REVISTA SIMPOZION 2013 Liceul Roznov

VALORI CULTURALE ROZNOVENE
REVISTA SIMPOZIONULUI JUDEȚEAN "GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU"

EDIȚIA I, NR.1, 2013
CUPRINS:
CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................................ 3
SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI
COMUNICĂRI PROFESORI:
Prof. dr. Gheorghe Brânzei

Despre lirismul lui Nichita Stănescu ...................................................................................... 5
Prof. Oana Ilarie
Aurel Dumitrașcu (1955 – 1990) – un poet al generației ’80......................................... 10
Prof. Paulina Gabur
"Viața ca o cursă rapidă..."............................................................................................. 16
Prof. Ștefan Ioan Găucan
Constantin Limboi – ucenic și mentor............................................................................. 19
COMUNICĂRI ELEVI:
Iuliana Asavei, Larisa Bârsan, George Onu

Grigore Cugler (1903-1972) ............................................................................................ 21
Mihaela Popa
Constantin Virgil Gheorghiu .......................................................................................... 24
Mihaela Bîrliba
Ion Creangă - scriitorul jovial al Moldovei..................................................................... 28
Ionela Irimia
Ion Creangă şi învăţământul românesc.......................................................................... 31
Manuela Tapalagă, Ionuț Sidor
Calistrat Hogaș................................................................................................................. 34
Anastasia Elena Pascaru
Calistrat Hogaş – scurtă prezentare................................................................................ 37
SECȚIUNEA TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE
Preot dr. Iulian Mihail Vasile
Expoziţia etnografică „Casa Bunicilor” din satul Chintinici (Roznov)....................... 39
COMUNICĂRI ELEVI:
Laura Neacșu
Ansamblul bisericesc “Datina Străbună”..................................................................... 41
1
Oana Mihaela Timofte, Alexandra Andronache

Muzeul Etnografic din Chintinici (Roznov).................................................................... 44
Elena Luminiţa Gherasim, Cristiana Antonia Blaga

Tradiţiile și obiceiurile locale ale bisericii "Gh. Ruset Roznovanu"............................. 46
SECȚIUNEA ISTORIA ȘI GEOGRAFIA ORIZONTULUI LOCAL
Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu

Junculeştii din Ghigoeşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Câteva Precizări ............................................................................................................... 49
Prof. Carmen Elena Diaconu
Istoricul bisericilor de lemn din satul Izvor, comuna Ion Creangă
și din satul Pânceşti, comuna Poienari, judeţul Neamţ.................................................. 55
Prof. Carmen Maria Duca
Studiu fizico – geografic al comunei Borleşti................................................................ 61
Prof. înv.primar Ana Simona Ilie
Documente privind referendumul prin care Roznovul și - a schimbat statutul
în oraş ............................................................................................................................. 65
COMUNICĂRI ELEVI:
Andreea Bercu
Generaţii şi membri ai familiei Rosetti............................................................................ 71
Florin Bursuc
Conacul Krupenski – trecut și prezent............................................................................. 76
Leon Leonard Bordea
O personalitate a familiei Rosetti: Iordache Ruset-Roznovanu.................................... 80
Raluca Ilie
Gheorghe Ruset-Roznovanu, Biserica „Sf.Nicolae” și miturile locale .........................84
Elena Lungu
Roznovul și Ruseteştii. Câteva date istorice.................................................................... 88
Mădălina Pricopie
Monumente istorice în Orașul Roznov............................................................................ 92
Mihaela Ciudin
Biserica “Roznovanu”..................................................................................................... 95
Manuela Tapalagă, Ionuț Sidor
Dimitrie Leonida: un pionier al energeticii româneşti
- 130 ani de la naşterea sa –............................................................................................. 98
Anastasia Elena Pascaru, Oana Mihaela Timofte
Turismul religios în orizontul local și apropiat............................................................. 101
Simpozionul Județean "Gheorghe Ruset - Roznovanu"

– Prezentare în imagini ................................................................................................ 104
2
CUVÂNT ÎNAINTE
Prin Simpozionul judeţean „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, ce a avut loc în data de

25 mai 2013, Liceul Teoretic Roznov, reprezentat de Director (Prof. Oana Ilarie),
membrii Catedrelor de Limba şi Literatura Română (Prof. Paulina Gabur, Prof. Violeta
Teioşanu, Prof. Petronela Lupu), Istorie (Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu, Prof. Daniela
Blându) şi Geografie (Prof. Carmen-Maria Duca, Prof. Nicoleta Irimia), în parteneriat cu
Parohia Chintinici-Roznov (Preot dr. Iulian-Mihail Vasile), a dorit să dea amploare unei
activităţi ce s-a desfăşurat în şcoala noastră anterior, însă doar pe plan local.
Numele simpozionului a fost ales „Gheorghe Ruset - Roznovanu” din dorinţa de a
valorifica tradiţia istorică şi culturală a oraşului, strâns legată de personalitatea lui
Gheorghe Ruset-Roznovanu. Mare proprietar de pământuri în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, luptător în Războiul de independenţă din 1877-1878 şi deputat în Parlamentul
României din acea vreme, din partea Partidului Conservator, apoi prefect de Neamţ, cu
realizări deosebite în judeţul Neamţ pe durata mandatului său, moşierul Gheorge Ruset-
Roznovanu a rămas definitiv în memoria posterităţii.
Prima ediţie locală a simpozionului a avut loc în 2010 iar a doua în 2011. Din
anul 2013 a devenit simpozion judeţean, fiind trecut şi în calendarul Inspectoratului
Şcolar Judeţean Neamţ 1. În acest fel, am dorit să oferim o şansă de exprimare a
creativităţii elevilor, stimularea spiritului de cercetare a trecutului local, cercetarea
orizontului geografic apropiat şi a tradiţiilor specifice localnicilor, dincolo de cadrul tipic
al orelor de curs.
Pe lângă comunicările clasice, în format letric, aferente secţiunilor Scriitori
nemţeni, Istoria și geografia orizontului local şi Tradiţii şi obiceiuri locale, ne-am propus
o abordare transdisciplinară a temei alese (Locul natal, spaţiu al formării spirituale) prin
folosirea mijloacelor IT în realizarea şi prezentarea lucrărilor simpozionului.
La eveniment, alături de cadre didactice şi elevi ai Liceului Teoretic Roznov, au
luat parte, cu lucrări, profesori şi elevi din oraşe precum Piatra Neamţ (Colegiul Naţional
„Petru Rareş” – o echipă de elevi condusă de Prof. Sonia Iacoban, Liceul Tehnologic
Economic Administrativ – echipe de elevi conduse de Prof. Magdalena-Livioara
1
http://www.isjneamt.ro/fisiere/comunicari/geografie/Simpozion_Gh._Ruset_Roznovanu.pdf
3
Todiresei, Prof. Maria-Ligia Stanciu, Prof. Anca-Elena Cituran) şi Roman (Colegiul

Naţional „Roman Vodă” – prin Prof. Gabriela-Elena Romano; Liceul cu Program
Sportiv-Roman – prin Prof. Carmen-Elena Diaconu).
Printre invitaţii de onoare, care au luat cuvântul la deschiderea lucrărilor
simpozionului, s-au numărat Preotul Protopop Vasile Ţoc şi cunoscutul om politic Prof.
Vasile Pruteanu, membru al Consiliului Judeţean Neamţ, un om al locului, născut pe
plaiuri roznovene (Slobozia-Roznov). Protoiereul Vasile Ţoc, parohul bisericii „Sf.
Nicolae” din Roznov (ctitorită în anii 1891-1893 de colonelul Gheorghe Ruset-
Roznovanu) a evocat, în cuvântul său, rolul pe care l-a avut familia Ruset-Roznovanu, şi
în special Gheorghe Ruset-Roznovanu, în evenimentele istorice, culturale şi sociale din
Neamţ în veacul al XIX-lea. Prof. Vasile Pruteanu a subliniat importanţa parteneriatului
dintre şcoală şi celelalte instituţii de cultură, în derularea unor astfel de activităţi.
Totodată, domnia sa a ţinut să precizeze că, atâta vreme cât a fost prefect al judeţului
Neamţ, Gheorghe-Ruset Roznovanu a realizat cea mai bună infrastructură judeţeană, pe
lângă cunoscuta biserică, şcoala şi spitalul din Roznov. „Este bine că ne amintim de
înaintaşii noştri, fiind o dovadă de respect şi preţuire” – a mai adăugat, în finalul
discursului, Prof. Vasile Pruteanu.
Evenimentul a fost mediatizat pe site-ul Inspectoratului Judeţean Neamţ 2, în
presa locală3 şi, după desfăşurarea lucrărilor, prin difuzarea unui amplu reportaj la
televiziunea ESTTV4.
Aşa cum ne-am propus de la bun început, lucrările simpozionului, pentru cei care
au dorit publicarea, au fost incluse în prezenta revistă, intitulată sugestiv Valori culturale
roznovene, care sperăm să trezească interesul cititorilor şi să constituie un bun imbold
pentru participarea cu referate şi comunicări şi la ediţiile viitoare.
Colegiul de redacţie
2
http://www.isjneamt.ro/fisiere/comunicari/istorie/Nr._4319.pdf
3
http://www.ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/simpozionul-gheorghe-ruset-roznovanu-la-roznov
http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/Moldova/simpozionul-a-gheorghe-ruset-a-roznovanua--85641.html
http://www.stiri-azi.ro/ziare/articol/articol/simpozionul-judetean-gheorghe-ruset-roznovanu---editia-
i/sumar-articol/125261563/
4
http://esttv.ro/simpozionul-gheorghe-ruset-roznovanu/
4
SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI
DESPRE LIRISMUL LUI NICHITA STĂNESCU
1. Starea lirică a începutului

