Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Serie nouă · Anul XXII · nr. 7-8 (245-246) · Suceava · iulie-august 2011
Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni
BUCOVINA
LITERARĂ
REDACTOR ŞEF:
Constantin ARCU
REDACŢIA:
Sabina FÎNARU Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi
Carmen Veronica STEICIUC Imprimeriilor Literare din România
Alexandru Ovidiu VINTILĂ (A.R.I.E.L.)
COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ)
Liviu ANTONESEI (Iaşi)
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş)
Mircea A. DIACONU (Suceava)
Constantin DRAM (Iaşi)
Horia GÂRBEA (Bucureşti)
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti)
Matei VIŞNIEC (Paris)
Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Număr ilustrat cu lucrări
Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 ale artistului plastic Mircea DĂNEASA
E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com Coperta I:
Bucovina înaripată
editorial
pornesc niște trepte spre o intrare ascunsă privirii),
dar și Wax Museum (lîngă ușă, pe un panou, este
Cannery Row înscris: „Come Back In Time to The Cannery Row
și o idee trăsnită of… John Steinbeck”). Pe trotuare acum sînt straturi
de flori unele cunoscute, altele exotice. Pe o bancă din
beton descopăr două figuri mai aparte și o clipă mă
simt invadat de emo,ie și speran,ă. Un bătrîn ușor
Constantin jerpelit, aplecat peste cîinele alb din bra,ele sale, și,
ARCU alături, un individ în blugi, cu un hanorac tras peste
cap. Îi privesc atent, fac o fotografie, însă nu mă
conving. Din păcate, nu recunosc în ei pe vreunul din
personajele romanului Cannery Row. Și totuși există
Există o stradă californiană la fel de celebră ca ceva. De-a lungul străzii, o activă viermuială umană.
bulevardele Champs-Élysées, Hollywood – Walk Of Turiști de toate na,iile înarma,i cu aparate foto sau de
Fame (Bdul Stelelor) din L.A., Wall Street, Nevski filmat scormonesc fără oprire, încercînd să descopere
Prospekt (Bulevardul Neva) din Sankt Petersburg sau inefabilul, mizeria fascinantă îngropată în zidurile
nu știu ce altă faimoasă arteră urbană. Cannery Row clădirilor, în asfalt, în aer. Duhul lui Steinbeck este
din Monterey, California. John Steinbeck (laureat al prezent pretutindeni,
Premiului Nobel, 1962), în romanul cu același nume Dintr-un magazin în,esat cu tot felul de mărfuri și
(Strada sardelelor, în traducerea lui Mircea suvenire, am cumpărat și o sticlă cu whisky din care
Bucurescu), pretinde că strada respectivă „e un poem, am turnat într-un pahar mare cu ghea,ă și coca-cola.
o duhoare, un scrîșnet”, „o adunătură și o împrăștiere, Mă plimbam prin aglomera,ie sorbind din cocteil și,
tinichele și fiare și rugină și așchii de lemn”, fel și fel surprinzător, Petrică (așa îi spun Liviei, mai nou) nu
de gunoaie, „făbricu,e de sardele conservate și tablă comentează, deși din nu știu care motiv de obicei face
ondulată, taverne, restaurante și bordeluri”, adică un el (ea) alergie ori de cîte ori mă dedau la degustări
amestec de violen,ă solară și mizerie. Iar despre bahice. Și, în timp ce mă delectam visînd cu ochii
oamenii locului se spunea că ar fi niște lepădături deschiși, dintr-o dată îmi atrage aten,ia că în dreapta
ordinare, deși din altă perspectivă se putea sus,ine cu se află bustul lui Steinbeck. Oau! Fac mai multe poze
aceeași îndreptă,ire că sînt niște îngeri, „oameni lîngă bustul postat în fa)a unui strat cu flori (într-o
dărui,i cu har dumnezeiesc”. pozi)ie, mi-am permis chiar să-l ,in pe după umeri pe
Vara aceasta am avut prilejul de a ajunge în maestru!). Nu departe se zărește albăstrimea
Monterey. Visam de mult timp să bat cu piciorul întunecată a oceanului. Simt că am pătruns într-o
fascinanta stradă și să descopăr printre trecători lume magică, impregnîndu-mă de spiritual ei. De la
specimene de tipul eroilor lui Steinbeck. Și se pare că un local - Fish Hopper - din apropiere luăm supă-
strada a rămas neschimbată. Duhul cu care a înzestrat- cremă din fructe de mare în coajă de pîine, cum
o Dumnezeu sau geniul lui J.S. continuă să văzusem în San Francisco. Îmi gîdilă plăcut papilele
hălăduiască peste tot. Începînd de la restaurantul John gustative, e de-a dreptul savuroasă după cocteiul rece.
Steinbeck și pînă în celălalt capăt ce pare să ducă În fine, Connery Row e o stradă fascinantă. Există
direct în apele Oceanului Pacific, harababura a rămas geniul unui scriitor, dar și pricepere umană, abilitate
intactă peste vremuri. De-a lungul străzii se înșiruie comercială de a exploata un filon pre)ios și
restaurante, magazine în,esate cu mărfuri și inepuizabil. Mă întreb dacă la noi nu s-ar putea face
mărun,ișuri turistice (multe sub emblema geniului mai mult. Prin orașele patriei întîlnești uneori cîte un
tutelar), localuri și tonete în aer liber în care se servesc muzeu prăfuit dedicat memoriei vreunui scriitor. Din
felurite delicatese exotice, hotelul Spindrift Inn etc. păcate, acolo nu descoperi decît pagini olografe și
Strada este intersectată de tuneluri aeriene pe care fotografii îngălbenite de vreme, scaunul și masa de
apar firme mari: Cannery Row Company ori lucru, soba la care își încălzea spinarea și alte
Monterey Canning Co. Deci fabricile de conserve vechituri pe care le prezintă vreun muzeograf gîngav.
încă există și flotele de pescuit se întorc și acum Eventualii turiști urmăresc plictisi,i expunerea, fac o
diminea)a în golf burdușite cu sardele. poză, două, apoi se retrag în curte pentru a admira
Sînt și clădiri mai noi dar perfect integrate natura. Nu există preocupare de a da via,ă lucrurilor.
spiritului locului. Există Steinbeck Court (dincolo de Dezinteresul și lipsa de imagina,ie sînt la concuren,ă.
poarta deschisă în două păr,i, în micul patio, tronează
un arbust încărcat cu flori mari, violet, după care (continuare în pag. 44)
1
invitatul revistei
„Am ajuns un profesionist al cititului. Şi asta fiindcă
acum citesc de parcă aş scrie eu însumi tot ce citesc”
drumul în poezie, dacă e să fim riguroşi, nu e unul
Adrian care duce departe, ci e unul care te face să înţelegi
ALUI GHEORGHE de ce e important să rămîi pe loc. Drumul poeziei e
unul care nu te rătăceşte, ci te fixează. În preajma
poeziei, de cînd mă ştiu, sînt mereu la început de
Constantin Arcu în dialog cu drum. Mai ales că orice început are freamătul
Adrian Alui Gheorghe necunoscutului. c) Dacă m-aş fi făcut medic
veterinar, cred că m-aş fi specializat (masterat plus
„Lumea improbabilităţilor este mai mare decît doctorat) pe o chestiune extrem de sensibilă:
cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face, depunerile de calciu pe cornul inorogului în
încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut condiţiile încălzirii globale şi a ploilor acide care
închega în realitatea imediată” cad dinspre atmosfera venusiană. Dacă m-aş fi
făcut contabil, aş fi calculat cu exactitate valoarea
intrinsecă a luminii stelelor şi cît datorăm cerului
Constantin Arcu - Dragă Adrian Alui
pentru acest efort nocturn. Cred că aş fi obţinut cifre
Gheorghe, să începem cu… Facerea! Deși cred că
uriaşe, ca să ne dăm seama de datoria noastră faţă de
ai mai fost întrebat, insist și eu: cum ai ajuns totuși
univers. d) Dacă realizăm un sondaj de opinie
la poezie? Presupunînd că ai fi iar la început de
printre copii, cred că vor fi îndeajuns de cinici unii
drum, cum ai proceda? N-ar fi mai interesant să te încît să vrea să se facă poeţi. Vor fi cinici în raport cu
faci doctor veterinar sau contabil? Dacă realizezi părinţii lor care îi vor medici veterinari sau
un sondaj printre copii, nu cred să auzi pe mul)i că contabili. Că poezia e ca o fugă de acasă în căutarea
ar vrea să se facă… poet! Există vreo legătură între unei libertăţi presimţite. Doar fetele frumoase şi
locurile în care te-ai născut și ai copilărit și poeţii ştiu valoarea unei asemenea fugi fără ţintă
evolu)ia ta de mai tîrziu? Cum s-au bifurcat dar cu atît mai voluptuoasă. e) Da, locul în care te
cărările tale din grădina copilăriei? Ce influen)e și naşti se naşte odată cu tine. E stabilirea unei
ce mentori ai avut? Și mergînd mai departe, ce-)i intersecţii dictată de o logică care scapă înţelesului
(mai) spun astăzi, bunăoară, ceremoniile… comun. Dacă tatăl meu ar fi murit pe front, de
insidioase? exemplu, unde a fost rănit, cît univers aş mai fi
Adrian Alui Gheorghe - Parcă eşti „vocea străbătut pînă să capăt un chip? La ce alt colţ de
conştiinţei” care pune întrebările fără pauză între lume m-aş mai fi întîlnit cu mama mea? Poate că
ele...! Dar hai să le luăm pe rînd, cătinel, cătinel ...! mama mea s-ar fi stins de durere că nu m-ar mai fi
a) La poezie am ajuns ca tot românul, luînd-o pe putut întîlni. Cîţi oameni nu mor de dorul fiinţelor
firul apei, adică pe firul limbii române, care dacă cu care ar fi trebuit să se întîlnească, dar un amănunt
este urmat cum trebuie duce exact la ţintă. Crezi că le-a zădărnicit această întîlnire? Dragă Constantin
a scăpat, astfel, vreun român să nu fie la un moment Arcu, lumea improbabilităţilor este mai mare decît
dat şi poet? Poate doar aceia care s-au declarat, încă cea a posibilului. Scriitorul tocmai asta face,
de la naştere, prozatori. Sau critici. Dar şi încearcă să repare ceva din ceea ce nu s-a putut
prozatorii, dar şi criticii, trebuie să fii de acord, sînt închega în realitatea imediată. Scriitorul este un
nişte poeţi rataţi. După părerea mea limba română taumaturg, în ultimă instanţă. Eu am copilărit pe
este mediul ideal pentru poezie şi pentru poveşti prispa casei lui Ion Creangă, îţi dai seama că am
pentru că are metafizică în însăşi alcătuirea intimă a aflat înaintea altora secretul vitezei calului lui
cuvintelor. Pentru traducerea duhului limbii în Harap Alb ...?! f) Cărările mele din grădina
proză sau în critică este nevoie de un pic de întăritor copilăriei s-au bifurcat în sensul stabilit de Borges
care poate fi împrumutat din alte zone culturale sau în celebra sa povestire „Grădina cărărilor care se
lingvistice. b) Dacă aş fi la început de drum, mi-aş bifurcă”. Ca să nu mai dau explicaţii suplimentare,
spune şi eu ca tot omul aflat cu tot orizontul în faţă: am să reiau un scurt fragment: "În toate ficţiunile,
Şi cel mai lung drum începe cu primul pas! Dar ori de cîte ori un om se întîlneşte cu diverse soluţii,
2
invitatul revistei
alege una şi le elimină pe celelalte. Creează astfel, iau lucrurile încet, cu amănuntul, ca să fii sigur că
diferite viitoruri, diferite timpuri, care se înmulţesc, mă implic (sufleteşte?) în tot ce mă întrebi... Deci!
de asemenea şi se bifurcă. De aici, contradicţiile a) Din 1989 românii sînt liberi să meargă pe
romanului. Fang, să spunem, deţine un secret; un contrasesns. Şi de fapt aşa a fost înţeleasă
necunoscut bate la poarta sa; Fang hotărăşte să-l democraţia la noi, ca o goană pe contrasens. Spre
omoare. Fireşte, există mai multe ce? Spre departe. Pînă unde? Pînă la capăt. b)
desfăşurări posibile. Fang poate să-l Dacă iau viaţa peste picior? Da, dar ea a
ucidă pe intrus, intrusul poate să-l ucidă început ...! Eu nu fac decît să îi răspund cu
pe Fang, amîndoi se pot salva, amîndoi aceeaşi monedă. Dacă respect normele?
pot să moară şi aşa mai departe…". E Eu le respect, dar parcă trăiesc într-o
limpede? Ceea ce nu te omoară, într-o lume în care nimănui nu-i pasă de norme.
biografie, te recomandă, mai apoi. E cam cum e circulaţia stradală în Cairo
Destinul e o sumă a eşecurilor şi o sumă sau Alger, unde am fost, în două reprize.
a împlinirilor aleatorii. g) Am fost o fire Nimeni nu respectă normele de
foarte influenţabilă, m-a influenţat pînă circulaţie, orice intersecţie este abordată
şi faptul că în fîntîna din curtea casei a în forţă. Trece cine are tupeul mai
căzut, într-o noapte, luna. Dacă nu ar fi dezvoltat. Am întrebat, curios, dacă
scos-o ai mei, - şi am fost martor! - , şoferii de pe acolo au făcut şcoala
chinuindu-se din greu, cred că s-ar fi adecvată, dacă ştiu regulile şi normele.
produs o catastrofă în univers, a depins Da, mi s-a răspuns, le ştiu, dar nu le
de noi să păstrăm ordinea cosmică respectă. „Că nu le respectă nimeni,
intactă. Uite, am găsit un text, într-un atunci de ce ar face-o doar unii?”.
caiet cu “poezele” de pe la cinşpe, şaişpe c.) Dacă mă dau mare? O fac cu
ani, care m-a înduioşat nespus: “Îmi voluptatea celui care ştie cît e de mic într-
spune mama:/ fii mai serios/ nu vezi că- un univers care ne e măsura ... ! d.) Dacă
ţi mănîncă cîinii din traistă/ cînd te am o reţetă anume la scris „pe
hîrjoneşti cu stelele, cu luna,/ cînd te uiţi contrasens”? Sigur că da, pun două părţi
cu ochii căscaţi/ după fetele din vecini,/ cuvinte, o parte subiect, o parte semne de
cînd îţi umblă mintea să te faci circar/ şi Poetul, prin 1984 punctuaţie, două părţi amărăciune, un
altele şi mai şi/ care dovedesc ce copil vîrf de linguriţă de luciditate, bag umor
rău am crescut - // fii fără grijă, îi spun,/ n-au ce să- cît cuprinde. Mai pun şi alte ingrediente, la
mi mănînce cîinii/ din traistă:/ am numai cărţi”. inspiraţie. Şi asta din respect pentru consumatori.
Da, m-a influenţat tot ce a fost literă scrisă, iar acolo Poftă bună!
unde s-au terminat literele scrise, am încercat să
adaug eu cîte ceva. Aşa ajungi la scris, de fapt, „Mizez pe consecvenţa în opinie şi
încercînd să completezi spaţiile rămase goale între perseverenţa celui care cu superbie a întrebat:
lucruri, între oameni. Şi mai sînt o mulţime de spaţii Muieţi îs posmagii? Că, în final, el a avut
goale, e mult de lucru pentru scriitorii care vor veni. dreptate: posmagii nemuieţi nu au nici un gust”
Mentori? În copilărie, ca şi acum: orice autor de
texte care are conştiinţa a ceea ce scrie. Nu sînt C.A. - Și poemele tale plac la lectură. Unele sînt
mulţi, nu sînt puţini: sînt cîţi trebuie. h). Poate că memorabile – Hai, Rainer! de exemplu, îmi vine în
ceremoniile nu mai sînt atît de insidioase, dar sigur minte ori de cîte ori discutăm sau îmi amintesc de
idiosincraziile sînt mult mai ceremonioase. tine că ai rămas dator cu o sută de votcă…
C.A. - În revista Bucovina literară de)ii o A.A.G. - Da, eu scriu poemele în aşa fel încît să
rubrică, Liber pe contrasens. Se pare că iei via)a îmi placă mie mai întîi. Dacă nu îmi plac mie, nici
cam peste picior, prietene. Nu-)i prea dă mîna să nu mă mai obosesc să le scriu. Scriu numai dacă am
respec)i normele? Sau te dai mare? Oricum, ceva de spus. Am ceva de spus numai dacă am trăit
rubrica se citește cu plăcere… Ai o re)etă anume? ceva care poate fi transferat în lumea simbolului.
A.A.G. - Da, scriu continuu ca şi cum aş fi altul. Scriu poezie din necesitate, sînt bolnav de cuvinte,
Asta îi dă posibilitatea acelui „altul” să fie ca şi cum sînt gîtuit pe dinăuntru de personajele mele poetice.
ar fi eu, scriitorul. Dar şi la această întrebare am să Că poezia e plină de personaje, de voci, de destine,
3
invitatul revistei
naivităţile!) cu care te încarcă aerul satului de „La Piatra Neamţ gloria are miros de cartier
munte, loc în care privirile se agaţă mai lesne de cer mărginaş, o latră cîinii cînd vrea să iasă la
dacă o iau pieziş pe linia care desenează coama lumină, poetul e considerat un eşec al creaţiei
dealului. Amîndoi citeam, aspiram cărţile. Eu divine tolerat cu bunăvoinţă de concetăţeni ...!”
aveam, parcă, vreo cîteva rafturi de cărţi citite în
plus, ne „luptam în biblioteci”. Aurel a recuperat C.A. - Ce sens mai are poezia (literatura, în
rapid, coletele cu cărţi circulau zglobiu între Piatra general, se în)elege) în vremurile astea de ra…,
Neamţ şi Borca. În corespondenţa noastră, reluată pardon, restriște? Și la ce bun scrisul într-o
integral în volumul „Frig”, stau probele lecturilor perioadă cînd nu se prea citește? Pentru cine mai
din acea vreme. Pot fi „un îndrumar” pentru scrii?
eventualul cititor tînăr? Geo Dumitrescu ne credita A.A.G. - Am să răspund tot secvenţial, după
la „colţul” lui din „Luceafărul”, unde ne publica ritmul întrebărilor. a) Sensul literaturii, azi ca (şi)
„poezioare” (din cînd în cînd), scoţîndu-ne din oricînd, este acelaşi, sintetizat de Dostoievski, în
„pălăria provinciei” şi arătîndu-ne, cu timiditate, „jurnalul” său: „Frumuseţea va salva lumea”.
lumii. Mai publicam, la Artistul este, din cîte am
începuturi, pe colţuri de învăţat la şcoală, un truditor în
pagină, în „Cronica”, în laboratoarele frumuseţii. Să se
„Familia”, în „Amfiteatru” fi schimbat, între timp, regulile
etc. etc. Nu ne amăgeam, de circulaţie ale artei? Să fi
spre lauda noastră, că acela intrat arta pe „sens interzis”?
era limanul la care năzuiam. Să nu fi oprit ea la semafor? Nu
Voiam altceva, totul. poezia e vinovată că potenţialii
Eu, abandonat fiind ei cititori s-au dus la cules
societăţii care îşi lua fiii, îi căpşune în Spania şi îl citesc pe
călea şi îi pregătea „pentru Lorca, acum, în loc să îl
producţie”, munceam într-o citească pe Blaga. Nu poezia e
vinovată că politicienii noştri,
fabrică, de la şaptesprezece
care imprimă nivelul finanţării
ani şi făceam liceul „la
culturii, sînt nişte imbecili, în
seral”. Munceam mai mult sens superior, se înţelege
noaptea, schimbul trei, fără (sensul imprimat de Al.
locuinţă certă, fără bani, fără Cu parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, oct. 2006 Paleologu în „Bunul simţ ca
viitor, doar cu prezent. Mi-e paradox”), care au eleganţa
şi milă acum de frăgezimile vîrstei şi trupului puse unui Năstase în gust, a unui Becali în atitudine
la caznele supravieţuirii forţate! Trebuia să aibă verbală, a unui Vadim Tudor în respect faţă de
dinţi de lup, stomac de catîr, nervi de vultur, interlocutor, a unui Iliescu în viziune asupra
nesimţire de mistreţ etc. ca să supravieţuiască viitorului naţiei, a unui (spuneţi un nume, la
cineva în asemenea condiţii! Unde să mai încapă întîmplare ...!) în ceea ce priveşte grija faţă de
visul, poezia în această „menajerie”? Aurel trăia la destinul patriei, culturii, tradiţiei ... ! b) Vremurile
Borca, departe de grijile traiului zilnic şi silnic, de sînt de ra ... (hat)? Dar nu cred că vremurile se fac
unde emitea judecăţi, poezii, de unde voiaja în singure, oamenii le fac. Aşa că dacă omul e sub
lume. Cu gîndul, mai ales. Pe mine mă atrăgea, vremi, îţi dai seama că e vorba, practic, de o povară
probabil, „aerul pur” în care vieţuia el, pe Aurel îl extrem de mirositoare? A, dar ai schimbat-o pe
atrăgeau, probabil, vîrtejurile de realitate păstoasă, „restrişte”. Bravo! Asta ar însemna că „vremurile
amară, în care trăiam eu. Fiecare învăţa ceva din de restrişte” ar fi un fel de „vremuri de rahat”, dar
condiţia celuilalt. Dar tinereţea este îngăduitoare, mai parfumate, nu-i aşa? c) Întrebi, la ce (e) bun
uită şi iartă, se amăgeşte şi amăgeşte. Eram trişti scrisul într-o perioadă în care nu se mai citeşte...!?
chiar de lipsa obiectului tristeţii. Întrebarea e bună. Ca să ne fie confortabil, şi noi
«Asumarea postumităţii» lui Aurel a venit citim numai întrebările. Aşa, presupun, vor face şi
firesc, manuscrisele rămase fremătau de viaţă, îşi cititorii revistei, încît nu mai răspund la sub-
cereau dreptul la partea lor de lume. Am făcut ce întrebare. d) Pentru cine mai scriu? Am o listă, pe
trebuia, nimic mai mult, nimic mai puţin.Aşa cred. ea sînt vreo cincizeci, şaizeci de cititori potenţiali,
5
invitatul revistei
poeţi sau critici. Sau să o iau altfel, ultima mea
A.A.G. - Nu mă plîng, de ce aş face-o? Trăiesc
carte, antologia de poezie „Cucuta”, apărută la
la Piatra Neamţ, departe de patimile Centrului,
„Tipo-Moldova”, a prins vreo trei sute de
acolo unde se coace, la foc mic, gloria literară. La
exemplare. Împărţită cifra aceasta la vreo douăzeci
de milioane de români, vorbitori de limba română, Piatra Neamţ gloria are miros de cartier mărginaş, o
ar ieşi că eu mă adresez în proporţie de 0, 0015 din latră cîinii cînd vrea să iasă cu vreun colţ la lumină,
fiecare dintre trăitorii de la un moment dat. Cît poetul e considerat un eşec al creaţiei divine tolerat
reprezintă 0, 0015 dintr-un om? Cotul, probabil. cu bunăvoinţă de concetăţeni ... ! Îi salut pe toţi
Cam pe aici ar trebui să fiu şi cu orgoliul, nu-i aşa? criticii care au scris despre poezia mea, le rămîn
În acelaşi timp, nu pretind nimănui să citească dator cu cîte o bere. Dau cîte o bere şi celor care nu
poezie, nu e cel mai plăcut lucru pentru minte şi au scris încă, poate îi conving. Dacă nu vor scrie,
inimă. Abia dacă mai citim noi, cei care sîntem vor da cont postumităţii, la momentul potrivit. Cred
bolnavi de poezie, cărţile care apar...! „Omul că aş fi vrut ca Nicolae Manolescu să nu se fi oprit
majoritar” poate ajuta poezia acceptînd-o ca pe un cu comentariul critic la cartea mea din 1992,
„Intimitatea absenţei”, apărînd în „Istoria ...” sa
destul de neconcludent. Altele i-ar fi fost, cred eu,
referinţele şi concluziile la nivelul anului 2010, de
exemplu. Dacă Nicolae Manolescu revizuieşte
„Istoria ...” sa, aşa cum a anunţat şi ţine cont de
doleanţele mele, mai plusez cu o bere... ! Sau două?
Cu Aurel Dumitraşcu, pe vremuri, stabilisem că pe
lumea asta, la nivelul comentatorilor de literatură,
putem vorbi de critici literari şi de absolvenţi.
Criticii literari sînt, ca să fac o rimă, rari...! Eu
însumi scriu despre cărţi de poezie, proză, eseu, îmi
face plăcere cînd scriu despre mine poeţii sau
prozatorii. În această situaţie pare a fi vorba de un
dialog între profesionişti.
C.A. - Ești prezent prin reviste, publici volume
relativ ritmic. Scrii destul de mult, cred că nu mai ai
timp de citit…! Cîndva propuneai să se înfiin)eze
Uniunea Cititorilor din România, în contrapondere
la USR. În care uniune te-ai înscrie cu preferin)ă?
Între cele două categorii mai există distinc)ia
mărturisirii pe care o făceai cîndva? Mă refer la
versurile: „Eu spun despre mine ceea ce tu,
cititorule,/ nu ai curaj să spui despre tine”.
A.A.G. - Cred că am ajuns un profesionist al
cititului acum. Şi asta fiindcă acum citesc de parcă
Cu James Joyce, la Trieste, 2009 aş scrie eu însumi tot ce citesc. Citesc din interior,
hrănindu-mă. O fi bine? O fi rău? Mă întrebi în care
„rău necesar”, să nu o dispreţuiască. E de ajuns ca uniune m-aş înscrie, dintre cele două propuse…! În
românii să-l citească măcar pe Eminescu, Uniunea Scriitorilor, ca să devii membru, trebuie să
reprezentarea în conştiinţa lor prin „poetul ai două cărţi publicate. Cîte cărţi trebuie să ai citite
nepereche”, ca să folosesc un truism, este onorantă ca să intri în Uniunea Cititorilor ? Tot două? Nu sînt
pentru breasla noastră. prea multe două? Dar vorba lui Borges: “Laudă-se
C.A. - Nu te po)i plînge, căr)ile tale au fost alţii cu cărţile pe care le-au scris, eu mă laud cu cele
premiate, bine primite de oamenii muncii de la pe care le-am citit”. Uneori regret că nu am citit
orașe și sate, inclusiv de către critica literară. toate cărţile din lume. Că nu am putut citi în
Există vreun critic literar care n-a scris despre întregime nici toate cărţile prietenilor. Că nu am
poezia ta, dar ai fi )inut mult să scrie? putut pătrunde în partea ascunsă nici propriile cărţi.
Că o carte se scrie cu cuvinte dar se citeşte, mai
6
invitatul revistei
apoi, cu necuvinte, cum ar spune Nichita sau cu mea e libertatea mea. De la revoluţie încoace aş fi
ceea ce acoperă cuvintele. Realitatea din spatele putut intra în tot felul de combinaţii, ca să fac bani,
cuvintelor e mult mai plină de miez decît realitatea să adun lucruri. Dar la ce bun? Becali poate să aibă
toţi banii din România, că va rămîne tot Becali.
Năstase poate să aibă toate casele din România, va
fi tot aceeaşi figură de hîrciog de pe vremea lui Ilici
Iliescu. Ar cam fi vremea ca intelectualii României
să sfideze putreziciunile care împrăştie duhoare în
spaţiul public, că prostia dacă nu doare, sigur
emană putoare. Şi o simţim, din plin, de fapt această
emanaţie ne face viaţa grea, ne face să spunem
despre România că e greu de suportat, să aspirăm
spre spaţii străine, nu la fel de primitoare, dar sigur
mai salubre. Dar hai să îmblînzesc puţin tonul, să
mai dau un argument celor care au ales să fie
liberi ...! Un basm găsit în “Povestea lumii de
demult...”, cules de Tudor Pamfilie, e relevant în
La biroul de lucru al lui Ion Creangă,
acest sens. Cică după ce i-a gonit din rai pe Adam şi
Humuleşti, 2005 Eva, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de aceştia
văzîndu-i cît se chinuie. De aceea le-a dat
care trăieşte în afara iradierii cuvintelor. Cînd spun meşteşugul de a face pămîntul roditor, dar le-a
„mărul acesta”, de exemplu, deja mi se umple gura poruncit să nu are mai mult de o brazdă. Roadele
de miez de măr. Aş vrea ca toate cuvintele mele să culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar într-o zi,
capete corporalitatea a ceea ce numesc... ! Şi dacă pe cînd Eva era însărcinată cu primul copil, Cain,
tot sînt la capitolul regrete, l-aş parafraza aici şi pe vine diavolul la ei şi zice: „- Voi mai aveţi grîu? –
Geo Bogza, spunînd că regret că omul devine hoit Doar pentru cîteva săptămîni…! – Ei, dar de ce nu
rău mirositor şi nu se topeşte precum un fulg în araţi mai mult, căci o să aveţi copii?”. Cei doi au
palmă. În palma lui Dumnezeu, eventual. căzut pe gînduri. Eva găseşte sfatul chibzuit, aşa că
C.A. - Ha, ha, ha! A fost o glumă chestia cu
cetitul… Dar am senza)ia că pentru tinerii din ziua
de azi cetitul căr)ilor nu-i decît o plicticoasă și
inutilă „zăbavă”. Nici nu știu dacă îi po)i
condamna, cînd vezi în jur că analfabe)ii și
tupeiștii, ho)ii și golanii au făcut averi și sînt VIP-
uri…, pe cînd oameni de mare cultură și probitate
abia de se descurcă. Crezi că mai are sens să scrii?
A.A.G. - Dar ce treabă au în discuţia noastră
averile şi statutul de VIP? Cine vrea să facă avere,
să facă avere. Cine vrea să facă literatură, să facă
literatură. Ca să faci artă îţi trebuie o anumită
nebunie, o anumită generozitate cu propria soartă,
să ai darul renunţării la o mulţime de „facilităţi”, să Cu Petre Stoica la Festivalul „Om Rău“
sfidezi hîrciogăraia care adună cu disperare bani şi de la Petrila, 2006
case şi pămînturi. Nu au decît să facă una după alta
case, într-o competiţie a statisticilor, ca să aibă cui îl convinge, încă o dată, pe Adam să încalce
să fie sclavi şi robi ... ! Uneori, luat de val, mă porunca lui Dumnezeu. Adam se apucă şi ară un
surprind eu pe mine însumi în competiţie cu ogor întreg, seamănă însutit. Dumnezeu vede,
lucrurile, dar iute îmi dau peste mînă, ca să mă pustieşte lanul şi spune: „Tu, omule nesăţios… De
trezesc la realitate. Iar realitatea mea e una în care azi înainte poţi ara cît îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi
nu am înghesuit toate mizeriile lumii, realitatea cît îmi va plăcea mie. Voi robi să fiţi nesăbuinţei
voastre…!”.
7
invitatul revistei
C.A. - Frumos, frumos...! Dar ai trecut peste o Romanescu, cîndva, spunea mai simplu: „Mă
parte importantă a întrebării. Cea despre generaţia bărbieresc şi plîng ...”. Dar pe atunci lumea nu era aşa
tînără şi dacă mai are rost să scrii în lumea de emancipată, încă se miza pe primitivitatea şi
noastră... !? energia cuvintelor.
A.A.G. - Da, să mă întorc la întrebarea ta şi la Dacă mai are sens să scrii? Sigur că bibliotecile
esenţa ei: generaţia nouă. Unul dintre reprezentanţi, sînt pline de cărţi uriaşe, sigur că marile teme par
într-un anumit context, vorbea despre să-şi fi epuizat faţetele, sigur
„miserupismul poetic” şi că cititorul generic pare
despre “misefîlfîismul copleşit de importanţa pe care
estetic”. Să fie vorba de o i-o acordă scriitorul generic,
nouă estetică? Posibil, arta e dar întotdeauna viaţa va
lungă, viaţa e scurtă şi nu produce propriile ei poveşti.
avem timp să-i aflăm toate
Sau va relua poveştile
meandrele. Recent, la
celorlalţi cu o nouă energie.
Ipoteşti, doi poeţi foarte tineri,
vorbeau despre Eminescu, pe
care îl considerau cam „Îi admir pe toţi confraţii
depăşit, anacronic şi mestecau care scriu bine, care au
gumă cu o dexteritate aparte. proprietatea cuvintelor, care
Probabil că există un reuşesc să-şi impună
Em i n es c u al l o r, al valoarea. Sînt, cred,
mestecătorilor de gumă? De incapabil să invidiez”
ce nu, dacă există un
Eminescu al inginerilor, unul 10 mai,2008, la Palatul Elisabeta din Bucureşti, C.A. - Uite, dacă aş fi
al astronomilor, altul al întîlnire cu Regele Mihai, înaintea demarării reprezentantul unei case de
doctorilor stomatologi…!? ac ţiunii “Trenul regal al poeziei”...! pariuri şi ar trebui să-ţi cer să
Totul e să mestece guma cu pariezi rapid pe numele a doi
talent, nu-i aşa? I-am văzut, că erau la microfon, pe poeţi tineri, ca să cîştigi un premiu uriaş, care ar fi
rînd, au trecut guma printre dinţi, au scos-o cu limba cei doi „trăpaşi poetici” de azi pe care ai paria?
spre înafară, pentru ca iute să şi-o reintroducă în A.A.G. - Premiu uriaş? Sînt obişnuit cu
gură, să o urce pînă hăăăt! pe cerul (înstelat?) al asemenea premii morale uriaşe, cu asemenea
gurii pentru a o arunca, în joacă, pînă hăăăt! pe pariuri. Uite, Costantin Acosmei, de exemplu, este
fundul prăpastiei de sub limbă. E un spectacol să-i unul dintre pariurile mele, de pe vremea cînd el era
vezi pe poeţii mestecători de gumă la microfon, în în faza „tablei înmulţirii”. Adică pe la nivelul anilor
faţa unei săli uimite şi admirative, care oftează: 1983 – 1985. L-am preluat dintr-un sat, Valea
Doamne, cît de talentaţi sînt în a-şi păstra guma în Seacă, la îndemnul profesorului lui de matematică,
gură, în a-şi ţine limba între dinţi … ! Operele lor vor
cred că era în clasa a cincea pe atunci, am făcut tot
fi prinse de bolta culturii naţionale, dar ce zic eu
ce trebuia să facă „un antrenor de îngeri” ca aripile
naţionale?, universale, cu resturile de gumă de
mestecat…! Á propos, prin 1990, cînd am descins la fragile să se întărească la bătaia vîntului. De ce am
Bălţi, la o “Sărbătoare a limbii române”, nişte copii făcut-o? Nici azi nu îmi explic, în condiţiile în care
au venit la autocar şi ne-au întrebat în cel mai dulce nici Costică nu pare să-şi mai amintească... ! E
grai moldovinesc: “Nene, da` nişte gumă de rugumat dificil, trebuie să recunosc, să aleg doar două nume,
nu aveţi?”. Era ca un început de poezie inocenţa lor. la acest moment. Dacă ar fi douăzeci şi doi de poeţi,
A, şi mai recent, la Suceava, la un recital de o echipă de rugby, ar mai fi cum ar fi...! Dar numai
poezie, un poet tînăr a înlocuit momentul său de doi? Hai să risc... ! Dar asta ar trebui să fie la nivelul
poezie cu tunderea pletelor. În acest caz, am văzut că anului 2020, nu-i aşa? Ce zici (ziceţi) de Dan
publicul era derutat, nu ştia cine este poetul, frizerul Coman? Dar de Cristian Apostol? De Dan Coman
sau clientul, tunsul? Dilema a fost rezolvată de aţi auzit, e poetul care trăieşte la Bistriţa Năsăud,
femeia de serviciu, cea care a adunat părul de pe jos. are cîteva cărţi, a debutat cu mai mulţi ani în urmă
Procedeul se numeşte „modúl poetic”, sub auspiciile concursului naţional de poezie
„happenning”, „instalaţie (poetică)” ... etc. Ioanid „Aurel Dumitraşcu”. De Cristian Apostol nu aţi
8
invitatul revistei
10
invitatul revistei
deficitare în România. De asta avea mult de studiu, A fost, pe rînd, „estetician” la morgă, adică
lucru pe care îl făcea fără să se plîngă vreodată. refăcea feţele morţilor în accidente. O făcea cu artă.
