei au dat pur și simplu cu
banu’, în fața mea, pe covorul holului editurii CR, spre a vedea ce zic
sorții. A ieșit, atunci, Mugur, și cu toate astea n-a fost să fie el până la
urmă, fiindcă, după ce m-a tot amânat ani de zile pe motiv că nu e
momentu’, că încă n-a reușit să păcălească vigilența odioasei Cenzuri et
alea, alea, l-am recuzat, pur și simplu, ca să folosesc un termen procesual-
civil, cerându-i lui G. Bălăiță să-mi schimbe dreakului fricosu’ de redactor,
pe care l-am imortalizat ad-hoc prin vitriolante epistole (o parte din ele se
pot citi pe blogu’ meu Epistolar iepocal). Şi așa, Mircea Ciobanu a avut
ocazia s-ajungă redactorul cărții pe care o râvnise de la bun început, însă
soarta nu l-a vrut nici pe el, vai, astfel că după un an l-am recuzat și pe-al
doilea redactor, care văzând că io nu conced să fac „toaleta” cărții subt
niciun chip a ștanțat scrâșnit pe referatul final: „Această carte nu va
apărea niciodată!” (lucru pe care l-am aflat din întâmpinarea pe care
Consiliul Culturii și Educației Socialiste a depus-o în procesul ce l-am
intentat mai târziu Cărții Românești). Dar uite că Poemul de oțel a apărut
odată și odată, chiar dacă pentru asta a trebuit să cadă însuși Comunizmu’,
să piară împărăția de o mie de ani, URSS-ul, să se prăpădească Societatea
Socialistă Multilateral Dezvoltată și ditamai Lagăru Socialist, să moară
Tyranu și să plece chiar și Bălăiță baștanu’, iar editura CR să-și modifice
19
idem, p. 237-238
89
Studiu
planu’, în care, la finalu’ finalurilor, a apărut scris întocmai așa cum fusese
stabilit atunci când Atomu’ Primar a dat – la-nceputa începuturilor, evident
– cu Big-Banu’: Poemul de oțel”.20
Un alt debutant al acelei perioade este Nichita Danilov care se
regăseşte printre urmăriţii perioadei, în documente de la CNSAS:
“Perioada a fost una foarte dificilă. Dar mă gândesc cu bucurie, chiar dacă
am primit de la CNSAS următoarea notă, pe care o reproduce mai jos:
Sursa (Lucian, nn) vă informează unele aspecte legate de numitul Nichita
Danilov: la masa festivă prilejuită de comunicarea rezultatelor la concursul
de poezie al Ed. Junimea, în urma căruia unul dintre câștigători este
numitul NICHITA DANILOV, acesta a afirmat: am reușit sa-i păcălesc
dacă mi-au premiat și acceptat poeziile, unele bisericoase. Să mai zică
cineva că nu ne întoarcem la epoca religiei în poezie... Erau prezenți
Ştefan Mitroi (red.-șef al revistei Opinia studențească, n.n.) și sursa.
Ştefan Mitroi n-a manifestat nici aprobare, nici dezaprobare fata de spusele
concurentului și câștigătorului Nichita Danilov. LUCIAN”. După această
„nevinovată” delațiune a necunoscutei surse Lucian, volumul meu de
debut ar fi trebuit sa fie dat la topit. Nu s-a întâmplat totuși așa. Mâna
destinului a vrut să fie altfel. Într-adevăr, a avut loc o agapă. Care s-a
prelungit destul de mult. E posibil ca tu însuți, Augustin, să fi participat la
ea. Cuvintele pe care le-am spus atunci la masă au fost reproduse cu
fidelitate de SURSA LUCIAN. Există, desigur, și niște accente peiorative,
care-l deconspiră. Eu nu am folosit cuvântul „bisericoase”. Ci, probabil,
am spus „mistice”. Sursa însă a dorit să îngroașe tonul. Tocmai pentru a
mă prezenta în fața organelor într-o lumină anacronică. Nu sună prea bine
acest cuvânt când îl legăm de poezie. Delațiunea izvorăște dintr-o frustrare
literară. Ea are ca sursă invidia umană… Am căutat să reconstitui scena și
să aflu cine se ascunde în spatele cuvântului Lucian. Perimetrul în care s-a
consumat dialogul e legat de Casa Tineretului, Biblioteca Eminescu și
fostul restaurant Expres. Cineva a dorit să-l arate cu degetul și pe Mitroi.
Iată, Ştefan Mitroi n-a reacționat. Prin urmare e și el subversiv. Stați cu
ochii pe el! Nu era cazul: poetul Ştefan Mitroi era uns cu toate alifiile.
Denigrarea nu avea cum să-l afecteze. În ce mă privește, el a avut față de
mine o atitudine mai mult decât onestă. El a fost acela care, în ’78, cred,
mi-a publicat un grupaj consistent de poezii în cadrul Bibliotecii revistei
Opinia. Eram, până atunci, un anonim. Grupajul din Opinia a fost foarte
bine primit în lumea literară și mi-a deschis multe porți închise până
atunci. Am reușit să public în Convorbiri literare și în Cronica. A urmat,
20
90
apoi, debutul editorial. Președintele juriului care a girat concursul de debut

al Ed. Junimea a fost profesorul Constantin Ciopraga. Nu mă cunoștea
defel. Mi-a citit volumul și i-a plăcut. Au existat presiuni venite din partea
diferitelor cercuri, literare și extraliterare. Se dorea un alt câștigător.
Profesorul nu a cedat. A rămas ferm pe pozițiile sale. De la câștigarea
concursului și până la apariția volumului s-au scurs câteva luni bune (un
an). Deja aveam dosar. Şi deja tovarășii acționau. Delațiunile nu m-au
putut însă opri din drumul meu. Profesorul Ciopraga a fost pentru mine un
om providențial. Îi sunt recunoscător și azi. Cât despre Sursă, Dumnezeu s-
o aibă în pază…”.21
4. Fiecare debut cu povestea lui

Deşi există aceleaşi reguli şi aceleaşi piedici pentru debutanţii epocii,
chestiunea este receptată şi trăită diferit. Unii suferă din cauza trenării
debutului, alţii sunt răbdători fiindcă au încredere în steaua lor, alţii
capitulează. Liviu Antonesei are o poveste aparte, debutul său s-a produs,
oficial, doar pentru o noapte: “Eu aveam gata volumul de debut de prin
1978-1979 și l-am trimis la concursurile de debut ale diferitelor edituri –
mai ales la Cartea Românescă și Albatros – încă de atunci. Nu mai puteai
debuta, cel puțin în poezie, apoi și în proză, decît prin concurs. În 1981,
am și câștigat concursul de debut la cea din urmă editură. Asta seara, ca să
spun așa, cînd am și sărbătorit evenimentul împreună cu mai mulți colegi
de generație, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Mariana Marin
etc, pe banii răposatului și regretatului meu văr George, care locuia și lucra
în București. A doua zi dimineața, nu mai eram însă cîștigător, pentru că în
locul meu fusese instalat un domn, cred că-l chema Ştefan Mera, care urma
să plece traducător pentru corpul expediționar român din Angola, unde era
un fel de război civil, iar Ceaușescu decisese să dea o mînă de ajutor
militar frățesc uneia dintre facțiuni, cea mai marxistă, de bună seamă. N-
am mai auzit de poetul Mera de atunci… Oricum, se pare că Mircea
Sântimbreanu a avut un fel de sentiment de vinovăție, pentru că, dus de
mînuță la el de regretata Gabriela Negreanu, a decis să mă bage în Caietele
debutanților 1980 – 1981, apărute în 1983, apariție ce servea și drept
„certificat de debut”. Așa că, în 1983, am depus volumul integral la Cartea
Românească, pentru că nu mai doream să am nimic de-a face cu editura ce
mă debutase în haită. Şi, după șase ani, mi-a apărut o treime din volum, ba
și cu titlul schimbat din Căutarea căutării în, după mari lupte că era într-o
21
idem, p. 75-77
91
Studiu
limbă străină, Pharmakon. În opinia mea, titlul acceptat pînă la urmă era
mai subversiv decît cel inițial, dar nici cenzura nu era formată numai din
genii! Şi, oricum, rămăsese o treime de volum! Nu voi ști niciodată
probabil cît a tăiat cenzura de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste
și cît delicatul poet Florin Mugur, redactorul de carte, care nu era chiar un
monument de curaj. Şi, probabil, nici așa n-ar fi apărut dacă într-o zi, cînd
pierdeam vremea la editură discutînd cu redactorul de carte, care îmi
explica, în felul său, că cenzura nu trimisese cartea înapoi de peste o
jumătate de an, nu asista la discuție regretatul Marin Mincu, care m-a luat
de-o aripă, m-a urcat în maşina personal, a pornit-o şi nu s-a oprit până la
CCES, care funcţiona în Casa Scânteii. Acolo a început să urle la cenzorul
Velescu să dea odată drumul cărţii mele. După o lună a apărut.” 22
Condiţia poetului tânăr în oraşele mici de provincie era şi mai
dificilă. Gellu Dorian, care trăia la Botoşani, ne mărturiseşte: “După cum
știi, pe vremea anilor ’70-’80 se debuta greu, o apariție în presa literară
însemna o adevărată sărbătoare, iar numele tău devenea o atracție din toate
punctele de vedere, fie de invidie, fie de remarcă, fie de țintă a celor de la
ochiul și timpanul. Până a debuta cu adevărat într-o carte a trebuit să trec
prin două furci caudine, în grămezi, cum erau antologiile iscate în urma
concursurilor organizate de edituri. Astfel prima ieșire a fost în 1974, la
Editura Eminescu, în prima antologie de acest fel. A doua în 1982, la
Albatros, după premiul obținut în 1981. Ca abia, în 1986, după o așteptare
de cinci ani, să debutez, la 33 de ani, cu o carte întreagă, dar și ea jumulită
de regulile comisiei de sinteze, cum se numea cenzura, la Junimea ieșeană.
Alege și tu momentul. Adevăratul debut este cel din România literară, din
1972, când am primit girul lui Geo Dumitrescu, chiar dacă până atunci mai
ieșisem într-o pagină literar-artistică bine realizată din ziarul Clopotul,
oficina de partid, dar bine dezghețată pe atunci. Cunoscusem, deci,
emoțiile cuvântului tipărit și a numelui scris cu litere de tipar la final.
Emoții adevărate, pe care acum nu le mai pot avea chiar dacă aș ieși în
ediții definitive la Academie sau chiar în alte limbi la edituri celebre din
lume. Ceva a murit, poate și din cauza celor care împart mii de prejudecăți
în literatura română.”23 (….)
Adrian Alui Gheorghe, în eseul Despre libertate sau am visat prea
mult cu pleoapele făcute pumn, apărut în volumul Contribuţii la estetica
umbrei, este şi mai nuanţat în expresie, oferind mai multe amănunte: “Îmi
amintesc de penibilul cu care am negociat în birourile de la Editura
„Junimea”, prin anii 80, debutul. Mă luă la început redactorul de carte, în
22
idem, p.31-32
23
idem, p. 96-97
92
cazul meu Doina Ciornei. Cu un deget arătînd în sus, spre instanţa care era,
kafkian, deasupra noastră, adică şeful editurii, Al. Andrieş la acel moment,
începu să taie din manuscris. Cuvinte, expresii, fraze. Ofta şi tăia. Eu
oftam şi mă uitam cu milă la bietele mele producte din nopţile în care
hălăduisem pe coclaurii lirici. Încercam să protestez, să explic la un
moment dat că a citit rău ceva, că e important pentru mine versul cutare,
cuvîntul cutare, titlul cutare. Ea ofta şi iar îmi arăta cu degetul în sus, la
instanţa de deasupra ei. Apoi mă expedie acasă, să mă decid, dacă accept
forma rămasă a manuscrisului. Acasă continuă calvarul. Mă uitam la
propriile versuri cu milă şi dezgust. Stările mele de graţie fuseseră făcute
cîrpe de şters holurile editurii, pe care să păşească apoi augustele cizme ale
celor de la editură. Ei înşişi nişte cizme ieşite de pe calapodul „cizmarului
naţional”...!
După vreo două, trei săptămîni, cu telefoane din două în două zile
date la editură, să mă interesez de finalizarea manuscrisului şi de
programarea cărţii pentru tipar, am fost invitat la şef, la „augustul” Al.
Andrieş. Pe biroul lui era bietul meu manuscris forfecat de redactorul de
carte Doina Ciornei pe care, cu ochiul iscoditor, am zărit o grămadă de
însemnări făcute cu pixuri de diferite culori. Andrieş m-a poftit să iau loc
pe un scaun, timp în care el a dat vreo cîteva telefoane. Am crezut că va
vorbi, unde va vorbi, despre mine şi manuscrisul meu. Că va vorbi despre
„debutul meu”, despre alte cărţi care aşteptau să prindă chip. Dar nu,
vorbea cu familia. De fapt, cred că era un tertip ca să mă dezamorseze, să
mă golească de energie, să mă studieze. După ce a terminat de vorbit, am
trecut la treabă. S-a uitat cu oarecare reţinere spre manuscrisul meu, a
oftat. Apoi, tot oftînd, mi-a spus că titlul „nu merge”. Preconizata carte de
debut se numea „Muzeu cu ghid orb”. Am încercat să explic, că e o
metaforă. A oftat din nou şi a arătat cu un deget în sus. Acolo sus, la
„Consiliul culturii”, unde funcţiona „cenzura care nu exista în România”,
asemenea titlu nu avea nicio şansă să treacă. Am oftat şi eu. „Bine, am
spus, am să caut alt titlu”. Apoi a luat pagină cu pagină şi a început să-mi
citească modificările făcute la editură sau „acolo sus”, spre ceva indistinct,
dar extrem de prezent, unde se operau, cu adevărat, modificările, unde se
hăcuiau cărţile. Cînd am numărat paginile rămase, cred că erau mai puţin
de treizeci. În aceste condiţii mi-am exprimat îndoiala că se mai poate
încropi o carte. Da, mi-a spus el, dar cum e vorba de un debut colectiv, cu
mai mulţi autori într-o carte, cred că sînt şi aşa prea multe textele ...! Am
amuţit. Cum adică, debut colectiv? Da, mi-a spus, e vorba de economie, de
hîrtie, de spaţiu tipografic, de energie electrică cu tipărirea, probabil etc.
Da, mi-a spus, mergeţi acasă, vă decideţi dacă acceptaţi în noua formulă,
93
Studiu
în două săptămîni îmi daţi răspunsul ferm. Am ieşit din biroul lui ameţit.
După două săptămîni, mai vorbind cu unul, cu altul, cu promisiunea
Doinei Ciornei că e vorba doar de o formalitate, că anul viitor sigur veţi
apărea cu o carte „individuală”, am cedat ca să debutez în „volum
colectiv”. Dar lucrurile nu se opreau, totuşi aici. Acelaşi director de
editură, Al. Andrieş, m-a invitat în birou şi după ce m-a felicitat pentru
decizia corectă, înţeleaptă pe care am luat-o, aceea de a accepta să debutez
„la colectiv”, mi-a spus ca între „maeştri”, făcîndu-mi şăgalnic cu ochiul:
„Acuma, dacă tot sînteţi primul, în ordine alfabetică în antologie, cred că
ar da bine să ne daţi şi două, trei poeme patriotice, din care unul musai cu
partidul, ca să putem face mai uşor demersuri, mai apoi, ca să apăreţi
singur în volum!”. Am refuzat fără niciun moment de ezitare, lucru care a
părut să-l mîhnească nespus pe Andrieş. A oftat. Apoi a format un număr
de telefon, a început o convorbire lungă, fără noimă, cu vreun amic, pe
fondul căreia mi-a făcut semn că pot să plec. Şi aşa au apărut, la un an de
la cele descrise mai sus, trei volume de poezie „de colectivă” care purtau
trei titluri după forma minţii şi inspiraţiei asasinilor de autori români de la
Junimea: Solstiţii, Invocaţii şi Incantaţii.
De ce spun toate acestea? Ca să confirm, încă o dată, faptul că
dezastrul culturii române s-a făcut cu români, cu unelte, cu secături. Că în
noi talentul se manifesta natural, dar că habar nu aveam că Dumnezeu ne-a
lăsat liberi şi confundam lupta pentru un drept natural cu îndelungile
negocieri cu indivizi de teapa celor de la Editura Junimea, de atunci.”24
Nicolae Oprea vorbeşte despre aventura criticului tânăr faţă cu
ideologia epocii: “E locul să reamintesc predebutul meu editorial din 1978,
în colecția „Restituiri” a Editurii Dacia coordonată de Mircea Zaciu, cu
ediția îngrijită, prefață, note și glosar: Amintiri de Iraclie Porumbescu (tatăl
compozitorului Ciprian Porumbescu). Şi trebuie marcată în context grija
profesorului Zaciu de a da de lucru echinoxiștilor împrăștiați prin
provincii, după absolvirea facultății, în cadrul acestei colecții istorico-
literare utile și, mai apoi, în colectivul Dicționarului scriitorilor români,
proiect blocat, cum se știe, de cenzură în anii ’80. Tot sub imboldul
profesorului, am alcătuit o culegere de studii și cronici literare, nu prea
omogenă, pe care am propus-o aceleiași edituri din Clujul formației
spirituale. Proiectul a fost respins, în 1981, pe criterii… geografice; pe
atunci locuiam în Drobeta-Turnu Severin. Am păstrat adresa editurii,
semnată de șeful de secție, poetul Vasile Igna (care, altfel, i-a susținut pe
primii echinoxiști) și nu mă abțin s-o transcriu aici pentru „parfumul” de
24
Adrian Alui Gheorghe, op. cit, p. 146-147
94
epocă: „Stimate tov. Oprea, / Vă comunicăm că oferta dvs. privind

publicarea volumului intitulat Opțiuni literare a fost analizată în consiliul
editorial. În ciuda sumarului extrem de interesant și a garanției pe care o
reprezintă merituoasa dvs. activitate de până acum, cu regret trebuie să vă
comunicăm că nu ne putem angaja, deocamdată, la realizarea ei, din cauza
unei dispoziții a C.C.E.S. care limitează activitatea editurii la zona
geografică a Transilvaniei”. Mi-a prins bine refuzul mascat, fiindcă eram
deja convins că pentru a ieși din plutonul cronicarilor literari ai vremii
trebuia să debutez cu o carte omogenă. Dând curs pasiunii mai vechi
pentru proza lui Marin Preda (despre care publicasem mai multe articole
prin reviste), am scris într-un timp relativ scurt (fragmentat prin condiția
de profesor navetist) un studiu cvasi-monografic de vreo 300 de pagini
intitulat Spațiul moromețian. Pe vremea aceea aveam convingerea, nutrită
din orgoliu, că numai debutul la editura etalon a Uniunii Scriitorilor este
important, deși „Cartea Românească” nu prea se sinchisea de debutanți, și
l-am depus acolo. Cum istoriseam și în alt interviu, manuscrisul a intrat
sub incidența directivei absurde a Consiliului Culturii de a publica volume
colective, în cazul debutanților. Prin urmare, Proiectul de plan pe 1986 al
„Cărții Românești” aduna sub titlul Studii despre Marin Preda doi
debutanți (A. C. Vlădescu, Nicolae Oprea) și doi critici „consacrați”
(Voicu Bugariu, Grigore Smeu). Bineînțeles că proiectul a căzut, din
pricini explicabile.”25
Dar au fost şi debuturi lejere, fără complicaţii care să ţină de
cenzură, de ideologie. Este cazul lui Gabriel Chifu care mărturiseşte, într-
un dialog, despre circumstanţele debutului său: “Dacă apreciezi că a
debuta cu o carte la 22 de ani este prematur, apreciere cu care eu unul sunt
de acord, atunci nu avem cum să vorbim de șansă, ci de neșansă. Nu e
corect raționamentul meu?... Așadar, putem considera că a fost o neșansă
să debutez atât de devreme. Prea devreme. Cu câțiva ani înaintea colegilor
mei de generație. În această logică, talentul prea repede ivit și manifestat
n-a jucat în favoarea, ci în defavoarea mea, căci m-a făcut să pătrund în
arenă când încă nu eram cu totul format, când, auctorial, încă eram fragil și
ușor de doborât (ca o plantă, răsărită primăvara prea devreme, când iarna
se poate întoarce, fatal...). Prima mea plachetă e doldora de vulnerabilități,
de stângăcii și influențe. Cei care au avut un start mai greu au avut și
răgazul unei mai solide constituiri interioare, au intrat în literatură pe un alt
palier, cu un alt program literar, cu un alt fundament teoretic. Dar eu îmi
asum biografia literară așa cum e, nu vreau s-o retușez și să scot din ea
25
Dumitru Augustin Doman, op. cit, p.150-151
95
Studiu
episoadele eventual inconvenabile. Sunt suma împăcată a erorilor și a

izbânzilor mele. Cum a apărut primul meu volum?... Să încerc o vagă
reconstituire a perioadei: câștigam concursuri literare studențești, luam
premiile de poezie ale revistelor literare, Amfiteatru, Luceafărul, mai mulți
scriitori importanți, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaș, Gabriel
Dimisianu, Constanța Buzea, între alții, mizau pe înzestrarea mea. Toată
această serie de confirmări îmi dădea încredere în mine (nu devenisem un
înfumurat, dar aveam o prea mare încredere în „puterile” mele verbale, nu
sunt foarte mândru de mine cel de atunci...) și nu m-am mai mirat când,
anunțându-se laureații concursului de volume în manuscris organizat de
Editura Eminescu, mi-am descoperit numele printre câștigători. Au fost
alese cinci volume din circa cinci sute, expediasem manuscrisul cu vreo
trei ani înainte (cuprindea versuri adolescentine scrise, în majoritatea lor,
în timpul liceului...), iar cartea a fost tipărită în 1976, primind mai apoi și
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.”26
Şi Dumitru Chioaru a prins un tren favorabil, devreme, fără
complicaţiile celorlalţi colegi de generaţie : “Debutul meu editorial a venit
la timp şi s-a produs în condiţii aparent normale faţă de ceea ce a urmat.
Seară adolescentină a apărut la Editura Albatros, în 1982, cînd aveam 25
de ani. Volumul a fost bine primit de critică (vreo 25 de cronici sau
recenzii) şi premiat de USR. A fost însă printre ultimele volume apărute,
după cîştigarea unui concurs de debut, în colecţiile în care s-a afirmat
generaţia ’80. A urmat stupizenia debuturilor colective cărora li s-a spus,
pe bună dreptate, “gropi comune”. Debutul editorial este un certificat de
naştere care nu poate fi decît individual. Chiar şi gemenii au certificate
diferite. Nu poţi boteza o întreagă generaţie de scriitori la fel. Marile
debuturi au ceva sacral: universul se reculege în faţa unui nou creator. Este
un pariu cu nemurirea ce poate fi cucerită doar cu o singură carte –
exemplu Eminescu. În ultimul timp a devenit un bilet de intrare, primit
contra-cost, în breasla autorilor. Mulţi autori, puţini scriitori. Industria
debuturilor de azi a devenit o afacere profitabilă pentru editori, dar a dus la
o inflaţie de poezie proastă. Şi critica este foarte indulgentă cu grafomanii.
E vremea ca măcar criticii cu autoritate să spună precum altădată
Maiorescu: În lături!”27
Prozatorul Ioan Groşan povesteşte despre relaţia pe care a avut-o cu
redactorul de carte, cum a “pritrocit” şi negociat fiecare frază a cărţii de
debut: “Am debutat relativ târziu față de alți colegi de generație, în 1985.
Primii care au spart gheața editorială au fost poeții: Petru Romoșan, Traian
26
idem, p. 56-57
27
anexe, p. 10
96
T. Coșovei, Ion Mureșan, Eugen Suciu, Florin Iaru, Emil Hurezeanu,

Alexandru Mușina, Mircea Cărtărescu, Ion Stratan, Mariana Marin etc.
Prozatorii au venit mai târziu, pe această ușă întredeschisă de poezie. N-
am avut mari probleme cu cenzura care, chipurile, tocmai se „desființase”,
fiind de fapt înlocuită cu alte comitete și comiții, care de care mai
absconse. Meritul apariției aproape neschimbate a volumului Caravana
cinematografică îi aparține în mare măsură regretatului Florin Mugur, om
și redactor editorial de mare gust literar, un adevărat degustător al esteticii.
Ore întregi, la el acasă, am pritocit fiecare frază a povestirilor, el cu
prudența-i caracteristică, eu cu nonșalanța și tupeul debutantului. N-a căzut
mare lucru din această operațiune pe text deschis, o propoziție sau două. Îi
datorez enorm lui Florin Mugur. Dumnezeu să-l odihnească în Biblioteca
Lui!”28
Gheorghe Mocuţa trăieşte debutul ca un marginal care îşi asumă
marginalitatea: „Am înțeles cu toții că a apărut o nouă generație din
disputele de la cenaclu și din presă și din discuțiile de cafenea. Doar că noi
eram departe de centru și marșam pe o stilistică proprie a marginalilor, a
subteranei, a frontierei. Existau poeții subversivi de la Cenaclul Pavel
Dan, Petru Ilieșu, Adrian Derlea, Ion Monoran, Gh. Pruncuț, care aveau o
notă distinctă și se opuneau influențelor de la centru. Bănățenii hașurau în
geografia literară a locului alte spații și alte mentalități. Dezbaterile de
după revoluție când am început să fiu invitat la întâlnirile literare și la
festivaluri datorită faptului că eram redactor la revista Arca, au cimentat o
solidaritate, apoi, odată cu intrarea în ecuație a generației 90, am început să
ne destrămăm. Unii chiar au demisionat din generație.” 29
Marta Petreu trăieşte emoţional debutul: “Cu prima carte a fost destul
de complicat. Am tot încercat să public în Cluj, la Dacia, fără succes. Apoi
am predat volumul la concursul Cărții Românești. Caraion era în juriu și
cineva i-a atras atenția asupra volumului meu. Am câștigat. Am fost mulți
câștigători atunci, vreo 12. Volumele au apărut în doi ani, al meu printre
ultimele, și mutat de la Mircea Ciobanu, care le-a redactat pe celelalte, la
Florin Mugur. În februarie 1981 am făcut corectura volumului – prost, sunt
un foarte prost corector al textelor mele, citesc ce e în capul meu, nu ceea
ce e pe pagină. În 16 aprilie, când, într-o după-amiază de joi, am citit
România literară, tocmai sosită, răsfoind-o de la coadă spre cap, cum fac
cu orice revistă și astăzi, am dat de cronica lui Manolescu la cartea mea...
Prima cronică din viața mea. Aproape că am leșinat.”30
28
Dumitru Augustin Doman, op. cit, p. 127-128
29
idem, p. 135
30
idem, p. 189
97
Studiu
Marian Drăghici a predat manuscrisul în anul 1983, a trecut prin

toate chinurile amânării şi a apărut în anul 1988. E greu de imaginat astăzi
o asemenea răbdare: „Scriam și aruncam, ca în transă, topeam poemele
unele în altele, mereu frustrat, chiar și azi, că nu pot scrie cum visez. În
jurul meu, fârtații publicaseră deja volume după volume, și mie nu-mi
ieșea pe plac, din chinurile facerii, niciunul. Când în fine mi-a ieșit, a
început lupta cu editurile. La început l-am căutat pe Florin Mugur. Ne-am
plimbat prin Cișmigiu, convorbind de idealuri. Îmi cerea poeme „mai
luminoase”. Doinaș, după ce mi-a scris o prefață fulminantă, care n-avea
să fie publicată niciodată, m-a trimis cu volumul „la editorul meu” Mircea
Ciobanu. Era în 1983. Ciobanu a citit volumul în 1985, la el acasă, încolțit
de disperarea mea. Iarnă geroasă, stam în bucătărie cu cojoace și căciuli,
cu oalele doamnei Rodica puse cu gura-n jos pe ochiurile de aragaz, iar
Ciobanu citea din manuscris și exulta. Cu toată exultanța lui sinceră,
bărbătească, cartea a ieșit abia în octombrie 1988.Trenul generației trecuse
fluierând, am sărit în el din mers, în ultimul vagon, pe ultima scară din
coadă. (…) Am auzit destui denigrându-l pe Mircea Ciobanu. Chiar dacă
debutul meu a întârziat cinci ani, îi păstrez acestui mare scriitor și editor
amintirea unui domn și prieten. A crezut în mine și-mi aplica adesea, spre
încurajare, imbolduri de genul „Auzi? Ești un mare poet”, la gratuitate, în
momente când credința mea nu atât în poezie, cât în destinul meu, se
clătina, drastic pusă la încercare. În 1985 superba mea soție se
îmbolnăvise, căzuse la pat, un an după a doua naștere, de scleroză în plăci.
În 1993, la 40 de ani s-a stins. E prima oară când scriu asta. Nu intru în
detaliile acelui calvar, ar lua foc pagina. Securitatea, mereu pe fir, a tatonat
insistent – dacă termenii nu se contrazic – racolarea, cu promisiunea
aducerii unor medicamente miraculoase din Japonia, dar n-a ținut. Ştiam,
cu resemnarea aceea de peste limita disperării, că boala e fără leac în lume,
cum încă e. Dacă ar fi existat o rază de speranță, aș fi devenit sicofant.
Dumnezeu a decis altfel. Din experiență, am mari rețineri în a condamna
grosso modo turnătoria. Drame umane teribile se ascund în spatele unui
petic de hârtie semnat în pușcărie, sau – cu mama invadată de cancer
galopant – pentru o doză de morfină.” 31
O experienţă aparte trăieşte George Vulturescu care pleacă din
provincie ca să cucerească Bucureştiul, numai că întâlneşte altceva: “ Am
ajuns la Bucureşti şi l-am căutat pe Ion Băieşu. Publicasem aici în vremea
liceului, credeam că mă va ajuta să găsesc o slujbă la București. Dar a
chemat o echipă de la U.T.C. care m-a pus pe tren, cu pază până în Satu
31
idem, p. 111-112
98
Mare, unde mă aștepta o altă echipă U.T.C. care trebuia să mă ajute „să mă
integrez” în societate. Am lucrat la un internat (Liceul forestier) și apoi la
o librărie. Cu banii câștigați aici – m-am simțit în largul meu la librăria
Dacia – am plecat din nou la Cluj și am dat exemene la filologie. Am
intrat, dar eram deja îndrăgostit de o fată care preda franceza. Ne-am
căsătorit, ne-am întreținut singuri, am terminat cu 10 susținându-mi
lucrarea de diplomă cu admirabilul profesor Ioana Em. Petrescu,
Semnificații și echivalențe ale prafului în opera lui M. Eminescu, text care
va să fie o carte, într-o vreme mai propice cercetării creației eminesciene…
Pe un alt palier aș așeza lungul drum, presărat cu dezgust, al „concursurilor
de debut”. Să nu-mi spuneți că cel ca și mine, din provincie, era avantajat!
Nimeni nu-ți răspundea la scrisori, trebuia să-mi iau cîteva zile fără plată
ca să vin până în Cluj, sau București. La Dacia ți se spunea că în acest an
au doar 5-7 cărți aprobate la „poezie”; în București mi se spunea: „Dar voi
(adică, ardelenii) aveți editură la Cluj!”. Am apărut, după un astfel de
„concurs”, în Caietul debutanților ’79 la Ed. Albatros (tipărit în 1981!) cu
câteva poeme ciopârțite.”32
5. Concluzii
Chiar dacă contextul general era unul destul de opresiv și instituția
cenzurii era cea care controla literatura în perioada comunistă mai mult
decât ar fi trebuit, autorii au reușit să se adapteze, și într-o formă sau alta,
ei au scris, au găsit formule acceptate care să nu le altereze mesajul, și au
publicat și debutat în condiții pe care astăzi le putem numi fără vreo urmă
de îndoială, onorante. Autorii publicați aveau vizibilitate și s-au unit în
jurul unor cenacluri, formând ceea ce Allen Ginsberg numea în The Best
Minds of My Generation: A literary History of the Beats, cercuri de
liberate. Este interesant de observat faptul că și celebra generație Beat din
America anilor 1950-1960 se confrunta într-o formă sau alta cu aversiunea
publicului, dar prin metode extrem de bine gândite au reușit să publice și
să schimbe cu succes paradigma literară. Cum beatnicii au venit cu idei
noi, libertine, hippie, flower power într-un peisaj literar destul de
conservator până la acea dată, asemeni și optzeciștii români au reușit să
facă câteva decenii mai târziu. De altfel, în multe studii, Cărtărescu și
compania sunt comparați cu beatnicii, cu generația explozivă care a
schimbat suflul literaturii americane, și asemănarea, vedem acum, nu s-a
32
idem, p. 334
99
Studiu
făcut doar în stil, ci și în modul de exprimare și de afirmare, în felul

general prin care o generație literară a reușit să treacă prin filtrul politically
corectness-ului care începuse să ia amploare în America anilor 50-60.
Ginsberg notează despre literatura produsă de congenerii săi că nu este una
acceptată de mase, și că este foarte probabil să le creeze diverse probleme
odată publicați: ”Not many of them liked what we were doing. They have
said our works are often abusive and on the edge, and didn’t take the risk.
(…) As it was with the Naked Lunch, where they felt from the beginning
that will offend people and nothing good can come from this.”33
La optzeciști problema se punea puțin diferit, având în vedere faptul că în
încercările lor de a publica, treceau printr-un filtru foarte strict al cenzurii,
și mai presus de atât, treceau prin filtrul autocenzurii. Autocenzura este
probabil punctul de intersecție al acestor două generații care, fiecare în
forma ei, au reușit să împrospăteze peisajul literar din zonele de
desfășurare.
Bibliografie
Alui Gheorghe, Adrian, Contribuţii la estetica umbrei, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, ed. Humanitas, București, 2010
Corobca, Liliana, Instituția Cenzurii Comuniste în România, Ed. Ratio Et Revelatio,
Oradea, 2014
Crăciun, Gheorghe, Aisbergul Poeziei Moderne, ed. Paralela 45, Pitești, 2002
Doman, Augustin Dumitru, Generația ’80 văzută din interior, ed. Tracus Arte, București,
2010
Dumitrașcu, Aurel, Alui Gheorghe, Adrian, Frig, Ed. Charmides, Bistrița, 2014
Dumitrașcu, Aurel, Carnete maro, vol. 1-2, Ed. Conta, Piatra Neamț, 2011
Dumitrescu, Puia Daniel, O istorie a Cenaclului de Luni, Ed. Cartea Românească,
București, 2015
Ginsberg, Allen, The Best Minds of My Generation: A Literary History of the Beats, ed.
Penguin Random House, 2017
Lefter, Ion Bogdan, Prietenii din povestea literaturii, Ed. Paralela 45, Pitești, 2013
Lefter, Ion Bogdan, Vlasie, Călin (coord.), Cenaclul de luni – 40, ed. Cartea Românească,
București, 2017
Manolescu, Nicolae, Istoria Critică a literaturii române, ed. Paralela 45, Pitești, 2008
Negrici ,Eugen, Literatura română sub comunism, ed. Cartea Românească, București,
2010
Soviany, Octavian, Textualism, postmodernism, apocaliptic, Ed. Pontica, Constanța, 2001
Stoiciu, Liviu Ioan, Jurnalul unui Martor, Ed. Humanitas, București, 1992
Ulici, Laurenţiu, Antologia poeţilor tineri 1978-1982, Editura Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2005
33
Allen Ginsberg, The Best Minds of My Generation: A Literary History of the Beats, Penguin
Random House, 2017, p.193
100
Poeme de
Nicolae Corlat
xxx
vezi, tată,
stelele s-au ridicat la cer,
pământul e tot mai reavăn,
inima se vrea stinsă,
iar pulberea pluteşte între noi,
numai ceasul acesta ticăie neîncetat!
Frig
uneori piatra se divide pe sine până devine grea cuprindere a clipelor de
piatră
peste care nimeni niciodată nu calcă
numai timpul cu tălpile-i reci îi toceşte marginile
peste care treci nevăzut
ştii că ploaia n-a udat piatra sfărâmată peste care treci

şi dacă o umbră ar atinge-o
ar răsări fecioare din fiecare al n-lea bob de nisip
ca din cifra extrasă dintr-o teorema în care nimeni nu mai crede
101
Poesis
şi o iarnă nefiresc de albă ar dansa în faţa ochilor tăi până ţi s-ar împăinjeni
privirea
rămasă pe şoldul uneia dintre fecioarele iesite din piatră
Îmi imaginez că trec împreună cu tine pe sub tăcerea

chiparoşilor
n-am văzut vreodată chiparoşi înfloriţi şi totuşi
atât de adevăraţi îmi par că simt strânsoarea mâinii tale reci
tresărirea zorilor în coroana lor albă ca de zăpadă
în aer doar plutire
o muzică numai a noastră
am căutat un film cu acest nume convins că pe o alee din Kyoto
ne-a surprins cândva un artist al peliculei
acum cineva într-o altă realitate

scrie despre tăceri paralele
pe malul unui lac se naşte liniştea
o nălucă săgetată prea devreme
iar rana-i revarsă peste lume o adiere
de vis împlinit
Valuri
vom fi două mute cărari despărţinde-se
te voi numi iluzia
până în ziua de apoi şi după
trecerea ta prin lume
va izvorî în ochi marea cu cu ape nevăzute
iţi scriu cu negrul pământului pe frunte
în văzul tuturor aşternn umele tău
răstignindu-l
sunt singur şi fericit cu clipele mele de-acum
muzica solitudinii prefigurează un cer deasupra
şi un cer dedesubt
iar tu ca o coroană în spinată aştepţi ispita să te urce la cer
102
acolo vei dansa în neştire cu inorogii

cu blânzii ienuperi şi salcia
orbecăind după zile înspumate în taina luminii
ai răbdare să uric toate scările
saltimbancii te vor aştepta pe fiecare treaptă
cu mâinile ridicate aiurea se vor ruga să-I întorci în păcat
din tine curg râuri peste brazdele tăcerii
târziu
e ceasul plecării tale spre nicăieri
spre o apă fără margini din care nu te întorci
te desfaci în mii de fărâme până la orizont
apoi pulberea te va transforma în planetă adumbritoare
pe un cer nefiresc de roz
din care curg rând pe rând
spre alchimia facerii
mai întâi mici bucaţi din rochiţa cu dantelă a copilăriei
de se acopăr de flori luncile şi grădina din vale
apoi petale încifrate în gânduri aidoma îngerilor pogorâţi peste tăceri
vor împlini nefiirea
e ceasul în care Mariana Marin a coborât pentru un timp

să-şi adoarmă trupul hulpav
în nefirescul cotidianului
şi pentru a mia oară, voi, saltimbancii memoriei,
i-aţi turnat ţărână pe gat, pe buze şi pe pleoape,
în armonia cerului cu pământul,
i-aţi plantat în loc de cruce mâini dibace de utilaj flămând
în speranţa că totul se va şterge, că toate se vor ofili
iar uitarea va pune stăpânire pe litere, pe foi, pe cuvinte
e ceasul de taină al Silviei,

în mahalaua speranţei se cos porumbei
în toate colturile caselor în care nu e loc de oglinzi
în ape coboară chipul ei ca un vifor
cu cerul tras peste pleoape
în anotimpul sigurătăţii
103
Poesis
Gri permanent
şi deodată așteptam să se facă ziuă
să lumineze strada noastră soarele nelipsit de pe cer
ca un candelabru agățat pe bolta bisericii
din care îngerii și-au luat liber încă o noapte
știm că în vis e ușor
că uneori se întinde o mână până spre nicăieri
că tabloul acesta e dominat de un singur ton
și mai știm că refuzăm să se facă seară
la geamul tău au apărut două umbre

imprevizibil de trist ochiul meu le privește de dincolo de-nserare
împrăştie pe-asfalt printre ramuri culorile scurse în grabă
iar cântecul păsării deveni ţipăt
între două tăceri
prin minte îţi trecu deodată urletul toamnei
din nu ştiu ce piept traversat de ruină
pui punct şi începi mai departe să aşterni culoarea
un singur ton între aripi de cenuşă
cum ai agăţa zborul de un curcubeu în plină iarnă
iar el s-ar risipi inocent peste lume
despre ceţuri nu ţi-am vorbit

nici despre inimi zdrobite
scenele se topesc în cuvinte
memoria se leapadă de imagini
pentru ca tu sa revii din uitare
singura rază pribeagă prin oraş
poezia suferă în albastra-i tăcere
Poeții orbi
aduşi ca păpuşarii de spate
poeţii îşi fixează foile de hârtie
deasupra ochilor
să tacă imensitatea asupra lor
APOI SCORMONESC DUPĂ CUVINTE
104
cu dălți de gheață
până sunetul devine cristalin
umbră peste întinderi
şi doar uneori
la un capăt de raze
inima lor tresaltă
Nu aşez într-un raft poemele tale

vântul va pomeni nimănui despre tine
va împrăştia taina numelui tău
împrejurul iluziei
va izvorî poemul trist antiomic
de după draperii
apoi vei trage cu un instrument inadecvat
după vrăbii prin parcuri
în memoria ta se va naşte un demon albastru
i te vei supune dimineaţa şi seara
în rest vei fi tu acelaşi cu întinsele mări constelate
în propriul tău altar
siderat de necuprinsul icoanei în care te-ascunzi
vei scrie pe buza cerului poeme de ascultat vântul
nimeni niciodată nu le va citi
numai ochiul lăutric va coborî din cer
îţi vor domestici visele
şi vei vedea nu cu un ochi
ci cu întregul
cum sângele pulsează de la asfinţit
spre infinitul în care te strângi mai aproape
neterminate par clipele