În istoria poeziei postbelice, critica şi istoria literară au identificat şi delimitat trei
perioade: poezia realismului socialist (proletcultismul), neomodernismul (generaţia ‘60)
şi postmodernismul (generaţia ‘80). Realismul socialist al poeziei a însemnat o abatere de
la cursul firesc al acesteia prin impunerea unor teme, motive şi modalităţi străine liricii
româneşti de până acum; au fost reactivate specii şi genuri desuete (poemul epic, oda), iar
poezia a revenit la retorismul şi la discursivitatea specifice secolului al XIX-lea.
Pe la începutul anilor ’60, are loc, pe fondul relativului dezgheţ ideologic,
revenirea poeziei la „uneltele” ei. Poeţii aşa-zisei generaţii ’60 (Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru) au reînnodat lirica
românească la marea tradiţie lirică interbelică. În aceşti ani, au fost re-create: limbajul
ambiguu, metaforele subtile, imaginile insolite, reflecţia filosofică, ironia şi
intelectualismul. Cu toate aceste creşteri ale lirismului neomodernist, poeţii acestei
generaţii nu au pus accent pe manifeste poetice şi nu au exacerbat preţul pus pe conştiinţa
proprie artei lor, ci au crezut că poezia adevărată se întoarce la izvoarele modernităţii
interbelice şi se îndepărtează tot mai mult de compromisurile liricii realismului socialist.
„A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de
ştiinţă şi tu până acum n-ai învăţat nimic!
Cum să nu; am învăţat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă,
încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu sine
însuşi. (subl. n.)” (Nichita Stănescu – O parafrază critică).
Apreciem, în această afirmaţie, îndrăzneala imaginii care riscă să devină pe
alocuri forţare, încărcare, să degenereze în obscuritate. Remarcăm, de asemenea, o anume
poetică a existenţei şi a cunoaşterii, ca într-o încercare de a defini postmodernist poeticul.
Pentru unul dintre colegii de generaţie (de exemplu, pentru Nicolae Labiş, Nichita
Stănescu) are un adevărat cult.
„Când l-a văzut pentru prima dată, la o adunare din amfiteatrul Odobescu de la
Facultatea de Filologie, recitând Moartea căprioarei, Nichita Stănescu – cu doi ani mai
în vârstă decât Labiş, autor de poezii numai în manuscris şi debutând numai în luna
martie a anului următor morţii poetului de la Mălini – mărturiseşte a-l fi invidiat şi urât
la culme, adăugând: „Aş fi dat orice pe lume să fiu eu, autorul acelei poezii.
Cunoscându-l mai îndeaproape şi-l aduce aminte „ca pe un om de o discretă siguranţă
de sine, neverosimilă pentru chipul lui de copil pictat pe o icoană de sticlă, cu o ciudată
cultură şi o ciudată forţă de a se apropia de poezia franceză. Iată, deci, o extrem de
5
interesantă şi primă reacţie a unuia dintre cei mai importanţi poeţi din generaţia lui
Nicolae Labiş.” (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, III)
Poezia postbelică aduce cu sine o îndepărtare de universul tematic pe care îl
presupune dragostea; prin asta se explică însăşi esenţa pe care o promovează
neomodernismul poetic postbelic. Surprinzător, la Nichita Stănescu „sentimentalismul
devine o formă de modernitate.” Alex. Ştefănescu este de părere că acest lucru „intră în
formula originalităţii creaţiei sale”. (Alex. Ştefănescu, Introducere în opera lui Nichita
Stănescu) Iată, completăm noi, o motivaţie a faptului că poezia lui Nichita Stănescu este
înţeleasă şi de către cei ce nu o înţeleg.
2. Starea lirică a Sensului iubirii

Nichita Stănescu a moştenit de la poeţii secolului al XX-lea tendinţa de a-şi
autodefini concepţia despre artă, artist şi raportul pe care îl stabileşte cu cei pentru care
scrie. S-ar putea afirma că, la acest poet, ordinea problemelor vizate de o eventuală ars
poetica se inversează: el nu creează o lume pe care încearcă să o impună cititorului, ci,
dintr-o atitudine de maximă receptivitate (de iubire) în faţa vieţii, se naşte dorinţa de a
găsi o modalitate prin care să prindă frumosul într-o formulă care să fie accesibilă omului.
De aceea, pe parcursul întregii sale creaţii, suntem „asaltaţi”, noi, cititorii, de multiplele
încercări de a defini şi lămuri concepţia sa despre cunoaştere prin artă.
Primul volum de poezii, Sensul iubirii, anunţă un univers diafan, o poetică a
translucidului, a adolescentinului cântec de „izbândă” a sunetului şi a luminii. Tema
dominantă a volumului este ieşirea din somn, naşterea într-o nouă dimensiune a materiei,
în timp ce motivul central este cel al răsăritului: „Soarele saltă din lucruri, strigând /
clatină muchiile surde şi grave” (O călărire în zori).
În Mister de băieţi, asistăm la transformarea unui sentiment erotic difuz într-unul
puternic, de dragoste adolescentină, trăită cu patima pe care ţi-o dă vârsta: „Ah, din fugă
săream sub arţar, / smulgându-i o frunză cu dinţii!”
Treptat, sensul iubirii de conturează. Iubita are chipul unui înger: „… în calea
mea, mlădie, / şi fruntea ta-n zulufi de umbră vie, / şi ochii tăi ca doi paianjeni verzi…”
(Joc de unu).
Ieşirea din vârsta de aur a copilăriei se face lin, ca o adiere, nu dureros, ca în
poezia idolului său, Nicolae Labiş: „O, lucrurile n-au crescut o dată cu mine. / Mi-
ajungeau până la bărbie, / cândva, în copilăria mea, acoperită / de ceţuri. // Şi muzica
sferelor, mai intens clocotind, / întru sărbătorirea adolescenţei / se aude.” (Imn).
3. Starea lirică a Sentimentelor

Zborul devine mai îndrăzneţ o dată cu al doilea volum, O viziune a sentimentelor.
Imaginile împrumută din frenezia Erosului, dinamica este o perpetuă mişcare în sus,
trăirea este o „beţie albă a sentimentelor”. Poetul improvizează prin scurte „definiţii
lirice” elementele unui tablou în care Erosul se află în prim-plan. Astfel, oamenii sunt, pe
rând: „o emoţie copleşitoare”, „nişte fructe plimbătoare”, „o lină apăsare”, „mişcare
adăugată la mişcare”, „păsări nemaiîntâlnite, / cu aripile crescute înlăuntru, / care bat,
plutind, planând, / într-un aer mai curat – care e gândul” (Laudă omului).
6
Poetul cunoaşte Vârsta de aur a dragostei, când îşi simte mâinile îndrăgostite,
când „gura mea iubeşte”, când lumea devine un dans: „E un dans al sentimentelor, / zeiţe
ale aerului”… Întâlnirea cu dragostea se produce pe neaşteptate. Acum, dragostea vine la
întâlnire cu viclenia unui animal de pradă, hotărât să devoreze prada: „Leoaică tânără,
iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt
în faţă,/ M-a muşcat leoaica, azi, de faţă”.
Cuvintele ce traduc iubirea înţeleasă ca întâmplare esenţială a fiinţei umane sunt
translucide, pure, se revarsă într-o adevărată cascadă. Ele devin „umbra de aur a materiei
în conştiinţă”, iar poezia, starea de îndrăgostit exprimată: „Să stăm de vorbă, să vorbim,
să spunem cuvinte lungi, sticloase…” Cuvintele nu mai desemnează obiecte, ci, devin ele
obiecte.
Poetul descoperă dragostea ca pe un miracol: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt /
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se…” Este, parcă, o reeditare a străvechii
legende a androginului, dar cu deznodământ fericit, mitul vârstei de aur a dragostei
inocente, căci „poetul trăieşte acum sub regimul plenar al lui sunt”. (Eugen Simion,
Scriitori români de azi, III) Dragostea devine o mişcare ascendentă, totul devine plutire,
dematerializare, parcă: „Du-mă fericire în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele…” Este
aceasta constatarea uimită a existenţei altuia, acea mirare şi sfiiciune de a participa la
rosturile lumii născute dintr-o „înfrigurată, neasemuită luptă / a minunii că eşti, a-
ntâmplării că sunt.”
„Întregul volum este de un lirism mai pur, totuşi, pentru a-l afla pe adevăratul
Nichita Stănescu trebuie să mai aşteptăm puţin. Acum el arată faţa sa ludică, iradiantă,
miturile păşesc încă timid în poem, versul, muzical şi imprevizibil, e înfăşurat într-un
imagism de esenţă prerafaelită. O suavitate însă dinamică, şocantă, răsturnătoare de
perspective. Poezia asociază motive trase din lecturi şi inventează altele, nenumărate,
Nichita Stănescu ştiind deja să scoată izvorul liricii până şi din piatră seacă”. (Ibidem)
Uneori, erosul nu este pur, el devine un prilej pentru a comunica întâmplările
fiinţei: „Ploua infernal, / şi noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, / norii
curgeau în luna lui Marte” (Ploaie în luna lui Marte). Alteori, dragostea este văzută ca o
boală a trupului: „Mâinile mele sunt îndrăgostite, / vai, gura mea iubeşte, / şi iată, m-am
trezit / că lucrurile sunt atât de aproape de mine, / încât abia pot merge printre ele / fără să
mă rănesc” (Vârsta de aur a dragostei). Suntem de părere că poezia reprezentativă pentru
volumul O viziune a sentimentelor este Poem: „Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi / şi
ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea / de teamă să nu-
mi striveşti sărutul?...”
Cu Emoţie de toamnă intrăm într-o altă lume, aceea a sentimentului de tristeţe
inefabilă, ca stare de graţie a iubirii: “A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu
umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. // Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / că
or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, / că ai să te ascunzi într-un ochi străin, / şi el o
să se-nchidă cu-o frunză de pelin. // Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, / iau cuvintele şi
le înec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac / într-o dragoste mare.” De la tristeţe până
la moarte nu mai este decât un pas. Un pas pe care îl facem cu Ortega Y Gasset, care
apreciază:
7
„În actul de a iubi părăsim liniştea şi repausul din lăuntrul nostru şi emigrăm
virtualmente către obiect. Iar această perpetuă emigrare înseamnă a iubi. (…) Nu e însă
mai puţin sigur că iubirea uneori e tristă ca moartea, chin suprem şi mortal. Mai mult:
adevărata iubire se percepe mai bine pe ea însăşi şi, aşa zicând, se măsoară şi se
calculează pe sine în durerea şi suferinţa de care e capabilă”. (Ortega Y Gasset, Studii
despre iubire)
Poezia de dragoste este „presărată” în toate volumele lui Nichita Stănescu. Peste
tot, cititorul este întâmpinat de o stare de graţie, care este, întotdeauna, dragostea. În
Poveste sentimentală, „câmpul tensional intersubiectiv este din nou unul al transfigurării,
de data aceasta prin cuvânt” (Ion Pop, Nichita Stănescu, spaţiul şi măştile poeziei): „Pe
urmă ne vedeam din ce în ce mai des. / Eu stăteam la o margine-a orei, tu / la cealaltă, / ca
două toarte de amforă. / Numai cuvintele zburau între noi, / înainte şi înapoi. / Vârtejul lor
putea fi aproape zărit. / … / Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi înapoi / şi,
cu cât ne iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura
materiei de la început”.
4. Starea lirică a posterităţii