Locuia pe o stradă fără nume, un gang mai larg care Morţii arătau mai bine decît viii.
lega două bulevarde importante, pe unde, deseori, A fost administrator la un cimitir. I-a învăţat pe
vedea armatele fie defilînd, fie trecînd tăcute spre vii să alinieze mormintele după riglă şi compas, le-a
fronturi obscure. La ziua lui, 22 noiembrie, cînd demonstrat tuturor că drumul drept duce mai
împlinea douăzeci de ani, cîţiva colegi au decis să-i repede la cer.
ofere cadou o... stradă. Astfel au mers la un atelier A fost şef de tulumbă la pompierie. Focul se lăsa
de profil şi au comandat o placă din marmură pe domolit de gîndul lui.
care au cerut să fie scris „Ph.D. Apostol A fost instructor la o şcoală, la cercul de
Sempronian Straße, nr.1”, placă pe care au pus-o pe aeronautică. Construia avioane din placaj şi hîrtie
clădirea în care studentul nostru stătea cu chirie, la cartonată. Copiii visau în prelungirea machetelor la
un demisol destul de curăţel. Au făcut haz pe zboruri interstelare.
această temă o vreme. Dar nu prea mult. Războiul a Afost bucătar la o cantină de fabrică.
tulburat apele Europei fără milă. Apostol Afost trist.
Sempronian s-a întors în ţară, a mers pe front. Nu a Afost vesel.
ajuns prea departe, cînd a terminat săptămînile de Afost.
instrucţie, confruntările s-au încheiat. Cînd după război administraţia Vienei a refăcut
Apoi a vrut să continue studiile, la Viena harta oraşului, strada „Ph.D. Apostol Sempronian
eventual, dar nu a mai putut pleca din ţară. În ţară, Straße” a fost luată la grămadă cu celelalte. Suna şi
cu atît mai mult, nu putea continua studiile, atîta bine, în spiritul internaţionalismului care învinsese
vreme cît beneficiase de „bursă regală”, comuniştii hidra fascistă. Cetăţenii din capitala valsului îşi
controlau sufletele, minţile, libertatea. imprimaseră în documentele personale numele lui
Studiile de la Viena nu l-au ajutat prea mult. Apostol Sempronian. Apărură pe stradă nişte firme
Fără diplomă, nu putea demonstra nimic. Şi apoi, care duseseră în toate colţurile lumii numele
nici nu dădea bine la dosar să spui că ai făcut studii „doctor inginerului” român. O firmă de asigurări
în Viena. De asta a tăcut. americană, care şi-a fixat, mai nou, sediul acolo, a
Dacă nu tăcea, ar fi fost arestat de puterea dus numele lui Apostol Sempronian pînă în
comunistă pentru elitism educaţional, pentru America. Acolo unde bietul estetican de cadavre
îmburghezire culturală, pentru virusare capitalistă. nici nu a visat măcar, vreodată, să ajungă.
Şi ar fi făcut ani buni de puşcărie, aşa cum au făcut Numele lui i-a ţinut loc de destin.
mai toţi intelectualii de teapa lui, pentru reeducare. În calendarul ortodox, Sempronian e un sculptor
Dacă a tăcut, ei, tocmai ăsta a fost motivul care a fost martirizat şi apoi ucis, alături de tovarăşii
arestării sale, că a ascuns originile sale burgheze, că săi Claudiu, Castor, Simpliciu şi Nicostrat, de
şi-a virusat creierul cu ştiinţă capitalistă, burgheză, împăratul Diocleţian (284-305) pentru că a refuzat
să sculpteze idoli. Au fost băgaţi în sicrie de plumb
că e un potenţial complotist împotriva ordinii
şi aruncaţi în rîul Sava.
sociale, a statului socialist, comunist. La asta l-au şi
Apostol Sempronian a fost unchiul meu.
încadrat, la „complot împotriva ordinii socialiste”.
E înmormîntat în cimitirul „Eternitatea” din
Soarta îi era manipulată de realitate.
Piatra Neamţ iar pe crucea lui din marmură
A făcut trei ani de închisoare la „politici”, la
îngălbenită scrie: „Apostol Sempronian. N. 22
Jilava.Apoi a trecut laAiud, unde a stat cinci ani. noiemb. 1923 – Dec. 18 mart. 2001”. Sculptorul
A mai stat pe la Periprava, în Delta Dunării, anonim ţinuse să adauge de la el, mai jos, pentru că
vreo doi ani, la tăiat stuf. tot mai rămăsese ceva loc pe placa de identificare:
Prin 1964 a fost eliberat, condiţionat, „Aici la margine de crîng/ E numai pace şi tăcere/ Şi
supravegheat. păsările toate cînt`/ Pîn` la a doua înviere”.
Studiile sale nu au fost luate în seamă Dar în margine, mă uit de fiecare dată, instinctiv,
nicăieri. Le şi ascundea, declara doar că are liceul nu-i nici un crîng. E doar oraşul, mai bine zis e
absolvit, fără bacalaureat. vorba de un cartier mărginaş în care viaţa şi moartea
Noii intelectuali îl priveau cu milă. se succed ca după un plan de dinainte stabilit.
Vechii intelectuali îl priveau cu teamă.
(Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)
Viitorii intelectuali îl priveau cu indiferenţă.
12
jurnal comentat
nemaipomenit. Trebuie să ştiţi că era duşmanul
direct al lui Labiş. Îi făcea tot felul de mizerii şi
Labiș, urmărit de denunţuri. Ironia a făcut ca, după moartea lui Labiş,
securist și în să conducă Cenaclul Nicolae Labiş”… Inimaginabil,
nu? După ce l-a omorât, turnându-l, asemenea altor
tramvaiul funest poe,i colegi de genera,ie, N. Stoian a fost primul care
a profitat de moartea lui N. Labiș, aceasta e morala
Liviu Ioan istoriei literare. Mai departe, Mioara Cremene, după
STOICIU accidentul funest al lui N. Labiș:«Am făcut parte
dintre cele trei femei care l-au îngrijit când a fost în
spital. Alături de Marga Labiş, sora lui, şi Zizi
Munteanu, pe-atunci şi ea scriitoare. Am evocat cu el
Pomeneam în numărul anterior al revistei că am de multe ori împrejurările. Noi l-am îngrijit. Cu
fost invitat de fiul poetului Virgil Huzum, Sergiu, puţine zile înainte era Sfântul Nicolae. L-am
operator de film, celebru, emigrat din 1969 la Paris, aşteptat. Venea de multe ori la noi. N-a venit. L-am
să vin acasă la tatăl lui,la Focșani, mort cu nu multe întâlnit la Casa Scriitorilor: „Nae, ce-i cu tine? De ce
zile înainte (n-am să uit că la înmormântarea lui n-ai venit, ce s-a întâmplat?“. Era uşor afumat: „A,
Virgil Huzum, la care fiul n-a putut fi prezent, Mioriţo, nici nu ştii ce mi se întâmplă. Vor să mă
groparii au izbit de pere)ii strâm)i ai cavoului sicriul scoată de peste tot“. Ca, puţine zile mai târziu, o
și poetul, la 82 de ani, a fost răsturnat din sicriu în doctoriţă să sune la 4-5 dimineaţa şi să-mi spună că
bra,ele unuia dintre gropari, lăsând o clipă impresia Labiş a avut un accident şi că e pe moarte. Ne-am
că e viu; a fost un spectacol care ne-a speriat). Virgil repezit. Când m-am apropiat de uşa spitalului, se
Huzum a fost prieten cu avangardiștii interbelici. Eu bulucea la intrare un grup de studenţi de la Litere.
locuiam la Focșani. M-a primit cineastul emigrat După desfiinţarea Şcolii de literatură, cei care aveau
Sergiu Huzum, așadar (eram convins că „am coadă”, diplome şi bacalaureat, fuseseră primiţi la Facultate.
că Securitatea e pe fir). Să nu uit, contează: so)ia lui Ca şi Labiş. Era acolo şi Nichita Stănescu, practic
Sergiu Huzum, de la un moment dat, a fost poeta necunoscut. Ni s-a spus că a avut un accident de
Mioara Cremene, licenţiată în psihologie, în tramvai şi că suferise o secţiune medulară totală şi că
pedagogie, în teatru şi în regie (premiată a Uniunii va muri în puţine zile. Sus, Labiş era întins într-o sală
Scriitorilor, în 1968; cum trece gloria lumii; premiat comună cu alţi accidentaţi …Ne-a povestit
al Societă,ii Scriitorilor, vă reamintesc, a fost și accidentul. Avea un securist care se ţinea după el
Virgil Huzum; și praful s-a ales de gloria lor). oriunde mergea. Se ştia asta. Fusese la Capşa. A vrut
Apropo, bucovineanul Nicolae Labiș a murit de fa,ă să ia tramvaiul din faţa Spitalului Colţea. Era cu două
cu poeta Mioara Cremene. Să fiu scuzat că tot fete. A dat să urce şi securistul care-l urmărea a intrat
divaghez. Poeta Mioara Cremene declara în în tramvai prin faţă. Labiş urca, se dădea jos.
România, în 2009, la 85 de ani (când a apărut cu un Securistul a avut impresia că Labiş va rămâne jos şi
volum de poeme), că lui N. Labiș i se suspendase s-a repezit să iasă pe uşa din spate, în timp ce Labiş
semnătura și că a fost urmărit de un securist atunci urca. S-au ciocnit. Tramvaiul a pornit şi i-a prins
când a avut parte de nenorocitul accident de tramvai, haina în uşă... Oamenii au strigat. Tramvaiul s-a
i-a spus asta chiar poetul pe patul de moarte. oprit… L-au dus…la Spitalul Colţea. Văzând cei
Interesant, Mioara Cremene, autoare de literatură de-acolo un beţiv adus pe braţe, au spus că n-au
pentru copii, în principal, a avut și ea cinci ani locuri. Şi-aşa l-au plimbat prin două-trei spitale. Iar
semnătura suspendată de „partid”, pentru o carte când au ajuns la Urgenţă, picioarele lui erau alandala
dedicată copiilor. Merită să o citez: „Cinci ani a durat şi nu mai simţea nimic. Asta a povestit. Ce s-a
interdicţia. Era o tactică. Vezi şi cu Labiş, care a şi întâmplat cu securistul?N-o să vă vină să credeţi.
murit din cauza asta. Un scriitor, pe un motiv sau După câteva zile a venit la spital şi a cerut o hârtie
altul, era buşit, dat jos. Dacă nu era destul de iscălită de Labiş, cum că nu e vinovat, că nu e el
cuminte. Şi-atunci, se scula cum putea. Strâmb, răspunzător. Şi Labiş i-a dat-o… Când a fost expus în
şchiop. Moralmente, vorbesc. Nu se mai opunea. holul Casei Scriitorilor, erau mai mulţi securişti
Devenea oficial”… Să nu mă îndepărtez de subiect, decât public. Iar când am mers ca să-l înmormântăm,
Mioara Cremene despre Nicolae Labiș, istorie ne-am dat seama că suntem toţi urmăriţi. Până şi-n
literară. Aflăm întâi cine l-a denun,at: „era un poet cimitir se făceau că citesc ziarele». De luat aminte.
care se numea Nicolae Stoian. Un partinic
13
un bucovinean la Paris
afectivă a senzaţiilor”. Să ne amintim că şi Emil Cioran
declară undeva că limba franceză a fost pentru el ca o
cămaşă de forţă în interiorul căreia a trebuit să ducă o
Exilul ca luptă teribilă pentru a-şi exprima gîndurile. Mai rămîne
aventură culturală însă, după toate aceste reproşuri, care se întind în cartea
(note şi frînturi) lui Gilles Philippe pe 300 de pagini, mai rămîne deci
întrebarea: cum a fost posibil ca într-o limbă pe care
Matei mulţi scriitori au considerat-o „oribilă” să fie scrise atîtea
VIŞNIEC capodopore? Un critic literar, Robert Solé, ne dă
următorul răspuns: franceza, spune el, a fascinat şi a fost
limba unor capodopere literare tocmai datorită limitelor
ei, pentru că marii autori au fost obligaţi să-şi inventeze,
Scriind teatru în limba franceză m-am disciplinat toţi, o limbă literară proprie în interiorul limbii
stilistic. Am reuşit de fapt să nu mă las dus de limbă ci să franceze... Nu intenţionez să mă consider un mare autor
construiec eu, cu migală, propriul meu univers. de limbă franceză, dar cînd i-am citit pe Cioran, pe
Exerciţiul stilistic pe care l-am aplicat ar putea fi rezumat Ionesco şi pe Gherasim Luca în franceză am resimţit
astfel: cum să obţii maximum de efecte cu minimum de imediat acest lucru: că s-au luptat cu franceza şi şi-au
mijloace... În acelaşi timp n-am renunţat la limba croit din materia limbii lui Voltaire o limbă a lor, o limbă
română. Au fost ani cînd scriam toată ziua în franceză, stilistică de fapt. Astăzi, în domeniul teatrului, autori
luptîndu-mă cu limba lui Molière, iar seara, ca să-mi ofer precum Valère Novarina sau Sèrge Valetti sunt
o răsplată şi ca să mă odihnesc, scriam cîteva poeme în inimitabili. Nimeni nu ar putea scrie ca ei pentru că
română... De ce tot acest efort enorm, pe care l-am fiecare şi-a creat limba sa franceză personală, primul din
început extrem de tîrziu, la 31 de ani? Pentru că simţeam, invenţii lingvistice şi al doilea din frînturi. Michel
doream, ştiam că aveam nevoie pentru teatrul meu de o Houellebecq şi Amélie Nothomb, cunoscuţi şi în
limbă de circulaţie universală. Ca să-mi pot pune deci România, scriu într-o franceză universală, pot fi traduşi
piesele într-o circulaţie mai largă decît cea pe care mi-ar cuvînt cu cuvînt, frază cu frază, nu se pierde nimic din ce
fi oferit-o limba română... scriu ei. În schimb, un autor precum Pascal Quignard
Opţiunea de a scrie în altă limbă nu este întotdeaua (Premiul Goncourt în 2002) scrie un fel de poezie în
legată de exilul politic. Mulţi scriitori străini au ales proză care îi descumpăneşte, la primul contact, chiar şi
franceza ca limbă de creaţie fără să fi fost nevoiţi să fugă pe francezi… Spun toate aceste lucruri pentru că de fapt
din ţara lor de teama unui dictator sau din cauza cenzurii. limba franceză mi se pare extrem de primitoare prin
Deşi limba franceză are şi o reputaţie... negativă. În 2010 rigiditatea ei: ea îi invită pe străini să intre pe teritoriul ei
mi-a căzut în mînă o carte în care un universitar francez a şi le spune: „demolaţi-mă, reconstruiţi-mă”. Într-un fel,
adunat... toate criticile şi răutăţile spuse despre limba aşa au procedat şi Samuel Beckett, dar şi acest mare poet
franceză în ultimile trei secole. Ei bine, aflaţi că scriitori de limbă franceză de origine română care este Gherasim
francezi înşişi nu au fost tandri cu limba lor maternă. Luca. Edouardo Manet, scriitor cubanez sosit în Franţa
„Franceza, ultima dintre limbi” este titlul acestei cărţi ca exilat în 1960, spune că atunci cînd scria în spaniolă
scrisă d'un profesor de de stilistică, Gilles Philippe, şi avea impresia că seamănă prea mult cu Lorca, iar în
apărută la editura Presse Universitaire de France. Încă franceză i s-a părut că devine mai sobru. Un scriitor
din epoca luminilor, cînd limba franceză domina Europa iranian care şi-a scris primele romane în persană şi a
şi era limba savantă a corespondeţelor literare precum şi continuat cu franceza,Atiq Rahimi (premiul Goncourt pe
limba diplomaţiei, încă de pe atunci deci unii se plîngeau 2008), declară că franceza îi permite să se distanţeze de
de ea. În 1794 Fénélon se plîngea că limba franceză e propria sa cultură. Scriitoarea maghiară Agota Cristof,
săracă în vocabular, că nu are ritm şi că nu are supleţe. autoarea unei cărţi extraordinare care se numeşte
(Fénélon este, printre altele, autorul unui roman, „Marele caiet”, i-a impresionat pe mulţi prin
„Aventurile lui Telemac”, care timp de două secole a avut performanţa sa stilistică, şi anume prin faptul că a ştiut să
o influenţă enormă în Franţa.) El era deci nemulţumit de recurgă la o mare economie de vocabular pentru a crea o
limba sa maternà, pe care o considera săracă în naraţiune extrem de emoţionantă. Un scriitor japonez
comparaţie cu engleza, mult mai puţin poetică în care s-a apucat şi el să scrie în franceză, Aki Shimazaki,
comparaţie cu germana şi mult mai puţin melodioasă declară că a optat pentru limba lui Molière întrucît a fost
pusă alături de italiană. Lamartine se declara deranjat de inspirat de modelulAgota Cristof.
prea marea claritate a limbii franceze. Lamartine spunea, Franceza este deci în acelaşi timp o cămaşă de
de exemplu, „cuvintele limbii franceze sună sec, precis, forţă, cum spunea Cioran, şi o şansă de reconstruire
decolorat, ca nişte cifre”. Marele scriitor şi semiolog personală, atunci cînd o adopţi ca limbă de creaţie şi te
Roland Barthes considera că franceza este o limbă lupţi constructiv cu ea, în sensul că te construieşti şi pe
„pudrată, care poartă perucă” şi că „ordinea extrem de tine şi-ţi construieşti opera.
precisă a cuvintelor în frază nu corespunde cu ordinea
14
aforisme
X
Acest simulacru Pentru a fi tolerant cu tine însuţi, trebuie mai
întîi să fii tolerant cu alţii.
de pustiu X
Scriitorul X, atît de elogiat pentru „arta
caracterului său”, încît mă întreb doar dacă vanitatea sa
binecunoscută decurge din aceste aprecieri măgulitoare
Gheorghe ori le premerge, regizînd „arta caracterului” spre a le
GRIGURCU provoca.
X
Infinita libertate a celor dispăruţi.
Acest simulacru de pustiu care nu X
te-mpiedică a practica o solitudine autentică. Gîndurile care ţi-au venit în timpul mersului în
X aer liber şi care, transcrise, continuă a-l degaja, aidoma
Orice suferinţă reală e o relaţie de sinceritate hainelor cu care intri iarna-n casă.
cu tine însuţi. X
X Orgoliul îmbătrîneşte odată cu fiinţa ta,
Poţi fi eclipsat nu doar de minciună, ci şi de devenind concesiv, uitînd pînă la un punct de sine. Dar
adevăr, după cum notează Gide. Cu siguranţă de acel nu fără conştiinţa ascunsă a unei împliniri, aidoma unui
adevăr care, epuizîndu-se, devine propria sa minciună. pensionar care îşi permite a fi inactiv, privind liniştit în
X urma sa.
Visul: speranţa ce nu se decide a se împlini, X
speranţa perversă. Un principiu al artei: a descoperi pentru a
X transforma instantaneu ceea ce descoperi în invenţie.
Îmi comunică cineva la telefon: „Nu-mi place X
lectura în cor, nu citesc o carte de renume decît după Cum pe înspăimîntătoare întinderi de planetă
ce voga ei a trecut”. necunoscută înaintează marele Creator, redîndu-le pas
X cu pas adevărului nostru relativ, familiarităţii noastre
Proverbele fetişizate îţi pot tulbura mintea mediocre, liniştii noastre exasperante.
asemenea unor neghiobii. X
X Oare aburul ieşind din ceainic este identic cu cel
Flaubert apreciat în mod contradictoriu: un ce compune norii?
eleat exprimînd „punctul de vedere al morţii asupra X
vieţii” (Sartre), dar şi un heraclitean întrupînd „vertijul Nu agita cuvintele mari, ca pe nişte mîneci prea
corectării infinite” (Barthes). O astfel de situare îi şade lungi, ca pe nişte pantaloni prea largi!
bine oricărui creator care are de spus ceva posterităţii, X
nu-i aşa? Biata înţelepciune de birt, peroraţia ei plină de
X banalitate înfoiată, de fanfaronadă patetică, de
Şanse: tinereţea învinge prin viaţa ce i se incoerenţă îndîrjită, care se susţine doar prin emoţia
deschide în faţă, maturitatea prin ea însăşi, adică prin tulbure a adevărului. Dar orice emoţie e o aşteptare pe
suprapunerea ei cu viaţa proprie. Dacă are noroc, care nu avem dreptul a o profana.
bătrîneţea beneficiază şi ea, şchiopătînd, de ultima X
formulă. Dacă nu poţi asimila organic adevărul, binele,
X frumosul, se iveşte riscul de a le folosi ca stupefiante,
Poţi fi oare profund prin lipsă de sinceritate, aşa intoxicîndu-ţi fiinţa.
cum propune cineva? Sunt convins că nu, deoarece X
profunzimea este ea însăşi sinceritate. „Dacă nu mă iubesc oamenii, mă iubesc cîinii”
X (F.Aderca). Superb!
Profeţiile nu sunt, pînă nu se crează condiţiile X
trebuitoare verificării lor, imposturi mai puţin grave Fiecare om îşi făureşte, chiar fără a-şi da seama,
decît atitudinile care le contestă. o mitologie. Ea include fiinţele dragi, graţie cărora
X dumnezeirea capătă o alură domestică. Scriitorii
Moartea concurată nu de viaţă, ci de oboseală. preferaţi se amestecă cu animalele casei.
O oboseală atotputernică ce stinge cu nepăsare atît
spaima cît şi voluptatea extincţiei.
15
cronica literară
roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau
entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi, desigur,
Întoarcerea pomenitul Alex Goldiş, admirând scriitura
autorului*) îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”),
forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios,
într-un documentat excurs semnat deAndrei Bodiu,
Adrian-Dinu găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie
RACHIERU 2011), inventariind titlurile ultimului an, intitulat
Perspective epice asupra legionarismului, cartea
lui Radu Mareş este ignorată. Adevărat, acolo doar
tangenţial se discută despre fenomen.
Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată Spuneam altădată, scriind despre Pe cont
remarca (îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l propriu (1986), că Radu Mareş oferea pagini
redescoperi” pe Radu Mareş. Cum scriitorul remarcabile despre Bucovina. Să fi fost volumul cu
clujean a fost recent încununat cu Premiul pentru pricina „prea bucovinean”? Evident, reîntoarcerile
proză al Uniunii Scriitorilor (2010) pentru un masiv acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar
roman, (Când ne vom întoarce), scos anul trecut la Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ,
editura Limes (festivitate la care, aflăm, a tras întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt
chiulul), s-a ivit, iată, prilejul fericit de a propune o cosmos geografic deşi „mina personală” de acolo
scurtă recapitulare, cercetându-i palmaresul. Ins nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că,
cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A.
intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii
într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu
Mareş acuză, precum puţini, drogul scrisului. Mareş – să fie garantul seriozităţii. Dar coarda
Încât, la aproape patru decenii de la debutul moldavă a celui care se trage dintr-un neam de
editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage
distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a saluta o (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu
nouă izbândă de proporţii, un „roman excepţional”, Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii
cum n-au ezitat a afirma unii critici (Alex Goldiş, literare, picanteria foşnetelor de culise. E un bun
de pildă, chiar în Cultura lui Buzura!). conducător de idei, are opinii personale, rămâne un
Să observăm, întâi, că bucovineanul rătăcitor, efervescent; dar nu-şi ascunde momentele de
fixat apoi la Cluj este un devot al romanului. Şi că descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a
într-o recentă intervenţie, intrigat de „paradoxala continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin,
prosperitate” a romanului autohton, trecut prin oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de
crize de adaptare, decreta anul scurs drept „an al lectură, încercând – în numele justiţiei literare –
romanului” (v. Cu optimism, despre roman, în reparaţii (cazul George Sidorovici) sau provocând
Acolada , nr. 5/2011, p. 18). Revenirea critica (să invocăm aici îndrăzneaţa idee a fuleului
„veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, eminescian).
cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Iată însă că marele roman al Bucovinei a apărut!
Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi
sună, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi
întoarcem titlul ultimului roman (voit echivoc) pe descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul
toate feţele. Când ne vom întoarce probează, unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria,
dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie 2002), traversând nebunia anilor '90 când România
minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în
cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor) dar „plin gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v.
de promisiuni” şi cu un final dramatic, Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie
imprevizibil. Comentarile, câte au fost (nu foarte asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican),
multe), vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G. deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre
Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc „clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul
avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns memorialisticii”.
16
cronica literară
Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne
sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea
formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman unui scriitor pentru care confesia ţâşneşte nu
indirect. Era o confesiune amânată, care îmbracă eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o
haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta
prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu.
fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de Din turnul său de observaţie, Radu Mareş
medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, supraveghea – atent şi discret – câmpul literaturii,
în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia
ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile
lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde? cronofage şi presiunea comercializării, boarea
Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi
burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei aventura căutării adevărului, lungul chin al
este încrederea totală, acordată literaturii, scepticismul
în alb. Ucenicii firavi, lucrători secret, câtimea de
la temelia marelui zid social, „interioritate nedivulgată”,
invocă poalele ocrotitoare ale aerul cultural al Clujului etc.
Almei Mater şi povara atâtor Fiind o inteligenţă în emisie,
melancolii, fiind în flagrant Radu Mareş lua şi foaia de
delict de meditaţie. Aceşti temperatură a actualităţii,
peripatetici diletanţi, puri, intersectând – inevitabil –
sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi problemele ce agitau clipa;
de întrebări fosforescente intoxicaţia de subliteratură îl
vroiau să „se înţeleagă” şi să alarmează, demisiile morale
descifreze lumea, aşteptând o (vai, atât de întâlnite) îl
„epocă mai comprehensivă”. A obligă să cocheteze cu
sta la taclale „în micul gândul abandonului,
Heidelberg” – era o şansă. Iar a renunţând la „articuluşurile”
povesti înseamnă a înţelege, a de altădată. Să nu uităm că
judeca: iată raţiunea scriitorul tribunist a fost şi a
(suficientă) a re(scrierii) cailor rămas „un soldat în bivuac”;
sălbatici. Povestirea oferă însă aventurile gazetăreşti au lăsat
o şansă: aflarea sensului . urme. „Bătând coclaurii”,
Naratorul, mereu în stare de Radu Mareş şi-a fărâmiţat
veghe, întretăindu-şi viaţa cu timpul scrisului; microbul
altele (întâlnindu-se într-o gazetăriei oferă nu doar
povestire) adună depoziţii, prilejul cheltuirii / risipirii de
confruntări, lungi monologuri, introspecţii sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii
epuizante căutând adevărul simplu al existenţei. mediilor, atât de profitabilă pentru romancier.
Memoria naratorului devine veritabilul Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş este însă
protagonist, scrutând prin ocheanul timpului acele lectura. Scriitorul rămâne un mare, insaţiabil
febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”,
eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorindu- aşteptând marea întâlnire, mânat de povara
şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, propriilor proiecte, Radu Mareş revine – ori de câte
aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o ori timpul îi îngăduie – asupra clasicilor.
întoarcere necesară, higienică, cu valoare Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi
simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur modifică chimismul sufletului; descoperim aici şi
pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul
Iată de ce, cum observa I. Vlad, textul este aşezat secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a
sub protecţia povestirii. (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”, cum
zicea cineva.
17
cronica literară
Trebuie apoi să observăm că despre cărţile lui împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor
Radu Mareş s-a scris dar nu s-a revenit, deşi acest „asupritori”, deloc încântat de băiatul de la fermă.
prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria
intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi (fetişcana din sanie), torturat de exigenţele
chiar obligă la asemenea periodice reexaminări. calendarului, cu muncile de la fermă, purtând în
Nădăjduim că ultimul op, fiind şi premiat, va avea o gând mândria secretă a livezii de piersici de la Valea
altă soartă iscând comentarii bogate. Şi, desigur, Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în
controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul Lunca Nistrului, Gavril M. traversează vremuri de
cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite oare la cumpănă, într-un mediu alogen, inflamând visul
Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit legionar: „curăţirea” României, mântuirea
la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu
neastâmpăr, croind „planuri măreţe” este, prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor.
deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un Apare (şi dispare), un Iliuţă Teologul,
sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”, „călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”,
„străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un
civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi,
fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică
formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi, şi scârba de politică, credincios unui proiect
urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tânăr (cum grandios: grădina cernăuţeană.
îl percep sătenii) ori că frecventează medii În totul rezultă şi o posibilă monografie a
legionare, intrând în „bucluc”, pendulând între Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se
smerenia creştină şi apetitul milităros (zice ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o
contabilul Onofrei Buliga) traversează un ritual de percepe copilul Gavril, trecător prin târgul Sucevei
iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul, (populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocând
epicul e trenant, peste evenimente se aşterne trecutul imperial, rânduiala din „şcoala austriacă”.
echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon),
graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea datoria faţă de neam, aspirând, după reîntregire, la o
lumii, cu reguli vechi, apărând „adevărul nestricat românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie
al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă – deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei,
siguranţă tânărului venit acolo în 1935 (sau 1936, recompunând o epocă bântuită de turbulenţe şi elan
adaugă prozatorul), instalând voit imprecizia constructiv, cu frământări, fervoare, vitalism şi un
(„peste trei ani sau mai mult”, completează; v. pag. final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă
112); şi exemplele pot fi înmulţite. poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie
Excelent creator de atmosferă, prozatorul existenţială, asortată însă vremurilor tulburi:
urmăreşte comportamentist , prin ecou, derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei.
întâmplările de la fermă, certurile tarokiştilor, Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni
avântul legionar într-o vreme tulbure. Sau salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil,
dovede şte precizie etnografică (vezi nunta dozând efectele cu o controlată ştiinţă a
Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic, acumulărilor, refuzând explicitul, concretitudinea,
personaje care se reţin: Tina-ţiganca, profesorul strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi,
Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât
(naratorul, până la un punct), părintele Posteucă, vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit
directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel scris, atacând – sub coaja anecdoticului – o
Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă însă problemă gravă (relaţia individului cu Istoria),
relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu premiat pe merit, topind în ficţiune adevăruri care
strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor dor. Şi sperând într-o himerică reîntoarcere...
fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e Deocamdată, constatăm, s-a întors autorul,
„săracă în evenimente”, cum reproşa cineva; oferindu-ne un mare roman.
nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă
atacă viaţa „cu ochii strânşi” şi sfidează
18
cronica literară
19
cronică literară
căruţă de-argint/ prin sate de maci/ cu ceara de care Petean în amintita prefaţă a cărţii. Lăcrimarul, nu-
se mereu folosesc/ hoţii de aur ai Lacrimei/ ce- mit, uneori, şi picurar este, cum ne învaţă
nfloreşte în focul ceresc/ îngenucheat de atîta Dicţionarul, o "mulură mică aşezată pe partea
lumină/ măcinată de mori îngereşti/ eu mă rog/ prin inferioară a unei cornişe pentru ca apa de ploaie să
văzduhuri de psalmi/ de tine culeşi/ mumele pie- se scurgă departe de zid; o piesă de lemn sau de
trelor/ ştiu că trăieşti/ ca o hlamidă/ peste moaşte metal profilată şi fixată, în acelaşi scop, pe faţa
domneşti/ Miriam, Miriam,/ rămîn fără oase exterioară a tocului unei ferestre sau uşi". Poetul
cîntînd/ prin ţărînile Plînsului/ prin văzduhul reţine numele, atît de poetic, în fond, şi, în parte,
nerostitului gînd/ o moarte frumoasă ca Lacrima funcţionalitatea sa banală, în fapt; Lăcrimarul lui
îmi cere/ să-i fiu curcubeu/ nu mormînt/ să-i fiu Ioan Petraş este locul genezei fiinţei - e rădăcina -,
curcubeu/nu mormînt" (Lăcrimar). valea de aur a naşterii şi morţii: Lăcrimarul e
Figurile lirice - Hannah şi Miriam - nu au fost alese "cerescul Potir" unde se frînge "Pîinea Cuvîntului".
întîmplător; ele sînt Mama (Mariei, Fiului), dar şi Ioan Petraş crede în forţa mistică a cuvîntului: "în
simbolul mamei tuturor pruncilor: "se lasă o lumină inima fiecărui cuvînt/ răpus de lumină/ odihnea
peste Ardeal/ cum numai peste prunci se lasă/ obrazul cîte-un sfînt", scrie în Cînt (I). Pe aceeaşi cale a
Mamei mîngîie luceferi/ şi lacrimi învelite în mătasă", încărcării cu sensuri noi a cuvintelor ce par surpate
scrie Ioan
în banalitate şi în cenuşiul unui real derizoriu,
Petraş în
lăcrimarul este, în poezia lui Ioan Petraş, locul
poemul Blaj.
Luminii din care se înfruptă îngerul, al Învierii
Invo carea,
chemarea mereu invocate; în Lăcrimar, "Savaotul Domn"
M a m e i , culege "oseminte de fluturi" pentru a "ctitori
(în)cîntarea lui Preacuratei/ un mănunchi de minuni". Astfel,
Hannah şi simbolurilor christice (crucea, mahrama, "năframa
Miriam sînt ale chipului", Cina etc.) poetul le adaugă lacrima şi
psalmului în Lăcrimarul, urmînd traseele dintr-o constelaţie
alăută (şi, cum simbolică dintre cele mai interesante: "Există o
se ştie, psalmul omologare mito-simbolică aproape universală a
era, la cei de lacrimii cu apele cereşti - picăturile de rouă sau
altădată, un imn ploaie (...) Legendele româneşti vorbesc despre
cîntat cu lacrimile fecundante ale Maicii Domnului: căzînd
acompaniament pe pămînt, ele se transformau în perle sau în flori. În
de harfă); în credinţele românilor, picăturile de ploaie pot fi
cîntec se lacrimile «blajinilor» urcaţi în slava cerului, iar
întrupează şi tot prin cîntec se desface fiinţa, cîntecul atunci cînd norii sunt omologaţi cu animale sfinte,
învăluie cerurile, din cîntec vin cuvintele - un „Betleem urcate prin voinţa divină la cer, ploile sunt lacrimile
de cuvinte" naşte cîntecul clopotului, se spune în acestor turme cereşti", scrie Ivan Evseev în
poemul Clopot în Lăcrimar -, poetul însuşi, cu desaga Enciclopedia simbolurilor religioase si
de psalmi în spinare, intrînd în Templul lui David, în arhetipurilor culturale. Tot astfel, în lirica lui Ioan
Psalmii săi, adică, într-o vreme de cînturi: invocaţia, Petraş, lacrima şi lăcrimarul sînt locul seminţelor şi
ca şi rugăciunea, se cîntă pentru a se auzi în înalt şi al seminţiilor: "miluitor este Timpul de faţă!/ pe
pentru ca jos, între fragii suspinelor, cîntecul să lîngă ferestre de ceară-am trecut/ spre Timpul/ ce/
(re)nască fiinţa însăşi. Într-o altă ordine, cînturile lui m-aşteaptă/ în/ seminţele/ Lacrimei" (Lăcrimar,
Ioan Petraş din Lăcrimarul înflorit sînt ale drumurilor, III).
ca pentru o cuprindere a lumii în învăluirea lor: datate Poezia din Lăcrimatul înflorit, un eveniment în
în anul 2009, la Blaj, Sydney, Szeged, Bangkok, lirica noastră de astăzi, uneşte prin cîntec şi
cînturile sînt ale lumii, nu doar ale îngerilor şi înaltului. invocaţie, lumea şi înaltul, nisipul Pustiei şi surîsul
"Probabil că lăcrimarul şi varianta sa Lăcrimarului, laolaltă, în poem, ca într-un alt Potir
aristocratică - lacrimarium - vor rămîne în istoria al Cuvîntului.
poeziei româneşti drept cuvintele mîntuite de
rostirea poetică a lui Ioan Petraş", scrie Mircea
20
cronică literară
însura cu ea, o testează psihologic, mai exact, o strîngător, păstrează documentele iubirilor, pentru
disecă psihanalitic. De altfel, zburătorul cu negre a le publica întocmai. Nu corectează tacit nici
plete le supune la grele încercări pe ciclicele alese. greşelile de ortografie, preferînd să pună sic! între
Pe-o jună rodică o aduce à bout. Supusă jocului paranteze drepte, alt obol adus romanului ca
torturant al absenţei şi al aşteptării, necredincioasa biografie autentică. Tot autentismul îl face să lase
se răzbună, informînd Securitatea că Leonard deoparte postura pudică, în favoarea notaţiilor de
Gavriliu ar publica articole în reviste străine Jurnal foarte intim, ca la pagina 217: „Un lucru mi-
(invenţie), că la cursuri ar evita să prezinte a rămas doar încrustat în memorie: că nu eu i-am
„realităţile noastre” şi că ar încălca acel Cod al scos chiloţii, ci ea a făcut-o, oferindu-mi-se parcă
eticii, admirînd poze indecente în „Playboy”. pe tavă, după ce mă căznisem s-o penetrez lateral,
Duium de fete cu hormonii în floare traversează pe lîngă fundul acelei piese de lenjerie intimă”.
paginile (Leonard Gavriliu le publică fotografiile, Conduita afectivă, tainele inimei şi minţii de
cu nume şi prenume), nelipsind nici agentele sub femeie nu-l prea interesează pe Leonard Gavriliu;
acoperire. Chiar mîna Securităţii rectifică o adresă deşi ştie definiţia afectivităţii, nu-i afectiv, putînd
greşită, pentru ca o uza de titlul lui Panzini: Il
corespondenţă (supravegheată) padrone sono me. Le cultivă ca
cu o italiancă să nu se întrerupă. pe un ogor fertil, se iubeşte cu
Mereu dispus să grilleze o ele cu vînt activ, cum zic
Beatrix, o Elenă, o Wilmă meteorologii, în pînze, dar le
(blonda ori bruna îi e totuna), tratează reducţionist, ca pe
Leonard Gavriliu scoate galinacee, pe domnişoarele
artileria de courreur cam în c a r e î i s l e i e s c e n e rg i a
acelaşi fel: scrisoarea, creatoare. Libertatea de sine
promisiunea marea cu sarea, (Leonard Gavriliu n-are nerv
sărutul („cu răsunet în canalele mistic) e mai importantă decît
epididimare”). După Borges, jocurile Dorinei (era să zic
destinul agreează coincidenţe, Daniei), Luminiţei, Michaelei
simetrii, analogii, repetiţii. etc.