şi îngerul trist la revărsarea lui în lume
văl de pământ peste amintire
sunetul apasă tăcerea de după
iar tu ştii că nimănui nu aparţii
ironizând
o umbră ce tocmai ar vrea să-ţi treacă pragul
105
Poesis
Judith dansează
o vezi o auzi dar nu ştii de unde vin albaştrii ei ochi
în cerul dedesubtul memoriei
laşi poemul neterminat
secunda neatinsă
şi lacrima în colţul odăii
în care ea încă aşteaptă
Poesie
cineva îmi închide uşile
când dorm prea departe
îmi inundă ferestrele cu parfum de dincolo
aşteptând dimineaţa să revin neschimbat
în casa în care n-am fost niciodată
cineva printre cedrii mei
adulmecă întunericul cu paşi moi
pe ţărâna de la marginea clipei
în care n-am fost încă
cineva
într-o absenţă totală a simţurilor
coboară trepte neumblate spre marea cea mare
înviind odată cu zorile sângele prelins pe ape
peste care tu vei păși aievea
106
La ce e bună
memoria*
o proză de Horia Dulvac
Fiul meu cel mic, care face un masterat în Business and Law în libertinul
oraș Amsterdam, mi-a oferit de ziua mea un caiet cu filele curate, ca un
cearșaf prenupțial. Nu m-am abținut si am așternut pe netezimea lui
scrobita câteva rânduri mici, ca niște cămile rătăcite prin deșert, de parcă
le-aș fi privit printr-o lentila întoarsa. Le-am numit: ” Notă de jurnal: Cum
s-a desfășurat ziua de Azi”
Dar simpla notiță ceremonioasă m-a blocat. Nu am fost în stare să scriu
nici măcar despre cioara pe care am descoperit-o moartă în parc. Oricât de
prudente ar fi aceste creaturi, tot mai greşesc. Oricât de bune ar fi la
matematici, cu ochiul lor curios, egiptean.
Singurul lucru pe care am putut să îl fac a fost să gândesc. Atât de intens,
încât am simțit cum mi se accelerează diureza. (Bulă: „Tati de ce când tu
faci pipi se aude un zgomot plăcut de ploaie pe tablă, iar când fac eu, nu se
aude nimic?” „Pentru că eu mă piş pe burlan, iar tu pe pardesiul meu de
stofă, fiule!”)
Am ars caietul, cu arcul lui metalic cu tot. Asta mi-a amintit de două
lucruri: primul, când Mama m-a pus să dau foc ierburilor uscate ale
toamnei. Pe grămada de gunoi, descoperisem o pasăre moartă, o pasăre
mică, cu ochii înțepeniți. Scurmând resturile de cenușă, am dat de câteva
rămășițe: o monedă ruginită socialistă, ca un soare ochios și ciocul păsării
care nu arsese, de parcă ar fi fost de metal. Semăna cu arcul jurnalului
meu.
A doua amintire: în copilărie, mersesem cu Mama la Muzeul de Artă din
Oraș. Acolo am văzut-o pe domnișoara Pogany. Avea ochii închiși, ca ai
păsării incinerate.
107
Epic
Are ochii închiși pentru că visează, mi-a spus Mama atunci. Dar ea nu știe.
Și dacă se trezește?, am întrebat.
Dacă se trezește, va fi sfârșitul poveștii”, mi-a răspuns. Și apoi, privindu-
mă în ochi: „Nu vrei ca povestea să mai dureze puțin?”
Toate acele mici lucruri deja înfăptuite, care provocau ruperi ale lichidului
amniotic, erau într-adevăr indestructibile.
Iată la ce e bună memoria, mi-am spus. Fără ea, lucrurile nici pomeneală
să se întoarcă vreodată de unde au plecat. Nimic nu se leagă şi toate se
alimentează din propria lor ignoranță, voioase, fără sens.
Am trecut procesul de gândire pe turbo atât de puternic, încât parcă mi s-
au pornit ventilatoarele creierului: asta era bine, creierul mi se răcea,
altminteri exista Doamne ferește riscul să se ardă. Așa, nimic nu rămânea
pe dinafară, neutilizat.
- Asta e logica, mi-am spus victorios, ca un inginer. Gesturile lasă în urmă
o vibraţie reziduală cu care urma să dau nas în nas mai târziu. O întâlnire
matematică, din care nimic nu era abandonat.
Totodată asta mi-a amintit și de un perfect circuit ecologic creat într-o
sferă închisă, plină cu apă; speciile se mâncau unele pe altele şi se
reproduceau, împerechindu-se între ele fără încetare: un sinistru
perpetuum- mobile biologic, un iad într-un borcan.
Cine m-ar crede dacă aş spune că matematica e alimentată de durere ca de
un harnic şi familiar motor?
A propos de durere. Odată, i-am strigat Mamei că mai bine aş fi fost un

copil abandonat şi găsit. Ba chiar am întrebat-o dacă nu cumva m-a înfiat.
Era vorba de memorie.
Ţipătul s-a lovit de cantul uşii şi a desprins de acolo o aşchie. Îmi era
teamă să nu o lovească în tâmplă. Ba chiar ţin minte că m-am şi ferit ca nu
cumva aşchia să ricoşeze şi să mă lovească pe mine în obraz.
Săraca Mama avea ochii în lacrimi. Mi-a explicat de ce era importantă
moliciunea inimii: pe canalul unei televiziuni britanice apăruse o miră,
adică semnalul de control al unei transmisii care avusese loc cu o jumătate
de secol înainte şi intrase pe post acum. Asta însemna că nimic nu rămânea
nedecontat.
Specialişti gomoşi explicaseră că imaginea umblase de colo-colo,
ciocnindu-se de tot felul de planete şi gesturi, ca într-un joc mecanic. Apoi
a revenit la ochiul nostru, ca şi cum nu ar fi murit. Trebuie să îți ții în
fiecare clipă inima moale, ca să plătești.
(Pentru mine, totul era o chestiune simplă de timp. Văzusem un reportaj cu
doi dinozauri: cel mic, carnasier de ultimă generaţie, îl muşca pe cel bătrân
108
mortal. Reacţia lui era atât de lentă încât, până să ajungă semnalul nervos
de la coapsa muşcată, la creier şi înapoi la gheara cu care riposta, cel vioi îl
mai ataca de câteva ori. Dinozaurul bătrân era deja mort, poate leșul lui se
plimba deja printre planete când i se părea că mai trăia - restul mişcărilor
fiind doar recuzită.)
Era revoltător: nu fuseserăm avertizaţi. Că cei neatenţi, cei care nu au grijă

de ei, vor muri întâi, ca o simplă clipire de pleoapă. Slavă Domnului, eu
m-am prins măcar în ultima clipă că nimeni nu îţi oferă nicio garanţie!
Aşa s-a întâmplat cu Radu, cel mai frumos coleg din liceu, căruia i-a căzut
o cărămidă în tâmplă la cutremurul din anul o mie nouă sute şaptezeci şi
şapte. Profesorul de istorie Kulman i-a ţinut un discurs de o neaşteptată
sensibilitate. Şi noi care îl crezusem un sclerozat!
Noi ştiam că era vorba de o întârziere explicabilă, provocată de relaţia sa
cu colega noastră Ingrid (un nume cam rar pentru oraşul nostru balcanic)
pe care o jinduiam toţi şi pe care eu unul am surprins-o goală după perdele
când am fost odată în vizită la ea. Nu i-am spus niciodată de acest episod
de voyeurism ( Azi, acolo s-a construit celebra cafenea armenească Agop. )
Poate și el fusese victima neatenţiei din perioada de rut, precum cocoşii de
munte care, în perioada de împerechere, devin absenţi şi pot fi luaţi cu
mâna de vânători.
Dar au trecut deja peste patruzeci de ani şi mortul o fi ajuns departe. Morţii
nu sunt uitaţi din cauza trecerii timpului, universul se dilată şi banda lor de
frecvenţe se deplasează spre roşu. Morţii sunt uitaţi pentru că devin
nepermis mai tineri faţă de noi.
Tot aşa, la întâlnirea mea de la terminarea liceului, unii colegi muriseră –
ceea ce era de neînţeles. Masculii rămaşi se încăieraseră pe fată şi, cum se
întâmplă de obicei, doar unul câştiga. Se retrăgea cu femela într-un colţ al
fertilului, ca într-o protejată cameră nupţială, topiţi în voluptatea
anonimatului.
Eu unul rămăsesem la pândă, atent să nu ratez şansa să mă înmulţesc.
***
Mi-a rămas în minte fotografia unui gard roşu din Soveja. O am şi acum:
mă arată pe mine şi pe mama mea, în faţa unei vile care îi plăcuse. Şi pe
frumoasa mea soţie alături. Cea care mi-a dăruit doi băieţi.
Unul lucrează în business în Amsterdam şi celălalt este informatician la o
prestigioasă firmă indiano-britanică. Pot spune că am fost un câştigător.
(Abia când pui la un loc mama şi soţia, îţi dai seama de imensul tău
câştig.)
109
Epic
Gardul, de-un roşu aprins, dădea fotografiei o cromatică neobişnuită. De

fapt, secretul memoriei se afla în pata aceea de miniu de plumb. O
substanţă toxică de altminteri, dar un colorant şi mai ales anticoroziv de
neegalat.
Roşul acela e indisolubil legat de o altă întâmplare: am trecut pe la
mănăstirea de maici şi am stat de vorbă cu preotul care slujea la altar -
părintele Atanasie, Cel fără de moarte, insista el. Nu l-a impresionat câtuşi
de puţin că sunt scriitor sau doctor în filozofie – asta m-a mai adus puţin
cu picioarele pe pământ. Singurul lucru care i-a reținut atenția a fost
detaliul că soția mea dormea până la douăsprezece ore pe noapte, și s-a
apropiat de ea să privească mai aproape acest fenomen. Chiar dacă era
călugăr, eu știam că trebuie să fiu atent și m-am interpus imediat între ei.
Călugării sunt cei mai periculoși și capabili să îți fure femeia.
La fel de roşie ca o eczemă, ca miniul de plumb de pe gardul de lemn mi-a
rămas următoarea amintire: ideea centrală a oricărei discuţii cu părintele
Athanasie era că torţionarii lui, dintr-un trecut în care făcuse puşcărie
comunistă, muriseră. El rămăsese singurul în viaţă. După cea mai
elementară operație logică, asta însemna că ceilalţi fuseseră învinşi. Asta
nu putea fi decât proba cea mai clară că el avusese dreptate. Nicio
evidență nu putea fi mai orbitoare de atât.
Athanasie era şi un bătrân frumos. Pielea mâinilor lui era netedă ca o hârtie
cerată.
Odinioară, fetele spuneau că le plac mâinile mele. (Şi azi, dacă aşez mâna
pe capul cuiva, are efect.)
Acum, dosul mâinilor mele arată destul de ciudat: galbene, translucide ca
gutuia moartă; am început să le ascund la spate, într-un gest ciudat. Pielea
lor a început să semene cu cea a sfântului Ieronim (al cărui tablou stă
înrămat la loc de cinste în bibliotecă), despre care se spune că şi-a petrecut
viaţa, traducând Biblia. Nişte ciudate vinişoare-pâraie se târăsc (nici ele nu
ştiu încotro) pe dosul lor - şi pe marginile pass- partout-ului.
Ţiganca din Parcul Madona Dudu care mi-a luat mâna, examinând linia
noduroasă a vieţii, a clătinat din cap cu îndoială. A spus că, dacă trec de
patruzeci ani, când am o cumpănă, o să trăiesc până o să mă satur de mine.
(Deja simt că nu mai pot.)
* Fragment din romanul: În fertil. Cum se desfășurau lucrurile în general.
110
Versuri de
Octavian
Mihalcea
Vestite porţi
ramă de piatră
și zbor de lemn
cine mai știe
acele chipuri
ale iernilor
petrecute?
să fim doar
transparenți
înclinați mâine
vestite porți neștiute
poate sincere
glasul nu e de acum
cine se ascute va trăi
viața culorii aprinse
măngâierea
soarelui trecut
111
Poesis
Puncte
nu orice ochi
aruncă lumină
cercuri duble
cercuri verzi
neînvinse de
alte și alte
puncte din suflet
știi, sub gheață
se ascund păduri vii
toate cele strălucitoare
cele de peste scufundări
Amprenta
pași de pisică albă în așteptare
și gheare și colți și ochi flămânzi
prea flămânzi pentru fericirile
noastre uitate odată între fum și apă
mergi liber drept așa cum
pasul deschis se simte bine
din ce în ce mai bine
acum cunoști iar
părțile stângi neacoperite
poți să mai pui
odată amprenta
Sâmbătă
spui asta pentru că mă iubești
atingi marginea unghiei
dar sunt unghii noi
112
dar mă iubești
uitați-vă se zice că pot
învia colțurile frumoase
priviți fix descoperirea capului
mereu descoperirea capului
tot cu o sâmbătă alături
vorbim încet
lecție simplă, rară
Urma
arpegii îndreptate
spre cele dintâi peisaje
când orele vârfului
cinstesc avid privirea
urma va lovi cu siguranță
îngemănările de dincolo
te uiți pentru că știi
vom uita obrazul
peste care se lasă seara
fumul ochilor buni
Unele încruntări
adevărurile malului
povestesc despre
pasul niciodată retras
neîntors din cale
doar unele încruntări
ar zdruncina dimineața
știută îndurare
fără noi cuvinte sus
chemând lăncile
dor de finaluri incandescente
fără viscolirea filelor
113
Studiu
A.L. Zissu – recuperarea unui

scriitor (2)
un studiu de Emil Nicolae
Opera literară
Față de multiplele preocupări între
care și-a împărțit viața, ne interesează aici
cât și cum și-a asumat A.L. Zissu condiția
de scriitor. În acest sens, surprinzător,
găsim un răspuns chiar în dosarele de
anchetă pe care Securitatea comunistă și-a
bazat rechizitoriile în așa-numitul ”proces
al sioniștilor”.1 Toate declarațiile semnate
de fostul lider sionist începeau cu
următoarea frază standard: ”Subsemnatul
Zissu A.L., născut la 25 ianuarie 1888 în
Piatra Neamț, ca fiu al lui Pincu și al
Hindei-Lea, scriitor și publicist, fost și
director de bancă, cu ultimul domiciliu în
București, str. Aurel Vlaicu nr. 34, declar următoarele...” (s.m.). Mai mult,
între referințele care îi erau cerute (posibili martori), apar deseori numele unor
scriitori. Astfel, în declarația din 24 ianuarie 19522, la întrebarea ”Ce persoane
cunoașteți în țară?”, A.L. Zissu răspundea: ”În țară cunosc pe Gala Galaction,
academician și scriitor, fost profesor; Tudor Arghezi, poet și scriitor; Mihail
Sadoveanu, scriitor, vicepreședinte al Prezidiului R.P.R.; Constantinescu-
Iași, vicepreședinte al Prezidiului R.P.R., profesor, academician; Geo Bogza,
scriitor și ziarist, membru corespondent al Academiei R.P.R.; George Silviu,
poet, fost secretar general al Ministerului de Interne; Brunea-Fox, ziarist;
Soreanu, fost director al ziarului Adevărul; I. Ludo, scriitor și ziarist; F.
Aderca, scriitor, poet, critic; Ion Călugăru, scriitor și ziarist; Barbu
Lăzăreanu, scriitor și director al (Bibliotecii) Academiei R.P.R. /.../”(s.m.)3
Nu e locul să discutăm în ce măsură i-au folosit sau nu aceste referințe (mai
1
finalizat cu sentința nr. 258 dată de Tribunalul Militar București, la 31 martie 1954, pentru 57 de
inculpați;
2
”Dată în fața noastră, / Lt. de securitate / ss. Theodor Micle”;
3
cf.Sioniști sub anchetă – A.L. Zissu. Declarații, confruntări, interogatorii, 10 mai 1951 – 1
martie 1952; introducere, note și indice de nume de Mihai Pelin; Edart-FFP, București, 1993;
114
degrabă nu, dacă ținem seama de atmosfera din epocă și, mai ales, de sentința
finală), însă faptul că lista începe cu scriitorii merită remarcat și ne spune ceva
despre modul în care A.L. Zissu se raporta la ”breaslă”.
Privind în urmă, respectiv la deceniile dinaintea războiului, când A.L.
Zissu și-a scris și publicat aproape toate cărțile (doar eseul Nu există cult
mozaic a apărut mai târziu, în 1947), constatăm o situație ciudată: în timp ce
scrierile cu caracter teoretico-ideologic au beneficiat de un oarecare ecou (e
adevărat că în presa evreiască, mai cu seamă), proza lui a fost puțin
comentată. Asta ne arată că ”militantul” sionist a fost mai bine receptat decât
prozatorul.
Totuși, există momente în care cele două aspecte converg. Și avem un
exemplu în interviul pe care i-l solicită Lucian Boz în 1931.4 La întrebarea
”Există ceva specific, în viața evreiască din România, care să poată hrăni o
literatură?”, după un racursi prin specificul vieții evreiești din Polonia și
Rusia, Al. Zissu conchide: ”Elementele acestui specific: la milioanele de
mneme imprimate caracterului evreiesc de o viață îndepărtată, prelungită în
evocări și tradiții, prin excelență fecundă – aceea a Bibliei, a profeților, a
psalmilor – și de viață nemijlocită – aceea a sinagogii, a studiilor postbiblice,
a mizeriilor mari și mici, se adaugă: mișcarea chassidică cu răsfrângerile ei
etice, sociale și estetice; mișcarea raționalistă ca reacție contra chassidismului;
razele revoluționare cari pătrund subversiv din bulevarde în ulița evreiască și
aprind fitilul de răsvrătire din inimile turmentate de atâtea frământări, de
atâtea dureri, de atâtea vexații; o stratificare socială cu totul anormală și
condiții economice hibride, imprimând forme de viață cu totul particulare, cu
aspecte ciudate, tragice și de aceea pline de fecundație; un dispreț mintal
abstract pentru legi, isvorând nu din subversivitate, ci, dimpotrivă, dintr-un
adânc și organic spirit de veritabilă justiție, cu care de obicei legile țărilor nu
concordă; o religie care nu-i confesie – ca la alte popoare – ci o constituție
integrală de viață publică și privată și unica prismă de cercetare și privire a
micro și macrocosmosului; o renaștere națională care scoate din adâncuri
zăcăminte metalice latente; tragismul unei eterne camuflări și mascări, pentru
că așa cere ambianța stăpânitoare; dispreț cu aromă de milă pentru asupritori,
isvorât din conștiința superiorității nevinovatului năpăstuit; o dârză nădejde de
resurecție, care frizează certitudinea și o tenacitate care crește în proporție cu
asuprirea. Iată aliajul specificului evreiesc care-și hrănește regal literatura. / În
România, materialul este exact același și dacă, totuși, el n-a fost până astăzi
turnat în tipare, egale în frumusețe ca în literatura evreiască – idișistă și
ebraică – din Polonia și Rusia, aceasta se datorește faptului că scriitori evrei
din România nu scriu nici în idiș, nici în ebraică, singurii factori de veridică
4
cf. ”De vorbă cu d. A.L. Zissu”, în rev. Rampa din 1 iunie 1931; interviu reluat în volumul Noi... –
breviar iudaic, 1932;
115
Studiu
expresie a acestei vieți specifice...”5 Și urmează menționarea scriitorilor Ion

Călugăru și I. Ludo care, deși scriu în limba română, s-ar putea apropia de
”veridicitatea” invocată.
Incitat de cele de mai sus, Lucian Boz isistă: ”V-am întrebat aceasta
pentru că mi s-a părut că eroii ultimului Dv. volum (Ereticul de la
Mănăstirea Neamțu, 1930 – n.m.) sunt reprezentanții prin excelență ai
mișcării chassidice evreiești de pretutindeni și că faptul că sunt încadrați în
peisaj moldovenesc este o simplă întâmplare.” Iar A.L. Zissu răspunde: ”Eroii
mei, oricât de paradoxal vi s-ar părea, sunt mai veridici decât indivizii evrei
peste cari dai la fiecare pas. Ei și numai ei sunt tipurile reprezentative ale rasei
în ce are ea esențial și deosebit, evident cu deformările pricinuite de
anomaliile de cari vorbesc mai sus. Chassidismul este doar cadrul – cel mai
convenabil și, mai cu seamă, cel mai comprehensibil pentru neinițiați – în care
am situat în spațiu pe eroii mei. Pentru că chassidismul, cel din urmă crater în
erupție în lanțul vulcanilor de exaltare mesianică, al judaismului istoric, dă
acestor tipuri de ieri, de azi și de totdeauna putința de a se realiza în chip
convingător pentru spectator. Încolo, ei există, în timp și dincolo de acest
cadru verificator, umblând deghizați chiar printre noi și respirând în preajma
noastră. Cine are ochi îi vede și, odată descoperiți, tot ce pare în carte factice,
convențional, artificial, inventat devine deodată verosimil, veridic,
consequent.”6
Iată o adevărată profesiune de credință (de aceea am și reprodus-o in
extenso) pentru un anumit versant al prozei lui A.L. Zissu. Acela început cu
Spovedania unui candelaru (1926) și continuat cu Ereticul de la Mănăstirea
Neamțu (1930). Aderența la hasidism7 și familiarizarea cu resorturile mistice
ale acestuia își au originea în copilăria scriitorului născut la Piatra-Neamț, în
preumblările din cartierul evreiesc situat în preajma sinagogii de lemn ”Baal
Shem Tov” și în legendele care o învăluie. Uneori și locurile sunt
identificabile: dealurile Cozla, Cernegura și Pietricica, sau pârâul Cuejdi.
De aici vin personajele Spovedaniei... (Daniel, David Gugumanul,
Matias, Berl Chiorul), cu o psihologie aparte, cu frământări interioare
insolubile, apariții ciudate în căutarea izbăvirii, pendulând între real și
fantastic, între extaz și înțelepciuni străvechi transmise de la o generație la
alta. Inserturile filosofice sunt frecvente, dar mereu tulburate de filonul mistic.
În mijlocul acestei magme umane, un reper cât de cât stabil ar putea fi
5
deși în toată literatura pe care a publicat-o A.L. Zissu folosește limba română, pare semnificativ
faptul că, între manuscrisele găsite la Tel Aviv după moartea scriitorului, se află și un roman despre
evreii de tradiție hasidică din Moldova scris în limba idiș;
6
idem 19;
7
”Hasidism. (din ebr. hasid, lit. ”cucernic”). Mișcare de masă religioasă și socială, îmtemeiată în
Podolia de Israel ben Eliezer (1700-1760), cunoscut și sub acronimul Beșt (prescurtare pentru Baal
Shem Tov, lit. ”maestrul Numelui bun” (al lui Dumnezeu).” (v. Jean-Christophe Attias, Esther
Benbassa, Dictionnaire de civilisation juive, Ed. Larousse, Bordas – Paris, 1997;
116
”țadicul”8, prin chiar menirea lui: ”Căci țadicul e miezul luminilor. Al celor de
sus și al celor de jos. El însuflețește materia și timpul. El determină voința
Celui de Sus Însuși. Privirea lui pătrunde spațiile și înaintea lui dispar
misterele. Numai El a putut pătrunde adevărurile transcendentale ale Torei, pe
care învățații doctori o mărginesc doar la litera îngustă a dogmelor și
preceptelor.”9 Pe de altă parte, erezia părintelui Lazăr din următoarea culegere
de povestiri (Ereticul...) pare că vrea să sugereze (câteodată prin umor)
imposibilitatea ”celorlalți” de a pătrunde în această lume misterioasă. O lume
în care Uziel, de pildă, e în stare să coboare într-o fântână pentru a-l întâlni pe
legendarul Baal Shem Tov!
Dacă ținem seama de scurtele viziuni fantastice ale personajelor,
împletite cu referințele cabalistice, cu înclinația spre parabolă și cu frecventele
dezvoltări teoretice, ne-am putea gândi că A.L. Zissu se hotărâse să meargă pe
calea prozei ezoterice. Ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, începuse cu două
piese de teatru mai curând neconvingătoare (David Brandeis, 1914 și În
slujba celorlalți, 1922), după care a renunțat la dramaturgie. Evident, este un
parcurs al căutărilor. De-a lungul lui a ”călcat” și în zona avangardei. Nu doar
prin susținerea financiară a unor grupări moderniste (exp. ”Insula” din
București) și a scriitorilor experimentaliști, ci și efectiv prin scris. Iată, în
1927, la solicitarea lui B. Fundoianu (care pregătea pentru revista Integral,
condusă atunci de M.H. Maxy) o antologie de poezie română și franceză cu
tematică ”balneară”, scrie două poeme (”monte carlo” și ”saint-moritz”) în
manieră – să spunem – ”futuristă”. Îl reproduc aici pe al doilea:
”Haleluia, haleluia!
S-a vestit descinderea lui Dumnezeu:
ca să patroneze carnavalul copiilor – al copiilor de toate vârstele, până la
aceea a lui Matusalem;
ca să ungă cu mirt cameleonia costumelor, pană la acela al călăuzelor cu
ștreang;
ca să picure stearină sacră sub tălpile de Guliver ale Dianelor în sweater;
ca să aprindă torțe în corăbiile ancorate în coaste de puf;
ca să rostogolească în adâncuri rachete de râs, confetti de zâmbet;
ca să aprindă diamante în pupile crispate;
ca să risipească între glezne de fildeș petale de ritm pe parchete de ghiață;
ca să toarne jăratec în harmonici de jazz;
ca să oficieze cu semenii tereștri un necurmat Sendo Maki.
Din ajun l-au anunțat heralzii. În cearceafuri de spumă așternute baldachin
8
țadicul (ebr. drept, sfânt) era liderul spiritual al comunităților hasidice, el putând să mijlocească
prin rugăciune legătura cu Dumnezeu; se considera că deține puteri supranaturale, care-l ajutau să
facă minuni (Beșt a rămas prototipul suprem);
9
cf. Spovedania unui candelaru, Ed. I. Brănișteanu, București, 1926;
117
Studiu
peste turnuri vinete de granit, miliarde de fulgi se

sărutau și din îmbrățișarea lor se înfiripau blănuri de
Angora,
cu care mâna cerească trebuia să căptușească ținutul
ales de nuntași.
Și ofrandele au început să se reverse la picioarele cerescului pelerin;
pe piscuri, cabane cu aere de Jashiro pregăteau divinului patron o prispă albă
și un altar aprins; în văi, Pallasurile și-au deportat englezoaicele spre ținuturi
adăpostitoare de țarcuri
pentru Siementaler, ca să umple cu flora obrazului lor
staulele deșertate de tărâță, iar pe Cresta-Run-ul perfid
și glacial, limba îndopată cu rumeguș a lui John Bull a
amuțit pios.
Pentru ca nici o disonanță și nici o indecență să nu tulbure
ritmul petalelor, pe parchetele de ghiață;
simfonia rachetelor de râs, armonia gleznelor de fildeș.
Și se stinse ziua și noaptea se ivi. Și noaptea se topi, iar
balul începu să se destrame. Stelele, obosite au plecat,
una câte una, din loja albastră. Dumnezeu, rămas fără
suită și-a înfipt luceafărul monoclu, și se lăsă aruncat
de Colombina într-o sanie trasă de șase suri
înzorzonați, care-l duceau spre funicular...”10
Așadar, nu întâmplător l-a introdus Sașa Pană pe A.L. Zissu în

antolgia sa din 196911, readucându-l practic în actualitatea literară postbelică
(doar că nu a ales textul potrivit, folosind povestirea ”Copilărie” din
Spovedania unui candelabru și nu aceste poeme). Oricum, episodul
avangardist a fost repede depășit, scriitorul nostru optând ulterior pentru
romanul de tip tezist și ideologic.
Noua orientarea coincide cu deplasările frecvente în străinătate, unde
A.L. Zissu își extinde afacerile. Chiar primul roman, Manuel sin Marcu
(1934), este scris la Berlin (locuind acolo într-o vilă construită în luxosul
cartier Grunewald), în timp ce pune la cale un proiect de dezvoltare a
industriei zahărului, în colaborare cu chimistul Friedrich Bergius.12 Alte
orizonturi, alte medii sociale, altă scriitură, alte personaje. Și altă
problematică, desigur. Acum prevalează cadrul citadin, cu meandrele și
capcanele lui derutante. Eroul titular poartă în memorie fragmente din spațiul
10
cf. rev. Integral, nr. 13 – 14, iunie – iulie, 1927;
11
Antologia literaturii române de avangardă, Ed. pentru Literatură, București, 1969;
12
Friedrich Karl Rudolf Bergius (1884-1949), cercetător chimist german care a inventat un
proces de transformare a cărbunilor în petrol și a lemnului în zahăr; a primit Premiul Nobel pentru
chimie în 1931;
118
natal (unele, recognoscibile, provin din biografia autorului, precum în cărțile

anterioare), dar se confruntă cu o realitate pe care fie că nu o înțelege, fie că
nu o acceptă; sau nu o acceptă pentru că nu o înțelege. Evreul Manuel e
derutat și hărțuit de viață. Și ratează iubiri, ratează cariere, ratează aspirații
(politice, morale sau religioase). Pe scurt: nu găsește locul în care să se poată
adapta.
Discursul epic flotează între formatul dezbaterii și tiradele
pre(prea?)lungi. Din când în când, însă, își fac loc și segmente de proză
autentică, certificând talentul autorului. Ca în acest portret al lui Nusen: ”În
fruntea convoiului de copii, pășea solemn și imperial Nusen, nebunul,
îmbrăcat în zdrențe carnavalești, cu cilindru pe cap și cu o tobă mică găurită,
care se ținea pe burtă, prinsă de un șiret de gheată trecut peste gât. În tobă erau
foi de hârtie albă, imaculate, dar Nusen recita versuri, ținând foile înaintea
ochilor ca niște partituri. Și mereu le schimba. Negustorii din fața prăvăliilor,
deprinși cu spectacolul, surâdeau amuzați, sătenii pripășiți pe acolo cu nevoi
se opreau din drum și-și făceau cruce, iar copiii, cari o duceau într-un râs
homeric, izbucneau din când în când într-un hura formidabil. De câte ori îl
lovea o piatră, Nusen o ridica, o vâra în tobă cu solemnitatea cu care ar fi
prins o decorație pe pieptul cuiva și înclinându-se în fața copiilor, saluta
august cu cilindrul. Nebunul era unicul fiu al lui Falik, vopsitorul de lână.
Înzestrat cu darul de virtuos al rimei, nu vroia în ruptul capului să învețe
meseria destul de rentabilă a lui tat’su și nici să-și vadă de altă treabă. Spre
deznădejdea bătrânului, înnegrea, cât era ziua de mare, hârtia și când nu mai
putea suporta cearta și reproșurile, arunca foile înnegrite în tavan și o sbughia.
Se învârtea hai-hui pe străzi și când se întorcea, furia bătrânului era risipită în
toate vânturile. În fond, bătrânul, un talmudist de o rară subtilitate, era mândru
de ”meteahna” feciorului și dacă îl certa, o făcea numai din grijă pentru viitor,
când el nu va mai fi și feciorul poet, neînarmat pentru lupta aspră a vieții, va fi
zdrobit de dânsa...”13 Nusen va pleca în America și se va întoarce de acolo ca
poet consacrat, în timp ce Manuel, intelectual ”făcut și nu născut” rămâne
prizonierul îndoielilor nesfârșite.
Același tip de personaj, sfâșiat lăuntric și lovit din exterior, este
întruchipat de tânărul Iaffe în Calea calvarului (1935). Ajuns pe Coasta de
Azur într-o perioadă de recrudescență a antisemitismului, el se chinuie să
înțeleagă realitatea potrivnică și nu găsește explicația decât într-o proiecție
istorică: drumul Golgotei reprezintă soarta poporului evreu dintotdeauna și
pentru totdeauna.Din păcate, ”carnea” epică a romanului e destul de puțină.
În sfârșit, Samson și noul Dagon (1939) are ca protagonist tot un
intelectual evreu ”problematic”. Presat de o serie de rateuri financiare și
traumatizat de faptul că iubita lui s-a convertit la creștinism (el având o solidă
13
cf. Manuel sin Marcu, Ed. Adam, București, 1934;
119
Studiu
formație religioasă din copilăria petrecută într-un ștetl moldovenesc), David

Sondek optează pentru sinucidere (păcat enorm în tradiția ebraică). Titlul și
tribulațiile personajului principal fac trimitere la legenda lui Samson care,
închis de filisteni în templul din Dagon, smulge stâlpii de susținere ai acestuia
și moare împreună cu vrăjmașii săi. Valoarea romanului constă mai ales în
referințele etico-religioase.
În fapt, romanele lui A.L. Zissu sunt rezultatul experiențelor personale
ale autorului, al preocupărilor sale cotidiene, al reflecțiilor și obsesiilor
provocate de acestea. De aici și substratul lor autobiografic, adesea ușor de
recunoscut. Doar că discursul epic, susținut de personaje-tip și de idei-teză,
limitează expresivitatea artistică. De aceea nu egalează calitatea prozei lui
Camil Petrescu, de pildă, deși formal ar intra în aceeași categorie a
”romanului de idei”. Pe de altă parte, nefiind un stilist, A.L. Zissu se sustrage
alinierii la grupul scriitorilor care au zugrăvit pitorescul vieții evreiești din
România (Ion Pribeagu, I. Peltz, I. Călugăru ș.c.l.) sau al celor care au mizat
pe naturalism (Felix Aderca, H. Bonciu).
Totuși, măcar datorită încărcăturii documentare și fondului reflexiv,
romanele lui A.L. Zissu pot să trezească interesul cititorul de azi. Iar între ele,
Manuel sin Marcu îndeosebi, prin ritmul și coerența structurii narative. De
aceea l-am ales ca prim vehicul de reintegrare a autorului nostru pe piața
literară românească, după Al Doilea Război Mondial.
(prefață la romanul Manuel sin Marcu,

în curs de apariție la Editura Hasefer din București)
120
Poeme de
Mihai Marian
(Negru Opac)
Mihai Marian este un anti-romantic trufaş care ridică un colţ al realităţii

imediate şi priveşte dedesubt la spectacolul ispititor al vieții. Totul e tragic în jur, spune
poezia sa, chiar și fericirea e tragică, pentru că la orice colț de lume cineva e gata să
conspire împotriva regulilor care improvizează pe seama realității. Că „fiecare poem
este un puzlle al fricii”, după cum spune poetul, face din fiecare text un spectacol în care
cuvîntul se traduce în viață, iar viața se face capăt de lume. Poezia lui Mihai Marian se
citește cu plăcere și pasiune, așa cum ai citi scenarii pentru un sfârșit al nostru, al
tuturor, în care este îngăduită salvarea pe seama cuvântului care devine, astfel, pai
salvator dar și martor. Citiți-l cu atenție, Mihai Marian este un adevărat truditor al
poeziei în aceste vremuri de mucenicie artistică ...!
emptiness HD
întins pe pat
plimb telecomanda dintr-o mână
în alta
ca un cuțitar
care se pregătește să lovească
lumina albastră a televizorului
121
Poesis
străpunge retina
în cap culorile
se aleargă între ele
apoi erup
se împrăștie
în mii de scântei umede
care au chipurile actorilor cinematografului
francez, italian
în mijlocul camerei
o stea în halat de baie și papuci de casă
fumează țigară după țigară
așezată turcește pe claia de scântei
îmi trimite semnale de fum
nevrând să strice
liniștea pe care ai lăsat-o în urma ta
și pe care încă o aud
în acest vast deșert de carbon
care mă înconjoară.
www
am mers
împreună la piață
de unde am cumpărat farfurii, pahare, cuțite
și furculițe
toate din plastic
am cinat cu flori de hârtie pe masă
urmărind posturile de știri
pe telefonul sprijinit de o felie de pâine
mirosul de magazin chinezesc
nu părea să o deranjeze
stăteam față în față
zâmbeam fără să ne spunem nimic
prin minte îmi trecea doar gândul
că primul
inel pe care i l-am dăruit era
îndeajuns de mare încât să îi intre pe două degete
dar ea era cu două degete
mai frumoasă decât orice altă femeie
122
despre iarnă, fără virgule

citeam broșurile supermarketurilor
aproape de calorifer
cufundat între brațele de burete
ale fotoliului
ca într-o cadă
aveam nevoie
de un aparat de ras nou
un prelungitor
lopată pentru zăpadă
un nume pentru celălalt eu
am făcut lista de cumpărături
apoi am privit pe fereastră
purtai teniși roșii
și jachetă neagră
pășeai peste cuiburi
de pasăre
pentru fiecare pas pe care îl făceai
cerul se colora în mod diferit
îndepărtându-mă
de orice altă prezență concretă
rămăsesei singurul gând lucid
am știut atunci că ești
amintirea iernilor
ce vor veni
și chiar și acum de fiecare dată
când curierul lasă pliante în scara blocului
cerul își schimbă culoarea
copacii reîncep să crească
la fel ca atunci când
ai apărut purtând teniși
și jachetă neagră
iar tu continui să pășești
peste cuiburi de pasăre
amintire a iernilor ce au trecut
singurul gând lucid.
123
Poesis
dezarhivare
o să scriu un poem
pe care ți-l voi dărui
îl vor citi și alți oameni
și vor crede că am scris despre ei
însă este despre tine
din doar trei cuvinte
septembrie, iarnă, bucurești
toți vor crede că știu despre ce am scris
în poemul acesta cu coaja fină
pe care mai târziu îl vor uita în rafturi
invizibile
dar tu vei ști adevărul
și știu că vei zâmbi pe ascuns
o să zâmbesc și eu
prefăcându-mă că nu observ
când cele trei cuvinte
se vor izbi de malurile dâmboviței
umflate ca niște trunchiuri de copaci
demult căzute în apă
voi scrie
despre cum voiam să dăm impresia
că stăm despre lucruri importante de vorbă
materie și antimaterie
astigmatismul scufiței roșii
când de fapt așteptam
să treacă lumea repede
pe lângă noi
să-ți poți schimba hainele pentru poze
la grădina botanică
despre cum seara târziu
nu am uitat să fur trandafirul
despre care ai spus
că trei dintre petalele sale
arată ca pavilioanele unei țări îndepărtate
o să scriu un poem
cu aceste trei cuvinte
124

însăele
deocamdată
îmi înconjoară ca niște sateliți
creierul.
have something to say?

mă întreabă
cu un zâmbet perfect
aplicația pe care o deschid
când cred că ideea care mă ispitește
merită păstrată și îngrijită întocmai ca o blană scumpă
dar mai mereu o închid
fără să spun nimic
doar pentru că pot face asta
pot să o fac
fără să aud vreun reproș
fără să o văd întristându-se
ieșind pe ușă cu călcâiele goale
pe marginile tenișilor
fără să își strângă lucrurile
spunând că pleacă
(de data aceasta de tot)
că își ia cu ea în spinare mormântul
fără să se aștearnă între noi acea tăcere
de acoperiș cu țigla fierbinte
este luxul pe care mi-l permit
când cuvintele nu mai au vieți proprii
zac răpuse
fără speranță de leac
galbene, dezgustătoare
și singura mișcare între acești patru pereți
este cea a ochilor petrecând firul
catastrofal de subțire al unui verb
prin urechea surdă a tristeții.
125
Epic
Aici începe nordul
fragmente de roman de Ovidiu Constantin Cornilă
Lumea cuvintelor curcubeu

Noaptea își cântă magicul în lumea în care văzul înseamnă la propriu
zăpadă, unde creaturi în formă de case ies din ea ca niște bastioane ale
existenței umane rupând cuprinsul alb al unui peisaj aproape de ireal. Fumul
zboară în firișoare subțiri din gurile negre ale hogeagurilor gânditoare. Un fel
de pipe ale bătrânelor locuințe îmbrăcate complet în alb, sau poate coșuri
maritime pe unde fumul navelor iese fără oprire, alimentând neîntrerupt
călătoria cu destinație către inima timpului... Cerul e liber de orice urmă de
nor. Pare mai degrabă o oglindă de un negru imposibil de imitat acoperit de
puzderia altei oglinde sparte într-o infinitate de cioburi care îți taie privirile
dacă îndrăznești să o privești...
În calmul olimpian al somnului, o neliniște prinde viață: ochii lui Nor se
deschid cu greu și în fața lor se ivește asemeni unei povești mult așteptate
Dar, fiul lumii sunetelor și al îndepărtărilor din fiecare zi. E înfofolit într-o
pătură, cu capul sprijinit de spătarul scaunului așezat la câțiva centimetri de
fotoliul lui. E nemișcat și dă impresie de tablou. Îl simțise cumva în visul de
azi-noapte, era acolo, iar prezența lui îi încălzi sufletul chiar de când intră în
casă.
Nor nu se ridică din fotoliu. Mai rămâne așa, cu ochii la Dar. Încearcă
să nu scoată niciun sunet, nici măcar din privire. Îl cercetează minuțios.
Pentru el a rămas și va rămâne puștiul cu zâmbetul ștrengar afișat pe față, un
zâmbet atât de firesc, încât credeai că așa se născuse. Dialog de ființă. Ochii și
buzele acopereau gura. Mâinile desenau gânduri și vise prin atingeri cu
126
cealaltă parte a existenței lui-pianul. Acolo, în fața lui își dădea mereu
întâlnire când se simțea singur de ceilalți. În fața unui obiect cu clape negre și
albe, cu trei pedale, o creatură ciudată, o mașinărie a timpului-sunet, a lui, fel
de a fi cu zece degete în loc de gură, melodie ambulantă, nimic din ce nu crezi
că poate exista. Tot din ce o face...
De câte ori dă pe acasă, e noapte. Și de fiecare dată se întâmplă la fel.
Nor se trezește primul și rămâne așa, pierdut în Dar până dincolo de ce pot
spune cuvintele. O carte scrisă cu privirea, un film văzut cu mintea ei. O
întâlnire la marginea vremurilor de altădată și totuși de aici, un plin de
combustibil pe care viața îl dă din când în când și de care trebuie să profiți cu
tot ceea ce însemni... Aceleași amintiri îi galopează prin sânge, îl smulg și îl
aruncă în hău, îi dau căldură și îl înfrigurează, îl zboară prin locuri și spații
nemaivăzute numai acolo, la umbră de vis... Îl merg gol prin iarbă, îi plimbă
palmele pe gură, nu să i-o acopere, ci să învețe vorbele lor mute din cerul
sufletului de unde au venit...
**
În vârtejul frământării aducerilor aminte, Nor nu își dă seama că soarele

răsare. Lasă în urmă pierderea cu sinele și urmărește cu atenție particulele de
lumină ale răsăritului pe fața încă învelită în somn a lui Dar. Din când în când,
câte o tresărire rapidă mișcă asemeni unui curent electric interior. Visează...
Cu pași de pisică de data asta, Nor se îndreaptă spre bucătărie. Va
pregăti un mic dejun copios, așa cum știe că îi place vizitatorului nocturn.
Închide ușa pe jumătate, să mai atenueze din zgomotul matinal al bucătăriei.
Se cufundă în treaba lui...
Într-un răstimp, se întoarce să ia un pahar de pe masă. În pragul ușii stă Dar.
Urmărește cu atenție fiecare mișcare a tatălui său. Parte din gestica familială
trăită doar din amintire, undeva departe, la marginea intuiției.
Se îmbrățișează icnit, fără niciun sunet. Rămân așa o bună bucată de
vreme. Se fac rezerve de sentiment pentru timpuri singure...
***
La masa din salon, Dar și Nor stau față în față. Își sorb cafelele. Un
amestec de dialog între vorbă, cuvânt scris și semn rupe liniștea unei case
unde acest lucru e o raritate.
- Când te-ai întors? întreabă Nor. Azi-noapte? Dar afirmă cu o
mișcare scurtă a capului. Și scrie pe caietul pe care îl are mereu cu el: ,,Am
ajuns pe la două, dar dormeai dus. Nu te-am trezit.”
127
Epic
- Puteai să mergi în camera ta să dormi comod. Știi că ai patul mereu

pregătit, continuă tatăl. Mă știi, eu am fotoliul meu. Uneori, adorm înaintea
gândurilor...
- Am vrut să stau lângă tine. Ce-ai mai făcut în ultima vreme?
schimbă Nor.
- Nimic deosebit. Plimbări. Am mers la tăpșan, dar asta înainte să
ningă. Am primit câte o vizită, băiatul avocatului. Voia niște cărți. E tare isteț.
Am jucat șah, dar de data asta m-a bătut.
Nor clatină din cap de vreo câteva ori în semn de aprob. Îi știe rutina pe de
rost. E neschimbată de ani de zile.
- Și-apoi, adaugă Nor, stau în casă. E frig acum. Mă duc la
fereastra camerei tale și mă pierd în munte. Din când în când, ne spunem din
secrete. Alteori, cobor în salon și scriu. Orice caiet trebuie să fie scris. Am
câteva la îndemână. Vreau să le transform în cărți. Am timp, iar eu sunt prea
mic și neîncăpător pentru câte aș avea de pus pe hârtie... Uneori, mă simt ca o
închisoare.
- Asta e o noutate cu scrisul, ărspunde Nor în grabă. Te-ai gândit
vreodată să cânți la pian? Te-aș putea învăța câte ceva, cât sunt pe-aici. Pe
urmă, ai putea exersa.
- Cred că ar fi interesant, dar nu. Tu ai muzica, eu am cuvintele,
deși există multe feluri de muzică. Prefer să o ascult de la tine sau de la
discuri. Iar cealaltă o compun eu. În casa asta locuim trei. Ai uitat?
Dar știe că lui Nor îi este imposibil să refuze că Doria nu mai este... O
are atât de vie încât își construiește propriile realități. De multe ori lumi ale
unei izolări perfecte autocreate, departe de orice viu, departe de el însuși. S-a
gândit zile în șir la ce fel de sentimente ar putea inventa, la cum timpul nu ar
fi putut trece și nu ar fi avut nicio putere asupra lui Nor. Trecerea ei a
însemnat și trecerea lui. Doria l-a luat cu ea. S-au luat unul cu celălalt, doi
morți în doi vii, între două universuri, unul al lor și celălalt lumesc...
Dar continuă să tacă. Și tăcerea e un răspuns...
- Tu pe unde ai mai fost? întreabă curios Nor.
- Cam aceleași locuri, mâzgâlește Dar. Ultima oară trebuia să fi
avut concert la Marseilla, dar s-a îmbolnăvit dirijorul. Așa că totul s-a
contramandat. Multe concerte, e obositor. A prins bine pauza asta.
- Dar, tu ai pe cineva? insistă Nor. Și continuă în gând: pe cineva
ca tine...
- Nu, scrie Dar. Nu am timp și pe urmă, cine ar sta numai cu
așteptarea?
Nor nu răspunde. Îi pare rău că a întrebat lucrul ăsta. Deși, în sinea lui,
s-ar bucura să fie în compania cuiva pe măsură, pentru mai târziu... Însă, cine
știe, Dar e tânăr și are timp. Tot timpul pe care el l-a trăit singur, alimentat cu
speranțe și visurile lor vechi ca un vin toxic, uitat de vreme...
128
- Trebuie să practic puțin, se scuză Dar. Săptămâna viitoare am

