Elefantul albastru

Aliniate, lângă perete în stive care urcă până la un metru,

cărțile puse pe două rânduri par că stau într-un echilibru
precar, din cauză că Emanuella nu le sortase deloc. Încă le
mai lua cu brațul de pe ultima etajeră când am ajuns eu. Nici
nu se uita la ele, le așeza lângă celelalte și, dacă una ieșea
din rând, în loc să o netezească, să-și găsească locul potrivit,
o scotea brutal și o arunca pe deasupra.
Doar întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale cu doi saci,
cărându-i spre ghenă. Imediat am recunoscut-o, deși nu o
văzusem de mai bine de 15 ani. Poate nu m-aș fi oprit să
vorbesc cu ea, dacă Emanuella n-ar fi fost prima mea
decepție.
-Ia uite, zice ea, Elefantul albastru ! Credeam că am dat-o,
demult. Nici n-ai idee ce chestie demențială și penibilă am
pățit din cauza porcăriei ăsteia...
Trage cu o mișcare nervoasă de un colț al copertei și
jumătate din vraful de cărți se întinde pe parchet. Nu și
Elefantul albastru, care rămâne în continuare bine zidită,
printre celelalte.

(Maladia ) Schweizer / Șvaițer

Stătea în picioare, în fața ferestrei. Apoi, după câteva minute,

cu pași egali, se îndreptă spre baie. Închise cu grijă ușa, ca
să nu facă zgomot. Roti până la capăt robinetul cu butonul
roșu. Printre clăbuci și apă fierbinte se scurgeau liniștite clipele
dimineții.
Din când în când își freca palmele de pantalonii cenușii.
Mișcarea se poticnea parc-ar avea, printre degete, așchii care
se prindeau în țesătură.
Mi-or fi rămas de la lemne și de la ger. De mult n-a mai fost o
iarnă așa păcătoasă își zise Tata Gheo uitându-se la mâinile
lui roșii și scorojite.

Strada era aproape pustie. Rareori se vedea câte un trecător.

Bătrânul îl petrecea cu privirea din momentul în care intra în
raza lui vizuală până se pierdea, după colțul blocului. Avea
ochi buni, doar ochii minții i se încețoșau uneori. Cei câțiva
metri până la caldarâm nu-l împiedicau să savureze fiecare
detaliu. Oamenii ăștia de la oraș se îmbrăcau tare ciudat. Uite
femeia aia care coboară dintr-o mașină chiar acum, ce
sleampătă e. Scoate din portbagaj ditamai papornița de rafie,
pe care scrie ceva cu litere mari roșii. Duce un ghiozdănel de
școală pe umăr și când ajunge în fața scării se uită în sus și
face cu mâna. Pesemne, deasupra la etajul doi sau la trei stă
copilul ei care-o așteaptă.
Când aude cheia în yală, bătrânul știe c-a venit Ioana. Ioana e
fata lui cea mare. Și Ioana are grijă să-i amintească mereu
asta, ca pe un titlu de glorie.
-Eu sunt, tată Gheo, Ioana, fata ta cea mare… Pun masa,
imediat numai să scot astea din plasă, c-am trecut pe la
Auchan. Ti-e foame ?
Și Ioana, fata lui cea mare umple chiuveta cu tot felul de
pachete, trece peste ele buretele cu axion și le clateste sub un
jet generos de apă.
-Spală-te pe mâini și vino la masă, ii spune ea, termin și eu
imediat.
Farfuria, plină ochi cu ciorbă de perișoare aburește îmbietor.
Mirosul de leuștean e foarte pătrunzător. Tata Gheo îl inspiră
cu nesaț.
-Numai bine, până se răcește, mă spăl pe mâini…
-Nu te-ai spălat și înainte ? Îl întreabă Ioana, fata lui cea mare
… of, tată, ai făcut carne vie de la atâta spălat …
Bătrânul suflă în lingură și gustă cu poftă, apoi rupe în
bucățele două felii de pâine și le amestecă în farfurie.
-Nu mai pune atâta pâine … !
-Și mai zici că ești fata mea…! se înfurie tata Gheo. După ce
mă ții flămând toată ziua…
- Cum te țin flămând ? Ți-am lăsat mâncare în frigider, tată …
Cu gesturi obosite, Ioana scoate o farfurie. Prin folia de plastic
se văd felii de salam, câteva bucăți de cașcaval și două roșii
tăiate în jumătate.
-Și de unde să știu eu că e pentru mine? Mormăie bătrânul,
cam iritat. Da las-o, n-o băga la loc. O mănânc acum.. Și data
viitoare să scrii pe ea… ! Hihi, se distrează el, mulțumit de
gluma pe care o făcuse.