Tensiunile erotice, dar şi Cînd scapă de „erodarea în
resentimentele („nişte braţele unor muieruşte”, vrea
curvălauce”) se tot repetă. Cum să-şi onoreze carnetul de
diaristul are de-a face cu full de scriitor (din '56, semnat de
dame suceveze, cititorul se cam Sadoveanu) şi de cadru
sastiseşte. Leonard Gavriliu e şi didactic universitar. Moartea,
el sastisit de timpul pierdut. Le la 60 de ani, a mentorului
ştie trupul şi gînditul şi nu-i Traian Chelariu, şeful catedrei
mulţumit. Fetele „cu fizic”, ca de Pedagogie-Psihologie a Institutului Pedagogic
să zic aşa, care deţin „cele de cuviinţă pentru nevoia din Suceava, existent din 1963, lăsase un vid pe
ticălosului nostru trup”, cum spunea Sadoveanu, n- care Leonard Gavriliu îşi propune să-l umple. Ca şi
au şi bibliografia la zi. Să cauţi mintea prietenului Chelariu, e poliglot (a transpus peste 50 de volume
Costică Cristureanu, adevărat arnotean, cu care din franceză, germană, engleză, italiană, predilect
aproximează teoria mind-body identity, în braţele din domeniile psihologiei şi filosofiei), poet,
nu ştiu cărei miss din Boroaia cu inimă zburdalnică prozator, diarist. Jurnalul lui Chelariu din 1929-
e vînare de vînt. 1936 a fost publicat pe sărite de Junimea, în '77, ca
Ce i se întipăreşte neştirbit într-un ungher al să apară necenzurat abia în 2007, la editura Ideea
hipocampului? O replică a lui Florin Piersic: europeană. In dürftiger Zeit, marele erudit avea să
„Aventura e mama sănătăţii”. Dictonul l-a urmat fie exclus din Universitate şi să ajungă slujbaş (e
Leonard Gavriliu cu asupra de măsură. Ce-i drept, prototipul eroului lui Marin Preda, Petrini) la
nu-i generos cu timpul acordat; existenţa ca deratizare. Nici discipolul său, Leonard Gavriliu,
instruire continuă e greu acceptată, aşa că relaţiile n-a avut parte de o carieră universitară pe măsura
(şi căsniciile) se tot rup. Dar Leonard Gavriliu, om instrucţiei, deşi s-a vrut de-bănăţenizat (lucrase în
22
cronică literară
redacţia a două publicaţii timişorene: „Luptătorul pentru amănunte hot, vezi şi succesul romanului
bănăţean” şi „Scrisul bănăţean”) şi împămîntenit în (devenit serial TV) al lui Candice Bushnell, Sex in
Cetate, cum îi scria rectorului, prof. C. Ciopraga, în the City. Ca ficţionar, Leonard Gavriliu s-ar
'66. apropia, presupun, de Camil Petrescu: stil alb de
Aşadar, pe urmele lui Traian Chelariu, Leonard proces verbal, anticalofilie.
Gavriliu studiază cu rîvnă psihopedagogia, începe Constatînd că-i ironizează pe „descriptologi”, i-
cu V. Pavelcu un doctorat cu o lucrare ambiţioasă, am amintit un pasaj de un realism crud, cu tentă
pledează la Universitatea Populară pentru o cultura expresionistă, din războiul său dermato-veneric de
animi de tip renascentist, ceea ce nu convenea tinereţe: pregnanta scenă cu baba traversînd o
Piticului, porecla atribuită de Radu Mareş, atunci încăpere de casă de toleranţă cu tigaia încinsă,
reporter la „Zori noi”, lui Ştefan Panaitiu, secretar sfîrîindă. Nici n-a vrut să audă de literaturizare.
cu Propaganda, care-i controla pe toţi, de la Cum mi-e greu să tac, recunosc, nu m-am lăsat:
conferenţiari la căluşari, ba chiar şi opincile Sofiei Bine c-a ars, i-am repetat. Dacă reproduceaţi
Vicoveanca. jurnalul şi atît, nu mai apăreau trăirile colorate
Funcţia suplimentară de ghid ONT i-a adus mari emoţional, sentimentele amestecate. Nu v-aţi fi
necazuri: uluitoarea acuză de... spionaj industrial. arătat afectat de vreo alegere. Notaţiile ar fi rămas
Presumed innocent? Nu, Securitatea nu acorda seci, uscate ca un os. Şi ce personaj aţi fi scos din
prezumpţie de nevinovăţie. Paraschiva! Ar fi apărut în literatură altă Paraschivă
Leonard Gavriliu n-ar modifica niciodată vreun decît cea a lui Arghezi. Un roman cutremurător ar fi
biografem în favoarea sa, Critica autobiografiei ieşit din uciderea fiului Mircea, „înecat” în Bega de
pure fiind un titlu de invidiat. E un cavaler al Securitate. Prins de grăniceri la graniţa cu
memoriei, cum am mai spus-o şi nu omite nici ce l- Iugoslavia, a fost livrat torţionarilor, bătut pînă-n
ar pune în lumină proastă. A fost adept Che moarte, după care s-a înscenat înecul. Scrisorile lui
(Guevara), o recunoaşte; a făcut parte din echipa de Mircea, inteligente şi sensibile, ar fi fost montate
ziarişti care scriau „cuvintele” la ultimul Congres altfel într-un roman de analiză; ca şi drama tatălui,
ceauşesc, o spune negru pe alb. „schingiuit psihic” de abandonul copilului.
Madlenele sale sunt un memoriu, o cerere, o A urmat o tăcere reflexivă (cunosc tăcerile lui
recipisă, un contract de închiriere, un bon, un Leonard Gavriliu), dar ştiu că nu l-am convins.
înscris juridic, o adeverinţă, pe care le arhivează Opţiunea pentru jurnal de-a pururi pur n-are
atent. Peste toate, vrafurile de cărţi. Din cauza întoarcere. A trebuit să mă mulţumesc cu
despărţirii de altă nevastă, Katika, frumoasa fermecătoare decupaje à la Radu Cosaşu, din presa
„cimişoreană” şi, implicit, de cei doi fii, caută franceză a anilor 68-69, de la titlul năucitor À
disperat bibliografie pe tema copilului abandonat. chacun son Freud la „cuvîntul de ordine/
Kind ohne Vater de P. Landolf. Cum? Cu ajutorul dezordine” al sorbonarzilor revoltaţi la şaişopt:
altei femei. Reconstituie răbduriu secvenţe erodate „Soyez réalistes, demandez l'impossible”, preluat şi
de uitare, deşi multe trebuiau lăsate sub pecetea de Mihai Ursachi. Am zîmbit aflînd că ideea tezei
tainei. axate pe psihanaliză (Structură şi determinism în
I-am spus la telefon lui Herr Doktor, alias psihologia abisală, 1972) i-a dat-o un eseu din
Leonard Gavriliu, că-i benefic ce i s-a întîmplat: „Playboy”, Crisis in Psychoanalysis semnat
distrugerea jurnalului sucevean. Tot răul spre bine, Morton Hunt. Acribios, Leonard Gavriliu n-a ezitat
cum ar zice etnosoful. Şi asta pentru că, peste timp, să-l treacă la bibliografie. Dacă vreun membru
a devenit mai comprehensiv. N-am fost în acord. mărginit al Comisiei superioare de diplome ar fi
Leonard Gavriliu rămîne fidel principiului că sesizat sursa, doctoratul s-ar fi dus pe apa Sucevei.
experienţa de viaţă trebuie livrată aşa cum este: Leonard Gavriliu este un scriitor ultraactiv
autobiografie pură egal autenticism şi punctum. Pe (masa sa de lucru duduie cum ar trebui să duduie
mine mă interesează literatura confesiunii (cu economia) aşa că mai sper să accepte şi statutul de
excepţia memorialiştilor de gherlă, de Fort 13) mai povestaş. Are toate atuurile pentru a-şi concentra
mult decît confesiunea în sine. Sunt destule jurnalele toate într-o trilogie psihobiografică, cu
tabloide şi reality-showuri, mizînd pe curiozitatea termenul lansat de Serge Doubrovsky, autoficţiune.
cititorului/ spectatorului; care satisfac apetitul Acceptaţi provocarea, Herr Doktor?
23
o antologie a poeziei româneşti
Cezar Baltag Şi cînd tăcuţi ne vom desprinde din nesfîrşite guri
de hău sîngele meu să lumineze spre suprafaţă
drumul tău
Mircea A.
Cu-o sfîşiere fără nume din gura Văii să te sorb să
DIACONU
te aduc din nou în lume Orfeu triumfător şi orb
24
antologia
Ad inferos Soma-sema
Rănit de-o sete care nu poate s-o mai stingă Nu eşti mulţumit de zilele tale
nici flacără, nici apă, nici timp neuniform sufletul meu? Sperai mai mult?
îmi prăbuşesc cascada sîngelui meu ce strigă
pierdut în amfiteatrul unui auz enorm Uite, e atîta soare
şi atîta umbră pe faţa ta îngerească
Decapitată zîna, poetul încă doarme încît încep să mă tem
că ai să pleci într-o bună zi şi n-ai
un vis din care nu se va mai trezi uşor.
să te mai întorci
De nu c-un fir de soare în lumea asta, Doamne
în temniţa atît de sordidă
măcar c-o înviere tot le erai dator a trupului,
mormînt nevrednic de lumina ta
Mă-ntreb de-a ta lumină sîngele meu străin e? groapă de vreascuri
Străină e tristeţea cu care azi te strig? în care mai întîrzii, mai revii încă
Eu nu te rog, tăcere, nimica pentru mine: tot mai visător, mai absent
Dacă ne pierzi în noapte, în cer se face frig. ca un cocor care se pregăteşte nostalgic
de marea plecare,
Voinţa mea nu-ţi cere să-ntorci în stalactite urcă deodată foarte înalt
vocalele durute pe care ţi le-aştern, deasupra cuibului
dar de jertfeşti iubirea atunci măcar trimite se roteşte în semn de rămas bun
de două ori, de trei ori
Femeia în lumină, Poetul în Infern
şi cu o ultimă zvîcnire de aripă
intră în transcendenţă
De astăzi inocenţă, vai, gîndul nu mai are La fel într-o zi
şi semnul zînei bune n-am timp să-1 mai aştept, ai să dispari cu chipul meu cu tot
Îngerii mei, pavaţi-mi cu stele căzătoare pentru totdeauna
Sahara arzătoare spre care mă îndrept. vor rămîne olanele casei goale
vor veni ploi şi vor dizolva acoperişul
9 martie 1988 vor veni nopţi şi-mi vor dizolva trupul
iar tu vei vîsli mai departe
cu gîtul întins
anesteziat de beţia zborului
mereu în capul unghiului
cu priviri halucinante
largi, tot mai largi
fără întoarcere
pînă cînd întreg orizontul de jur-împrejur va
deveni o singură
privire
25
portret în cărbune
revenind cu o masivă – şi exhaustivă – teză despre
La Fontaine. Iar de-aici încolo lucrurile au mers în
Hippolyte Taine favoarea sa, pe o tot mai solidă – dar nu şi
şi misticismul necontestată – bază de autoritate. Autoritate
cîştigată atît prin „sistemul” propus de Taine, cît şi
cauzelor prin marile lui cărţi, de la Istoria literaturii engleze
Al. (cu o celebră “prefaţă” în care e expus, metodic,
CISTELECAN întreg sistemul de triple determinări) la Filosofia
artei (în care sistemul e reargumentat şi amplificat)
şi pînă la Originile Franţei contemporane; trecînd
peste substanţialele lui studii şi monografii, toate,
TAINE, Hippolyte-Adolphe, istoric, critic la vremea lor măcar, repere.
literar şi critic de artă, filosof, estetician, istoric Ceea ce l-a preocupat pe Taine toată viaţa a
literar. Născut la 21 aprilie 1828, în Vouziers; fost să pună în valoare cauzalitatea misterului
decedat la 5 martie 1893, Paris. Liceul literar, relevarea, cît mai ştiinţific cu putinţă, a
„Conndorcet” din Paris şi apoi Ecole Normale cauzelor şi determinărilor care emerg în producţia
Supérieure. Ratează, din cauza încăpăţînării sale, de artă. „Printre operele omului, - zice el - opera
agregaţia în filosofie (1851). Sorbona îi respinge artistică pare cea mai supusă întîmplării; eşti ispitit
prima teză de doctorat (din pricina ideilor să crezi că se naşte din senin, fără nici o rînduială,
deterministe profesate în ea), aşa încît T. alege un fără nici un temei, pradă accidentului,
subiect cuminte: Fabulele lui La Fontaine, cu care neprevăzutului, arbitrarului; şi, într-adevăr, cînd
răzbeşte. Este numit profesor la Nevers şi Poitiers şi artistul creează, o face după fantazia sa, care-i e
apoi, cam pedepsit, la Besançon. Asta îl supără atît proprie; cînd publicul aprobă, o face după gustul
de tare încît îşi ia concediu sabatic şi publică, în său, care e trecător; invenţia artistului şi simpatia
1863, Istoria literaturii engleze, în cinci volume. publicului sînt spontane, libere şi, la prima vedere,
Succesul cărţii îi permite apoi să trăiască din scris, capricioase ca suflarea vîntului”. Dar în spatele
dar este numit şi profesor la Academia de arte acestei libertăţi, a acestei capriciozităţi stau
frumoase şi la Saint-Cyr. În 1871 este profesor la întotdeauna cîteva cauze determinante, care pot fi
Oxford. În 1878 devine membru al Academiei decelate printr-un demers de ştiinţă a cercetării. Ca
franceze. Profesează critica literară şi de artă ca şi în natură, unde „de altfel însăşi suflarea vîntului
activitate liberală. A colaborat îndeosebi la Revue ţine de condiţii precise şi de legi fixe”, şi în artă se
des Deux Monde şi la Journal des Débats. A manifestă efecte ale unor cauze – nu mai puţin
debutat cu teza de doctorat: Essai sur le Fables de precise şi infailibile. Arta e un efect, iar dacă e un
La Fontaine, în 1953. În ediţiile ulterioare, titlul efect trebuie să aibă cauze; descifrarea acestor
acestei cărţi va deveni La Fontaine et ses Fables. relaţii dintre efect şi cauză e rolul de ştiinţă al
Cele mai importante cărţi ale lui T. sînt Istoria cercetării literare.
literaturii engleze, Filosofia artei şi Originile Nu e vorba de cauze simple, lineare, ci de un
Franţei contemporane. complex de cauze; pentru a ajunge la acest complex
* opera însăşi trebuie studiată pe un fond de
complexitate a relaţiilor pe care le întreţine, trebuie
Taine şi-ar fi putut lua liniştit un pseudonim abordată din perspectiva întregului sau
făcut din marile lui concepte deterministe – rasă, ansamblului în care se integrează. Pentru că „o
mediu, moment. Pentru că e mai cunoscut sub operă de artă nu e izolată” niciodată, nici în plan
această formulă decît sub cea din registrul stării social, nici în plan literar; ea e prinsă într-o reţea, şi
civile. De la maturitate încolo Taine a devenit un fel pe o parte, şi pe alta; prin urmare punctul de plecare
de simbol al scientismului literar şi al autorităţii al metodei lui Taine va consta “în a căuta întregul de
academice. Dar tinereţea lui a fost una de conflict care ţine şi o explică”. Dar nici aici nu e vorba de un
cu academiile, care nu numai că i-au respins o singur „întreg”, ci de mai multe „întreguri”, din
primă încercare de „agregat” în filosofie, dar l-au care cele mai mari le conţin pe cele mai mici.
căzut şi la prima tentativă de doctorat. Taine s-a Primul „întreg” e cel care ne spune că opera, ca
răzbunat însă cu vîrf şi îndesat pe Sorbona, fragment, “aparţine totalităţii operelor artistului”.
26
portret în cărbune
Abordarea – cel puţin cea corectă, ştiinţifică – se în zone delimitate de condiţiile de mediu, şi
face dinspre întreg spre parte, de la toată opera la o culturile se dezvoltă în climate delimitate: „Fiece
anume operă. zonă îşi are cultura şi vegetaţia ei proprie”.
Cel de-al doilea „întreg” e deja unul Analogia duce imediat la legitate: „Producţiile
cultural, întrucît include factori de empatie şi factori spiritului uman, ca şi cele ale naturii vii, nu se
de determinare care vin din cercuri mai largi: explică decît prin mediul lor”. Devine de prisos să
„Cutare artist, el însuşi, luat în considerare cu mai subliniem că, într-o cercetare cu pretenţii,
totalitatea operei produse, nici aşa nu e izolat. Există trebuie pornit de la cauză, pe drumul legic şi
încă un întreg mai cuprinzător decît el însuşi, şi care cronologic. Metoda de abordare şi cercetare a lui
e şcoala sau familia de artişti a ţării şi timpului său”. Taine e, zice el însuşi, una „modernă”, total diferită
Abordarea va începe, aşadar, dintr-un orizont mai de metodele dinainte, întrucît a lui e „istorică şi nu
îndepărtat, al “familiei de artişti”, al curentului, dogmatică, adică nu impune precepte, ci constată
şcolii etc. , căruia autorul nostru „îi e /doar/ cel mai legi”. Taine descrie, aşadar, fenomenele şi trage
ilustru reprezentant”, aşa cum era Shakespeare legile cauzalităţii din succesiunea acestora; nu pune
pentru toţi dramaturgii elisabetani. Dar înainte de a în faţa operei un model, un tipar, ci doar îi deduce
ajunge la Shakespeare, trebuie văzut ce fenomen reprezentativitatea. E o metodă luată de la ştiinţele
erau aceşti dramaturgi laolaltă. descriptive, de la ştiinţele clasificatoare: „metoda
În fine, al treilea – şi ultimul – întreg înghite modernă pe care încerc s-o urmez, şi care începe să
deja mari porţiuni extra-literare, de psihologie se introducă în toate ştiinţele morale, constă în a lua
„naţională” şi socială; aici se află, de fapt, marile operele omului, şi mai ales pe cele de artă, ca pe
determinări: „Această familie de artişti este ea nişte fapte, nişte produse, cărora trebuie să le
însăşi inclusă unui întreg mai vast, care e lumea ce-o conturăm caracterele şi să le găsim cauzele; nimic
înconjoară şi al cărei gust i se potriveşte. Căci mai mult. /.../ este ea însăşi un fel de botanică,
registrul obiceiurilor şi al spiritului e acelaşi atît aplicată însă nu plantelor, ci operelor omului”.
pentru public cît şi pentru artişti.” Între artist şi Această botanică literară e un fel de fenomenologie
societate există o armonie, o comuniune de fond; avant-la-lettre.
artiştii greci – cei ai antichităţii, face Taine o pildă - Aşa cum naturaliştii cercetează faptele şi le
erau oameni „avînd aceleaşi obiceiuri, aceleaşi clasifică, cercetătorul de literatură trebuie să
interese, aceleaşi idei, aceleaşi credinţe” cu toţi purceadă la cercetarea „faptelor de artă”, ajungînd
ceilalţi cetăţeni; dar mai ales “erau oamenii şi el la clasificări: „Căci avem şi pe acest tărîm
aceleiaşi rase, ai aceleiaşi educaţii, ai aceleiaşi fapte, ca oriunde, fapte pozitive ce pot fi observate,
limbi, astfel că, prin toate aspectele însemnate ale mă refer la operele de artă orînduite după familii în
vieţii lor, semănau celor ce le priveau opera”. Dacă muzee şi biblioteci /.../ se poate cerceta ce e o operă
semănau întru totul cu aceştia, înseamnă că, în de artă în genere, aşa cum se cercetează ce e o plantă
operele lor, nu vor putea face altceva decît să-i sau un animal în genere”. Cu atît mai mult e
reprezinte; arta e exponenţială în raport cu înlesnită această cercetare a faptelor, care va duce,
societatea din care iese. Taine verifică asta apoi, la determinarea cauzelor, cu cît artele sînt,
„pretutindeni”, deoarece peste tot “vom găsi pentru Taine, producţie mimetică de spirit. „Toate
exemple asemănătoare privind relaţia şi armonia artele sînt – zice Taine - imitaţie”. Poezia,
intimă dintre artist şi contemporanii lui”. Cauza cu sculptura, pictura – mai evident şi mai imediat,
adevărat determinantă stă, deci, aici, şi artistul e angajîndu-se într-o reproducere vizibilă a realului;
produsul societăţii în mijlocul căreia trăieşte. dar şi muzica şi arhitectura sînt, în fond, imitative,
Devine atunci imperios că “pentru atîta doar că ele imită raporturile numerice, nu
înţelegerea operei /…/ trebuie să ne reprezentăm cu imediat vizibile, ale realităţii. Ca şi la Aristotel,
exactitate starea generală a spiritului şi a imitaţia nu trebuie să fie exactă; ea intră în diverse
obiceiurilor timpului căruia i-au aparţinut. Acolo se grade de deformare şi prelucrare, dar păstrînd
află explicaţia ultimă; acolo şi cauza primordială ce esenţa, făcînd recognoscibilă realitatea (interioară
determină restul”. Dar şi societatea, şi „starea ei sau exterioară). Că artele au un principiu – măcar de
generală de spirit”, au anumite cauze. Ca şi pornire – imitativ, se vede şi din evoluţia artiştilor,
vegetaţia, şi societatea depinde de factori pre- mult mai apropiaţi şi mai fideli realităţii în primele
sociali, de mediul ca atare. Aşa cum plantele cresc etape şi mult mai comozi şi mai încrezători în
27
portret în cărbune
propriile abilităţi în etapele finale. Există, crede esenţial al obiectului”; pentru că “arta ţinteşte la
Taine, mai multe perioade creative distincte - şi manifestarea caracterului de căpetenie, al unei
distincte tocmai prin gradul de apropiere faţă de calităţi pregnante şi notabile”; al aşa-numitei
realitate, prin – aşadar – gradul în care artistul se qualitè maitresse – concept vedetă atît al ideii
străduieşte să imite: „Cînd îţi îndrepţi privirea către despre artă a lui Taine, cît şi al analizelor şi
ce se petrece în viaţa unui artist, îţi dai seama că de interpretărilor sale; concept, apoi, de mare carieră,
obicei ea se împarte în două perioade. În prima – inclusiv la noi.
tinereţea şi maturitatea talentului său – artistul Această calitate dominantă, acest caracter
contemplă lucrurile în ele însele /.../ Ajuns la un esenţial „e o calitate din care toate celelalte, sau
anumit moment al vieţii, /.../ părăseşte modelul viu măcar unele dintre ele, decurg conform unor
şi, cu reţete adunate în cursul experienţei lui, face o legături fixe”; de aceea e decisivă identificarea ei,
dramă ori un roman /…/ Prima epocă e a simţirii întrucît conţine, de fapt, secretul operei; e
autentice; cealaltă, a manierei şi decadenţei.”. principiul de structură al operei, după cum e şi
Cîteodată, precum se vede, lucrurile se potrivesc principiul de structură al unui personaj. Această
acestei constatări a lui Taine; cînd nu se potrivesc, calitate le impune pe celelalte, le pretinde anume.
nu reprezintă un contra-argument; ceva cauze tot Caracterul dominant se vede şi în natura lucrurilor,
vor fi fiind la mijloc. în natura ca atare; dar arta trebuie să exalte acest
Acest tangaj se poate constata nu numai la caracter: „în natură, caracterul nu e decît dominant;
autori în parte, dar şi la marile şcoli şi orientări de în artă, vorba e de a-l face dominator”. Iar pentru a
artă; iar pe Taine îl interesează faptele ca atare; din revela caracterul dominant şi a-l face dominator,
similitudinea lor se impun cauzele: „Nu doar artistul “înlătură trăsăturile care îl ascund, le alege
biografia cutărui sau cutărui mare om ne dovedeşte pe cele care îl manifestă, le îndreaptă pe cele în care
necesitatea de a imita modelul viu şi de a rămîne cu e alterat, le reface pe cele în care e anulat”; el
ochii pironiţi asupra naturii, ci şi istoria marilor subordonează, aşadar, opera acestei trăsături,
şcoli artistice. Toate /…/ degenerează şi declină altminteri vizibilă şi de ceilalţi. Dar el va privilegia
tocmai prin uitarea imitaţiei şi părăsirea modelului această trăsătură dominantă cu atît mai pregnant cu
viu.” În această etapă decadentă, fie a scriitorului, cît beneficiază de „o simţire originală”, care-i
fie a curentului, arta se încrede în artă mai mult facilitează viziunea cauzelor şi a structurilor
decît în realitate; sursele devin livreşti, o carte o realităţii: “cînd un om se naşte cu talent, percepţiile
scrie pe alta; degenerarea se produce pentru că “au sale, cel puţin percepţiile de un anume gen, sînt
fost luaţi drept modele nu oamenii, ci scriitorii” delicate şi prompte”; deci şi revelarea acestor
(adică operele lor). calităţi va fi mai pregnantă. „Fiecare talent, zice
Mimetica artei nu e, nici pentru Taine, Taine, posedă o facultate dominantă… ea se află în
simplă reproducere; visul artei nu e mulajul, interiorul autorului, cît şi în ceea ce autorul
fotografia: „Dacă imitaţia exactă ar fi într-adevăr descoperă şi produce în lumea înconjurătoare”;
scopul suprem al artei /…/ cea mai bună dramă – artistul e, deci, vrea-nu vrea, captivul acestei
zice Taine - ar fi stenogramele proceselor de la facultăţi dominante, de care nu se poate dezice.
curtea cu juri”. În bun artistotelician, Taine crede că „Opera de artă este determinată de un tot
arta trebuie să imite doar “raportul şi dependenţa care e starea generală a spiritului şi a moravurilor
mutuală a părţilor”, legile proporţiei şi legitatea ce-o înconjoară” – aceasta e propoziţia decisivă a
organică, intrinsecă, a obiectului. Nu aspectele lui Taine; iar în sprijinul ei el aduce două şiruri de
exterioare contează, aparenţa, ci figurarea legităţii dovezi, unele aparţinînd „experienţei” iar altele
interne a unei fiinţe de artă: “în opera literară, ca şi „judecăţii”. Dovezile sînt atît de irefutabile încît ele
în cea picturală, e vorba de a transcrie /.../ probează „nu numai că, în fapt, dependenţa aceasta
ansamblul raporturilor, dependenţelor, logica lor”. e riguroasă, ci şi că nu se poate să nu fie”, că arta în
Dacă vrea să facă asta artistul nu e doar liber, dar şi afara cauzalităţii e o aberaţie.
dator să modifice raportul dintre părţi, spre a pune Fireşte, nu totul depinde de aceste
în valoare elementul decisiv din fiinţa obiectului. El cauzalităţi externe, pe care artistul le interiorizează;
trebuie să opereze aceste modificări sau deformări există şi la Taine un factor turbulent, sălbatic, de
în aşa fel încît “să facă sensibil un anume caracter genul talentului sau geniului. Insistînd în analogia
28
portret în cărbune
29
portret în cărbune
Rasa lui Taine n-are nimic din “rasialitatea” vorbeşte mult mai documentat despre o epocă decît
sau „rasismul” de mai tîrziu al acestui concept; ea o pot face documentele însele: „Aş da bucuros
reprezintă, într-un fel, un anume specific naţional, cincizeci de volume de hrisoave şi o sută de volume
dar determinat de celelalte condiţii: „orice rasă de documente de stat pentru memoriile lui
există în virtutea caracterului dobîndit de la climă, Cellini…”, zice sfidător Taine.
de la sol, de la hrană şi de la marile evenimente în Dar formula lui Taine nu e chiar atît de
care şi-a plămădit originile”. Rasa, totuşi, nu şablonardă; ea presupune abordarea unui poet într-o
explică individul, ci doar unele componente triplă viziune, ca „revelator al infinitului,
ireductibile ale acestuia. Aici Taine alimentează şi reprezentant al secolului, naţiunii şi epocii sale”. În
el folclorul bogat al caracteristicilor naţionale, funcţie de această putere de reprezentativitate, se
vorbind, de pildă, despre „geniul francez” ca de poate elabora o ierarhie a operelor; pe pragul cel mai
unul “retoric şi palavragiu”, “fără nebunia şi geniul de jos va sta literatura reprezentativă pentru o modă
imaginaţiei”, pe care le-ar avea germanii. E un efemeră, de trei sau patru ani; apoi, cea
concept care va supravieţui mai degrabă sub reprezentativă pentru o întreagă generaţie; la nivelul
numele de „specific naţional”. trei stă literatura exponenţială pentru o epocă
Momentul, la rîndul lui, e străvechiul istorică; apoi vine cea reprezentativă pentru o rasă;
saeculum al lui Tacitus; ar reprezenta, cel puţin în iar în culme stă literatura reprezentativă pentru
mare, „spiritul unitar al unei epoci”, epistema, întreaga umanitate.
paradigma sub care se grupează toate manifestările
de spirit; e factorul dinamic al acestei triade de Opera:
determinări. În vreme ce mediul rămîne static,
„momentul” e schimbător, iar din interacţiunea lor Essai sur le Fables de La Fontaine, 1853;
rezultă modificările din „rasă”, din specific. Dar Essai sur Tite-Live, 1856; Essais de critique et
fiecare epocă se prezintă unitar, în toate domeniile d'histoire, 1858; Nouveaux Essais, 1965; Histoire
putînd fi interpelat acelaşi izomorfism: „Între un de la littérature anglaise, 1964-1872; Philosophie
gard viu în grădinile de la Versailles, un de l'art, 1865; De l'Intelligence, 1870; Les Origines
raţionament filosofico-teologic al lui Malebranche, de la France contemporaine, 1875-1893; Derniers
o normă prozodică prescrisă de Boileau, o lege a lui Essais, 1894; Pagini de critică, traducere de
Colbert despre ipoteci, un compliment rostit în Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1965; Filosofia artei,
anticamera regală de la Marly, o afirmaţie a lui Traducere şi postfaţă de Tudor Ţopa. Introducere
Bossuet despre caracterul regesc al împărăţiei lui de Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1973; Viaţa şi
Dumnezeu distanţa pare infinită /…/ dar toate opiniile lui Frédéric Thomas Graindorge,
aceste manifestări /…/ sînt expresia unuia şi traducere de Angela Cismaş, Bucureşti, 1976;
aceluiaşi spirit”. Momentul e paradigma de azi. Studii literare, I-II, Traducere şi note de Any Florea
Scientismul lui Taine a fost, fără îndoială, şi Virgil Florea, Prefaţă şi tabel cronologic de Irina
extrem de optimist; ambiţia lui e de a ajunge la Mavrodin, Bucureşti, 1983.
cauza legică a oricărui fenomen, fie el spiritual sau
material; exagerînd, Taine şi-a contrariat Referinţe critice:
contemporanii afirmînd că „viciul şi virtutea sînt
simple produse, precum vitriolul şi zahărul”; că au, V. Giraud, Essai sur Taine, 1901; D. D.
adică, şi ele cauze care le produc legic. Totul, crede Roşca, L'influence d'Hegel sur Taine, 1928; André
Taine, este determinat de cauze; iar „scopul oricărei Chevrillon, Taine. Formation de sa pensée, 1932;
ştiinţe şi unica metodă validă de cercetare este Micaela Slăvescu, coord., Dicţionar al literaturii
demonstraţia unei legi universale a cauzalităţii”. Iar franceze, 1972; Angela Ion, coord., Scriitori
operele documentează asupra epocilor şi francezi. Dicţionar, 1978; Dirk Hoeges, Literatur
societăţilor: ele sînt, în fond, documente. Şi sînt und evolution, 1980; Gabriela Danţiş, coord.,
documente tocmai pentru că „sînt monumente”; Scriitori străini, 1981; Jean-Thomas Nordmann,
marile epoci se cristalizează în opere majore, pe Taine et la critique scientifique, 1992; Marshall
principiul armoniei dintre geniu şi epocă: „Spiritul Brown, Why Style Matters: The Lessons of Taine's
lui Racine e ca o prescurtare a spiritului celorlalţi”. History of English Literature, 1997.
Artistul rezumă societatea. De fapt, literatura
30
muzeul de imagini
decît “aceea de a-l vîrî pe necuratul în iad, unde Cel-de-
Sus îl osîndise pe vecie”. De aici, scena devine vrednică
Cum să-l de ţinut minte şi de comentat, pe linie de re-semantizare
şi de manipulare cum nu prea des se petrece. Doamnele
slujeşti pe Domnul din Decameronul boccaccesc, ce ascultau povestea spusă
de Dioneo, în refugiul înalt unde se ascunseseră de frica
molimei medievale, aveau virtuţi renascentiste şi mult
Constantin post-renascentiste, nefiind cîrcotaşe în faţa imaginilor
DRAM atît de special provocate de o povestire ce pleda pentru
firescul existenţei omeneşti, pînă la urmă. Căci scena
aduce în faţă imaginea unui tînăr (fie el şi pustnic) care i-l
arată fetei (foarte curioasă, de altfel) pe neastîmpăratul
Spune neasemuitul Boccaccio o poveste pilduitoare necurat (ascuns pînă atunci în pantaloni) ce căuta cu
în prima carte a Decameronului, cu gîndul de a ne arăta îndîrjire iadul, în care să se introducă, potrivit diatei
distanţa uriaşă ce separă adesea intenţia de realizare sau divine. Mai află fata, bucuroasă pentru scurt timp că ea nu
despre cum iluzia se transformă într-o realitate posedă asemenea podoabă, că şi ea are, compensatoriu,
necunoscută pe care omul o acceptă drept cea mai bună chiar iadul căutat atît de înfocat de năstruşnicul drăcuşor.
„dintre lumile posibile”. Altminteri, tot despre resorturi Operaţiunea introducerii necuratului în iad se va produce
nebănuite ascunse în spatele sexualităţii, atît de ciudat şi frecvent, invers proporţional în timp faţă de atitudinile
de divers manifestată în timp. celor doi parteneri: călugărul, malnutrit şi cu o apetenţă
Într-o cetate din Berberia, se zice, într-o familie de erotică în scădere, din ce mai mult eschivîndu-se (fără
păgîni, desigur, trăia o fetiţă „prostuţă”, neavînd mai success!), fata, tot mai habotnică, mai pasionată şi mai
mult de 14 anişori şi neştiind prea multe despre lume. plină de plăcerea operaţiunii vîrîrii dracului în iad,
Era în schimb gingaşă şi frumoasă şi curioasă, aşa cum a istovind sărmanele puteri ale celui care, pînă nu de mult
lăsat firea femeile de la Eva încoace. Tot cercetînd s-a timp, trăia fără prea multă bătaie de cap.
apropiat de comunitatea de creştini din acel oraş păgîn Mai spune iscusitul povestitor că în oraşul fetei s-a
(Capsa, de unde se trage o varietate de homo sapiens, zis întîmplat să moară toţi ai ei într-un incendiu, drept care
capsian) şi a aflat că lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu fata devenea singură moştenitoare; un tînăr priceput se
este să renunţi la bunurile pămînteşti şi să fugi în pustie, ocupă de toate şi o aduse înapoi la civilizaţie, spre a se
acolo căutînd să-l slujeşti cît mai aplicat pe Domnul. căsători cu ea!