concert și Rachmaninov nu e prea ușor.
- Bine, spune Nor. Fă ce ai de făcut. Eu o să stau să te ascult.
Dar înclină din cap a da. Își scoate partiturile din geanta de lângă masă,
se îndreaptă spre pian, le așează cu grijă pe suport și începe primele acorduri.
Muzica lină a Concertului numărul doi, partea a doua umple cu vraja ei
salonul prea încăpător pentru cele câteva replici dintre tată și fiu. Vorbele
fizice ale lui Dar... Un miracol al altui miracol.
Cu un gest lent, Nor scoate pipa și cutia de tutun de cutia de lângă el.
Nelipsita cutie, prietena de toate zilele. Îndeasă tutunul cu grijă, după care îi
dă foc. Pâcâituri dese scot rotocoale alburii. Ochii bătrânului librar se ascut a
plăcere și se pierd spre tavan, acolo unde fumul întâlnește muzica, unicul
cuvânt curcubeu...
****
Trec repede zilele. Așa repede că au părut mai degrabă un vis. Afară e
ger și valiza lui Dar e gata făcută. Stă timidă lângă ușa de la intrare.
Nor îi mai spune fiului câteva vorbe, îl îmbrățișează strâns, de parcă
întreg corpul ar fi o menghină a sentimentului numit dor.
- O să revin într-una din lunile de primăvară, scrie Dar pe caiet. O să
ieșim la plimbare. O să călătorim. Vreau să îți fac o surpriză. Să ai grijă de
tine!
- Bine, bine, spune Nor pe un ton grav. Fugi, să nu pierzi trenul!
Vocea îi tremură ușor. Îl urmărește pe Dar îndepărtându-se cu pași grăbiți...
Acum îi pare rău. Ar fi trebuit să mai spună ceva. Avea câteva cărți pregătite
pentru el. Și un borcan de dulceață de gutui, din celălalt an. Pe măsuța din
bucătărie. A uitat. A uitat tot. Singurătatea l-a mușcat de gâtul minții ca un
cerber. De fiecare dată îl ia prin surprindere. Îl prinde pe picior greșit. Și uită
să reacționeze. E ca un copil mic și speriat...
Vor urma săptămâni de amintiri vii, cele din care își va trage seva firii. Pe
urmă, dorul. Speranța și timpul. Uitările și scufundarea în el însuși, în teatrul
de măști înființat cu douăzeci și cinci de ani în urmă. Cel în care devenise un
expert al interpretării la comandă. Un fel de serviciu rapid la distanță care se
activa atunci când se simțea gol de el. Când nu își vedea nici măcar umbra
prin casă sau pe stradă. În privirile oamenilor și în gândurile lor. În ziua de
mâine, parcă un ieri care avea să fie retrăit ca și cum ar fi fost o amânare a
voinței de a continua...
El, Nor, armata mută a soldaților de ceramică îngropată în praful timpului.
Urletul adamic al unei jumătăți căsătorite cu doamna supremă a tăcerii...
129
Epic
Nor rămâne așa, cu privirea agățată în albul drumului. În depărtarea lui fără
întoarcere. A început să ningă iar. Aerul șuieră pe lângă casă asemeni unui
șarpe invizibil.
Seceră vânturi sălbatice...
Aripi de cenușă
Uneori, orășelul seamănă cu o pasăre. Are aripile larg întinse spre munte
și capul spre nord.
Una dintre aripi dă înspre librăria lui Nor. Unul dintre organele
necesare supraviețuirii. Aripă și carte. Un fel de a spune viață. Mișcare.
Libertate. Gând și timp. Culori peste ochi, asemeni unor bice de gheață,
fierbinți, multe dintre ele. O ceață a uitării, un automatism al respirației, a fi, a
fi, a fi, insistent ca o dimineață ploioasă, una după alta, fără niciun pic de
răgaz. O patimă și o încăpățânare de a merge spre înainte, de a face ceva
numai de dragul de a continua. Cât mai bătrân posibil, matusalemic.
De unde i s-a dat omului această misiune de a fi erou fără titlu? De ce trebuie
să existe întrebări unor răspunsuri care nu au nevoie de ele? Ce e dincolo de
infinit?
Omul e un hazard, un amestec de divinitate și prostie calmă în zile bune, o
specie care își înghite coada evoluției tot învârtindu-se după colț să-și caute
alta...
Cărțile și oamenii... cititori retrași în propria rușine de a ști ceva mai
mult, martiri ai modestiei, singuri sau mai singuri, oameni cu mai mulți decât
ei în ei înșiși, lumi dincolo de oglinda lui azi. Creaturi cu ochi ascunși, cu
mers încet, ademenitori ai liniștii, săli de filme goale ochi, spovediți apusului,
aștri ai nopții în podul palmelor lor, canioane ale visării statice, lipite de retina
sentimentului că orice e prea târziu, că fiecare noapte e atât de lungă încât
trebuie să se măsoare în secole: de singurătate, de nimicnicie, de neputință, de
pauză, de propoziție silabisită, scrisă în creier de munte, pe urlate, seara,
numai atunci când sufletul sângerează bulboane de brațe întinse în aer, aripi...
Aripi de cenușă...
Ființa lui Nor se desface de povara creierului cu imagini diforme. Îl
plouă gândurile și-l străpung ca niște gheare de metal cosmic, cu viteze
superluminice. Îl șfichiuie vântul îndoielii. La ce bună speranța unui om care
nu știe ce să facă cu ea? Ce va fi după el? Unde va ajunge? De ce trăiește așa?
De ce atâta așteptare? Mări de sare îi gâlgâie în gât, iar stâncile ei albe îl
zgârie pe genunchi ca o iertare târâtă într-o vinăvăție a inocenței...
130
Casa se face din ce în ce mai neagră. Frământările îl ciuruie ca pe cea

mai roză carne de tun... Nor începe să se miște. Mișcarea face bine, sau așa se
spune. Urcă la etaj, coboară, face un popas în bucătărie, să bea o ceașcă de
ceai de mentă. Pe urmă ajunge în salon, respiră adânc. Nu are liniște. Plecarea
lui Dar cu câteva zile în urmă îi lăsă un crater în corp. Nor pare mai degrabă o
stafie, o umbră a altei umbre.
Într-un târziu se hotărăște: deschide toate ferestrele din casă. Așa, aerul
curat de amiază va inunda încăperea îmbâcsită de foc de lemne. Cerul e
limpede. Iar azi e de un albastru fără glas, pur. Ca însuși elixirul lui a trăi-
oxigenul, scopul nobil de a îmbătrâni. Nor își umple lacom plămânii. Sunt
câteva clipe de plăcere fierbinte. Îl ard. Uneori, a rupe bariera logicii e un
semn clar că o înțelegi. Decalibrezi viața, cu sorbiturile de respirație ritmate,
dar sigure. Te oprești și, ca și cum ai păcăli pe cineva, inhalezi cu sete
ștrengărească, ca aceea când te prinde la furat caise sau cireșe. O faci știind că
nu ai nimic de pierdut. E un capriciu ieftin și scump, totodată. Și ce dacă?
**
Dacă mergi de la librăria lui Nor toată strada înainte, ajungi într-un
loc cu case sărăcăcioase, unde locuiesc oamenii nevoiași. Oameni care când
au de muncă, când nu au. Un cartier al trașilor la sorți unde roșul nu e
niciodată roșu, ci negru. Și invers.
Târgușorul ăsta are ceva de epocă. Parcă a rămas înțepenit într-un timp în care
ceasul bate a ceas, unde secundele nu sunt mai multe decât ar trebui, unde
nimeni nu se grăbește, unde, dacă pleci luni, ți se pare o eternitate să ajungi
până vineri... Deși nu toți își permit luxul de a aștepta atât...
Plictisit de stat în casă, dar și de vremea capricioasă de aprilie, Nor o ia
la pas lejer înspre cartierul cu pricina. Vrea să vadă dacă s-a schimbat ceva,
dacă a mai venit cineva nou sau dacă totul a rămas la fel de neschimbat ca în
trecut.
Vântul bate ușor și aduce parcă a iz de primăvară timpurie. Miroase a
nori de depărtări, a muguri și a iarbă crudă. Copacii de o parte și de alta a
străzii par niște sergenți beți, care abia se țin pe picioare în fața comandatului.
Iarna a fost grea. Și urâtă. Singur de urâtă. Asfaltul s-a sfârșit de ceva vreme.
Acum, Nor merge pe un pietriș fin, care scoate un zgomot asemănător ca
atunci când îți umpli gura cu zahăr.
Undeva, după un pâlc de sălcii, se zărește un grup de case izolat. E
unsprezece dimineața. Cerul e de un senin sincer, precum albastrul de
Voroneț. Nor încetinește mersul. De parcă s-ar teme să nu-i fie surprinsă
venirea...
131
Epic
Prima dintre case are un acoperiș de țiglă spartă. Lângă ea, mai este
una. Parcă e o bojdeucă. Nu are gard și nici prispă. Probabil că înăuntru nu are
nici sol turnat. Cine o fi locuind în ea? Nor avansează lin pe străduță. Are
senzația că în fața lui, timpul s-a întors cu mult în urmă. Casele trec una după
alta, care mai de care cu ciudățenia și cu sărăcia ei. Aproape de capăt, Nor se
oprește. Ceva nu e normal. Unde sunt oamenii? Nu sunt nici animale pe afară.
Până și vântul a încetat să mai adie. Nu e țipenie de nimeni și de nimic. Dă să
se întoarcă, dar o mișcare ascunsă a ceva îi atrage atenția. Chiar la marginea
ultimei case, după un gard de nuiele vechi și uscate stă ghemuită o fetiță de
vreo opt ani. Nor se apropie cu grijă, să nu o sperie și o întreabă:
- Ce faci aici?
Fetița nu răspunde. Are în mână o floare mototolită. O tot poartă dintr-o mână
în alta.
- E floarea ta? Sau vrei să o dai cuiva? continuă Nor.
- Prietena mea de acolo, și arată cu degetul la casa din fața ei,
trebuie să vină de la școală. O aștept să îi dau floarea. E pentru bunica ei
bolnavă. Zice că îi face bine.
- Așa? întreabă Nor cu aer interesat. Dar ce are bunica prietenei
tale?
- Prietena mea spune că nu vede. Ia floarea în mână și o ține acolo
până se ofilește. Pe urmă cere alta. Eu aștept să i-o dau pe asta. Am cules-o de
la izvor, din vale. Sunt multe flori acolo.
Nor o privește pe fetiță din cap până în picioare. Are părul prins în
coadă, e îmbrăcată cu o flanea verde ponosită și niște pantaloni mult prea mari
pentru vârsta ei. Pe deasupra, poartă o scurteică din piele mâncată de timp. În
picioare, niște ghete lăbărțate și botoase, ca și cum ar fi supărate că le poartă o
fetiță de numai opt ani.
Are ceva din vagabondul lui Chaplin, însă mult mai umil și apăsat...
Ochii copilei sunt verzi. Fiica primăverii. Sau vreun pan încâlcit prin
iarbă...Nor se apropie, o mângâie pe creștet și îi zâmbește. Nu vrea să rupă
firul unei povești atât de serioase.
Fiecare lume cu ale ei. Poate că o să revină în alt moment. O să vină cu
buzunarele pline de dulciuri sau cu hăinuțe noi pentru fetiță. Poate că o să îi
aducă și o carte și ceva de mâncare.
Înainte de a pleca, o întreabă:
- Îți plac cărțile?
- Da, nene, numai că nu știu să citesc. De asta îmi plac doar cele cu
poze. Cu zmei și cu zâne. Știi matale... Când are timp și vrea, prietena mea
îmi citește din cartea bunicii ei. Spune că are multe. E despre oameni care
călătoresc prin deșert. Eu nu vreau să merg prin deșert. E plin de nisip, e cald
și nu sunt flori. Uneori, glăsuiește însuflețită fetița, chiar bunica ei mi-a spus o
poveste despre copaci și ape.
132
,,Fetița e prea săracă să meargă la școală, gândește Nor în sinea lui.”

- Când o să mai vin pe aici, o să îți aduc o carte cu multe poze. O să
le poți colora cu ce culori vrei tu.
- Mulțumesc, nene, încheie fetița și o luă la fugă spre casă.
Nor o mai privește o dată. Copila e șchioapă. Coada de păr blond i se zbate pe
spate ca un bici.Deschide ușa în grabă și o închide la fel fără să se uite înapoi.
A uitat de prietena ei, de bunica oarbă și de floare...
***
Drumul înapoi e ca o înghițitură de apă grea. Așteptarea lui a rămas în

librărie, la vreo doi kilometri de unde se află acum. Se simte asemeni unei
păsări cu aripi de cenușă în vârful unui copac. Lumea din care tocmai a ieșit
apasă gândurile până aproape să i le zdrobească. Aici nu e loc de visat. Viața
se scurge și trece pe lângă cei care cu adevărat merită să o trăiască. Speranțele
îmbătrânesc ca muntele din fața lor. Se transformă în rocă de bazalt,
încremenită și oarbă. Și mută și surdă.
Dinții unei sorți demente rânjesc albi și lungi în carnea umanului care
nu știe de sfârșit sau de început. Doar de mers înainte, de răbdat. Un mod de a
trăi. O respirație seacă și gâjâită a unui muribund...
Copacii de pe laturile drumului i se închid lui Nor în boltă. Nu știe dacă
pentru a-l proteja sau în semn de părere de rău pentru cele văzute și trăite.
Niciodată nu poți spune că ai văzut destule. Mereu se găsesc momente care să
te închidă în închisoarea veșniciei lor singure și plictisitoare.
Casele dispar una câte una din fața librarului. Nu își întoarce capul
înapoi să le mai scruteze încă o dată cu privirea. Nu ar fi avut niciun rost. Are
să se întoarcă în acele locuri... Cândva...
****
Seara acelei zile aduce cu ea un asfințit roșu. Au zburat înspre sus toate
frământările păsării cu aripile odată foc. Au umplut bolta și-au mânjit soarele
cu pete de multe sute de kilometri. De sânge de regret că trecerea prin viață nu
înseamnă niciodată o cunoaștere a ei, ci o moarte trăindă. Una care arde, care
fulgeră orice încercare de a spera, un morb al neantului din care se spune că la
începutul vremurilor noastre am mers în patru picioare... O resemnare a
naturii care nu poate începe cu litera p, de la perfecțiune, ci cu j, de la jos...
Făcătorii care ne-au creat au făcut-o din milă sau poate din curiozitate în
pauza dintr-o petrecere de prost gust. Sau în somn, acolo unde nimic din ce
pare nu e real.
133
Lecturi
Adrian G. Romila vă recomandă

Dacă e românul paternalist, dacă interbelicul a fost o epocă
exemplară, dacă există un ”sentiment românesc al prispei” care să justifice
contemplativitatea noastră adâncă, cum e cu societatea
civilă și mecanismele ei justițiare și protestatare, cum e
cu demonizarea fumatului și manipularea interdicțiilor
așa-zis benefice, despre curiozitate, frică, ură, populism,
plictis și liberalism, despre cum și în jurul a ce se
formează micile și marile comunități, despre nebunia
vaccinurilor și a dinților albi, despre o grămadă de
lucruri doar aparent mărunte vorbește Vintilă Mihăilescu
în Etnogeneză și țuică (Polirom, 2018). Cu lejeritatea
eseului ”la cald”, dar blindat cu autoritatea specialistului, autorul și-a
delimitat textele în patru secvențe temporale: Actualitatea trecutului;
Prezentul continuu. Acasă în casă, corp și suflet; Între trecut și prezent.
Conflictul generațiilor; Dilemele viitorului. Delimitarea e justificată de un
demers mai vechi, care caută să împace agnosticismul rece al
postmodernismului cu necesitatea fundamentală a omului: continuitatea
micilor narațiuni, în condițiile declarațiilor despre moartea Marilor
Narațiuni. Așa se justifică inclusiv pasiunea autorului pentru genul unui
discurs scurt, maxim esențializat, aplicat pe probleme aparent minore (cele
49 de microeseuri ale volumului nu au mai mult de 3-4 pagini fiecare), dar
care face diferența într-o chestiune anume, cu nuanțări care pot schimba
radical perspectiva. E, până la urmă, menirea antropologului de a scoate la
lumină sensuri și direcții ”umane” din zone istorico-socio-culturale opace,
pentru ceilalți. ”În această stare de anemie a Poveștii, de exangvinare a
Marii Narațiuni, unele comuități umane au scos de la naftalină steagul
marilor cauze: religia, națiunea, localul. Mai benign, literați și savanți își
fac cu ochiul peste gardul care îi desparte de secole și oferă câte o saga
lipsită de acribie, dar cu tâlc, precum cele menționate mai sus. În sfârșit,
regăsim și o serie de îndeletniciri de mai mică anvergură, dar nu mai puțin
semnificative, de la docu-fiction din cinematografe sau jurnalismul
documentar din media la poveștile pe care le inventează corporațiile pentru
a-și compune «cultura de întreprindere» − și de aici la cererea publică tot
mai bulimică de story telling. Per ansamblu, dezvrăjirea lumii pare să fie
tot mai mult compensată prin revenirea refulatului în «micile narațiuni» ale
vieții cotidiene. Nici una dintre acestea nu mai este hegemonică, dar
134
fiecare în parte propune un sens unei porțiuni de realitate: din meniu fix,
sensul a devenit și el à la carte. După moartea Marilor Narațiuni, anunțată
de Lyotard, am intrat, se pare, în timpul micilor narațiuni.”
Care va fi următoarea Mare Poveste care să ne redea sensurile
pierdute, spune autorul, e marea dilemă a viitorului.
Cu dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018)al lui Bogdan

Răileanu.e un roman cu interlopi și călugări, iar bizareria
acestei asociații tipologice (vizibile încă din pseudo-
oximoronul titlului) e un excelent mecanism al comicului.
Planurile se întretaie neașteptat, multe dintre scene au haz
din belșug, dar sub ele se ascunde o parabolă despre
căință, filantropie, mântuire și ipocrizie. Cu toate
scăderile personajelor, nu poți să nu le iubești, în final,
pentru candoarea cu care vor să devină mai buni,
asumându-și oblic o lume reticentă la spirit, în dinamica
ei lucrativă și cosmopolită.
Apărută din senin pe un vârf muntos, într-un poiană în formă
de pește invizibilă pe hărțile Google, Mănăstirea Scărarului din roman nu e
chiar una convențională. Sub conducerea părintelui Vladimir, un stareț
ultramodern exilat pe munte exact pentru ideile sale reacționare despre
dragostea de aproape și despre misiunea bisericii, locașul adună treptat o
lume pestriță de refuzați. Printre ei se numără tineri monahi supuși
ispitelor, foste prostituate cumințite, traficanți convertiți și oameni
vindecați miraculos de clarvăzătorul de serviciu al mănăstirii. Realismul
scenelor e la limita credibilității, căci călugării își leapădă rasele negre, se
îndrăgostesc nebunește, epuizează crama mănăstirii, se afișează în blugi și-
n tricouri fistichii, fumează, navighează pe internet, cred într-un câine
ciobănesc cu puteri supranaturale și, în general, sfidează practic și
ideologic rigidele reguli eremitice.
De cealaltă parte, sub auspiciile aceleiași satire la limita
absurdului, nici șmecherii de București nu-s chiar irecuperabili. Băgat în
afaceri cu morminte, saloane de masaj și cămătărie, temutul Maldini își
descoperă cancerul exact când este arestat pentru eliminarea violentă a
concurenței la zonele de influență. Îndemnat de preotul parohiei, de mama
Pinguina și de soția Cami, interlopul o ia pe calea bisericii și a rugăciunii,
ajungând la mănăstirea izolată de pe vârful Nebunu Mare cu darul viselor
premonitorii, cu recunoștința semenilor, cu aprecierea starețului și cu
135
Lecturi
prietenia straniului câine vindecător. Soția îi rămâne însărcinată și, astfel,

succesiunea unui alt paradigmatic făcător de bine e asigurată acolo, sus,
unde forțele speciale au descins brutal la reclamația precipitată a
patriarhiei, rănindu-l pe stareț cu un glonț. Dar cine garantează că un
asemenea loc va fi tolerat, într-o lume unde binele se face numai după
metodologii clare, unde vânzarea de sticle cu Apa Câinelui e o șarlatanie
(deși s-a dovedit eficientă) și unde Dumnezeu nu poate fi slujit în pantaloni
de la Zara și-n geacă (deși Iisus s-a apropiatde păcătoși stând fizic printre
ei)?
Dostoievskian prin mesaj, dar gogolian prin realizare, romanul
lui Bogdan Răileanu speculează cu efect linia subțire dintre bine și rău,
dintre păcat și virtute, dintre sfințenie și caricaturizarea ei.
Giuseppe Masavo e un optzecist întârziat (născut în 1954),

care a debutat în volum abia în 2013. Aflat într-
o febrilă activitate de recuperare creatoare, a
publicat până acum cinci plachete de poezii, cu
tot cu cea de debut. Nu mi s-au părut foarte
diferite între ele, căci în toate am observat
instrumentarul poetic al generației textualiste,
folosit la epuizare: intertext,
autoreferențialitate, biografic, cotidian,
nostalgia ruralului și a decorurilor vechi. Nu
există alte intensități sau conexiuni emoționale recente în poemele sale
prolixe, și asta îl deosebește de fundalul postdouămiist în care încearcă se
se miște acum. Cu riscurile asumate, inclusiv cel al defazării și
autoepuizării.
În Blocul cu bulină roșie (Limes, Cluj-Napoca, 2018)avem
poeme împărțite pe trei secțiuni mari, de întindere descrescătoare. Prima,
Cineva scurmă, se-aude o turmă, seamănă cu o petrecere zgomotoasă de
lipoveni amețiți de alcool sau cu o sumă de proiecții disparate pe pereți
(sugestiile comparațiilor sunt luate chiar din texte). E un amestec formal și
imaginar de poeme și prozopoeme, o aglomerare de semne grafice
convenționale, de personaje și de acțiuni, într-o morfodinamică a
substanțelor și a modurilor de existență: ”străzi care se duc în pustiu, și din
cîrciumă/în cîrciumă,/și din femeie-n femeie, la Dumnezeu însuși,/până mă
prefac în pustiu;/intru în bucătărie;/nimeresc un capăt al meu în orașul/pe
care-l locuiesc – chiar/în fața crucii pe care scrie clar numele meu,/deși
136
meritul nu mi-e recunoscut;/mă bucur;/și mai vreau./Dumnezeu mă

îngăduie,/numai eu nu știu încă ce vreau.” Presupusa ”orbire poetică” duce
la ambiguizare extremă, la pseudo-dicteu automat, cu câteva licențe
(”poezăngănele”, ”filozornez”, ”lili-ana”), cu ceva accese metapoetice cam
simpliste, presărate în tot volumul (de genul: ”bietul creion îndură căldura
minții,/se agață de motive și zgîrie/pînă cînd din coala de hîrtie iese
sînge,/i-am rupt vîrful,/îl ascut și-l împing mai departe să taie,/altfel nu m-
aș numi poet,/sau cum m-aș numi, în certificatul de naștere,/pentru că
există un suflet al creionului,/și-o legătură între sufletul creionului și-al
meu,/încă de cînd era în mîna unui copil și știa să tragă linii”). E o poezie
aglutinantă, enumerativă, greoaie și dezlânată imaginar, reprezentată ca
atare, de exemplu, în mai toată secțiunea intitulată ”george vulturescu are
o întîlnire superbă cu moartea, eu nu atît de spectaculoasă”. Copilăria,
prietenii, erosul, variile evenimente biografice, scrisul, poezia, Dumnezeu,
piesajele, muzicienii, poeții și personajele mondene cunoscute, toate sunt
inserate în poeme prea lungi, greu de fixat într-un discurs coerent despre
ceva anume.
A doua secțiune, Cînd înflorește palma, pare mai concentrată,
mai esențializată. Sunt aceleași teme ca-n prima secțiune, dar prinse într-o
poezie mai bună, calitativ. Mi-a plăcut pulberi de mucava și mi s-a părut
emblematic pentru poetica autorului fragmentul de ars poetica din pâinea
cu gust de muștar: ”poezia mea seamănă cu un cîmp de zeci de
hectare,/poți întoarce un tractor de la o margine la alta,/la amiază iei
prînzul din sufertaș/și ai timp pentru țigară,/nu se termină,/e un cîmp pe
zeci de hectare: puține culturi esențiale...”. La fel, poemul care dă titlul
volumului e tot o ars poetica care însumează aproape toate temele lui,
copilăria, tatăl, moartea, scrisul, traiul la bloc, interioritatea mozaicată și
neînțeleasă (”jur că am pielea de găină pe litere//în stomac cad blocurile cu
bulină roșie-//foame blondă model ghenade înălțată pe vîrfuri//ploaie cu
acid clorhidric//naiba știe vîntur farmece/păcălesc lumînarea- -fac/vrăji;
mă îndop cu infuzie de rădăcini de pădure - /naiba știe doar gust de pământ
cere gura...”).
A treia și ultima secțiune (Negreală sub unghii) e în același
registru, cu unele nefericite experimente rimate (”cineva îmi ronțăie
semințe în creștet/arătându-mi ușa deschisă-n perete/către rai, dincolo de
porți, în antret/în valiza cu gînduri și berete/și pantofi încîlciți în șirete”),
dar și cu unele versuri reușite (”Dumnezeu locuiește la mine într-un cîmp
cu ciuperci halucinogene”).
Inegal și nehotărât axiologic, în noua plachetă Giuseppe
Masavo folosește prolixitatea, pentru a contracara redundanța Fără să fie
137
Lecturi
neapărat slab esteticește, nu i-ar strica autorului, cred, o concentrare mai

mare în mijloace și-n substanță poetică.
Afară de un interviu despre Mircea Vulcănescu și de un sintetic

”portret al persecutorului modern”,Glasuri din bolgie (Editura Ideea
Europeană, București, 2018) conține 41 de recenzii și eseuri de mică
întindere despre, în majoritate, figuri emblematice ale detenției politice
românești,așa cum transpar ele din cărțile lor de memorii și din ale altora
despre ele. Pasiunea lui Sorin Lavric pentru acest tip de experiență umană
e mai veche, de unde interesul constant pentru terifianta literatură despre
Canal, pușcării, marginali, expulzați și partizani.
Tehnica discursului combină detaliul biografic cu glosarea liberă
la temă, pornind de la volumul ales de fiecare dată ca
pretext (sunt, însă, și texte pur personale, care nu se
sprijină pe o carte anume). Rezultatul e relevant pentru
istoria gulagului autohton. Toată această antologie de
nume și reflecții dă seama atât despre prețul pe care
exponenții curajoși ai unui neam l-au plătit pentru a
rămâne demni și liberi, cât și de alcătuirea unui corpus
literar-documentar-artistic despre ei și istoria lor. Unii
sunt foarte cunoscuți (Vasile Motrescu, Ion Gavrilă
Ogoranu, Gheorghe Calciu, Valeriu Gafencu, Florin Constantin Pavlovici,
Valeriu Anania, Dimitrie Bejan, Alexandru Mironescu, Alice Voinescu,
Radu Mărculescu), alții, mai puțin (Grigore Caraza, Nicolae Stroescu-
Șovarna, Florea Olteanu, Mihai Buracu, Neculai Popa, Elena Spijavca).
Regăsim, desigur, și autori care au scris despre fenomen (Alin Mureșan,
Virgil Ierunca, Lucia Hossu Longin) sau memorialiști ai epocii (Petre
Pandrea, Ion Valjan). Tipologia rezistenței anticomuniste, cu tot ce implică
ea (curaj, sacrificiu, luptă, tortură, moarte, mizerie fizică și socială,
exorcizare prin scris testimonial etc.), a devenit, până la urmă, o temă
eternă a culturii post-belice și exact despre puternica ei exemplaritate
vorbește Sorin Lavric, în cartea sa.
Ceea ce nu ia în considerație radicalul filosof Sorin Lavric în
diatriba contra esteticului(presupus ca devitalizant și fals) e posibilitatea
unei gradații a acestuia și a efectului său scontat. În ficțiunea narativă,
esteticul e maxim, în memorialistica de carceră (și-n general, în orice tip
de memorialistică ce recuperează o tipologie a tragicului existențial),
esteticul e minim, dar deloc absent. Șocul produs de lectura literaturii de
detenție e analog, până la un punct, celui produs de literatura
138
convențională care apelează la invenție. Ba adesea faptele relatate într-o

carte de memorii sunt mai impresionante și mai incredibile decât ar putea
suporta închipuirea unui lector obișnuit cu ficțiunile (exemplele în acest
sens sunt, în antologia lui Sorin Lavric, destule).
Cartea lui Sorin Lavric are, în ciuda intenției mărturisite, stil. Ea
se poate citi și cu folos estetic, peste informația pur istorică..
Cele peste 300 de pagini ale volumului Profesorul nostru, D.

Irimia(Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2018) conține
amintiri, interviuri, texte de laudatio și scrisori, pe care îngrijitorii ediției,
Cristina Irimia și Dinu Moscal, le-au adunat în șapte
secțiuni distincte. Ele surprind în cea mai mare parte
ocazii responsabile de întâlnirile universitarului ieșean
cu oameni care l-au însoțit în aceeași generație, pe care
i-a format sau cu care a lucrat în diferite etape ale
existenței sale: perioada studenției, anii desfășurării
celebrului Colocviu Național Studențesc ”Mihai
Eminescu”, relațiile cu prieteni, colegi și studenți,
câteva interviuri, momentele când alții au rostit
discursuri la conferirea titlului de ”Doctor Honoris Cauza”, lucrări ale
participanților la o sesiune de exegeză literară dedicată figurii onorate în
volum, câteva pagini din corespondența aceluiași. Toate acestea reprezintă
ipostaze variate ale activității unui intelectual care și-a dedicat viața
profesională idealului paideic umanist și mai ales limbii române, pe care a
slujit-o prin cărți, prin activitatea la catedră și prin prezența meritorie în
funcții culturale la Torino, Milano și Veneția. La aceste ipostaze au fost
martori nu puțini și ei s-au bucurat din plin de dăruirea exemplară a omului
”de carne” și a omului de ”de duh”: Mihai Zamfir, Solomon Marcus,
Lorenzo Renzi, Valeria Guțu Romalo, Dan Hăulică, Lidia Bodea, Andrei
Bodiu, Maria Șleahtițchi, Eugen Munteanu, Grigore Ilisei, Lăcrămioara
Petrescu, Bogdan Crețu, Mihai Cimpoi, Gellu Dorian, Anatol Ciobanu,
Rodica Zafiu, Ala Sainenco, Mircea A. Diaconu ș.a.
Ceea ce vreau să remarc e diversitatea tipologică a celor care
l-au apreciat pe autorul Dicționarului limbajului poetic eminescian, de la
tineri la maturi, de la prieteni la foști studenți, colegi de universitate, critici
literari, omologi internaționali și oameni din media culturală. Ei au
reconstruit în straturi edificatoare portretul omului și al savantului, de la
începuturile activității sale publice până la regretabila sa dispariție, în
2009.
139
Lecturi
Între cele câteva fotografii reproduse în carte, e una care-mi

place tare. Îl arată pe viitorul savant ieșean în vremea ultimei sesiuni, ca
student, în 1962: cu părul bogat, negru, dat peste cap, cu un palton simplu
și fular (iarnă?), cu o mapă sub braț, zâmbind cu ochii undeva, departe,
dincolo de obiectivul aparatului. Cu toată visătoria aparentă, era încă de
atunci o promițătoare figură, în cultura română.
Martin Puchner n-a intenționat să polemizeze ostentativ cu

livrofobia prezentului. E probabil ca experiența de profesor de literatură
comparată la Harvard să-l fi împins la a sintetiza într-o captivantă și
consistentă poveste impactul (desuet?) pe care l-au avut tiparul și circulația
marilor texte în istoria omenirii. Bogăția de informații, ineditul unor
dezvăluiri, nota subiectiv-autobiografică, talentul
argumentării și fluența expunerii reprezintă punctele
tari ale eseurilor strânse sub titlul (Lumea scrisă.
Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația,
Polirom, Iași, 2018, trad. de Anacaona Mîndrilă-
Sonetto). Cartea universitarului american reconstituie
captivant evenimentele care au dus la apariția
alfabetului, a hârtiei și a ideii de carte publicată,
precum și consecințele neașteptate ale circulației unora
dintre cele mai renumite cărți ale omenirii. Traseul investigației merge de
la epopeile homerice, Epopeea lui Ghilgameș, legendele iudaice și primele
mărturii scrise despre Buddha, Confucius, Socrate și Iisus până la apariția
romanului popular, la nașterea ideii de literatură universală și la
subminarea ordinii oficiale prin textele marxiste, respectiv anticomuniste
din secolul XX. Scriitorii greci se întâlnesc cu cei persani, arabi, evrei,
africani, englezi, spanioli, chinezi, ruși și germani în complicata dinamică
a succesului la public. Tipografi ca Gutenberg și Benjamin Franklin
descoperă câtă nevoie aveau oamenii de cărți la purtător, oricând la
îndemână. Protestanții luterani, imitatorii de romane cavalerești,
revoluționarii politici, dizidenții antisovietici și autori recenți de bestseller-
uri află cam ce preț au textele pe care le-au scris. În opinia lui Martin
Puchner, contactul cu marile cărți a născut dorința de a citi, de a scrie, de a
publica și, inevitabil, de a schimba culorile realității prin puterea ideilor și
a poveștilor. ”Literatura nu e doar pentru iubitorii de cărți”, spune autorul.
”De când a apărut, acum patru mii de ani, ea modelează viața majorității
oamenilor de pe planeta Pământ”. E o lume modelată de literatură, ”o lume
în care ne așteptăm ca religiile să aibă la bază cărți și națiunile să se
140
întemeieze pe texte, o lume în care conversăm în mod curent cu voci din

trecut și ne imaginăm că ne adresăm cititorilor din viitor”.
Inteligența asociațiilor, densitatea datelor și noutatea frapantă a
multor analize faptice face ca eseul lui Martin Puchner să se citească pe
nerăsuflate. E povestea ”lumii scrise”, din primele ei milenii până azi.
Textul din Nopți albe. Jurnal de călătorie

în Egipt (Polirom, 2017) consemnează experiența
complexă a alterității, combinând narațiunea
autobiografică pură cu fragmente de jurnal. Prilejuită de
o bursăde nouă luni între 2000 și 2001, aventura
autoarei, Oanei Păun, e deopotrivă intimă și
extimă.Oportunitatea de-a trăi în vestitul oraș african,
de-a perfecționa limba și cunoștințele deprinse (doar
teoretic) în sălile de curs stă alături de încercarea de-a
conviețui într-un cămin studențesc, printre rigorile impuse de societatea
arabă, împreună cu alte tinere românce venite la Cairo cu burse. Trăirile,
așadar, ca și perspectivele, se multiplică, fetele au personalități și interese
divergente și nu privesc deloc lucrurile în același fel, de unde asimilarea
noutăților printr-un dialog uneori contondent, alteori plin de haz.
Naratorul își asumă firesc numele autorului pentru a-i
consemna reacțiile și, după decupajele de jurnal din carte, am putea
presupune o transpunere diaristică autentică, adică direct dintr-un caiet
personal ținut exact în sejurul egiptean. Supraviețuirea concretă într-o
lume atât de diferită din toate punctele de vedere e tradusă mai ales prin
jocul reciproc dintre stranietatea acestei lumi și stranietatea intrusului. Nu
doar Cairo reprezintă o aventură incitantă pentru cel venit dintr-o cu totul
altă cultură și religie, ci și grupul de tinere românce sunt, la rându-le, o
pată de culoare pentru autohtoni. Întâmplările demne de povestit se ivesc
la tot pasul (unele de-a dreptul memorabile, cum e secvența profesorului
care-și scoate ciorapii chiar în sala de curs, în fața studenților, pentru a-i
spăla atunci, pe loc, în chiuveta toaletei de pe hol), iar naratorul nu ezită în
a reflecta subtil asupra lor, organizându-și adesea reflecțiile pornind de la
etimologiile și sintaxa arabă (recurentă e omniprezenta glumă cu
abrevierea IBM, sugerând, zice-se, relaxarea regională prin cuvintele ”să
dea Dumnezeu” - Inshallah, ”mâine” - Bukra și ”nu-i nicio problemă” -
Maálesh). Fetele asistă la cursuri la universitate, merg la petreceri
organizate de ambasada României și de comunitatea românească din
Cairo, intră în magazine, se tocmesc (și sunt înșelate uneori la preț),
141
Lecturi
vizitează muzee (desigur, și vestitele piramide), socializează, trimit scrisori

acasă, fac excursii în deșert, pe Nil, în Alexandria, pe înălțimile Sinaiului,
primesc vizitatori din țară, suportă contactul cu localnici, degustă bucătăria
locală, îndură căldura, praful, dezorientarea și toate micile inconveniente
ale traiului într-un oraș cu pulsația mozaicată a capitalei egiptene. Numit
chiar din primele rânduri ”orașul aventurii” (în altă parte, în timpul unei
escapade între dune și mare, la Alexandria, ”plutește în aer un soi de
îngrijorare sau poate e aventura”), Cairo devine, treptat, un fel de ”acasă”,
un spațiu cu o dinamică asimptotică, din care grupul de românce pleacă și
la care se întoarce din explorări, testându-și anduranța.
Reciprocitatea jocului de care vorbeam mai sus are drept punct
nodal senzația alternării între acceptare și inacceptare, ea explică cel mai
bine ambiguitatea prezenței naratorului printre aromele lumii arabe, pe de
o parte, și rezistența acestei lumi la intruziunea străină reprezentată de
narator (și de grupul ei), de cealaltă. Străduțele întortocheate și
necunoscute, cartierele pestrițe, piețele, aglomerarea de blocuri, clădiri
oficiale, turnuri, poduri și minarete, curgerea Nilului ghicită undeva, de la
etajul 6 al căminului studențesc definesc, la început, străinătatea, împotriva
căreia intrusul simte un timp împotrivire. Dispariția sentimentului de
înstrăinare lasă loc, treptat, celui de libertate, stimulată de întinderile
deșertului, ale mării, ale orașului privit noaptea, de incertitudinile
viitorului apropiat, de lipsa unui plan pentru următoarele zile. După atâta
efort de adaptare, locul pare a fi fost împropriat pentru totdeauna, ca un loc
natal (”Nu mai știu de unde vin. S-ar putea să mă fi născut aici, pe nisip,
într-o lumină roșiatică din apus, care venea de undeva din spatele hotelului
neterminat, într-o liniște desăvârșită.”), deloc străin, ca un spațiu al
disoluției și al exploziei tuturor reperelor cunoscute. Pentru ca, în final, la
expirarea timpului acordat de bursă, în febra pregătirilor de plecare înapoi,
spre București, să reapară iarăși senzația de intruziune, de inadecvare, de
completă alteritate. A trăi aici, dincolo sau în altă parte capătă, până la
urmă, după experiența scurtă a spațiului egiptean, valențele polimorfe ale
verbului a fi, despre care aflăm că nici nu există în limba arabă.
”Jurnalul de călătorie” al Oanei Păun are aerul unui savuros
roman autenticist despre faptele, vorbele și gândurile unui vilegiaturist
modern, exotic și rafinat, atent la culorile și parfumurile unei lumi pe care
o descoperă uimit, mult dincolo de ceea ce credea că știe despre ea.
142
Poezii de
Mihaela Oancea
Ceaiul de cireșe amare

Problemele tale vin și pleacă, pleacă și vin -
adoră, fără îndoială, tovărășia reținută;
uneori mă întreb cum reziști

nemiloaselor fulgere globulare
ce isterizează lemurienii din pădurea tropicală
și termitele care încearcă să nimicească
tot ce le iese în cale.
Precum copacii lipsiți de inele anuale,

rămâi neatinsă de agoniile
pe care le arunci zâmbind
la coșul fișierelor inutile,
în timp ce privești spre măsuța
cu ceaiul de cireșe amare.
Oglinda infinită
Plouă în rafale. Cu taine cusute la gură,
himerele se-nghesuie
unele în altele.
În oglinda infinită a junglei,

furtuna revarsă sfere de foc
143
Poesis
proiectând imaginea
celor ce n-au unde să-și mai ascundă
tragediile.
Dincolo de pereții de calcar,

sticloși precum un cristal baccarat,
nălucile mișună dezorientate,
sub cerul liber.
Genune de tăceri
Încăperile-mi sunt bolnave de somn -
străfulgerate de-un sâcâitor bliț,
tresar speriate, strângând la piept
un termos de ceai
și câțiva copaci crescuți pieziș.
Ninge cu pene rubinii

peste genunea de tăceri
în care mă ascund
ori de câte ori cineva, curios,
îmi dă la o parte
bandajul însângerat.
Pharmacon
Nici nu mai știi
de când mergi fără țintă –
de jur împrejurul fiordurilor
alergi ca un Argus ce-și exhibă rănile,
crevase sângerii
din care pândesc ochi pătimași.
Vrând să scapi
de luciditatea rece, de abator,
înaintezi pe Rue de Rivoli
narcotizat, cu febră viscerală,
cu intensitatea cu care aventura și foamea
îl determinau pe Miller
144
să cutreiere Parisul.
Pentru odiosul stupefiant,

doza e diferența
dintre leac și otravă.
Livada de portocali
Îmboldit de daimonul adâncului,
cobori în măruntaiele beznei,
atent la pereții unui tunel
cu aspect de salină;
în galeriile subterane,
mii de picioare freamătă care încotro,
cercetând acvarii uriașe,
în care sclipesc anxioase
gămălii fosforescente.
Câteva harpoane te leagănă

precum roțile din parcurile de distracție;
încă n-ai deprins
cum să scapi nevătămat
din cătușele nituite ale târziului,
așa că izbești cu picioarele
în pântecul realității,
doar-doar o să mai vezi
cum se-nfiripă lumina,
prefirându-se prin livada de portocali.
145
Anchetă
Anchetă CONTA (2)
Bancul şi literatura
După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie,
minciună. Unde se întîlnesc – dacă se întîlnesc! – bancul şi literatura? E
vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E
bancul doar un reziduu de spirit? Din cîte am văzut Nichita Stănescu era
un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptînd
reacţii de la auditoriu, Mihai Ursachi la fel, Cezar Ivănescu transforma
bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe cîţiva dintre
„cei mari”...! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul
care nu ştie a rîde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”...
1. Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca

purtător de mesaj liminal şi subliminal?
2. E umorul o terapie individuală sau colectivă?
3. Cît bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului?
Cît rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?
4. E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de
după 1989 din viaţa românului?
5. Cîtă libertate imprimă umorul unei existenţe?
6. Cît din realitatea imediată e banc, cîtă realitate e într-un banc?
7. Cine e Bulă?
8. Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului
Bulă?
9. A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din
trăsăturile lui Bulă?
10. Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?
11. Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri unul (sau mai multe?)
din bancurile care v-au plăcut ... ! (A.A.G.)
146
Ovidiu Pecican
1. Bancul este o formă de
folclor oral urban, manifestare a
spiritului mucalit, dar și a ironiei,
sarcasmului și chiar cinismului,
reprezentând, din acest punct de
vedere, o exersare a efectului
umoristic pe o paletă largă și
inventivă de atitudini și mijloace.
Formal bancul este caracterizat de
apartenența lui la formula narativă
succintă, de existența poantei sau de
suspendarea ei semnificativă. Bancul
fructifică legăturile sale cu realitatea
imediată, dar și cu mitologiile
locului și ale mediilor care îi sunt
acestuia caracteristice.
2. Da, umorul este și o formă de terapie, colectivă și individuală.
Dar el este, în primul rând, o atitudine în fața vieții, o expresie a spiritului
critic și, totodată, a bucuriei de a trăi, o ocazie pentru întâlnirea dintre
creativitatea narativă, spiritul mucalit, incisivitate și expresivitatea artistică
prin cuvânt. Oamenii pot trăi o viață întreagă în miezul umorului, dar nu
pot trăi nici măcar o perioadă mai lungă în inima tragicului fără a se
deteriora iremediabil. De aici rezultă că, în general, umorul face bine, iar
tragicul face rău, chiar dacă, estetizat și prelucrat spre a-și evidenția
implicațiile morale, se socotește că tragicul purifică.
3. Rău n-au făcut bancurile. S-a considerat fără temei că românii s-
au retras în munți și în păduri. Eroare! Ei s-au retras în bancuri...
4. Desigur. Este diferența dintre două momente istorice cu
caracteristici diferite și diferența dintre două generații de emițători și de
receptori de bancuri. Fiecare exprimă în mod adecvat și sintetic
preocupările unei epoci, sensibilitatea acesteia, continuități în raport cu
trecutul și noutăți față de acesta.
5. Umorul imprimă fiecăruia exact atâta libertate câtă poate absorbi
respectivul, fiind, totodată, expresia nemijlocită, chiar dacă transfigurată, a
libertății acestuia în conjuncție și adversitate cu libertatea epocii înseși.
6. Nici mai multă, nici mai puțină decât poate duce. Sau, cum spun
gospodinele prin rețetele din cărțile lor de bucate: „cât cuprinde”; nici
147
Anchetă
peste, nici sub această proporție (aplicație a principiului logic numit