Diligens

Nimeni nu mai știa câte valuri fuseseră. Nici nu era important.

În noaptea aceea liniștită, de sfârșit de toamnă, Johhan răsfoia
ediția de joi a Intransigentului. I se închideau ochii, dar nu
terminase raportul. La 32 de ani oboseala unei nopți pierdute
putea fi ușor înlăturată prin trei ore de somn. Și o cafea tare,
cu două lingurițe de zahăr brun, în zori. Și, bineînțeles, de
buzele fierbinți ale Anemonei.
Dacă ar fi bănuit în urmă cu câteva luni, cănd i se oferise, fără
să-l caute, un nou job, că lucrurile se vor complica în felul
acesta, ar fi refuzat politicos. Doar nu era prima oportunitate
ratată. Dar l-a ispitit ideea. Să scape de monitoare și display-
uri, să nu mai viseze albastru.

Formii
 - Nu te urci? E ultima cariolă pe ziua de azi, iar mâine dacă se
termină târgul, cine știe...? Hei, băiete, nu pe tine te așteaptă ?
Omul arată spre cele două femei dinăuntru. Prin sticla
fumurie fețele lor par întunecate. Nu le cunosc. Când vede că
nu-i răspund, mă împinge și se urcă lângă ele. Se aude un fâșâit
enervant, ca sunetul multiplicat cu o sută, al unei foi de hârtie
mototolite. Îmi pironesc privirea pe miezul incandescent, arcuit
în spirală care face roțile să scapere.
- Ce-ai rămas uitându-te? Nu sta în calea ei, vrei să te
lovească ?
Cineva mă trage brusc, tocmai în momentul în care
cariola se îndepărtează cu viteză.
-Unde-s ai tăi?
Înțeleg că mi se adresează mie, abia când mă împinge,
de pe marginea îngustă, dincolo de drum unde se ridică zidul
abrupt al muntelui. E un individ îmbrăcat într-un veșmânt
închis la culoare și un fular care-i ascunde mare parte din trup
și față.
-De unde ai luat zdreanța asta, arăți ca dracu?!
Îndepărtează fără menajamente, pătura veche care mă
acoperă din cap până aproape de genunchi. Nu fac nici cel mai
mic gest ca să-l opresc. Își dă jos șalul lung, îl scutură puternic,
pocnind aerul și mi-l înfășoară peste umeri și față, ca o glugă.
Nu observasem sprâncenele stufoase, pornind de la baza
nasului înspre frunte, aproape acoperind-o, care-i dau un aer de
măscărici.
-Uită-te la mine, ai trecut prin negură ? Vii de dincolo
de negură? .... Nu te speria, o să treacă…! Ia să-ți văd ochii ...!
- Bison, unde a zis Șeful să ne adunăm? îl întreabă un
lungan rozaliu la față, apropiindu-se grăbit și oprindu-se la
câțiva pași, în spate.
-La piciorul podului dinspre Arhivă...
Cel numit Bison e omul cu sprâncene caraghioase
-De unde e băiatul? se interesează lunganul.
- Nu știu … Stătea pironit în mijlocul drumului, în fața
cariolei și mă mir că n-a dat peste el.
 -De unde o fi, că are niște țoale ciudate? Crezi că a
trecut prin negură…? Are privirea aia, fixă...
-Lasă-l în pace, Metru Pătrat… ! Și mai ține-ți fleanca.
Sau vrei să se strângă lumea ? ! În loc să te învârți în jurul lui,
mai bine te-ai duce să vezi ce-i cu vânătoarea din seara asta și
câți oameni s-au adunat.
-Și tu nu vii... ? Ascultă, Bison, cum dracu ajungi mama
răniților...!? Ștergi mucii...auuuuu!
Mâna lui Bison se lasă grea pe umărul lui. O scatoalcă
meritată.
-Auzi frate, îl duc eu pe ăsta … la madam Pipi, tot
voiam să vorbesc cu Iluna...și mă întorc într-o oră, să nu plecați
fără mine!
-Ești sigur că te descurci cu el? îl întreabă Bison
șovăitor. E cam tulburat...
Pe partea cealaltă a drumului e o potecă pietruită care
ceva mai încolo, se oprește în fața unor scări. Distanța dintre o
treaptă și următoarea e cam de un metru. Trebuie să fie
anevoios, dacă nu imposibil să te cațeri pe ele. Metru Pătrat îmi
potrivește șalul care alunecă și-mi dă jos gluga de pe cap, după
care mă înșfacă de braț.
- Chiar așa, de unde vii și cum ai ajuns în mijlocul
drumului, unde te-a găsit frate-miu? Înțelegi când îți vorbesc ?
Ia, uită-te în ochii mei !
Îmi ridic privirea spre el. E cu două capete mai înalt ca
mine.
-După cum se vede, mă înțelegi…! constată bucuros și-
mi trage, cu o mișcare scurtă, gluga până spre frunte. Hmm, nu
prea te înghesui tu să răspunzi...dar nu contează, bine că nu ești
tut de tot, din cauza negurii. Ascultă, ai grijă cum calci. Fă
pasul destul de mare, să pui piciorul în mijloc, acolo e mai
sigur, altfel treapta se răsucește și-ți pierzi echilibrul. Se vede
că ești străin, copiii noștri învață, de la primii pași.
Metru Pătrat îmi arată o dată demonstrativ, făcând
mișcările cu încetinitorul. Îmi mai arată și a doua oară, tot într-
un ritm lent. A treia oară, însă, țâșnește cu o viteză uluitoare.
Ca să mă uit la el trebuie să-mi dau capul pe spate, până simt
gâtul pocnind.
-Să nu te miști, îmi strigă de foarte departe, sus pe scări,
de unde-și flutură brațele. Vin să te iau…!
Mă înțepenesc mai bine în picioare, când o mișcare
circulară sucește treapta și provoacă un fel de avânt în sus, pe
următoarea. Metru Pătrat mă apucă strâns, când ajung lângă el.
-Formii să mă ia! De ce nu m-ai așteptat ? Dar te-ai
descurcat foarte bine, zici că te-ai născut pe scările astea … N-
aș fi dat doi bani pe tine ! exclamă și mă lasă să urc fără ajutor.
Dar e în spatele meu, gata să intervină, la nevoie.
În vale, tot mai jos, drumul e doar o panglică subțire,
munții crescuți unul din altul sunt despărțiți de o bucată îngustă
de aer.
-Niciodată să nu te uiți înapoi când urci. Așa zice a
doua regulă a supraviețuirii ... Să ții minte asta, înainte de a
merge mai departe!