Fata, dintr-o familie bogată, de altfel, fuge spre deşertul Mare tristeţe pe fată, nu se spune nimic despre ce-o fi
Tebaidei, atît de pilduitor prin densitatea de pustnici gîndit bietul pustnic, rămas doar cu necuratul său, să
înţelepţi care îl populează. Primul dintre aceştia, pe care trăiască în marea pustie a Tebaidei (cu cîtă neasemuită
fata dornică de sfinţenie îl descoperă, după ce o hrăneşte candoare întrebase ucenica: “ – Rustico, ce-i aia care tot
cu poame, după obiceiul pustiei schimniceşti, intuieşte împunge să iasă afară şi eu n-o am?// - O, fiica mea, e
consecinţele păstrării lîngă el a păgînei ce dorea să se necuratul de care ţi-am vorbit, răspunse Rustico. Şi,
convertească şi o trimite mai departe, spunîndu-i că va vezi, mă chinuieşte acuma, încît de-abia mai pot să
da de un pustnic mult mai priceput decît el în ceea ce rabd.”). Aşa că ea se plînse unor femei citadine, la
caută ea cu atîta osîrdie. întoarcerea în urbe, despre marea părere de rău ce o
O, sfîntă naivitate, a fetei, şi iscusită ambiguitate a încearcă părăsind atît de plăcuta slujire a lui Dumnezeu,
scriiturii! Desigur, mai priceput se va arăta cel de-al întru care se iniţiase cu destul folos, după cum se ştie. Au
doilea care, deşi se nutrea mai cu seamă cu rădăcini şi rîs grozav cumetrele, după ce au aflat, prin limbajul
bea apă chioară, acceptă să o păstreze pe tînăra semnelor mai mult, fata fiind din punct de vedere
neştiutoare lîngă el, hotărît să o aducă pe drumul slujirii conceptual-lingvistic virgină, despre cum stă trebuşoara
lui Dumnezeu. E drept, era şi mai tînăr acest personaj, cu pricina. Şi compensatoriu, i-au mai spus: “ _ Nu te
Rustico, pe numele său; cu orice preţ el năzuia să-şi mîhni, fetico, că doar şi pe la noi se face ca-n deşert.
verifice virtutea, aşa că o păstra pe copilă pe lîngă el cît Neerbale (soţul care o salvase din deşert) are s-aibă grijă
mai mare parte din zi, spre a vedea dacă rezistă în faţa să te slujească şi pe tine şi pe Dumnezeu!”
ispitei. Dar nu a fost să fie. Pricepînd, pînă şi el ca sfînt Aşa va fi fost, istoria nu mai spune, Boccaccio avînd
călugăr, cît de e de neştiutoare fata, fiind îmboldit de dat seamă şi despre alţii: rezultă însă o importantă
straşnic de ispitirile cărnii ce se arătau tot mai deosebire între pustnici şi laici. Primii se mulţumeau să
necruţătoare, omul puse la cale o stratagemă vrednică de îl slujească pe Domnul şi atît (după cum s-a văzut),
cei mai mari făuritori de strategii ai lumii. ceilalţi au slujit mereu la două capete, aspect nu
Potrivit vorbelor cu care, la vreme de seară şi de întotdeauna plăcut proniei divine, din cite se ştie. Dar
ajunare, el o lămurea pe fată, aducînd-o pe auritul drum al asta e altă poveste.
sfinţeniei, nimic, nici o faptă nu e mai plăcută Domnului
31
poesis
Vîntul ne-a făcut semn
s-o luăm la dreapta şi apoi la stînga,
Rug spre pajiştea verde ce se căsca în mijlocul
oraşului...
de umbre Noi mergeam şi el ne urma,
acoprindu-se de ceaţă...
Nichita
DANILOV
Crepuscul
32
poesis
Manechine
33
poesis
îmbrăcat într-un halat alb apoi o șterg și mi-o lipesc de fa,ă
ca într-un lin)oliu, ca și cum aș vrea
mă strecor pe lîngă manechine, să-mi rămînă chipul încrustat pe ea.
în jurul cărora
se rotesc sufletele O pun pe masă ,inînd-o
ca un roi de albine... sub degetul arătător de la mîna stîngă,
strîng degetul mijlociu
... În urma mea, al celeilalte mîini,
luna adună fetușii ca semn al echilibrului,
lepăda,i pe străzi de degetul mare,
și-i așează, frumos, în vitrine... împodobit cu un rubin,
și-i dau un bobîrnac.
Luca
PIŢU
Metalepsa VII: Sustrăgîndu-se subrepticemente
orizontului impermanenţei fenomenale ori deocheatelor
Metalepse cu figuri tulburătoare (II) alianţele ideologice conjuncturale (fie dînsele, alianţele,
asemeni celeia dintre Actantul de la Podul Înalt şi
Hatmanul Cazacilor Pictorieni, Polemarhul Pitecantropul Erect din Skornikesteion, gentis
Demetrios din Gaesteion, Zoografa Marilene din valachicae paedicator maximus), aruncă Ereziarhul din
Mourarion şi Ereziarhul Loukas din Kasvaneion Kasvaneion, fervent du lâcher-prise hebdomadaire,
implementează, en s'introduisant dans l'histoire priviri dezabuzate către viitorul cafeniu al omenirii
d'Etienne le Grand (aussi bien que dans celle du Génie globalizate, ale carei salve manelii le auscultă cu
et de la Génisse des Carpathes), noi metalepse, ba şi urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul
lepşe, cu figuri tulburătoare: epocal… şi încă ceva pe deasupra.
35
chipuri şi privelişti
acestora n-o împiedică obligatoriu să se manifeste!
Fără a neglija importanţa primelor două cărţi post-
O victorie de revoluţionare în această transmutare de destin, cred
maturitate că ruperea de ritm, cezura, şi saltul înainte s-au
produs odată cu romanul Ecluza, situat în lumea
cenuşie a Clujului din ultimii ani ai ceauşismului,
mai precis în zona intelectuală şi artistică a acelei
Liviu
lumi. S-a spus despre roman că ar fi unul „cu cheie”.
ANTONESEI
Nu cunosc atît de bine respectiva lume, substratul
relaţiilor interpersonale de acolo, ca să-mi dau seama
dacă lucrurile stau aşa. Important este altceva – că
Anul literar trecut a fost, fără îndoială, un an al dincolo de cheie şi dincoace de broască, am citit
romanului. Constatarea am făcut-o cînd de-abia romanul, cu pasiune egală, de la prima la ultima
ajunsesem la jumătatea anului cu pricina, ba chiar şi pagină, fără să mă preocupe asta, deci că romanul
depăşită! Nu voi relua lista pe care am comentat-o rezistă – şi încă foarte bine! – indiferent de acest
deja de mai multe ori, în mai multe articole de bilanţ. aspect. Dacă aş fi ţinut o rubrică precum aceasta la
Dar această constatare mă vă ajuta să situez mai bine apariţia sa, de bună seamă că aş fi scris despre el, dar
„victoria” prozatorului Radu Mareş – laureat al nu-l puteam lăsa nemenţionat nici acum.
Premiului USR pentru proză pe 2010, Cînd ne vom Dacă interesul cu care am citit Ecluza poate fi
întoarce (Editura Limes, Cluj, 2010). Evoluţia lui legat nu doar de arta autorului, ci şi de faptul că am
Radu Mareş mi se pare unul din cazurile cele mai trăit sfîrşitul comunismului într-un mediu foarte
interesante ale tranziţiei noastre literare. Născut în asemănător, cu situaţii şi persoane/personaje
Bucovina, viitorul prozator avea să urmeze studiile similare, nimic de felul acesta nu poate explica
universitare la Cluj, unde s-a şi fixat cu domiciliul, interesul la fel de mare, dacă nu şi mai mare!, cu care
lucrînd, pe rînd la revista Tribuna, iar după 1990, pînă am stăruit asupra paginilor romanului Cînd ne vom
la pensionare la editura Dacia. Ca scriitor, Radu întoarce. De data aceasta povestea glisează, în timp,
Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau în anii treizeci ai secolului trecut, şi iar în spaţiu, în
pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al nordul Bucovinei. Faptul că am citit pe nerăsuflate
USR. Pînă la Revoluţie, a mai publicat trei cărţi, Cel povestea tînărului agronom Gavril M., trimis la post
iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982, la o moşie de pe malurile Nistrului, ţine, de data
premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont aceasta, cu siguranţă, numai de excelentul travaliu
propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii artistic al autorului. Un roman de istorie relativ
literare importante, un succes măcar de stimă în recentă, cuplat cu un roman de formare şi cu unul de
rîndul confraţilor. Nu este deloc rău! După care, dragoste. O poveste nu adevărată, că literatura nu
autorul tace mai bine de cincispreze ani, pînă în 2002, lucrează cu adevăr şi fals, ci una plauzibilă, care te ia
cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul prizonier şi nu-ţi dă drumul pînă cînd nu ajungi la
Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un capătul ei – de fapt, nu-ţi dă drumul nici după aceea!
fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza (2006, De unde vine această forţă de atracţie? Mai întîi, din
laureat cu premiul cartea anului de Filiala Cluj a povestea însăşi, din felul în care, din unghiuri variate,
USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, laureat cumva ca într-un puzzle, reuşeşte să ţi-o însceneze
cu Premiul USR, volume care l-au adus practic şi autorul. În al doilea rînd, din fantasticul său dar de
cumva brusc în prim-planul prozatorilor de azi. portretist, care îl conduce la conturarea unor
Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci personaje foarte vii, care parcă mişcă, văd, aud,
de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor respiră în faţa ta. Personaje care se construiesc în
profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat timp, pe măsura desfăşurării poveştii, ca şi cum
importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de răbdare autorul şi-ar aminti că mai trebuie adăugată o tuşă la
pentru cei care-şi imaginează că, în literatură, ar portret. Toate personajele mi se par foarte reuşite, de
putea fi arse etapele necesare formării depline. Sigur, la cel principal pînă la ţiganca Tina, moş Onofrei,
cu excepţia poeziei, de bună seamă, unde un talent şeful de gară şi cel de post şi la episodicii lucrători
exploziv se poate manifesta plenar şi în adolescenţă. angajaţi la fermă. Cred însă că un adevărat tur de forţă
Şi ne mai învaţă ceva – dacă valoarea nu aşteaptă reuşeşte Radu Mareş în cazul unei personaj absent, al
numărul anilor pentru a se manifesta, nici trecerea dispărutului, în mod misterios, domn Wagner,
36
chipuri şi privelişti
aşteptau dinţii, oh, ce de-a bunătăţi avea el la timpul „Ce mai faci, d-na Montifar?” se prefăcu el
nefast cînd i-a intrat în cap bîzdîcul cu reduced interesat. În realitate vroia s-o supună la un test: s-a
calorie intake. Trăia hermitul doar cu fructe, alune, americanizat după atâţia ani de America, sau nu? O
olecuţă de iaurt organic, câte-o banană sfrijită - să se mulţumescă să răspundă la Ce mai faceţi? doar
p-asta de la urmă numai pentru că aflase că fără cu Bine, mersi, d-le Uscăţeanu, sau o să
potasiu periclitezi grav pompa sodiu-potasiu, trăncănească? Femeia se opri şi se uită adînc în
esenţială impulsurilor electrice sino-atriale care fac ochii lui. Îl privea fără să spună nimic de parcă s-ar
să bată inima. Mai ales seara era teribil. fi molipsit şi ea de exerciţiile lui de tăcere.
Împleticind-se, se ducea să se culce de pe la 7 seara Uscăţeanu nu ştia ce să zică, se intimidase. Zâmbi
ca să nu mai dea tîrcoale frigiderului. americăneşte, adică fals. Prin şcoală se zvonise că
Dacă-l suna cineva nu răspundea. Făcea era disperată că nu mai poate face copii în urma
Exerciţii de depărtare de oameni. Monah în New unui accident. Mare brânza să ai copii, gîndi el.
York. Suna bine. Femeile au această structură animalică,
* nespiritualizată, nu-s fericite dacă n-au odrasle. Se
Într-o dimineaţă opri maşina în faţa simigeriei încruntă aducîndu-şi aminte de ceva din trecut:
de lîngă liceul lui şi-şi cumpără un bagel cu cream astea sterpe sunt cele mai dibace la legislaţie şi la
cheese, mîncarea lui favorită de dimineaţă. Trebuie cum să te jupoaie mai bine.
să confrunţi direct lucrurile de care te temi cel mai „See you later, aligator!” a zis el. Se
tare. Luă punga de hârtie, se urcă la volan şi porni americanizase filipineza? Nu, decise el, ca dacă o
spre şcoală. Pe Queens Boulevard, la un semafor, făcea ar fi zis ceva conversaţional, scurt, small talk.
îşi ajustă punga seminală care-i alunecase într-o Faptul că n-a vorbit deloc era tot atît de imigrantic
parte din cauza centurii de siguranţă centură pe care cu a vorbi prea mult şi a da detalii ne-necesare. El,
şi-o punea cu respect după ce luse cîteva amenzi unul, se felicita că nu flecărise. Medită:
usturătoare. (Nu mă mai prindeţi voi, caraliilor, Pălăvrăgeala e ca o gaură pe unde se scurge
fără centură, chiar dacă ar fi să dorm cu ea pe energie necesară spiritului. De aceea psihologii
mine) Îşi botezase punga colectoare colecta. recomandă să vorbeşti ca să scapi de tensiune. Nu,
Colecta aduna viaţă furată. Pierderile seminale erau tensiunea e bună la spirit, domnii mei. Mulţi
un furt la persoană, dar ce, era vreo lege în această scriitori şi-au consumat tensiunea creativă oral, la
direcţie care să-l apere pe cetăţean? În schimb erau pileală la crîşmă. Marii monahi erau vestiţi prin
o sumedenie altele menite să te jupoaie dacă te uiţi tăcerile lor prelungite. Femeile te fac să vorbeşti
la o coapsă. Ştia el, că doară nu era făcut cu degetul. mult. Uitati-vă la petreceri ce guralivi devin
Profitînd de ultimele secunde ale stopului, berbanţii în preajma lor.
mirosi pe furiş covrigul cald plin cu brînză moale. Într-o zi a luat un carton mare şi a scris cu litere
Aceşti bagels îl înebuneau, mai ales cînd trosneau de-o şchioapă: Apară-ţi gura şi testicolele de hoţi.
la muşcătură. Rezistă splendid şi murmură încîntat Datorită acestei filozofii devenise un misogin
mantra nou găsită: sihastru. Vedea foarte puţină lume şi atunci era
Căci cel cu maţul mai gol, va trăi mai mult decît plicticos. Tăcea de teamă sa nu i subţieze spiritul.
cel cu maţul mai plin. Voi sfida foamea, acest Vorbitul e risipă şi de-tensionare existenţială,
scandal din maţele mele. Societăţile dezvoltate au spunea el. (Asta trebuie că-i venea tot din Romînia
şi cel mai mare număr de boli. unde l-au îndoctrinat unii masiv, şi s-a prins). Îşi
Parcă maşina. Lîngă el parcă şi o filipineză, economisea energia. Odată a explicat tăcerea în
colegă de-a lui care preda ştiinţe sociale. N-o prea termeni blagieni: vorbitul e „…ca o rană a tăcerii”.
plăcea pentru că falsificase nişte teste de-ale Cineva de faţă a murmurat, nu tu sex, nu tu haleală,
elevilor şi el era corect şi cerea acelaşi lucru şi nu tu vorbire, atunci la ce naiba să mai trăiesc? Dar
celorlalţi. Dar, de fapt, el n-o plăcea pentru că ea Uscăţeanu nu i-a dat nici-un răspuns. Nu se merita.
avea toate defectele lui. Nu-ţi răspundea la De altfel trebuia să plece la baie c-avea de lucru la
întrebarea „Ce mai faceţi?” cu „Bine,” sau „Ce să baie. Cînd economiseşti aşa de multă energie se
fac, treabă…” Ea-ţi spunea cu adevărat. O întrebai umple punguţa.
cum şi-a petrecut weekend-ul şi ea-ţi răspundea pe
bune, cu detalii, crezînd că o întrebai autentic. *
39
proza
Liceul era o clădire masivă, cu culoare lungi care-l clopotele şi se gândea la viaţa lui, Şi ea, admise el
agasau. Unele săli de clasă erau numerotate cu litere, trist, dacă stai strâmb şi judeci drept, era goală.
altele cu cifre, iar câteva nici cu una, nici cu alta. Aşa În mod sigur nu putea fi nimeni în clopotniţă la
e şi viaţa mea, gîndi el, evitînd câţiva colegi care ora aceea, bătăile erau comandate de la un calculator.
flecăreau pe culoar. Se simţea vioi şi energic şi Biserica e pustie şi iată, totuşi nu e.
explicaţia era una singură: energia economisită prin Să fi fost un calculator care ordona de la distanţă
abstinenţa sexuală (exceptînd poluţiile involuntare). clopotele? Asta îl speria, era ca un fel de conspiraţie
Femeile sunt cea mai mare risipă a energiilor a celor nevăzute, o lume paralelă care scăpa
masculine. Dar ce cîştig a adus asta duhului meu? analizei ochiului său obişnuit cu analiza textuală.
Intră în cancelarie, salută minimal, mută Se întoarse la masă…Îşi aminti cum îşi înfigea
gospodăreşte cartoteca de la Out la In şi o porni spre dinţii în covrigul cald, cum brînza moale îi clefăia
etaj, la bibliotecă. Filipineza se ducea şi ea tot acolo, divin printre dinţi.
dar nu-l deranja, femeia învăţase să tacă. Biblioteca Zic unii că-i greu fără sex. Aiurea. Cel mai
era locul unde-şi petrecea cele două „ferestre” care cumplit e să flămânzeşti zile întregi.
erau zidite în programul lui zilnic. În Se întrebă dacă încă mai era
timpul ferestrelor profesorii corectau covrigul cald. Poate, dar era mai bine
teste sau îşi făceau planuri de lecţii, dar să nu verifice. Încercă discret clanţa
el prefera să mediteze şi să se de la uşa toaletei şi făcu asta
programeze pentru succes. (Aşa cel milimetric ca ea să nu simtă şi să-l
puţin îl asigurase în ţară Andru şi ai acuze c-a intrat peste ea. După trei
lui). minute labiroase deduse că uşa era
Vru să intre la toaletă ca să se încuiată. Clopotele băteau ritmic, fără
ocupe un pic de colectă, dar filipineza om. Se enervă pe Montifar. I se adresă
fusese mai iute de picior şi i-o luse mental:
înainte, zâmbindu-i complice. El se Schimbi rezultatele, hoaţo. Şi
întrebă de ce oare, ce punea femeia probabil că dacă ai şti c-am atins
asta la cale? Îşi aminti că intrase la clanţa uşii m-ai târî prin procese.
closet cu poşeta plus un teanc de teste Brusc simţi că se întîmplă ceva la
sub braţ…aha!, vroia să falsifice glanda lui seminală, dar nu putea
iarăşi niscaiva teste. Zîmbi: lacoma! merge să vadă că era aia înăuntru.
De-o vreme se calibrau salarizările în Risca postul pentru trei poli în plus pe
funcţie de rezultatele de la teste. Vroia mai multe lună, o căina el. Era fericit că niciodată nu fusese
parale la chenzină. lacom de bani. Nu falsificase niciodată nimic, nu
Auzi clopote şi se duse să se uite pe fereastră făcuse sex, nu flecărise, nu…nu…
afară, cum îi era obiceiul cănd medita profund. Cu atîta hrană duhul lui era la maximum de
Bisericuţa era lipită de simigeria de unde excitaţie. Îşi ajustă un pic colecta. I se păru că
cumpărase covrigul cu brînză şi asociaţia celor clopotele băteau mai intens ca altădată. Băteau într-o
două stabilimente i se păru pentru o clipă clopotniţă pustie, în care sufla vîntul, băteau fără
insultătoare. Dar, medită el conciliatoriu, şi om. Cînd acolo sus e un clopotar, e ceva omenesc în
covrigul rămânea nemâncat şi clopotniţa rămânea dangăte, sunt ca o prelungire a lui, dar un
goală. Gol la gol trage. calculator? Şi totuşi trebui să admită că sunetele
Sper să nu-mi meargă rău. erau adânci şi misterioase. Se gîndi (admiraţie
Bisericuţa era cu doar un pic mai înaltă decît împletită cu pizmă) la calculatorul prăfuit, pitit în
căsuţele din jur. Arhitectura zonei era urîtă, tipică vreun colţ de birou. Invenţie diavolească? Da şi nu.
străzilor comerciale din Queens: bisnis la parter, Îşi re-aşeză colecta ascunsă sub pantalon. Era goală
locuinţă la etaj. Clopotniţa nu era de fapt decît o dar ţinea totuşi s-o verifice şi, dacă se întîmpla vreun
cuşcă cocoţată pe acoperişul unei astfel de case, ca „accident” pe drum, vroia imediat s-o spele.
un fel de porumbărie. Foamea îl tortura. Se uită cu *
lăcomie către punga cu covrigul cald de pe masă, dar În aşteptarea toaletei, gîndurile îi fugiră la
făcu rapid un exerciţiu mental şi se reprogramă să rostirea din biblie Fericiţi cei săraci cu duhul. Îl
nege foamea, să-şi sfideze biologicul! Asculta intrigase mereu asta, ce mesaj se ascundea acolo?
40
proza
Zâmbi trist, el care se pricepea la întrebări ştia că Îi venea să se dea cu capul de calorifer.
dacă era greu să afli de unde se băteau clopotele, era Abstinenţa fusese o tîmpenie, de ce naiba n-a citit
infinit mai greu să afle sensul acelei expresii. biblia mai înainte de a-şi urca sculele în pod? Cum
Se apucă s-o analizeze ca un dascăl şi curând de n-a inţeles că marele secret e să fii sărac cu
ajunse la o primă concluzie: dacă eşti sărac cu duhul duhul, de aici cererea lu' Isus, „Lăsaţi copiii să vină
ai şanse sporite să fii fericit. Şi, ca un bonus, mai la mine.” Sigur, vroia pe copii, pentru că ei-s
intri şi în rai. neprihăniţi, neştiutori, tabula rasa. Ignoranţa e o
Se opri din gândit, foamea-l smintea. Ultima virtute. Dar, se întrebă el, cei care şi-au sporit duhul
dată cînd mîncase (un măr cu o alună sfrijită) fusese (infinit mai mult decît el), dobîndind o cunoaştere
în după-amiaza zilei precedente, deci cu 16 ore în profundă a lumii, cum ar fi marii teologi şi filozofi--
urmă (de băut apă însă băuse). Plus că tăcuse masiv. îşi aminti de cei de acasă, Noica, Ţuţea, Cioran, cu
Numai că toată această economisire de energie se ei ce s-a întâmplat? Pentru că n-au fost săraci în
traducea într-o activitate mai intensă la nivelul duh, au fost ei nefericiţi? Au fost ei ca nişte Icari
punguţei. Şi toaleta continua să fie ocupată! care şi-au ars aripile fericirii lumeşti pentru că,
Adevărul e că mai putea să reziste. Odată, la contrar decît indicaţia biblică, n-au rămas săraci cu
Metroplitan, a stat cu colecta plină vreme de patru duhul, ci l-au sporit?
ore. Cînta una pe scenă de zor…de iubire, Nu ştia ce să mai creadă. Cercetă colecta, era
bineîneţeles, că numai la asta se gîndesc femeile (şi ambiguă, ba părea că are cu sămînţă, ba că-i goală-
la settlements), şi el îşi ţinea tacticos punguţa cu
precum clopotniţa. Era flămînd de-i venea să cadă pe
sămînţă la piept şi asculta toate ariile alea impasibil
jos şi de aceea mintea îi lucra febril. Uscăţeanu adora
ca un zeu budist. După spectacol, trase o concluzie
majoră: Iubirea e o mare pierdere de energie, întrebările. Îşi aruncă una provocator: Cunoaşterea
spermă, timp şi bani - dacă apucă să te prindă cu sporeşte duhul, sau îl impotentizează?
vreo chestie, conchise el înţelept în timp ce intra în Se decise să considere asta drept a doua mare
saboi, cum zicea el la mişto. întrebare a lumii, prima fiind bineînţeles De ce
Aşa cum stătea la fereastră („în fereastră la există ceva în loc de nimic?
fereastră!” se amuză el, căci îi plăceau jocurile de Clopotele băteau neobosite. Cînd era tănăr
cuvinte) gîndurile i se întoarseră la Fericiţi cei cineva i-a spus, „Dacă încă nu i-ai tras clopotele lu'
săraci cu duhul. Era contrariat: faptul că fusese tipa aia, fă-o degrabă că-i tare mişto.” Jocuri de
abstinent atîţia ani îi sporise foarte mult duhul, dar cuvinte, zâmbi el amintirii. Ce departe erau
se putea cuantifica asta? El era om de teste, vroia vremurile alea!
probe (nefalsificate). Cum se putea vedea acum Se uită spre veceu. Lu' hoţomana aia trebuie că i
(după acest maraton infernal) că era superior acelui s-a tocit creionul de atîtea modificări! Un profesor
adult care ar fi fost dacă nu făcea abstinenţă? Duhul intră în bibliotecă, aruncă ochii pe o revistă şi plecă
acela de acum, îmbogăţit de atâta sămînţă fără să i se adreseze. El era nepopular printre
economistă, era tot atît de greu de văzut concret celelalte cadre didactice. Şi nu-l ajuta deloc în
precum era clopotarul secret. O profesoară care direcţia popularităţii faptul că exerciţiile de tăcere îl
avea şi ea fereastă, intră şi răsfoi paginile cu vînzări apucau taman în timpul orelor. Cum să placi un
de maşini din Times, apoi plecă. Nici ea nu-i coleg care cînd îl apucă, se opreşte brusc din
vorbise, dar îl durea în fund…gîndurile lui alergau predare, şi ordonă tuturora să tacă? În acele
bezmetec într-altă parte nu la small talk: avusese o momente tăcea şi aştepta ca şi ei să tacă. Dar elevii,
epifanie. Închise ochii de parcă ar fi fost orbit de-o care-i ştiau de-acuma boala, abia aşteptau: se isca
fiinţă extraterestră. Abstinenţa i-a sporit duhul, de un balamuc ce nu s-a pomenit. Uneori intra în
acord, cugetă el, dar nemaifiind sărac cu duhul, era încăpere un director adjunct (erau mulţi, fir-ar să le
rău, nu era bine! Şi, ca să se înveţe minte, cînd avea fie, vreo 8, pe căprării), şi-l întrebau ce-i cu aiureala
să moară n-avea să meargă în rai pentru că este scris aia. El tăcea. Odată, s-a pipăit ca să simtă dacă are
în cartea sfântă că numai cei săraci cu duhul „marfă” la colectă, şi a părăsit clasa demn, cu mîna
ajung acolo. Că a lor va fi împărăţia. Luase drumul la burtă aşa cum împăraţii romani ţineau mîna pe
complet invers! mînerele săbiilor.
Dacă luam de bună că fericiţi sunt cei săraci cu S-a pus de cîteva ori problema concedierii lui,
duhul, atunci logic, unde-i mult duh e şi nefericire. dar studenţii din Consiliu au circulat o petiţie prin
Salvîndu-mi sămînţa de neantul vaginelor, mi-am care au cerut ca el să le rămînă dascăl, motivînd că
sporit duhul, deci pierzania.
41
proza
au ce învăţa de la el. Eu am auzit însă că el a reuşit să Peste frustrarea lui venea acum şi foamea asta
se menţină la catedră mai ales datorită sindicatului. turbată…
Au venit cu ideea asta năstruşnică cum că ar avea o Oare o să mai rezist cu postul asta dur?
tumoră în gît, provocată de „condiţiile grele de Biologicul vroia să-l boicoteze, să-l tîrască în jos.
muncă din şcoală,” condiţii de care, bineînţeles, era Maţele, ce invenţie grotescă.
vinovată administraţia. Tumora, pledaseră ei, Calculatorul şcolii declanşă semnalul de
ocazional îi blochează organul de exprimare. terminare a orei. Dar în clipa aceea îl lovi o nevoie
Clopotele continuau să bată. imperioasă de a face un exerciţiu de nemişcare.
Băteau fără mână de om. Rămase aşa minute în şir, îngheţat, într-un fel de
Am marfă la colectă! mîrîi el privind spre criogenie amatoristică. Trecură minute, poate ore şi
toaletă. Pîrtieeeee! zile, şi într-un târziu, se pomeni în coridor. Se uită la
Era intrigat de aceste excitaţii clandestine din ceas, neapărat trebuia să-l găsească pe profesorul
testicolele sale, pe care nu le putea controla. Mai de calculatoare ca să-i pună întrebarea care-l
grav, pe care nu le vedea, aşa cum nu vedea chinuia: cine bate clopotele, cum se programează
clopotarul. Să ai poluţii în plină zi şi tocmai unde?, la aşa ceva…de unde?
locul de muncă. Era furios pe falsificatoarea din Alunecă de-alungul coridorului cu punga maro
closet, iar de tras cu urechea la uşă nu putea. Să strige de la simigerie sub braţ, pipăindu-şi cu mîna
Foooooc!? Nu…se somă să fie domn, poate că avea cealaltă colecta, ţinînd-o în echilbru. Deodată simţi
diarie, poate vomita…Dar parcă nu-i venea să că pluteşte, fu luat de un val de trupuri…păreau că-s
creadă. Lucra la teste, mai mult ca sigur, ştia el cum valurile care năvăliseră pe coridoarele Titanicului
sunt asiaticii ăstia îndîrjiţi. Să se ducă la uşă? „Dacă după ce-a fost izbit. Eu sunt Titanicul. Ţinea strîns
cumva vi s-a tocit creionul…” Mai bine nu, femeile-s în mîna pacheţelul cu mîncare şi cu cotul îşi
periculoase, tot timpul se gîndesc la sex, sau la sexual susţinea punguţa, mai ales că acum simţea că se
harrasment. Cum văd un bărbat, mai ales dacă-i adunase ceva acolo.
însurat şi boss, citesc pe fruntea lui dineros. Zîmbi Se lipi de un perete. Fete, valuri-valuri alunecau
victorios şi-şi aranjă ploscuţa: n-o să facă nimic pe lângă el, sigure pe ele de parcă aflaseră de curînd
compromiţător, s-a mai ars el în trecut şi - culmea un secret care le dădea aripi. Două dintre ele se
tupeului! - fără ca măcar să se fi culcat cu aia. opriră chiar lîngă el, şi una-i puse în ureche lu'
Reveni la chestia cu duhul, că el era un om cealaltă un microfon minuscul ca să asculte ceva.
sistematic, deşi nu era asiatic: Noi, ăştia care ne Deodată fu luat pe sus de valul uman. Prin vacarmul
îmbogăţim duhul, o ducem prost şi aici, în lume de zgomote auzi clopotele bătînd vag, mai mult ca
(nefericire) şi după, in moarte, căci am fost un zvon. Şi din nou se gîndi că avusese dreptate la
avertizaţi că nu a noastră va fi împărăţia cerurilor! consiliul când se plânsese că acel coridor era
Cunoaşterea nu e pe placul Domnului - vezi comun studenţilor şi cadrelor didactice. Uite ce
izgonirea din rai - aşa cum nouă, profesorilor, nu greu îi era, mai ales că avea o colectă la burtă, o
ne plac elevii care ştiu prea multe. pungă cu bagel, şi, colac peste pupăză, şi caieţelul
Asta aşa era, nu putea suferi pe cei care-i puneau cu planurile de lecţii!
întrebări încuietoare. Pîrtieeeee! strigă el cu voce tare (ca la Sinaia,
Mesajul biblic laudă ignoranţa şi candoarea copil), la vederea unei fete care venea spre el ca o
copiilor. Mesajul e clar: lăsaţi-o mai moale cu vijelie, mai-mai să-l dărîme. Bine că nu s-a atins de
“cunoaşterea,” fraţilor. Şţiţi prea multe, nu mai pielea ei...În ziua de azi, mormăi el, nu mai poţi nici
sunteţi săraci cu duhul. Vorba lui Eminescu, nu te să te uiţi la una, darmite s-o atingi. Degeaba pledezi
apropia prea mult de esenţa cunoaşterii că eşti c-a fost neintenţionat, judecătorii conspiră cu toţii
nebun de înţelegi aceste legi. Ignoranţa e lucru să decidă în favoarea lor. Auzise că multe femei se
mare, de aici lauda adusă sărăciei de duh. Şi tu bagă dinadins în tine ca să te aducă la settlements.
nenorocitule, ţi-ai păstrat sămînţa ca să-ţi sporeşti Cu el însă nu mergea, era prudent. Şi prudenţa îi
duhul. Să fii tu cast o viaţă întreagă de dragul venea din spirit. Spirit îi venea din vorbe nespuse şi
energizării suplimentare a duhului, ca acum să din sperma nedată. Sîc.
realizezi că sărăcia şi nu bogaţia e bună la duh. Şi O adolescentă cu un petec de pîntece gol se opri
cum un necaz nu vine niciodată singur, sporirea de în faţa lui ca o căprioară în farurile unei maşini.
duh avea acum să-i blocheze şi intrarea în rai. “Buna ziua, Mr. U!, ce tragedie.”
42
proza
Tragedie,? Hm, se miră el, aicea era o provocare. brâu. Se părea că toţi adolescenţii din lume se
Cu dexteritatea celui prudent o viaţă întreagă, nu adunaseră acolo ca să-i facă lui drumul greu spre
spuse nimic şi se strecură respectuos pe sub sînii ei, clasă, declaşatii naibii. Îi privi cu milă: Nu sunteţi
zvonind a lapte...un parfum îmbătător de carne tînără decât nişte purtători de testicole pe care urmează
şi fremătătoare îl făcu să-şi apuce cu amîndouă să le deşertaţi etern-conştiincios în vaginele
mîinile ploscuţa, se umpluse bestia! Răsuflă uşurat: anonime ale lumii. Plăcere-plăcere, dar unii dintre
reuşise performanţa de a fi la un milimetru de pielea voi o s-o păţiţi, ascultaţi-mă pe mine, ele-s sexul
ei…şi chiar o mirsosise şi, victorie! n-o atinsese. Era tare, se pricep de minune să ne care la ruină. Sau la
safe. Laba jos de pe banii mei, avocaţi şnapani, cimitir. Nici nu ştii care-i mai de dorit. Mai bine o
mergeţi de-l prindeţi pe altul! ploscă la boaşe şi ai încheiat povestea. Plus că-ti
Fata dispăru în neantul coridorului, sau al vieţii, creşte duhul de te şi sperii.
nu era sigur. Dar se opri - nu mai era sigur că era bine să-ţi
Aluneca printre valuri de tineret hormonizat şi era sporească duhul.
o zarvă în aer, o foială, salutări interjecţionale (Yo, Vru să se uite la ceas, dar nu putea să facă nici-o
man, 'ţap) şi totul era de prost gust, se vorbea pe mişcare. Veneau, venile-ar numele,
deasupra capului său, altora de la veneau de peste tot, se spărsese lumea.
distanţă, ceea ce-l înfuriase Unii aveau aparate de telefon lipite de
totdeauna. De unde veneau? se urechi şi nu puteai să-i întrebi nimic că
întrebă el. Niciodată nu mai nu-ţi răspundeau, sau te făcuiau…Multe
văzuse atîţia elevi la un loc: intrau fete purtau un fel de zgardă la glezne, şi
şi ieşeau prin uşi laterale, din aveau genţi de toate formele şi modelele.
lifturi, de la etajele de jos de la Îi atrase atenţia un băiat care căra un sac
etajele de sus. Balamuc. (Ce
în spate, gîfîind ca şi cum ar fi venit de la
minunat ar fi acum un exerciţiu
furat. “Ce-ai acolo?” întrebă el.
obligatoriu de tăcere!) Un băiat
„Prezervative.” Nesimţitul, să facă
dintr-a 12-a ieşit alergând din
cafeteria cu un măr în mînă…Îl glume de-astea tocmai cu el, care
recunoscu, era preşedintele niciodată n-avusese femeie.
consiliului studenţesc , şi-n Plecă mai departe. Unde dracu' era
calitatea aceea lua parte la laboratorul ăla de calculatoare? O fată
şedinţele consiliului pedagogic. nespus de înaltă, (sau aşa i se păru lui care
Ăsta avea să-şi dea şi el votul ca s-o dea în gît pe aia n-avea decît 155 cm) trecu vîrtej pe lîngă el. Avea
din closet când o să fie prinsă. Ca să se pună bine cu părul vopsit în striaţii de mov şi albastru, şi-n ochi ei
el, îi aruncă fals-camaradereşte, “Hei, văd că ţii în el citi că se afla altceva decît nevoia de a învăţa de la
mînă mărul cunoaşterii!” el literatură. Această vitalitate zgomotoasă, gîndi el
“Fuck you, man.” ca unul care-şi salvase sămînţa, această dezordine
“Du-te şi tu în măta!” spuse el în româneşte, dar timpurie, acest scandal numit tinereţe…bine că-i
zîmbind. Ştia încă din România: conflictele, ca şi trecătoare. Se simţea printre ei ca o gînganie, un fel
sexualitatea, fură energie. Îşi pipăi grijuliu plosca, de Gregor Samza, tocmai predase Kafka cu o lună
da, se pare că era ceva acolo. Dacă nu era acolo şi ar înainte, incomplet, că-l apucaseră exerciţiile de
fi fost în vreun uter s-ar fi născut un copil, şi dacă se tăcere de trei ori în timpul unei ore. Asistenta
năştea un copil trebuia să aibe grijă de el, adică medicală a liceului, o femeie aproape de pensionare,
bani, energie, timp. Ce-ar mai fi mai rămas pentru apăru cu un cărucior pe care-l trăgea după ea. El se
duh, pentru spiritualitate? Copiii-s o pacoste, iar mira că n-o dărâmau nebunii cu de-alea în urechi,
vaginele, ce să mai vorbim, cele mai viclene auzir-ar clopotele să-şi audă, pe ea o ocoleau, pe ea o
capcane. Dar el n-o să cadă în laţ. Pe el n-o să-l
respectau pentru că era negresă, ca ei! Văzu că-n
vedeţi mergând cu saboiul la avocat ca să-şi deşerte
cărucior se afla şi sacul negru pe care-l cărase pe
buzunarele la vreun settlement.