„briciul lui Ockham”).
7. Tu, deci și eu. Noi, deci și voi. Cum adică „cine e Bulă”?! Doar
îl știe toată lumea. Nu trăim într-o țară fără oglinzi, Doamne ferește!
8. Aș putea.
9. Nicidecum. E chiar invers, românul i-a dat lui Bulă unele dintre
trăsăturile lui: imbecilitatea șmecheră și precocitatea tardivă.
10. Mai nimic înafară de cam tot.
11. Iată-l: un banc dintre cele de formă catehetică (ultima parte a
tripticului am inventat-o anonim acum cinci secunde, restul vine din
popor).
- Cum fac câinii în Ardeal?
- Noa, ham!
- Cum fac cocoșii în Moldova?
- Șușurigu.
- Cum fac politicienii în Muntenia?
- Ce, nu se vede?
Sabin Popescu
1-11. În loc de răspuns la aceste
ispititoare întrebări, vă trimit o piesă de
teatru făcută din … bancuri. Cred că va
întruni votul moral al cititorilor revistei
Conta. E vorba de o dramatizare pe care
am făcut-o după Heidegger și un
hipopotam intră pe Porțile Raiului de
Thomas Cathcart și Daniel Klein.
148
Comedia mortală
PERSONAJELE
LENA
DOCTORUL
FRED
SF. PETRU (CIOCLUL, FUNCȚIONARUL, PORTARUL)
VECINUL
MAMA SOFIA
POLIȚISTUL
SCENA I
În afara perimetrului scenic.
Interpretul VECINULUI (în ”civil, adresându-i-se câte unui spectator”):

Salut! Chiar crezi că o să mori? Pe bune și cu adevărat? Chiar crezi că viața ta
va luat sfârșit într-o bună zi? În momentul ăsta, chiar crezi că zilele tale sunt
numărate, că fiecare clipă care trece se scade din clipele care ți-au fost sortite
ca ființă umană? Chiar crezi că atunci când o să ajungi în ultima clipă o să
încetezi să exiști în toate sensurile posibile ale existenței? … Ce spui?... Știu
că-i o întrebare descurajantă, dar avem o veste bună și una proastă. Pe care
vrei să ți-o spunem prima? … Vestea proastă? Bun, iată vestea proastă –
moartea înseamnă ceva mult mai înfricoșător decât cuiele din coșciug. Vestea
bună este că, după ce terminăm spectacolul, noi, actorii, plecăm în vacanță!...
Observ că încerci să te concentrezi asupra faptului de necontestat că Viața e
scurtă, iar Moartea e sigură. Și, trebuie să fim de acord, nu pare cea mai bună
stare în care să vezi un spectacol. Dar există o angoasă care apare doar ca
urmare a faptului că suntem oameni. Iar această angoasă apare mult înainte de
minorele plângeri de pe canapea – ea vine din faptul că știi că urmează să
mori. Și poate că simpla rezolvare a problemelor tale e doar un mod de a-ți
distrage atenția de la adevărata problemă – Moartea cu majusculă! E la fel ca
la maniaco-depresivul care a plecat în vacanță și i-a trimis un mesaj
psihiatrului: ”Mă simt excelent. Nu am nicio problemă. Vreau să mor.”…
A, bineînțeles că am auzit de sufletul nemuritor! Doar că n-am văzut niciodată
așa ceva. Mai mult, un filosof a plasat ideea de nemurire a sufletului destul de
sus pe lista sa de sisteme iluzorii…
OK, știu cum stă treaba: ți se oprește inima, ți se oprește respirația, nu mai ai
semne vitale… și dintr-o dată te desprinzi de propriul corp și plutești undeva
sus – de fapt plutești chiar deasupra trupului tău părăsit! Și te simți minunat,
149
Anchetă
extatic, grozav. Știi că ești mort, dar asta nu te supără – ba chiar te bucură! Iar
în momentul ăsta începe muzica - o serenadă celestă, harpe, cor, poate câte
un flaut pe ici pe colo. Superb… Hei, dar ce-i cu dâra aia strălucitoare de
lumină din depărtare? Ești atras inevitabil spre ea. E la sfârșitul unui tunel
lung. Trebuie să mergi spre ea, pur și simplu trebuie. Dar stai, cine stă la
intrare? Unchiul Berti? ”Hei, nepoate, ce mai faci?”. ”Unchiule, nu te-am mai
văzut de… uau… de când ai murit! Ce chestie! Și mătușa Lulu. Fostul meu
antrenor de fotbal, Wesalinski. Frank Sinatra… Doamne sfinte! Asta e! Sunt
în drum spre Rai!”… Dintr-o dată, în față începe să se deruleze un film în
sepia. E propriul tău film autobiografic, cu evenimentele – sau cel puțin cu
punctele cele mai importante - din viața ta pământeană derulându-se pe ecran.
Hei, uite-l pe bătrânul Buster, câinele tău, alergând prin iarbă când avea șase
ani!… Dar chiar atunci se aude o voce de sus. ”Nu te grăbi”, spune vocea,
”Încă nu ți-a sunat ceasul. Mai ai treburi de rezolvat în lumea asta. Trebuie să
te întorci și să-și termini misiunea”. Și atunci te trezești pe masa de operație,
gâfâind. ”Ce… s-a întâmplat?”, reușești să îngaimi. O femeie în halat alb se
conturează definitiv deasupra ta. ”Ai fost plecat dintre noi o vreme”, spune ea.
”Plecat?” ”În moarte clinică”, spune ea, arătând spre un monitor cardiac. ”Cât
timp?”, ”A, vreo zece secunde”, răspunde femeia… Abia atunci îți dai seama
c-ai avut o experiență de moarte iminentă, un fenomen atât de popular, încât e
denumit de cunoscători EMI, pur și simplu. Lista celebrităților care au avut
EMI îi include pe Elisabeth Taylorm Sharon Stone, Peter Sellers, Donald
Sutherland, Burt Reynolds și OzzyOsbourne, care de fapt ”a murit” de două
ori, după un accident de motocicletă în urma căruia a stat în comă opt zile.
Asta ca să-ți dai seama că nu vorbim despre niște țicniți oarecare… Sau poate
că toți au frecventat același club din L.A., cel unde scrie: ”Realitatea e o
halucinație indusă de lipsa de alcool”…
Deci… (observând, în primul rând de spectatori un polițist comunitar care
și-a lăsat punga de pop-corn și și-a pus pistolul în gură) Hei, ce faci? Ce
cauți cu pistolul în gură?
POLIȚISTUL: Aaaah… Wigos… Phip… (Se ridică, cu pistolul în gură și
merge la marginea rândului. )
Interpretul VECINULUI: Serios, nu prea înțelegem ce spui dacă stai cu
chestia aia în gură. Nu vrei mai bine s-o scoți puțin ca să discutăm?
POLIȚISTUL: Surgg… Filtm… Snork…
Interpretul VECINULUI: Totul e doar o glumă cosmică, așa că, la naiba, să
ne distrăm!... Dacă argumentul cu distracția nu te convinge, gândește-te că
sinuciderea este un eșec al curajului moral, o renunțare la responsabilitatea
noastră de-a îmbrățișa absurditatea vieții.
POLIȚISTUL: Aaaah… Wigos… Phip…
Interpretul VECINULUI: Sau crezi că sinuciderea are ceva artistic, ceva din
eleganța sufletului chinuit?
150
POLIȚISTUL: Niggum… flirp…

Interpretul VECINULUI: Chiar ne-ar plăcea să vorbești mai clar… Ai vreo
boală terminală care-ți produce suferințe fizice și anxietate? De-asta vrei să
pui punct?
POLIȚISTUL (negând): Nungy… snick… frup…
Interpretul VECINULUI: Ce spui? Vrei să spui că nu-i vorba de asta – ești
perfect sănătos?
POLIȚISTUL: Worggle… flurp …pfui! Am reușit să scot bucata asta de pop-
corn din măsea! (Pune pistolul în teacă.)
Interpretul VECINULUI: Foloseai pistolul ca să te scobești între dinți?
POLIȚISTUL: De ce-aș fi luat scobitori la mine?
Interpretul VECINULUI: Eu credeam că, în sfârșit, cineva a înțeles, dar am
vorbit degeaba. Așază-te. Începem. (Polițistul revine pe locul său, iar
interpretul VECINULUI dispare. Heblu.)
SCENA II
Lena și doctorul, înveliți fiecare într-un cearșaf, stau întinși pe spate pe un
cearșaf întins pe podea și fumează. Doctorul fumează precipitat, pufăind
țigara, iar doctorul o face tacticos, cu pauze și expirări lungi.
LENA: Doctore, să nu uiți să-mi spui, totuși diagnosticul.

DOCTORUL: Ești minunată.
LENA: Lasă-mă pe mine, că pe mine m-ai ”consultat” scurt. Un minut!
Spune-mi de bărbatu-meu. Pe el l-ai examinat aproape o oră, în toate felurile
și pe toate părțile. De asta m-am și excitat.
DOCTORUL (ridicându-se în fund): Fred e imobilizat la pat pentru că suferă
de o afecțiune gravă, provocată de stresul extrem. Dacă nu faci exact cum îți
spun, soțul tău o să moară. În fiecare dimineață, trezește-l încet cu un sărut,
apoi pregătește-i un mic dejun sănătos. (Lena începe să se ridice lent în capul
oaselor) Fii plăcută în orice moment și sigură-te că e tot timpul binedispus.
Gătește-i doar felurile lui de mâncare preferate și lasă-l să se odihnească după
masă. Nu-l încărca deloc cu treburi casnice și, mai ales nu discuta problemele
tale cu le, asta n-o să facă decât să-i agraveze stresul. Nu te certa cu el, chiar
dacă te critică sau te ia peste picior. Încearcă să-l relaxezi seara, făcându-i
masaj. Încurajează-l să se uite la cât mai multe emisiuni sportive la televizor,
chiar dacă asta înseamnă să nu te uiți tu la emisiunile preferate. Și, cel mai
important, în fiecare seară după cină, fă tot ce trebui ca să-i satisfaci orice
capriciu. Dacă poți să faci toate astea în fiecare zi, timp de șase luni, cred că
Fred o să-și revină complet. Dacă nu faci nimic pentru el, nu-i dau mai mult
de douăzeci și patru de ore de trăit.
LENA(ridicându-se în fund): Doctore, e groaznic!... Cred că azi nu are cu ce
să plătească consultația.
151
Anchetă
DOCTORUL: Ok, îi mai dau o zi.

LENA: Hai să-ți spun ceva haios despre el: de-un timp crede că a deveni
frigider!
DOCTORUL: Nu e nimic deosebit. Mulți oameni suferă de iluzii inofensive.
O să-i treacă. Dacă mai are timp, bineînțeles.
LENA: Știi ce i-am spus? ”Tu dormi cu gura deschisă și eu nu pot să dorm
din cauza luminii!”. Și-a cerut iertare… Dar, dacă mă gândesc bine, să știi că
are dreptate. E ca un frigider de… frigid!
DOCTORUL: Nu poți să spui ceva bun despre el?
LENA (ridicându-se nervoasă de la podea): Ba da! Pot să spun ceva bun
despre Fred. Familia lui era mult mai rea.
DOCTORUL: De ce?
LENA: De ce? Când Fred a aflat că taică-su era pe moarte, iar el urma să
moștenească o avere, s-a gândit că ar avea nevoie de o femeie cu care să se
bucure de moștenire. Într-o seară a intrat într-un bar, a văzut cea mai frumoasă
femeie pe care și-o putea imagina, s-a dus la ea și i-a spus: ”Poate că arăt ca
un tip oarecare, dar în maximum o săptămână – două tata o să moară și o să
moștenesc două milioane de dolari”. Femeia s-a dus cu el acasă chiar în seara
respectivă, dar după trei zile îi devenise deja mamă vitregă. N-a mai văzut nici
un ban; apoi, dobitocul s-a însurat cu mine.
DOCTORUL: La mine a fost exact pe dos.
LENA: Cum adică?
DOCTORUL: Acum vreun an am mers cu un prieten în nord, la pescuit. Ne-a
prins o furtună și a trebuit să înnoptăm la ferma unei bătrâne. Seara s-a cam
băut și noaptea prietenul meu s-a dus la bătrână. În fine, dimineață am plecat
și, după vreo opt luni, am primit o scrisoare de la avocatul bătrânei, în care mă
anunța că ea a murit și mi-a lăsat mie toată averea ei.
LENA. Cum așa?
DOCTORUL: Prietenul meu a fost șmecher și, când ea l-a întrebat cum îl
cheamă, i-a spus numele meu complet.
LENA (apropiindu-se de el): Și ce sumă ți-a lăsat?
DOCTORUL: Pot doar atât să-ți spun, ca să stai liniștită, suma cu care nu te
vei alege de la mine e mult mai mică decât suma cu care nu te-ai ales de la
Fred.
LENA (așezându-se pe cearșaful de pe podea): Eu nu m-am ales cu nimic
toată viața. Numai cu necazuri. Părinții mei au fost niște sărmani imigranți din
România, care au muncit din greu ca să-mi poată lăsa o mică afacere de
familie, un restaurant. Apoi a apărut Fred, a reușit să falimenteze afacerea și a
rămas toată viața chelner în localul care a fost cândva al nostru. Uneori zic că
mai bine-aș muri.
DOCTORUL: E mai prudent să-ți dorești să nu te fi născut.
LENA: Da, dar cine are norocul ăsta? Poate unul la zece mii.
152
DOCTORUL: Dimpotrivă. Zece mii de spermatozoizi la unul au norocul să

nu iasă oameni.
LENA: Ghinionul nostru.
DOCTORUL: Corect. Mai ales că dintre cei care s-au născut, numai unul a
avut norocul de a fi perfect.
LENA: Cine?
DOCTORUL: Sheldon.
LENA: Sheldon?
DOCTORUL: Da, Sheldon. Un anume Sheldon. Sheldon Scwhartz.
LENA: Cum l-ai cunoscut pe Sheldon ăsta?
DOCTORUL: Păi, de fapt nu l-am cunoscut.
LENA: Atunci cum de știi de perfecțiunea lui?
DOCTORUL: După ce a murit, m-am încurcat cu nevastă-sa. Așa că știu că
Sheldon era perfect.
LENA: Bine, cel puțin, că în orice clipă, oricine poate muri. Chiar din această
casă. (Doctorul pufnește în râs.) Ce-i de râs în asta?
DOCTORUL: Păi eu nu sunt din această casă! (Zgomot puternic. Lena se
ridică și privește în culise.)
LENA: Fred se târăște încoace! Du-te în bucătărie! (Doctorul iese în grabă.
Lena se întinde, prefăcându-se că doarme. Fred, îmbrăcat în pijama, intră
mergând în patru labe.)
FRED: Lena! (Lena se ridică, brusc, în fund.)
LENA: Da!
FRED: Ce-a zis doctorul?
LENA: Doctorul a zis că… A zis să fac așa… A, nu!... A zis c-o să mori.
FRED: Da,e mai bine să mor. (adulmecând aerul) Ai făcut ștrudel?
LENA: Da, doar a fost plăcinta ta preferată. (Fred pornește în patru labe în
direcția din care a ieșit doctorul.) Ce faci?
FRED: Mă duc să iau ultima mea bucată de ștrudel.
LENA (ridicându-se în picioare): Nu te atinge de ștrudel! E pentru ”după”.
Așteaptă și tu încă puțin.
FRED: Da, e pentru ”după”? Și să mai aștept?... Bun. Atât pot să mai aștept
încât ”după” să fie după ce s-a stricat ștrudelul. Așa e bine? (zgomot puternic
în culise) Cine e în bucătărie?
DOCTORUL: Cine să fie? E celălalt frigider! Știi că funcționează cu
zgomote. (Fred vine în patru labe și adulmecă cearșaful de pe podea).
FRED: E doctorul! I-am învățat mirosul când m-a consultat. (ridicându-se în
genunchi și strigând în culise) De ce, doctore? (arătând spre Lena) Eu, eu
sunt obligat! Dar tu? (încercând furiș să se ridice și căzând în patru labe) De
ce, doctore? (ieșind din scenă în patru labe și urlând) De ce? … De ce?...
(Lena iese în cealaltă direcție, luându-și cearșaful de pe podea.)
153
Anchetă
Scena III
Actorul, îmbrăcat într-un body de culoare deschisă și încălțat în pantofi
negri, intră în scenă cu un cuier plin cu diferite haine. Ia din cuier și îmbracă
un costum de cioclu. Iese și aduce în scenă, succesiv, două mese mortuare pe
rotile, pe care se află câte un manechin cu mâinile încrucișate pe piept. Unul
e într-un costum albastru, celălalt într-unul negru. Iese și revine ținând în
mână un scaun, în dreptul manechinului în negru. Lena pune mâna pe masa
mortuară, dar privește spre cealaltă masă.
LENA (ridicându-se): Ce costum albastru frumos are vecinul! Cred că i-ar fi

plăcut și lui Fred al meu să fie înmormântat într-un costum albastru. El a fost
obligat toată viața să poarte costumul negru de chelner.
CIOCLUL: Ce ciudat, doamnă! Înainte să veniți dumneavoastră, familia
celuilalt se plângea că n-au găsit un costum negru, cum și-a dorit răposatul.
LENA: Păi atunci de simplu, schimbă-i!
CIOCLUL: Doamnă, e aproape imposibil. Ar fi foarte greu și-ar dura enorm
de mult să schimbi două cadavre de mult înțepenite.
LENA: Dar nu-i nevoie să le schimbi hainele. Trebuie doar să le schimbi
capetele.
CIOCLUL: O.K., atunci pe noi vă rog să ne scuzați. Trecem dincolo să ne
schimbăm. (Împinge, pe rând, cele două mese în culise. )
LENA: Așa se câștigă foarte mult timp.
CIOCLUL: Ce importanță are timpul pentru un mort? (iese, urmat după un
timp de LENA. Interpretul Cioclului revine în scenă și-și schimbă, la cuier,
haina de cioclu cu un sacou cu cotiere. Ia un laptop din cuier și se așază pe
un scaun cu laptopul deschis pe genunchi. Intră Lena, în doliu.)
LENA: Bună ziua. Aș dori să dau un anunț la ziar, la rubrica Necrologuri.
FUNCȚIONARUL: Pentru cine, doamnă?
LENA: Pentru soțul meu, Fred.
FUNCȚIONARUL: Sincere condoleanțe, doamnă.
LENA: Mulțumesc.
FUNCȚIONARUL: Ce doriți să spuneți despre Fred?
LENA: Scrieți doar: ”Fred a murit.”
FUNCȚIONARUL: … Doar atât?... Trebuie să mai fie ceva ce doriți să
spuneți despre Fred: câți ani ați trăit împreună, dacă aveți copii… În plus,
dacă vă îngrijorează cât aveți de plată să știți că primele șase cuvinte sunt
gratis.
LENA: O.K., atunci scrieți așa: ”Fred a murit. Barcă de vânzare.” (Lena iese.
Interpretul funcționarului merge la cuier, agață laptopul și schimbă sacoul cu
un veston cu fireturi și chipiu de portar de mare clasă. Întră Lena în doliu.
Vine în avanscenă și scrutează întunericul sălii. )
154
PORTARUL: Vă rog, doamnă! Biletul dumneavoastră? (Lena îi întinde două

bilete. ) Incredibil! Aveți un bilet în plus la comedia cu cel mai mare succes
de pe Broadway și nu-l folosiți?
LENA: De fapt, e biletul soțului meu, cu care trebuia să vin, dar el a murit cu
ceva timp în urmă. E prima comedie pe care nu o vedem împreună de când
ne-am căsătorit.
PORTARUL: E foarte trist. Dar n-ați găsit pe cineva care să vrea biletul? Un
prieten? O rudă?
LENA: Nu, toți sunt la înmormântare. (Lena ia biletele din mâna Portarului
care, blocat , îi indică mecanic ieșirea din scenă. Interpretul portarului merge
la cuier, își schimbă hainele cu un veșmânt de sfânt din iconografia bizantină
și, desculț, se așază pe scaunul din scenă.)
SF. PETRU: Intră! (Intră, timid, Fred, îmbrăcat în costumul albastru. Ține tot
timpul capul într-o parte.) Spune-mi cum a fost ziua în care ai murit.
FRED: Ah, a fost groaznic, Sfinte Petre. Eram sigur că nevastă-mea mă
înșela, așa că, deși foarte grav bolnav, m-am târât afară din pat, ca s-o prind
asupra faptului. Târându-mă în patru labe, caut peste tot în apartament, dar
nu-i găsesc iubitul nicăieri. Așa că ies pe balcon, unde văd vârfurile degetelor
unui bărbat care atârna în exterior, abia ținându-se de marginea balconului.
Mă târăsc în casă, iau un ciocan și încep să-i dau peste mâini. Tipul cade, dar
aterizează în niște tufișuri din grădina din fața casei și nu moare. Așa că mă
târăsc din nou în casă, iau, cu ultimele puteri, frigiderul și-l arunc pe balcon.
Frigiderul cade peste el și-l omoară dar, din cauza supraefortului pe care l-am
depus ca să ridic frigiderul, mă sufoc, fac atac de cord și mor.
SF. PETRU: Aici e vorba de o crimă pasională, pentru care sfinții cu sânge
latin recomandă iertare. Du-te în grădină și respiră aer curat!
FRED: Mulțumesc. (iese)
SF. PETRU: Următorul! (intră nervos VECINUL, îmbrăcat în costumul
negru. Ține tot timpul capul într-o parte.) Cum a fost ziua când ai murit?
VECINUL: Sfinte Petre, a fost groaznic! Făceam gimnastică pe balconul
apartamentului meu și am căzut peste balustradă. Am reușit să mă prind de
marginea balconului apartamentului de sub mine, dar a apărut un dement care
a început să-mi dea cu un ciocan peste degete! Am căzut, dar am aterizat peste
niște tufișuri și am supraviețuit. Numai că tipul nu s-a potolit și a aruncat un
frigider peste mine!... Asta m-a dat gata.
VOCEA DIVINĂ: Povestește tot! Ce s-a întâmplat înainte de-a veni tipul cu
ciocanul?
VECINUL: …Eram disperat că-mi slăbea priza la balustradă și am strigat:
”Ajutor! E cineva acolo sus?”
VOCEA DIVINĂ: Și ți-am răspuns: ”Eu, Dumnezeu, sunt aici. Dă drumul
balustradei și te salvez.” Și tu ce-ai făcut?
VECINUL : … Păi am strigat: ”Mai e și altcineva acolo?”
155
Anchetă
VOCEA DIVINĂ: Da, mai era și altcineva. Tipul cu ciocanul.

VECINUL: Înțelege-mă, Doamne, eram ateu!
SF. PETRU: Ai ales religia greșită și cu asta basta. N-are rost să ne certăm.
Treci la sala de forță!
VECINUL: Mulțumesc!
SF. PETRU: Vei fi sac de box. (Arătând cuierul) Scoate și chestia asta de aici.
Nu mai am nevoie. (Vecinul ia cuierul și iese.) Următorul! (Intră Doctorul,
înfășurat într-un giulgiu.) Spune-mi cum a fost ziua în care ai murit.
DOCTORUL: Imaginează-ți, Simon Petru, eram gol-goluț, ascuns într-un
frigider…
SF. PETRU: M-am prins. Du-te și fă-te comod într-un fotoliu, lângă foc.
DOCTORUL: Lângă foc, Simon Petru?
SF. PETRU: Păi dacă ai stat gol-goluț într-un frigider… (Doctorul iese.)
Pauză! (Iese.)
Scena IV
Mama Sofia, într-un costum țigănesc, aduce în scenă un scaun și o măsuță
verde cu o bilă de cristal în mijloc. Intră Lena în doliu.
LENA: Mama Sofia!

MAMA SOFIA: Lena! (O pupă de trei ori pe obraji.) Mă, să știi că-mi era
dor de tine.
LENA: Sau ți-era dor de douăzeci de dolari pe ședință?
MAMA SOFIA: Să mor eu dacă-mi era de bani, mi-era să mai vorbesc și eu
românește cu cineva… Azi cu cine vrei să vorbești, cu mamă-ta sau cu babă-
ta de la Bellu?
LENA: Nu, azi vreau să vorbesc cu soțul meu, cu Fred. N-am mai vorbit cu el
de dinainte de a muri.
MAMA SOFIA: Cum vrei tu, Leno. (Se așază amândouă la masă și se prind
de mâini murmurând: ”Oooomoooomtonkatooom!” ) Stai puțin, că vrea
cineva să vorbească cu tine. (Își desprinde mâinile.)
LENA: Cine? (Mama Sofia îi face semnul tăcerii.)
VOCEA SATANICĂ: Doamnă Lena Jones, dacă dorești, îți ofer bogății
nebănuite, toți bărbații pe care-i visezi plus faimă și o viață lungă.
LENA: Știu cine ești, dar nu știu care-i capcana.
VOCEA SATANICĂ: În schimbul tuturor acelor lucruri, îți iau sufletul
nemuritor.
LENA: Hai fugi! Cică sufletul! Și capcana adevărată care e?
VOCEA SATANICĂ: Ah, femeia!...
LENA: Hai să ne vedem de treabă. (Se prind de mână și reiau murmurul.)
MAMA SOFIA: Vaschtri! Intră! Cine-i cu tine? Cine? Domnul Jones?
Bărbatul lui Lena Jones?
156
LENA: Fred?
MAMA SOFIA: Fred Jones! Chem spiritul lui Fred Jones!... Fred Jones!
Chem spiritul lui Fred Jones!... Ordon spiritului lui Fred Jones să se arate!
(Intră Fred cu machiaj grotesc, îmbrăcat în varianta zdrențuită a costumului
albastru. Ține pe un braț o bucată de pânză, sub care ascunde ceva.)
LENA: În sfârșit, Fred!... Dar de ce-a durat atât de mult până ai venit?
FRED: Nu pot servi în același timp toate mesele! Sunt doar unul! Nu sunt
sindicatul chelnerilor,
LENA: Ia spune-mi, cum e acolo?
FRED: E bine. Nu e stres. Deci nu sunt boli.
LENA: Ce face Doctorul?
FRED: Cred că e în iad, pentru că l-am văzut tolănit într-un fotoliu, ținându-și
prima soție, de care a divorțat, goală în brațe și consumând, îți dai seama,
șampanie de California. Iex!!!
LENA: Și tu ce faci?
Fred. Ei, bine, nici n-o să-ți vină să crezi, Lena. La noi totul e minunat. Avem
legumele cele mai bune, care cresc pe niște câmpuri îmbelșugate, cum n-ai
văzut niciodată. Dormim dimineața până târziu, apoi luăm un mic dejun
fabulos, după care facem dragoste tot restul dimineții. După un prânz
consistent, ieșim pe câmp, unde facem dragoste din nou. Apoi se face vremea
cinei, după care facem dragoste până la culcare.
LENA: O, Doamne, dacă știam, ți-aș fi gătit numai cu grăsime și colesterolși-
ai fi putut ajunge de acum zece ani în Rai!
FRED: Ce Rai visezi? Sunt reîncarnat într-un iepure în Arizona. (Dezvăluie,
de sub pânza de pe braț, un iepure-marionetă, pe care-l animă din sfori.)
LENA: E normală reîncarnarea ta, la cât de iepurește te comportai noaptea.
FRED: Sunt foarte curios în ce o să te reîncarnezi tu.
LENA: Eu aș vrea să mă reîncarnez într-un homosexual.
FRED: Poftim?! De ce?
LENA: Pentru că aș vrea să mă joc în continuare cu mingile voastre de golf,
dar aș vrea să lovesc cu o crosă mai mare.
FRED: Lena, lasă fanteziile sexuale, pentru că acum trebuie să plec. Mă
cheamă îngerii. Mai pot să răspund la o singură întrebare, întreabă-mă orice.
LENA: Fred, nu înțeleg un lucru. Dacă tot vorbim noi acum în limba
părinților mei, de care tu n-avea habar, spune-mi și mie când ai învățat tu
românește? (Fred iese precipitat. Mama Sofia închide ochii.) Ce-i, Mama
Sofia, nu ți-e bine?
MAMA SOFIA(deschizând ochii): Mi se întunecă privirea… Se face heblu.
(Heblu.)
157
Anchetă
SCENA V
În afara perimetrului scenic.
INTERPRETUL VECINULUI (în costum ”civil”, adresându-se câte unui

spectator): Nu-i așa că te simți ceva mai nemuritor acum?… Cât despre cum
va arăta veșnicia ta, eu zic să nu-ți faci multe griji. Ascultă numai!...
Heidegger, filosoful, și un hipopotam se apropie de Porțile Raiului, iar Sf.
Petru le spune: ”Nu mai e loc decât pentru unul astăzi. Așa că acela din noi
care îmi dă cel mai bun răspuns la întrebarea ‹Care este sensul vieții?› e primit
înăuntru”. Heidegger spune: A ne gândi la Ființă în sine ne impune să
ignorăm Ființa în măsura în care este fundamentală și interpretată exclusiv în
termeni de ființe și pentru ființe ca fundament al acestora. Ca în întreaga
metafizică.” Și chiar înainte ca hipopotamul să apuce să scoată vreun cuvânt,
Sf. Petru îi zice: ”Hipopotamule, e ziua ta norocoasă, băiete!”… Salut! Mergi
cu bine acasă. Noi mergem în vacanță și sper să nu fie totul perfect, să avem
probleme care să ne distragă atenția de la știi tu ce… Salut! (Dă să plece, dar
se oprește.) A, era să uit. Acest spectacol este sponsorizat de firma de pompe
funebre ”Ling-lang”.
HEBLU
158
Reflexe
nazaretane
sau
Nemo
propheta in
patria SUA1
o piesă de Alexandru Pecican
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu
pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe
fiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!
Luca 13:34
La intrarea spectatorilor în teatru (sau în spațiul neconvențional, unde

urmează să se desfășoare spectacolul) aceștia sunt întâmpinați de
legionari romani. Un cerșetor îmbrăcat în haine cernite și peticite,
cu părul lung, plin de clopoței mici ca niște măsline, cu barba
zburlită și desculț vorbește mulțimii:
Un cerșetor: – Către Cezarul Tiberiu,

Nobile Suverane, salutare!
Aflat în cel de al IV-lea an de misiune în Palestina raportez Majestății
Voastre supus: respectând întocmai indicațiile, fără să iau legătura
cu șeful spionajului și conspirației din Ierusalim, de unul singur și
neștiut de nimeni ca fiind „ochii și urechile împăratului”, am reușit
să construiesc o rețea de spioni răspândită în întreaga provincie. De
mare ajutor a fost năravul locuitorilor acestei țări care, pentru
câțiva bănuți, degrabă și cu bucurie se toarnă între ei. Acoperit de
zdrențe și desculț, cerșind mila și o bucată de pâine sau
înveșmântat în mătăsurile cele mai fine, ca mare neguțător, în
1
Nimeni nu este profet în țara lui (n. a.).
159
Teatru
fruntea caravanei, cutreier casă după casă, sat după sat, oraș după
oraș, până în cele mai îndepărtate stâne din munți. Am chefuit cu
vameșii și cu femeile depravate, am băut cu filozofii și cu
înțelepții, am jucat barbut cu legionarii, am vânat lei în pustia
Negebului cu tâlharii, am vândut porumbei și găini la templu,
pentru sacrificiu. Eu m-am infiltrat în partidele saducheilor,
fariseilor, irodienilor, m-am înfrățit cu răsculații și i-am ajutat să
construiască depozite secrete de arme în munți. Pe marea Galileei
am prins peștii cei mari alături de pescarii iscusiți sau am cântat
imnuri cu esenienii ascunși prin peșterile de la Marea Moartă. Peste
tot am strâns informații și le-am pus cap la cap.
Veți avea îndurarea să aflați că hoția și corupția au cuprins toate straturile
societății, până la cel mai înalt punct. Se fură tot, de la pietrele
pentru drumurile imperial până la lemnele pentru corăbiile armatei,
de la caii pentru trupele ce luptă cu Parții până la untdelemnul din
teascuri. Plebea sărăcită este în mare suferință și mereu ațâțată de
răzvrătiți.
În aceste timpuri, un tânăr frumos a apărut în Galileea, nu seamănă cu
ceilalți, are părul și barba maronii, iar fața luminoasă. Predică cu
blândețe o lege nouă în numele lui Dumnezeu, al cărui trimis se
crede. I se spune Nazarineanul, fiind născut în acele locuri.
Învățăturile sale trezesc ura și revolta partidelor și a prostimii,
punând în mare primejdie stabilitatea provinciei, o revoltă generală
este iminentă. În aceste condiții, Pilat din Pont a cerut de urgență
guvernatorului Siriei trimiterea de trupe pentru a asigura pacea, dar
luptele cu Parții fac imposibilă mișcarea.
De neînțeles este atitudinea lui Pilat care asigură protecția lui Iisus, zis și
Nazarineanul. Acesta are libertatea să călătorească pretutindeni, să
vorbească și să predice mulțimilor în adunări, să-și aleagă ucenicii,
să facă minuni demonstrative neîmpiedicat de nici un mandat
Pretorian. În jurul său se află un nucleu dur, alcătuit din ucenici,
dar și mulți adepți din partidul numitului Ioan Botezătorul, de la
Esenieni sau din triburile nomade, femei și ologi de tot felul.
Locuiește la Ierusalim în case conspirative ale mișcării, primește
donații de la bogați cum ar fi Iosif din Arimateea și organizează
mari adunări pe munți, unde vorbește despre împărăția
Dumnezeului evreiesc.
Cerșetorul se fofilează printre spectatori și apoi se strecoară în sală.

Legionarii îndrumă publicul spre locurile rezervate.
160
La intrarea în sală cortina este ridicată, iar scena este împodobită cu

ramuri de tei, salcâm și salcie. Scena goală este luminată de
reflectoarele ce incendiază cu lumină albă mari pânze unduite de
vânt. În depărtare se aud vuietele unei mulțimi aclamând și
cântând.
Din partea dreaptă a scenei intră un bărbat înveșmântat în togă. Din
partea stângă a scenei intră un alt bărbat înveșmântat în togă. Cei
doi se văd și se recunosc cu mirare și bucurie. Se apropie grăbiți și
se îmbrățișează.
Primul înțelept: – Frate!

Al doilea înțelept: –Frate!
Își strâng mâinile, apoi se îmbrățișează.
Primul înțelept: – Asta numesc eu o minune! Am auzit că ai murit în

naufragiu printre insulele grecești.
Al doilea înțelept – Da, corabia s-a scufundat și au pierit cu toții, am fost
singurul supravețuitor. Noroc! … M-am agățat de un cufăr gol, din
lemn, și valurile m-au aruncat pe o insulă pustie. Șansa mi-a surâs
încă o dată când în ladă am găsit o pungă cu galbeni… Așa am
ajuns, după nenumărate peripeții, la Atena.
Primul înțelept: – La Atena? Dar ce ai căutat acolo?!
Al doilea înțelept: – După ce am studiat la Ierusalim cu cei mai mari
eleniști am vrut să ajung chiar acolo, la mama filozofiei și
filosofilor și să lucrez cu cei mai mari profesori, pe texte de Platon
și alții asemeni aceluia. Vreau să-ți spun că a fost ceva
extraordinar, de vis. Bibliotecile sunt doldora de cărți, iar filosofii
greci au răspuns la toate problemele. Am scris două tratate despre
condiția sufletului la filozofii minori din peninsulă.
În fundal trece o coloană de legionari cu scuturi și lănci. Bat pas de

defilare, se întorc cu fața la public, izbesc ritmic cu sulițele pe
armuri, apoi ies prin cealaltă parte a culiselor. Cei doi înțelepți
privesc lung în urma legionarilor apoi:
Primul înțelept: – Sunt pretutindeni și peste tot, hahhahah!

Al doilea înțelept: – E timpul lor, dar cât vor mai rezista? Lumea îi urăște
peste tot! Dar hai să lăsăm asta, spune-mi ce ai făcut tu în ultimii
ani, de când nu ne-am văzut?
161
Teatru
Primul înțelept: – Ții minte că ne-am despărțit în grădina Ghetsimani... Eu

am plecat atunci în Egipt, la Alexandria, doream să vizitez
Biblioteca… Mă rog, ce a mai rămas din ea, după ultimul
incendiu…
Al doilea înțelept: – Bine, dar a mai rămas ceva, totuși?
Primul înțelept: – Da, imaginează-ți că au un munte de cărți, hărți și
documente!!!
Al doilea înțelept: – Cât o fi fost acolo dacă după toate dezastrele încă mai
gășești manuscrise fără număr!...
Primul înțelept: – Eu am studiat Cartea egipteană a morților și, în general,
despre zeii Egiptului, dar marea lovitură am dat-o când am reușit să
intru într-o organizație secretă și m-am inițiat în ceremoniile
Templului. Am scris o carte despre tezele lui Thot, marele zeu
inițiator.
Prin fundalul scenei trece o trupă de legionari, bat pas de defilare, se

aliniază cu fața la public, lovesc ritmic cu lăncile în scuturi. Se
grupează și dispar în culise.
Primul înțelept: – Ce forță! Câtă disciplină!

Al doilea înțelept: – Da… Ai văzut ce echipament au, ce oțel, ce căști, ce
armură!
Primul înțelept face un semn cu mâna ridicată și imediat apar doi chelneri
în costume albe, contemporane, care aduc o masă de răchită
împletită și două fotolii tot din răchită. Cei doi se așază pe fotoliile
comode, adâncindu-se în ele cu nesaț. Sunt aduse pe masă halbe
mari din sticlă pline cu limonadă, iar deasupra mesei se deschide o
umbrelă uriașă. Folosindu-se de niște paie lungi și colorate, cei
doi sorb cu plăcere din licoarea rece.
Primul înțelept: – Știi… de fapt, de mult voiam să-ți pun o întrebare legată
de Cabală, știu că ești preocupat de studiul acestei discipline… Ai
putea să-mi spui ce se află mai presus de Kether?
Al doilea înțelept: – În mod normal nu vorbesc cu nimeni despre aceste
probleme…
În fundal apar legionari care merg pe vârfurile picioarelor, fără zgomot,

se aliniază cu fața la public apoi, încet se apropie cu pași mici,
insesizabili (ca în desenele animate), de masa celor doi. Ajung
162
lângă ei și fac un semicerc, apoi se apleacă cu urechile ciulite

pentru a auzi cât mai bine discuția.
Al doilea înțelept: – Dar, fiind vorba de tine, cum suntem de același rang,
știm amândoi cu ce se mănâncă sosul de susan, așa că ție pot să-ți
spun, vei ști să păstrezi un secret! Mai presus de Kether sunt Ei,
Elohimii.
În acest moment se aud în crescendo vuietele unor mulțimi. Al doilea

înțelept sare cu picioarele pe fotoliu și privește în depărtare.
Primul înțelept: – Ce se întâmplă?!