„Poezia lui Nichita Stănescu este, în primul rând, de o mare simplitate. Afirmaţia
pare greu de susţinut deoarece timp de câţiva ani de la apariţia autorului Necuvintelor pe
scena vieţii noastre literare s-a vorbit cu stupefacţie despre caracterul ei cu desăvârşire
inaccesibil. Chiar şi azi, la diferite întâlniri, între scriitori şi public, se găseşte aproape
întotdeauna câte un cititor nedumerit care întreabă, spre satisfacţia vizibilă a întregii
asistenţe, ce a vrut să spună Nichita Stănescu în… şi citează cu o dicţie persiflantă cine
ştie ce vers”. (Alex. Ştefănescu, Între da şi nu)
Afirmaţiile criticului literar vizează, în primul rând, poeziile cu caracter filosofic
ale lui Nichita Stănescu, transpuse într-o expresie poetică ermetică, greu de înţeles.
Totuşi, cititorul intuieşte adesea, în aceste poezii, trăiri şi experienţe împărtăşite de
majoritatea oamenilor. Aşa este, spre exemplu intuiţia pe care o avem uneori contemplând
vreme mai îndelungată un peisaj, un spaţiu nemişcat, un obiect inert, aceea că lucrurile ce
compun lumea din jurul nostru ne sunt străine şi inaccesibile, ca şi impulsul de a intra
într-o comunicare nemijlocită cu ele, de a elimina distanţele care ne separă.
De la simbolişti încoace, în poezia modernă s-au produs importante modificări în
planul expresiei artistice; dacă până la simbolişti accentul cădea asupra sensului figurat al
cuvântului şi a expresiei artistice a acestuia, poezia mai nouă se caracterizează mai ales
prin polisemia limbajului şi prin ambiguitate (prin „ambiguitate” trebuie înţeleasă
tensiunea semantică apărută între toate sensurile posibile ale unui cuvânt în combinaţia lui
cu alte cuvinte).
Nichita Stănescu a trecut de generaţia sa, plasându-se într-o ascendenţă poetică
nobilă. Decantarea liricului până la esenţă, depersonalizarea şi dispersia în etern îl
înrudesc cu Eminescu şi Blaga; forţa cu care inovează la nivelul limbajului poetic îl
caracterizează ca pe un vrednic urmaş al lui Arghezi; capacitatea de încifrare a mesajului
în formule lirice unice, de maximă abstractizare îl aduce pe acelaşi plan cu Ion Barbu.
8
„Nichita Stănescu trăieşte un asemenea moment când culminaţia ştiinţifică ajunge

să fie într-un acord negândit cu creaţia artistică… de aceea, el plasticizează toate
categoriile cunoaşterii, face din ele expresii de mare anvergură şi realizează astfel ceea
ce Eminescu a putut numai să viseze.” (Edgar Papu, Caiete critice, nr. 3/1993)
Dincolo de neobişnuitul dar al improvizaţiei şi de abilitatea cu care se mişca în
spaţiul imaginarului erotic, Nichita Hristea Stănescu a avut şi o viziune coerentă asupra
lumii. „Dacă asemenea centri tensionali sunt diseminaţi în diverse părţi ale operei fără a fi
găsiţi dispuşi într-o dispunere liniară, nu înseamnă că o anumită ordine (a cuvintelor,
subl. n.) ar fi absentă. (…) Extrema mobilitate a viziunii autorului Necuvintelor şi
libertăţile fără precedent pe care le-a luat faţă de convenţiile constituite, spontaneitatea cu
care emitea poezie, eliminarea nonşalantă a graniţelor dintre gândire şi imagini au putut
întreţine pentru unii interpreţi critici ideea că avem de a face cu un creator lipsit de sistem,
a cărui poetică aleatorie ar interzice aproape orice încercare de reconstituire a unei ordini
interioare a universului său imaginar”. (Vasile Spiridon, Viziunile „învinsului de
profesie” Nichita)
„Nichita Stănescu la 50 de ani, iată ceva de neimaginat! Poeţii ar trebui să se nască
la 20 de ani şi să dispară la 30; trăind o singură zi de un deceniu, magnifică, solară, în
delir, lăsând polenul minţii lor ca o trufanda celestă peste o mare de hârtie. El nu e
bătrân…” (Eugen Barbu, „La judecata de apoi a poeţilor”, în „Săptămâna”, nr. 647)
El este Nemuritorul Nichita!
Profesor Dr. Gheorghe Brânzei

Inspector şcolar de limba şi literatura română
9
A iubi tot timpul înseamnă a câştiga

tot timpul în faţa singurătăţii.
Carnete maro (1983-1984) (2001)
AUREL DUMITRAŞCU (1955-1990) – UN POET AL GENERAŢIEI ’80
Postmodernimul românesc reprezintă o sinteză despre un curent literar important,