Se dădu brusc la perete, acum trecea un val de spate studentul ăla obraznic. “L-aţi văzut pe Bill, de
sportivi, voi de unde dracu aţi mai apărut? strigă el, la calculatoare?” Nu, nu-l văzuse, probabil că era şi
dar nu cu voce tare că-i putea trage vreunul o el ca ceilalţi în amfiteatru. “Ce-i în sacul ăla?”
scatoalcă, aşa, în treacăt şi-i spărgea plosca de la continuă el.
43
proza
„Prezervative.” El tuşi scurt şi-i spuse că era o Cannery Row și o idee trăsnită
glumă bună. O spuse cu un ton politicos, prudent. Nu,
(continuare din pag. 1)
nu glumea, s-a ajuns la concluzia că era mai bine să li
se dea elevilor prezervative decît să fie lăsaţi de capul Voi da un exemplu, asigurîndu-vă că nu m-am
lor. Ca să schimbe vorba, el se plânse că vede mulţi scrîntit la cap. Redau practic ideea unui occidental. O
din clasele mari în coridor, deşi ei tradiţional aveau fran,uzoaică, după ce a citit romanul Faima de
ore la etajul patru la ora aia. „Orele-s suspendate,” dincolo, a ,inut mor,iș să meargă la Rodești pentru a
spuse ea. „Convocare generală în amfiteatru.” (re-)cunoaște locurile și parte din personajele căr,ii.
„Ca să ni se dea la toată lumea prezervative!?” Descoperea cu încîntare străzile și clădirile din roman,
riscă el. a mers la cimitir pentru a depune flori la mormîntul lui
„Au venit şi doi psihologi.” Da' de ce avem Oreste (din păcate Vichentie nu era pe acolo), a
nevoie de psihologi? făcu el intrigat, cu o vagă frică discutat cuprinsă parcă de vrajă cu Mara și cu doamna
că veniseră pentru el din cauza că nu mai preda şi Lupancu (din păcate, n-a întîlnit-o pe Veta care lucra în
îngheţă cu tăcere. „Pentru counseling cu studenţii. D- Israel de vreo doi ani). Spre amiază, a servit o votcu,ă
na Montifar a fost găsită spînzurată …” Rămase cu Osvald frizerul la fosta „Coroana” și a regretat mult
buimac, deci de-aia spusese studenta aia „tragedie.” că fiind zi de duminică băie,ii nu se aflau la atelierul
Îi părea sincer rău. Tiptil-tiptil îl cuprinse însă un auto. După o zi de alergătură, seara a declarat solemn
sentiment imens de uşurare, va să zică pentru ea că inima ei rămîne la Rodești. Își făcea chiar planuri de
băteau clopotele! Buf! alunecă el, şi-n clipa a se stabili în urbea bucovineană.
Și la scurt timp a venit cu o idee trăsnet. Se întrebă
următoare fu pe ciment. Privi cu spaimă pădurea de
de ce edilii orășelului nu-l transformă într-un ,inut de
picioare care treceau pe lîngă el. Vag, ca prin vis, auzi poveste. Investi,iile ar fi minime, însă în timp ar atrage
dangătele. Un bocanc agresiv, probabil de la vreun faima și prosperitatea localită,ii. Fran,ușca își imagina
student care făcea cursuri săptămânale ROTC în străzi și chiar institu)ii purtînd numele personajelor din
conjuncţie cu US Army, călcă taman peste colecta roman, crîșme revenind la vechile denumiri și în care să
lui. Punga se desprinse din cureluşă şi alunecă pe servească fete cu numele Vica, Leontina sau Lori;
podea. Finel, panicat, se târî s-o salveze, cînd deodată propuse ca paznicul cimitirului să joace rolul lui
cineva (nuuuuuu!) călcă pe ea. Colecta, deşi din Vichentie sau măcar al unui urmaș de-al lui și care, în
piele, plesni. Sperma se împrăştie pe cimentul gri, așteptarea pelerinajelor turistice, să tragă vreo dușcă la
submarinic, şi reflex profesorul o acoperi cu trupul mormîntul lui Oreste, iar atelierul de repara,ii auto să
lui firav - un gest inutil căci ea n-avea nici-o valoare, func,ioneze non-stop și niște găligani înnegri,i de
aşa cum n-avusese vreme de juma de secol. motorină și unsori să-și paseze unul altuia vreo sticlu,ă
L-au scos de acolo strivit, sau poate sufocat. burduhoasă etc. Chestiile astea nu presupuneau mari
Psihologii prezenţi pentru filipineza sterilă au fost eforturi financiare. Se mai impunea baterea monedei
solicitaţi să-l includă în counselling şi pierderea lui. orest și să se execute bustul autorului de către
Lucru în mare măsură inutil, căci elevii ascultau sculptorul Mircea Dăneasa (un cunoscut critic își
muzica sau îşi textau furibund, ori pur şi simplu nu le exprimase părerea într-o cronica literară că edilii din
păsa. O femeie în colţul scenei auditorium-ului Rodești ar trebui să-i ridice o statuie autorului). Se
făcea tot felul de semne din mâini traducând pentru gîndea și la buticuri în,esate cu suveniruri și ab,ibilduri
surdomuţi, deşi nu era absolut nici-unul în şcoală. cu personajele căr,ii. Nu mai rămînea decît promovarea
Mă loveşte şi pe mine acum ca pe el, o întrebare: romanului și înscrierea orășelului pe itinerarii turistice
oare cum traducea ea clopotele? pentru ca aceste simple ac,iuni să capete )inuta unei
* afaceri prospere. Invadat pînă în adîncul fibrei de
Acum mă voi ridica de la masă şi voi pleca la casa povestea romanului, orașelul ar căpăta dimensiuni
de servicii funerare. Mă voi apropia de catafalcul pe mitice și turiștii din cele patru zări ar da năvală.
care zace sicriul lu' Uscăţeanu şi-i voi atinge mâna Ini,ial am rămas cu gura căscată, însă cugetînd mai
îngheţată, visătoare, mâna pe care am strâns-o la profund, ca tot omul, am ajuns la concluzia că nu-i
deloc o idee trăsnită, ci numai vizionară. Poate că
cenaclu de atâtea ori cu indiferenţă. Mâna care n-a
peste ani edilii Rodeștiului vor pune capăt certurilor
mângîiat niciodată o femeie.
pentru mălaiul rînced de la care nu-și mai dau rînd
Şi mi-e teamă că voi plânge. Dacă mă întrebaţi de acum, gîndindu-se cu adevărat la prosperitatea urbei
ce, nu ştiu ce să vă răspund. De altfel nici nu lor. De ce nu?
contează: pentru el asta ar fi fost o întrebare minoră. Constantin ARCU
44
poesis
Soarta dă toate relaţiile
toată starea de relativitate.
Totul
Absolută este speranţa.
este relativ Ea este infinită.
Daniel
PIŞCU O, filantropie !
n-ar fi pământ
dacă există vieţuitoarele
care au nevoie de pământ Icoană
e pământ de aer
dacă există lumină
care are nevoie de întuneric
e lumină Vasile
mort fiind exist ZETU
numai că atunci
nu mai sunt
spune-mi cu cine călătoresc
ca să-ţi spun cine sunt. Greiere orb
Ca o fecioară
Ortografie Într-o căruţă cu mere
Se caţără sufletul meu către tine
Să fii fost comunist… Trudit cititor:
Să fii fost coleg…
Să fii fost… (El nu uluieşte, nici nu
Să fii… Despietreşte,
dar El nici nu aplaudă, nici
Să fi fost comunist… Nu loveşte) –
Să fi fost coleg…
Să fi fost… El este un greiere orb
În alaiul furnicii,
Scurmat cu o gheară de corb
Mică biblie În clepsidrele fricii.
Pentru a exista:
Parabola vorbitorului. Publicul său
no problems
pentru o conştiinţă curată: Enorm tolănit în uitare, ca sfinxul
no problems În marmura stinsă, cu ochii
pentru a ne juca: Cu nările lui el colindă
no problems. Nimicul prolific, meandrele
Învăţătorul nu a lipsit Pustietăţii.
şi nu va lipsi niciodată
totdeauna a fost la catedră Astfel gura sa e o grotă
temele, noi le-am creat Din care se prind rar ecouri
(au fost scrise) În hăul concentric, astfel
am avut timp să le pregătim Poţi în inima lui să întorci
oare când vom lua nota O quadrigă, poţi pierde
de trecere? O turmă de reni la ruleta ninsorii, în tundra
Tristeţilor sale.
46
poesis
47
eseu
lui Nicolae Ceauşescu, Nic (în ipostaza de personaj)
Constantin Virgil Negoiţă fiind atunci recompensat cu Medalia „Norbert Wiener”.
şi Ideea organizării congresului fusese susţinută de Manea
Mănescu, impulsionat de Edmond Nicolau, de la
cioburile istoriei (I) Politehnică, şi de Titi Constantin Bilcu, de la Statistică,
idee la care au aderat şi „alţi oameni deştepţi”, cum ne
asigură autorul la începutul părţii întâi. Între somităţile
Theodor participante la congres s-a aflat şi Nicholas Georgescu-
CODREANU Roegen, care a avut un rol capital în destinul lui
Constantin Virgil Negoiţă. Pe 19 februarie 1982,
Samuel B. Richmond, la recomandarea savantului
româno-american, îl invită, ca Visiting Scholar, la
Pe 3 februarie 2011, Constantin Virgil Negoiţă1 a Vanderbilt University, Nashville (Tennessee). Din 1983
împlinit 75 de ani. Cum însă acest savant şi prozator este devine profesor la Departamentul Computer Science,
mai bine cunoscut şi apreciat în spaţiul american, Hunter College, City University of New York, unde îşi
evenimentul a trecut aproape neobservat, cu unele încununează vocaţia de cercetător în sistemele fuzzy şi
excepţii. De formaţie matematician şi cibernetician de în inteligenţa artificială, dar şi de original prozator şi
primă mărime, creator al logicii fuzzy pe care se sprijină teoretician al postmodernismului. Aşa se face că, în
sistemele cibernetice din a doua revoluţie cuantică, apogeu de carieră, în iunie 1990, la New York, el va
prozator original (creator al „romanului algebric”) şi prezida al 8-lea Congres Internaţional de Cibernetică şi
teoretician pătrunzător al postmodernismului Sisteme, adunând crema specialiştilor de pe mapamond
premodern, sintagmă prin care Constantin Virgil în domeniu, de la Lotfi A. Zadeh şi Saunders MacLane
Negoiţă numeşte, de fapt, noul ethos al la Marcel-Paul Schützenberger şi Birkhoff.
transmodernismului, universitarul român de la Hunter Personajul-martor pivot al cărţii este Ana, poetă,
College, City University of New York, este una dintre colaboratoare la Fondul Plastic, din epistolele căreia se
cele mai luminoase personalităţi româneşti de după Al degajă o iubire profundă, sub semnul destinului, o iubire
Doilea Război Mondial. Aventura carierei lui de savant care coagulează în juru-i scrisorile-oglinzi ale tuturor
român şi american este oglindită într-o insolită carte de celorlalţi: mama, tata, Simona, Felicia, Constantin
„memorii”, apărută la Editura Paralela 45 din Piteşti, în Noica, Aurel Avramescu, Grigore Arbore, Nicolae
2010, sub titlul Martori apropiaţi. De fapt, cartea Br eban, Nicholas Georgescu-Roegen, Solomon
aceasta este greu de încorporat genului memorialistic, Marcus, Mihaela, Ionică, Fr. Roman Braga, Edmond
fiind, mai degrabă, un fascinant roman epistolar, cu Nicolau, Gabriel Burstein, Lidia Ionescu Stăniloae,
numeroase personaje-martori, pe fond documentar, Rolanda, C. Bălăceanu-Stolnici, Dinu Cruga, Paula,
încât colajul de epistole, simetrizat în patru părţi de Alexandru Spătaru, Constantin Corduneanu, Emil Stan,
paginile propriu-zis memorialistice şi eseistice, dau Ioan Buduca şi multe alte nume, dintre care destule
împreună un excepţional „sistem fuzzy”, departe de a personalităţi ilustre din ţară şi din străinătate. Meritul
ambiguiza mesajul central al cărţii. Ca şi în cazul d-lui Negoiţă e că a reuşit să realizeze o structură literară
marilor poeţi, Constantin Virgil Negoiţă ştie că vagul care transcende documentul şi devine operă de
limbajului natural poate fi acumulare holonică de „ficţiune” de o factură complexă, care dă seamă nu
nuanţe, de sensuri şi în atare direcţie trebuie căutate numai asupra propriului destin, ci, mai ales, asupra
izbânzile sale de prozator. Dar mai bine să-i interogăm istoriei româneşti în context european şi global. În
pe martorii apropiaţi ai scriitorului şi pe gânditorul cartea lui Constantin Virgil Negoiţă găsim adevărul
Negoiţă. Martorii sunt izomorfii ale „oglinzilor despre epoca lui Nic, adevărul nedeformat de interese
paralele” din romanele lui Camil Petrescu sau ale lui politice şi ideologice ca, de pildă, în faimosul Raport
André Gide. Deosebirea e că nu ficţiunea stă în prim- Tismăneanu, varianta „postmodernizată” a unei
plan, ci performanţa vine din ridicarea documentului la defuncte istorii rolleriste.
rang de „ficţiune”, sub spectrul logicii fuzzy, Spre deosebire de teoreticienii moderni şi
echivalentul cel mai potrivit în română fiind logica postmoderni ai hazardului, fiul preotului profesor
nuanţelor. Athanasie Negoiţă, de la Facultatea de Teologie din
Prestigiul ştiinţific, în ţară şi peste hotare, al lui Bucureşti, nu poate să dea credit fanteziei că totul este
Constantin Virgil Negoiţă s-a consolidat între 1970 – pură întâmplare în lume. Şi asta nu atât pe calea credinţei,
1975, încât a devenit unul dintre principalii cât a matematicii. Când, după o pneumonie, s-a
organizatori, în premieră est-europeană, ai Congresului îmbolnăvit de tuberculoză, a apărut streptomicina: „O
de Cibernetică şi Sisteme2 sub egida Organizaţiei să-mi spuneţi că a fost o întâmplare. Nu cred! Când ai cât
Mondiale de Cibernetică şi Sisteme, având patronajul de cât o idee despre ordinea numerelor, aşa ceva nu
48
eseu
există”3 . Altminteri, ca şi în cazul lui Ion Barbu, logica pe cale raţională, educaţională, încât faptul de a fi
matematică este aceea care l-a apropiat de logica fuzzy, a provenit, ca şi Emil Cioran, dintr-o familie de preoţi nu
poeziei şi a credinţei, în ultimă instanţă. El defineşte i-a fost de prea mare ajutor. Dimpotrivă, observă că Emil
feed-back-ul pornind de la observaţia empirică: tendinţa Cioran tocmai de aceea n-a putut să creadă în
oricăruia dintre noi este să răspundă la o lovitură cu o altă Dumnezeu, deşi credinţa era în el: „Credinţa, cred, este
lovitură. Acesta este, bunăoară, principiul central din dată în genă. Te naşti cu ea. Educaţia e mai puţin
monoteismul iudaic: lex talionis. Piatra de încercare a importantă”6. Iar în acest cadru al legăturilor inverse
unui sistem fuzzy este natura feed-back-ului: poţi faptul aduce un avantaj diriguit, din adâncuri, de „gena”
răspunde la o lovitură cu logica dinte pentru dinte sau cu credinţei. El ia ca reper educaţia comunistă la care a fost
aceea creştină a întoarcerii obrazului, care nu trebuie supus în şcoală şi care educaţie n-a avut nici o influenţă
luată ad litteram, ci sub semnul nuanţelor. Uşoară, într- hotărâtoare asupra vieţii lui: „Intuiţia îmi spunea
un caz, în celălalt, grea alegere! altceva. Eu credeam că în spatele
Problema e că omenirea ar trăi în universului există o forţă. (…) La
haos, într-o perpetuă criză conceptul de energie am ajuns mai
sacrificială, cum o numeşte René târziu”. Iar forţa aceea este cea care
Girard, adică la nivelul poate să mişte munţii din loc, în
animalităţii şi al barbariei, dacă pofida râsului cu care îl întâmpina
nu ar interveni, în istoria omului, vărul său Minică. Credinţa este
feed-back -ul refuzului legii curajul de a intra în dialog cu
talionului. Aceasta este revoluţia această forţă, de a realiza feed-
spirituală adusă de creştinism. back-ul cel bun: „Tot ce s-a
Este şi dominanta dialogică a întâmplat, mai apoi, a fost o simplă
viziunii despre lume a lui verificare. Am verificat că această
Constantin Virgil Negoiţă, axă forţă este persoană, puternică,
spirituală a tuturor cărţilor sale, tolerantă şi raţională, cu care se
cât şi a vieţii sale. De aceea, opera poate dialoga şi, de câte ori apărea
lui nu putea fi decât locuire într- întrebarea care mă punea în
7
un ethos transmodern, acea încurcătură, îmi dădea un răspuns” .
locuire poetică despre care a Astfel, a aflat că a călcat tabloul lui
vorbit Heidegger cu privire la Stalin pentru ca să fie eliminat; a
Hölderlin. fost eliminat din liceu ca să iasă
Din clipa când d-l Negoiţă a „din această gogoaşă” de premiant
ales să urmeze, din „instinct”, care-l răsfăţa, împiedicându-l să
zice el, vocea creştină, încă din intre în „viaţa adevărată”. Iar dacă
liceu, el s-a confruntat mai stătea în liceu trebuia să intre în
permanent cu alegerea între cele „cuibul de lichele” numit Uniunea
două tipuri de feed-back. L-a Ti n e r e t u l u i C o m u n i s t e t c .
ajutat forţa matematică a minţii, Comunismul este un lung şir de
refuzând legea naturală a loviturii pentru lovitură. El a „cuiburi de lichele”, chiar când par altceva. S-a căsătorit
avut norocul ca tatăl, preot fiind, să înţeleagă importanţa „cu cea mai frumoasă femeie din lume”, Sânziana, dar
matematicii în credinţă. În liceu, în anii bolşevismului, aceasta a intrat în redacţia unei reviste, care s-a dovedit a
din joacă, a spart tabloul lui Stalin aşezat lângă un fi „o lume perversă, lipsită de orice pudoare”, cu farsori
perete. Reacţia regimului incapabil de a nuanţa: a fost pseudo-disidenţi care „înjurau dictatura, pentru că nu le
exmatriculat. Spre deosebire de ideologi, el a înţeles că aproba depravarea şi beţiile prelungite”8. La ce i-a
nazismul şi comunismul au fost trimise de Cer, ca folosit prima nevastă? Un vaccin care „te îmbolnăveşte
pedeapsă: „m-am căznit, atunci şi acum, să le înţeleg uşor, la-nceput, ca să nu te îmbolnăveşti mai târziu”.
mecanismul de declanşare, fiind raţional, pentru că de Momentul crucial în feed-back-ul comunist a fost
copil am iubit matematica, din primele zile de şcoală moartea lui Gheorghiu-Dej şi apariţia lui Nic, care a
ştiam că şi ea ne este dată de sus, ştiam de la tata, care pronunţat, într-un discurs public, numele lui Mihai
atât a cerut de la mine: să ştiu matematică”4. El şi-a Viteazul, patronul liceului său. Legătura inversă a fost o
orientat gândirea matematică spre înţelegerea enigmei mare uimire, fiindcă voievozii fuseseră „zugrăviţi ca
dualităţii de tip feed-back, esenţa sistemelor cibernetice reacţionari, sprijiniţi de bandiţi, de moşieri, ca să
şi lege universală a adaptivităţii: „pentru că totul se alimenteze naţionalismul, acest coşmar al
schimbă, nimic nu rămâne fidel stărilor din trecut”5. În internaţionaliştilor la putere”. Apoi, Nic a spus că
asemenea condiţii, contactul cu Dumnezeu nu e posibil titlurile de doctor să nu mai fie acordate la Moscova, de
49
eseu
unde doctoranzii se întorceau însuraţi cu rusoaice de rudele şi prietenii bolşevicilor, care au vrut să-l
frumoase, „controlate de KGB”9. Reacţia a fost iarăşi de forţeze. Toţi cei care se simt în pericol, ameninţaţi de
uimire, fiindcă Nic părea să apuce pe calea faptelor duşmani, se apără şi lovesc, conform principiului
măreţe: „Mi-au plăcut oamenii destinaţi faptei mari”. Iar cibernetic al legăturii inverse, al feedbackului” . Dar
13
Nic acesta dădea iama în bolşevici, se întorcea la „istoria puterea absolută, mimetică, cea care „prosteşte”, l-a
neamului său”, „visa să-şi plaseze regatul pe harta făcut vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nu înţeleg nici
ţărilor importante, cam aşa cum visase Cioran, în acum de ce l-a lăsat pe Silviu Brucan să-l omoare.
Schimbarea la faţă a României. Să intrăm în istorie, Probabil să semene cu modelul său, Mihai Viteazul,
spuneau amândoi, acum şi în forţă, nu contează 14
decapitat tot de aliaţii din tinereţe” . În lanţul de legături
metodele”. Iar „Vechii bolşevici, uluiţi, nu ştiau ce să inverse, scrutate din America, autorul a înţeles că
creadă. Nici măcar tovarăşul Tito, pe care Stalin îl bolşevicii „disidenţi” din exil aveau de doborât nu atât
declarase călău, nu ajunsese la atâta obrăznicie”10. A pe Nic, deja învins de prostia puterii, ci România pe cale
urmat apogeul din 1968, Nic refuzând invazia din de a se trezi şi de a renaşte. Iar bolşevicii veniţi în
Cehoslovacia: „Aşa ceva nu se mai auzise. Nimeni, în America au simţit imediat că profesorul de la Hunter
Tratatul de la Varşovia, nu crâcnise, College e din stirpea lui
până atunci, în faţa conducătorilor Mircea Eliade, nu a lor:
mişcării muncitoreşti mondiale, „Când am observat că
tovarăşii noştri iubiţi din Kremlin, duşmanii lui Nic nu sunt de
sprijiniţi de o mafie bine acord nici cu mine, considerat
organizată, răspândită în toată ca prea sionist, cu ochii la
lumea, cu capi în Paris şi New premodern, şi că
York”11. Constantin Virgil Negoiţă demonizarea lui bătea mai
lucra, pe atunci, la Consiliul departe, că el era, de fapt, un
Ştiinţei, fiind un fel de secretar de pretext ca să condamnăm
comisie, deşi nu era membru de România, pentru păcate
partid. Nic voia ca în România să se imaginare, când am constatat
facă şi ştiinţă. Şi asta i-a uluit pe c u s t u p o a r e c ă
vechii academicieni, acomodaţi cu neoconservatorii, cumnaţi cu
Miron Constantinescu şi cu bolşevicii din România, erau
beneficiile, cu plimbările de foştii troţkişti, şi că ei au
odihnă. În acele zile ale Primăverii aruncat America în războaie
de la Praga, şi cei de la Consiliul aparent de neînţeles, ca să nu
Ştiinţei au fost convocaţi pentru le spun personale, am zis stai
rezistenţă armată: „Depun puţin, să vedem şi am început
mărturie, ca martor apropiat, că să scormonesc în istorie, să
nimeni nu a crezut că e joacă…”. înţeleg de ce oamenii care
Atunci s-au hotărât Paul Goma, Al. altădată vociferaseră cu
Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu şi ardoare, acum cântau
alţii să creadă în renaştere şi să intre osanale, ridicând în slăvi
în partid. „Eu nu m-am grăbit./ Şi nici mai târziu, nu capitalismul american, condamnând comunismul lui
m-am grăbit să înjur. Cum să condamni ce ai admirat Nic ca fiind de o calitate inferioară, declarându-l
12
mai devreme?” . Apoi Nic s-a împrumutat „şi când şi-a vampir, după ce tot ei spuseseră că e «geniul
dat seama cum căzuse în capcană, s-a grăbit să plătească Carpaţilor», atunci când speraseră de la el o friptură”15.
şi a înfometat populaţia”. Fapta renaşterii s-a prăbuşit Totul are o explicaţie, deşi, adesea, explicaţia pare
sub mediocritatea făptaşului, iar bolşevicii şi-au putut imposibilă: „Dintotdeauna am fost de părere că
lua revanşa: „Şi nici în ziua de azi nu cred că lupta cu miracolele din Noul Testament, povestite în fiecare
bolşevicii a fost greşită. Niciodată România n-a fost mai duminică în biserica tatălui meu, îşi pot găsi explicaţie,
la cinste, pe lume, ca atunci când Nic cel viclean şi-a nu cu fizica secolelor trecute, un fel de bătaie de joc, ci
început dansurile, încet şi cu metode moderne, greu de cu fizica secolelor ce vin şi cu biologia, pentru că eu
contracarat de cei ce i-au jurat răzbunare, ca după cel credeam în mişcarea continuă a minţilor curioase şi
de-al Doilea Război Mondial”. Adevărul e că în această eram optimist”16. Mai mult: „M-am îndoit că minţile
luptă Nic s-a lăsat înfrânt de sistemul din care nu a putut luminate, amintite în calendar timp de două milenii, au
să iasă, dar mai ales de o grandomanie care l-a orbit în bătut câmpii, aşa, ca să se afle în treabă, cum spuneau
caruselul cultului personalităţii şi care l-a făcut lectorii de la învăţământul politic, bieţii de ei”17.
vulnerabil în faţa bolşevicilor: „Nic s-a simţit ameninţat Condiţia este refuzul logicii bivalente a
50
eseu
contradictoriilor, a antitezelor monstruoase, în limbaj să nu mai poată fi susţinut nici de prof. Mihai
eminescian. În teologia Părintelui Stăniloae se găseşte Drăgănescu. Acad. Aurel Avramescu se bucura, la 1
răspunsul că lumea nu are consistenţă ontologică, aşa decembrie 1982 că Negoiţă îşi validează, în
cum au stipulat materialiştii marxişti-leninişti-stalinişti, laboratoarele performante, „cercetările acumulate la
ci dialogică. Iar dialogicul înseamnă iubire, toleranţă: Congresele Fuzzy”, asigurându-l că se ocupă, la rându-i,
„De la început am fost tolerant. Dacă aşa m-am născut, de „aspectele comune dintre random walk şi mişcarea
dacă aşa am fost înzestrat, atunci trebuia să folosesc browniană, care se tratează cu termoconducţia lui
acest dar. Darul meu de la naştere. Darul de a nu putea Fourier”. Iar la 13 martie 1983, când Negoiţă se afla deja
urî niciodată pe nimeni. Şi dar a fost, pentru că m-a scutit în dizgraţia celor suspuşi, Aurel Avramescu îi spunea:
mai târziu de frustrări şi m-a scos din încurcătură, şi m-a „Voi încerca să introduc «fuzzy sets» nu numai la
ferit de nevoi, şi mi-a dat linişte sufletească. Decât să cumularea şi regăsirea informaţiei, ci şi la diseminarea
ucidem, cu brutalitate, pentru o idee sau alta, credeam ei, mai ales pe frontiere. Dacă nu reuşesc, te aştept să vii
eu, mai bine să înţelegem ce zice şi celălalt./ Numai aşa să încercăm împreună”23. Mircea Sularia se arăta şi el
nu m-am spart”18. Nu cumva din atare pricină a definit preocupat de noile logici de tip fuzzy: „încerc să elaborez
Goethe geniul ca fiind o lungă răbdare? Oricum, un model de raţionament care să înglobeze legile logicii
bunătatea şi răbdarea merg mână în mână, fiindcă ele clasice, mai puţin principiul terţului exclus, al
sunt lumea-ca-lumen, întruparea dialogului ca devenire necontradicţiei şi consecinţele ce decurg din acestea” .
24
51
eseu
52
eseu
iris, şofran, anemonă, narcisă galbenă, nufăr, lotus, există doi oameni drepţi. Din fericire. Sau: există
crin de apă, crin sălbatic etc. Strădania lor nu a avut numai doi oameni drepţi. Din păcate. Mai mult de
succes. Dificultatea versetului 2: 1 s-a păstrat atît e imposibil de cunoscut. Nu are rost să adaug
intactă. Shoshanah trimite, poate, la o floare cu ipotezele cu privire la identitatea personajelor,
petale roşii, rubinii, fiindcă în versetul 5: 13 din fiindcă niciuna din ele nu are un temei suficient.
Cîntarea cîntărilor, stă scris: „Buzele lui crini”. Peste cîteva terţine, întîlnim exclamaţia: „Papè
Dar şi asta e o simplă conjectură… Satan, papè Satan aleppe!” (Infernul, VII: 1). E
Despre cuvîntul „puer” din Egloga a IV-a a lui o“propoziţie” atribuită de poet făpturii diabolice a
Publius Vergilius Maro, am scris în mai multe lui Pluto, zeul grec al băgăţiilor. Expresia este o
rînduri, inclusiv în acest volum**. Bucolica a fost pură sonoritate, de felul incantaţiilor
intitulată de scholiaşti „Pollio”, după numele mnemotehnice din Evul Mediu: Barbara, Celarent,
destinatarului, un protector al poetului, menţionat Darii, Ferio. Dar exegeţii au intuit aici ceva
ca atare în text: „Teque adeo decus hoc aevi, te profund, o rostire cifrată, o sfidare diabolică. Pentru
consule, inibit, / Pollio, et incipient magni a sesiza revelaţia, au recurs la comparaţii cu latina,
procedere menses / Te duce” („Chiar greaca, ebraica, araba, franceza etc.
acest glorios ev, tu fiind consul, În sfîrşit, cineva a „pătruns”
porni-va, / Pollio, şi vor începe mari misterul şi a tradus versetul „Papè
să se-nşiruie luni iar, / Tu Satan, papè Satan aleppe!” prin
conducînd”). „Puer” apare deja în enunţul incoerent şi gratuit „Vai,
versul 8: „Tu modo nascenti puero” Satan, vai, Satan, Dumnezeule”.
şi este amintit de patru ori. Dar la cine Înţelegeţi?
s-a gîndit poetul nimeni nu ştie. Ultimul exemplu e din Infernul
Pentru a dezlega misterul copilului XXXI: 67: „Raphél may arréch
zeiesc, savanţii au scris cărţi întregi, zabi almi”. Este una din „crucile”
de o suverană (şi vană) erudiţie. Nu a interpretative cele mai venerate de
urmat nicio certitudine, nicio lumină. specialiştii în Dante. “Raphél may
Întunericul s-a păstrat. Unii au crezut arréch zabi almi” constituie o
că e fiul lui Pollio, alţii al lui exprimare afină cu aceea citată mai
Octavianus. În fine, Lactantiu a citit sus. E o sugestie, poate, a unui
poemul ca o aluzie la Iisus Christos: idiom babelic, o pidă de confuzie şi
„puer” îl desemnează negreşit pe non-sens. Versetul e pronunţat,
Mîntuitor. La fel a crezut sfîntul fireşte, de Nimrod. Autorul Divinei
Augustin. Sugestia ca atare a fost împărtăşită, mai comedii ne avertizează însă că Nimrod nu pricepe
apoi, de toţi exegeţii creştini. Numai Ieronim a fost limbajul nimănui şi că nici el nu poate fi priceput.
sceptic: un autor păgîn nu se putea referi la Iisus. Nu-i în stare să fie clar, asemenea seminţiei care a
Egloga IV nu este o scriere vaticinară, precum ridicat turnul Babel şi a fost pedepsită de
cărţile profeţilor. Are un suflu mesianic în absenţa Dumnezeu prin confuzie. Vergiliu îi spune, aşadar,
unui Mesia. Comentatorii moderni, agnostici, s-au poetului: „Dar să-l lăsăm, să nu vorbim mai mult,
întors la numele păgîne. Poate e vorba de degeaba; căci orice grai îi este aşa [adică neînţeles
Saloninus. Poate de altcineva. O preţioasă ştiinţă şi fără sens], precum şi graiul lui e ne'nţeles de
s-a consumat, astfel, într-un scop intangibil. orişicare dintre oameni”. În pofida avertismentului
Exegeţii au depus un efort inutil şi au ratat, adesea, lui Dante (sărmanul rigă Nimrod nu vorbeşte
frumuseţea eglogii. Briciul lui Ockham i-ar fi ferit coerent), hermeneuţii nu l-au lăsat şi au vorbit…
măcar de risipă. Mai departe. Există două versuri (130-131) în
Din Commedia lui Dante (mult mai tîrziu, un elegia lui John Milton, Lycidas (1638), care au dat
cititor, poate Coccaccio, a realizat că este divină), exegeţilor multe bătăi de cap. Distihul face parte
am ales trei exemple. Primul este, desigur, din diatriba sfîntului Petru, „the pilot of the
cunoscutul vers „Cuminţi şi drepţi sînt doi; dar nu Galilean lake” împotriva clerului corupt. Citez:
sînt ascultaţi” (Infernul VI: 73). Ciacco vrea să „But that two-handed engine at the door / Stands
spună că în cetatea Florenţei, sfîşiată între ready to smite once, and smite no more” „Dar acel
facţiunile politice ale Albilor şi Negrilor, (mai) instrument pentru două mîini [cu două feţe, îndoit,
53
eseu
ambiguu] la uşă / Stă gata să lovească o dată, Penultimul exemplu e din Edgar Allan Poe, To
definitiv [o dată pentru totdeauna]”). Imprecisa Helen (1831): „thy beauty is to me / Like those
unealtă i-a fascinat, desigur, pe comentatorii Nicean barks of yore”: „Helen, frumuseţea ta e
englezi. Fascinaţia lor mi s-a transmis. Pentru pentru mine/ Asemenea corăbiilor […] de
admiratorii lui Milton şi ai orbirii sale - Jose Luis altădată”. Dificultatea vine de la epitetul „Nicean”.
Borges a fost doar unul dintre ei, cel mai ilustru, E simplu să traduci „corăbii niceene”, „arcă
poate -, am alcătuit un catalog (provizoriu şi, niceeană”, sau „corăbii pe valul Niceei”, în drum
fireşte, incomplet) al ipotezelor cu privire la spre Nicaea. Dar e neindicat şi excesiv. Adjectivul
identitatea instrumentului. „Nicean” trimite, în chip egal, la cetatea Nicaea din
Aşadar, unealta nedefinită ar fi (succesiv şi în Bithynia, în Asia Mică (unde s-au întrunit cei 318
acelaşi timp): Judecătorul ceresc, sursa dreptăţii, sfinţi părinţi, în conciliul din 325), la zeiţa Nike (a
Iisus Christos, braţele sau treptele Crucii lui Iisus cărei statuie sculptată în lemn veghea, uneori, la
Christos, toiagul lui Iisus Christos, căile inefabile prora corăbiilor greceşti, rătăcirea), la „nice”,
ale Providenţei (pe care nimeni nu le poate ghici), „nicety” (epitet, adverb), ori chiar la Nice (oraş-
Cuvîntul lui Dumnezeu, predicarea puritană a port în Franţa). Indeterminarea lui „Nicean” e
Cuvîntului lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, maximă. Corăbiile de odinioară puteau fi zvelte,
gladius Dei, invocată de Savonarola într-o omilie la victorioase (!” = victorious), alerte, în drum spre
un psalm, o spadă cu două tăişuri (de felul celei din
Nicaea, înaintînd imobile pe o mare parfumată
Apocalipsă, 1: 16: „şi din gura lui ieşea o sabie
(„o'er a perfum'd sea”), ca în poezia lui Poe, To
ascuţită cu două tăişuri”), sabia cu care Ehud l-a
Helen etc. Nimic nu e sigur însă. Totul rămîne
ucis pe regele Eglon (Judecători, 3: 16-21), sfîntul
permis, ca să zic aşa. Şi cînd totul permis, nimic nu
Petru, cheile sfîntului Petru (una pentru rai, cealaltă
pentru iad), toiagul preoţilor, toiagul episcopilor, mai este permis. Trebuie să te opreşti.
toiagul arhiepiscopilor, conştiinţa umană în În încheiere, aş îndrăzni să afirm că, în pofida
preajma Judecăţii finale, orologiul care bate tuturor explicaţiilor posibile, adverbul „întors” -
pregnant ora Sfîrşitului, cele două camere ale din versul lui Bacovia „Dormea întors amorul meu
Parlamentului englez, libertatea pe care o proclamă de plumb” (Plumb, 5) - este o crux interpretum în
Parlamentul englez, naţiunile Angliei şi Scoţiei faţa căreia exegetul trebuie să se oprească sfios. Nu
împreună, o seceră, un ciocan, o secure, o lopată de spun mai mult. Gata.
vînturat grîul (Matei, 3: 11-12), o vîslă (o lopată de Astfel de dificultăţi lirice sînt eterne ca şi
triremă), vîsla pe care trebuie să o împlînte Ulysse, frumuseţea lor.
la îndemnul profetului Tiresias, acolo unde numele
„vîslă” nu înseamnă nimic, coasa Timpului, coasa * În sensul de dificultate stînjenitoare, James
Morţii, o unealtă nedefinită etc. Dacă observăm Joyce foloseşte termenul „crux” într-o pagină
bine, ne-am întors chiar acolo de unde am pornit: nu cunoscută din Ulysses: „The crux was it was a bit
putem determina unealta. risky to bring him home”.