Al doilea înțelept: – E unul care ține o predică și s-au adunat mulțimile să-l
asculte.
Primul înțelept: – Cine?
Al doilea înțelept: – Unul poreclit „Nazariteanul”.
Primul înțelept: – Stai puțin… Nu e cumva Iisus din Nazaret?
Al doilea înțelept: – Da, da, el este, fiul dulgherului Iosif…
Primul înțelept: – A, îl știu… Nu lucra el cu tatăl lui și-l ajuta la făcut de
uși, mese și scaune?… Fiul Mariei?!...
Al doilea înțelept: – Ba da, el este (coboară de pe fotoliu și se reașează
comod, apoi soarbe din limonadă) Știi … se vorbea că nu e fiul
bun al tâmplarului, că cei doi erau logodiți și Iosif numai ce s-a
trezit cu viitoarea soață grea…
Primul înțelept: – Nu mai ții minte cum fugea de acasă când era mic? Era
ceva ciudat cu el, stătea mult timp cu privirile rătăcite în gol… Se
juca cu figurine din lut pe care și le făcea singur din noroiul
drumului…
Al doilea înțelept:– Auzi? Nu ți se pare că era cam handi? Și obsesia asta a
lui că va mântui Lumea!!!...
Primul înțelept: – Bine, bine, dar acum el ne ține predici, ne învață… Ce
zice? Despre ce predică?
Al doilea înțelept: – Habar nu am, dar mai contează? Fără școală… Nici
măcar tâmplar nu este…
Primul înțelept: – Dar cu ce se ocupă, din ce trăiește, ce lucrează?
Al doilea înțelept: – Nu face nimic. Am auzit că trăiește din mila
oamenilor și din ce mai primește de la bogați… hoinărește prin sate
și orașe și vorbește prostimii.
163
Teatru
Din spatele legionarilor își face apariția cerșetorul care stă cu picioarele
pliate, „turcește”, pe un cadru din lemn montat pe patru roți. În
fiecare mână ține câte un mâner din lemn cu care se opintește în
pământ și astfel pune în mișcare căruciorul, deplasându-se spre
masa celor doi înțelepți. Scutură din cap, la fiecare mișcare a
brațelor pentru a suna din clopoțeii împletiți în plete.
Cerșetorul: – Fraților!! Nu mă treceți cu vederea… În numele lui

Dumnezeu, ajutați un schilod, tată de familie cu șase copilași și o
nevastă bolnavă. Nu am mai pus gura pe mâncare de trei zile.
Primul înțelept: – Omule, ești nebun la cap? Șase copii în vremurile
acestea tulburi?!...
Cerșetorul:– Ce să facem, domnii mei, iată că Dumnezeu este milostiv, mi-
a luat picioarele, dar mi-a dat nărav mare și tare ca piatra, că acum,
deși am trecut de tinerețe, sparg nuci cu virtutea…
Al doilea înțelept: – Dragul meu, noi bani nu avem, căci suntem niște
filosofi săraci, dar te putem învăța…
Cerșetorul: – Ce? Ce să mă învățați acum, la bătrânețe? La ce să
folosească? Eu vreau pâine! De-ale gurii, pentru mine și familia
mea…
Primul înțelept: – Păi despre asta e vorba! Tu vii să ne ceri pâine, dar nu
dai nimic în schimb!...
Cerșetorul: – Păi ce să vă dau? Că nimic nu am!
Al doilea înțelept: – Păi vezi? Auzi, tu ce știi să faci?
Cerșetorul: – Nimic!
Primul înțelept: – Mă, tu știi să cânți?
Cerșetorul: – Da!
Al doilea înțelept: – Ia, ia să vedem!
Cerșetorul scoate dintr-un sac, pe care-l ținea la spate, un acordeon. Îl

fixează pe piept, își trece curelele peste umeri și începe să cânte
fals „Barca pe valuri”.
Primul înțelept: – Stai! Oprește! Nu așa! Trebuie să te legeni cu putere la

stânga și la dreapta, să dai din cap, să deschizi larg brațele, forțând
bașii de la instrument... și…
Al doilea înțelept: – Și să urli disperat, sigur că melodios, pe note… ceva
de genul:
În lumea asta mare sunt un copil orfan
Și îi rugăm pe oameni să scoată ceva bani…
164
Cerșetorul urmează sfaturile celor doi, cântecul devine un balet în transă,

cu urlete tânguite și gemete de durere.
Cei doi înțelepți:– Da! Așa! Vezi că poți?! Acum e bineee! Bravos! Uraa!
Ești un adevărat artist! Dă-i așa! Bagă!
Se aude o puternică bubuitură, un tunet de furtună. Lumina se stinge pe

scenă. Se aud strigătele de groază ale oamenilor: cutremur!
Cutremur! După câteva clipe se luminează. Pe scenă se văd
soldații romani, cerșetorul și cei doi înțelepți, căzuți la pământ și
nemișcați. În mijlocul scenei trei personaje impresionante
înveșmântate în haine de regi cu coroane pe cap, cu pelerine lungi
din mătase. Cei trei privesc spre public și se apropie de buza
scenei.
Primul mag: – Numele meu este Gaspar, sunt Regele Indiei și sunt cel mai
tânăr dintre magi.
Al doilea Mag: – Numele meu este Baltazar și sunt Regele Arabiei, fiind
mai tânăr decât unul, și mai bătrân decât celălalt mag.
Al treilea mag: – Numele meu este Melkon și sunt Regele Persiei, cel mai
bătrân dintre magi. Din acest motiv eu voi povesti despre noi.
Suntem magi, ghicitori în stele. De fapt, un fel de astronomi…
Citim mersul corpurilor cerești și astfel cunoaștem tot ce a fost,
este și va fi pe Pământ, fiindcă toate sunt ca într-o oglindă, fiindcă
toate carele sunt în Ceruri sunt și pe Pământ, iar cele ce sunt pe
Pământ, le găsim și în Ceruri!
Soldații romani, Cerșetorul și cei doi Înțelepți se trezesc ca dintr-un somn

lung, se ridică în capul oaselor privind la cei trei magi.
Al treilea mag: – Acum treizeci și trei de ani am plecat din împărățiile

noastre călăuziți de o stea și după lungi peripeții am ajuns la
Bethleem, unde s-a născut Mesia. Ne-am închinat Lui și i-am adus
daruri de aur, smirnă și tămâie.
Primul mag: – Am spus oamenilor că vom pleca spre țările noastre, dar noi
ne-am vândut cămilele, ne-am acoperit straiele prețioase cu pânze
vechi și peticite, ne-am strecurat printe oamenii obișnuiți și am stat
mereu în preajma Mântuitorului, i-am urmărit toate faptele, din
copilărie la maturitate.
165
Teatru
Al doilea mag: – Noi am fost la Templu când Iisus, copil, vorbea cu

înțelepții, am fost în preajma Lui când ajuta la muncă pe Iosif,
eram printre meseni la nunta din Cana Galileei și am gustat toți trei
din apa preschimbată în vin… Mărturisesc cu mâna pe inimă că
niciodată nu am mai băut un vin atât de bun!
Primul mag: – Noi am fost lângă Învățător când a spus: „Adevăr, adevăr vă
spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui,
nu aveți viață în voi” Și mulți au plecat atunci și nu mai mergeau
cu el… dar noi am rămas.
Al treilea mag: – Și la toate minunile Lui am fost parte, precum și la
moartea Lui pe cruce și la învierea Lui… Am stat așcunși printre
ucenici când S-a înălțat la cer pe nori și ne-a strigat că se va
întoarce.
Acum suntem fericiți și plecăm spre împărățiile noastre pentru a fi
mărturie celor ce cred.
Cei trei magi fac semen cu mâna apoi ies spre culise. Cerșetorul scoate de
la piept un lanț de aur de care atârnă un pandativ cu vulturul
imperial, îl arată legionarilor care imediat iau poziție de drepți și
salută cu mâna dreaptă ridicată. S-a schimbat total, pare un
comandant necruțător. Face un gest scurt și soldații îi evacuează
din scenă pe cei doi filosofi, rămași cu gurile căscate de mirare. La
un semn al Cerșetorului legionarii aduc o măsuță și un scaun. Pe
tăblia mesei se află un pergament, o călimară și o pană de scris.
Unul din legionari se așază la masă și așteaptă atent să scrie după
dictare. Cerșetorul se plimbă nervos, dictând.
Cerșetorul: – Mărite suveran! Raportez eliberarea lui Baraba, comandantul

insurgenților care imediat a și dispărut, refugiindu-se în munți,
unde pregătirile pentru o răscoală generalizată sunt terminate.
Multe arme sunt aduse peste frontieră din Siria de dușmanii Romei.
Guvernatorul Siriei a trimis 2000 de soldați pentru a întări
garnizoana din Ierusalim, dar consider numărul lor insuficient.
Cazul Nazariteanului a fost închis. El a fost executat și înmormântat.
Evenimentul a prilejuit apariția unui conflict minor prin dispariția
din mormânt a trupului celui zis Iisus din Nazaret. În timp ce
adepții susțin învierea și înălțarea la ceruri a învățătorului lor,
partidele tradiționale, precum și autoritățile religioase consideră
totul ca pe o farsă.
166
În jurul nucleului tare al grupării Nazariteanului a luat naștere o minusculă

sectă nouă, pe lângă numeroasele facțiuni religioase de aici.
Consider lipsit de primejdie și importanță pentru Imperiu acest
eveniment. Stabilitatea statului Roman nu poate fi zdruncinată de
câteva cuvinte.
Acesta este cuprinsul raportului și rămân al Majestății Voastre Imperiale
supus, cu respect și smerenie.
Agentul imperial Quintus Valerius.
Făcut în Ierusalim în a VI-a zi a idelor lui Marte.
Al doilea an consular.
În acest moment, din culise, scena este invadată de turiști, bărbați, femei, copii,
tineri și bătrâni. Poartă cămăși înflorate, pantaloni scurți, bermude și
sandale. Cu toții fotografiază de zor sau filmează cu mini camere video.
Sunt gălăgioși, râd, strigă, se cheamă unii pe alții. Un ghid le arată ceva
în depărtare, le vorbește, dar nu se aude ce, fiind acoperit de glasurile
zglobii. Cerșetorul și legionarii au înlemnit de surpriză și spaimă, iar
turiștii îi fotografiază de zor, convinși că fac parte din oferta biroului de
turism.
O bubuitură puternică, sar scântei și scena se umple de fum. Se aud sirenele
ambulanțelor și rafale de armă automată. La megafoane poliția dă
indicații. În scenă apar alergând paramedicii cu tărgi și prim-ajutoare.
Cerșetorului i se face resuscitare, este bandajat la cap apoi întins pe o
targă și scos prin public undeva în afara teatrului. Trec alte și alte tărgi
cu răniți și morți. Copiii țipă și plâng. Se aud strigăte de ajutor și urlete
de durere. Apar reporterii de televiziune care transmit de la fața locului.
Poliția și pompierii roiesc pe scenă. Se aude tot mai puternic un
helicopter care se apropie, voci amplificate de difuzoare, sirene, rafale
de armă automată, strigăte etc. Un vacarm uriaș. Un fum gros învăluie
scena.
Cade Cortina.
Final
*
NOTĂ: Alexandru Pecican (4 februarie 1956 la Pădureni/ Chișineu-Criș, jud. Arad – 26
septembrie 2017, Arad) a fost prozator, poet, dramaturg, scenarist, regizor de teatru și
film, grafician, autor de coperte de carte și afișe, pictor și iconar, unul dintre artiștii cu
talent polimorf ai optzecismului din vestul țării. Piesa Reflexe nazaretane face parte dintr-
un proiect inițiat în 2011 de preluare și continuare a unora dintre proiectele rămase în
caietele lui Liviu Rebreanu de către mai mulți autori. Textul este inedit și urmează să
apară în volumul colectiv Club Rebreanu care reunește continuările și dezvoltările unor
autori contemporani pe teme, pretexte și motive din însemnările rebreniene. (Ovidiu
Pecican)
167
Poesis
Poezii de
Luminița Ignea
Poeţii discreţi, care scriu „numai pentru ei”, însăilînd un jurnal al intimităţii
„pre versuri tocmit”, ajung uneori să depăşească cercul strîmt al confesiunii şi să atingă
orizontul poeziei adevărate. Este şi cazul Luminiţei Ignea, care înainte de a scrie a citit
cam tot ce e important în poezia lumii, în calitate de bibliotecar în paradoxala Bibliotecă
Babel, a lui Borges. Astfel, a aflat că poezia este dincolo de cuvinte şi că dacă tai un
cuvînt în două, trebuie să curgă puţin sînge. Poeziile sale au nerv şi idei, stări şi nestări,
cuvintele şi necuvintele lucrează laolaltă. Urletul inimii este îmblînzit de cuvinte, insule
imaginate se împotmolesc în mări nenăscute. Textele Luminiţei Ignea au combustie
proprie, sunt carnale, ţintesc dincolo de orizontul inimii. Iar "combustia poetică" (se
ştie!) nu se adună prin zgîrcenie, ci se obține numai și numai prin risipire. Ca dragostea.
Luminiţa Ignea scrie o poezie frumoasă în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului,
reflexivă adesea, îngînînd rugăciunea care e o treaptă spre cer şi spre sine.
contra timp
sunt o rebelă, da,

fumez în spații închise
țigări de contrabandă,
citesc cărțile pe dos
de la cuprins înspre titlu,
tot mai intens îmi consum timpul,
dar pe sărite,
168
am răni neînchise
din care țâșnesc cuvinte.
iar pe tine, iubire,

te trăiesc recursiv,
dinspre deznadejde,
către primul fior.
Ofelia pe ape s-a-necat

o fată s-a dus pe o insulă
să moară.
mesajul ei ajunge la noi într-o sticlă
rotund și curat ca o perlă
rostogolită în tină.
poetul, o cutie a milei,
ne plătește
răscumpărarea.
în lupta sa neștiută,
poemul nu-i mai este armură,
ci rană
și nimeni nu-i să ducă

scoica la ureche
să-i asculte tumultul.
și nimeni nu se întreabă
când admiră apusul
unde se pierde insula.
trenul vieții
și viața asta ca o sală de așteptare
de clasa a doua,
igrasioasă și mirosind acru,
mereu prea aglomerată,
prin care trec chipuri într-o vânzoleală
dată cu încetinitorul.
169
Poesis
din când în când câte un cerșetor

cere cu voce tânguitor-imperativă
puțină atenție
și atunci scotocesc febril în poșetă
după o monedă,
scotocesc în suflet
după un zâmbet.
în general nu sunt plină de îngăduință

și mă întorc instant în letagie.
la ce bun banii, la ce bun sentimentele,
ei mâine vor fi tot aici.
mai bine te desprinzi încet

ca o insulă nou formată
și o apuci în amonte pe șine,
căutându-ți trenul
care întârzie
neîndurat de mult.
kairos
Motto: ,,Frunză verde micșunea,
Dar-ar Dumnezeu să dea
Să ningă și să se ia,
Să răsară dragostea.”
eu nu am amintiri,
doar trăiri recurente,
timpul meu e un râu
ce nu suportă zăgazul.
uneori însă
se despică
și îmi inundă prezentul.
în urma lui încolțește vertiginos

sămânța
viitorului meu trecut.
170
lecția de iubire
sunt repetentă în clasele
primare
ale iubirii,
toate examenele ei
le-am picat -
și grilele cu variante
și testele fulger,
memoria inimii
mereu m-a trădat;
sunt un copil bătrân,
care-și frământă degetele
pline de cretă,
mereu la o disperare distanță
de absolvire.
odeletă
poezia e o fată bătrână,
care-și face părul cu drotul,
își poartă trupul gol și subțire
pe sub capotul cu flori violet;
ea nu stă la taclale,
nu târguiește la piață,
preferă să moară de foame
decât să ia cu-mprumut;
drama, sora ei cea frivolă,

a schimbat planeta în odaliscă,
tragedia s-a făcut știristă,
povestea, tartina noastră
cea de toate zilele,
ni se dă pe cartelă,
umorul a ajuns
171
Poesis
ajutor social;
poezia locuiește într-un bloc

de prefabricate
care de departe
pare un turn de fildeș,
ea umblă cu papuci de pâslă
prin cotloane de suflet
și lasă o dâră de lumină
în colbul căutării
de sine.
balada falsei prietenii
ar trebui să port bulină roșie,

sunt un edificiu profund zdruncinat,
vă înțeleg că dați bir cu fugiții,
că îmi aglomerați scara de serviciu,
oricum ați ocupat abuziv
această locație,
pe retina sufletului
mi-ați stat ca albeața.
e minciuna o stază-a luminii,

deci, nu vă plecați apusului meu,
voi umbre prelinse pe ziduri.
îmbârligați-vă mai strașnic cozile
într-un marș triumfal,
priviți-mă în treacăt peste umăr
cu teamă și dezgust,
ca pe o bombă dezamorsată.
poemul copil
sunt manifestarea unui miracol,

sufletul meu e gravid.
deși mi-ai promis protecție,
deși nu m-ai atins nici cu o floare,
172
mintea mea zămislește prunci

translucizi
în care lumina ta se contopește
cu umbra mea.
gânguritul lor, aproape neinteligibil

pentru restul lumii,
pentru noi e cântecul de lebădă
al singurătății.
miniatură cosmică
intru în inima ta
ca într-o curte
interioară
și mă pomenesc
trăind într-un alt univers,
fără să fi plecat
niciodată
de-acasă.
173
Cronică
Ion Popescu-
Brădiceni –
Poezia ca revelaţie şi
iniţiere
o abordare exegetică de Zenovie Cârlugea

Între condeierii gorjeni de azi, Ion Popescu Brădiceni (născut la 5
noiembrie 1954, Târgu-Cărbuneşti, Gorj) exprimă o identitate scriitoricească
bine articulată, căci, poet de talent fiind, practică, în egală măsură, o
publicistică dezinvoltă şi o eseistică de larg orizont tematic.
Editorial, a debutat, la 32 de ani, într-o culegere colectivă, cu ciclul
„Extazul păsării de rouă” (Ed. „Scrisul românesc”, 1986), într-un moment în
care era în mare vogă poezia ironică şi fantezist-ludică, din care, iată, nu au
ieşit „geniile” sperate (critici de seamă îşi puneau, atunci, toate speranţele, în
tineri imberbi, care îngânau un fel de lirism colocvial, al cotidianului sau
faptului divers, bulevardier şi jemanfişist...).
Ion Popescu-Brădiceni nu a făcut concesii acestui soi de verslibristică
ludică nici în „Sufletul grâului” (1989) – volum tutelat de un manifest spirit
civic şi tradiţionalist -, venind spre poezie dintr-o altă direcţie. El avea în
minte, după ani de studii filologice, nu numai o imagine a poeziei în devenirea
ei istorică, ci chiar o fascinantă deprindere cu actul de creaţie poetică, un fel
de intuiţie a expresivităţii grave, meditative, profunde, fiind, deopotrivă,
ispitit şi complexat de magia denominaţiei lirice. Căci marea obsesie a poeziei
sale, de la prima etapă („Extazul păsării de rouă”, 1986; „Sufletul grâului”,
1989), până la „Marea reculegere” rămâne cea referitoare la artele poetice
(chiar „Arte poetice” se intitulează primul ciclu din volumul „Turnul
lacrimei”).
Poetul trăieşte într-o fragmentaritate existenţială, percepută silnic, acel
miraj heruvimic al cuvântului inaugural, auroral, iniţiatic, un fel de exorcizare
cathartică, menită a-i proiecta spiritul într-o „Eutopie” a sublimului serafic,
174
unde liturgicul sau eleatul Crin (simbol esenţial) îşi varsă potirele de miresme
şi unde zeii, altă obsesie de tutelară transcendenţă, se întrec într-o
atotcuprinzătoare simfonie orfică: „Avem timp, nemurim, ca nişte armuri /
prin preajmă foşnesc umbre de zei.” (Doamne, mirarea mă spală de mâinile
tale mânjite de lut. Când s-a declanşat această umilă răscoală, eu unde eram?
În viitor sau în trecut” – vol. „Turnul lacrimei”, 1994). Sau: „Ajunşi la fluviu,
zeii se-aruncară / în valuri, de pe maluri mii de vulturi / se speriară şi îşi luară
zborul.” (Terţine pentru lacrima, Ibidem). Identificarea poetului cu zeul
transcendent e frecventă: „Un zeu la rădăcina ierbii-i scribul. / Dacă-l colindă
viermii, în schimb / nu-l arde frigul” ( Arte poetice – Ibidem).
Sau acest elogiu al florii liturgice, de un matafizic parfum balsamic:
„Crinul, copleşitorul, cu parfumul sau metafizic. Crinul / ajuns la maturitate
uimeşte prin deschiderea regală a / corolei sale, triumfătoare, sfidătoare (...) /
...El nu poate exista decât în lumină, / prin iubirea posesivă a soarelui, dar
într-o totală / necunoaştere de sine. Doar eu, nefericitul, conştient de / eterna
lui devenire, întru în criză de timp...” (Crinul şi eu – vol. „Mă întorc –
pregătiţi rugul”).
Imaginea Crinului se asociază frecvent cu a iubitei care, ca la Nichita
Stănescu, poate sugera însăşi poezia: „Aleasă este, / din neam de crin. / Eu,
prea străin, / dinspre poveste. // Aleasă este / că e izvor. / Eu plin de dor, /
fragilă trestie. // Cu-a ei lumină / îmi arde faţa. / Şi, simplă viaţa, / nu se
termină. // Atâtea stele, plutesc pe mare / şi cerul pare / mai plin de ele.” (xxx
– vol. Turnul lacrimei)
Renunţând la o anumită retorică patriotică, dar şi la acel sentiment de
militarism civic, cultivate în prima etapă (şi care se cereau, de fapt, în epocă),
la descriptivismul mataforic, şi evident, la o anumită uşurinţă de a da drumul
poeziei în pagină, Ion Popescu-Brădiceni se fixează, mai apoi, asupra unui
lirism de profunzime, fără însă a fi mistic sau metafizic. Fascinaţia şi mirajul,
extazul ideatic şi retorica ingenuă vor face loc unor dense şi neliniştite
interogaţii existenţiale, menite să readucă în planul liricii o mai veche obsesie
de metafizică poetică, surprinsă fragmentar în fulguraţii pitagoreice de
reverberaţie gnoseologică şi ontică: încercarea de a se regăsi pe sine în cuvânt
şi, deopotrivă, posibilitatea heideggeriană de a întrezări în limbaj o zarişte
înfiinţătoare a lumii şi de a recupera, în magia lirismului, sinele ideistic al
existenţialităţii. Poetul e pătruns de împovărarea sacerdotală a decriptării,
având totodată conştiinţa dramatică a captivităţii în fragmentarismul
fenomenonologic: „Stelele-n cer / îşi caută forma. / Eu, temnicer, la o
cuneiformă, / dar prizonier / într-o lume enormă.” De aici ispita dezmărginirii
în idealitate şi a mântuirii prin cuvânt”, „privirii se deschide larg bazinul /
acesta curb şi-n ape desluşesc / un templu uriaş: în centru-i Crinul / păzit de-o
întreagă oaste. Îndrăznesc / mâna-mi să-ntind deasupră-i. Se răscoală /
adâncul străveziu, un vuiet greu / al unei prăbuşiri şi-un cer de smoală. / De ce
175
Cronică
tot eu? De ce? De ce tot eu?” (Vina de-a fi dat un sens mai pur florii florilor,
de-a fi răsturnat infernu-n azur – vol. Turnul lacrimei). Conştiinţa de a restitui
Marelui Logos identitatea rostirii poetice e vie în registrul acestui lirism, de
iniţieri transcendental-teozofice: „fiindcă restitui marelui logos / poemul
acesta? / genune, absoarbe-mă!” (Imperativul al treilea – Ibidem).
Actul rostirii poetice îşi conştientizează menirea şi limitele, mai ales,
odată cu vol. Culegători în eutopia (1990), cu care face corp comun şi
următoarea plachetă „Mă întorc – pregătiţi rugul” (1992).
Ce poate fi Eutopia decât o metaforă blagiană (spirit tutelar mărturisit
în piesa Bătrânii din vol. „Serile la Brădiceni”, (1996), de mare rezonanţă,
asumată, însă, într-o accepţie specială şi „deconspirată” de cel ce-şi zice
undeva: „Culegător făr’ de moarte crezându-mă...”. Un culegător (de cuvinte,
de stele? de flori? de tâlcuri din circumstanţialitatea reificărilor existenţiale?)
căruia încă de acum începe să-i „miroase pielea a melancolie” (p. 37),
încercat, în răstimpuri, de prihănitul demon al lucidităţii extreme: „Amară, în
gură, / îmi stă pogorâta gândire, inflexibila / lăsare de rouă”. Un prinţ de rouă
aşadar, trăind coşmarele unor interogaţii hamletiene şi, în general, drama
limbajului...
De la astfel de indignări, însă, la smerenia lacrimei e doar un pas, pe
care poetul, în oţioasa rugăciune a răscumpărării sale, îl face. Iată cum sună
chimvalul metaforei dolorifice în Turnul lacrimei (1994) unde dăm peste
ample şi expozitive acolade lirice: „Lacrima înseamnă mântuire, / urcuş
dinspre noaptea păcatului la lumina / dumnezeirii, / umilinţă, / răscumpărarea
sufletului / început de purificare, / împăcare cu DOMNUL şi tainică unire / cu
El, / un ipostaz, / o exteriorizare a căinţei, / un neîntrerupt dialog metaverbal
între / Creatură şi Creator, / prefigurare a ieşirii din discursivitate, proprie /
treptei desăvârşirii...// pentru poet lacrima a fost semn al harului, / întoarcere
la paradisul primordial din care se simte un alungat fără vină. El vrea să-şi
regăsească / sinele prin reînscrierea pe orbita Divinităţii Supreme, / prin
transfigurare deplină” (p.40). „Turnul lacrimei”, situat pe Muntele Rugăciunii,
„se înalţă maiestuos şi protector în albul şi curatul templu al cunoaşterii de
sine, se situează adică pe axa existenţei în Dumnezeu”...
Iată cum versul ideistic vine să depună mărturie asupra unei
mentalităţi de revelaţie teosofică, lirismul şi reflecţia eseistică constituind
aversul şi reversul acestei poezii de larg orizont intelectual. E o poezie de idei,
acestea înălţându-se ca zmee pe cerul revelaţiilor poetice, în ameţitoare
ocoluri transcendentale.
Volumul cuprinde, de fapt, cicluri ce-au consacrat specificitatea
lirismului practicat de Ion Popescu-Brădiceni începând cu viziunea ideaticei
Eutopii până la rigoarea ideaţiei sintagmatice de acum: „Arte poetice”,
„Lumea de dincolo”, „Ciclul Focului”, „Terţine pentru lacrimă”, „Legea
trecerii”, „Scurt tratat asupra sufletului umbră”, „Al doilea Eden”...
176
Structurarea aceasta intenţionat eseistică lasă să se întrevadă, fără prea mare

efort, şi temele majore cultivate de Ion Popescu-Brădiceni în volumul următor
„Căderea între cuvinte” 1995. Aici rama cuvântului (în general, ceea ce am
numit îndeobşte artă poetică), este plenar pusă în evidenţă, poetul devenind,
acum, din sacerdotul de altă dată, capabil a exorciza puterile nebănuite ale
rostirii, un captiv al cuvântului, al poeziei, existând şi călătorind în lumea
idealului prin magia cuvântului, fiind confiscat de acesta.
O piesă precum Lupta cu oglinda exprimă însuşi refuzul de a se
resemna într-o existenţialitate acaparantă, fatală, conştient că demersul acestei
revolte gnoseologice se face în numele Adevărului: „Ci am să-nvăţ lupta cu
oglinda. / Am să deschid toate porţile, am / să văd dincolo de perspectiva lor.
// Sunt în temelia Adevărului. Sunt grinda / care-i susţine Acoperişul. Şi-am
să fiu cel mai nefericit / învingător.”
Poetul e, aşadar, nefericitul învingător într-o lume de reificări confuze,
de oglinzi strâmbe, intuind ca această dinafară a Sinelui („uşa de lut a
poemului”) e searbădă aparenţă şi că esenţială rămâne deschiderea dinăuntru,
plenară şi animată de arheicitate, tărâm al înveşnicirii şi al sufletelor retrase:
„Cei dinăuntru cerşind o felie de pâine / valeţilor din oglinzi rânjiţi şi ridaţi”
(Pasărea şi geometrul).
Ispitirea duhului strămoşnic, originar, în general a „arheului jignit” –
în schimbul câtorva cuvinte necunoscute – denotă un demers iniţiatic pus sub
semnul heraldic al aceleiaşi flori imperiale – Crinul: „Am văzut la marginea
crinului / lumea părea sub pleoapele / ochilor / o bibliotecă” (Înţelegere).
În setea lui de concret, poetul se crede Marele Iniţiat, receptorul unor
mesaje secrete: „Marele preot, iluminat, povesteşte”.
Pe acest canal de comuniune tainică şi de revelări iniţiatice se
derulează mitologia volumului „Căderea între cuvinte”, amintind de Blagiana
sondare a esenţelor şi de spiritul originar al expresionismului său vizionar.
Însăşi mişcarea imaginarului poetic trimite la anumite ideograme consacrat-
blagiene: „Roua se ridică / înspre Cerul Sfânt / iar Cenuşa pică, / albă, pe
pământ” (Roua şi cenuşa).
Spiritul tutelar al Orfeului transilvan (unul din maeştrii mărturisiţi,
cum am văzut) se întinde şi asupra unor metafore-simbol: „amarul sâmbure”,
floarea în risipire, dalbul pribeag, textul ermetic al reificării (runificării),
invocarea mamei, a unui Dumnezeu care se ascunde, graiul lucrurilor,
umbrele şi fântânile, lumina cunoştinţei, revelaţiile metafizice, magia nopţii
ş.a.m.d.
Dar atenţie, nu e vorba de o preluare mecanicistă, epigonică, ci de o
intrare în rezonanţă fertilă cu universul de metafore şi simboluri al marelui
liric lucru ce a permis poetului nostru să se caute şi să se definească pe sine, în
paralel faţă de un model culturaliceşte esenţial.
177
Cronică
Toată poezia lui Ion Popescu-Brădiceni, de la „Culegător în Eutopia”

încoace, poate fi citită ca o plenară şi obsesivă artă poetică, reluând teme,
motive, idei, metafore, într-o decantare livresc-conţinutistică, cu trimiteri din
cele mai interesante în planul eseisticii, noii critici franceze, istoriei religiilor,
filosofiei.
Scriind cronica la lansarea volumului „Turnul lacrimei” (1995), am
folosit sintagma „lirism eseistic”, înţelegând prin aceasta o anumită „regie” a
rostirii poetice, un anumit mod de a concepe poezia, de la titluri expozitiv-
solemne, virgil-mazilesciene, până la versuri îndurerat-lucide sau muzicale-
expresive.
De fapt, o primă trăsătură a acestui soi de lirism este spiritul reflexiv,
într-un registru de expresivitate dolorifică, poetul trăieşte intens actul fiinţării
existenţiale, având fie conştiinţa păcatului bântuind arheic, fie pe aceea a unei
ispăşiri ontologice – de aici nevoia de transcendenţă şi idealitate, mai
întotdeauna prin magia cuvântului, înfiinţător de lumi „eutopice” şi zări
„paradisiace”.
O mare primejdie pândeşte, însă, această formulă poetică, căci, fără o
puternică atracţie (magnetică) a talentului, toată această „pilitură” eseistică, e
livresc şi de cazuistică filosofică, nu coagulează după anumite metafore şi
idei, rămânând mărturia unui verbiaj cultural în marginea unei poetici
specioase, un fel de tezism estetic şi preţios. Ion Popescu-Brădiceni ştie prea
bine acest lucru, de aceea, dincolo de unele înşelătoare motto-uri din G.
Genette, G. Bachelard, Mircea Eliade ş.a. (adevărate „generice” în
intenţionalitatea lor conţinutistică), versurile fac dovada unui suflu liric
personal şi de profunzime, pasional, sincer, încordat la extrem, alteori
desfăşurându-se într-o litanică muzicalizare...
Însă, mai întotdeauna, în astfel de registre, spiritul poetului ne apare
înseninat, încordat la maximum, trăind drame ontologice, gnoseologice,
fiinţialiste, complexe existenţiale, nelinişti amare, ipostazieri atavice,
ineluctabile fulguraţii avatarice sau viziuni de-a dreptul monadice, leibnitzian-
blagiene, ca în „Laudă somnului”, identificându-se, la un moment dat, cu un
destin al martirajului christic (vezi „Mărturisirea” din „Mă întorc – pregătiţi
rugul”). Unica salvare, mult mai profundă decât Erosul (căci I.P.B. nu este,
fundamental, un poet erotic, în ciuda atâtor evidenţe şi trimiteri!) este
Cuvântul: la templul acestuia vine poetul şi se închină, aduce jertfe şi capătă
graţia zeilor.
Dar nu într-un mod ritualic, uitător de sine, ci pentru scurtă durată,
căci, având de trecut purgatoriile existenţiale, spiritul îşi revine repede, cu
dureroasă luciditate, realizând precara condiţie fragmentar-fenomenologică şi
amplitudinea dolorifică a unui orfism cosmic, ce mişcă astrele şi pune în ecou
prelung o exorcizată muzică a sferelor...
178
Nu serafismul şi extaticul (cum greşit s-a înţeles, deseori)

caracterizează acest vizionarism liric, ci spiritul dolorific şi litanic, nevoia de
spiritualizare a stării contingente, iniţierea ca interogare a Cuvântului în regim
ontologic, acea „frăţie de cruce” cu taina cuvântului în numele căreia oficiază
ca un sacerdot, atingând, de atâtea ori, cantabilitatea unor limpezimi şi ritmuri
clasice, tulburătoare în vizionarismul lor hieratic: <<”Deschideţi poarta. Cei
ce mă-nvăţară / au fost la voi. Le-aţi dat acele scuturi / ale nemorţii”. „Tu eşti
trădătorul?”>> - Turnul lacrimei. Sau acest dialog cu sine, o scrutare în
oglindă a propriei identităţi, din Serile la Brădiceni: <<”Rugul arde în oglindă.
/ - Sunt un mire mort sau viu, // Doamne? Fiinţa mea colindă / calea făr-de-
capăt. - Ştiu. // Rugul arde în oglindă. / - Mi-a rămas un singur lucru // de
făcut. Să nu mă prindă / îndoiala. - Eu mă bucur. // Rugul arde, dogoreşte, /
Sinele-mi, cel în spirală, / se încumetă: - Priveşte, / peste tot – o încâlceală! //
- Cum ai vrea?, răspunde DOMNUL,/ dintr-o aură de foc. // - Vine-o vreme
când tot omul / pleacă-n lume la soroc.”>>
Acestea sunt voci ale Sinelui sau reverberaţii hierofanice ale unei
lumi revelate în exorcizări iniţiatice, când nu trimit direct la contingenţă şi
biografism, cum bunăoară se întâmplă cu evocările parentale risipite prin mai
toate volumele.
O nouă etapă în poezia lui Ion Popescu-Brădiceni, începută, totuşi, cu
„Căderea între cuvinte” (1995), se continuă cu „Serile la Brădiceni”, culegere
ce consfinţeşte un topos de rezonanţă poetică cu o oarecare tradiţie culturală,
punând în decantare întoarcerea la matcă, la spiritul originar, la miturile
existenţei adamice, la paradisul vieţii campestre.
Tinda casei părinteşti („târnaţul”, cum îi zice poetul, cu un cuvânt
având o etimologie maghiară!) devine spaţiul metafizic al privirii în lume, în
transcendent, în idealitate: „Şi devine tinda / un prag spre Eutopia...// Şi-
această Eutopie-i primeşte / mereu în preacuratele ei flori...// Iar eutopienii nu
există, / ei au ajuns de mult esenţe fine, / retrase-ntr-o materie prea tristă / să-
şi mai asume legile divine...”
Iată şi o imagine a cuplului adamic, reflectat de oglinda arheică, care
cutreieră această ideală Eutopie cu livezi roditoare, învăluită în soare şi în
simfonia micilor vietăţi campestre: „Eu, bărbat, / şi tu, femeie, haide,
împovăraţi de har, / s-o locuim. În ierburi să ne-ncropim un pat, // pe râu să ne
întindem privirile fecunde, / sub pomii plini ispitei străvechi să-i distilăm /
lascivul trup şi, liberi, să ne-aruncăm în unde // plutind, ca-n miezul fraged al
fructelor, pe veci / îndepărtaţi de vraja utopicului ţărm / şi prinşi între pereţii
Oglinzii, grei şi reci”.
Aceleaşi motto-uri care amintesc de mari spirite ale umanităţii (M.
Heidegger, M. Şora, Ch. Baudelaire, L. Blaga) trimit la arsenalul ideistic al
poeziei. Spre exemplu, dacă citatul din Blaga afirmă dimensiunea trans-
orizontică a faptului de a exista la români, în zariştea „dorului” imanent, cel
179
Cronică
din Baudelaire vorbeşte de lumea armoniei în ideal, spleen şi ideal fiind

ipostazieri şi ale acestei poezii de ample ocoluri speculativ-ideatice. „La, tout
n’est qu’ordre et beauté / luxe, calme et volupté” (l’invitation au voyage).
Într-o Adenda (VI) dăm peste o poezie, Bătrânii, ce se constituie drept
omagiu adus marilor spirite tutelare: Neacşu, Miron, Ioan, Mihai şi, în sfârşit,
Lucian (Blaga) şi Nichita, ultimilor poetul adresându-li-se cu o admiraţie
confraternă: „Luciane, îţi sunt / credincios discipol, ca fiu aproape, spune /
există în lumea voastră specială ceva abstract, / precum destinul,
contemplaţia, cuvântul? Nichita, prietene, a început să ne moară şi gândul!
Dacă unele piese evocă elemente biografice cu o semnificaţie mai
generală, altele reiterează în câmpul meditaţiei poetice imagini şi metafore
trase din celelalte volume: casa, pridvorul, oglinda, zeii, arheul, monada,
poetul, memoria, cuvântul, crinul, seminţa, rodia, femeia, timpul, Eutopia,
iarba şi micile vietăţi, purificarea...
Un lucru s-a produs, totuşi, începând cu volumul precedent şi
desăvârşindu-se acum aproape ostentativ. Poezia s-a scuturat, s-a limpezit de
preţioasa retorică eseistică/ideistică a titlurilor ample din volumele precedente
(renunţând, în cea mai mare parte, chiar şi la titluri!), făcând loc, pe spaţii
întinse şi în specifica tehnică a enjambementului ritmurilor cantabile,
versurilor în prozodie clasică. Serile la Brădiceni pregăteşte, de fapt, în
spiritul armoniei şi împăcării de sine, Marea reculegere, volum ce se anunţă
destul de interesant şi clarificator pentru această a treia etapă a poeziei lui Ion
Popescu-Brădiceni.
180
Un poem de
Mihaela Aionesei
19.20 PM/ 13 aprilie 2018

Orașul e asudat de căldură. La fel aerul, carnea, inima. Miroase a buturugă
arsă în soba bunicii. Ridurile îmi spun că am peste o sută de ani. Sub ele
țipă o bufniță. Puii ei plîng. Undeva se aude și mama. Mama a murit cu
sînii goi. Așa a vrut ea să se știe că a lăsat pe lume doi copii.Tata n-a venit
s-o învelească. M-am înțărcat greu. Am băut whisky Jack Lemmon pînă
am intrat în rolul lui Mutu. Cine naiba m-o fi pus! Mai bine urlam,
dădeam din picioare să o scoată cineva din groapă. Dar am tăcut de s-a
întors din drum și Calea Lactee să vadă cum adun cu traista boabe de grîu.
Le sparg în dinți pe ascuns. Nimeni nu-mi știe ciuda, spaima. Dorul ca
mosorul mă trage zi de zi mai aproape de groapă. Seara o chem să-i spun
povești și ea se amuză de năzbîtiile făcute de nepoți...și de mine care
umblu cu zdrențele la vedere printre poeți ca un vagabond printre sfinți,
Fratelui meu nu i-am spus niciodată. El stă ceva mai departe. Uneori îmi
pare că vine de la capătul lumii. De cîte ori îl văd, pe buze i se citește urma
de sîn de care n-a reușit să se dezlipească. În fiecare zi de paisprezece april
își îndeasă întunericul în pîntec, în ochi, în urechi doar s-o mai audă o dată.
Îmi suflec mînecile și încerc să-l scot din el. Rămîn mereu cu o bucată de
pămînt din care n-am unde să fug. Suflu în pumni pînă se albește zarea. De
acolo cineva coboară un coș plin cu mere, colaci, struguri, și-un oftat lung
de lumînare. Pesemne, un semn de la ea și de la Dumnezeul care a luat-o
să bată toaca duminica.
181
Poesis
Duminica între 20.30 și 21.00 moartea nu se poate uita în oglindă. Cînd

încearcă, vede doi cărunți cu doi prunci spînzurați în piept și se teme. Se
teme hoața să privească. Dar eu cum am privit cînd creștea în mine
mormîntul? O aud uneori cum respiră tacticoasă lîngă mine și mă înfurii. Îi
retez capul, coada și ea ca o șopîrlă iese întreagă pe piatră. Rîul îmi face cu
ochiul. E cald și prea asudată carnea, inima, piatra încinsă care sunt…Dă-
te, Doamne, deoparte să-mi fac curaj să m-arunc! E prea fierbinte viața în
Târgu Secuiesc,14 april, 2018
182
„Filosofia bolii” -
parte a „filosofiei
vieții” și condiție
a mântuirii
o meditație de Pr. prof. univ.

dr. Ioan C. Teşu
Teologia și spiritualitatea ortodoxă, constatând legea generală, în

baza căreia suferința devine mai devreme sau mai târziu, dintr-o experiență
universal-umană, una personală, caută să o valorifice și să o valorizeze în
sens pozitiv profund, îndemnând persoana aflată într-o astfel de „situație
limită” să desprindă sau, mai degrabă, să smulgă suferinței partea ei
pozitivă, să o însoțească nu de revoltă, inacceptare, apostazie, degradare
morală, pe fondul involuției psihice, ci, mai mult decât în resemnare, să
încerce să îi descopere sensurile ei adânci și să le exploateze spiritual. Iar a
descoperi aceste sensuri profunde ale bolii, capabile să o ușureze,
înseamnă a-i descifra cauzele îndepărtate și imediate și a încerca să le
înlăturăm; a înțelege că adevărata cale de „purtare” a lor nu este revolta, ci
primirea lor cu mulțumire, răbdare și noblețe sufletească, în nădejdea
milostivirii divine, ceea ce îi ușurează apăsarea.
Sfinții Părinți ne recomandă să facem permanent „filosofia vieții”,
iar atunci când suntem încercați cu suferințe, „filosofia bolii”, adică să
medităm profund asupra lor, întrebându-ne care sunt cauzele și sensurile
lor adânci, cum trebuie să le abordăm pentru a le ușura greutatea și a le
înmulți beneficiile.
În primul rând, a „face filosofia bolii” înseamnă a deosebi cu mult
discernământ asupra originii și cauzelor încercărilor noastre, a încerca să
identificăm căror factori se datorează, iar aceștia sunt, la modul general:
183
Spiritualitate
păcatul strămoșesc, vulnerabilitățile arborelui genealogic (ereditatea

negativă) și păcatele personale. Mai presus de acestea sunt încercările
venite spre „cercare”, pentru a ne proba calitățile morale și pentru a le
răsplăti, atunci când sunt reale și înalte.
Odată descoperite sau măcar limitate cauzele biologice și spirituale
ale bolii, a „face filosofia” acesteia presupune lupta împotriva ei, spre a o
îndepărta. În fața bolii, omul nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă, de
acceptare și resemnare, ceea ce creează un teren și mai larg manifestării
suferinței și evoluției nefavorabile bolii, ci, dimpotrivă, atât personal, cât și
cu ajutorul suportului celorlalți: familie, apropiați, prieteni, medici, preoți,
psihologi, trebuie să înfrunte boala, să aibă față de ea o atitudine ofensivă,
combativă.
Atitudinea ofensivă se manifestă mai întâi ca o luptă de prevenire a
bolilor, printr-un stil de viață trupească și duhovnicească echilibrat.
Aceasta înseamnă mai mult lupta cu sine decât cu posibile boli și
suferințe, trezvie și vigilență, controlare și observare strictă a tuturor
puterilor, organelor, facultăților, sistemelor trupești și sufletești, pentru a le
păstra în echilibrul specific stării de sănătate.
Chiar și atunci când, în ciuda acestei vigilențe și cumpătări, datorită
unor predispoziții sau factori genetici, ori a unor cauze independente de
stilul armonios de viață practicat, boala, totuși, se instalează, încă de la
debutul ei, dar în oricare etapă de evoluție a acesteia, „omul trebuie, în
primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănțuit și
doborât de ea, ci, dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz,
așteptând ajutorul dumnezeiesc”1.
Adânca meditație asupra suferințelor personale conduce la
„asumarea” bolii, dar una pozitivă și dinamică, în scopul ușurării efectelor
ei, a prelungirii perioadei de viață și sporirii, pe cât posibil, a calității ei ;
pentru momente limitate, asemenea unor licăriri de soare printre norii
întunecați. Chiar și atunci când boala s-a instalat în viața noastră,
zguduindu-ne din temelii ființa și influențând radical relația noastră cu
lumea, cu semenii, cu familia, trebuie să căutăm, chiar și în cele mai
dureroase suferințe sau faze ale bolii, liniștea lăuntrică, bucuria și
împlinirea, descoperind și prețuind alte valori ale vieții. Să le cultivăm,
chiar și în ciuda suferinței și a neputinței trupești și, de obicei, aceste valori
sunt cele spirituale, pe care omul le-a ignorat, poate, anterior.
Atitudinea omului față de suferința proprie este, așadar, diferită.
Dacă unii o resping și caută să o refuze prin neacceptarea și neînțelegerea
1
Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, traducere din limba franceză
de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2004, p. 71.
184
sensului ei profund, deși fac experiența ei, alții, asumându-o, și-o ușurează
și o fac folositoare și mântuitoare. Însă neacceptarea acestei cruci nu face
altceva decât să ne împovăreze suferința, pentru că, potrivit Sfântului Isaac
Sirul, „toate greutățile și necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin
îndoit. Căci răbdarea micșorează apăsarea lor”2. În mod similar, Cuviosul
Paisie Aghioritul învață că, atunci când ne gândim la durere, ea se mărește,
după cum abordarea sau înfruntarea ei în mod greșit, cu revoltă, dublează
durerea3.
Necazurile și suferințele pe care le acceptăm și pentru care căutăm
să le descifrăm sensul mântuitor, sunt „îndurate” mai ușor, încât și durerea
sau apăsarea lor par mai mici, în timp ce revolta față de ele le îngreunează
covârșitor și nu numai la nivel psihic, prin împotrivirea față de ele, ci și din
punct de vedere somatic, în baza strânsei legături ce există între trup și
suflet.
Considerând boala a fi o adevărată „mucenicie”, Sfântul Ioan Gură
de Aur ne îndeamnă să o suportăm „cu noblețe și cu mulțumire”. Noblețea
sufletească, la vreme de boală și în timp de încercare, înseamnă a nu
învinovăți pe nimeni pentru suferințele noastre, ci a considera că ele ni se
datorează în exclusivitate; a nu ne plânge sau lamenta, indiferent de
durerea pe care ele ne-o produc; a ne păstra optimismul și bunătatea,
nelăsând ca suferința trupească să ne altereze psihicul, starea și „așezarea”
lăuntrică. Am putea spune că noblețea duhovnicească echivalează, într-o
astfel de situație, cu eroismul moral, ce trebuie să caracterizeze întreaga
viață a creștinului, care este o luptă permanentă, văzută și nevăzută, cu răul
fizic și moral. Și, într-adevăr, valoarea sau eroismul unei persoane își
găsește o probă edificatoare în răbdarea necazurilor.
Sfântul Părinte recomandă ca, în vreme de necaz și încercare, de
boală și suferință trupească, să încercăm să excelăm în plan spiritual,
cultivând faptele bune și virtuțile, bunătatea și respectul față de toți ceilalți,
iubirea, mulțumirea și milostenia. Faptele bune ne dau încredere în puterile
noastre sufletești, chiar și pe fondul slăbirii celor fizice, și, totodată,
speranța că și Dumnezeu se va milui asupra noastră. În necaz și în boală,
este potrivit să facem fapte bune, de milă trupească și sufletească, față de
2
Sfântul ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință. Cuvântul XLVI: Despre felurile diferitelor
încercări și câtă dulceață au în ele încercările ce ne vin și le răbdăm pentru adevăr. Și despre
treptele și felurile de viețuire, prin care trece omul cel înțelept, în Filocalia, vol. X, pp. 247-248.
3
Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie, traducere din limba
greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos,
București, 2003, p. 234: „Pentru că de nu înfrunți corect durerea, te va durea de două ori mai mult.
Dacă te gândești la durere, ea se va mări. În timp ce un gând bun, de pildă, dacă îți aduci aminte de
cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puțin, durerea se uită”.
185
Spiritualitate
semenii noștri, indiferent de starea în care se află ei - sănătoși sau bolnavi -