în context naţional şi european. În prim-plan se află homo biographicus, un personaj
spectacular, donquijotesc, ce-şi asumă atât realul, cât şi realitatea textului. Înainte de a fi
un scriitor, postmodernistul este un mare cititor, trimite cu detaşare, ironie, toleranţă la
bibliotecă, procedeul fiind numit intertextualitate, şi explorează referinţele livreşti până la
dimensiunea unui stil. Poetul postmodern coboară în stradă, renunţând la arma
impersonalităţii; nu-i este ruşine de propria sa emotivitate, de reacţiile sale, de sentimente;
vrea să recupereze secundarul, fragmentarul, marginalul; devine ludic, fermecat de
estetizarea imediatului, lucid; este un textualist înverşunat, nevrotic, melancolic,
intelectualist, metafizic, ironic şi parodic, vizionar, sentimental camuflat. 1
Poezia generaţiei ’80 reprezintă – în peisajul literaturii noastre postbelice – un
fenomen surprinzător şi previzibil, totodată. Surprinzător, pe de o parte, prin numărul
mare şi vigoarea talentelor afirmate într-un răstimp relativ redus şi, pe de altă parte,
pentru că această „explozie” lirică survenea exact în perioada cea mai sinistră a regimului
comunist, într-o epocă de re-stalinizare în toate domeniile, de descompunere culturală (şi
nu numai).
Previzibil, însă pentru că poezia a fost şi este o formă de rezistenţă la
uniformizare, la anularea personalităţii, la reducerea la pura biologie. În plus, fiindcă
poeţii generaţiei ’80 s-au format într-o epocă de relativă liberalizare, au o solidă cultură, o
profundă cunoaştere a poeziei universale. 2
1
George Bădărău, Postmodernismul românesc, Ed. Institutul European, Iaşi, 2007.
2
Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, Ed. Aula, Braşov, 2002.
10
Poeţii generaţiei ’80 pot fi subsumaţi postmodernismului prin demersul lor poetic
de a re-descoperi realul şi prin încercarea de a da un sens absurdului lumii înconjurătoare,
de a lupta împotriva entropiei. Totul prin (re)aducerea în centru a individualităţii, a
persoanei, care devine sistem de referinţă; de aceea avem de-a face cu un nou
antropocentrism (o reumanizare a poeziei).
Pe lângă spiritul de frondă, de refuz al clişeelor de tot felul, descoperim la poeţii
generaţiei ’80 câteva mize majore: (auto)biograficul, atenţia la realitatea înconjurătoare,
dar şi conştientizarea faptului că poezia e un text, care se raportează nu numai la obiectele
şi senzaţiile imediate, ci şi la tot ceea ce s-a scris (spus) deja, încercarea de folosire a unui
discurs apropiat de limba vorbită etc.
Un reprezentant al generaţiei ’80 este poetul Aurel Dumitraşcu, care s-a născut la
21 noiembrie 1955 şi s-a stins din viaţă pe 16 septembrie 1990, într-o zi de duminică, la
Spitalul Fundeni din Bucureşti, secerat de-o boală neiertătoare (leucemia), fiind
înmormântat în satul său natal, Sabasa, din Borca, în micul cimitir străjuit de munţi şi de
o biserică...
Aurel Dumitraşcu a trăit mare parte din viaţă la Borca - Neamţ, unde – la
terminarea liceului – îşi găseşte un post de suplinitor şcolar, ca să fie de folos familiei,
afectată de moartea tatălui, eveniment care avea să-i marcheze puternic adolescenţa, cu
urmări vizibile în poezie. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza”
din Iaşi în 1979; a fost membru al cenaclului „Junimea” de la Muzeul Literaturii din Iaşi,
condus de Ov.S. Crohmălniceanu şi al „Cenaclului de Luni” din Bucureşti, condus de N.
Manolescu.
Volumele pe care le-a publicat în timpul vieţii, Furtunile memoriei (Editura
Albatros, 1984) şi Biblioteca din Nord (Editura Cartea Românească, 1986), au fost
urmate de cele postume, precum Mesagerul, Tratatul de eretică, Fiara melancolică,
apărute mai ales prin grija fratelui său, Ion Dumitraşcu, şi a lui Adrian Alui Gheorghe,
constant şi dedicat prieten. Cele două volume ale jurnalului lui Aurel Dumitrascu,
Carnete maro (Editura Conta, Piatra-Neamt, 2011), sunt, în descrierea lui Adrian Alui
Gheorghe, cel care prefaţează şi îngrijeşte ediţia, ,,proba unei fragilităţi fără limite”.
Criticul Grigore Grigurcu, care s-a intersectat de câteva ori cu poetul, la diverse
agape literare, îl caracteriza astfel: „A fost odată ca niciodată un tânar poet cu plete
blonde, cu un chip în trăsăturile căruia forţa bărbătească se îngâna cu o suavitate aurie,
pâcloasă, de revărsat de zori, adâncindu-şi echivocul în privirea visătoare şi iute
lunecătoare, contemplativ-ironică.” Oriunde s-ar fi dus, în munţi, în Capitală sau în Deltă,
poetul se simţea în largul său. Iubea deopotrivă liniştea şi strada. Exilat în satul său, tânjea
să vină în mijlocul mulţimii. Când sosea în Capitală, nu făcea altceva decât să colinde
librăriile şi anticariatele, de unde îşi cumpăra cărţi vechi, la preţuri care par astăzi
astronomice. De altfel, toate economiile sale şi le consuma achiziţionând fel de fel de
terfeloage. Aurel Dumitraşcu era un generos sentimental, stapânit de dorinţa perpetuă de a
face daruri, cât mai diverse şi oricui. Trăia plăcerea de a face plăcere. Îi lipseau însă
reflexele de apărare, era structural un tolerant însetat de prietenii cărora li se abandona
11
fără reticenţe sau îndoieli. 3 Răsfăţ şi cadouri greu de procurat pentru prietenii apropiaţi,
gesturi care-i consumă adesea bruma de salariu şi îl fac să proclame cu superbie: sunt
sărac lipit destinului.
Spirite îmbâcsite de conştiinţa stomacului, vinovaţi sau doar acuzaţi fără vină,
ceilalţi intensifică legitimitatea ruperii de lume. Populând generatorul de frustrări spaţiu al
cancelariei, mici directoraşi sau neobosiţii activişti politici devin personaje ale unui tablou
adesea grotesc. Comicul situaţiilor pe care ei le provoacă, involuntar cel mai adesea, face
casă bună cu absurdul. Iar inspectoratele şcolare sau manifestările (cvasi)literare sunt
medii mai mult decât propice de a contempla des-figurările umane. Ploi bacoviene şi ierni
ca altădată, ninsori cu fulgi mari şi graşi, sau biblioteci generatoare de viziuni coşmareşti,
toate trăite cu beatitudinea şi acuitatea singurătăţii camerei din Borca. O singurătate care
este ,,prima uşă înspre perversiunile inofensive”.
Conectat la mişcarea optzecistă, pătrunde în „dublul” ei politic, păstrînd legături
statornice în special cu grupul protestatar de la Iaşi. Simte că este supravegheat strict de
colegii de cancelarie de la Borca, în rândul cărora Securitatea „plantase” provocatori care
să-l irite, să-i determine izbucniri nervoase, dar şi delatori zeloşi, în stare să-l considere
un „pericol” la adresa regimului. În primăvara lui 1988, graţie unor intervenţii ale lui D.R.
Popescu, reuşeşte să evadeze din izolarea recluzitivă în care singur se amăgise cu
melancolia lecturii, fiind angajat la Muzeul de istorie din Piatra Neamţ, unde îl găsesc
evenimentele din 1989, cînd se va afla printre liderii mişcării de catifea din oraşul lui
Hogaş. Cu puţin înainte de a fi fost secerat de o boală necruţătoare în vara anului 1990,
făcuse parte dintr-o delegaţie culturală din Neamţ, care vizitase Belgia şi Franţa,
întorcându-se entuziasmat din această călătorie, dar şi foarte obosit, epuizat de drum şi de
privaţiunile îndurate.
Poezia din Mesagerul (1992) e mai puternic marcată de supraîncărcări aluziv-
politice cu dese eşuări în decorul cenuşiu al ultimilor ani de dictatură, dar şi de frisonul
morţii, înglobat unei metafizici personale foarte active:
Anul în care mori e anul cel bun. L-au aşteptat şi alţii
s-au rugat pentru el au vrut să ţi-o ia înainte însă
tu ai ajuns liniştit în inima lui. Mai ales ai vrut
să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-şi
despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine
bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune
- ai ales
din fiecare pe rând – în oraş ploaia zarva din dricuri.
Şi n-ai mai ieşit aţi surâs împreună cu vinul roşu din
căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic.
O fetiţă oarbă
cântă la trompetă pe zid. Anul cel bun
Prezentă în multe forme şi cu intensităţi diferite, iubirea (sinonimul ei perfect fiind
moartea) e marea temă a jurnalului Carnete maro (2011). Colecţie de atitudini feminine,
3
Elvira Sorohan, Jurnalul altui „Albatros ucis”, în Convorbiri Literare, Nr. 9 / septembrie 2006.
12
menuet cu femei şi poet, jurnalul abundă în figuri feminine, cavaleresc mascate

sub iniţiale. De la mama discretă, fină vibraţie de duioşie, la femei fatale, capricioase şi
carnale, de la eleve-copile, prizoniere ale unei feminităţi încă nedeplin manifestate, la
femei ce refuză să lase în spate tinereţea, ochiul îndrăgostit înregistrează placid paradoxul
feminin. Din cînd în cînd, câte o ea care pretinde monopol impune ritm şi nerv descrierii:
ea - proasta şi minunea, ciuma pe care o iubeşti sau moarte şi viaţă pe două picioare. Iar
iubirea e subînţeleasă, de vreme ce ai scris din cauza ei o carte. Labirint plin de dihănii şi
bălării, ea aduce suferinţă şi inegalabil extaz. Mai mult închipuire decît împlinire, iubirea
e modul cel mai la îndemână de a atinge bucuria: O conduci la autobuz şi ai sentimentul
că eşti împărat. O bucurie care păcătuieşte fiind un sentiment superficial, grăbit,
inconsistent şi marginalizant, în vreme ce impasul e vocaţia mea reală. Coerenţa şi
claritatea trăirilor e evitată, iar aglomerarea de retractări sentimentale e explicabilă: nu pot
descrie corect un sentiment pentru că numai moartea e apanajul clarităţii.
„- Seara, într-un drum spre Poiana Teiului, la Ionel, surpriză! EA în acelaşi
autobuz. Se ducea la Durău. Ai observat-o mai târziu. Coborâţi împreună şi, în aerul acela
geros, stai aproape două ore cu EA. Ce face soarta! Ţi-o scoate în cale când erai hotărât să
nu-i mai dai atenţie. Te înduioşezi ca de obicei şi o înţelegi. Nu venise din cauza tatălui,
scandalagiu din nou. Poate. Dar de ce n-a dat un semn în zilele ce-au urmat?! (...) Va
trece duminică sau luni pe la tine. Ce să începeţi?! Nimic zici tu. Încet-încet, totul este de
pierdut! EA în primul rând se pierde. Ţi-a spus din nou că n-o înţelegi. I se pare. Dar tace
în continuare. Are scurte clipe de sinceritate, de duioşie chiar, pentru ca apoi să tacă
insistent, cu impertinenţă chiar. „Dacă mâine ar fi iar Anul Nou, mi-ai mai trimite o
felicitare?!” „Da!” ţi-a răspuns. „De ce mi-ai trimis-o?!” „Pentru că aşa am simţit!”.
EA. Nimic de pierdut. Nimic de câştigat.”
*
„- Dar ziua aceasta a fost frumoasă! Ştii că şi din cauza simplei sale prezenţe. E
vorba de EA.”
vineri, 2 ianuarie, 1985
„- EA n-a venit nici ieri şi nici azi, deşi promisese. Pui totul pe seama vremii
nefavorabile.”
7 ianuarie 1985
„- Ştii că preferi singurătatea cea mai deprimantă, dar nu liniştea discutabilă şi
artificială pe care o dă iluzia cuplului.”
8 ianuarie 1985
(Din volumul al doilea al jurnalului lui Aurel Dumitraşcu, Carnete maro)4
Unicul privilegiu: am rămas cu tine