În acestă înşiruire de supoziţii, nu am inventat, ** Cf. Valeriu Gherghel, Porunca lui rabbi
fireşte, nimic. Fiecare dintre ipotezele amintite mai Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la
sus a avut un susţinător (sau mai mulţi). Lista e, prin Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice,
urmare, cît se poate de reală. Doar imaginaţia Iaşi: Polirom, 2005, pp.91-104 (două eseuri); a se
ludică a magistrului Rabelais-Alcofrybas a compus vedea, de asemenea, în prezentul volum, eseul „O
enumerări mai pestriţe. A spune că dificultarea exegeză imperială”.
ridicată de versurile 130-131 din Lycidas nu are *** Eseul de faţă poate avea în notele
soluţie este, în acest caz, singura afirmaţie infrapaginale o bibliografie de cîteva sute de titluri
raţională. Bineînţeles, cînd a folosit expresia „two- sau niciunul. Din motive de economie şi lizibilitate
handed engine”, John Milton se va fi gîndit la o (eseul e şi aşa suficient de încărcat), am optat pentru
unealtă precisă, dar astăzi e imposibil să o a doua variantă. Problema indeterminării e aceea
identificăm. Faptul posibil şi probabil că s-a gîndit care mă interesează aici, nu erudiţia. Cercetez o
la ceva nu e, totuşi, un temei suficient pentru dificultate şi nu intenţionez să o evit prin paranteze
această risipă. Încă şi încă o dată, principiul şi trimiteri stufoase.
simplităţii e sfînt.
54
eseu
(Scumpei mele nepoate Rafaela ) Pute hîrtia vetust a poem pur scris cu venin sută
la sută,
Din dragoste te-ai născut. Un poem decadent, ca un tanc ruginit ascuns în
Îndoielile s-au trasformat tufiş,
În lumină şi soarele s-a ivit, Să nu vadă duşmanii că eşti învins.
Cu doar stropul fragil Nu m-a îmbătat nimeni, singur am băut din
Întreg tabloul s-a săvârşit sîngele tău
Şi scurtul nostru periplu Preparat să ucidă lent cu protoni de cucută.
În acest infinit univers
Are un rost, tot ce trăim Mă iubeai cînd eram transparent, cînd eram
Presupune să fie gustat, nimic, cînd eram vid
Fără întrebări şi remuşcări. Acum, cînd însuşi tîrziul se-apleacă încărcat de
Viaţa merită trăită ! greşeli,
Sub semnul misteriosului dat nici nu mai contează c-am făcut o mie de
Tu scumpa mea să povesteşti kilometri pîn-la sufletul tău.
Cum ai fost o punte În genunchi i-am parcurs, visînd la zona ta
Între noi şi viitorul tău poplitee.
Şi cum te-am iubit
Mai mult ca pe cei Duhneşte hîrtia atît de puternic a poem mort
Ce nu mai sunt... ca toată istoria,
Încît departe pleacă la cules de stele locuitorii
Doar cuvinte... planetei
Să ia lumină. Nici nu mai e cine chema
Vorbim despre ceva anume, ambulanţa
Ne adresăm pentru cineva, S-a dat şi la ştiri că visătorii mor mai tineri,
Când în lacuri nu sunt păsări iar cei ce iubesc arborele de nuc
Şi nici în aer nu zboară peşti ştiu acum că niciodată se traduce prin
La întrebări găsim puţine singur pe viaţă.
Răspunsuri, răstălmăcite de fapt,
Din care se nasc alte căutări.
Gândul din tine nespus Din nou, delicat, despre pierderi
Nu-l poţi înţelege
Când îndoiala împrăştie Acolo unde se termină trupul iubitei
Logica cuvintelor negrăite, niciodată nu va mai răsări ceva,
Când şi cei care ne conduc, ca după bombardament,
Indiferent de unde, mici sau mari ca după o vadră de votcă,
Spun multe vorbe... goale ca după nimic,
Pe care nici ei nu le cred. de aceea mă întreb, Doamnă, chiar nu mă mai
vezi?
57
lirice
58
lirice
60
interviu
planat, lin, o pace suspendată între cer şi pământ care în T.C.: Vreau să abordăm o idee pe care ai formulat-o
fapt coincide cu semnul crucii. Având foarte multe cu alt prilej, când am atins subiectul responsabilităţii
variante prealabile, când s-a ivit prilejul concursului sociale a artistului, şi anume aceea că autorul, aşa cum
pentru monumentul eroilor am participat cu două spuneai, „atunci când realizează un monument de for
versiuni. Deşi ideea şi realizarea artistică la scară mică public, nu se reprezintă doar pe sine, ci şi pe cei care-i
era rezolvată, transpunerea la scară monumentală a sunt contemporani”. În ce măsură crezi că te identifici
necesitat un efort de trei ani. Şi-aici nu am în vedere cu contemporaneitatea?
munca fizică, ci efortul elaborării artistice. Dacă a M.D.: Este firesc să fie aşa pentru că în artă, în
meritat sau nu acest efort? Practica artistică are două general, indiferent de gradul de subiectivitate de care
răspunsuri la această problemă şi acestea coincid cu este amprentată opera, autorul nu se poate exclude
naşterea artei moderne. În 1907 Picasso pictează contextului socio-cultural. Cu atât mai mult într-o
„Domnişoarele din Avignon”, dar tot în 1907 Brâncuşi lucrare de for public intervine fenomenul de asumare a
sculptează „Rugăciunea”. Opera conştiinţei sociale în raport cu care
lui Brâncuşi a evoluat pe direcţia autorul se află într-o interacţiune
modernă a conceptului de formă dinamică. Indiferent dacă artistul
elaborată până la ultimele este pro sau contra contextului
consecinţe - perfecţiunea, socio-cultural, el se raportează la
absolutul. Opera lui Picasso a acest context, iar lucrarea conţine
evoluat pe direcţia unei libertăţi un mesaj care trebuie să aibă o
spontane a formei dusă tot până la adresabilitate şi o ţintă concrete.
ultimele consecinţe, dar în sens Monumentul Martirilor şi Eroilor
opus. Marele public nu poate se adresează unei comunităţi largi
recepţiona dincolo de un anumit care acceptă condiţia conştiinţei
nivel nici absolutul brâncuşian, creştine şi naţionale a poporului
nici spontaneitatea sau geniul- român, chiar dacă această
instant al lui Picasso. Concepţia conştiinţă în contextul globalizării
mea este diametral opusă genului va rămâne ca un moment istoric.
de artă-instant, fapt care mă Indiferent ce va aduce viitorul
obligă la prelungite eforturi de peste o sută sau peste 500 de ani,
elaborare. Brâncuşi a avut puţini spiritul uman va fi amprentat de
admiratori care l-au înţeles, trecutul său istoric, iar această
Picasso s-a bucurat de o masă amprentă reprezintă pentru spirit
imensă de admiratori indiferent ceea ce informaţia reprezintă
dacă l-au înţeles sau nu. Pentru pentru minte.
cei care au fost în măsură să-l Un spirit fără amprentă
înţeleagă pe Brâncuşi se justifică genetică este ca o minte tabula
marele efort al acestuia întru perfecţiunea şi armonia rasa. Arta modernă prin Picasso a pregătit terenul pentru
formei. Marea masă care l-a admirat pe Picasoo nu tabula rasa cultural-spirituală. Picasso s-a identificat
merita decât ceea ce le-a oferit acesta prin opera lui. Iar întru-totul cu societatea în care a trăit. Brâncuşi era
această ofertă a fost sămânţa haosului artistic considerat un sihastru în mijlocul Parisului. Opera lui
contemporan. Revenind la chestiunea noastră, în cazul propune idealuri spirituale, iar idealurile sunt forţe de
unui monument public care-şi asumă o importanţă terapie pentru o societate cu o spiritualitate alterată.
solemnă nu-ţi poţi permite spontaneităţi hazardate. Facem parte inevitabil din societatea contemporană, dar
T.C.: Cineva spunea că în cultura română nu ideile creştineşte suntem datori să frânăm fenomenul entropic
contează, ci persoanele şi de aceea în cultura noastră al societăţii, iar arta trebuie să fie un antidot al degradării
ideile nu reuşesc să supravieţuiască persoanelor care social-culturale. Nu pot să spun că mă identific cu
le-au promovat. Vin alţii cu ideile lor şi aşează lespedea contemporaneitatea şi nici nu vreau să mă identific.
uitării peste ideile antecesorilor. Încerc în schimb să mă identific cu necesităţile ei reale şi
M.D.: Este o viziune pesimistă despre destinul să contribui la conştientizarea acestor necesităţi prin
ideilor şi-n anumite situaţii este reală. O realitate tristă artă. Dacă această lucrare îi va ajuta pe contemporanii şi
prezentă mai ales în contextul unor societăţi imature. apoi pe urmaşii noştri să-şi amintească mai des de
Dar în cazul unei idei exprimate într-un material valoarea jertfei martirilor şi eroilor, am putea spune că
palpabil, care ocupă un loc în spaţiu şi care rezistă se justifică timpul şi efortul depus pentru realizarea ei.
timpului, ideea nu mai este supusă unei perisabilităţi atât Interviu realizat de
de accentuate. Tiberiu COSOVAN
61
parabole
alcătuirea universului, inclusiv prin autoanihilare (de
sine), de Timp, în general-univesal?
Din sens Însă Supraveghetorului Textului nu i se pare
complicat să împiedice realizarea unui atare proiect
opus demenţial. Anume textul – ce nu e, în realitate şi
irealitate, concomitent, decât o infinitudine de
Leo posibilităţi întru manipulaţie semantică – l-a şi
BUTNARU învăţat să-i manipuleze pe cei care urzesc intenţii
necurate contra textului propriu-zis în
universalitatea şi translingvismul acestuia.
Supraveghetorul găseşte nu fără anumită întârziere
soluţii de manevrare sofisticată a fluxurilor
Abia după fraza de final textuale, în globalitate, astfel că, s-ar putea spune,
pentru bieţii omuleţi-academicieni ce nutresc
Cred că unii dintre domniile voastre – sigur, nici ambiţii nu că mari, ci fioroase, destructive, e şi pus
pe departe toţi – vor înţelege despre ce este – de la cale un accident informaţional derutant, pentru
fapt, despre ce a fost – vorba (textul prezent, ca cercetările într-o direcţie sau alta a(le)
subiectul sau absenţa acestuia) abia după ce vor citi textualismului să fie curmate sau, da capo –
fraza de final. Însă nu renunţaţi la continuitatea (şi „decapitate”, asigurându-li-se eşecul, pentru a se
continuarea) lecturii, sărind de ici – direct la fraza termina în coada de peşte a demagogiei
de final, pentru că, în acest caz, nu veţi pricepe pseudoacademice. Ceea ce Supraveghetorul a şi
absolut nimic. Subiectul în cauză sau, poate, făcut chiar ieri seară, astfel că, şi de data aceasta,
absenţa lui, în altă cauză, trebuie urmărit cuvânt cu lumea, ca fascinaţie a cursivităţii şi bunei orânduiri
cuvânt, semn punctual cu semn punctual, spaţiu a textului, a fost salvată. Prin urmare, există totuşi o
liber cu spaţiu liber, şi toate celelalte care mai pot fi urmare, o continuitate şi deja nu-ţi mai vine să-i
urmărite – şi trebuie urmărite – consecutiv, sau doar spui pur şi simplu Supraveghetorul Textului, ci – de
intuitiv – asta, în absenţa unui subiect propriu-zis. ce nu? – Eroul Salvator al Entropiei Universale. Iar
De aceea şi există pe lume – sau, poate, doar în dacă eşti cumva alergic la sudălmi, poţi să-ţi astupi
fantezia ei, – Supraveghetorul Textelor, al cursivităţii urechile cu palmele, să nu auzi înjurăturile pe care
acestora, al bunei orânduiri gramaticale în ele şi Eroul-Supraveghetor al Textului şi Entropiei
reprimării tentativelor de tot soiul ale formaliştilor, Universale le proferează (mda, mai că ar perfora
avangardiştilor – sau de abolire a semnelor de timpanele!) la adresa academiilor şi
punctuaţie, sau de trecere narativă într-un registru academicienilor contra cărora, de altfel, cea mai
transmental, sau de obsesii verbocreatorii exagerate, mare parte a omenirii nu are nimic de luat în seamă.
sau... Cu alte cuvinte, Supraveghetorul Textelor bagă Astfel că respectiva mare parte a (o)menirii se
de seamă ca nimeni dintre oameni, în orice limbă, cu pomeneşte iar şi iar într-o situaţie foarte delicată,
excepţia englezei mutilate, ca în codru, de toată acut-dihotomică, deoarece ea nu se încumetă să nu
lumea, să nu perturbeze, nici chiar pe cheiuri ţină cont de activitatea Eroului-Supraveghetor
petersburgheze, buna ordine a cuvintelor, dintre (etcetera), care e demn de întregul respect, chiar
cuvinte, în cuvinte. Pentru că, din vreme în vreme şi dacă, uşor, e atins deja de paramnezie. (Aceasta
din spaţiu în spaţiu, printre muritorii de rând apare un fiind anume fraza de încheiere, de care vă spuneam
ins sau vreun grup de inşi care încearcă să genereze la începutul prezentului text.)
confuzie în matricele genezei textului. O,
Supraveghetorul Textelor poate oferi multe
exemple! Inclusiv pe cel mai recent, căruia îi putem Cât ai citi între două staţii de metrou
spune, pur şi simplu, prezent. Cică, în România s-a
iscat o nouă grupare de fanatici care încearcă să De obicei, între staţiile de metrou Piaţa Victoriei
inventeze Maşina Textului, – însă ce alta, decât şi Piaţa Romană călătorii cad într-un somn scurt,
călătoria în textul universal, în deplina lui entropie dar adânc, – de două mii trei sute de ori mai profund
poate distruge însuşi textul, necesitatea acestuia, decât însăşi adâncul metroului, ceea ce, dacă ar fi
precum în cazul, dacă ar fi inventată sau s-ar fost întinsă sau mai bine zis – desfăşurată pe
autoinventa, când Maşina Timpului ar avaria însăşi orizontală, această profunzime de 2 300 de ori mai
62
calendar bucovinean
mare decât însăşi adâncimea metroului ar constitui
exact lungimea subteranei dintre staţiile Piaţa Iulie
Victoriei şi Piaţa Romană. 2. VII.1954, Fălticeni, jud. Suceava – Ioan
Şi în acel somn scurt, dar profund, călătorii Holban
visează că metroul bucureştean deja nu mai există. 3. VII. 1948, Frătău,ii Vechi, Suceava – Mihai
Nu există însuşi Bucureştiul. Nici chiar România Tatulici
nu mai există. Iar ceea ce a mai rămas pe planeta 6. VII. 1920, Cacica (d. 22. XII. 1981, București) –
Pământ e numai şi numai Academia Suedeză. Iar Dragoș Vicol
fiecare călător se pomeneşte de unul singur faţă în 6. VII. 1950, Dornești, Suceava – Liviu Papuc
faţă cu respectiva instituţie. Adică, pe pământ e 7. VII. 1948, Udești, Suceava – Liviu Popescu
doar el, Badea Cârţan al Literelor Române, şi 12. VII. 1937, Malu Roșu Rădulești, Ilfov (d. 22.
Academia Suedeză. I. 1996, Suceava) – Mihail Iordache
În acel vis scurt din somnul de 2 300 de ori mai 21 . VII. 1906, Dărmănești (d.4.XI.1996, Cernica)-
Traian Chelaru
profund decât însăşi adâncul la care se află tunelul 21. VII. 1941, Negostina, jud. Suceava – Vasile
metropolitanului, fiece călător în parte vede că, de Clem
fapt, metroul ca atare a şi dispărut, dar, în loc să 22. VII. 1911, Câmpulung Moldovenesc (d. 6. XI.
simtă oarece sentiment de spaimă cauzat de aceste 1988, Ploiești) – George Moroșanu
kafkiene sau, poate, urmuziene metamorfoze ale 23. VII.1944, București – Nicolae Havriliuc
dispariţiilor, călătorul nostru simte un înălţător – 25. VII.1907, Bilca (d.4.IX.1926, Bilca) – Mihai
profund spre cer – sentiment de măreţie. Trăind Horodnic
adânc înălţătorul sentiment, Badea Cârţan îşi duce 28. VII. 1973, Câmpulung Moldovenesc - Niadi
dreapta în stânga pieptului, după care prinde a Cernica
intona „Deşteaptă-te, scriitor român!”. 31. VII. 1950, Zvoriștea, Jud. Suceava – Dumitru
Cu alte cuvinte, călătorul, ca om, ca cetăţean şi Teodorescu
maestru, se consideră suprem împlinit, dar îşi spune
că ar mai fi loc şi pentru altceva, întru augmentarea August
victoriilor obţinute, şi se întreabă ce ar mai trebui el 1. VIII.1946, Căzănești, Ialomi,a – Constantin
să-şi dorească. Cernica
Dar, pe un timp, nu-şi poate pofti nimic deosebit, 5. VIII. 1938, Sasca Mică, com. Cornu Luncii –
deoarece este copleşit de gândul intempestiv la Mihai Iacobescu
sensul existenţei umane, în general, şi a vieţii sale, 10. VIII.1954, Falticeni, jud. Suceava – Sanda
în particular. De unde şi tentaţia să facă totalul vieţii Maria Ardeleanu
şi activităţii sale, să vadă unde a fost bine, unde 10. VIII. 1942, Suceava – Nicolae Prelipceanu
foarte bine şi unde 11. VIII. 1951, Gura-Humorului – Vasile
...Despre acest lucru mi-a povestit poetul Ioa– Mihăiescu
14. VIII. 1925, Stupca, Suceava – Dumitru Oniga
excelent spre minunat.nid Romanescu. La drept
18. VIII. 1953, Sucevi)a – Constantin Hrehor
vorbind, nu l-am crezut sută la sută, astfel că, la 18. VIII. 1942, Crasna Putnei, Storojine) (d. 26.
rândul meu, despre neobişnuitele metamorfoze VII. 1969, Crasna) – Ilie Motrescu
care li se întâmplă călătorilor între staţiile Piaţa 18. VIII. 1927, Fălticeni – Gheorghe Nichita
Victoriei şi Piaţa Romană i-am povestit criticului 19. VIII. 1936, Burdujeni, Suceava – Norman
literar Alex Ştefănescu care nu găsi nimic mai Manea
potrivit să facă, decât să izbucnească într-un hohot 22. VIII.1939, Zamostea, jud. Suceava – Ion
de râs răsunător, iar când îi reveni seriozitatea Beldeanu
dânsul a presupus că, de fapt, ar fi vorba despre o 24. VIII. 1937 Mări,ei, Dărmănești, jud. Suceava –
parabolă care vizează scriitorul român în general. Corneliu Irod
Alex a coborât la prima, iar eu m-am trezit la 28. VIII. 1917, Fălticeni (d. 17. IX. 1983,
auzul banalului anunţ: „Fiţi atenţi, uşile se închid. București ) – Horia Lovinescu
Următoare staţie – Universitatea”. 30. VIII. 1910, București (d. 1.IV. 1988, București)
Prin urmare, trecusem cu bine de Piaţa Romană – Augustin Z.N. Pop
şi toţi călătorii îşi reveniseră din somnul de 2 300 de
ori mai profund decât însăşi adâncul la care se află (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol.
I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004
galeria metropolitanului bucureştean.
63
reflux
Războiul, tema centrală a volumului său de
Un insurgent debut, ne este înfăţişat în culori sumbre, moartea
apărând la tot pasul. Acum, Vintilă Ivănceanu, se
fantast: Vintilă prevalează de caracterul vizual al liricii sale. În
Ivănceanu acest sens, nu întâmplător, îşi intitulează unul dintre
poeme Figura Bosch. Opţiunea autorului pentru
Alexandru Ovidiu vizual se explică şi din perpectiva aderării sale la
VINTILĂ grupul oniric, Dumitru Ţepeneag precizând că
onirismul estetic s-a dezvoltat plecând de la pictura
suprarealistă . Umorul negru este o altă
caracteristică a poeziei lui Ivănceanu, influenţa
Tradus în mai multe limbi, Vintilă Ivănceanu suprarealistă fiind evidentă. Marian Popa în a sa
(26. XII. 1940 – 7. IX. 2008), membru important al Istorie a literaturii române de azi pe mâine,
grupului oniric, este în continuare prea puţin referindu-se la poezia lui Vintilă Ivănceanu, scrie
cunoscut în patria natală. Poet, prozator, eseist, că „pe baza unora din poemele lui s-ar putea chiar
regizor de teatru şi editor, cu o carieră construită în teoretiza existenţa unui bun simţ suprarealist”.
Austria, unde, poate şi ca urmare a spiritului său de Cel de-al doilea volum al lui Vintilă Ivănceanu,
frondă, se autoexilează (1970), scriitorul român, Versuri (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969),
considerat de către Miron Radu Paraschivescu „un la fel ca primul, este marcat de absurd. Această
polemist visător”, se dovedeşte a fi încă de la poezie a absurdului, a nonsensului, a umorului
debutul său un autor insurgent, „un tânăr furios”, alogic, pe care o practică autorul oniric vine în
nonconformist şi rebel, gata oricând să se dea în descendenţa unui Urmuz sau Cugler, maeştri
spectacol, căutându-l şi chiar provocându-l, după recunoscuţi şi incontestabili în domeniu. Pe o astfel
cum mărturiseşte Gabriel Dimisianu într-un articol de linie, poetul recurge la tot felul de asocieri stranii
de-al său. care sună în felul următor: „Regat al vertebrelor şi/
Criticul Valeriu Cristea, recenzentul volumului Cristal negru, de lebădă şuie/ Un sfinx urlă în gâtul
de debut semnat de Vintilă Ivănceanu, scrie, Fecioarei/ Ca o frunte bătută în cuie” sau „Viori
referindu-se la poezia acestuia, că „bufoneriilor de albe ca nişte vulpi, Isuse,/ Se preling, doi cu doi,
expresie le corespunde bufoneria existenţială, peste suduri,/ Cad din nori pe vertebre şi nu se/ Aud
disimulatorie însă, camuflând o sursă de durere”. decât lacrimi izbite de nuduri”. Lumea lui Vintilă
Altfel spus, citindu-i poezia, remarcăm un anumit Ivănceanu este una bizară, în care „Îngerii umblă pe
joc al contrariilor, o şarjă de texte grotesc – ironice, trotinete”, în timp ce „Heruvii în pampasuri declară
fiind evident spiritul polemic al autorului, intenţia greva”. Ţinutul visurilor sale, despre care vorbea şi
de a plasa în derizoriu anumite mituri, locuri Leonid Dimov, găzduieşte „[…] Submarinele de
comune sau realităţi sociale cunoscute. Dimisianu aur/ Plutind prin creierul unui nebun”, fantome
vede la Ivănceanu o lirică „care schimbă necontenit blonde, Isuşi, „răstigniţi pe violoncele de
registrele: clovneria cu sugestia tragicului, marmoră”, vizigoţi, „călări pe şobolani sălbatici” şi
strâmbătura cu surâsul, sordidul cu somptuosul, porumbei care „ciugulesc din orologii”.
grotescul cu graţiozitatea, bonomia cu persiflarea şi Fantasmele lui Vintilă Ivănceanu sunt desprinse
tot astfel. Poetul se autodefineşte, zeflemitor, ca o parcă dintr-un scenariu funambulesc în care timpul
însumare a contrariilor : <Eu m-am născut din este anulat, iar visul permite supravieţuirea unei
adulterul / Madonei c-un halterofil./ Jos pălăriile, în lumi crude, greu de suportat: „Limbi de pendulă se
faţa mea, jos pălăriile./ Eu m-am născut să vindec mişcă-n trăsuri,/ Caii ling limbi de pendule-n
lepra / Scuipând pe ea poem după poem./ Eu m-am gondole sparte,/ Vizitii nu mai au nici urechi şi nici
născut să spun că / Mortul e mort că buba este bubă / guri,/ Magdalena trupul la câini în călduri şi-l
Că pianul e măcelărie / Aşa cum marea-mi este împarte” (Gravură V).
mamă, / Aşa cum orologiile sunt / Bacşişul unui Poetul este prins între două lumi, cea exterioară,
Dumnezeu de fontă, / Aşa cum eu sunt calul patriei, injustă şi violentă, şi cea exterioară, plină de
/ Aşa cum chelnerul adoarme / În propriu-i platfus / imagini de un tragism cutremurător. Versurile
Ca un steag. / Jos pălăriile, în faţa mea jos pălăriile / exorcizează, purificarea căutată nefiind însă dusă
Eu m-am născut să înviez morţii / Scuipând pe ei până la capăt: „Plângeai, strigai, din vale se
poem după poem>”. năpustea un vid” (Gravură XIII).
64
Captiv al unui „ev aprins”, prizonier într-un
biblioteca Bucovina literară
„castel al orbilor”, încă de la primele sale cărţi,
Vintilă Ivănceanu reuşeşte să inoveze în materie de Remus Valeriu GIORGIONI,
limbaj poetic, trecând peste limitele unei exprimări Cei şapte morţi uriaşi, roman,
impuse, de lemn. vol.I, Operaţiunea Stucco,
Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponjă, op apărut Edit.Marineasa, Timişoara, 2009
în 1971, la Editura Cartea Românească, este scris
sub influenţa aceleiaşi maniere suprarealiste,
„răsfrângând bogat însuşirile de creator fantast ale
lui Ivănceanu, umorul scânteietor, verva parodică şi
marele har stilistic” (Gabriel Dimisianu).
Pe lângă aceste scrieri, cel care a fost numit de Remus Valeriu GIORGIONI,
Dumitru Ţepeneag un „frondeur prin caracter” a Lumi paralele. Universul durerii în
mai tipărit, cât timp a stat în România, prizonier Cartea lui Iov, cu o postfaţă de
fiind în acea „zonă a rombului” de care vorbeşte Petru Ursache, Edit. Eikon, Cluj-
într-unul dintre tomurile sale, două cărţi de proză Napoca, 2011
intitulate Până la dispariţie (1969) şi
Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de
Bouteille (1970). În Austria, ţara exilului său,
Vintilă Ivănceanu va mai publica o serie de cărţi Petruţ PÂRVESCU,
precum: Aus (1971), Unser Vater der Drache Câmpia cu numere,
(1972), Sodom (1978), MS (1980), ZeroKörper. Edit. Tipo-Moldova, Iaşi, 2011
Der abgeschaffte Mensch (1997), Triebwerk
Arkadien. 1899/1999 zweimal Fin de Siècle (1999),
Aktionismus all inclusive (2001), Mahura oder die
Weltschöpfung in fünf Tagen (2002), Begra.
Gedichte (2003), Ausgewählte Gedichte (2005), M i rc e a A A N E I , F l o a re d e
Kunst.Klang.Krieg (2008). noiembrie, Edit. Accent Print,
Spre sfârşitul vieţii, discursul lui Vintilă Suceava, 2011
Ivănceanu capătă tonalităţi mai grave, concluziile
acestuia fiind edificatoare din punct de vedere
existenţial: „Noi am degenerat, am dezvoltat
războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să Victor ILIEŞIU, Ars Poetica,
dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică Poezii edite şi inedite, Edit.
metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate Pleiade, Satu-Mare, 2011
ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să
asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt,
pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale
umanismului. Fiecare devine procuror general al
conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle:
tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu DecebalAlexandru SEUL,
excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o Ploi de flori..., Edit. Accent
rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o Print, Suceava, 2011
întâmplare că nu ne-am distrus total”.
Aşadar, Vintilă Ivănceanu, un insurgent fantast,
e un poet de o factură cu totul aparte, lirica sa
propunându-ne „altceva”, sub o formă care-l
Gabi GOMBOŞ, Familii
singularizează. Şi din acest motiv, autorul oniric
boiereşti din ţinutul Flămânzi,
trebuie să fie redescoperit, meritând să fie privit cu
vol.II, Edit.AXA, Botoşani, 2011
toată comprehensiunea.
65
lirice
O cântare a necântărilor (II)
Premiul revistei M-ai invitat să îţi împărtăşesc starea
Bucovina literară transpusă în rânduri postmoderniste,
încleştările viziunilor tale
şi chemarea disperată a dimineţii –
Daniela doar-doar s-or lăsa încălzite
VARVARA şi mai uşor alunecoase printre firele
cu care să-nnozi poezia.
“Vezi să nu ţi se destrame ţesătura!” – te
atenţionam,
Născută la 13 decembrie 1972, în iar tu îmi spuneai
Constanţa, Daniela Varvara este profesor de limba că suntem ca elefanţii
şi literatura română, doctorandă a Universităţii de pe pânza de păianjen
din cântecul pentru copii
„Ovidius”, Constanţa (Ştiinţe filologice-literatură şi mă chemai să ne însoţim în viaţă.
română). A publicat articole şi grupaje de versuri Numai că eu voiam să fiu
publicate în reviste literare [Convorbiri literare, îngerul
Iaşi, nr. 8 (176) august / 2010; Poezia / toamnă care îţi descântă de moarte...
2010; Ateneu, nr. 6-7 (iunie –iulie) 2009 ; Revista
română, nr. 3 (53)/ 2008] şi didactice, precum și în Tăceri peste timpul scurs din Eden
volume colective. 1.
Tăcerile noastre păzesc trecerea
La cea de-a XXX-a ediţii a Concursului spre dincolo de timp;
vom păşi pierzând memoria
Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei din fiecare celulă pe care
Eminesciene „Porni Luceafărul…”, desfăşurat în o transformăm în fiinţă de lut?
ziua de 15 iunie 2011, a obţinut premiul revistei vom avea puterea şi lumina
Bucovina literară. de a ne regăsi unul în celălalt,
de a străbate jungla care împresoară
firava noastră plămădire,
Paşi înnodaţi sub ceruri încercând să aducă întunericul, rătăcirea?
70
proza scurtă
71
proza scurtă
cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu curajos. Îşi aminti că în anii adolescenţei, când
crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - şi petrecu mai multe veri la stână cu Bădia, fratele
slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de tatălui său, în mai multe nopţi a mers la cimitirul ce
busuioc, apă sfinţită din belşug. Nu mai simţi urmă era pe aproape şi a adus legături de cruci din lemn
de oboseală în ea şi nu înţelegea de ce devenise pentru foc la târlă. Vai, cum mai ardeau de bine! Le
acum atât de energică, poate la fel ca în tinereţe… aude parcă şi acum pârâiturile… Peste ani, când a
Acasă, însă, deşi au trecut ceva zile, nu sesiza fost să-i moară tatăl, i-a pus pe mormânt cruce din
îmbunătăţiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat metal. Poate şi ca să fie sigur că nu i-o va fura
(„n-am nevoie eu, fă, de lucruri cumpărate de cineva pentru pus pe foc. Îşi aminti că avuse o
tine!”), nici după două luni nu vru să îmbrace pornire nobilă de a-i face un loc de veci aparte, cu
cămaşa sfinţită… gărduţ din fier forjat şi ghivece de flori, exclusiv pe
* cheltuiala lui, dar atunci când i-a întins maică-sa
* * banii, nu s-a putut abţine să nu-i primească. Din
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo această pricină îl apăsa încă un anume regret, însă
două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l îşi explica gestul prin faptul că dacă ar fi refuzat – şi
avea de străbătut Tăchiţă Bădeanu, până la haltă, erau vreo două pensii bune în discuţie – oricum
era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu şenile profita tot lacoma de Ileana, soră-sa, preferata
de tanc. dintotdeauna a părinţilor. Şi nu putea înţelege de ce,
Pământul era îngheţat bocnă, iar omătul, aşezat aceasta, de-o vreme, a dat aşa într-un egoism fără
suluri, era când înalt de un stat de om, când margini...Acum, deşi nu vedea nimic în jur, că era şi
spulberat cu totul, de intrai până la genunchi în noapte şi ceaţă, de-şi băga degetele în ochi, simţul
şanţul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi lui special îi spunea că a trecut de jumătatea
la alta să nu se păstreze urmele vechi şi dacă mai drumului. După ce mai foiletă mental o vreme
punem la socoteală şi nelipsita ceaţă, înţelegem că cartea amintirilor proprii, sesiză undeva în faţa lui,
era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să în plină beznă, un contur omenesc aflat într-o
poţi ţine direcţia bună. În dimineaţa asta, aşa cum îi mişcare vagă. Se opri să înţeleagă mai bine ce se
dicta bioritmul lui, Tăchiţă se trezi, îşi luă geanta de petrece. Nu se auzea nimic, dar desluşi c-ar fi vorba
navetist pregătită de nevastă-sa şi porni la drum, aşa de cineva îmbrăcat într-o mantie lungă, învăluit
cum o făcuse de mii de ori. Frigul din casa-i de într-o lumină difuză, mai strălucitoare în jurul
chirpici, acoperită cu valuri de carton bitumat capului. Gândi că dacă ar fi vorba de vreun trimis
flendurit de vânt, făcea ca ai lui să mai stea chirciţi de-al lui Dumnezeu, în cazul că Acesta există, n-ar
prin cârpele patului ceasuri bune până la ziuă. El, în trebui să se aştepte la nimic rău. Raţionamentul său
lupta cu troienele, se încălzea numaidecât, şi pentru suna cam aşa: „Bun, Doamne, să admitem că eu
că avea timp berechet, în singurătatea drumului, sunt păcătos şi mă omori pe mine, dar asta nu
medita la o groază de subiecte. Cele mai multe înseamnă oare că vor avea de suferit şi cele şapte
priveau dificultăţile traiului zilnic. Câteodată îl mai suflete ale Tale (referindu-se la copiii de acasă), de
încerca şi câte un sentiment de frică. De lupi, duhuri care nu se ştie ce se va alege, dacă nu cumva vor
rele, stafii… Din când în când se oprea să-şi aprindă deveni chiar muritori de foame? Or, eu îmi închipui
câte o mărăşească. Se îmbărbăta dregându-şi glasul că Tu, Doamne, nu poţi face decât bine!” Trebuie
şi scuipând cu putere, aşa ca să degajeze în jur ideea sesizat că era, cumva, la mijloc, o nuanţă de şantaj.
de stăpânire de sine. Asta dacă ar fi cineva prin Pe baza lui, credea Tăchiţă, şi în alte situaţii-limită
preajmă. Nu mai ştie de la cine auzise că atunci pe care viaţa i le-a prilejuit, a reuşit să cadă tot în
când mergi noaptea singur pe câmp sau prin pădure picioare, ca mâţa. Lucrurile ar sta ele cum ar sta,
nu trebuie să priveşti înapoi, indiferent ce zgomote dacă în situaţia de faţă ar fi vorba de puterea
apar.Apoi, de te auzi strigat pe nume, să nu răspunzi Dumnezeiască; dar dacă e jocul Necuratului? Ei,
nici în ruptul capului, că poate fi Necuratul şi uite la asta nu se gândise. Fiori reci îl treceau pe
muţeşti sau paralizezi pe loc. Cel mai bine este, spinare, iar părul îi împingea cu putere jerpelita-i
cică, să spui Tatăl nostru în gând şi să-ţi faci cruce căciulă din cap.
cu limba. De multe ori. De foarte multe ori. Dar, *
orice s-ar spune, el se considera mai degrabă un * *
72
proza scurtă
Tăchiţă Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, refacerea casei de pomeniri – şi-şi scrijeli numele,
el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, de fapt primele două-trei litere, mai într-o parte de
schiţate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-şi
cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a
ordinea drept-stâng (Al Fiului şi al Sfântului Duh), fost aievea, şi ar însemna că o forţă miraculoasă
terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă vrea să-l apropie de Biserică şi, în consecinţă,
(Amin). Făcu o vreme şi zeci de cruci mari cu Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste
dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, îşi zise, omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă
dar trebuie să prindă trenul, aşa că o ţine înainte. Era nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele
sigur că direcţia era cea bună. Cu toate că înainta în din lungile nopţi de iarnă… După care, de moment
pas grăbit, distanţa faţă de acel ce bezna mai slăbise, crezu că
ceva/ cineva luminos nu cel mai bun lucru este să
scădea. Considerând că au meargă totuşi la lucru. Este
traseu comun, o vreme – nu inutil să spunem că a prins
putea să spună cam cât – îl trenul şi că ziua ce a urmat nu a
urmă. Se aştepta ca din fost cu nimic deosebită. Numai
moment în moment să ajungă în capul lui festele timpului şi
la gară. Faptul că nu se auzea spaţiului cu care abia se
nici ţipenie în jur nu era ceva confruntase au făcut să apară
ieşit din comun. Şi în alte dăţi mii de semne de întrebare.
ajungea chiar şi cu un ceas mai *
devreme de sosirea trenului, * *
timp în care aştepta tăcut, În prima duminică ce a
fumând jumătate de pachet de urmat păţaniei lui Tăchiţă,
ţigări. De data asta, din acesta a putut fi văzut la
imperiul gândurilor sale îl liturghia ţinută de Părintele
scoase o ciocnire brută de ceva Costea, după mulţi ani de când
ce, la primele pipăiri, nu părea nu călcase prin biserică. S-au
să fie decât un zid de piatră. mirat credincioşii („Măi, să
Topografic, nu era deloc fie!”), iar preotul a avut un
dumirit; chiar dacă locurile cuvânt bun pentru el la predică,
erau bătute de el cu piciorul pe aşa, de încurajare. Tăchiţă a
o rază de măcar 10-15 supralicitat şi făcut pe loc danie
kilometri în jur, încă din o sumă frumuşică pentru
copilărie, nu realiză ce ar refacerea picturii din pronaos.
putea să fie şi mai ales pe unde Am uitat să spunem că înainte
s-ar poziţiona. O privire involuntară către cer îi de slujbă descoperi temător pe
dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna. zid inscripţia roşietică – „BAD”, iar în timpul
Ceaţa dispăruse şi, deşi era în plină noapte, putu să odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar
vadă că se afla sub streaşina din partea de miazăzi a cămaşa de la Sfântă.
bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin. *
Ceea ce nu putea înţelege era cum ajunse aici, că * *
locul era situat în partea opusă a direcţiei către gară. Ani la rând Tăchiţă Bădeanu a fost un credincios
model în parohie, fiindu-i şi lui groază de cât de
Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai întunecate putu să aibă minţile atâta vreme. Şi-a
multe ori de picioare, îşi schimbă poziţia căciulii durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la
când pe frunte, când pe ceafă, şi chiar dădu un ocol şcoli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat
lăcaşului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul pensie vreo zece ani, astăzi se odihneşte sub cireşul
Papucel. Aşa, pentru verificare, luă un colţ de cel mare din ţintirim, lângă mormântul fostului
cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la epitrop Majuru.