și cu atât mai mult, când cunoaștem cât de mult prețuiește, la vreme de
încercare, necaz, boală sau suferință, o faptă de bunătate, tandrețe și
delicatețe sufletească, un cuvânt de mângâiere și alinare.
O cale de a mai uita de durerea sau suferința noastră este aceea de a
ne implica activ mai întâi în lupta de vindecare a bolii personale, dar și în
ușurarea suferințelor, necazurilor, lipsurilor altora, prin fapte de slujire a
semenilor noștri.
Totdeauna, când suntem necăjiți și întristați, bolnavi și încercați, ne
este de mare folos să ne comparăm cu alții, mult mai încercați decât noi și
care mai găsesc încă resurse să lupte împotriva durerilor și a suferințelor,
precum și a deprimării cauzate de acestea. Poate unii dintre ei au o origine
mai nobilă decât noi, o pregătire superioară nouă și o viață spirituală mai
înaltă și tot sunt încercați. Cu atât mai mult suntem noi pasibili de astfel de
suferințe!
Însă modelul sublim spre care trebuie să îndreptăm inimile noastre,
în momente de dificultate, îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta S-
a întrupat din iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea
noastră. A dus o viață de sfințenie, însă în smerenie, slujind tuturor. Chiar
și atunci când a fost chinuit și răstignit pe nedrept, S-a rugat Tatălui Ceresc
pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit. Iar după Slăvita Sa Înviere
din morți, primele cuvinte pe care le-a adresat femeilor mironosițe,
Apostolilor și ucenicilor Săi, nu au fost unele de blestem și pedeapsă, ci de
iertare și binecuvântare: „Bucurați-vă!”
186
Un mare apologet
contemporan:
Ravi Zacharias
A raţiocina - sau
“Cina Raţiunii”
un eseu de Remus Valeriu Giorgioni
Dacă vrei să pari – sau chiar să fii – mai sofisticat ca alţii în

gândire, foloseşti acest verb. Vasăzică: noi, oamenii de rând raţionăm – dar
o ceată de aleşi au depăşit faza - ei raţiocinează. (Iar sensul cuvântului
tocmai acesta este, a raţiona cu skepsis; cu mult echilibru şi multă
subtilitate. E cam diferenţa dintre noţiune şi concept.) Am început în acest
fel acest articol, din două motive: Autorul pe care-l avem în vizor, chiar
raţionează cu multă subtilitate, dând dovadă de mult echilibru în
prezentarea dovezilor logice ale existenţei lui Dumnezeu. (“Somnul
raţiunii produce monştri”… Dar cina raţiunii: a sta la masă cu conceptele,
elemente ale gândirii umane, poate fi de real folos!)
Pe de altă parte, în privinţa limbajului există o tendinţă generală a
societăţii, de a complica lucrurile, folosind cuvinte “preţioase”. Astfel
încât nu mai zicem “experienţă”, ci expertiză, un lucru/ eveniment nu mai
este spectaculos, ci “spectacular” ş.a.m.d. Până acolo, încât nu mai
spunem: abia atunci mi-am dat seama că mama a murit, ci: “am realizat
moartea mamei mele” (ca şi când aş fi participat cu ceva la aceasta).
Această tendinţă produce multe exprimări circulare, fraze eliptice, care
mai mult îl încurcă pe cititor, decât să-l lumineze.
187
Eseu
Probabil că vreo câţiva dintre cititorii acestui articol l-au citit şi pe

cel despre cartea lui Gabriel Liiceanu, Continentele insomniei. Şi amintesc
acest lucru fiindcă există o similitudine între cartea lui Liiceanu şi cea
semnată de Ravi Zaharia, intitulată clar şi concis: Poate omul să trăiască
fără Dumnezeu? Dacă primul, “certat” cu filosofia – ştiţi la ce facem
aluzie – încearcă să interpreteze acest domeniu prin religie şi literatură,
aducând filosofia mai aproape de noi, cititori obişnuiţi (într-un plan social
mai larg, general), americanul de origine indiană R.Z. discută religia prin
filosofie şi poezie. De fapt, nu chiar religia în sine, ci existenţa lui
Dumnezeu.
Este o întreprindere îndrăzneaţă, mai ales în contextul – de fapt
contextele – actual(e), când primează pluralitatea ideilor şi fragmentarea
adevărului. Relativismul şi scepticismul au atins cote atât de înalte, încât
omul contemporan nu mai poate crede într-un singur adevăr, adică nu mai
are valori absolute. Absoluturile gândirii dintodeauna nu mai au trecere în
faţa lui. (Absoluturile – numite şi “absoluţi” – sunt valorile pure, divine,
adică existând în sine şi pentru sine; ele sugerează o Existenţă primordială,
necreată, autonomă, acel fundament ontic ultim sau Cauză Primă care nu
depinde şi nu este determinată de nimic. Şi - fiind vorba în ultimă analiză
despre Dumnezeu - marxismul minimalizează acest concept filosofic,
alegirizându-l (cum era şi de aşteptat!).
… Dar să ne întoarcem la cartea lui R. Zaharias. Născut în India, la
Madras, bun cunoscător al hinduismului şi al culturii acestei ţări imense,
cu studii teologice în SUA şi Anglia (Cambridge), R.Z. emigrează în
Canada şi în final se stabileşte în Atlanta, Georgia, unde întemeiază o
fundaţie care-i poartă numele. A conferenţiat pe teme religioase, făcând
apologia creştinismului, în peste 50 de ţări, în mai toate marile universităţi
ale lumii; fiind de multă vreme o persoană publică, este autor al mai
multor cărţi apologetice, ţinând în acelaşi timp şi o emisiune radiofonică
săptămânală.
Cartea lui Zacharias se împarte în trei secţiuni, ale căror titluri
vorbesc de la sine: I: Antiteismul este viu şi are consecinţe mortale; II: Ce
dă sens vieţii; III: Cine este Isus (şi de ce contează acest lucru). Să le luăm
pe rând, făcându-le o prezentare succintă – fiindcă, oricum fără lectura
integrală a cărţii, tot nu vom înţelege mare lucru. Dar, ca şi cea semnată de
Liiceanu (care şi ea provine din prelegeri şi conferinţe publice), cartea pe
care o avem în faţă ne “obligă” să gândim pe cont propriu şi să
descoperim o soluţie personală legată de sensul vieţii. Temă care
interesează pe orice muritor, muritorul “de rând”, nu numai pe gânditor.
Iar căutarea sensului ne duce mai departe la scopul vieţii şi la destin, la
188
problema dragostei şi a morţii… Cu alte cuvinte, face din noi, din fiecare
un filosof!
Înainte de toate, trebuie să remarcăm faptul că R. Zacharias preferă
pentru ateism termenul anti-teism. Antiteismul este un ateism militant,
care încearcă să convingă pe toată lumea de adevărul lui. (Nimic nou sub
soare: acelaşi lucru îl fac şi – toate – religiile!). Şi, pentru a-şi atinge
scopul, atacul principal s-a data asupra minţii, adică asupra universităţilor
şi studenţilor : “Principalul mijloc de realizare a acestui deziderat a fost
luarea în stăpânire a fortăreţelor intelectuale…, sub o salvă de atacuri
“erudite” concentrate împotriva lor, s-a realizat modificarea structurii de
plauzibilitate pentru credinţa în Dumnezeu…” (R.Z.)
Apoi, autorul a înţeles un lucru esenţial: cântecele - folclorul unui
popor (atât cel popular, cât şi cel cult) exprimă sufletul unui popor. Mai cu
seamă că, în mod catastrofal - apud F.M. Dostoievski – evoluţia lumii a
fost următoarea: mai întâi arta s-a inspirat din realitate; în faza a doua,
realitatea s-a inspirat din artă; iar la sfârşit, viaţa/realitatea a îmbrăţişat
principiile artei ca pe nişte principii călăuzitoare (Aşa că, nu viaţa bate
arta, ci viceversa!). Şi atunci nu are mare dreptate premonitorie Poetul,
când zice: “Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi”? Liiceanu constată
şi el în cartea sa că literatura ultimelor secole – şi mai cu seamă romanele
– reflectă exemplar şi înregistrează falimentul moralei; declinul familiei
creştine moderne. (N. Breban, într-o conferinţă academică declara: “Arta
nu poate fi morală… Noi nu facem decât să descriem realităţile vieţii aşa
cum le vedem şi le cunoaştem.” Avem aici dovada clară a închiderii
cercului: arta descrie viaţa – viaţa se lasă influenţată covârşitor, este
determinată de falsul model moral al artei!
În a doua parte a cărţii, R.Z. se preocupă de SENS - ce anume dă
sens vieţii (Ştiinţa de a şti şi arta de a trăi = subtitlu). În această privinţă,
pornind de la Shakespeare, el decelează patru faze în viaţa omului, care
conferă sens: mirarea (copilărească), adevărul (adolescentin), iubirea
(tinereţii) şi siguranţa (bătrâneţii). Capacitatea copilului de a se mira în
faţa lucrurilor simple – pentru el, adevărate miracole – de a se lăsa
încântat de fantezia basmelor dispare-ntr-o bună zi, când începe căutarea
după adevăr a adolescentului. Adevărul tinereţii este iubirea care,
sedimentată în timp se transformă în siguranţa vârstei a patra. Adevărul
este o specie “pe cale de dispariţie” (un subtitlu al secţiunii a doua). Iar
“folositoarele chinuri ale dragostei” – un alt subtitul – produc
înţelepciunea omului matur; certitudinile la care ajungem (dacă ajungem!)
în viaţă, ca la nişte concluzii obligatorii conferă siguranţa vieţii. Oricât ar
189
Eseu
fi omul de superficial, apropierea bătrâneţii şi a morţii inerente îi dau de

gândit. (Complexul BBL, vorba unui autor: boală-bătrâneţe-moarte.)
Fiecare om are filosofia lui de viaţă – aspecte majore care se
discută uneori seara în familie, în jurul mesei din sufragerie. Cei mai mulţi
dintre noi practicăm o filosofie după ureche, “de buzunar”, acordând prea
mult credit ideilor proprii. Dar faptul că există atâtea “adevăruri
personale”, paralele, nu justifică fragmentarea Adevărului care este absolut
şi poate fi cunoscut. Tocmai acesta este subiectul secţiunii a treia care
demonstrează logic şi raţional faptul că numai prin crucea lui Hristos omul
poate avea câştig de cauză în aflarea adevărului. (Autorul introduce aşadar
problema suferinţei, care este general-umană.) Spre deosebire de filosofii
de sistem, Fiul întrupat al lui Dumnezeu descrie cel mai bine natura
umană, pentru că a cunoscut-o din interior. De aceea, întrebările
cărturarilor şi fariseilor nu-l iau prin surprindere, şi nici tendenţioasa
întrebare “filozofică” a lui Pilat: Ce este adevărul? (Totuşi, omenirea
trebuie să-i fie veşnic recunoscătoare guvernatorului roman, fiindcă
datorită aceste curiozităţi a lui ştim noi astăzi că adevărul nu este un
concept, ci o Persoană! Cine ar putea cunoaşte mai bine omul decât
Creatorul lui?)
Studiind viaţa şi preceptele lui Isus Hristos putem afla principiile
clăuzitoare în viaţă, prin care şi viaţa noastră poate căpăta un Sens.
Această parte a treia vorbeşte despre Dilema omenirii, Căutarea filosofilor,
Centrul de interes al istoricului - toate subtitluri. Deşi n-a lăsat nimic scris
de mâna Sa, Isus a dus o viaţă nepătată, exemplară (“Cine dintre voi mă
poate dovedi de păcat?). Din predicile – Predica de pe Munte = constituţia
Împărăţiei – şi din parabolele Sale, mai mult decât din tomurile grele ale
filosofilor, putem desprinde toate principiile de viaţă necesare vieţii
umane. Cât despre dogma sau doctrina creştină, apostolii – în epistolele
biblice - au dus mai departe ce a început Învăţătorul lor să îi înveţe când
trăia printre ei..
Chintesenţa – a Cincea esenţă
Un alt termen important în discuţia noastră (noţiune? – concept?)

este chintesenţa, care în vorbirea curentă înseamnă esenţa cea mai pură a
unui lucru sau element. Miezul, lamura – floarea. Dar filosofii l-au folosit
încă din antichitate cu sensul de a cincea esenţă a lumii – după celelalte
patru: pământ, apă, aer şi foc. Iar această a cincea substanţă a fost
considerată eterul, element inefabil care umple spaţiile interplanetare,
intrând şi în componenţa corpurilor cereşti; substanţa eterată este cel mai
190
subtil element din natură. Iar miezul problemei noastre ca oameni - cea
discutată de R.Z. în cartea sa - este dacă se poate ajunge la esenţe – Bine,
Frumos, Adevăr – independent de Dumnezeu, care este (în formularea
filosofiei presocratice şi eleate) substanţa intimă şi esenţa ultimă a
universului. Omul suportă cu greu “povara slavei”: faptul că Dumnezeu
este această realitate ultimă a gândirii umane. Şi atunci el ce face?... Se
angreanează în “jocuri mortale de cuvinte”, care sunt caracteristice
umanismului materialist – antiteismului. Prin ele se încearcă relativizarea
adevărului, care este unic şi etern.
În cartea lui Zacharias sunt evocaţi, convocaţi la discuţie mai mulţi
filosofi clasici şi contemporani: Kant, Hegel, Nietzsche, Kirkegaard, dar şi
poeţi, cântăreţi, savanţi şi oameni de cultură (cunoscutul şi multasculatul
fizician agnostic Stephen Hawking, scriitorul creştin C.S.Lewis şi mulţi
alţii). Omul are întipărit în el chipul lui Dumnezeu, trupul lui este un
“templu” al Duhului, de aceea cartea vorbeşte pe larg despre moralitate –
speranţă şi sens. Toţi trăim în baza unor principii de viaţă alese de noi –
concluzii prealabile. Dar lipsa de “responsabilitate transcendentă” (omul e
de părere că nu e strict necesar să crezi în Dumnezeu şi în Fiul Său, aşa că
vieţuieşte ca şi când n-ar exista) produce în viaţa omului alienare şi
înstrăinare: de sinele propriu – de semeni – de Dumnezeu.
Dumnezeu vine în ajutorul nostru, ne iasă în cale/în întâmpinare,
pentru că el este Persoană (personalitate), iubire şi comunicare. El vrea să
stea de vorbă cu noi (avem la dispoziţie Scriptura). Toată istoria omenirii –
şi nu doar a filosofiei – este o expresie a “suferinţelor îndurate în căutarea
după sens” (Imm. Kant). De aceea, cele patru întrebări fundamenale ale
vieţii, la care fiecare om trebuie să(-şi) răspundă sunt: origine, sens,
moralitate, destin. De unde venim – încotro ne-ndreptăm – ce alegeri
morale facem. Toate acestea fiind îndreptate în direcţia construirii unui
destin. Dumnezeu are un scop pentru viaţa fiecărui om în parte – iar omul
nu are decât să descopere acest scop şi să-l pună în lucrare, în beneficiu
propriu, dar şi pentru zidirea în invizibil a Împărăţiei Cereşti.
Cartea se încheie cu o anexă cuprinzând întrebări care i s-au pus
conferenţiarului R. Zacharias la diferite întâlniri, de către studenţi sau
profesori. Mulţi se declară nedumeriţi de ce un indian prin naştere n-a
îmbrăţişat hinduismul cu milioanele lui de zei; alţii caută justificări
ateismului, întrebându-se de ce alte religii în afară de creştinism n-ar fi şi
ele valabile (conform aserţiunii ecumenice că “toate cărările duc în vârful
muntelui”). Multe din întrebările care i s-au pus de-a lungul timpului sunt
obraznice, tendenţioase şi agresive, dar Zacharias le demontează cu
pricepere, doxă apologetică, aducând argumente logice. El chiar foloseşte
191
Eseu
legile logicii formale şi principii filosofice (de tipul teză, antiteză –

sinteză) în timpul demonstraţiilor sale. De aceea cartea nu este uşor de
citit, presupune un oarecare efort intelectual, exerciţiu de lectură şi o
atenţie sporită; dar şi o pregătire şcolară peste medie, chiar dacă stilul nu
este supraspecializat sau elitist-intelectualist.
Vorbind acum, în final, despre carte ca obiect editorial, putem
spune că am citit o carte folositoare, excelent tradusă, pentru care în
numele Dvs., al cititorilor aduc mulţumiri Editurii orădene şi
traducătorului Natan Mladin, care dovedeşte o extraordinară cunoaştere a
limbii române. Coperta este frumoasă şi sugestivă, tiparul – realizat la
Debrecen, în Ungaria – este şi el profesionist. O singură nedumerire poate
avea citorul atent: de ce cartea are “două” titluri (în interior, atât pe pagina
de gardă cât şi pe coperta interioară, scrie “Poate trăi omul fără
Dumnezeu?). Dar acest amănunt, cât şi foarte puţinele greşeli de tipar, nu
scad din valoarea ei instructivă, din greutatea logică şi filosofică a
demersului cărţii. Din beneficiul spiritual pe care îl poate avea la lectură
fiecare cititor în parte. Aşa că vă recomandăm cu căldură această carte.
* Ravi Zacharia, Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Ed. Cartea Creştină, Oradea,
2009
192
Agapice/
Jurnalul unei
asceze
fragmente de Gheorghe Simon
&
Mărturisire! Despre buna orientare, nesmintită, pe calea
Adevărului, nerăzleţit. Întru mai dreapta socotinţă a minţii, spre îndreptare,
de a fi pregătiţi să primim darul Duhului: darul discernerii, darul
cuminecării, darul împăcării, eliberator, din robia nesupunerii;supus doar
iubirii de sine, pot să ajung, din neatenţie sau necuviinţă, ispitire.
Mărginiţi, mai apoi, prin puterea ascunsă, ne îngrădim, uitînd cu
totul de piatra din capul unghiului, de lacrima lucidă, trans-lucidă, a
invizibilului protector şi, totodată, a tăcerii urzitoare: “Iisus e şi
întemeitorul templului interior, şi locuitorul lui, şi încununarea lui.” Faţă
de orbirea şi poticnirea lucrătorilor nevrednici ai viei: “nimeni deasupra
noastră! Nici un stăpîn în afară de noi! Rezultatul este transformarea
temeliei în piedică şi a cheii de boltă în avalanşă zdrobitoare.” (Andrei
Pleşu)
Eşti, în cele din urmă, fără de urmare, eşti doar ceea ce mărturiseşti.
Şi cît de greu ne vine să distingem între EU sunt şi EU sunt CEL CE
ESTE, eşuînd lamentabil prin identificare: EU SUNTEU! (Pessoa). Sau,
mai grav, neperformant, perdant şi flagrant, Nimeni nu-i ca mine!,
subminînd o autoritate care se impune prin supunere şi recunoaştere,
legitimînd-o, prin împuternicire.
193
Spiritualitate
&
A fi în lume, între oameni, înseamnă a te recunoaşte, a te regăsi,

întîmpinîndu-l pe celălalt ca pe tine însuţi, uitînd de numele nostru, în
numele celui de-al treilea, al cărui chip şi asemănare suntem, treimic. Doar
aşa poţi urma pe făgaşul nesmintirii, prin mărturisire, fără rest şi fără exces
de zel, rămînînd cuminte în cămara sufletului, precum aceea din copilărie,
pentru a ne minuna de Duhul atît de firesc al însoţirii protectoare, încît nu
mai vedeam, nici nu mai auzeam, eram doar încîntare, fiind vederea şi
chipul Părinţilor, minunîndu-se, ei înşişi, de copleşitorul dar al înfierii.
&
Doamne! Şi cît har şi cîtă dăruire şi cît de uşoară povara Duhului! Şi

cît de grea, insuportabilă, inevitabilă, ispitirea spiritului, jucăuş, ghiduş, ca
un intrus, prin neastîmpărare. Şi cîtă confuzie, în mărginimea vieţii
noastre, dezmărginită, zdrenţuită, ştirbită, oricît ai încerca sa adaugi ceva
sau să elimini din deşertăciunea nimicitoare, fie şi partea amăgitoare, aceea
care ne ţine, totuşi, la suprafaţă, plutind în intermundii, interzise.
&
Interzişi, în faţa evidenţei, luăm în derîdere sau în batjocoră, chiar

faţa ascunsă a lumii, a omului şi a lucrurilor, oglindindu-ne chipul interior,
inevident, al nevăzutei şi nesperatei asemănări. Ne mirăm şi ne uimim,
înmiresmîndu-ne duhul interior, înfioraţi şi îmblînziţi de soarele copilăriei,
în asfinţitul vieţii, copilărie care ne încălzeşte, într-un tîrziu, în levitare de
sine, cînd ne grăbim înfricoşaţi de moarte şi încrezători de Înviere.
&
E prea mult pentru un biet suflet, fiind copleşitor de adînciţi în sinea

răvăşită. Nu ştim cum vom mai putea răzbate, prădaţi şi prădători,
divulgaţi, prin atîtea predici asmuţite şi prea pline de o nemiloasă
vacuitate, cutremurîndu-ne mai degrabă în faţa marelui şi ultimului prag,
pe care nu-l mai vedem, nici atinge, din moment ce, nefiindu-ne potrivnic,
ne poticnim, împiedicîndu-ne, la fiecare pas, pe cărarea pierdută, de noi
înşine, spre noi înşine.
194
&
Circumspect, circumscris, mărginit, limitîndu-mi gîndul şi

delimitîndu-mi nehotărîrea, abdicînd de la orice iluzionare, am îndrăznit
mai mult decît mi se cuvenea, să abordez, virtual, feţe umane, într-un chip
anume, înviate prin nume sau pseudonime, cu excepţia creatorilor, expuşi
şi exponenţi, a celor care îşi asumă un nume, convergent, însumîndu-le
fiinţa şi consemnîndu-le persoana. Şi, oricît s-ar strădui cineva să pară cît
mai firesc, fie prin diacritice, fie prin funamubulesc, fie prin figuri
laconice, viul se va fi strecurat doar prin ceea ce rămîne ascuns, nefiresc.
&
M-au derutat cei aproape cinci mii de prieteni ai unei edituri

(Cartier) şi cei aproape cinci mii de prieteni ai poetului Emil Brumaru. De
unde, îmi dau seama că sufletul său a devenit neîncăpător. E de ajuns un
singur prieten, ca să-ţi ocupe toată viaţa, fără să ţi-o anexeze sau să ţi-o
confişte.
Disponibile sau penibile, dispuse sau expuse, spectrului aleatoriu al
Necunoscutului/Necunoscutei, feminine, mai degrabă, decît masculine,
sufletele se deschid cu greu, în zariştea unei atît de grave întîmpinări.
&
Conectat la reţeaua virtuală a socializării anonime, îmi strecor şi eu

numele şi chipul, într-o butaforie aleatorie, mirat fiind de ascunderea
detaliilor biografice, neobligatorii sau, codificate, altele etalate, ostentativ,
ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face.
Comunicarea, aici, e deficitară, fragmentară, lacunară, ruptă şi
întreruptă
de interlocutorul, care, întîmplător, e pe fază, e accesibil sau disponibil,
reactiv,
de dragul vreunui Godot, în aşteptarea absolută a oaspetelui, care întîrzie,
într-o cronologie, inaccesibil fiind, conectat la o reţea anonimă.
&
Am rămas singur, exilat pe tărîmul imaginarului dislocat, fracturat,

zimţat, aspru şi în uscăciune de cuvinte, în ruine, ruminat, în tăcere, pe
195
Spiritualitate
ascuns, în interioare deocheate, luminate doar de flori eterne, uscate, în

clipe extatice, de aspre căderi, în abisul cunoaşterii şi-n culminări de
pustiire, aşa precum e cînd rămîi singur doar cu sine: “Moara nu mai este,
dar vîntul tot mai bate.” (Van Gogh)
&
Îţi poţi pierde uşor mintea, rătăcitor învierşunat, pornit pe calea

pierzaniei, rămîndu-ţi doar umbra de suflet şi bruma de cuvinte, după ce
întregul se va fi epuizat, precum fărîmă cu fărîmă de timp din trecutul prea
apropiat, prin umbra cuvintelor, reînviat. La rîndul lor, chemîndu-se
reciproc, în faţa imaginilor suprapuse şi alunecoase, interpuse, cînd nu mai
e chip, nici arătare, ci doar părere de ninsoare a clipelor pe cale de
exterminare.
&
Ce poate fi mai sfînt, pe pămînt, decît lucrarea sufletului spre un

dincolo, de neatins: unde nici întristare nu-i, dar nici întregire a gîndului,
egal cu tine însuţi, smuls unei viziuni precare, aruncat în abisul trecerii,
spre un tărîm al imaginarului din care se ţes imagini atît de vii, încît poţi
să-ţi urmezi calea, fără frica pierderii de sine. Răsfoindu-mi sufletul, de
parcă viaţa nici nu ar fi început pentru mine. Oriunde îmi arunc privirea
mi-e dat să întîlnesc aceleaşi făpturi, în alergare spre nicăieri.
&
A scrie e la fel de zadarnic precum a citi, fără a te cuprinde înţelesul

(a te lăsa cuprins de înţeles) şi fără a surprinde survenind, pe calea tainică,
pe cel care scrie, chiar acum, între două ezitări, pe care le trăiesc,
înduhovniciţi, amîndoi: cel ce se mărturiseşte, în plină criză şi în disperare,
precum şi duhovnicul înlănţuit, înmărmurit de ceea ce îi dat să audă;
împreună, mulţumind lui Dumnezeu. Duhovnicul, pentru faptul că nu i s-a
întîmplat aşa ceva, iar cel de-al doilea, mărturisitorul, pentru faptul că s-a
eliberat de povara amintirii, neştearsă, pînă la vremea de apoi.
Mărturisirea, prin tăinuire, e un fel de împovărare şi de inadecvare a două
suflete, fără de apărare. Doar ceea ce rămîne ascuns, nemărturisit, sub
pecetea Tainei, va fi de ajuns ca viaţa să nu contenească.
196
Aspecte referitoare la Biserica

Catolică din România în perioada
modernă și contemporană (II)
un studiu de Iulian Ghercă
Marea Unire a schimbat radical situaţia existentă în ceea ce privea
cultele. În Constituţia din martie 1923, s-au regăsit articole şi legi referitoare la
acest subiect. În articolul 22, de exemplu, se specifica: „Libertatea conştiinţei este
absolută. Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertatea de protecţiune,
întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi
legilor de organizare ale Statului”1.După 1918, aproape toate cultele puneau
problema organizării lor la nivelul întregii ţări. Trebuia să se ţină seama de
tradiţiile existente, dar şi de necesitatea consolidării statului naţional unitar2. În
aceste condiţii, problema Concordatului cu Vaticanul a reprezentat pentru politica
externă a României un obiectiv prioritar.
Situaţia Bisericii Romano-Catolice din România Mare s-a modificat în
mod radical faţă de perioada anterioară. Dacă înainte de 1918 exista un număr de
aproximativ 150.000 de credincioşi catolici, după Marea Unire acesta a crescut
simţitor. În teritoriul Vechiului Regat, Biserica fusese organizată într-o
arhiepiscopie de Bucureşti cu 24 de parohii şi 46.383 de credincioşi, şi o
episcopie de Iaşi care cuprindea Moldova şi Basarabia, cu 33 de parohii şi 96.067
de credincioşi3. În contextul preocupării guvernelor de la Bucureşti pentru
unificarea şi armonizarea instituţional-administrativă a ţării (printr-un sistem
juridic menit să promoveze şi să asigure aplicarea tuturor dispoziţiilor
constituţionale în materie), s-au încadrat şi acţiunile care au urmărit
reglementarea relaţiilor dintre stat şi Biserică.
Modificările produse după Primul Război Mondial au determinat o nouă
orientare a politicii Vaticanului în raporturile sale cu statele care aveau în
componenţă populaţii de confesiune catolică. Cele două planuri ale noii politici
urmăreau: asigurarea instituţiilor ecleziastice din fiecare ţară prin încheierea unor
acorduri bilaterale, iar pe de altă parte, să facă unele concesii statelor
contractante, fără însă a „se aduce vreo atingere funcţiei specifice a Bisericii”4.
1
Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, 1990, p. 615.
2
Ion Agrigoroaie, România interbelică, vol. I, Univ. Al. I. Cuza,Iaşi, 2001, p. 257.
3
ANIC, Fond Brătianu-familial, dosar nr.101/1926, f. 1.
4
Mario Bendiscioli, La politica della Santa Sede (Direttive – Organi - Realizzazioni) 1918-1938, La
Nuova Italia, Firenze, 1939, p.65.
197
Studiu
Aceste două planuri expuneau politica concordatară a Papei Pius XI5.Un rol
important în această viziune l-au jucat şi cardinalii Pietro Gasparri şi Eugenio
Pacelli, secretarii de stat ai Vaticanului în perioada 1917-1939.
Impulsurile pentru negocierea şi încheierea acestor tratate nu veneau doar
din partea Vaticanului, ci şi- în unele cazuri- din partea guvernelor statelor care
doreau să intre în legătură cu o mare putere spirituală şi politică a lumii (cum a
fost şi cazul României).
Ofensiva diplomatică a Sfântului Scaun în perioada interbelică a fost fără
precedent în istorie. Papalitatea a reuşit să se adapteze rapid la noua situaţie
politico-teritorială de după război şi să-şi apere poziţia în lume. Creşterea
prestigiului moral şi politic al Vaticanului s-a datorat, în mare măsură, politicii
conservatoare promovate de Papa Pius XI, strategie prin care Biserica Catolică şi-
a asigurat deplina libertate de manifestare, atât în lumea catolică cât şi în spaţiul
ortodox şi protestant6. Situaţia a fost diferită în Rusia, când după revoluţia din
1917 şi instaurarea regimului comunist s-a încercat introducerea ateismului
militant şi distrugerea oricărei religii şi a instituţiilor religioase7.
După numeroase negocieri pe parcursul perioadei 1920-1927 (suspendate
din când în când), semnarea importantului act (Concordatul) s-a produs la 10 mai
1927 la Roma; din partea românilor a semnat Vasile Goldiş, iar din partea
Vaticanului, cardinalul Pietro Gasparri. Documentul a fost ratificat doi ani mai
târziu, în timpul primului guvern naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu. „Legea
pentru ratificarea Concordatului” conţinea- pe lângă textul semnat la Roma- şi
două scrisori care au putut fi socotite ca parte integrantă a respectivului
document8.
La 11 mai 1927, Vasile Goldiş împreună cu ministrul român de pe lângă
Sfântul Scaun, Dumitru C. Pennescu, au fost primiţi în audienţă de Suveranul
Pontif. Papa a transmis binecuvântarea sa regelui Ferdinand, fiind convins că
actul semnat cu guvernul român va servi „nu numai intereselor bisericii catolice,
ci şi ale statului român şi naţiunii române”9.
Încheierea Concordatului dintre România şi Vatican a constituit un
moment de referinţă în evoluţia relaţiilor diplomatice dintre cele două state.
Guvernele româneşti din perioada 1920-1927 au intuit necesitatea încheierii
Concordatului ca o premiză a procesului de integrare confesională a
credincioşilor catolici minoritari şi de rezolvare a problemei cultelor din România
Mare. Sfântul Scaun vedea, la rândul său, în acest tratat un instrument util pentru
păstrarea şi consolidarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii Catolice într-un
5
Mihai Lostun, Relaţiile diplomatice dintre România şi Vatican în perioada interbelică, Iaşi, 2005,
Lucrare de doctorat, p. 70.
6
Ibidem, p. 85.
7
Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până în zilele
noastre, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, p. 305.
8
Dumitru Preda (coord), România-Vatican. Relaţii diplomatice I, 1920-1950, Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p. 70.
9
Vasile Goldiş, Concordatul, Tipografia Arhidiecezană, Arad, 1928, p. 33.
198
ambient ortodox destul de ostil10. Tratativele îndelungate s-au datorat

complexităţii problemelor ce trebuiau soluţionate, deselor ingerinţe ale prelaţilor
catolici maghiari pe lângă Sfântul Scaun, precum şi schimbărilor guvernamentale
dese care au avut loc în România11. Considerăm nefondate părerile unor autori
care susţin că interesul naţional a fost trădat prin semnarea Concordatului; în ceea
ce priveşte chestiunea „Patronajului suprem”12, aceasta a fost exagerată.
După semnarea Concordatului, a fost posibilă adoptarea Legii pentru
regimul general al cultelor (în aprilie 1928), deoarece era necesară reglementarea
prealabilă a situaţiei Bisericii Catolice, care prezenta anumite particularităţi
(izvorâte şi din faptul că liderul spiritual se afla la Vatican)ce fuseseră menţionate
în Concordat.
Problema Concordatului şi statutul Cultelor în România au ocupat un loc
important şi în publicaţiile catolice ale vremii. În Sentinela Catolică, a apărut un
articol intitulat „Cultele în România”, în care se explica situaţia confesiunilor în
noua Constituţie (1923) şi necesitatea semnării Concordatului. „Legăturile
diplomatice dintre stat şi Vatican urmăresc tocmai stabilirea de bune relaţii între
aceste două puteri, căci Concordatul nu e decât traducerea în fapt a raportului ce
există între Stat şi Biserica Catolică”13.
Analiza comparativă a Concordatului românesc în contextul
Concordatelor încheiate de către Vatican în perioada interbelică evidenţiază
faptul că politicienii români nu au abandonat interesul naţional. Concordatul
României cu Vaticanul (semnat după îndelungi negocieri) a fost un tratat
internaţional care scotea în evidenţă o atitudine tolerantă a statului român faţă de
minorităţile confesionale, precum şi grija păstrării unor relaţii cât mai strânse cu
centrul catolicismului.
Semnarea şi ratificarea Concordatului cu Vaticanul au reprezentat acte
politice cu o dublă semnificaţie: reglementarea raportului dintre statul român şi
Biserica Catolică din România (cu respectarea reciprocă a drepturilor cuvenite
celor două părţi) şi consolidarea relaţiilor dintre România şi Vatican. În plus, s-a
sperat ca prin acest act să se mai tempereze acţiunile antiromâneşti ale unor
minoritari catolici aflaţi în slujba revizionismului maghiar şi să-i determine să
accepte realitatea politico-teritorială consfinţită prin tratatul de la Paris-
Versailles”14.
Consensul partidelor politice în vederea semnării Concordatului
subliniază faptul că a existat o necesitate clară pentru adoptarea lui şi nu au fost
lezate în niciun fel interesele statului român sau ale Bisericii Ortodoxe Române.
Reglementarea situaţiei Bisericii Catolice din România consacra rezolvarea unei
10
Mihai Lostun, op. cit., p. 131.
11
Ibidem.
12
Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Ex Ponto, Constanţa,
2004, p. 180.
13
Sentinela catolică, nr. 4, 1925, p. 1.
14
Mihai Lăstun, op. cit., p. 162.
199
Studiu
probleme dificile şi sensibile apărute după Marea Unire şi anume problema

cultelor.
Statutul Bisericii Catolice fusese stabilit prin Concordatul din 10 mai
1927. Potrivit acestuia, au fost înfiinţate 5 dieceze: Alba Iulia şi Oradea-Satul
Mare în Transilvania, Timişoara în Banat, Iaşi în Moldova şi Bucureşti în
Muntenia. În anul 1948, cei 5 episcopi erau: Aron Márton la Alba-Iulia, Iános
Scheffler la Oradea-Satul Mare, Augustin Pacha la Timişoara, Alexandru Cisar la
Bucureşti, şi Anton Durcovici la Iaşi15.
În anul 1948, Concordatul a fost atacat violent de către presă şi de
conducătorii partidului comunist; Dej afirma, la 22 februarie 1948, că acesta era
unicul obstacol în calea democraţiei. Această campanie a culminat cu abrogarea
unilaterală, de către guvernul României, a Concordatului, la 17 iulie 1948;
supremaţia Vaticanului asupra Bisericii Catolice din România a fost înlăturată
prin legea confesiunilor religioase din 4 august 1948, care la articolul 41, stipula
că „pe teritoriul statului român cultele religioase străine nu-şi pot exercita
jurisdicţia asupra credincioşilor”16. Autoritatea Vaticanului a fost înlăturată
formal, însă ea s-a menţinut la nivel practic pe toată perioada regimului.
Biserica Catolică a reprezentat o formă de rezistenţă anticomunistă ce a
avut la bază principii de ordin religios; ea s-a manifestat totuşi diferit faţă de
celelalte mişcări de rezistenţă existente în România. Această opoziţie a fost
înfrântă într-un mod foarte brutal, însă nu în totalitate17. Comportamentul mult
mai agresiv al comuniştilor faţă de Biserica Catolică se explică prin structura
centralizată a acesteia, puternica ei subordonare faţă de Vatican şi solidaritatea
dintre diferitele comunităţi din întreaga lume18. Papa Pius XII vedea în comunism
„răul absolut, astfel că ciocnirile dintre cele două instituţii au fost constante şi
violente”19.
Deşi au existat numeroase tentative iniţiate de comunişti, nu a fost
posibilă o înţelegere între PCR şi Biserică. Statutul legal al Bisericii Catolice, din
punct de vedere al legii din 1948 privind confesiunile, era ambiguu; cea de-a
doua ca mărime dintre bisericile din România nu era nici legală, nici ilegală,
adică nerecunoscută, însă era tolerată.
15
Denis Deletant, Teroarea comunistă în România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi statutul poliţienesc
1948-1965, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 79.
16
H. Stehle, Eastern Politics of the Vatican, 1917-1979, tradusă de Sanda Smith, Ohio University
Press, 1981, p. 265.
17
Iulian Munteanu Ghercă, „Biserica Romano Catolică – formă de rezistenţă anticoministă”, în
Chronos, anul III, nr. 1(4), Iaşi, 2005, p.25.
18
Jean Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre,
Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 45.
19
Ibidem, p. 45.
200
Contribuția slujitorilor bisericii

din Neamț și Bacău pentru
obținerea independenței de stat a
României în anii 1877-1878
un studiu de Emanuel Bălan
Județele Neamț și Bacău au avut o contribuție destul de importantă

la obținerea independenței, prin participarea celor două regimente, 14 și 15
dorobanți la cele mai grele bătălii din cursul războiului.1
Proclamarea independenței prin actul de la 9 mai 1877 a declanșat
un val de entuziasm și adeziune a populației, fapt reflectat și în telegramele
expediate de înalții prelați sau de cler, guvernului României. O asemenea
telegramă era trimisă din Roman de Episcopul Isaia Vicol și semnată și de
iconomul Ion Ștefănescu Fior, preotul Dimitrie Matcaș și mai mulți
orășeni.2 Astfel de telegrame au fost expediate și de către protoiereul de
Neamț, preotul N. Conta, preoții din Buhuși, Dimitrie Adamescu,
Gheorghe Dimitrescu și Grigore Mitrea, preotul Ion Andrei din Piatra
Neamș, preotul Ilie consilier la Hangu și preotul V. Ștefănescu din Tîrgu
Neamț.3
Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, și episcopul de Roman,
Iasia Vicol, au trimis telegrame protoiereilor ca preoții să ajute armata
prin donații de bani sau produse sau chiar colecte. Mai mult, la 19 mai
1877, mitropolitul a dat dispoziții ca în fiecare biserică să fie amplasate
cutii pentru donații de bani în scopul ajutorării soldaților răniți.4 Astfel, la
28 mai, aflăm că toate bisericile din protopopiatul Piatra Neamț, aveau
asemenea cutii.5 Preoții au făcut rugăciuni și slujbe de Te Deum victoria
1
Pentru detaliile participării acestor regimente la lupetele din 1877-1878 vezi: Teodor Gheorghiu,
Din trecutul Regimentului Roman nr. 14, Roman, 1930; Prezentarea istoricului Regimentului
Resboieni r. 15 de la înființare, până în prezent, Piatra Neamț, 1906, pp. 15-18; Albumul Armatei
Române, 1902, p. VII; Radu Rosetti, Călărașii din Valea Siretului în războiul neatârnării,
Buucrești, 1939.
2
Monitorul Oficial, 108/1877, 13 mai, p.3219-3220.
3
Monitorul Oficial, 110/1877, 15 mai, p. 3250-3251, 3253; 112/1877, 18 mai, p. 3292.
4
M. Roller, Documente privind istoria Românie, vol. III, pp. 200-201.
5
SJAN Neamț, Fond Primăria Neamț, dosar 22/1877-1878, f. 8.
201
Studiu
armatei române, adar și pentru ostașii căzuți în lupte, precum cea din 8
septembrie din numeroase orașe ale țării, printre care și Roman și Piatra
Neamț iar în februarie 1878, după încheierea războiului, au fost săvârșite
în toată țara, parastase pentru pomenirea soldaților morți în războiul de
independență.6
Preoții au contribuit ei înșiși cu bani sau produse pentru nevoile
armatei, precum preotul Gheorghe Mihăilescu din Costișa-Neamț.7 Preotul
Vasile Luca din Mastacăn, alaăuti de alți săteni , a oferit 13 oca de fasole,
iar preotul Dimitrie Filipescu din Borzești-Bacău, cantitatea de 80 oca de
brânză.8 Preoții I. Demetriu și Vasile Stamate din Răucești-Neamț, au
colectat de la săteni articole de îmbrăcăminte9 iar preotul Ion Veleșcu din
Poiana Iurașc-Roman împreună cu mai mulți săteni a donat 2 cai, o trăsură,
hamuri și alte obiecte.10 Tot din aceiași comună, preotul Vasile Platon,
îmreună cu alți săteni, dăruia un cal, ovăz și fasole.11
Alți preoți au donat cai, precum protoiereul Nicolae Conta din
Piatra Neamț și preotul N. Teodorescu din Bacău.12 Preotul I. Văideanu și
M. Dimitrie din județul Roman au dăruit 4 oi, preotul Dimitrie Matcaș o
pereche de hamuri din piele, preotul Vasile Gheorghiu din Brătești, o
junică, iar preotul V. Panțiru și alți enoriși din Băcești-Roman, 74 de
kilograme de brânză de oi.13
Episcopul de Roman dar și alte persoane din Roman, a pus la
dispoziția armatei 7 cai.14 Iconomul Costache Gheorghiu de la biserica „Sf.
Gheorgheˮ, și preotul Enache Pârvu, au comunicat Prefecturii că vor
măcina pentru armata română la morilr lor de sub Petricica.15 Iconomul N.
Ionescu din Ulița Viei, preot la biserica „Adormirea Maicii Domnuluiˮ, și
preot V. Focșa, de la biserica Sfinții Voievozi, au donat diferite articole de
îmbrăcăminte și obiecte, același lucru au făcut și preoții Ion Demetriu și V.
Stamate, din Răucești-Neamț, au donat cămăși, șervete și alte obiecte.16
Biserica a contribuit și cu bani pentru nevoile armatei române, iar
înalții ierarhi aucontribuit și ei cu sume de bani. Episcopul Isaia Vicol al
6
Gh. Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Filipașcu, Istoria Bisericii Române, vol. II, București,
1957, p. 527.
7
Monitorul Oficial, 4/1878, p. 69.
8
9
Monitorul Oficial, 191/1877, p. 5196-5197.
10
11
Ibidem.
12
Monitorul Oficial, 92/1877, p. 2706; 99/1877, p. 2910.
13
Monitorul Oficial, 225/1877, p. 5772; 228/1877, p. 5883; 237/1877, p. 6026.
14
15
SJAN Neamț, Fond Primăria Neamț, dosar 16/1877-1878, f. 21.
16
Monitorul Oficial, 191/1877, pp. 5196-5197.
202
Romanului a dat 500 de lei.17 La 14 iulie 1877, mitropolitul Iosif trimitea o

circulară celor șase protopopi din eparhia sa (Iași, Botoșani, Dorohoi,
Suceava și Neamț) cerându-le să îndemne preoții din protopopiatele
respective să dea bani și obiecte pentru nevoile armatei. Și călugărițele de
la Agapia au oferit Comitetului Doamnelor din Iași, articole de
îmbrăcăminte18, iar călugării de la Neamțau strâns 192,20 de lei și articole
de îmbrăcăminte.19
Mulți preoți au renunțat de benevol la o parte din salariul lor lunar

pe toată durata războiului sau pentru o anumită perioadă, în beneficiul
armatei. Preotul David Climescu „institutore și directore școalei urbane din
Târgu Moinești”, a trimis suma de 127,50 lei, iar peste alte două săptămâni
cerea să i se oprească din salariul de învățător suma de 150 de lei.20
Episcopul de Roman, Isaia Vicol, a donat de trei ori câte 200 de lei.21
Pentru susținerea războiului au fost organizate comitete locale, care
strângeau donațiile și le înmânau autorităților centrale. La Roman acest
comitet a fost condus de preotul Vasile Brăescu. Egumenul Mănăstirii
Precista, arhimandritul Veniamin Irimescu, era primul pe lista 85 de
subcripții cu suma de 60 de lei, iar protoiereul de Roman, iconomul Iorgu
Stamatin, avea lista 84 de subcripții pe care figurau cu 1 leu și alți preoți
precum Simion Munteanu, Ion Andriescu, Gheorghe Dimitriu, Alexandru
17
B.O.R., IV, (1877-1878), p. 53.
18
Doc. Privind istoria istoria României, V, doc, 837, pp. 424-425.
19
Doc. Privind istoria istoria României, VII, doc. 1194, p. 701.
20
M. Roller, Documentele privind istoria României, vol. II, p. 438; M.O. 101/1877, 4 mai, p. 2960.
21
Monitorul Oficial, 114/1877, p. 3364; 120/1877, p. 3381; 121/1877, p. 3515.
203
Studiu
Cantișanu, V. Ionescu, V. Drăgan, V. Maxim și diaconul I. Popescu cu 2

lei. 22 Aportul preoților din județul Roman s-a ridicat la suma de 792,89 de
lei23 iar cei din Bacău, cu suma de 450,25 lei. La Piatra Neamț din comitet
făcea parte și iconomul David Vicol, preot la Biserica Sf. Ioan, comisie
care la cinci zile de la înființare, depune la Prefectură suma de 468,75 lei.24
Sume de bani din salariu au oferit și preoții C. Trifon din Neamț și I.
Ionescu din Izvorani-Bacău.25
Despre participarea activă pe front a preoților aveam o singură
informație, din județul Roman, preotul Gavril Ursu, confesorul
Regimentului 4 artilerie Roman, decorat cu medalia Virtutea Militară.26
Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu (1818-