şi am fost fericit precum pietrele de pe maluri.
N-am ştiut cine eşti. Apă om sau cuvânt.
Am stat numai cu tine mulţumit că pot privi de pe mal
4
Antiteze, Revistă de literatură & arte, Numerele 14-15, ianuarie-iunie, 2003.
13
că pot auzi.
Veghea mea peste smârcuri. Am vrut
sa fii o femeie şi erai pasăre
am vrut să fii apă şi erai pasăre
cuvânt am vrut să fii şi erai zare istovită
de pasări.
Abator cu flamingi tineri. Erai altceva
moartea cere pustiu vinişoare aurii
prin busole. Scâncete sonuri.
În alt anotimp ca un popor nemulţumit
mâna mea pe coapsele tale. Nu erai femeie
nici apă
niciodată cuvânt. Erai altceva altceva.
Unicul privilegiu: am rămas cu tine
şi am fost fericit
precum pietrele de pe maluri.
Am rămas cu tine
Pentru tine cântecul uşor prinde adânci rădăcini
vezi! îmi vine să spun vezi cui se cuvine
viaţa mea scurtă!
ţie numai. Şi toate păsările cad moarte
în casa mamei mele.
Dincolo de ce spun: ea
Mama a fost întotdeauna salvarea sufletului de poet, albatros căzut pe
corabia lumii. Din zecile de fraze despre întelepciunea ei, din replicile ei reproduse, se
poate reconstitui un profil neobişnuit pentru o femeie simplă dintr-un sat de munte. Am
selectat doar atît, sinteza: Mama, ea e cântecul tău de acasă. Cel mai frumos şi definitiv
cântec. Chiar dacă nu v-o spuneţi, amândoi sunteţi foarte importanţi unul pentru
celălalt.5
Aurel Dumitrascu are meritul de a fi dat textualismului nuanţe de „sălbăticie”, de
neîmblînzire – o poezie care n-a vrut să se supună nimănui, în afara propriei fiinţe.6
Trecut prematur în nefiinţă, poetul nemţean a intrat în legendă prin forţa verbului
şi neliniştea spiritului, prin vehemenţa idiosincraziilor şi delicateţea trăirilor, prin
consecventa şi dăruirea din epistole (volumul Frig).
Un bărbat de numai treizeci de ani încuindu-se în casă
„pentru că scrie poeme” – ei bine ţi se pare curată neruşinare
ar putea face atâtea lucruri „mult mai măreţe”
ce naiba se-ncuie în casă de ce nu-l împuşcă odată…
5
Elvira Sorohan, Jurnalul altui „Albatros ucis”, în Convorbiri Literare, Nr. 9 / septembrie 2006.
6
Cristian Livescu, Aurel Dumitraşcu sau „sălbăticia textului”, în Convorbiri literare, 2005.
14
În acest timp, când tu nu mai sfârşeşti de vorbit când

stai impacientată în stradă în acest timp bărbatul de
numai treizeci de ani termină de scris altă carte.
De atâta tristeţe aproape e un bărbat fericit.
Pentru că scrie poeme
Într-adevăr, poetul trebuie să fi iubit cumplit de mult viaţa, altfel cum se explică
frumosul curcubeu ce a răsărit peste mormântul său, curbându-se deasupra râului Borca,
şi scurta ploaie „de vară” cu tunete şi fulgere ce s-a auzit în noiembrie, în timp ce i se
făcea slujba de pomenire, în ziua în care poetul ar fi trebuit să împlinească 35 de ani?!
Voi muri într-o duminică dimineaţa. Când vei intra în
bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind
şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă.
Un firicel de sânge (atât) ca ieşit dintr-o carte. El va vorbi.
Cine va vorbi
Profesor Oana Ilarie

Liceul Teoretic Roznov
15
"VIAŢA CA O CURSĂ RAPIDĂ ..."
"Cursa rapidă" a scriitorului Constantin

Munteanu poartă călătorii între oraşul A şi oraşul B.
Afară este iarnă grea şi autobuzul, deşi este o maşină
foarte îngrijită, se înzăpezeşte, iar pasagerii sunt
nevoiţi să se adăpostească la hanul Sălcii. Acest
moment devine un punct extrem al vieţii lor, cu atât
mai mult cu cât se nimeresc tovarăşi de călătorie
oameni al căror destin s-a mai intersectat în mod
tragic sau fericit. Victime şi vinovaţi îşi caută cu toţii
ispăşirea.
Cel mai impresionant destin este al bătrânei
Bujoreanu, cea care călătoreşte împreună cu căţeluşa
ei. Merge la B, invitată de fiica ei, Maria Săteanu,
soţia "prim-vice-lui", sub pretextul unei petreceri
prilejuite de premiera unei piese de teatru.
Autorul piesei este Mihai Vlădeanu, personajul ce
uneşte toate mediile prezentate, alter-ego al autorului.
Maria Săteanu planifică petrecerea pentru "a
lămuri " fapte întâmplate în tinereţe. Tatăl său, profesor universitar în A, a fost arestat.
Fostul iubit al Mariei, Teofănescu, o părăseşte la aflarea acestei veşti şi mai ales atunci
când află că este însărcinată.
Mai mult, dă la partid declaraţii care îl înfundă pe profesorul Bujoreanu. Maria
scapă de sarcină, însă trece pe numele ei copilul mamei sale, făcut cu Toader Săteanu, cel
care se va oferi să se căsătorească cu Maria pentru ca ea să-şi poată continua studiile.
Istorii vechi, resentimente, dorinţa de răzbunare o transformă pe Maria Săteanu într-un
monstru uman. Este lipsită de orice urmă de compasiune pentru pacientele din secţia unde
ea este şefă, obstretică – ginecologie. Legea primează şi nu ezită să lase să moară femei
care au făcut întreruperi ilegale.
Acest fir al acţiunii este completat de o serie de scene şi personaje care ilustrează
diverse medii sociale: mediul artistic, cel al uzinei din "Valea Brânduşelor", al spitalului.
Mediul artistic este reprezentat de Mihai Vlădeanu, autorul a cărui piesă se va juca la
teatrul local. De profesie inginer în uzina oraşului, cunoscut de multă lume şi cunoscând
la rândul său, este liantul diferitelor medii prezentate.
La teatru se pregăteşte premiera, se merge la vizionare, unde se adună oficialităţile ce
hotărăsc dacă spectacolul se va ţine.
O cunoaşte pe Doiniţa Săteanu, despre care va afla spre final că e fiica lui Săteanu
şi a Mariei Bujoreanu.
16
La petrecerea proiectată după premieră, fiecare participant are de lămurit câte

ceva, însă petrecerea este cumva lăsată în afara firului epic, la fel ca la Hortensia Papadat
Bengescu - "Concert din muzică de Bach", pentru că în final Maria Săteanu moare într-un
accident rutier.
Compoziţional, romanul are două fire narative care se împletesc: aventura
călătorilor aflaţi în "Cursa rapidă" din oraşul A spre B şi întâmplările celor din B, care-i
aşteaptă.
În B îşi aşteaptă soţia doctorul Radu, antrenat într-o aventură extraconjugală cu
asistenta Paula. Sentimentele amestecate trăite la aflarea veştii că soţia a rămas înzăpezită
îl fac să-şi reevalueze căsătoria şi să pornească pe schiuri către hanul Sălcii.
Tot în orașul B o soție însărcinată își așteaptă soțul, pe Lazăr, secretar literar al
teatrului, pornit în A după afișele pentru spectacol. Aflăm despre el că, din cauza unui joc
de cărți, a fost exmatriculat din facultate și a făcut detenție la Canalul de hidro-
ameliorație.
Inginerul Vlad, tânăr, frumos, cu o copilărie petrecută la circ, așteaptă cursa
deoarece speră ca ea să o aducă pe Sorina, fiica doctorului Marcu din A. Însă, Sorina nu
a urcat în autobuz, s-a împăcat cu prietenul ei, iar Vlad fusese doar un paravan.
Uzina este un mediu viu, populat de personaje care se vor relua în celelalte
romane ale autorului: Haralambie sau inginerul Muraru (căsătorit cu Coca, care-l înșeală
cu Săteanu).
Stilul accesibil, narațiunea alertă, fără secvențe moarte, tehnica contrapunctului și
împletirea celor două fire narative fac din acest roman o bucurie la lectură.
Ținând cont de anul apariției (1982), romanul abordează cu îndrăzneală aspecte
delicate: aprovizionarea alimentarelor, întreruperile ilegale de sarcină, viața culturală și
cenzorii ei, realizarea personală într-o societate dominată de impostură.
Societatea comunistă avea probleme prezentate voalat, dar prezentate, iar romanul
împletește teme diferite: familia, școala, iubirea.
Fără sondaje psihologice sau personaje foarte elaborate, romanul transmite o felie
de viață, "Viața ca o cursă rapidă" ... între A și B, cursă în care urcă impostori sau
inocenți, copii și bătrâni.
Scurtă biografie
"Şi-apoi, eu sunt ortodox, din răzeşi după mamă şi din plăieşi din Neamţ după
tată” îi place scriitorului Constantin Munteanu (26 octombrie 1945) din satul Fedeleșeni,
comuna Strunga, județul Iaşi, să spună despre originile sale.
În anul 1964, a absolvit prestigiosul Liceu Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi,
iar după cinci ani, în 1969, obţine diploma de fizician, ca absolvent al Facultăţii de Fizică
a Universităţii Bucureşti, într-o promoţie de viitori mari fizicieni recunoscuţi
internaţional, ori profesori care au pregătit succesiv loturile de viitori medaliaţi olimpici
internaţionali.
De la Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice din Săvineşti, Munteanu ajunge
director al Bibliotecii Judeţene Neamţ, preşedinte al C.P.U.N. al municipiului Piatra-
Neamţ, consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ şi din nou la
S.C. Fibrex S.A. – Săvineşti.
17
Din primii ani de studenţie, a fost interesat de colaborarea cu revistele literare, în