Victoria’s Secret

Vica a zis că jocul e al ei. Ea l-a inventat, deci ea face regulile.

Dar nu trebuie să fim mai mult de patru copii. Oricum pe Carla
de la trei nu o lasă mama ei să iasă afară, iar Sorinel e la
bunici. Pe mine mă păzește Tanti Geta, de la geamul
bucătăriei.
-Ești fată mare, la toamnă intri la școală, trebuie să înțelegi că
e pandemie..
Toată ziua e pandemie și peste tot, dar mai ales la televizor.
Și la baie, de aia trebuie să mă spăl pe mâini. Iar acum e și pe
băncile din fața blocului. Nu pot sta decât doi copii, pe una,
adică patru în total. Dar acum sunt doar eu și Vica, fiecare cu
banca ei. De la a mea lipsește o scândură, dar nu mă
deranjează.
-Nu vă apropiați intre voi, da ?
Tanti Geta se asigură că n-am uitat și-mi atrage atenția tot la
zece minute, strigându-mi prin geamul crăpețit.
-Îhî, o asigur și fac cu ochiul, Vica chicotește.
-Începem odată ? Că nu pot să stau mult. Fii atentă, ne jucăm
de-a secretele, câștigă cine spune un lucru pe care celălalt nu-
l știe…bine ?
- Bine, începe tu, că e jocul tău.
-Secret: Știi de ce nu iese Carla afară ?
-Că n-o lasă mama ei, să nu ia pandemia…
-Unu zero pentru mine! Răspuns greșit ! Nu iese că a venit
mama ei din Italia și n-are voie …
-De ce n-are voie ?!
Mirarea mea se transformă în puncte .
-Nu știu !
- Atunci suntem la egalitate, 1-1.
-Dar tot eu întreb, zice ea .
N-are rost să mă supăr că sare peste rândul meu, pentru că e
jocul ei. Și timpul e scurt.
Tanti Geta iar scoate capul pe fereastră.
-Fetelor, nu vă apropiați prea mult !
Nimeni n-o bagă în seamă .
-Secret: Știi cine stă la nenea Proca de la trei ?
Vica se bâțâie pe bancă mulțumită, e sigură că nu știu. Are
dreptate. Dar imediat sare și se repede pe stradă . La colțul
blocului, încărcată cu două plase pline, vine doamna Stamate,
mama ei.
-Săru-mâna ! O mai lăsați pe Vica afară?? întreb, deși știu
deja ce îmi va răspunde.
-Să crești mare, drăguță… ! Victoria are treabă acum, poate
mâine.
Până doamna Stamate găsește chestia aia, care țiuie și
deschide ușa, Vica îmi șoptește :
-Mâine jucăm secrete pe familie, vrei ?