1902)
Mitropolitul Iosif Naniescu adresează un apel la 27 august 1877 către

stareții Mănăstirilor Neamț-Secu, Agapia, Văratec și egumenului de la Schitul
Horaița, de a trimite monahi și monahii în serviciul ambulanțelor. La 13
septembrie, Ministerul Cultelor cere Mănăstirii Agapia să trimită 20 de călugărițe
pentru serviciul de ambulanță.27. În arhiva Mănăstirii se păstrează 30 de ordine de
22
Monitorul Oficial, 17/1878, 22 ianuarie, p. 343.
23
Monitorul Oficial, 155/1877, p. 4367, 259/1877, p. 6508, 17/1878, p. 343.
24
SJAN Neamț, Fond Primăria Neamț, dosar 22/1877-1878, f. 1-3
25
Doc. Privind istoria istoria României, VI, p. 234, 626.
26
Războiul pentru independență națională. Documente militare, p. 76, 85.
27
B.O.R., III, (1876-1877), p. 541.
204
serviciu28, semnate de maica stareță Tavita Ursache, în plus trebuiau să plece spre
Iași alte 10 maicii, care însă nu au mai plecat.29 Acestea au fost în serviciul Crucii
Roșii la București, la Spitalul Militar de la Cotroceni, unde au lucrat, de la 20
septembrie 1877 până la 10 ianuarie 1878, 10 monahii de la Agapia și Văratec au
fost infirmiere la spitalul din Tîrgu Neamț, iar alte 10 la spitalul „Sfânta Maria”
din Iași, organizat de Comitetul Doamnelor din Iași.30 La spitalul înființat la
Turnu-Măgurele de către Comitetul Doamnelor din Iași, au funcționat și
călugărițe de la Mănăstirea Văratec.31
Spitalul Virtutea Militară din Roman, a fost înființat și întreținut și prin
grija unor preoți, printre aceștia fiind și Vasile Brăescu care a dat suma de 20 de
lei, protoiereul Iorgu Stamatin și preotul Vasile Stupcanu au donat 20 de lei,
iconomul Ion Ștefănescu Fior și D. Grăjdeanu, câte 8 lei. Iconomul Andrei
Berescu cu 2 oca de untdelemn, preotul Dimitrie Matcaș cu 1650 kilograme de
textile, călugărițele de la Schitul Giurgeni-Roman, Olimpiada și Rupsimia Pavli,
Elisabeta și Eugenia Sion, Singlitichia Gurița, stareța schitului, cu 5410
kilograme de textile, cămăși, flanele și alte obiecte.32
Prin adresa din 22 septembrie 1877, stăreția Mînăstirii Neamț comunică
Mitropoliei Moldovei și Sucevei, lista călugărilor care se vor ocupa de rănile
soldaților români. Această listă îi cuprindea pe următorii: Venedict Andronic-
ieromonah; Calistrat Savul-ieromonah; Dometian Porfiriu-ieromonah; Venedict
Popescu-monah; Veniamin Diaconescu-monah; Teofan Pamfil-monah; Calistru
Nicolau-monah; Leon Lazăr-monah; Samoil Vidrașcu-monah; Iacov Gheorgheiu-
monah; Teodosie Macri-ierodiacon.33
28
Cele 30 de monahii erau: Ermiona Cristescu, Xenia Ghibanu,Magdalena Vasilovici, Tavefta
Ghibanu, Glafira Hâncu, Glafira Dimitriu, Zenaida Dimitriu, Xenia Chelse, Tavefta Motaș,
Anastasia Barbălată, Epraxia Borsec, Tecla Sindelaru, Fevronia Popovici, Fevronia Zăhărescu,
Fevronia Chelse, Eufrosina Marcovici, Veniamina Gaton, Megalusa Moroșanu, Zinovia Ghibanu,
Minodora Movilă, Aglaida Epistimiei, Agapia Veche, Gaflira Cantemir, Fevronia Herceag,
Ivghenia Ionescu, Macrina Dimitriu, Epistimia Mironu, Epraxia Cantemir, Epraxia Isăcescu,
Eugenia Cantacuzino, Agafia Miclescu.
29
BOR și Războiul de Independență, vol. II, Editura Basilica, 2017, p. 248.
30
B.O.R., III, 11, p. 539,541; Documente privind istoria României. Războiul pentru independență,
vol. VII, pp. 82, 207-208.
31
Radu Rosetti, Ambulanța Doamnelor, p. 14.
32
Monitorul Oficial, 64/1878, p. 1845-1846.
33
SJAN Neamț, Fond Mănăstirea Neamț, dosar 14/1877.
205
Studiu
Unii monahi s-au oferit să ajute să ajute pe front. Astfel, monahul Isichie
Donici de la Mănăstirea Neamț a cerut Ministerului de Război înrolarea.
Ministerul cere despre acesta referințe, și la 6 septembrie 1877, Protopopiatul
Neamț comunica Mănăstirii Neamț că a dat referințe morale bune despre acesta și
că va fi înștiințat atunci când va fi chemat sub arme.34
Starețul Mănăstirii Neamț, informa că a ales un număr de 25 de monahi
care erau gată să plece pe front. Starețul Timotei, comunica egumenului de la
Secu să îi anunțe pe următorii monahi să fie pregătiți pentru a pleca la serviciul de
ambulanțe: ieromonahii Venedict Andronic, Calistrat Savu, Dometian Porfirie,
monahii Venedict Popescu, Veniamin Diaconescu, Teofan Pamfil, Leon Lazăr,
Calistru Nicolau, Samuil Vidrașcu, Ioasaf Gheorghiu și ierodiacon Teodosie
Macri.35
La apelul Prefecturii Neamț, în 10 octombrie 1877 cei 390 de călugări a
Mănăstirii Neamț-Secu în frunte cu starețul Timotei, contribuie cu suma de 1270
de lei pentru cumpărarea de arme. Alți 120 de călugări donează suma de 192,20
de lei, și 36 de cămăși, predate Prefecturii. 36 Prefectul de Neamț anunța, la 28
noiembrie 1877, că 122 monahi de la Mănăstirea Neamț-Secu au oferit armatei
192,20 de lei, 12 cămăși, 5 prosoape, care au fost trimise la Turnu Măgurele.37
Ministerul de Interne, comunica la 17 ianuarie 1878, Ministerului
de Război că prefectul de Neamț i-a adus la cunoștință că suma de 1200 de
lei oferită de Mănăstirea Neamț-Secu a fost predată Comitetului central
pentru ajutorul ostașilor răniți.38 De la Mănăstirea Agapia, sunt trimise
către Comitetul pentru ajutorul soldaților, cămăși, pânză, prosoape,
prostiri, perne și alte obiecte39, iar în noiembrie 1878, monahiile
Singhlitichia și Olimpiada Gane precum și Migdonia și Olimpia Poliz,
trimiteau articole de îmbrăcăminte.40 Alte monahii precum Tavita Ursachi,
stareța Mănăstirii Agapia, monahii Evghenia Negri, Evghenia Arhip,
superioara Schitului Războieni, au oferit scame pentru pansamente.41
Pentru meritele în slijirea și sprijinirea acțiunilor pentru război, înalții
prelați, preoți și monahi au fost răsplătiți cu diferite ordine și medalii. Ordinul
Steaua României, în Cruce de comandor, episcopului Isaia al Romanului, în
Cruce de ofițer, arhimandritului Timotei, stareț la Neamț și Crucea de cavaler,
preotului I. Mateașu, directorul Seminarului din Roman.42 Meritele clerului au
34
I.Ivan, Atitudinea viețuitorilor Mănăstirii Neamț-Secu în războiul de independență din 1877, în
„Mitropolia Moldovei și Suceveiˮ, 1970, nr. 7-8, p. 448.
35
Ibidem, p. 447.
36
SJAN Neamț, Fond Mănăstirea Neamț, dosar 16/1877.
37
Documente privind istoria României, vol. VII, p. 701; M.O., 1/1878.
38
Documente privind istoria României, vol. IX, p. 32.
39
Documente privind istoria României, vol. V, p. 424-425.
40
„Curierul de Iassiˮ, 128, 25 noiembrie 1877.
41
„Curierul de Iassiˮ, 213, 233/1877.
42
M.O., 1/1878, p. 1-2.
206
fost recunoscute și apreciate și de către oficiali Imperiului Rus, Țarul Alexandru

al II-lea a acordat Ordinul Sf. Ana, clasa I, mitropolitului Moldovei.43
Au fost înălțate și rugăciuni pentru ajutor și mulțumire. Mitropolitul
Naniescu a adresa clerului și credincioșilor o scrisoare pastorală de a se ruga
pentru pentru odihna veșnică a celor căzuți pentru independență. Pentru 8
septembrie 1877 au avut loc slujbe religioase în cadrul Arhiepiscopiei Iașilor,
slujbe având loc la Piatra Neamț.44 După război au fost ridicate troițe sau
monumente de piatră, multe fiind în preajma bisericilor, precum la Borca-Neamț,
iar la unele biserici s-au păstrat pomelnice cu numele eroilor, precum la Hangu-
Neamț.45După război, fiecare sat a primit un act sub forma unui tablou cu numele
eroilor acelui sat căzuți pe câmpul de luptă. Astfel de tablouri se mai păstrează în
bisericile din Humulești și Pipirig din Neamț, sau la Biserica Sf Ioan Domnesc
din Piatra Neamț.46
Așadar, preoți, monahi și monahii au contribuit alături de întregul popor

la realizarea și obținerea Independenței de stat a României în anii 1877-1878,
arătând astfel că Biserica Ortodoxă Română, a fost mereu împreună cu poporul
prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a
dorinței de unitate şi independenţă națională.
43
M.O., 196/1878, P. 5095
44
Monitorul Oficial, 207/1877, 14 septembrie.
45
BOR și Războiul de Independență, vol. II, p. 256.
46
Ibidem, p. 257.
207
Eseu
Dumitrașc
versus
Picasso
fantezii arhitecturale cu Laurenţiu Dumitrașc
Introspectia - eseu se doreste a fi un exercitiu de exorcizare asupra

propriilor mele curiozitati, reflectate in cateva lucrari; acum a venit randul
Refugiilor pentru biciclisti, gandite prentru laterala pistei care insoteste
raul Bega din orasul Timisoara, Romania. Impreuna cu cele doua priviri,
una primordiala: Ochiul adamic, cealalta recenta: Ochiul recent, intr-un joc
secund -“LOCUS POCUS”- precaut cu parabolele lumii, calatoria .
Personajele:
Transparenta dex.- deschidere, onestitate, dematerializare, publicitate,
kratos pro demos, simultaneitate, suprapunere, ambivalenta,
intrepatrundere, continuitate
1
Locul geometric –multimea elementelor care satisfac o anumita

proprietate; locul geometric- democratia multimilor
Ochiul adamic: ochiul care priveste si vede simultan;fara carte, incult,
iubit si dezavuat de poeti- ochiul de piatra.Plin de remuscari, nu priveste
niciodata in gol.
Ochiul recent: critic, aspru, fermecator, colorat sau nu, personaj
concentric,care priveste fara sa vada, individualist, obosit de transparenta
teoretizata mult si prost cere imperios repaos. Evident fiziologic.
Bull's Head Capul lui Bull este descris de criticul de artă Eric Gibson
drept unic printre sculpturile lui Picasso pentru"transparența"sa.
Sculptura este în colecția permanentă a Muzeului Picasso din Paris.
208
Killer: cainele meu, mort.

........................................................................................................................
..................................
Citim destul de des asertiuni de tipul: cei mai importanti reprezentanti ai
perioadei moderniste au fost X, Y si Z. In paralel cu creatiile lor artistice
acestia elaboreaza teorii care vor schimba total perceptia asupra spatiului.
Corect, insa prea putin. Este evident ca modulorul lui Le Corbusier a facut
ordine asemeni principiilor scolii lui Walter Gropius, Bauhausul.
Rationalismul european reaseza raporturile dintre forma, structura si
functiune; mai putin morali ca Viollet le Duc, insa mult mai practici.
Mult mai important mi se pare locul geometric al constantelor universale-
receptori al triadei: soare, spatiu, verdeata – bucurii corbusiene esentiale,
intr-o acceptiune transcedentala, precaut cu capcanele intinse de
gnosticism . Masura! Asemenea unui parc bine elaborat, in care poti sa te
ratacesti, spiritul analitic preia travaliul dintr-un cartezian aprioric.
Atunci, in acele momente ale devenirii sale, Ochiul recent se reinventeaza.
2
Refugiile pentru biciclisti au venit pe lume pur si simplu, instinctiv, la
distanta de mai bine de 70 de ani de Bull's Head . Criticul de arta ar tine
mortis - intr-un rimember cultural continuu- la intamplarea fericita a lui
Picasso din anul 1942, intamplare devenita simbol major in sculptura
moderna. Creatorul cu majuscule este mai putin interesat de cv-ul cultural
al umanitatii. Cele doua concepte: matematica cuvantului scris si
209
Eseu
matematica cuvantului desenat sunt deopotriva subsumabile. Nu acelasi

lucru il putem spune despre Ochiul Recent si Ochiul Adamic.
“...cuvantul inseamna abstragere, interpretare, semnificatie, cea mai
imitativa din insusirile noastre, aristotelul din noi, cu aplicatii
preponderente in literatura. Nu intamplator la Hegel primordial este ochiul
– casa a spiritului. Instrumentul matematic cuantifica sensibilul, repetabilul
oferind nenumarate modele de lucru; ori asta e treba psihologilor,
structuralistilor nici de cum a mea. In cadrul matematicii, artistul,
arhitectul demonstreaza cu modelele oferite de aceasta rezultate ale unor
ramuri speciale prin anumite metode speciale-teoria grafurilor in urbanism.
Matematica trateaza ca obiecte demonstratii, metode de constructie, in
locul cuvantului, care culmea, reduce lucrurile la abstractiune grafica. Ma
intreb daca muzicianul, scenograful, poetul procedeaza altfel.
Esentializarea saraceste viata in timp ce formalizarea ii da rigoare.
Exprimarea ideilor in cuvinte sau descrierea unei anumite experiente
presupune o formalizare a intuitiei – un fel de a nu te lua in serios”.
Cat din sangele meu este substanta muzicala variabila – un dialog cu
scriitorul Emil Nicolae, Revista Ateneu,mai 2008.
La romani, cand oralitatea se vrea scrisa, se doreste absolut academica
evident in sensul genialului Ion Creanga. Oralitatea si semantica la noi
sunt intotdeauna biunivoce d.p.d.v. al curieratului antropologic si cu o
proliferare exponentiala in substanta comunicarii; chestia asta tradeaza
oarecum lipsa decorului elaborat; iata de unde vine grija pentru detalii la
„Refugiile pentru biciclisti”.
Englezii dimpotriva: surprind cu acel „I” (EU), pe care-l pun unde doresc;
la inceput,la mijloc sau la coada vorbirii scrise; eternul „I”. Acest tip de
orgoliu absolut i-ar fi saracit pe deplin daca in substanta limbii lor englezii
n-ar fi avut ca décor unic isoria lumii.
Capul taurului / Tête de taureau - este o lucrare de artă creată în 1942 de
scaunul și ghidonul unei biciclete. Este descrisă de Roland Penrose ca cea
mai faimoasă descoperire a lui Picasso, o metamorfoză simplă, dar
"uimitor de completă".
Jocul antitetic al lui Picasso - ideea de a surprinde forme disonante care
printr-o simpla asociere recreeaza cu totul altceva, intr-un „locus pocus”
genial - sfarseste prin a da lumii una din cele mai reprezentative sculpturi
moderne.
210
Pablo Picasso: „Ghici cum am făcut capul taurului? Într-o zi, într-o
grămadă de obiecte, toate mișcau împreună, am găsit un scaun de bicicletă
vechi, chiar lângă un set ruginit de rufe. Într-o clipă, s-au alăturat în capul
meu. Ideea capului de taur a venit la mine înainte să am o șansă să mă
gândesc. Tot ce am făcut a fost să le îmbinăm ... dar dacă ați vedea doar
capul taurului și nu scaunul pentru biciclete și ghidonurile care îl
formează, sculptura ar pierde o parte din impactul său. "
Ochiul adamic: nu schimbati instinctul parental pe orient; un decalog al
orientului cu o legitimitate absolut respectabila, venit pe lume cu politete,
la urma, dupa ce Sfintii Apostoli Lumina Neapropiata noua, ne era prin
Dansii redata. Mergeti la muzeul lui Gusti cu un iubitor de simplitate si
veti vedea: inventivitatea Ta, inventivitatea mea, manifestata; trebuie doar
sa priviti. … aveti masura oameni mari, aveti masura; bonsai nu
inseamna buna ziua. Daca nu as avea in spate un Mihai-Ipotesteanul,
ori un Constantin - al carui atelier din place de Beaubourg este pus
precum closetul fata de casa, oameni care in tara lui feng shui sunt
numiti apa si vant, m-as resemna.
Pastrand
spontanietatea
catalona ...”daca
„Refugiu pentru
biciclisti„ ar fi doar
membrana
transparenta
realizata din placi
extrudate (XT)
turnate (GS) cu
protectie sporita la
UV, actionata pe
principiul tehnicii
tiroliene, asezate pe
niste tubinguri
curbe, cu o
platforma pentru
odihna placata cu
211
Eseu
lamele twinson care permit in crenelurile laterale pozitionarea

bicicletelor in pozitie verticala printr-un simplu gest, ochiul recent ar
pierde putin spre deloc; acestor indivizi, destul de multi, purtatori
numai de recently eyes nici nu le trece prin minte ca pe lumea asta
mai sunt si muzee, din ale caror pereti te priveste sa-ti incerce IQ-ul
Bull's Head
Capul lui Bull - descris corect de Eric Gibson drept unic printre sculpturile
lui Picasso pentru "transparența" sa - obiectele constituente găsite nu sunt
deghizate. El spune că sculptura este "un moment de înțelepciune și
capricii; ... atît de copilăroasa, cît și de sofisticată în simplitatea sa, este o
afirmație a puterii transformatoare a imaginației într-un moment în care
valorile umane erau asediate".
Eric Gibson exalta spontaneitatea teatrala, transparenta atat de prezenta in
toate creatiile artistului; dovada sta si farsa suprarealistă „Dorința prinsă
de coadă”. Unde altundeva daca nu in patria coridei ar fi aparut Bull's
Head -ul, anticipat inca de Picadorul inceputurilor?
Teorii despre transparenta in arte sunt multe: Eric Gibson, Gyorgy Kepes,
pictor designer si theoretician, cu al sau MIT pentru Studii Avansate
Vizual, vorbeste despre transparenta in pictura care pe langa transparenta
optica –forma si figurile din tablou, proportiile acestora functie de modelul
real implica o ordine a spatiului reprezentat creind privitorului
profunzimea.
Cred ca ar fi fost mult mai expresiva descifrarea profunzimii in pictura

naiva sau la unele din lucrarile lui Rousseau Vamesul-muzica nu poate fi
naiva- precum si tehnicile de redare a transparentei prin modificarea
proportiilor personajelor din alegorii. Lipsite de perspectiva, oferind
privitorului o transparenta deloc primitiva, picturile, sculpturile lui
Picasso.
Sculptorul lucreaza cu materia bruta si inca ceva. Operele lui- functii care
relationeaza marimile de stare ale sistemului modelat.
„Refugiile pentru biciclisti” exalta nimicul intr-o cheie non-anecdotica;

lumina astrului face loc luminii celei neapropiate; despre umbre, nimic.
Picasso antitetic materializeaza, imbraca umbra; umbra devine obiect de
inspiratie, pedepseste modelul, avertizeaza privitorul.
212
Arhitectul lucreaza cu materia bruta si inca ceva. Operele lui- functii care
relationeaza si cuantifica marimile de stare ale sistemului modelat; satul
de modulor, inca mai cauta; ambii scapa vii din lupta cu ingerul; cu o
conditie: sa puna in miscare constantele universale; nu conteaza
cronologia; nici Profesorul de Pitagora; Magii, da. Brancusi-Arhitectul cu
al sau Milarepa i-a intors-o dinlauntru lui Rodin. Privite numai prin Ochiul
recent constantele universale raman doar niste notiuni abstracte ori butade
frivole.
Nu stiu daca Le Corbusier in primavara lui 1911 in calatoriile sale prin

Romania a vazut si altceva decat Bucurestiul; stiu doar ca intr-o scrisoare
vorbeste cu o rafinata si plina de umor politete despre arhitectura orasului:
triviala, cu un Beaux –Arts de buna calitate, un oras cu spirit de duminica!
Ce ar fi fost daca in naosul Densusului, in fata Altarului si –ar fi intins
ambele brate pana la atingerea pilastrilor care sustin acoperisul navei?
Care ar fi fost soarta Modulorului? Sigur răspunsul dat la cerința AFNOR
privind standardizarea tuturor obiectelor implicate în procesul de
construcție ar fi fost cu mult inaunte de 1943.
Schimbarile de proportii in calatoria noastra umanizeaza; ne face sa fim

asa cum suntem: vulnerabili si prosti.
Arhitectura, locul geometric al Creatorului raportat la propria Creatie.

Arhitectul trebuie să viseze, sa cuantifice si sa schimbe lumea; in nici un
caz sa „lupte pentru reflectarea multilaterală și adîncă a realității din
Republica, dezvăluind perspectivele dezvoltării ei, ajutînd la formarea
omului bou”, ca tot vorbim de Bos taurus - parafrazand gazeta
SCÎNTEIA, 1952,nr.2505/ Arhitect,-a Dex. Obosit, Ochiul recent, isi
aminteste in momentele onomastice ale istoriei sale, de Ochiul adamic.
Ochiul Recent se regaseste pe sine. Renasterea!
Fra Angelico-scoala florentina- in quatro cento incearca sa redea iluzia

tridimensionalitatii, legiferand perspectiva in pictura; ponderea cade pe
desen asemeni arhitecturii si mai apoi pe culoare; Ochiul recent pacalit
bine, jubileaza! Filippo Brunelleschi construia domul catedralei Santa
Maria del Fiore, in arhitectura; Ochiul Adamic inceteaza pentru o secunda
sa mai priveasca in gol;in muzica sansoneta –cantecul, madrigalul,
Psalmii.
213
Eseu
Secolul XX. In arhitectura transparenta inceteaza a mai face raportari doar

la alcatuirea fizico chimica care compun materialele operante in
structurarea unui spatiu.Transparenta paraseste conventia, orientandu- se
spre limite noi. Acestea tin treaz Ochiul adamic. In tabelul lui mendeleev
destinat arhitectilor apar elemente noi, asimilate imediat de tehnologia
constructiilor.
Secolul XXI. Transparenta data la maximum. Spatiului construit pentru
prima data in istoria lui dispune de un exces de tehnologie, corolar si al
modelelor utilizate din spatiul virtual.
Privita ca o problema de loc geometric, arhitectura recenta este multimea
sistemelor construite implicit urbanistice a caror proprietate comuna este
transparenta maxima.
Va imaginati cum arata templul grec in momentul procesiunilor? In mod
sigur mult diferit de transparenta de tip publicitar de azi, imagine bine
studiata in contextul urbanistic contemporan si valorificata cu toate
ingredientele artei scenografice, imagine oferita la pachet turistului.
Un templu grecesc nu este mai putin transparent decat La Grande Arche de
La Defense -opera arhitectului Johann Otto von Spreckelsen sau
Guangzhou Opera Haus al arhitectei Zaha Hadid; dimpotriva, incarcatura
istorica a templului grec lasa intacta emotia pura a edificiului. Cei doi
arhitecti stiu bine asta.
In centrul si estul Europei, in Romania constructiile cu specific de
reprezentare istorica acum in atentia UNESCO, cartea de vizita a
umanitatii, au fost in mod voit abandonate; masele stricate lasate sa moara.
Totul trebuia sa inceapa cu ei, ateii: ateii nostri si ateii lor.
La englezi, Cetatea Neamtului lor, Parlamentul-Houses of Parliament-
cunoscut sub numele de Palatul
Whitehall, trecut prin incendii,
refacut, cu Big Ben si turnul
Victoria, oferite cu generozitate
dar si mandrie emblematica
turistilor de pretutindeni, nu a
incetat nici o secunda sa
functioneze; predestinate
continuitatii, fara reparatii
morale sau orgoliul
214
nociv de a deveni vre-o data muzeu. Muzeele din est-centrul Europei:

temple de scuze pentru vanzatorii de istorie.
Unele structuri capata specific de reprezentare prin dezechilibrul dintre

aspiratii si tehnologia disponibila la un moment dat.
Transparenta barocului vienez –acel elefant care da sa zboare, o levitatie
ratata- urmare a decalajului dintre intentia creatorului si tarele tehnologice,
este ponderata de celebrele parcuri si gradini. Daca barocul vienez ar fi
beneficiat de tehnologie in locul moralei excesive, daca ar fi fost numai o
problema de loc geometric rezolvata, am fi fost mult mai saraci.
Barocul vienez privit ca o problema de loc geometric rezolvata este
reprezentat de multimea constructiilor, implicit al sistemelor urbanistice
care au proprietatea elefantului care da sa zboare.
Aproape de Viena, Timisoara cu raul Bega-pe malul caruia pista pentru
biciclisti isi asteapta “Refugiile”.
Arhitectul si-a facut treaba, urmand ca finalizarea proiectului sa se
consume candva. Altii au vrut ca arhitectura refugiului sa isi arate si
celalalt obraz.
Invitat fiind la deschiderea noului one-stop-STEAM & RYE, un loc de
întâlnire în inima Londrei, în clădirea fostei Bănci New York, lucrare
facuta si cu participarea scenografului Jonathan Lee, cel care a câştigat la
Milano Festivalul de Film pentru Cap în nori, cu Penelope Cruz. -
beneficiarul şi creatorul glamourului londonez fiind actrita si fotomodelul
britanic Kelly Brook- primisem confirmarea ca lucrarile trimise Anualei de
Arhitectura Iasi-Romania erau in regula; nu a fost deloc asa; in acest timp,
in tara mea, Romania, din cele 15 lucrari trimise si acceptate lipsea una: a
cinspea, lucrarea purtand motto-ul “Dumitrasc versus Picasso” a disparut
din sala Vivaldi din Iasi; daca o gaseste cineva, sa stie ca este o lucrare
valoroasa; formata din doua panouri, am lucrat-o cu gandul la gleznele ei,
la pantofii ei cu toc pedaland o bicicleta; si din cauza asta am numit
opera...... versus Picasso, nu numai din cauza taurului madrilen - Bull's
Head by Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de
los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso, Madrid
1943.
A reusit exercitiul de exorcizare asupra propriilor mele curiozitati? Sau
este la fel de transparent (dmocratic n.a.) precum raspunsul dat de Pilat
215
Eseu
insotitorilor lui Isus la Judecata atunci cand a incercat sa-si decime

competenta : “ Luati-L voi si judecati-L dupa leg ea voastra”.
........................................................................................................................
........................
Cafeaua este pe
sfarsite; la fel si
noaptea; renunt sa ma
mai cert cu marile
repere ale artei
universale. Refuz sa
cred ca unica solutie
de supravietuire a
Arhitectului/ Arhitectei
dex. in Romania lui
2018 ar fi sa reuseasca
un imprumut pe la vre-
o banca, cu o parte din
bani sa-si schimbe sexul si sa-si piarda urma; am spus sa-si schimbe sexul,
nu caracterul, ca tot se poarta oximoronul homo juridicus.
Exercitiul de exorcizare asupra propriilor mele curiozitati, reflectat in alte
lucrari decat „Refugiile pentru biciclisti” de pe malul Begai, continua.
Continua cu aceleasi personaje.
EPILOG
Domnule Baudelaire, lipsit de smerenie, dar cu ambii obraji
asupra-mi, cu orice intentie maieutica la faras, indraznesc a-mi incredinta
partea mea grea, nocturnele mele, songuri, cum zice Revista Ateneu, in
mainile matale. Martor talentului meu, cainele meu mort. Nu i-am facut
ziua, nestiind nici eu nici el cand a venit pe lume. A plecat din lumea asta,
trist pe 25 mai, anul asta. N-a latrat, n-a zis nimic; cu cateva ore inainte
facea aceleasi piruiete ca si cand totul era ok.: erau un pic mai lente,
piruietele. Noaptea de duminica spre luni a respirat de trei ori in nasul
meu; s-a mutat pentru o vreme in mine; de atunci noptile dorm caineste, cu
216
botul spre usa: orice miros vorbeste. Redimensionez amicitiile dupa miros.
Ma cutremur cat de naiv eram pe vremea lui, a lui Killer. L-am ingropat
la tara; la bunica. Un turc din sat i-a sapat groapa; perna si patura lui rosie;
cu flori de camp; ca-n Matise: deasupra o scandura de lemn, suport pentru
o icoana nepictata inca de Smarandita. Sa ma ierte Kiluta, n-am mai trait
asa ceva de la moartea lui Dej. Mi-e teama c-am sa-l uit. Domnule
Baudelaire, cica japonezii nu miros a nimic; ce ne facem?
Laurentiu Dumitrasc, Neamt 2018

Eseu scris pentru Bienala Nationala de Arhitectura, Iulie 2018
EPILOGUE
Dear mister Baudelaire, without any humility, but with both my cheeks on
me, with every maieutic intention in the dust pan, I dare to confide my
burden, my nocturnes, songs, as the “Ateneu” magazine calls it, in your
hands, Witness of my talent, my dead dog. I didn’t celebrate his birthdays,
neither me nor him knowing when he came to this world. He left it, sad, on
this year’s twenty-fifth of May. He didn’t bark, he said nothing; a couple
of hours earlier he was still doing his pirouettes as if everything was in
order. They were a little more sluggish, the pirouettes. On Sunday night,
217
Eseu
he breathed three times in my face; he moved inside of me for a little

while; I’ve been sleeping like a dog ever since, facing the door: every
smell talks. I resize my amities by the smell. I shiver when I realize how
naive I’ve been back then, when Killer was still here. I buried him in the
country, at my grandma’s. A Turk from the village dug his grave; his red
pillow and blanket, with wild flowers, just like in the works of Matise.
Above him, a wooden plank, support for the icon... still to be painted by
Smarandita. I hope Kiluta will forgive me, I haven’t lived something like
that since the death of Dej. I’m afraid I’ll forget him. Dear Mr. Baudelaire,
they say the Japanese don’t have any kind of odour; what do we do?
Laurentiu Dumitrasc, Piatra Neamt, 2018

Eseu scris pentru Bienala Nationala de Arhitectura, Iulie 2018
Nota Redacţiei: am păstrat întocmai textul original primit de la autor..
218
Egon Bondy
(Cehia)
A fost rebelul absolut al rezistenței intelectuale anticomuniste din Cehia. Egon

Bondy este un pseudonim literar (al lui Zbynek Fišer, 1930-2007), adoptat în semn de
protest față de măsurile antisemite de sorginte stalinistă din anii 50 (Bondy era numele
evreiesc cel mai popular în Cehia). El a fost, de fapt, liderul mișcării underground (în
literatură, filosofie, politică etc.) – profet budist, maoist, anarhist, dar și colaborator
secret al poliției politice! O personalitate greu de clasat.
Poemul ”Realismul total” a devenit, în epocă, un adevărat manifest al
scriitorilor care se opuneau realismului socialist. A circulat în samizdat și a fost tradus în
multe țări din Occident. Pentru transpunerea în limba română am folosit variantele din
engleză și italiană.
Prezentare și traducere de Emil Nicolae
Realismul total
I.
Vroiam să-mi amintesc de Maria
dar nu pot
vroiam să-mi amintesc dragostea
dar nu pot
vroiam să-mi amintesc execuția tovarășului
dar e în seara asta
și am pierdut noaptea
219
Universalia
în timp ce totul a dispărut

și de fapt nu vrem să murim
trebuie sa incepem din nou
Și trebuie să începem din nou

dacă nu vrem să murim
în timp ce toată lumea a dispărut
mi-am pierdut noaptea
în aer liber deja în zori
vroiam să-mi amintesc execuția tovarășului
dar nu pot
am vrut să-mi amintesc dragostea,
dar nu pot
vroiam să-mi amintesc de Maria
Și trebuie să începem din nou

în timp ce totul a dispărut
în aer deja e dimineață
și am pierdut noaptea
trebuia să-mi amintesc dragostea
dacă nu vreau să mor
dar nu pot
II.
A doua zi am plecat de la tatăl meu
care tocmai m-a scos din casă
un bătrân râdea în interiorul tramvaiului
iar dirijorul își tachina copilul
Ne-am dus acasă

și apoi în jurul grădinilor și terenurilor de tenis
în jurul piscinei închise
Când am ajuns la râul Vltava
vântul s-a ridicat
căci în aceste locuri uneori el stârnește valuri
până la treizeci de centimetri
220
III.
În iarbă
în timp ce trebuia să fim la lucru
te-am sărutat
IV.
Praga dansează
Praga este veselă
V.
El este vesel la Moscova
și este bucuros la Praga
îmi place iubitul meu
și suntem fericiți împreună
Vremea e frumoasă
și există dansuri vesele
pe care
le dansăm
VI.
Prietena mea mi-a dat o floare
dansam peste ea și plângeam
îmi era foarte rușine
pentru că era urâtă
florile de toamnă sunt urâte
datorită vremii potrivnice
aceasta a fost vara
când florile ar trebui să fie frumoase
221
Universalia
VII.
Am întâlnit un soldat în serviciu
care striga după mine
și ne-am strâns mâinile
VIII.
Pentru că eu sunt cel mai mare poet în viață
m-am gândit la poezie
singura ei măsură sunt secundele
pe care le petrec în neajutorare
IX. - SJEZD ČSM

Ieri a fost Congresul Uniunii Tinerilor Cehoslovaci
trupele și cămășile cu banderole albastre au defilat în Praga
elevii au purtat o lozincă transparentă
muncitorii au construit
SNB a păzit piața Orașului Vechi demonstrația a fost încheiată
de Președintele Republicii
în discursul său el a spus
continuăm construirea socialismului în țara noastră
ghidați de modelul oferit de Uniunea Sovietică
X.
Avizierele pe stradă raportează ora exactă
orele în care electricitatea este oprită
rezultatele ultimelor procese
și meciurile sportive
XI.
Citeam un raport despre procesul speculanților
când ai venit
după un timp, ai plecat
dar cât ai stat cu mine
222
a fost la fel de plăcut ca-ntotdeaunua
Când ai plecat
am citit raportul
despre execuția lor
XII.
Prizonierii se scoală la ora șase
urmează apelul și înlocuirea găleții din colțul camerei
la șapte și jumătate este micul dejun
iar la sărbătorile legale o cafea cu lapte
XIII.
Stau în celula mea
și observ un afiș
montat pe peretele opus
unde este scris
Corpul de Gardă veghează
și un pumn amenințător al clasei muncitoare
stau privind pe fereastră
în spatele căreia se află turnul
și cerul uneori minunat
de albastru
XIV.
Observ păsările de peste râu
pe dealul de deasupra Smichovului
le văd de la fereastră și deasupra lor
norii mari de ploaie
puii negri zboară peste mlaștini
ei se duc într-acolo toamna
dar acum este decembrie
223
Universalia
XV.
Ofițerii și soțiile lor
trec bine îmbrăcați
prin Praga și îi privim din cafenea
criticii și soțiile lor
merg pe jos prost îmbrăcați
m-am uitat la ei
cu ciudă
sunt atât de bucuroși
ofițerii și soțiile lor
XVI.
Îndrăgostiții vin, de asemenea, la Praga
și desenează piruet pe trotuar
dar eu sunt la serviciu
așadar nu ar trebui să-mi placă îndrăgostiții
XVII.
Ai adormit acum o clipă
poate că plouă
sau poate că e lună
te culci pe pernele mele
și în toate stațiile de cale ferată din Praga
sosesc în fiecare noapte
trenuri cu arme din Uniunea Sovietică
XVIII.
Ea zboară peste stradă între porumbei
și aeroplanul
care răspândește fluturași
cu lupta pentru pace
XIX.
Maria nu mă place, amândoi ne-am săturat
224
XX.
Astă seară am citit
XXI.
Maria trebuie să nască într-o lună
"Vino", i-am spus
"O să fim puțin bucuroși"
ce e în neregulă cu copilul?
nu-i al meu
Mă urăște chiar mai mult decât mine

pentru că o iubesc în același timp
XXII.
Dragostea mea pentru tine nu încetează în viața asta
deși după moarte te voi iubi și mai mult
când vei muri, vei putea să mă iubești numai pe mine
ciorovăială teribil de tristă
deasupra imaginației tale regreți
că nu mai poți să mă iubești
pentru că nu cred în sufletul meu
este imposibil
că doar mori
Și totul pornește de la început
regăsesc narcisismul pierdut al copilului meu
mai întâi încep să-ți cunosc părul
apoi voi privi sub pleoapele tale
acum vă puteți atinge degetul cu degetul
mâinile tale sunt foarte nefericite
pentru că nu mă ating pe mine
nu te voi îngropa imediat
vreau să văd cum vei muri
și scurgerile
pentru că nu meritați altceva
225
Universalia
Și atunci voi fi singur

și pustiu
XXIII.
Vise lungi îmi vor apărea de demult
după o convorbire cu Maria
vechiul ei iubit era în baie
și eu am căutat-o pe toate coridoarele
în niște pub-uri stupide
Maria este în a șaptea lună de sarcină
apoi m-am îmbătat foarte tare
și când am vrut s-o contactez
ea nu a vrut
XXIV.
Sunt atât de plictisit
sunt chiar plictisit de somn
dar nu e plictisul lipsei de acțiune
ci al inutilității generale
XXV. - VSSR
0 treizeci și două de aniversări
Marea Revoluție Socialistă din Octombrie
atacatorii ČKD Sokolovo au trecut
la standarde grele
făina din ferma închisă a fost eliberată
a fost emis un nou Cod Penal
tovarășul Kaganovic a vorbit despre pace
ai avut o gripă
și în cele din urmă am dormit împreună
226
XXVI.
Astăzi este vineri
și-s filme noi
pe strada
care amintește de ghetou
un film rusesc mut
care nu este nicăieri de văzut
XXVII.
S-a dus la Praga
s-a dus la coafor
s-a dus la Praga
și a plouat puțin
nu a găsit un tramvai
nici un autobuz
și a fost tristă
În spatele Pragăi mari

câmpiile însorite
peste care a plouat
peste care plouă
viața e consistentă
ca o bucată de slănină
aveți mai multe
S-a așezat la masă

pe capul gândacilor
vizavi de maestrul
cu picioare mari
a fost atât de urât
era totuși deschis
va fi o nuntă
Cumpără negru
cumpărați umbrele de soare
cumpărați glorie și
inele de nuntă
cumpărați motociclete
227
Universalia
cărți și tunuri
asta e viața
E nevoie de două mii

opt sute cincizeci
salvați pe alimente
și se va naște
să mai adăugați ceva

oameni suntem
oricum, avem puțin
Are inflamație a uterului

nu se va naște
nu se bucură
mai bine te-ai omorî
are o erupție cutanată
colac peste
pupăză
Viața este un lucru bun

ceea ce trebuie să faci e să trăiești
să te potrivești vieții
să te potrivești frigului
trăiește mai bine și mai mult
trăiește vesel
deja avem lămpi fluorescente
XXVIII.
Postere lipite în Praga
armata noastră
și greviștii noștri
iubirea mea pentru Maria
și ura mea pentru copilul ei
execuțiile prietenilor mei
și neputința de a părăsi Praga
ele sunt ca visele mele îngrozitoare
și plictiseala mea groaznică
228
XXIX.
Ieri a fost Duminica de Aur
și va fi Crăciunul într-o săptămână
oamenii au cumpărat multe cadouri
am cumpărat o carte
Jurnalul din Komsomolka
Amintiri ale mamei Lega Koševého
și poezie
lucrări la Ziua de naștere a lui Stalin
XXX.
M-am uitat la vechea publicație Minotaur
e amintită în revista Societății Arheologice
chiar am atârnat pe perete
mai multe imagini și reproduceri suprarealiste
sunt, în principiu, o persoană veselă
XXXI.
Am renunțat la Maria
a spus că-i este greață
am spionat-o
celălalt a venit în apartament
au mers împreună în oraș
au revenit noaptea
apoi n-au mai plecat
Maria ne iubește pe amândoi
XXXII.
Te culci și te uiți sub pătură
ești foarte fericit
ridicați-vă picioarele și loviți-le deasupra capului
229
Universalia
și o publicitate neașteptată a blink-urilor

și soldații în marș de-a lungul străzilor
la Ruzyne au împușcat pe cineva din nou
în fabrică au arestat pe cineva din nou
și nu pot să o simt
pentru că visez cum vrei tu
ea l-a sărutat
XXXIII.
Maria a născut un fiu
este un hoț
care s-a dus în mormânt
XXXIV.
Cel frumos, al meu, a murit
ai făcut un avort
ce altceva a avut copilul de la el
XXXV.
Nu este nevoie să așteptați mult
m-a sfătuit cineva la coada de la Comitetul Național
dacă ajungeți după arestare
vă va da fără întârziere
XXXVI.
În locul unde se află
vor aduce fructe
stau și mă uit
în pământ
La amiază o voi face

pentru a recupera
insomnia acelei zile
apăsătoare
230
Am puțină voință și
am puțină logică
mă duc undeva
Nu trăiesc și nu râvnesc
ambele sunt enervante
de ce m-am născut
fără tine
XXXVII.
Am mers la stația de la capătul liniei
acolo florile au înflorit
oamenii din troleibuz râd
și vorbesc despre primăvară
este din nou martie
Traducere de Emil Nicolae
231
Litera-Tura-Vura
O lecție de patriotism ... literar