1969 debutând cu parodii în „Amfiteatru”.
Constantin Munteanu şi-a expus opiniile sau şi-a publicat producţiile literare, în
versuri şi proză, fragmente de roman sau de scenariu începând cu presa locală şi
continuând cu revistele de specialitate renumite.
Debutul editorial s-a produs cu romanul Zaruri de cretă (1976), în urma câştigării
unui concurs organizat de Editura Junimea din Iaşi, având un juriu condus de profesorul
Constantin Ciopraga. Şi tot în acelaşi an a devenit şi membru al Uniunii Scriitorilor din
România, iar din 1993, membru al Uniunii Cineaştilor.
Opera
În volum: Zaruri de cretă (1976); Ziua magnoliilor viscolite (1979; 2008); Cursa
rapidă (1982; 2008); Vremea brânduşelor (1984); Teona (1989; 2008); Sfârşitul înserării
(1989; 2008); Maria, prinţesa de Place Pigalle (1995); Zodia bâlciului (1995); A fluierat
în timpul Evangheliei (2003).
Teatru radiofonic: Trenul din zori (1974); Cursa de Braşov (1974); Magnolii
pentru un măgar (1975); Dosarul cu sânziene (1975); Oameni la cumpăna de ani (1977);
Urgenţa (1981); Vântul de februarie (1981); Vina florilor (1983); Vorbeşte-mi de tata
(1984); Prima ninsoare (1985); Poeme pentru schimbul trei (1987); Prietenie trădată
(1994).
Teatru: Valea râsului (1974); Nimic despre Sânziene (1982).
Teatru TV: Iubirea mea cu zurgalăi (premiul II – 1973); Scrisori apocrife (1975);
Dincolo de munte (1976); Vocaţie (1977); Cu zâmbetul pe buze (1977 - premiată în 1978,
nu va primi girul cenzurii); Vremea sânzienelor (1978); Florile amintirilor noastre (1983).
Film: Sezonul pescăruşilor (regia Nicolae Opritescu) - interzis în 1984, premiat în
1990.
Profesor Paulina Gabur

18
CONSTANTIN LIMBOI
- UCENIC ŞI MENTOR -
La vârsta de 8 ani se repatriază dincoace de Prut, stabilindu-se cu familia sa la

Roznov.
Studiile primare şi gimnaziale le termină în Roznov, apoi urmează studiile liceale
la Liceul “Petru Rareş” din Piatra Neamţ.
După terminarea stagiului militar la Bucureşti se căsătoreşte de tânăr şi se
angajează la Cooperativa Avântul Roznov, unde se ocupă cu realizarea unor lozinci şi
gazete de perete cu o tehnică de scriere venită din
senin.
Începe să picteze în acuarelă, apoi în culori
de ulei. La început culorile erau violente şi
haotic armonizate.
Descoperă că lemnul îi vorbeşte, cum
mărturiseşte el, şi fără niciun fel de cunoştinţe
începe să sculpteze cu un banal briceag. Place
privitorilor ocazionali şi lucrările îi sunt solicitate.
Încurajat şi susţinut de părinţi pleacă la
Bucureşti, unde este admis ca student la
Institutul pedagogic Bucureşti, Facultatea de
arte plastice şi este luat ca ucenic de mentorul său
profesorul universitar Constantin Limboi
Răzvan Stoica.
După absolvirea Profesor de desen la Scoala Roznov studiilor superioare este
repartizat la Roznov, Nascut: 02.05.1937, sat Lunca, comuna
unde va preda până în
cea din urmă zi a sa, într- Lunca, Tinutul Hertei (Ucraina) o sâmbătă de 29 mai
1982. Decedat: 29.05.1982, Roznov, Neamt
După terminarea studiilor lucrările sale
sunt altfel lucrate şi culorile cu totul altfel alese.
Pasiunea sa cea mare, moştenită de la un străbunic dinspre mamă care sculpta
porţi şi cruci în cimitire, era sculptura.
Profesorul Constantin Limboi a cochetat şi cu poezia.
“Eu, ca un biet milog

Copacilor le-aduc de dor
Doar un topor.
Îi tai şi îi cioplesc uşor
Şi îi fac om.
Hei! Dar lumea se întreabă...
Costache, tu!
Ciopleşti degeabă?”
SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI
19
“Stapanul
luncilor” “Castelul
Economus” 1963
Pagini de jurnal
“În artă nu există sport de performanţă, dar nici moartea vârstei.”
“Numai cine aşteaptă şi crede în aşteptări depăşeşte orice alte promisiuni.”
“Observatorii altora uită să se observe pe ei, în aşa fel încât sfârşesc neobservaţi.
Constantin Limboi şi-a prevăzut, cumva, destinul.
“Totdeauna sâmbetele mi-au oferit zi de pomină; de când m-am născut... poate tot
sâmbăta nu voi mai simţi frunzele ruginite, pomii golaşi, tristeţe, apăsarea cerului”
Născut într-o sâmbătă de mai, sărbătorindu-şi ziua numelui în mai, căsătorit într-o zi de
mai, divorţat într-o sâmbătă de mai, dispărut dintre noi într-o sâmbătă de mai.
Constantin Limboi a fost un artist complet, excelând în sculptură, pictură şi poezie.
Profesor Ștefan Ioan Găucan

20
GRIGORE CUGLER (1903-1972)
Grigore Cugler a fost compozitor, diplomat,

grafician, ilustrator, memorialist, muzician, poet, violonist
clasic și scriitor român.
S-a născut la data de 7 aprilie 1903, la Roznov,
județul Neamț.
Este un demn urmaș al lui Urmuz și se înscrie și el
pe aceeași linie a destinului literar sinuos.
Cariera
Intră în diplomație în 1927, devine în 1941 atașat
cultural la legația română din Bratislava. În 1946 devine
consul la Oslo dar, în 1947 nu se mai întoarce în țară. Se
refugiază în exil, stabilindu-se în capitala statului Peru,
Lima, unde devine membru al orchestrei simfonice.
Ca diplomat, Grigore Cugler a cunoscut-o pe
viitoarea sa soție, Ulrica, de naționalitate suedeză, fiica
unui fost atașat militar, cu care s-a căsătorit în noiembrie 1937 la București.
Exilul
În Peru, și-a câștigat existența ca angajat al unei societăți comerciale (în cursul
zilei) și ca prim-violonist al Filarmonicii din Lima (în restul timpului).
A publicat Cartea de bucate, o serie de așa-zise rețete de bucătărie în revista Înșir-
te mărgărite, o revistă efemeră care a apărut doar timp de un singur an, în 1951, la Buenos
Aires, în Argentina. Dintre bucatele oferite cititorilor se pot cita: Momițe parizian,
Roșcove în foi de viță, Limbă à la princesse, Curcan cu surdină, Costițe sultanine, Țipar
cu mătănii și altele.
Aici, în Peru, l-au descoperit și vizitat principalii agitatori și suporteri
internaționali ai literaturii sale: Mircea Popescu, secretarul general al Revistei Scriitorilor
Români, poetul Nicolae Petra, din Mexic, hotărat să-i editeze întreaga operă.
Literatura cugleriană
Literatura cugleriană mizează pe aceleași procedee ca și cea a lui Urmuz:
asociațiile bizare de imagini și cuvinte, parodierea temelor și a stilurilor tradiționale,
ludicul, toate vizând șocarea cititorului.
Lumea prozelor sale arată o lume desacralizată, mecanizată, redusă la
automatisme verbale și comportamentale.
Noutatea cu care vine Cugler este caracterul mai elaborat și complex al textelor,
cu o pronunțată dimensiune grotescă, plină de ironie și burlesc.
Scriitorul valorofică două teme clasice ale literaturii tradiționale, drumul și
dragostea, manifestate într-o lume total absurdă.
Debutează la începutul anilor ‘30, în "Tiparnița literară de la București”cu o schiță
absurdă, Match nul, iar editorial, în 1934, cu volumul Apunake și alte fenomene, la
editura Vremea.
21
În 1975, îi apare un volum de proze şi poeme la Madrid: Vi-l prezint pe Ţeavă.