73
proza scurtă
xxxx
Maria căzu, pentru prima dată de când îl ştia pe
Traian, într-o groapă existenţială. Ştia că drumul lor În fiecare noapte, de un timp, parcă se pregătea
se apropie de sfârşit, pentru că Mariei nu îi era de moarte. Şi cu fiecare noapte trăită în intimitate,
sănătoasă absenţa omului drag. Nu îl mai voia ea cu moartea ei, parcă spaima îi trecea, se prefăcea
departe, pentru că îl simţea mult prea aproape de în aşteptare, într-o clară participare la un destin de
suflet. Se hotărî să îi spună într-un fel că trebuie să care oricum începuse să se desprindă.
se alunge reciproc unul din calea celuilalt. Fără Nu ştia de ce Dumnezeu o pregătea cu atâta
vinovăţii, motivaţii, clarificări sau invenţii răbdare, de ce o ţinea trează ore în şir, pentru ca
ocazionale, de foşti iubiţi care nu-şi mai încap în acolo, în spatele ochilor închişi, să i se perinde anii
lume. şi zilele în care a iubit, a dansat, a fugit sau a plâns.
Ieşi în ploaie cu un sentiment de luciditate Acolo, în spatele ochilor închişi, Maria era
perversă, ca şi cum decizia îi aparţinea întrutotul. pregătită pentru orice. Era chiar fascinată de curajul
Ştia, de fapt, că Traian are mai mare nevoie de ei, de parcă testul îl dădea cu toată lumea de faţă,
despărţire decât ar avea ea dor de dimineţi caîntr-o procesiune în care îşi purta pe braţe
siropoase, cu miros de ceai şi lenjerie alungată la propriul trup.
marginea patului. Maria iubea şi nu iubea. Iubea în celălalt şi nu
Ploaia era cea de demult, îşi amintea cum în mai iubea în sine. Renunţase să se mai recunoască.
studenţie băltea toate ploile oraşului, cum refuza să Se vedea urâtă, aruncată de colo-colo, făra rost.
poarte umbrelă, cum atrăgea privirile şi Îşi amintea de verile în care îi plăcea să se facă
comentariile bărbaţilor imberbi şi neînfloriţi. frumoasă. De serile în care cobora în oraşul măturat
Bărbaţii nu ar hălădui prin ploaie, dar nu pentru că de gândurile şi de mâinile tuturor poeţilor tineri,
ar avea oarece simţ al ridicolului, ci pentru că nu oraşul uitat în privirile femeilor alungate în zeci de
şi-ar dezvalui slăbiciunile. case nelocuite, în bucătării amestecate cu paturi
Odată se plimbase cu Traian prin ploaie, dar el conjugale.
nu acceptase să iasă decât cu umbrelă. Erau Femei care ştiau ca doar în ochii lor, ai poeţilor,
amandoi camuflaţi sub impermeabilul uriaş. În redevin femei. Şi că numai ei, poetii, după ce le-or fi
afară de faptul că umbrela îi obliga să stea strâns iubit, le lăsa slobode înapoi, în paturile lor
lipiţi unul de altul, plimbarea avea mai degrabă conjugale din bucătăriile caselor nelocuite.
ceva subversiv, aproape periculos. Apoi, în alte ploi Uneori lipsea patul conjugal. Bucătăria,
nu a mai intrat. Părea inutil efortul, de vreme ce niciodată! Mirosul de cafea, ţigările strecurate prin
bucuria dispăruse. ferestrele întredeschise, miros de balsam aruncat în
Acum, din nou, avea nevoie de ploaie. Să se maşina de spălat, să miroase bine cearşafurile
spele, să se arate sieşi indecentă şi fără acoperământ scoase în faţa blocului, sub geamul de la
lumesc. bucătărie…
Mai grea încercare decât renunţarea la ploaie, în Maria aproape că nu mai suporta, acum, să
vremea din urmă, a fost însă renunţarea la pictură. meargă pe stradă, să umble oraşul ca altădată. Se
Deteriorarea iubirii are efecte nebănuite asupra simţea tot mai străină de ea însăşi. În fiecare
creativităţii. Se spune că din suferinţă s-au născut dimineaţă se hotăra să plece, iar seara cădea obosită
capodopere, dar Maria simţea pe propria piele că pe patul mare, maro, înspăimântător.
74
proza scurtă
Atunci, seara, se ruga nu pentru iertarea dintr-un grup de patru-cinci expozanţi, întâmplător
păcatelor, ci pentru ea. Nu se mai regăsea, nu se sau nu, se vorbea aproape exclusiv despre unul
maiştia... singur. Şi toată adunarea găseşte acest drept
Trăia într-un soi de inexistenţă păcătoasă, meritat, de vreme ce lucrările celorlalţi, iarăşi
alarmant de fidela propriei firi, o inexistenţă cu care întâmplător sau nu, sunt mult sub nivelul vedetei
parca se născuse. manifestării.
Fiecare zi o apropia tot mai mult de trecut, Fără a expune, dar şi fără a se expune inutil,
îndepărtând-o, însă, de cea care fusese, de parcă Maria picta într-o intimitate glorioasă a propriei
abia acum începea să se cunoască cu adevărat, abia camere, un atelier atent luminat, bine aranjat şi
acum învăţa să iubească, ca şi cum viaţa ei nu fusese structurat încât să folosească spaţiul cât mai util. În
decât o repetiţie pentru ce urma să i se întâmple cu aglomeraţia aparent dezordonată, reuşise să
adevărat important. Poate că nici acum nu era armonizeze volumul interiorului cu un aer
mulţumită, nu se simţea împlinită, dar iubea, şi personal, discret, punctat de sofaua de dimensiuni
iubirea ei nu mai depindea de un bărbat, nu se mai mici, portocalie, care lumina mijlocul camerei, pe
hrănea din prezenţa fizică a celuilalt. Se duşumeaua de culoarea frunzelor de cireş în
desprinsese de material, de manifestări, de dureri toamna târzie.
provocate de atitudini sau reacţii de care totdeauna Pe cadrul uşii, la intrare, atârnase un nud mic, o
se legase în trecut. lucrare foarte lungă şi extrem de îngustă, pe fond
Îi era recunoscătoare lui Traian că o învăţase ce verde rupt delicat cu nuanţe de roşu închis, mai
înseamnă iubirea. Îi era dragă această iubire, mult un cărămiziu cuminte, asortat cu frunzele
tocmai pentru că o trăia într-un plan subtil, nu la naturale lipite alături, pe perete.
vedere, pentru că nu era o stare care o expune Aici o vizita Traian, după dimineaţa cu ceaiul de
privirilor, remarcilor, răutăţilor. Era un mister al mentă alintat de nucile sfărâmate şi prăjite. De
trăirii interioare pe care nu-l mai simţise niciodată fiecare dată venea pe neanunţate, cu flori albastre
şi care o apăra chiar şi de ea însăşi. de câmp în braţe, buchete mari, uriaşe, care-i
Poate că chiar şi Traian era mirat de această acopereau faţa până ajungea în atelier. De cele mai
iubire. Pentru că nu înţelegea la început de ce Maria multe ori le aranja singur, căuta vasele cele mai
îl privea îndelung, în tăcere, la sfârşit şoptind doar: potrivite, locul cel mai de efect.
- Mi-eşti drag, om… Maria îl urmărea curioasă, descoperise în el un
Pictura o izola într-un fel de lume şi, în egală bărbat cu un simţ artistic nebănuit, un critic
măsură, o apăra de manifestările publice ale unei documentat, un prieten sincer şi, în ultimul timp, un
bresle aflată în concurenţă cu ea însăşi. Maria om drag, tot mai drag. Se simţeau bine împreună,
refuza să participe la expoziţiile de grup, tocmai chiar dacă stăteau minute în şir îmbrăţişaţi, fără să
pentru că grupul, în accepţiunea confraţilor ei, nu se fi sărutat vreodată, sau doar sporovăiau la
reprezenta o uniune artistică, ci mai degrabă o nesfârşit, până târziu în noapte, despre pictură sau
motivaţie socială şi un orgoliu bine ascuns. literatură.
Observase cu atenţie felul în care se formau Traian era un spirit aproape enciclopedic, cu
aceste grupuri şi constatase, cu părere de rău, că de răbdare, subiectele abordate fiind mai mereu
fiecare dată exista un lider de expunere, un pictor epuizate până la cele mai mici aspecte. Maria ar fi
nu atât de bine cotat încât să se prezinte singur cu vrut să recunoască adevărul, că se îndrăgostise de el
succes, şi nici atât de căutat încât să stârnească din noaptea în care îi citise poezii, sau din
interesul eventualilor colecţionari sau cumpărători dimineaţa în care îi bătuse la uşă, sau poate din
de artă. Aşa că se alegea varianta expunerii în grup, prima seară în care i-a umplut casa cu flori…
iar scopul se definea de fiecare dată în ziua Îl dorea lângă ea, să i se chircească în inimă, să-l
vernisajului. simtă odată cu fiecare bătaie a inimii lui, să-i curgă
Criticii erau aleşi pe o singură sprânceană, presa apoi prin vene, prin fiecare fibră, până în talpă, să i
invitată cu mare atenţie şi motivată pe măsură, se scurgă cu fiecare pas, să-i fie astfel trecere prin
prietenii şi familia în primul rând, şi reţeta lume.
funcţionează, aluatul creşte fără alte ingrediente Ea, Maria, să fie urma lui de paşi printre oameni.
artificiale. Astfel, nimeni nu se mai mira că,
75
proza scurtă
77
proză scurtă
dintre cele două războaie mondiale, Tiron se adeveri atunci, întreaga Orchestră simfonică de la Viena sau
talentat dirijor şi un remarcabil lutier autodidact. Spre în orice caz o imensă parte a orchestrei Filarmonicii
a-şi îndulci viaţa de prizonier la sovietici, lutierul din capitala Austriei. Idem, în formaţia corală,
Tiron începu, acolo, în lagăr, să confecţioneze cuprinzând 150 de persoane, se număra o mulţime de
instrumente muzicale. Lemnul de paltin era materia solişti vocali ai aceleiaşi risipite Filarmonici de la
primă consacrată instrumentelor sale muzicale şi mai Viena.
ales viorile îi reuşeau cel mai bine. Atât de Unele accentuări de tip retoric se impun, spre a
măiestre,de melodioase, de unduioase în răsunet, aşa aminti că nemţii înşişi nu-i transformaseră pe acei
de reuşite, în făptura şi în boiul lor de alăute filarmonişti vienezi în carne de tun, aruncându-i
româneşti, se vădiră viorile, violinele şi tot soiul de cumva în confruntările cu Armata Roşie în ofensivă,
cetere, ce ieşeau din mâinile sale iscusite şi ori în confruntări cu alţi soldaţi din alte armate ale
ingenioase, încât neînduplecatele adversităţi ale aliaţilor. Mai amintim că, imediat după război, un
gardienilor ruşi se spulberară dinaintea vrajei număr de ani, Uniunea Sovietică îşi eterniză ocupaţia
acestora. Deodată, pretorienii sovietici îşi uitară asupra Austriei şi a capitalei sale, Viena. Invocând
predestinarea de asupritori şi manevrele lor de chiar mărturiile prizonierilor austrieci, membri ai
urgisire, ca apoi, în siajul azurului melodios, să-l marii Orchestre simfonice de la Viena, bătrânul Oţel
urmeze supuşi şi crunţi, trecând peste nesigurele aşternu unele ample construcţii narative în care se
cosmogonii ale politicii şi ale vrăjmăşiei. Un înalt repeta într-una pofta imensă de pradă a învingătorilor
ofiţer rus, care-l privi de sus, nu fără nostalgie, îi ocupanţi, ca şi regretul prizonierilor vienezi de nu fi
îngădui să se îndepărteze de starea de captiv, să-şi stat pe undeva, ascunşi şi cuminţi. Considerând, de
urmeze, prin suave exerciţii muzicale, menirea de îndată ce Armata Roşie năvălise în Viena, că ei
îmblânzitor al firii omeneşti. I se permise alcătuirea redeveniseră subito,presto, allegro vivace, tropo,
unei mari orchestre de prizonieri mai talentaţi, nimic altceva, decât nişte liberi cetăţeni ai Austriei,
numărând exact (cifrele mi s-au gravat atunci în datori de a-şi relua exerciţiul de muzicieni ai
minte) fiind optzeci de instrumentişti. Alte cifre Filarmonicii vieneze, făcură imprudenţa de a se
gravate în minte (acestea ar fi 150!), cuprinde prezenta la serviciu. Aşa interveni pătărania de a fi
numărul de persoane, care compuneau formaţia fost prinşi toţi, la un loc, în sălile Palatului
corală, dirijată de acelaşi talentat învăţător oltean, de Filarmonicii de la Viena, de a fi luaţi pe sus, ca nişte
acelaşi ofiţer de rezervă al Armatei Române, artişti sadea, între „balalaicele” ruseşti, de a fi
prizonierul Tiron. îmbarcaţi în cunoscutele vagoane de vite,
Acelaşi înalt ofiţer sovietic, ce făcea parte din reconfigurate pentru transportul oamenilor şi de a se
conducerea lagărului de prizonieri de război, îi milui trezi, după o lungă călătorie, dincolo de Volga, într-un
cu darul său de favoare, distribuind orchestrei de lagăr al desconsiderării şi al altor funeste dezavantaje.
prizonieri alte instrumente de corzi, precum şi De aici, parcurseră şi alte rigori ale prizonieratului
trebuitoare instrumente de percuţie şi de suflat, sovietic, petrecut între garduri de sârmă ghimpoasă,
alămuri şi timpane şi tambururi, aduse de-avalma din între ghimpi ai frigului şi ai foamei, până la acea
capturile de război de prin ţările Europei eliberate. salutară intervenţie, venind din partea unui modest
Pentru unii cititori din timp de pace, a fi remarcat învăţător român, îmbrăcat de urgenţă în uniformă de
de un ofiţer rus, (de obicei, cotat ca un hărăzit în arta locotenent al Armatei regale a României, transformat
muzicii), poate reprezenta un destin romantic, în ofiţer, căzut prizonier, cu tot cu multiplele-i talente
precum romantic i-ar putea părea destinul cuiva de a de muzician şi de fenomenal lutier.
sălăşlui în taigaua siberiană sau în tot atât de Realul, mai bizar şi mai consistent decât ficţiunea,
friguroasa pădure canadiană. Rutina cu care pe care veteranul Oţel îl distribui în povestea
reproduc, după mulţi ani, acele cuvinte ale fostului Orchestrei simfonice vieneze, reconstituită în lagărul
prizonier Oţel de la Iaşi, îmi pare, acum, suficient de de prizonieri, recurse la miriade de scene apoteotice:
banală. Cu toate aceste, din înşirarea lor, mi se - În tăriile profunde ale acelei neexplorate taigale,
încrustară, precum versurile unui sonet feciorelnic şi concertul izbucni: se revărsa mai intens, mai frumos şi
neprihănit, încă o altă exactitudine: o altă istorie, cu mai suav, ca totdeauna, slobozindu-se, în desişul
mult mai abracadabrantă şi mai năstruşnică. Ceva, compact al reţelelor de sârmă ghimpată, asemenea
care învederează caracterul incidental al condiţiei unui cânt al bucuriei pentru libertatea
umane! Povestitorul, coborând glasul, rosti cu recâştigată.Impunătoarea trupă de artişti-prizonieri,
ostentativă indiferenţă, că în rândul instrumentiştilor dirijată de românul Tiron, executa cântece line ca
din acel trufaş lagăr sovietic de prizonieri, se reafla, stepa baikală, ori brutale precum era viaţa de
78
proză scurtă
prizonier, după reţele ghimpoase; intona armonii medicale mondiale. Trataţi cu blândeţe de acei felceri,
duioase despre pajişti şi păduri vieneze sau despre ce nu ştiau ce e milostenia sau păsuiala şi care nu
păduri bucovinene, despre lanuri de maci roşii, pierdeau prilejul unor mângâieri materne, prizonierii
răvăşindu-se sub stele negre, ce crăpau lent sub injectaţi cu vaccin, mândri de a nu avea ţară, nici
eroziuni sfioase; interpreta melodii, folosind rima sau prieteni (tovarişci, muncitorii nu au patrie!), căpătară
asonanţa barbarului, melodii dure sau vivipare, dintr-o încredere în toate cele şi dispreţuind experimentele de
lume fără soare, unde zidurile se desfoaie, se scarpină, pospăială, se îmbolnăviră cu toţii, visând, în
se agită, ţipă în nopţile de ciment, căutându-şi aşternuturi de paie, vise de muribunzi, care se hlizesc
descătuşarea. În adunări de prizonieri fără de număr, ca proştii.
ascultarăm, fără poruncă, cântări despre grădini Prizonierul Oţel îşi aminti că bolnav, grav bolnav,
bucolice, melancolice, în care răsunau de departe a stat, zăcând, pe acelaşi aşternut de paie, alături de un
cântările europene: cu-cu, cu-cu!.Cântări, răsunând căpitan german, un pilot de avioane Messerschmidt,
duios, până la un deplin şi general acord mut… care ( precizare subliniată de el cu mâna pe inimă!) era
Faima de muzician al prizonierului Tiron îi croi fiul patronului de la IG Farben-Industrie din
acestuia alte evoluţii şi modificări de soarte, dintre Germania. Atât românul ofiţer Oţel, cât şi căpitanul
care ni s-a mai povestit că el a fost luat de un neamţ rezistară febrei induse de experimentul
comandant al unui aeroport din proximitatea vaccinului, dar ulterior, ambii contractară o altă boală
lagărului, care l-a angajat să-i instruiască fiica, a mizeriei, a războiului şi a prizonieratului: tifosul
învăţând-o să cânte la pian. exantematic!
Prin plecarea din lagăr a prizonierului Tiron, - Exantematicul dă temperaturi foarte mari,
convocat ca profesor de pian pentru fata comandirului cufundând bolnavul în febră de peste 41 de grade, în
de aeroport, orchestra s-a destrămat, toţi foştii
aiurări îndelungi!..., recapitulară amintirile
instrumentişti, toţi membrii formaţiei corale, vienezi
prizonierului Oţel. Temperaturile de 41 de grade, date
sau români, decăzând din drepturile de artişti-
de tifosul exantematic, atacă profund sistemul nervos,
muzicieni. Zilele de după dispariţia dirijorului, se
scurseră acrite, deşirându-şi searbăda tiradă a vieţii în încât, în consecinţă, ori mori, ori înnebuneşti…
lagăr. Neamţul a murit, fiind mai gras: mai puţin apt să
Se treziră, după aceea, pe făgaşul unei nemaiauzite reziste febrei teribil de ridicate! Oţel a scăpat, prin
lucrări şi a unor inedite încercări de înaintare a voia lui Dumnezeu, ieşind din boală, ca un schelet
omenirii pe tărâmul progresului: au fost printre cei scâncind şi târându-se către geana de lumină a vieţii.
dintâi cobai, masiv implicaţi în experimente Pe urmă, Oţel începu să reziste fărâmărilor altor
ştiinţifice sovietice. Totul începu în râsetele felcerilor fierbinţeli şi altor aiurări: în barăci de bârne de pin, de
din lagărul sovietic, în hohote nevinovate de prunci, la mese învelite cu pânză roşie, li se propunea răstit să
manifestând aceleaşi reacţii şi aceleaşi simptome, se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, tentativa
precum cele ale distinsului şi efeminatului dirijor în fluturându-li-se prizonierilor români, ca un tentant
halat alb, imaculat, supranumit Îngerul Morţii, steag al eliberării din lagăr.
cândva, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, - În Divizia „Tudor Vladimirescu”, se
cunoscut sub înfiorătorul nume de doctor Josef înscriau…voluntar, mulţi dintre cei care aveau pete
Mengele. Li se înfipseră la toţi în corp seringi de ale unor vinovăţii biografice: cei ce fuseseră
dimensiuni apreciabile, injectându-li-se misterioase legionari, prefecţi de poliţie etc. Altfel, celor care nu
lichide, drămăluite în eprubete de vraci, care le se înrolau, calea către Ţară li se afunda, pe mai mult
procurară senzaţia unui dezmăţ de parfumuri şi timp şi mai în adâncul tainelor Siberiei.
frisoane de gheaţă, dând în clocot. Toţi injectaţii, El a rezistat, încăpăţânându-se să refuze cătănirea
cărora li se aplicară, cu delicateţea de rigoare, în Divizia „Tudor Vladimirescu”, pentru că ar fi
grosolănia brutală a experimentului medical, urmat trimiterea sa în luptă, contra propriei armate:
resimţiră starea euforică a unor îngeri de gheaţă şi de română, antonesciană, „faşâstă”. Ofiţerul român Oţel
flacără. Sfiala de roabe şi simplitatea femeilor avu ambiţia deşartă a eşuării de acasă, a eşuării din
sibiriace le adeveriră că fuseseră miruiţi cu un prim Ţară, a Eliberării, zugrăvită de seniorul comunist Ion
vaccin contra febrei tifoide, produs în întregime, fără Gheorghe Maurer în atare cuvinte:
nici un ajutor anglo-american, în laboratoare -România ar fi suportat, mai uşor, încă un război;
autohtone, încercat pe prizonieri, întru slava ştiinţei mai uşor decât o…eliberare venită de la Răsărit.
79
recenzii Într-un scurt Argument (p. 18-20), autoarea îşi
informează cititorii cu privire la scopul urmărit,
Teatrul şi muzica arătând că „sub diferite forme, în funcţie de
în Bucovina repertoriu, reprezentaţiile teatrale au pus în mişcare
importante resorturi sociale şi psihologice, au trezit
conştiinţe, au contribuit la semănarea în mintea
spectatorilor a ideilor de neam şi ţară, de origine
Ion comună a românilor, de mândrie faţă de un trecut
POPESCU-SIRETEANU istoric glorios, ca şi de necesitatea unirii în faţa
vitregiilor vremurilor. În acelaşi timp, muzica, în
special cea corală, prin text şi melodie a avut o
influenţă similară cu cea a teatrului” (p. 19).
Beneficiind de o bună ucenicie în cultură Primul capitol al lucrării este intitulat Câteva
lângă tatăl său, cărturarul Emil Satco, şi de bogăţia consideraţii privind viaţa socială, economică,
unei mari biblioteci, doamna Alis Niculică, religioasă şi culturală din Bucovina, în perioada
absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie a 1775-1940 (p. 21-49) şi reprezintă o introducere în
Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, a reuşit atmosfera pe care autoarea o crează în capitolele
să elaboreze lucrarea Din istoria vieţii culturale a următoare. Autoarea scrie: „Dorinţa Austriei de a
Bucovinei: teatrul şi muzica (1775-1940), Bucureşti, acapara cu orice chip nord-vestul Moldovei au
Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p. + determinat-o să inventeze motive care să convingă
Anexe, format academic. marile puteri de legitimitatea pretenţiilor sale”.
Elaborată mai întâi ca teză de doctorat, sub Victimă a acestor pretenţii a fost domnul Moldovei
îndrumarea prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, scrierea a Grigore Ghica. Despre acest fapt, M. Eminescu scria:
fost amplificată şi definitivată ca mare monografie a „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu
celor două componente ale culturii din Bucovina, dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu
precizate în titlu. Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi cea
În Cuvânt înainte, prof. Mihai Iacobescu pune în mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire
evidenţă valoarea deosebită a lucrării, în care fără seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui
autoarea „şi-a propus şi a reuşit să creeze o imagine Grigore Ghica Voevod. Fărădelege nemaipomenită,
complexă, veridică, bogată, nuanţată, de la apariţia şi uneltire mişelească, afacerea dintre o muiere
dezvoltarea primelor formaţiuni şi instituţii teatrale şi desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea
muzicale din primii ani ai răpirii Bucovinei de către Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia
austrieci, până la limita superioară a evoluţiei sale,
vecină, de-a pururea o durere pentru noi”.
când păstrează individualitatea şi integritatea
Capitolul cuprinde câteva subcapitole bine
teritorială, în iunie 1940”; Autoarea „introduce pentru
organizate în economia lucrării: Tradiţii ale teatrului
prima oară în circuitul istoriografic informaţii, date,
popular în Bucovina; Teatrul german (1803-1918);
fapte istorice necunoscute sau foarte puţin ştiute până
acum, care întregesc, completează viaţa culturală a Teatrul polonez; Turneele trupelor româneşti de
provinciei, în general, mişcarea teatrală şi muzicală, teatru şi rolul lor în trezirea conştiinţei naţionale;
în special” (p. 13, 14). Promovarea teatrului de către societăţile româneşti;
Un elogiu reţinut şi la obiect face lucrării prof. Teatrul şcolar şi studenţesc; Teatrul ucrainean;
univ. dr. N. Georgescu în Izvorul şi fântâna, sau Teatrul evreiesc.
despre exhaustiv în istorie (p. 15-17) din care, aici, Cel mai important dintre aceste subcapitole este
reţinem câteva aprecieri: cel privitor la turneele trupelor româneşti (p. 68-
„Măsură pe care şi-o alege şi şi-o impune Alis 107). În ianuarie 1864, un boier bucovinean,
Niculică (şi pe care, repet, o regăsesc la mai mulţi Alexandru Costin, a angajat trupa teatrală Fani
istorici tineri, încât s-ar putea vorbi de un spirit de Tardini pentru un număr de spectacole în Cernăuţi.
generaţie) este aceea a desfăşurării enciclopedice a Totul s-a făcut cu spijinul autorităţilor habsburgice,
evenimentelor, cu definiţii scurte dar exacte –şi ajutaţi de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi. Şi
exemplificări împlinitoare. Nu există faptă culturală astfel s-a deschis „prima mare stagiune de teatru
în această carte care să nu fie atestată de două sau mai românesc în Bucovina”, cu spectacole în lunile
multe izvoare –şi nu există izvor care să nu-şi aibă martie-aprilie-mai. Primul spectacol a fost la 1/13
verificarea lui, cele noi fiind cu grijă individualizate” martie în sala de teatru a hotelului Moldova, cu piesa
(p. 16). Radu Calomfirescu de I. Dumitrescu.
80
recenzii
Publicul, prezent în număr mare, a înţeles bine înfiinţarea unui conservator de Muzică şi Artă
mesajul cântecului Mihai Viteazul cu care a început Dramatică şi rolul societăţilor culturale. Interes
spectacolul. Cântecul „a electrizat şi a fermecat prezintă şi subcapitolele de încheiere Coruri de
poporul român. Nu se sfârşise bine prima strofă, şi plugari, Societăţi studenţeşti, Coruri de elevi şi
publicul, răpit de însufleţire descriptibilă, izbucni în Turnee prin Bucovina ale unor trupe şi mari
aplauze şi strigăte de brava şi de trăiască, de interpreţi. Cartea se încheie cu un amplu capitol de
cutremurau păreţii şi socoteai că are să se prăbuşească Concluzii (p. 281-290), Glosar, rezumat în limba
sala de atâta zgomot! Nicicând nu se văzuse atâta engleză, Bibliografie, Index de nume şi Anexe.
entuziasm!” Din această cauză, poliţia nu a mai Rezultat al unei munci îndelungate, cu dăruire
permis „repeţirea” acelui prolog, cum spune I. G. deplină şi cu o informaţie foarte bogată, această
Sbiera, martor ocular. Foarte interesantă ni se pare monografie semnată de doamna Alis Niculică, doctor
mărturia lui T. V. Ştefanelli: „Toată învăţătura noastră în istorie, reconstituie critic atmosfera în care s-au
în decursul celor opt ani de zile din liceu n-a avut atâta dezvoltat două mari componente ale culturii din
influenţă asupra dezvoltării noastre ca acest teatru”. Bucovina. Operă de mare valoare, scrierea aceasta ar
În deceniile următoare, Bucovina a fost vizitată trebui să fie tradusă în limbile germană şi ucraineană,
de nenumăraţi artişti din România, -unii fiind nume spre a se cunoaşte aportul acestei provincii la cultura
de prim plan în cultura românească, între care Agatha românească şi europeană.
Bârsescu, Aristizza Romanescu, Petre Liciu şi Cred că ar fi necesar ca la Universitatea din
Aristide Demetriad. Suceava, la Facultatea de Litere sau la cea de Istorie-
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română Geografie, să se deschidă un curs intitulat, poate,
în Bucovina a susţinut activitatea teatrală. Şi alte Istoria culturii în Bucovina, astfel stimulându-se
societăţi, între care Armonia, susţin activitatea cercetarea tuturor aspectelor pe care le presupune
teatrală. această importantă temă. Punctul de plecare îl poate
Capitolele Teatrul ucrainean şi Teatrul evreiesc constitui lucrarea doamneiAlis Niculică.
au în atenţie activitatea modestă a unor formaţii (Din vol. Bucovina. Oameni şi cărţi, II, în pregătire.)
teatrale cu spectacole în ucraineană şi în germana
evreilor bucovineni.
Foarte bogat în informaţii este şi cap. III al
lucrării: Arta muzicală în Bucovina de la primele Soldatul prerafaelit
manifestări până la marea Unire (p. 142-193).
În 1371 se înfiinţează la Siret cea mai veche Mircea
şcoală mănăstirească, desigur, în limba latină. După
modelul acesteia, se va înfiinţa Şcoala muzicală de la DOREANU
Putna, apoi cea de la Suceava. La mijlocul sec. al
XVIII-lea se înfiinţează la Putna o Academie Poezia lui Răzvan Ionescu are toate şansele de a
Teologică, cu durata de şapte ani. deveni arhicunoscută, de-a dreptul populară. Este o
Viaţa muzicală românească din Bucovina se calitate şi un neajuns. Se poate să fii sentimental şi
dezvoltă pe baza muzicii religioase. În a doua rebel în acelaşi timp? El adevereşte: da! Nu poţi să te
jumătate a sec. al XIX-lea se bucurau de mare abţii a îngâna această muzică: „Ploaia toamnei
autoritate lăutarii Nicolai Picu şi Grigore Vindereu de plouă/şuşotind nimicuri/risipind prin streşini/picuri,
la care a învăţat mult Ciprian Porumbescu. picuri, picuri“.
Apar societăţi muzicale care cunosc o Ecouri de romanţă infiltrate în straturile cele mai
remarcabilă dezvoltare. Se înfiinţează şi cunosc o adânci ale fiinţei, încercând şi reuşind fără strădanie
frumoasă evoluţie unele formaţiuni corale constituite s ă renasc ă permanen ţ a noastr ă nostalgic-
din studenţi şi elevi. Datorită faptului că trăia o viaţă sentimentală, fără, Doamne feri, a fi cumva păşunistă.
muzicală intensă, Bucovina a fost supranumită mica Peşti zvelţi înoată în apa lor proprie - sursa - inspiraţia
Vienă şi s-au impus importanţi compozitori şi - nu are de a face cu artificialitatea vreunui acvariu,
organizatori de activităţi corale. oricât de fascinant ar putea fi acesta. Adolescenţă
Al patrulea capitol este intitulat Viaţa teatrală şi perpetuă ca o ploaie uriaşă, nemişcată peste cu totul
muzicală în perioada interbelică şi rolul său în neîngereştile noastre mişcări. Iar eu nici măcar nu ştiu
consolidarea unirii (p. 194-289). Autoarea ne dacă te cunosc. „Pe meleagurile mele /acum se face
prezintă momentele importante din lupta pentru un ziuă, /şi suntem în sfârşit /în noiembrie" (Amarul
teatru naţional în Bucovina, înfiinţarea Teatrului chip) Tot ce ştiam despre suferinţă se preface în
Naţional, în continuare prezintă eforturile pentru dragoste sub inspiraţia îngerului transfigurator, a
81
recenzii
toate izbăvitor : „- o minune ratată -“ spune el, dar se Nu este nicidecum erupţia unui talent, este
va răzgândi în curând: „Stau ascuns printre muşcate confirmarea lui: „M-aştept pe mine, /asta e tot. /O
/Dându-mi viaţa înapoi /Când aveam doar dinţi de lungă aşteptare, /eu cu el /şi dincolo cerul.“
lapte/Şi doar vise de război“ („Şah“) Ce mai putem („Mansio“ sau locul unde rămâne cineva“) finalul
să spunem? „So beat it“ şi Nichita Stănescu, Muzica fiind formidabil: „Locul unde rămâne cineva e ca un
este mereu inenarabilă. Poezia lui Răzvan Ionescu strigăt.“
este impregnată de forţa daimonilor pe care îi Nu există viitor pentru acest tip de poezie; există
reprezintă: între tinereţe şi maturitate nu există doar prezent perpetuu. Radu Stanca nu ar fi scris
altceva decât dragostea nesfârşită. altfel: „Un falnic prinţ din cronici ori balade“.