România literară, nr 40/ Cristian Pătrășconiu/ interviu cu Nicolae
Manolescu
O prezenţă constantă în presa literară de la noi, promovînd un gen

literar de tradiţie, dialogul, este cea a lui Cristian Pătrăşconiu. În revista
„România literară” nr. 40, interviul cu Nicolae Manolescu este o adevărată
lecţie de patriotism literar, de punere în acord a valorilor tradiţionale cu
posibilităţile de evoluţie ale valorilor actuale. Vorbind despre periodizarea
literaturii din ultimul secol, Nicolae Manolescu face clarificările necesare:
„În literatură, ca şi în viaţa socială, există diferite epoci care au standardele
lor. În literatură, poate, mai vizibile decît în alte domenii. Aceste împărţiri
ale istoriei literare sunt absolut necesare pentru domeniul nostru – istoria
nu curge de la un cap la altul neîntrerupt şi fluent. Periodizarea este un
factor esenţial de ordonare. În istoriile literare, împărţirea e făcută după
criterii diferite. De pildă, italienii au avut, multă vreme, o împărţire pe
secole – aveau şi de unde. Odată cu Istoria Literaturii Franceze a lui
Thibaudet, împărţirea se face pe generaţii. O generaţie durează, în sens
biologic, în jur de 30-33 de ani. Au mai existat şi alte criterii pentru
periodizare: curentele literare. Epoca romantică, cea neoclasică, cea
modernă ş.a.m.d. Aşadar, nu se poate istorie literară fără asemenea
împărţiri, cu o observaţie, aş spune, esenţială: în literatură, o epocă nu se
termină acolo unde începe următoarea. Epocile se suprapun ca plăcile
tectonice. E vorba de suprapuneri, mai mari sau mai mici, care fac în aşa
fel încît deosebirile să nu apară imediat, o vreme se pare că se continuă
trecutul şi, de fapt, în acelaşi timp, începe deja altceva. În 1918, de
exemplu, se încheie o epocă literară importantă – aceea post-Junimistă.
Numai că, tot înainte de 1918, apare simbolismul – iar acesta ţine de epoca
următoare. Există însă şi o perioadă în care aceste epoci nu merg una sub
cealaltă pentru un timp; în realismul socialist are loc o ruptură. Realismul
socialist este un curent artificial, care nu ţine seama de esenţa literaturii şi
nici de natura operelor. Aşadar, după 1918 şi pînă în 1947, avem trei
decenii de modernism – este cea mai variată epocă din întreaga noastră
literatură şi cu cele mai multe vîrfuri. Epoca „Junimea“ este una
excepţională, dar prin cîţiva autori; media literaturii este mult mai jos decît
în interbelic. Acolo, cînd vorbim de Eminescu, Caragiale, Creangă,
Slavici, de Macedonski, de Titu Maiorescu – cam aceştia sunt toţi. În
epoca interbelică sunt foarte mulţi – şi la vîrf şi în zona medie. E o epocă
foarte bogată şi cu mari vîrfuri – sunt Sadoveanu, Arghezi, Ion Barbu,
232
Rebreanu; toată critica modernă e acolo, de la Lovinescu la Călinescu.” La

întrebarea dacă avem o literatură a Marii Unirii, academicianul Nicolae
Manolescu răspunde: „Acum, nu cred. E o bună doză de artificiu în toată
povestea cu Centenarul. O civilizaţie îşi dovedeşte vitalitatea şi prin felul
în care îşi onorează trecutul, morţii, evenimentele importante. E foarte
important să ne aducem aminte. Partea proastă e că nu ne aducem aminte
decît rar, cînd chiar e un eveniment mare – cum e anul acesta, cînd se face
exact un secol de la Marea Unire. Şi că tratăm aniversarea în mod
superficial, „decorativ“, fără, în fond, convingere.”. Dar cel mai
spectaculos răspuns este la întrebarea despre memorie, „ce facem cu ea?”.
Nicolae Manolescu răspunde: „Nu ştiu. Nu sunt prea optimist în legătură
cu viitorul. Intrăm tot mai adînc în prezenteism. Toată tehnologia ne duce
din prezent în prezent, ca şi cum ne-ar îndemna să fugim de noi înşine.”.
(Presstator)
Disimulaţi, tovarăşi!
Gheorghe Grigurcu („Argeş, septembrie, 2018): „Traian Iancu, fost
în tinerețe ofițer de Securitate purtător de uniformă, după toate
probabilitățile și în continuare ofițer sub acoperire, redevenit după 1989
boss al Fondului literar, mi-a declarat în acea împrejurare cu gravitate:
Acum mă ocup cu lectura Sfinților Părinți! Nu e un caz singular. Aflu că
tot mai numeroși activiști-securiști au marșat spre religie ori
francmasonerie. Care să fie explicațiile? Una e, desigur, dorința de a-și
disimula (atît cît se poate) trecutul, alta, foarte probabilă, rezidă în fondul
de mistică deturnată al comunismului, dominat de conducătorii cu puteri
discreționare, nu o dată divinizați, fenomen analizat de Raymond Aron și
de alții. Un soi de consolare cu un substrat subliminal.” (Presstator)
Politica şi delicatesurile culturale
Excelentă ancheta „Promisiunile Generaţiei Unirii” din Apostrof,

numerele 7 şi 8, la care răspund, între alţii: Ion Pop, Lucian Vasiliu,
Mircea Popa, Liviu Maliţa, Ruxandra Cesereanu, Daniel Sur, Radu Mârza.
Preambulul îl constituie editorialul semnat de Marta Petreu, care face o
evaluare corectă a sistemului instituţional cultural românesc, plus o
demonstraţie că nu sunt suficiente cîteva genii pentru a avea o cultură
naţională: „Ţinînd cont de conjunctura europeană complicată, faptul că
233
Litera-Tura-Vura
după 1918 România şi-a creat, încet-încet, instituţiile, adică formele

organizatorice fără de care cultura nu poate exista, este demn de admiraţie.
În ciuda tuturor problemelor continentale care au influenţat-o şi în ciuda
tuturor contextelor interne care, de asemenea, au marcat-o, România şi-a
construit în o sută de ani de la uniri o reţea instituţională complexă, aptă să
genereze şi să întreţină cultura românească. Această reţea instituţională a
fost de două ori supusă destructurării: prima dată, la instalarea regimului
socialist după model sovietic; a doua oară, vai, după 1990, în tranziţia
noastră, cînd procesul imitării Occidentului a fost luat de la capăt, dar
măsurile şi ideile aplicate la noi cu mare grabă şi autoritate nu au fost
întotdeauna fericite. Totuşi, în ciuda celor două destructurări şi
restructurări, avem o reţea instituţională pe care se sprijină cultura
românească umanistă şi ştiinţifică, şi anume: universităţi, şcoli medii şi
şcoli primare; biblioteci; muzee; institute de cercetare; Academia cu
instituţiile subordonate ei; teatre, filarmonici, uniuni de creaţie, edituri,
reviste. Putem să spunem că nici una dintre instituţii nu este perfectă – dar
nu putem să negăm existenţa instituţiilor ca atare. Dar poate că învăţăm să
ni le îmbunătăţim şi să le folosim mai bine. Mai ales că, spre deosebire de
fericitele ţări occidentale, în care există continuitate instituţională
indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, la noi
rezultatul alegerilor influenţează din păcate instituţiile care pregătesc şi
produc cunoaştere şi cultură. La noi, pîrghiile puterii politice afectează
chiar şi instituţiile cele mai stabile şi importante, cum ar fi universităţile de
tradiţie, de pildă.” Nici nu mai trebuie demonstrat, e de ajuns să aruncăm
un ochi în planul realităţii imediate, să îi auzim vorbind pe ultimii doi, trei
miniştri ai educaţiei. (Presstator)
Prețul corect
Marian Ilea/ Revista „Argeş”, septembrie 2018: „Lenin citea cu

plăcere romanul Mama scris de Gorki şi, discutînd cu acesta, îi reproşa că
a idolatrizat în carte intelectualii revoluţionari. Gorki argumenta, în faţa lui
Lenin, că intelectualul rus a fost eroul care a trezit la viaţă forţele
făuritoare ale revoluţiei. Chiar dacă erau amici Gorki şi Lenin, primul îl
taxează pe al doilea în 1918 în gazeta-i (Novaia Jizn) ca “aventurier şi
trădător al clasei muncitoare ruse”, şi-n acelaşi timp pune la zid teroarea
pornită de bolşevici. Gorki mai scrie şi o piesă de teatru contra mîrşăviilor
bolşevice! Stalin prevede trimiterea scriitorului la “arhiva fără întoarcere”,
dacă nu se cuminţeşte. Piesa lui Gorki nu se joacă deoarece în Petrograd
234
(unde Gorki avea gazeta) domnea Zinoviev! Bolşevicul ordonă o

percheziţie la marele scriitor acasă şi îi închide gazeta cea obraznică (toate
petrecîndu-se probabil sub bagheta lui Lenin). Gorki va fi recuperat de
către Stalin cu abilitate. Plecase la Paris, unde o ducea greu şi scriitorul nu
poate refuza propunerea venită de la Kremlinul unde (deja) domnea Stalin
(vilă, bani, premii, edituri, gazete se aştern la picioarele lui Gorki şi acesta
prinde a scrie cum i se cere despre comunism). Vocea lui Gorki, care conta
enorm în Occident, a avut un preţ pe care Stalin l-a plătit bucuros.”
(Presstator)
Focul a fost descoperit mai demult

De vreo doi ani, în
Neamț, se desfășoară, cică, o
manifestare dedicată lui Ion
Creangă, ceva care are drept scop
acordarea unui premiu național
care poartă numele
humuleșteanului, alta decît
consacratele „zile” din luna
decembrie a fiecărui an. Nu ne
mai obosim să vorbim de
improvizaţia care stă la baza
acestei iniţiative, cu acordarea
premiului la 1 mai (doi ani la
rînd), fără nicio logică în
cronologia biografiei lui Ion
Creangă. Doar dacă e asociată
Ziua Internaţională a Muncii cu
„Povestea unui om leneş”, a
humuleşteanului...!? Am
descoperit în „memoria arhivei”,
de data asta revista
„Contemporanul” din 21 decembrie, 2000, o relatare de la Zilele Ion
Creangă din acel an, cînd a fost acordat pentru a treia oară Premiul
Naţional de Proză „Ion Creangă”. În anul următor premiul a fost adjudecat
de Gellu Dorian, ca în anul 2002 să fie nominalizat Nicolae Breban, care
nu a putut participa la manifestare, fiind plecat din ţară. (Presstator)
235
Litera-Tura-Vura
Andrei Pleşu la (vai!) 70 de ani
Revista „România literară”, numărul 38, dedică eseuri consistente

gînditorului Andrei Pleşu care adună, vai, 70 de ani. Textele evocatoare
sunt semnate de Nicolae Manolescu, Marina Constantinescu, Răzvan
Voncu şi Sorin Lavric. Iată ce spune, între altele, Răzvan Voncu: „Măsura,
bunul-simţ, eleganţa stilistică nici nu ar fi posibile, de fapt, în absenţa
generozităţii, a responsabilităţii şi a unui devotament de substanţă,
neostentativ, pentru cultură. Şi totuşi, am văzut adesea, dincolo de
sclipirile privirii de bonom intelectual a lui Andrei Pleşu, şi o bine
ascunsă tristeţe. Tristeţe pe care o simte, cred, oricine îi citeşte, în anii din
urmă, publicistica de actualitate. Pentru că, departe de a-şi regăsi
frumuseţea uitată, viaţa noastră intelectuală coboară, mă tem, tot mai
adânc în bolgiile irelevan- ţei. Împrumutându-i cuvintele, aş zice că prea
mult pitoresc transformă melancolia în tristeţe sadea şi nici măcar forţa
morală a gândirii bune nu mai pare capabilă să oprească revărsarea de
comèdii, de prea mult Orient, din lumea românească de azi.” Sorin Lavric
încearcă o poziţionare paradoxal „pentru-contra”, de reţinut: „Sunt nouă
motive din cauza cărora nu-l pot îndrăgi pe Andrei Pleşu. Cel dintîi e
blamul de umilinţă sub care cad la cea mai mică asemuire cu el. Cînd mă
compar cu Pleşu, amorul propriu mi se prăbuşeşte instantaneu. Din orice
unghi aş privi lucrurile, faţă de el sunt în culpă de inferioritate acerbă.
Orice împrejurare pe care aş invoca-o spre a-mi justifica rangul mă pune
într-o lumină proastă, dîndu-mi încă un prilej de a-mi resimţi poziţia
minoră. Cum s-ar spune, egal nu-i sunt, emul nici atît, iar rival nu încape
vorbă. Mă mişc pe o orbită ternă din care, contemplîndu-i strălucirea, îmi
dau seama că eu nu o voi căpăta vreodată. Şi atunci o poftă de răzvrătire,
mare cît inferioritatea pe care o resimt, îmi animă orgoliul lezat. Iată de
ce următoarele opt motive sunt tot atîtea subspecii ale umilinţei în care
sfîrşesc cînd mă compar cu el. Motivul cel mai dureros priveşte stilul. Mi-
am făcut o obsesie din găsirea unei maniere proprii de a lega cuvintele, şi
cînd o văd la altul mi se rupe inima. Urmarea e că ambiţia stilului mi se
stinge cînd constat că Pleşu mia luat-o înainte. De pildă, caut o expresie
ruptă din cer, pentru care să mă invidieze şi îngerii? O voi găsi spusă de
Pleşu, atîta doar că într-o formă mult mai nimerită. Caut un ton pledînd
pentru o convingere tare, în faţa căreia să se plece şi morţii? O voi afla la
Pleşu, dar într-o doză de persuasiune pe care eu nu o pot atinge. Vreau ca
o pagină să curgă lins ca firul unui pîrîu de munte? Fireşte, Pleşu a
expus-o într-un volum de acum cîţiva ani. Vreau să prind o nuanţă de
flagelare sarcastică prin care să îngrop un ipochimen? Pleşu a rostit-o de
236
mult, smulgînd cu fineţe aripile împricinatului.” Ce ar mai fi de

demonstrat? (Presstator)
Chipuri din Piatra Neamț

Maestrul Ștefan Potop, ilustru reprezentant al artei plastice și al
portretisticii nemțene, și-a făcut datoria de onoare către urbea și
comunitatea care l-au consacrat, adunând între coperțile unui album
(remarcabil ca ținută editorial-tipografică), chipurile unei părți a
concetățenilor săi, nici în ordine alfabetică, nici pe categorii profesionale,
ci absolut aleatoriu,
Grosso modo și statistic vorbind, se nimerește că cei 85 de
portretizați ai albumului în discuție reprezintă 1%o din populația totală a
municipiului (85.000, după datele din 2011), ceea ce înseamnă că
talentatul mânuitor al pensulei rămâne dator cu portretizarea restului de 99,
9 % din fondul demografic al așezării noastre, în timpul, berechet, cât îi
mai lasă Dumnezeu la dispoziție și pe care i-l dorim din toată inima.
Prezent la vernisajul expoziției ”Chipuri din Piatra Neamț”, găzduită
de Galeriile ”LascărVorel”, ca tot omul în asemenea ocazii, mi-am căutat
chipul pe vreun perete, dar nu l-am aflat (de la sine înțeles, unde să le pui
pe toate ?) și m-am mângâiat la gândul că figuram pe afiș și lipsea și al
regelui Mihai, lângă care mă aflasem la o expoziție anterioară. Gândul rău
m-a făcut să mai cercetez o dată afișul și chiar albumul și pe rege tot nu l-
am găsit. Ce să fie oare ? Nu se mai poartă regalitatea ? Să fi cedat
maestrul la ideile unui republican țanțoș care fusese prezent la catafalcul
monarhiei ? Sigur că m-am dumirit : majestatea sa nu făcea parte din
comunitatea pietreană deși, la drept vorbind și prin definiție, aparține
tuturor așezărilor din țară, ar putea fi revendicat de ele și chiar pe prima
pagină.
Încercând o privire de ansamblu asupra albumului, fără să susțin,
Doamne păzește, că am o educație plastică, ci din postura simplu de
privitor care-și amintește ceea ce se spune, cum că ochii și privirea sunt
oglinda sufletului, nu pot să nu remarc că Ștefan Potop are meșteșugul
portretului în vârful pensulei, descoperă pentru fiecare oglinda în discuție,
rezumând parcă, întreaga biografie a subiectului, în tușele cel mai
reprezentative, definindu-l în totalitate, departe de modul fotografic.
Portretele sale pot fi privite, citite, comentate, într-o mulțime de
feluri. Ele nu au nici o nuanță caricaturală (când țintește caricatura, nu
237
Litera-Tura-Vura
ezită s-o facă și o face la modul inteligent, cu muc și sfârc), conferind

personajului autenticitatea percepută de el.
De asemenea, remarcăm că galeria portretelor sale este foarte
diversă, că nu se oprește la o anumită temă, categorie de personaje sau
profesie, îți lasă impresia că întâmplarea îi scoate în cale subiectele pe care
le imortalizează, fără să te întrebe dacă ești de acord sau nu și fără să-ți
ceară o fotografie sau sugestii de cum ai vrea să arăți.
Este mai mult decât meritorie acțiunea D-sale da a aduna într-un
album o parte dintre portretele la care a migălit, motiv pentru care îi doresc
maestrului cât mai mulți ani de viață și disponibilitatea de a continua să ne
bucure privirea și sufletul cu arta sa. (Virgil Răzeșu)
După „Colocviul Naţional al Revistelor Literare”, de la

Arad
Gabriel Coşoveanu, revista „Ramuri”, nr 8: „Scriitorului i-ar sta
bine, ca să mă exprim pedestru axiomatic, în cabinetul său de solilocviu.
Recluziunea dăunează, nu grav, mondenităţii, dar e utilă concentrării şi,
cine ştie, poate chiar naşterii de valoare. Câte unul chiar a fost
condamnat, malgré soi, să trăiască izolat într-o cameră cu pereţii căptuşiţi
cu plută, deşi, vezi bine, nu de acolo i s-a tras celebritatea. În ciuda ideii
primite de-a gata că ar fi predispuşi la monologism, condeierii se pot
dovedi vectori de atitudine redutabili, mai ales într-un cadru public
adecvat, adică bine organizat, situat în inima cetăţii, elegant şi, mai ales,
invitant. Toate aceste condiţii le-a întrunit cea de-a cincea ediţie a
Colocviului Naţional al Revistelor Literare, desfăşurat la Arad, între 22-23
iunie a.c., unul dintre numeroasele proiecte de rezonanţă ale Uniunii
Scriitorilor din România, gândit anume spre a lărgi ferestrele care sunt
revistele de cultură spre o lume, vrând-nevrând, pestriţă. S-au întâlnit,
pentru discuţii cordiale, dar şi aplicate, care se impun, desigur, continuate
în forme multiple, reprezentanţi ai revistelor importante de la noi, cu toţii
preocupaţi, dincolo de diversitatea direcţiilor de coagulare a unei publicaţii
de impact, de salvgardarea criteriului estetic în înţelegerea axiologică a
societăţii: Dan Cristea şi Eugen Suciu (Luceafărul de dimineaţă), Mircea
Mihăieş (Orizont), Adrian Popescu şi Ovidiu Pecican (Steaua), Alice
Valeria Micu (Apostrof), Ioan Moldovan şi Traian Ştef (Familia), Angelo
Mitchievici (Ex-Ponto), Adrian Alui Gheorghe (Conta), Olimpiu
Nuşfelean (Mişcarea literară), Dumitru Păcurariu şi George Vulturescu
(Poesis), Dagmar Maria Anoca (Naše snahy), Dumitru Augustin Doman
238
(Argeş), Andrea Hedeş (Neuma), Paulina Popa (Semne). Pe 22 iunie a avut

loc dezbaterea cu genericul Reviste de cultură centenare – reviste noi,
postdecembriste. Tradiţie şi noutate, cu entuziasmant de mulţi înscrişi la
cuvânt, moderată, eficace şi cu aplomb, de Răzvan Voncu (România
literară) şi Vasile Dan (Arca). Am reţinut, din experienţele descrise, că e
la fel de provocator (citeşte: dificultuos) să manageriezi o publicaţie
„venerabilă” sau una năvalnic intrată pe turnantă, câtă vreme piaţa e
aceeaşi, mai degrabă capricioasă, ca să ne expimăm eufemistic. Dacă nu
dorim acest tip de exprimare, atunci putem să rostim liniştiţi (dar nu din
cale-afară), în cunoştinţă de cauză, că interesul pentru cele nematerialiceşti
e în scădere alarmantă, că oamenii sunt încurajaţi, inclusiv prin
unele media, să-şi ierarhizeze semenii după grile cât mai distanţate de
învăţătură. De unde şi intervenţii conectate, tehnic, la tiraje, la vizibilitate/
difuzare şi, hélas!, la afluenţi financiari (în condiţiile în care mecenatul, la
mioritici, e mai degrabă un neologism bizar, de nu rizibil).” Depunem
mărturie: organizare ireproşabilă, discuţii exploratorii. Şi ceva optimism:
bine că mai apar revistele, semn al sănătăţii culturale a societăţii noastre.
(Presstator)
Cît „adevăr” mai suportă lumea noastră?

Felul în care se raportează la lumea fizică, la cea spirituală ori la
jungla politică omul vremii noastre dar şi cel dintotdeauna, e rezumat de
Czeslaw Milosz în mottoul de la Gândirea captivă. „Un bătrân evreu din
Galicia” spune: „Dacă cineva are, cu adevărat, 55% dreptate, e foarte bine
și nu are rost să mai discutăm despre asta. Iar dacă cineva are 60% dreptate
e minunat, e un noroc nemaipomenit și Dumnezeu trebuie lăudat. Dar ce
putem spune despre cei care au 75% dreptate? Înțelepții zic că e suspect.
Dar atunci, cei care au 100% dreptate? Oricine zice că are 100% dreptate e
un fanatic, un derbedeu și un șarlatan de cea mai joasă speță.” Nu altfel a
fost primit Iisus Hristos în lumea noastră.
239
Litera-Tura-Vura
Preţul vieţii
Din ultimul interviu pe care Philip Roth l-a acordat pentru The New
York Times, în pragul împlinirii a 85 de ani de viață: „Da, în doar două
luni mă voi despărți de bătrînețe pentru a păși în bătrînețea adîncă –
coborînd tot mai mult, cu fiecare zi, în temuta Vale a Umbrelor. Mi se pare
uluitor să mă găsesc aici la finalul fiecărei zile. Seara, cînd mă bag în pat
să mă culc, zîmbesc și mă gîndesc: ≪Am mai trăit o zi≪. Dar e și mai
uluitor să mă trezesc opt ore mai tîrziu, să fie din nou dimineață, iar eu să
fiu în continuare aici: ≪Am mai supraviețuit o noapte≪, gînd care mă face
să zîmbesc din nou. Continui să mă culc zîmbind și să mă trezesc zîmbind.
Sunt foarte mulțumit că mă aflu încă în viață. Și pentru că acest lucru se
întîmplă săptămînă după săptămînă, lună după lună, am iluzia că nu se va
termina niciodată, deși știu prea bine că se va opri curînd. E ca și cum ai
juca un joc, o zi da, una nu, un joc cu miză pentru mine devreme ce, fără
sorți de izbîndă, deocamdată continui să cîștig. Vom vedea cît mă va ține
norocul”. (după Gheorghe Grigurcu, Argeş, septembrie, 2018)
Ce e de făcut?
Gellu Dorian, revista „Hyperion”, nr 7-9, 2018, din editorialul
„Unde s-a greşit”: „Unde s-a greşit aici, în lumea scriitorilor? În ultimii
aproape treizeci de ani au intrat în Uniunea Scriitorilor peste o mie de noi
membri. Unii pe merite absolute, alţii prin slăbiciuni ale comisiilor de
validare. Încît compoziţia breslei a luat o consistenţă eteroclită mai mult
decît este îngăduit. Pe lîngă scriitorii, care au crezut cu sinceritate în
breaslă şi cu o valoare care justifica prezenţa lor în Uniunea Scriitorilor, au
apărut şi impostori, veleitari, a căror caracteristică a fost dintotdeauna
agresivitatea, şi de aici dorinţa de a accede la vîrf, exact ca reprezentanţii
de azi ai vieţii politice, adică la cel mai înalt grad al incompetenţei. Unii
dintre ei au ajuns aproape de structurile de conducere ale Uniunii
Scriitorilor, aleşi după statutul pe care apoi l-au contestat şi-l contestă, şi
de acolo au crezut că pot obţine mai mult, că pot prelua ei o instituţie care
s-a dovedit în timp una de reală reprezentativitate pentru viaţa culturală de
la noi. Alţii au fost chiar vicepreşedinţi la un moment dat şi n-au făcut
nimic, unii au fost în Consiliul U.S.R. şi de acolo au plecat cu doar ceea ce
şi-au imaginat ei – şi imaginaţia lor era una bolnăvicioasă –, iar acum au
240
creat un sistem paralel, improvizat, cu care forţează uşile unor judecătorii,

eludează legi, încalcă alte legi, pentru a distruge un sistem instituţional
bine conservat, exact aşa cum fac actualii politicieni, a căror relaţie cu
legile este una ce nu are nimic comun cu statul de drept, ci dimpotrivă.
Unde s-a greşit trebuie de spus cu glas tare şi acolo trebuie aplicată
corecţia absolut necesară şi cît mai grabnic.” E adevărat, adevărat,
adevărat. Şi cînd mă gîndesc că de la Neamţ şi-au pregătit acum dosarele
de intrare în USR (pe lîngă alţii, deja intraţi miraculos, cu scrieri jenante!),
ne întrebăm cine le favorizează intrarea acolo unde ar trebui să fie, totuşi,
„un mic Olimp” al creativităţii literare. Vom reveni la acest subiect, cu
exemplificări „concrete” din cărţile celor descrişi de Gellu Dorian în
excelentul articol pomenit mai sus. (Alaric)
A trăi pentru a descrie imediat ceea ce trăieşti. Grea treabă!
Unii „cetăţeni” merg la mare, în vacanţă ca să uite de ei înşişi, să se

lase pradă soarelui, apei, nisipului etc. Spun truisme, evident. Sunt şi
excepţii. Liviu Ioan Stoiciu („Argeş”, august, 2018), face proba unei
extraordinare descrieri, amănunt cu amănunt, a timpului petrecut la mare,
la Vila Scriitorilor. Descrierea e filmică, tarkovskiană: „Miercuri, 1 august
2018. (...) … Peste noapte n-am prea dormit (două-trei ore; ieșit la toaletă,
după pepenele roșu mâncat cu o seară înainte). La ora 5.30 pe picioare, mă
rad calm. Mănânc banană și un sandviș cu mușchi și cașcaval. Arunc
gunoiul, scot tomberonul la poartă. Umplu mașina Sandero cu bagaje, plus
ventilatorul (pentru Doina, la cameră nu avem aer condiționat). A plouat
puternic peste noapte, e răcoare, dar iau pe mine o bluză fără maneci (tip
vestă), pantalon subțire, pantofi închiși de vară. Doina, îmbrăcată/încălțată
lejer. Oprim pe Autostrada Soarelui (primii 35 de kilometri sunt o
problemă, numai denivelări) aproape de Fetești la toaletă, avem plătită
trecerea pe podul peste Dunăre. Am probleme cu încărcarea cu GPL (nu e
la nici o benzinărie pe A 2). Intrat pe șoseaua spre Mangalia, merg la două
pompe GPL și ambele se blochează (10 plus 35 lei plătesc, dar rezervorul e
pe jumătate gol), e extrem de scump, 2,70 lei (la Brașov e 2.21, la
București e 2.38 lei). Opresc în comuna 23 August, cumpărăm doi pepeni,
caise, prune și piersici. Sosim la 10.30 la Casa Scriitorilor din Neptun,
găsesc loc de parcare și camera 26, unde venim de mai mulți ani, liberă
(Dan Rotaru, care a stat acolo, a plecat de dimineață), curată. Fac o primă
cinste doamnei îngrijitoare și doamnei de la recepție. Aduc bagajele, le
punem la locul lor. Afară sunt nouri, dar e nădușeală. Mănânc un al doilea
241
Litera-Tura-Vura
sandviș adus de acasă, cu mușchi și cașcaval. La 12 plecăm pe plajă, vom

sta o oră și jumătate, apare soarele din nouri, dar bate vant puternic și sunt
valuri sălbatice (e steag roșu pe plajă). Găsim cu greu pietre să ancorăm
prosopul nostru dublu întins pe nisip. Doina intră imediat în apa mării. Îmi
pun vată în urechi (altfel, fac otită) și intru și eu în mare, primind în spate
zidurile de apă, încerc de două ori să înot, mă răstoarnă valurile albe,
calde, de nu mă văd, Doina nu mă lasă să înaintez în mare. Au dispărut cei
de la capătul plajei (din dreptul Casei Scriitorilor) cu „banane” și skijet-uri,
slavă cerului, era un miros de benzină pe plajă infect. S-au extins cei cu
șezlonguri și umbrelele mari. Marea se retrage și cucerește 20 de metri din
plajă din cauza zbuciumului valurilor și a furtunii. După ce ies din apă,
merg cu Doina, ca în fiecare an, la Vila Președintelui țării (unde e vărsat
un deal de nisip, se reface plaja acolo) și înapoi la capătul plajei golfului
nostru, ne uscăm așa. Îl salut pe Robert Șerban (e cu vedeta lui, fiul Tudor
și iubita care-i pozează), în apă îi văd pe Eugen Negrici și fiul, pe holul
Casei Scriitorilor i-am strâns mâna lui Mihai Zamfir (îmi e vecin de masă).
Îi văd pe Fevronia Novac, cu soțul și fiica veniți din Franța, plus mama ei,
scriitoare, Elisabeta, și pe N. Grigore Mărășanu (neclintit de pe stânci),
plus Aurel Rău și Horia Porumb. Leo Butnaru pleacă azi, mi-a făcut o
poză de la etajul 2 și a postat-o pe Facebook, pe contul lui. Mai pleacă
mâine o tânără cu fiul blond, măritată cu un neamț, îmi spune cum o
cheamă, uit imediat, ea ne face poze (pe care le voi posta în această seară
pe contul meu Facebook). Mai e și post-tânărul poet de 90 de ani, care
trăiește mai mult în SUA, Toma George Maiorescu (venit cu taxiul aici).
Sunt și scriitorii editori Bogdan Hrib și Vasile Poenaru… Mulți
necunoscuți, firește (între ei, un fost ministru al Educației, i-am uitat
numele; în fiecare an îl văd aici cu familia). Întors de la plajă, duș. La
masa de prânz, la ora 14, ne-a fost rezervată aceeași masă la care stăm de
ani de zile (la capătul restaurantului), Doina ciorbă de pește, eu ciorbă de
fasole cu ciolan afumat, felul doi friptură de porc și piure de cartofi, plus
salată de varză și două piersici. Cumpăr apă minerală, îi dau noii chelnerițe
în plus (la fel la bar îi dau în plus celui care servește, „o bere”; îmi sunt
simpatici toți vechii angajați, formează o familie). Merg și plătesc pentru
zece zile 2.380 lei cazare plus două mese pe zi, îi dau și lui „Vasile” o
atenție mai acătării… Suntem obosiți, venim la cameră și ne culcăm. La
ora 17.15 mănânc patru prune. Venim la plajă, vântul e și mai puternic, dar
nu e frig. Am dureri crunte de mijloc, te pomenești că o pățesc și n-o să
mai pot să mă mișc. Pe plajă, printre turiști, nu se servește decat
„chiurtoș”. După ora 17 vine umbra copacilor pe majoritatea plajei, noi
stăm la capătul ei, la soare, facem o baie, primim în spate-față zidurile de
242
apă, ne plimbăm de la un capăt la celălalt al plajei golfului. Apa mării a

pătruns printre șezlonguri până departe. Un șezlong e 25 sau 30 de lei de
persoană. Ca de obicei, nu mergem la terasele plajei. Pe mal e tunsă iarba
până în dreptul Vilei Scriitorilor! Multe fete stau la stabilopozi și așteaptă
să fie udate de valurile care se strivesc, țipă, se excită… După 19.15
plecăm. La cameră îmi spăl părul cu șampon (îmi spăl slipii). Facem câeva
poze, venim la masa de seară (brânză de vaci cu smântână și trei mici cu
cartofi pai, muștar și salată de varză, eu mănânc numai doi; Doina
mănâncă trei, e teribilă), cumpăr doi litri de apă minerală și o bere pentru
Doina (20 lei). Mergem apoi la o plimbare pe faleză până la Vila lui
Ceaușescu, jumătate din ea e neluminată, ce porcărie. Mai departe venim
în Olimp la Amfiteatru, unde e mai deprimant ca niciodată, toate spațiile
de cazare au fost închise, mai funcționează doar un market (de unde îmi
cumpăr o înghețată cu caramel, 5 lei) și cofetăria. E amenajată plaja, dar
golful are iarbă și anul ăsta. Venim la cameră după ora 22, CFR Cluj
părăsește Liga Campionilor Europeni la fotbal și vine în Liga Europei.
Doina stă la un film, adoarme. Am laptopul cu mine la mare (fiindcă sunt
cap limpede la VR 9), am treabă, am internet în cameră, mare scofală.
Frunzăresc știri. Mă culc la ora 0.30, frânt.” E şi normal, dragă Liviu, să fii
obosit „frânt” la aşa atenţie distributivă! Cred că niciun aparat de filmat nu
ar fi atît de „acribios”. Şi atenţie la „atenţiile” pe care le dai, mituitorul şi
mituitul au parte de acelaşi tratament „legal” iar autodenunţul e probă
valabilă! Ce să îţi urăm, dragă Liviu, pentru vacanţa viitoare? Descriere
plăcută a vacanţei plăcute ...! (Presstator)
Scrisul ca o transfuzie de sînge
De reţinut, integral, interviul cu Mihail Sişkin, din „Orizont”,

numărul 8, „provocat” de (acelaşi!) Cristian Pătrăşconiu. De astă dată, un
scurt fragment, o adevărată artă poetică: „Cu alte cuvinte, pentru mine,
procesul de scriere a unei cărți poate fi asemănat cu acela al unei transfuzii
de sânge. Fiindcă eu cred că scriitorul împărtășește cu cititorul ceea ce are
el mai drag, mai adînc, mai prețios. Ceea ce este el cu adevărat, în viață.
Dar, pentru ca acest transfer să poată avea loc, e nevoie să coincidă grupa
de sînge. Dacă în sînge nu aveți o grupă de...carte veridică, imediat veți
simți acest lucru la întîlnirea cu o carte adevărată. Și invers, desigur: dacă
aveți așa ceva, grupa de sînge pentru o carte veridică, la întîlnirea cu o
carte care nu e autentică, se va simți. Când aveam 16 ani, în școală a
243
Litera-Tura-Vura
trebuit să citim romanul lui Şolohov, Pământ desțelenit, nu cine știe ce

carte. Să obligi un copil la vîrsta aceea să scrie o compunere despre
asemene cărți e groaznic. Așa ceva poate distruge simțul pentru cărți bune
al unui tînăr. Nu am făcut așa ceva, am refuzat să scriu. În același timp
cînd ne obligau să îl citim pe Şolohov, am citit povestirile interzise ale lui
Șalamov, Povestiri din Kolîma. Și atunci îți dai seama ce e viața viaţă, îți
dai seama că asemenea texte chiar spun ceva, chiar înseamnă ceva pentru
tine.”. (Presstator)
La mulţi ani, domnule Cornel Ungureanu!
La 3 august 2018, profesorul şi istoricul Cornel Ungureanu, a

împlinit 75 de ani, prilej pentru revista „Orizont” de a-i acorda o atenţie
aparte. Reţinem un fragment din eseul lui Tudorel Urian: „Există o
categorie de oameni pe care îi cunosc de zeci de ani, alături de care am
străbătut vremuri mai bune și mai rele, am pierdut și am câștigat războaie
de tot felul, față de care am o uriașă afecțiune, dar pe care, în pofida
încurajă- rilor lor insistente, nu am fost niciodată în stare să îi tutuiesc. De
la prima întâlnire mi-au impus un respect covârșitor, pe care apropierea
sufletească reală nu l-a putut niciodată converti în familiaritate de
comportament, iar atunci când, la solicitările repetate ale celor în cauză,
am cutezat, să le spun, o dată sau de două ori pe numele mic, am simțit un
disconfort interior vecin cu impostura. Nici măcar faptul că oameni de
vârsta mea sau mai tineri decât mine au trecut cu ușurință acest prag nu m-
a putut determina să schimb formula de adresare fără ca, prin aceasta,
afectivitatea mea pentru persoanele respective să fie în vreun fel obturată.
Una dintre aceste persoane cu totul speciale pentru mine este domnul
Cornel Ungureanu. Îl cunosc de mai bine de treizeci și cinci de ani, îl simt
mereu aproape în sufletul meu, dar niciodată nu m-am putut referi la
persoana sa altfel decât cu apelativele „Domnul profesor” sau „Domnul
Ungureanu”. Inclusiv în discuțiile la care nu era de față. Culmea este că nu
mi-a fost niciodată profesor la catedră, dacă scot din discuție coordonarea
lucrării mele doctorat, dar percepția mea asupra rolului său în viața mea a
fost aceea a unui profesor care mi-a marcat decisiv destinul.” Cine nu a
avut parte de un asemenea model, mult a rătăcit în viaţă şi în cultură. La
mulţi ani, domnule Profesor Cornel Ungureanu! (Redacţia)
244
„Moldovenii cînd se strîng ...”
Din revista „Hyperion”, 7-9, 2018, de reţinut interviul cu Grigore

Chiper, „provocat” de Nicolae Corlat. La întrebarea legată de starea
„moldoveanului” de peste Prut la „centenar”, acesta răspunde: „Într-
adevăr, ghilimele de pe lângă cuvântul centenar exprimă echivocul acestei
sărbători declarate la scară naţională. Un echivoc care însumează
nostalgie, regret, neputinţă. În ceea ce priveşte Unirea de la 1918 şi cea de
la 1859, opiniile istoricilor diferă: unii consideră că Unirea de la 1859
trebuie considerată Marea Unire, când s-a format statalitatea românească.
Mai ales că Unirea de la 1918 este umbrită: Nordul Bucovinei, Sudul
Basarabiei, Basarabia, Cadrilaterul – toate aceste teritorii au fost pierdute
după cel de al doilea război mondial. Basarabia, devenită RM, se confruntă
ea însăşi cu mari probleme teritoriale, dar şi identitare, politice, economice
şi etnice. Diferenţa economică şi civilizaţională dintre Estul şi Vestul
Europei rămane în continuare mare, insurmontabilă, Occidentul creând un
punct puternic de atracţie şi dispunând numeroase persoane apte de muncă
din Est să migreze. Teritoriile româneşti, inclusiv România, nu sunt o
excepţie. Pe de altă parte, teritoriile româneşti, cu statalitate proprie sau
lipsite de ea, se află într-o zonă în care democraţia şi alte valori occidentale
se dezvoltă în zig-zag, cu paşi minusculi, inacceptabili pentru populaţia
mai luminată. Ambele fenomene, diferenţa Est-Vest şi lipsa unui orizont
clar acasă, conduc la depopulare în numeroase din aceste spaţii. Nici ideea
unei noi Uniri între Romania şi RM nu a prins avânt în ambele spaţii. Deci
prilejul de bucurie şi mândrie pentru centenar nu este mare. Unele voci
mai sceptice vorbesc chiar despre un eşec al centenarului. Poate nici eşec
nu este atâta timp cât Transilvania rămâne teritoriu românesc, iar România
s-a integrat în structurile NATO şi UE. Aici e marea diferenţă dintre
România şi celelalte teritorii, unde românii se simt abandonaţi. În afara
securităţii NATO şi a graniţelor UE speranţa la un trai demn şi la o
dezvoltare rapidă şi durabilă, care ţi-ar asigura o apropiere de standardele
occidentale, gravitează în jurul lui zero.” Vorba bardului moldovean:
„Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă/ La un colţ de masă
plâng/ La alt colţ de masă cântă”. Nu-i simplu. (Dondon)
245

Conta 31 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conta 31 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUMAR

3 – România la centenar: popor sau populație? (un

„Dacã printr-o calamitate poporul român ar dispãrea şi ar veni alţii pe

Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie

culturii1.(1_Despre aculturalitatea legilor scrise vorbeşte cu osîrdie Claude

rãsplata nu se mai leagã de muncã, idealul de pasiune, eroismul de urmaşi,

populaţie românească care rătăceşte prin lume ar fi echivalentul a vreo zece

Este aceeaşi în cele patru faze adunate în splendoare

Fustele ca o ţigancă în mijlocul lumii c-o tehnică

Încă nasc şi asta îmi dă bătăi de cap-de-lemn spre seară

Un om rămas în duminica lui.

Să spună „Aşa nu mai merge” – înnămoliţi în mlaştina unde bivolii

„Când copiii nu-și mai ascultă

„Nu-mi plac filosofii care literaturizează și scriitorii

- Sunteţi absolvent al Facultăţii de Filologie şi al celei de Filozofie, la

sufocat de ideologie. Filosofia, adevărata filosofie, constituia pentru cei

oarecum, în aceeași paradigmă a dublei înzestrări creatoare. Diferența e

„Mă încearcă tot mai mult sentimentul că timpul

- Cum alegeţi cărţile despre care scrieţi în revistele literare? În funcţie de

„Vin din urmă mulți tineri talentați. Simt o forță

- Al. Cistelecan vă consideră (în vol. „Diacritice”, Curtea Veche, 2007)

Am trăit cumva în „era suspiciunii” (o carte celebră de pe vremea

ai obosit să spui aceeaşi poveste

fără ceas îi noaptea

ochii îşi caută chipul

chiar dacă moartea

şi-n toiul nopţii

ploaia imploră oglinzile

în spatele ochilor tăi

numai că se întunecă încet

îndeajuns fiind cel ce priveşte

dimineaţa cobori şovăitor

înainte şi după aceea

drumuri încrucişate-n ecouri

e greu să ţii ascuns

doar că numai atunci

îţi dai seama

patrusutedouăzeci a câte două paturi

nimic nu-mi ajunge

ploaia se apropie de mine

o urmă pierdută-n zăpadă-i

abandonat într-o întrebare

fără memorie-i cuibul

apa – şlefuind bolovanii

într-un tempo nehotărât

dimineaţă nu a mai fost nimeni

altundeva umbra ocolește un câine

într-un târziu adorm râzând ca un nebun

(Dintr-un volum în pregătire)

fragment de roman de Adrian G. Romila

Evenimentele care au deschis cea mai grozavă parte a acestei povești

Părintele schimbă priviri cu dascălul și învățătorul, privi pe meșter și

observație sau chiar un punct de artilerie, suntem gard în gard cu inamicul.

în schimb, soios rău, cu cizmele scâlciate, cu uniforma boțită și murdară.

schimbă câteva cuvinte în rusă cu soldatul și-și scoase chipiul, salutând cu

puterea în sfârșât îi în mânili poporulu´! Rămășâțî din armata țarulu´ încî

vazvrașciaiemsia v Iassah, gde nas jdut nași tavarișci, kotorâie

Grigore, uite cum m-am gândit! Oameni buni! Domnule David!

basarabean, îi spuse că nu e mulțumit, c-ar mai fi nevoie s-o încarce și pe-a

stătea dascălul, să cânte la slujbe. Crucea cea mare, proaspăt terminată,

(roman în curs de apariție la Editura Polirom)

o prezentare de Vasile Spiridon

„Da, fiecare om e o poveste./ Da, fiecare nume e o poveste./ Noi,/