Apunake și alte fenomene este un mini-roman ce se deschide cu nunta
personajelor principale, Apunake și Kematta.
Atmosfera e aceea a unei nunți simbolice - grădini, Palat, lume, muzică - având
însă un decor de spectacol generalizat, cu elemente șocante: prin aer plutesc șlepuri cu
rom, scenele găzduiesc reprezentații ciudate (canibalism, metamorfoze diferite)
La fel ca în basme, căsătoria trebuie vestită lumii întregi, iar perechea trebuie să
pornească la drum spre a căpăta experienţă.
Motivul pentru care Apunake și Kematta pornesc în călătorie, ține de soteriologia
Universului: nașterea unei progenituri care să poată salva omenirea prin faptul că el ar
deține toată experiența adunată de parinți pe parcursul drumului.
Acest copil e visat de tată în două ipostaze la fel de absurde:
- inițial, îmbrăcat cu “pielea de pe burta iepei-mamă a Calului Troian”, având fruntea
placată cu metal, pe care părul stă în formă de “hexametri încalciți”;
- ulterior, purtând “o pălărie fasonată din lut şi cu paratrăznet în loc de pană”.
Dorința tatălui e ca fiul lui “să fie pentru omenire ceea ce este soarele pentru
Univers”.
Drumul și dragostea devin ambele o adevărată inițiere, la sfârșitul căreia omenirea
va fi salvată printr-un nou tip de individ , sumă a tuturor indivizilor buni văzuți de
perechea Apunake- Kematta.
Itinerariul celor doi e o ocazie de a parodia și așa-numitele bildungsromane,
revalorizând în cheie absurdă nume ca Don Quijote sau, de ce nu, Harap- Alb
Orașele prin care trec sunt descrise în detalii surprinzătoare iar indivizii sunt
portretizați în stil grotesc.
De exemplu, în orașul Limonorado este portretizat “marele învățat Biju”, în detalii
organice, asemănătoare unor disecții de laborator: ”dimineața, înainte de a se deștepta,
scoate limba la soare, ca s-o usuce de umezeala din timpul noptii”.
La amiază, desfrunzindu-și urechile, lasă să se creeze un curent de aer mentolat,
care îi răcorea ficații”.
În Bastonbach, cei doi soți află că geamantanele se pot fabrica din pielea unor
animale vii, rezultând obiecte ca: geamanporc, geamanlup, geamancal.
În orașul istoric Santa Fani Sul Mar, Apunake îl întâlnește pe bătrânul Sport, prototip al
maestrului care, prin exerciții sportive imposibile, își transformă discipolii în tot felul de
creaturi.
Insuși Apunake suferă o asemenea metamorfoză absurdă: ”Sportul îl luă, îl făcu
ghem fixându-i capul între genunchi, îi tăie picioarele, ciopli colţurozităţile umerilor” iar
la final eroul devine o sferă, o “Antroposferă” de cauciuc.
Rotirea lui Apunake e nouă sa formă de călătorie, dar una care modifică fața
lumii, îndulcindu-i simbolic asperitățile: femeile au născut timp de 8 ani doar lucruri
rotunde, animalele se comportă şi se hrănesc “rotund”, religia, sentimentele, logica, toate
au devenit rotunde.
Drumul lui Apunake redă lumii statutul inocent de la începuturi, adică starea
paradisiacă a formelor rotunde.
22
Sfârșitul romanului e o culme a grotescului: Kematta naște o progenitură

asemănătoare unui Gargantua suprarealist: statura de doi metri, pleoapele umflate, gâtul
încrețit “ca un carâmb de cizmă”.
Acest mult așteptat salvator al lumii, rodul călătoriei de nuntă a celor doi soți, nu e
altceva decât un gigant înspăimântător, un fel de Păsări-Lăți-Lungilă, Flămânzilă și Setilă
la un loc.
Drumul s-a dovedit o experiență aflată la polul opus al inițierii iar proza devine
din parodie, un text anti-sublim.
Drumul dragostei
E o proză scrisă exclusiv cu inițiala “d”, sintetizând cele doua teme printr-o
acrobație fonetică.
Dorinel și Damian se întâlnesc într-un dirijabil călătorind deasupra lumii și
hotărăsc să se căsătorească după două decenii, sărind din aparat.
“Demian, dorinel, deschid duelând divinităţile deşertului de dedesupt, ducând
drept dar dorinţa donată de destin: deasupra dulceaţă, dedesupt drojdie”.
Prozele analizate demonstrează cu prisosință că literatura avangardei nu a facut
doar să nege, ci a re-structurat prin parodie, invenție verbală și absurd teme ale tradiției
ficționale.
În cazul lui Cugler textele au desfășurare epică și sens, dragostea și drumul fiind
tratate variat.
Autorul este și astăzi cvasi-cunoscut, nemenționat în dicționarele literare și nici în
cărțile despre avangardă.
În orice caz, Grigore Cugler rămâne între numele de seamă ale literaturii
avangardei românești.
Alături de “paginile bizare “ale lui Urmuz, lumea lui Apunake revigorează
permanent adormitele noastre convenții de lectură.
Bibliografie:
Revista Antiteze, nr 5, 11 apr. 2002

Wikipedia - Grigore Cugler
Iuliana Asavei, Larisa Bârsan, George Onu (clasa a x-a C)

Coordonator: Profesor Violeta Teioșanu
23
CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU
”Dacă te cânt, tu, frumosul meu regat natal, tu nu vei muri. Numai ţările care n-au poeţi
sunt muritoare şi pier.”
Viața
Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut la
15 septembrie 1916, în apropiere de Târgu Neamț,
în localiatatea Războieni - Petricani. Bunicul și
tatăl său, Constantin, fiind preoți în localitatea
Războieni, iar mama, Maria Scobai, provenind la
rândul ei dintr-o familie de preoți - amănunt
important pentru parcursul său spiritual ulterior.
De altfel, întreaga sa copilarie, una
obișnuită, este marcată de puternica relație cu
Dumnezeu a familiei sale.
Termină liceul militar în anul 1936, apoi
vine în București și devine secretarul ziaristului și publicistului Nicolae Crevedia.
Anul 1937 îi aduce primul volum publicat la Editura Cartea Românească, Viața de
toate zilele a poetului. În 1940 publică cel de-al doilea volum de poezie, Caligrafie pe
zapadă, pentru care primește Premiul scriitorilor tineri. Apare Ceasul de rugăciune la
Editura Națională Gh. Mecu.
În luna iunie a anului 1941 este trimis peste Prut, în Basarabia, corespondent de
front.
Imediat după întoarcere, în același an, publică volumul de reportaje de război Ard
malurile Nistrului, prefața fiind semnată de Tudor Arghezi.
Pentru acest volum va fi acuzat de antisovietism și antisemitism
În reportajele sale de front accentul cade pe eroismul și înfruntările tot mai critice
ale armatei române, sacrificate de fapt într-un sector din cele mai nevralgice, în cadrul
campaniei împotriva URSS-ului.
Unele accente dramatice nu lipsesc, ca și schițele unor destine tragice, întregul e
însă minat de o viziune superficială, demagogică, în componența căreia intră sloganurile
oficiale ale momentului, imprecații antisemite, incitații retorice derizorii (în perspectiva
istorică a unei aventuri scump plătite).
“Din centru se înalţă nenumărate perdele de fum. Priveam cu ochii aburiţi tabloul
oraşului care arde. Mai aveam trei kilometri până la Chişinău. Nu am avut tăria să intru în
oraş. Mă gândeam să rămân acolo ...
În timpul acesta, din lanul de grâu de pe partea dreaptă a şoselei ies înaintea
maşinii două fete cu bucheţele de flori sălbatice de câmp, în mână. Ne opresc şi ne oferă
florile. Aveam tocmai o pană la motor. Şi cât am stat acolo pentru reparaţie, am stat de
vorbă cu aceste două fete. Ambele erau foste eleve ale Liceului Eparhial din Chişinău.
24
Fuseseră colegede clasă şi de bancă. De abia dăduseră examenul de admitere în clasa