Ceea ce poate să îmi placă în această poezie /"Casa-ţi mirosea dulce a icoană" /Candelă nestinsă,
dincolo de perfecţiunea ei formală este faptul că eroul fir de busuioc /Maica îmi spăla sufletul de rană
liric nu se vitejeşte, nici nu încearcă să se încarce liric /Prefăcându-mi viaţa-n ploaie de noroc“.Uşor
artificial, se recunoaşte învins cu demnitate: „Rătăcit atribuibile lui Ioan Alexandru întâiul, aceste versuri
prin firul ierbii /Şi aflat în pod cu fânul /Unde joacă intră în contradicţie cu cele erotice sau, să le spunem,
şah doar timpul /Viaţa, calul şi nebunul“ (tot „Şah“) de dragoste; totuşi poetul păstrează per total o unitate
Timbrul poetic rămâne unic dincolo de orice integratoare, ca în „Cântarea Cântărilor“: „Înainte de
ecouri: spaima de moarte reprimată şi întârziată prin a întâlni oceanul ochilor ei pluteam în derivă.
erotism. Iar erotismul este unul mai degrabă al /Întocmai unei păsări rătăcite de vânt /orbită de soare
preludiului decât al orgasmului insistent, perpetuu, şi orizonturi mişcătoare.“ Sau /„Mâinile tale mă
până la a deveni insuportabil: „E timpul să plec /e caută /fruntea ta mă caută /trupul tău mă caută...“
timpul s-ascund /o iubire frumoasă /sfârşită rotund“ S-ar putea ca Răzvan Ionescu să devină prin
(„Septembrie“). duioasa lectură pe care o merită unul dintre poeţii de
Poţi să îţi pierzi viaţa din dragoste, este neocolit ai sec XXI, din limba română, unul din cei
avertismentul subiacent: („Obiecte pierdute“) « Flori
mai cantabili: „Şi-ai avut la praznic rugă de vlădică
pe geam, în noi ninsori /Soartă a în-zadarului /Din
/Murmur de priceasnă - pregătindu-ţi mire /Pe Iisus
ceşcuţe bem licori /De la curtea ţarului /Fruntea-i o
drăguţul pe care de mică /L-ai peţit în firul tors la
povară grea /Şi sfârşitul la-nceput /Aerul din preajma
mânăstire /Veacul s-a întors pe cealaltă parte /Şi
ta /Mă conjugă la trecut /Cristalinul tău împarte
aşteaptă, poate, de la noi, poveşti /Toarse lin de şapte
/Visele de la vopsit /Le-am pătat în somn cu moarte
/Un albastru bănuit /Cel ce nu e, e din nou /Printre fuse-ntre muşcate /De pe prispa unde astăzi nu mai
pleoape în culori /Tâmpla ta îmi e ecou /Visele îmi eşti /Te-ai mutat la deal într-o casă veche /Lângă
sunt din flori /Orele vor fi imagini /Ce se zbat în bradul iernii ce ne-a despărţit /Ochii tăi albaştri nu-şi
ochiul-şbilţ /Albul de pe străzi şi pagini /Ne va adormi găsesc pereche /Cele şapte fuse au încărunţit /Veacul
în jilţ /Tu albastru, eu devreme /Stăm la porţile tăcerii tău de rugă dulce la icoană /A scurs dintre buze fir de
/Sufletu-mi devine Mozart /Paşii tăi devin Salieri /Şi busuioc /Maica mea de iarnă sufletul e-o rană /Tors
mi-e frig şi îmi e toamnă /Buza ta, un palid nimb /Îmi de viaţa asta numai nenoroc ».
şopteşte că e o doamnă /M-a pierdut pe lângă timp ». Vai, toba plină de praful uimit şi uimitor al scenei!
Dragoste pierdută, recâştigată? Nu, omniprezentă. Praful alb al veşniciei. Clovnii ei superbi. Din
Rescrisă mereu, cu un scris de copil, un umil abecedar crevasele sentimentelor comunicate de poezia acestui
reînvăţat, cu asta ne educă, cu vocea lui suav- om se înalţă aburii irizaţi, aproape palpabili, ai
baritonală, Răzvan Ionescu. Că este un foarte bun poeziei.Ai sângelui şi ai imaginaţiei retroactive.
recitator, este treaba lui. A noastră. Pentru mine, cel În poezie, cât mai aproape de desăvârşirea ei. Nu,
mai bun recitator, cel puţin al propriilor poezii, este nu există decât prezentul din viitor. „Primăvara,
George Bacovia (însă cu el n-am mâncat cartofi oamenii se bucură atunci când lumina soarelui începe
prajiţi, pe undeva pe lângă Biserica Neagră) (Nici să încălzească pământul; lumina caldă a soarelui de
măcar nu ştiam că este poet) Dar mama ştia că eu pot primăvară este un lucru bun, de dorit. Dar oare pentru
fi? Cine şi-ar fi dorit-o? Mama lui Ozzi Osborne ce şi- ce anume? (...) pur şi simplu, este bine să existe viaţă -
ar fi dorit! Cele mai pertineste rânduri despre poet le este bună în sine” (Immanuel Kant - Metafizica
scrie Ioana Diaconescu: „Farmecul dezinvolt al moravurilor) Este bine să existe, să se simtă absolut
versurilor lui Răzvan Ionescu vine, cel mai ades, din poezia. Nu există loc, doar poetul sfinţeşte locul.
desuetitudine: asumată cu o subtilă ironie, aceasta Hamletian şi singur, singur şi frumos, iată-l!
conturează o artă poetică distinctă.“
82
recenzii
Spiritul, Conştiinţa şi
Sufletul (toate atât de
Lucian Costache complexe, de instabile şi de
şi poezia contrastelor variate), pe care nu ştiu
dacă trebuie să le adun sau
să le scad, dacă trebuie să le
Valentin iau în seamă separat sau
TALPALARU împreună – nici măcar nu
ştiu sigur dacă nu cumva
sunt acelaşi lucru numit de
fiecare dată altfel. Le-am
învârtit în jurul Fiinţei, dar
Lucian Costache este prezent în ultima vreme în mi-a fost teamă că, oricât aş
atenţia criticii graţie eforturilor de a se alinia la o nouă adăuga sau scădea, ceva
generaţie de eminescologi, printr-o originală nedesluşit îmi scapă”.
interpretare la care „se încumetă”, traversând câteva Lucian Costache este într-un constant dialog,
opere din loja creaţiei eminesciene. Aşa cum ar fi uzând din plin de recuzita acestuia într-o descendenţă,
substanţialul volum M. Eminescu. Eseuri deschise. din care, la o primă lectură, Marin Sorescu este uşor
Chipul de aur şi chipul de lut, Editura Tiparg, 2009, detectabil în gestica şi dinamica retoricii. Tentaţia
sau mai vechiul studiu Mihai Eminescu. Sentimentul jocului de cuvinte, a lunecării lor sonore în fraze
singurătăţii, Editura Junimea, 1989. Destul de puţin poetice, ţes un păienjeniş, căruia autorul i se
vizibil atenţiei revistelor literare importante, Lucian abandonează conştient, de multe ori fără luptă, în
Costache este un poet şi un interesant prozator, care construcţii parabolice eterogene: „Poltron şi fără
contabilizează nu mai puţin de 16 cărţi de poezie, caracter,/ mi-a dat doar trup de mucava/ cu ţesătură de
proză, eseuri, critică literară. În acest an ne propune hârtie,/ mânjit cu roşu-carne vie...// şi-n cap doar două
trei cărţi: Mathilde şi fata din grădina felinare –/ ca pe scenă –/ şi, între ele, o migrenă”
Albastră(roman, Editura Tiparg), Piano forte (poezii, (Peniţă). Aceste miniaturi poetice capătă consistenţă
Editura Tiparg) şi Miniaturi III. Peisaje, portrete... la atunci când dispare obstinaţia narativă, în cheie
aceeaşi editură Tiparg. Volumul de versuri Piano parabolică sau sapienţial – didactică şi se adoptă un
forte este un melanj de-a dreptul dezarmant prin alt ton: „Mă pune timpul în insectar –/insectă mare/ cu
dezinvoltura cu care merge direct la esenţa noţiunilor două picioare./ De sub sticlă, de sub coperte/ ca
„tari”, la simbolurile pe care le descifrează/încifrează ferestrele transparente,/ sunt un animal rar // Cu acul
într-o manieră personală şi tonul ludic, degajat, mai în spate, încă tresar” (Peniţă). De aici şi până la
tot timpul în răspăr cu gravitatea şi predispoziţia atmosfera mironraduparaschivescă nu pare să fie
pentru glosă şi divagaţia spontană. posibilă o punte şi totuşi: „Iubirea ei era de
Dacă ar fi să descifrăm şi noi cu aceeaşi libertate gutapercă,/ De lipitoare tropicală,/ De humă unsă, de
mesajul din Partitură pentru Fizicieni şi Poeţi, am ciupercă,/ De piele subabdominală.// Dar n-a putut,
putea vorbi de spaima în faţa imposibilităţii traducerii bietul hadâmb!/ Era de mădulare strâmb,/ Din tinereţe
marilor întrebări în limbaj accesibil şi „liniştitor” sau fără drâng,/ Să cânte doar cu deget stâng...” (Peniţă).
de improvizaţia din lipsă de timp uman, a unor Dezarmantă este asocierea între poeme jucăuşe,
explicaţii cât de cât rezonabile. Cu alte cuvinte, poetul aparent naive, şi meditaţiile ambalate în acelaşi ton
se teme de posibilitatea de a primi un răspuns care să-i ironic, o posibilă eschivă în faţa asumării lor ca
depăşească posibilitatea de înţelegere. Atunci, regula sfâşiere şi durere. După Tzuka Tzuka, un panegiric
jocului îl îndeamnă la o supralicitare a spaţiului pentru căţeluşa prietenă, apare un catren cu centrul de
confuz dintre poet şi divinitate, cu nonşalanţă şi umor. greutate în altă zonă: „Fie Omul cât de mic,/ E mai
Fiinţele, Universul, Materia care nu vieţuieşte, Marea mult decât nimic./ Fie omul cât de mare,/ Tot Nimicul
Prăbuşire, Spaţiul, Acceleraţia devin nişte noţiuni e mai tare” (Peniţă).
aproape banale prin familiaritatea cu care poetul Lucian Costache etalează cel puţin trei registre cu
jonglează cu ele ca şi cum ar fi farfurii de plastic! 18 recuzita aferentă, pătimind, poate, la versurile
pagini în care se schiţează o teorie ontologică, ba ne strunite în canoanele poeziei clasice, dar cu
atrage atenţia că lipsesc alte piese precum Raţiunea, deschideri neprevăzute şi volute ingenioase în poezia
Conştiinţa, Spiritul, Sufletul. Cât de gravă este de meditaţie sau cea cu accente sociale, un poet care
atitudinea lui Lucian Costache în faţa acestor noţiuni nu poate fi ocolit.
fundamentale? „Din ecuaţia mea lipsesc Raţiunea,
83
recenzii
simboluri, ele trimiţând, la început spre Geneză, iar
mai apoi circumscriind valori etice fundamentale.
Pelerin la Blând şi răbdător, tenace însă supus condiţiei lui vox
clamantis in deserto, eul poetic îşi asumă austeritatea
templul cuvântului* indusă pentru pământeni de păcatul originar,
confesându-se fără nici o zăbavă întru speranţa
recuceririi lumii edenice care va să vină de la
Grigore
Atotputernic; îşi recunoaşte păcatele, însă e totodată
CODRESCU gata să ispăşească totul: „Sufletu-mi, ogor arat,
însetat de apă/ Rătăceşte istovit urcuşul vieţii drum,/
Cu adâncă uşurare, lumina sapă/ Trepte spre Tine,
S-a făcut demult apropierea dintre poezie şi Doamne, prin vremuiri de fum./ Sunt fiu risipitor, prin
rugăciune. A împins la aceasta lirismul generat de lume rătăcesc,/ Pom cu fructe amare şi frunziş
pioşenia şi evlavia credinciosului care se adresează solzos,/ Arde-n mine răul, cu iadul mă încălzesc,/
Dumnezeirii cu fascinaţia sacrului şi a purităţii, spre Dezmierdări carnale, trăiri făr' de folos./ Vine o vreme
care tinde fiinţa umană. Aceasta a generat, în istoria în care pom mă ridic şi cad,/ M-am săturat să fiu
poeziei, un şir de antinomii precum sacru-profan, păcatului arcadă;/ Mă-ntorc străin acasă, un neştiut
angelic-demonic, pământean-ceresc, suflet-trup şi nomad,/ În curtea ta Doamne, să înfloresc livadă”
altele, a căror tensiune dramatică a putut fi (Sunt fiul risipitor).
încorporată în expresia marii poezii de inspiraţie Unul din cele mai frumoase poeme este Cuvântul
religioasă, reprezentată de Dosoftei, Eminescu, ce creşte..., în care ceremonialul biblic, aureolat de
Goga, Voiculescu, Arghezi, Gyr, Ioan Alexandru, sacralitate, străluceşte prin fastul celest şi lirismul
Anania şi alţii. Cum se vede, filonul acestui tip de autentic pentru că Cerul şi Pământul par să vibreze pe
creaţie poetică este puternic în literatura română, iar aceeaşi undă (minus finalul de trei versuri în care
perspectiva viziunii şi profilul stilistic sunt stângăcia prozodică şi incoerenţa viziunii creează
inconfundabile la autorii numiţi. Pe de altă parte, se dizarmonii. Încântă însă prima parte: „Somnul
pare că imaginarul poetic al acestui tip de lirică intră fecioarei ca o rază de lună,/ Sihastră tăcere în schituri
în comunicare cu vibraţia eului poetic doar în anumite apune,/ Ascultă lumina prin oase cum sună,/ Cuvântul
condiţii, dezvăluind instantaneu orice cum creşte în tine, un june./ În odaia mică, tainică
incompatibilitate care ar ştirbi extazul trăirii celui sfântă viziune,/ Din cer, străluciri de înger, coboară./
aflat în albia comunicării christice şi lăsând la vedere De necuprins întinderea genunii,/ Gavril şopteşte
convenţia, dedublarea şi posibila disimulare a lui. celei pline de har:/ Vei naşte pe Domnul cerului şi
După deceniile de ateism promovat oficial şi în lumii,/ Azi te vei îmbrăca, cu dumnezeescul dar.” (...)
particular, inflaţia credinţei şi parada slujitorilor ei În poemul Noapte de Crăciun, imagini feerice
pot naşte îndoială. Acesta e terenul, cam nefavorabil, închegă un tablou terestru şi celest, uman şi
pe care se lansează recent al şaptelea volum de poeme dumnezeiesc într-o frumuseţe peste fire.
semnat de Dumitru Brăneanu şi intitulat semnificativ Compoziţia volumului şi-a impus o anume unitate
şi expresiv Pelerin la templul cuvântului. Este o ideatică şi imagistică, în care cele una sută unul de
jumătate de surpriză, pentru că autorul băcăuan şi-a poeme, numerotate cu cifre romane, cuprind şi şase
obişnuit cititorii de versuri senin-meditative, psalmi, precum şi un număr de sonete; mai peste tot
militante într-o vreme, închinate vag spre onirism, însă dominând versul alb ce ignoră ritmica, dar şi
sau pândite de un erotism diafan într-o expresie eufonia, încât n-am putea spune că, din această cauză,
limpede neoclasică, ce părea a se aşeza într-o zonă nu suferă cadenţa şi muzicalitatea poetică. Unele
tutelată de spiritul blagian din ultimii ani ai marelui imagini metaforice par a prezenta o semantică siluită:
poet ardelean. „De dragostea Satanei greu ne mântuim”; „Să
Acum avem în faţă un autor care face vizibile cuceresc cu dreapta-ţi pătimire / Ţinut de taină...”;
eforturi pentru a asimila lumea biblică, etica înaltă şi „Pământ, iad, ceruri se prind într-o cunună”; „Tâlhar
pură a creştinismului, venind dinspre mitologia şi sfânt în mine se frământă”; „Să pun capăt disperării
creştină (Iov, Cain, Abel, Maria Egipteanca, de noroi”; „Spre tine, Doamne mai cutez speranţă”. O
Apostolul etc.), dar şi dinspre o justiţie socială care decantare mai insistentă în plan sintactic şi figurativ
face casă bună cu etica de natură creştină. ar fi fost utilă. De asemenea, alte contexte, clişeele şi
Laitmotivele predominante ale cărţii sunt Cuvântul şi imaginile respective par a fi preţul grabei unui autor,
Lumina, convertite, prin contexte succesive, în altfel exersat, ce-l luăm în serios.
84
recenzii
Argumentul vine dinspre multe versuri frumoase, implicaţii didactice şi metodice mult aprofundate şi
unele chiar memorabile, care fac cu ochiul cititorului diversificate.
în multe contexte: „Mă viscolesc, Doamne, geroase Autoarea a publicat, la editurile de specialitate din
întrebări”; „Sunt sol bogat, luncă înflorită”; „Ne- ţară, cărţi de poezii, de poveşti şi povestiri, cărţi de
aleargă timpul de-a lungul vieţii”; „În crugul vieţii colorat, exerciţii-joc, precum şi diferite tipuri de
noastre se face seară”; „Pofte cameleonice stau la Caiete, care au uşurat şi au întregit munca
pândă”; „Când îţi bate întunericul în poartă”; învăţătorului sau a educatoarei.
„Golgota se-nfăşoară în mania tăcerii”; „Mă strecor Cu o grafică ireproşabilă, un colorit viu şi de bun
prin frigul din cuvinte”; „Sufletul urcă spre cer vrej de gust, aceste cărţi cuprind texte poetice şi în proză de
lumină”; „Marginea de oră coseşte clipe”. Printre mare sensibilitate artistică, punând în evidenţă
textele poemelor, grafica realizată de un plastician talentul remarcabil al autoarei. Astfel, copilul este nu
cunoscut – Crăiţă Vasile Mândră, alegorizează, sau numai informat, ci şi sensibilizat în spiritul bunului
ilustrează ideea poetică, cu unele efecte reciproce de gust artistic.
expresivitate. „Chipul cifrelor” şi „Chipul literelor”, apărute la
Trebuie remarcat şi faptul că poetul Dumitru Edit. Elis, sunt două dintre cărţile autoarei, foarte
Brăneanu îşi asumă riscurile monotoniei în plan atractive pentru copii, solicitându-i să fie participanţi
tematic şi al limbajului, ceea ce bate insistent aripile activi şi creatori la ore. În versurile frumoase şi uşor
spre o lirică monocordă; diversitatea stilistică şi de memorat, copilul află probleme la care trebuie
imagistică nu e totdeauna uşor de obţinut, într-un să/să-şi răspundă, îmbogăţindu-se astfel pe sine.
volum de poezie de inspiraţie religioasă. Volumul Pretutindeni se fac trimiteri la lumea înconjurătoare,
Pelerin la templul cuvântului poate fi considerat un populată de tot felul de vieţuitoare, dar şi de copii,
experiment reuşit al unui autor ce slujeşte de ani buni pomi, păsări, natura fiind ambientul în care se petrec
poezia şi se caută pe sine cu o concentrare interioară toate întâmplările copilărie Copilul învaţă să
tot mai rodnică. compare, să construiască, să completeze, să
descifreze probleme „încurcate”, să facă un rebus
* Dumitru Br ă neanu, Pelerin la templul etc., devenind co-autor al actului de învăţare
cuvântului, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, conştientă şi activă.
2011. Prezentare de Ovidiu Genaru pe coperta IV În realizarea cărţilor „Cristina descoperă lumea
prin imagini şi texte” şi „Miaunica vă ajută să învăţaţi
alfabetul”, autoarei i se alătură şi fiica sa, Raluca-
Maria Gherman, profesoară de engleză, alcătuind
împreună două Caiete foarte interesante, pentru grupa
Angelica Gherman, pregătitoare şi clasa I.
scriitoarea celor mici Utilitatea acestor Caiete constă în existenţa unui
set variat de probleme cu care trebuie să opereze
copiii. Ei au la dispoziţie texte în versuri sau proză,
Maria imagini, chestionare, ghicitori, exerciţii de
BACIU recunoaştere, de completare, de selectare etc.,
ajungându-se la discuţii, pornind de la textul dat, din
Angajată într-o „aventură” de anvergură, care are care, cuvinte şi întâmplări se fixează în memoria lor.
menirea de a sprijini concret învăţământul românesc, Universul în care îşi desfăşoară copilul viaţa
învăţătoarea Angelica Gherman, din Botoşani, „a pus capătă contur în mintea şi conştiinţa lui,aspect
umărul”, cu iscusinţă şi har, la îmbogăţirea şcolii, important care îl va ajuta la folosirea unui vocabular
printr-un mare număr de cărţi didactice şi artistice corect şi divers, precum şi la formularea corectă a
publicate, prin care, atât învăţătorii, cât şi învăţăceii, ideilor.
să-şi uşureze munca, iar creativitatea să le dezvolte Cărţile Angelicăi Gherman, prin lecturile lor
priceperile şi deprinderile întru alcătuirea întregii lor exemplare, ajută la formarea intelectuală şi morală a
personalităţi. şcolarului mic, sensibilizându-l totodată.
Disciplinele de studiu de la grădiniţă şi de la Scriitoarea şi-a dirijat talentul spre poezia şi proza
clasele I-IV au găsit ecou în preocupările scriitoarei, pentru copii, ceea ce nu e nici simplu nici uşor de
structurându-şi problematica poeziilor şi a poveştilor realizat, dacă nu ai har.
ori povestirilor pe textul de bază al manualului, dar cu
.
85
recenzii
încoronat, fiind cel care, „şarpele nostru cel de toate întâmpla/ în anii cincizeci de mii şi ceva/ când”.
zilele”, ne dezvăluie Adevărul. Dar chiar şi acest (Poemă S.F.)
Adevăr a ajuns la un grad maxim de corupţie: oricine Poezia are un final deschis, lăsând în suspense
ar părăsi atunci iadul cu zâmbetul pe buze. Acest iad firul ideii. Versurile înglobează specificul uman în
se pare că este însă, paradoxal, tocmai grădina sfântă, ceea ce are acesta mai abscons-destructiv. Aforismul
lăsată în paragină, pe seama vicleniei satanice. Homo homini lupus constituie o altă trimitere la felul
Un alt poem care impresionează în mod deosebit în care omul se raportează la aproapele său,
este Insula cuvintelor, poem cu care se deschide respingându-l aproape întotdeauna cu o crudă lipsă de
volumul de versuri despre care vorbim: „Se făcea că fraternitate. Luat în altă ordine de idei, faptul că omul
am dat de o insulă netrecută în hărţi,/ bântuită de nu a mai văzut un lup sau că „nu reuşea să deznoade
cuvinte rostite o singură dată în viaţă, ori/ izgonite sau ziua de noapte” arată imaginea omului văzut ca o
chiar evadate. Ele m-au înconjurat/ precum canibalii pestă, care a distrus întreaga natură şi care îşi continuă
omul-pradă. Dacă nu erai în mine/ de atâta vreme, maligna sa existenţă, în unghiurile tăcute ale
n-aş fi îndrăznit, dar cercul,/ adulmecându-mă, se universului!
opri singur, la un braţ de/ sângele meu în care te-am Prin poemele sale, Andrei Fischof trage un semnal
ascuns. Astfel am devenit/ sclavul-domnitor peste de alarmă, folosind fiecare cuvânt ca pe o armă
propriile-mi tăceri.// Mai târziu, se povestea că insula împotriva amoralităţii, ignoranţei şi dezumanizării
s-a transformat în/ continent, apoi în crater de vulcan, omului post-modern, fărâmiţare sufletească la baza
până a dispărut/ sub clarul de lună fără nume.// căreia stă, probabil, însăşi societatea care l-a creat,
Cuvintele acelea au născut o limbă, alta. O nouă societatea post-modernă sau societatea post-post-
religie./ Fără psalmi. Neostoita sărbătoare a post...-modernă...
întoarcerii la sine.” (Insula cuvintelor)
Introducerea într-o lume pierdută în ape a
cuvintelor şi, mai ales, asocierea acestora cu nişte
canibali, oferă logos-ului o putere mitică, regăsită de
altfel şi în vechile religii, ancestrale. Prin această
redescoperire a puterii Verbului, se observă o salvare
a sinelui din marasmul tern al cotidianului deprimant.
Transformarea insulei în continent, apoi în craterul
unui vulcan sau faptul că aceasta cunoaşte mai multe
etape de metamorfozare, poate culmina cu o scară
ascetică, existând chiar şi un „axis mundi” în
înfăţişarea craterului vulcanic în jurul căruia se
strâng, magnetic parcă, toate cuvintele născute din
Cuvânt. Astfel se naşte o nouă religie, în care se
regăseşte „întoarcerea la sine” ca o eternă sărbătoare a
fiinţei umane întru Fiinţă.
Satira umanului contemporan se regăseşte în
Poemă SF, unde poetul Andrei Fischof creează o
lume din timpul viitor, undeva, în anii necunoscuţi
care vor veni, cândva...
„În anii zece mii şi ceva/ fiinţele homo vulgaris/ le
povesteau urmaşilor cu inimi/ transparente/ că
strămoşii strămoşilor lor/ s-au luptat între ei/ ca orbii
azvârlind nisip/ unii în ochii celorlalţi –/ acestea s-au
petrecut înaintea celui/ de al cincilea val al marii
zăpuşeli/ şi înaintea înghiţirii continentelor/ de
oceanele pline cu gheţari topiţi./ Ceea ce a rămas din
toate/ sunt doar vorbele de neînţeles/ homo homini
lupus/ căci generaţia din zece mii şi ceva/ nu văzuse
niciodată un lup/ şi nu reuşea să să deznoade ziua de
noapte,/ aluneca doar printre peştii vorbitori/ a căror
obârşie nimeni nu a descoperit-o.// Poate asta se va
87
vitrina editorială
imagistică vergiliană satul natal, părin,ii și bunicii care
s-au retras în amintire. De aici poate psalmodierea
Scriitori bucovineni monocordă a suferin,ei provocate de moartea
şi invitaţii lor atotstăpînitoare și a dorului de cei pleca)i:„Mamă,/E
geamul deschis,/Și miros de susai…/Vino/Din rai,/Mi-e
dor…/Să stăm de vorbă-n/Pridvor.” În teritoriul acesta,
Sabina decorativ și ceremonial, „plutind/Între cer și ,ărînă,/În
FÎNARU duh”, „sufletul umblă/Descul,/Printre căr,i și ,ărani” în
rătăcirea sa între naștere și Înviere.
Un fior sacral, pu,in creștin, pu,in păgîn,
străbate fluxul memoriei, tor,ă care veghează taifasul
cu „străbuni fără glas” din care izvorăsc duh și cuvinte
O poetică speculară de lumină. Dacă omul este o stupină în care cresc
Volumul Dincolo, în oglindă al „duhuri/Și lucruri în sine”, poetul este un nou
poetei sucevence MARIA-ELENA Prometeu, un Orfeu, o liră în vînt sau o lacrimă
CUȘNIR (Editura Junimea, Iași, călătoare, „un înger care măsoară/În clepsidra
2010) cuprinde 101 de poeme cuvîntului/Sîngele lumii.” Eul poetic contopește în
selectate din cele 10 volume ceasul torid al crea)iei și în peisajele memoriei
publicate și 33 de poeme inedite. Eul valen,ele spirituale și devoratoare ale focului, flăcării
liric își plasează confesiunea în și luminii. În lumina neagră „ca un cîmp arat” a
regim specular, într-un spa,iu al satului văduvit de părin,i, în gîndul livid și-n infernul
diferen,ei ontologice, care abandonează resturile durerii, el deschide fereastra poemului, întotdeauna
cotidianului și construiește un univers al esen,elor surprinzător prin for,a sa vizionară, de factură
spirituale: „Pentru unii via,a e un prelungit expresionistă:„Cobor/În Infern/Cu o floare în
monolog./În mersul pe învelișul lumii,/În zori/Își mînă…/Pe rug,/Din trîmba de fum/Se
privesc oglinda neștearsă,/Cu ochii goli,i de înal,ă/Poemul.”
bucurie,/Chipul, cu ce-a mai rămas din el
(…)/Dincolo, în oglindă/Se privesc adînc, suspinînd O poetică a înluminării Călătorul cu aripi
înfundat.” indigo (Editura Axa, Botoșani, 2010) este al optulea
Eul poetic, alienat de lumea concretă și de volum al VIORICĂI PETROVICI,
limbajul ei, creează un nou spa,iu, ocupat de peisaje în a cărei poezie „ o mărea,ă
onirice și de amintiri. Timpul personal, aflat în declin, diminea,ă a sim,urilor netocite
își reconstruiește sensul nostalgic în tăcere și răspîndește transparent peste lume
singurătate: „Poezia doamnei Maria-Elena Cușnir - fluxul emo,ional.” (Vasile Spiridon)
spune Cezar Ivănescu - ia fiin,ă deopotrivă dintr-o Și cu toate acestea, poezia de acum
dorin,ă de mărturisire și regretul de a fi ieșit din tăcere nu e sentimentală, ci transmite
(…) Este o vorbire care sfîrșește prin a deveni experien)a ini)ierii în transgresarea
hipnotică, seducătoare.” Dicursul liric contemplativ, materialită,ii senzoriale, ritual abisal
construit din gîndiri și din imagini obsedante, aduce al fiin)ei, distilînd simboluri
în cîntecul amintirii imaterialul, netrăitul și nerostitul; antropozofice, viziune spirituală orientală și practici
deși el guvernează o poezie de adresare, celălalt nu yoghine. Reprezentarea poetică a „tărîmului indigo”,
este prezent decît în reverbera)iile persoanei I care, în prin cascade de metafore , este dublată de
scenariul sublimării și desprinderii de lumea transfigurarea plastică a fiin)elor care-l populează,
concretă, devine un element la fel de inconsistent, o realizată în mod excep)ional de pictorul Cătălin
voce a altuia.Aoglinzii. Alexandru Chifan, în ilustra,iile și coperta volumului.
Experien)a dilatării perceptive pare transcrisă
O poetică a focului Flăcări în în stare de transă, cu formulări eliptice, lipsite adesea
memorie (Editura Ars Longa, Iași, de punctua)ie, care bulversează fraza și pulverizează
2010), al doilea volum de micropoeme sensul în mai multe zări. Doar ”fîntîna cuvînt”, cuibul
al lui TRAIAN DIACONESCU (după în care pulsează imaginea poetică, este inepuizabilă.
Meridianul Socrate, Ars Longa, Iași, În jurul ei și al numelor cu valoare simbolică
2009) este rodul meridianului (Alighieri, Trismegistul, Fenix, Timpul, Sucevi)a,
biografic al eului liric, evocînd în Shambala), eul își propagă aurele corpurilor astrale,
tonalitate blagiană ș i cu for,ă în lumi paralele, indigouri care multiplică fiin)a lui
88
vitrina editorială
animale şi cozi de vită; proletariatul „pepenilor de inserate în text într-o logică a asocierilor senzaţie-
lemn”, cu degete lipsă, cei care-şi acoperă podeaua şi eveniment ce potenţează dramatismul expresiei: spaima
pereţii locuinţei cu parchet; proletariatul „oilor de prunelor verzi, teama de întuneric, ritualul tăierii
tablă”, cei care vînd Iisuşi răstigniţi, din tinichea... unghiilor, nebunia bunicii cîntătoare, cele două călătorii
Puţine din personajele cărţii au nume. Nici personajul anuale ale copilului la oraş, bunicul jucînd şah cu el
principal, nici colegele ei, nici părinţii, nici bunicii nu însuşi, frizerul şi ceasornicarul Toni, singurătatea
şi-l spun. La ce bun, pare a spune Herta Müller, cu copilului egoist care nu-şi împarte jucăriile cu nimeni etc.
toţii aparţin aceleiaşi lumi uniformizate, Există, în al treilea rînd, un lirism intrinsec al
dezumanizate. O lume tristă şi flămîndă, în care cîţiva scriiturii, o tonalitate elegiacă, un limbaj
mai speră ca dictatorul să fie bolnav, construind preponderent metaforic: „Cu vorbele în gură calci la
poveşti despre plecările lui din ţară. Aceeaşi lume în fel de multe cum ai călca iarba cu picioarele. Dar şi cu
care la vamă aurul se ascunde în locuri ce nu pot fi tăcerea”; „Pe obraz era un ţinut. Vedeam cum un tînăr
percheziţionate. O lume în care se scrie codificat, în sau o tînără părăsesc acel ţinut cărînd după ei un sac
care cuvinte ca pantof, guturai sau foarfecă de cu un dud”; „Pentru că toţi avem frunze. [...] Frunzele
unghii, s-au golit de sensul lor propriu, iar o biată cresc cum vor ele, scrie Lola, ca iarba adîncă”;
virgulă îţi poate umple sufletul de spaimă. La limită, „Beregata [tatei] e ascuţită şi zăvorîtă, încît cimitirele
cei care nu mai suportă teroarea psihologică îşi pierd nu-i ajung niciodată pînă sus, la buze”; „Aceste boli
viaţa prin tufişuri, lanuri de porumb sau apă, scoase din trupurile mamelor zăceau în scrisori cum
încercînd să evadeze. Cei mai slabi cedează psihic, stăteau în rafturile frigiderului măruntaiele furate ale
ajung la depresie, sînt bîntuiţi de gîndul sinuciderii. animalelor sacrificate”; „Norii, nişte ghemotoace de
Căci indivizi ca Piele – om şi cîine – sînt cu ochii pe rochii mototolite […]. Străzile lăturalnice nu aşteptau
tine, iar omul cu sacoşă se află mereu în faţa ta sau îţi trecerea nopţii, îşi făceau cuferele” etc. Acest stil,
suflă în ceafă. O lume care îşi pune definitiv amprenta specific Hertei Müller, învăluie în poezie,
pe obrazul oamenilor şi în ochii lor, şi pe care autoarea înnobilează prin metaforă o realitate care e departe de
încearcă să o închidă între copertele acestei cărţi care a fi poetică.
începe şi se încheie cu aceleaşi cuvinte: „Cînd tăcem, Sigur, Animalul inimii este, ca şi celelalte
suntem dezagreabili, spuse Edgar, cînd vorbim, cărţi ale scriitoarei încununate în 2009 cu premiul
devenim ridicoli”. Nobel pentru literatură, o ficţiune, dar elementele
În ceea ce priveşte scriitura Hertei Müller, se autobiografice sînt uşor recognoscibile. De altfel, s-a
impun cîteva observaţii. spus despre Herta Müller că în toate scrierile sale
În primul rînd este vorba despre o porneşte de la evenimente reale, care i-au marcat
întrebuinţare bizară a semnelor de punctuaţie, care îl definitiv existenţa. Cărţile sale se înscriu cu obstinaţie
constrîng pe cititor la o lectură pe un ton egal, în aceeaşi temă, din care autoarea nu poate să evadeze
monoton, obsesiv, ca o ploaie tristă şi nesfîrşită de şi care pare, încă, să o devoreze: dictatura comunistă.
toamnă. Gesturi banale şi evenimente dramatice sînt Identificăm, de asemenea, un amestec dureros de
aduse toate pe acelaşi plan afectiv, primele exacerbate iubire şi ură pentru locurile în care s-a născut şi pe
de o sensibilitate ieşită din comun, celelalte care le-a luat cu ea. Chiar dacă raţiunea îi spune că
diminuate intenţionat (nu ca importanţă, ci ca formă a acasă înseamnă acolo unde eşti, unde trăieşti în
expresiei). Acest tip de lectură, impus, induce o stare prezent, chiar dacă scrie în limba maternă - limba
apăsătoare, o tristeţe implacabilă pe tot parcursul germană, România, cu tot bagajul ei de răni şi
cărţii. Nu există nici un semn de întrebare, nici un suferinţă, face parte din ea şi nu poatre fi extirpată. În
semn de exclamaţie, ca şi cînd autoarea a intenţionat propriile cuvinte, acest ţinut e săpat pe obrazul şi în
să evite orice emoţie, orice acces de afectivitate. ochii ei. O recunoaşte cu luciditatea şi sinceritatea
Efectul este însă pervers, pentru că ea obţine exact care o caracterizează. Deşi nu-i place să scrie, aşa cum
contrariul: implicarea emoţională a cititorului este mărturiseşte, în acelaşi timp nu se poate opri s-o facă.
maximă. De la un capăt la altul textul, lipsit de Ca să se elibereze şi, poate, ca să ne prevină:
dialoguri (dialogurile sînt povestite, de exemplu: „I- comunismul a fost un sistem criminal, care a pervertit
am spus: Ştiţi doar că e mort. Şi-a ridicat tabla de şah conştiinţele, a distrus şi a deturnat vieţile a milioane
şi a spus: Şi eu ce fac atunci. N-aveţi ce face, cel mai de oameni, provocînd modificări de mentalitate pe
bine ar fi să mergeţi acasă, i-am spus.” etc.), seamănă termen lung. Asta nu trebuie uitat, pentru că cine uită
cu o incantaţie, la care participi involuntar. poate fi din nou victimă.
În al doilea rînd, există aceste întreruperi,
discontinuităţi cronologice ale evocării (imagini, figuri, *Müller, H., Animalul inimii, Ediţia a II-a, Editura Polirom,
trăiri, amintiri din vremea copilăriei), ca nişte paranteze 2006 (traducere din germană de Nora Iuga).
92
traduceri
Mult timp tresărirea aerului a rămas
Alain pe marginea captivă a stâncii
ce-şi aruncă ancora în amont
Fabre-Catalan acolo unde curenţii se întretaie. Pe cînd cuvintele,
în febra dimineţii,
îşi lasă urma de abur pe geam,
viitorul face loc lucirilor grăbite din zori.
Ea îşi rostogoleşte, iată, la picioarele tale, (Extrase din L'échappée de l'instant, 2010)
libertatea de spumă neclară.
Prezentare şi traducere: Elena-Brânduşa STEICIUC
93
traduceri
95
traduceri
96
sumar:
Parteneri media:
SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI
în imagini