a V-a şi nu mai putuseră urma şcoala. Basarabia a fost răpită de bolşevici şi cele două fete
au fost obligate să intre lucrătoare la Fabrica de tutun.”
Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului
Atașat de presă pe lângă legația României de la Zagreb, refuză să se mai întoarcă
în țară după 23 august 1944. Ca diplomat al unei țări inamice este arestat împreună cu
soția lui la 11 mai 1945 și apoi despărțiți.
Este eliberat după 16 luni și ajunge în Heidelberg, obținând dreptul de a rămâne în
oraș prin înscrierea la facultatea de teologie. Totodata, începe să scrie Ora 25 pe care o
gândise înca din lagăr și al cărei prim titlu a fost Le roman de l'heure présente.
La 23 mai 1963 Constantin Virgil Gheorghiu este hirotonisit preot la Biserica
Ortodoxă Română "Sf. Arhangheli” din Paris, înălțat, în 1966, la gradul de econom-
stavrofor de însuși Patriarhul României, Justinian Marina și la rangul de protopresbiter al
Patriarhiei din Constantinopol la Centrul Ortodox al Patriarhului ecumenic de la
Chambésy (Elveția), în 1970
A fost invitat să susțină conferințe în diverse state ale lumii, Tunisia, Japonia,
Liban, Coreea de Sud etc., numai Romania îl evită (nu-l invită), deși dorința sa de a-și
vizita patria natală l-a însoțit pretutindeni și în întreagă viața, așa cum mărturisește: "n-am
fost niciodată despărțit de România [...]. Dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă
întorc acolo unde sunt rădăcinile mele și nu mă mai mișc [...]; tot dicționarul român mi-e
drag [...]. Dacă nu pe pământ, atunci în cerul românesc – acolo cu certitudine”.
Moare în 1992 la Paris, fără a mai fi apucat să pășească încă o dată pe pământul
țării natale.
Opera
Debutează cu volumul de poezii Viața de toate zilele a poetului (1939), urmat de
Caligrafie pe zăpadă (1940, Premiul Scriitorilor tineri, al Fundației Regale Carol al II-
lea).
La intrarea României în al doilea război mondial, reporter pe front, publică
numeroase reportaje în marile cotidiane, adunate în volumul Ard malurile Nistrului, Am
luptat în Crimeea (1942) și Cu submarinul la asediul Sevastopolului (1942). În 1943
publică primul său roman: Ultima oră, fără un ecou critic deosebit.
Publică un important număr de romane în limba franceză (majoritatea având o
versiune originală în limba română, dar needitate), întrunind comentariile hiperbolice ale
presei: La Seconde chance (1952), L Homme qui voyagea seul (1954), Les Sacrifies du
Danube (1957), Perahim (1961), La Maison de Petrodava (1961), Les Immortels d’A-
gapia (1964), Le Meurtre de Kyralessa (1966), L’Es-pionne (1971), L’Oeil americain
(1973), Dieu ne regoit que le Dimanche (1974), Le Grand exterminateur (1978), Christ au
Liban (1979), Les Amazones du Danube (1980), La Condottiera (1980), Dieu a Paris
(1980), Memoires (1986). A mai publicat scrieri autobiografice (Pourquoi m a-t-on
appele Virgil?, Le Temoin de la vingt-cinquieme heure); biografii: La Vie du Patriarche
Athenagoras.
Romanul ORA 25
25
În 1946 începe să scrie Ora 25 pe care o gândise încă din lagăr şi al cărei prim titlu
a fost Le roman de l'heure présente.
Acesta este de fapt romanul cu care Virgil Gheorghiu cucerește o neașteptată
notorietate europeană, după ce îl publică în 1950. Protagonistul e un țăran din satul
Fântâna, Johan Moritz, român, cu toate că purta nume și prenume străine.
"Fatalitatea" care avea să-l arunce într-o aventură greu credibilă tocmai de aici se
declanșează: victimă a unei intrigi țesute de un plutonier malefic care îi jinduia nevasta,
eroul e deportat într-un lot de evrei, luat mai târziu drept "neamț" (pe baza aceluiași
patronimic echivoc) și silit să urce calvarul ultimelor faze ale razboiului: lagăre,
prizonierat, închisori, experiențe-limită. E, succesiv, Ion, Johann, Iacob, Ianoş, Iankel, din
nou Johann, şi ar fi putut deveni Jean sau John. Romanul e o avalanșă de întamplari și
catastrofe rocambolești, din care personajul iese totuși demn si la fel de "neaoș". E în
acest roman (care a stat și la baza unui film nu mai puțin senzațional) o percepție bizară a
realității (rurale și nu numai!) românești, începând cu numele personajelor și până la
clișeele psihologiilor.
În același roman urmărim reflecţiile romancierului Traian Korugă, fiul preotului
din satul lui Johann, reflecţii despre invazia tehnologică, despre omul statistic, despre
sclavia tehnică a omului occidental şi despre sfârşitul Europei, imposibil de salvat din
conflagraţia care o mistuie apocaliptic.
Traian trece şi el, ca şi Johann, prin aceeaşi tortură a neînţelegerii şi a perplexităţii,
de origine existenţialistă: "Toată suferinţa mea porneşte de la faptul că nu pricep dacă
sunt prizonier sau sunt liber. Văd că sunt închis, dar nu pot crede că sunt închis. Văd că
nu sunt liber, dar mintea îmi spune că nu există nici un motiv să nu fiu liber. Tortura
acestei neînţelegeri este mai grea decât sclavia. Oamenii care m-au închis nu mă urăsc, nu
vor pedepsirea mea şi nici nu-mi vor pieirea. Ei vor salvarea lumii. Totuşi, ei mă
torturează şi mă ucid lent." (p. 210)
Cu luciditate, Constantin Virgil Gheorghiu analizează în acest roman rolul şi
rostul civilizaţiei tehnice, vinovată de introducerea "dispreţului pentru om, exact ca în
barbarie. Omul este astăzi redus doar la dimensiunea lui socială şi asta este o componentă
a civilizaţiei europene, a orei 25 în speţă”.
Casa de la Petrodava
« Casa de la Petrodava, spune autorul, nu este o operă de ficţiune pură, ci – mai
degrabă o cronică a lumii din care vin » Petrodava este numele daco-get al oraşului Piatra
Neamţ, regiunea natală a lui Constantin Virgil Gheorghiu.
Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei
Roxana şi fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale
Carpaţilor.
Trăind în strânsă comuniune cu natura şi după legile ei aspre, cele două muntence
sunt eroine pline de pasiune, orgolioase şi inflexibile, intransigente apărătoare ale unei
purităţi aproape sălbatice. (Chiar şi numele Roca este foarte sugestiv însemnând piatră,
rocă şi trimiţând către legenda Dochiei).
26
Este vorba de portretul arhaic al celor care trăiesc în armonie deplină cu natura,
care o cunosc şi o înţeleg de generaţii şi care îi împrumută inevitabil trăsăturile, portretul
omului de la munte, statornic, aspru, capabil să înfrunte orice vicisitudine a destinului.
Dincolo de intriga propriu-zisă a poveştilor de dragoste ce se derulează
spectaculos şi enigmatic, într-un cadru de exotism montan, dacă se poate spune aşa
(„aceste creste pustii, mai aproape de cer decât de pământ”), substratul problematic al
romanului e unul grav, chiar tragic, înfăţişând descompunerea, degradarea şi amurgul
unei lumi ce-şi consumă atemporalitatea într-un sfârşit convulsionat, de luptă temerară şi
rezistenţă vitală, dar având conştiinţa eşuării implacabile, situaţie în care caută cu orice
preţ să-şi păstreze demnitatea morală şi spirituală: „Sinucidere? întreabă domniţa Roxana
(...) Fiica mea a murit luptând împotriva torentului. Într-o luptă crâncenă şi dreaptă“.
Torentul acesta trebuie înţeles, dincolo de proprietatea învolburatei ape de munte în care
se pierde Stela, ca fiind torentul istoriei însăşi împotriva căruia nu se poate lupta cu vreo
şansă de izbândă.
“Mi am îndeplinit pur şi simplu misiunea mea de poet şi de martor cu aceeaşi

religiozitate cu care celebrez, ca preot, Liturghia.”
Bibliografie:
Revista Rost, an IX, nr. 98, aprilie, 2011

Wikipedia, Constantin Virgil Gheorghiu
Revista România Literară, nr. 4, 2011
biografii.famouswhy.ro – virgil_gheorghiu
Creștinortodox.ro – Constantin Virgil Gheorghiu
Mihaela Popa (clasa a x-a C)

Coordonator: Profesor Violeta Teioșanu
27
ION CREANGĂ - SCRIITORUL JOVIAL AL MOLDOVEI
Ion Creangă (n. 1 martie 1873, Humuleşti; d. 31

decembrie 1889, Iaşi) a fost un scriitor român. Recunoscut
datorită măiestriei basmelor, poveştilor si povestirilor sale,
Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.
În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu
Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor
pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa
mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala
catihetica din Fălticeni (“fabrica de popi”). Aici apare sub
numele Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul
vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi , absolvind cursul
inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola. S-a despărţit cu greu
de viaţa ţărănească, după cum mărturiseşte în amintiri:
“Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului , tovarăşii mei din
copilărie , cu cari, iarna în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş , iar vara în
zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase,
ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri , de după care îmi zâmbeau
zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea , dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile
şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”
În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi , unde l-a
avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la
Şcoala primară nr.1 din Iaşi. În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12
ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în
mahalaua Ţicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui , cu
care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante
opera ale sale.
Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi
apoi a decesului lui Mihai Eminescu, şi al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.
Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.
În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către
un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au
expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În
aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici
Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără
voia lui să nu poată ieşi.
28
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele , povestiri cu

dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte cel mai adesea din istoria
contemporană lui. În “Cinci pâini” aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe
care îi numeşte: “ciorogari, porecliţi si apărători”. În două din ele aflăm o persoană
istorică foarte interesantă. Ion Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea
intitulată “Ion Roată şi Unirea” este o glumă cu multă fineţe satiric la adresa stratului
conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.
Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am văzut, mai mult
reproducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşelat însă dacă l-am socoti ca un
culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul
acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi
poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în
evidenţă însuşirile lui literare proprii.
Amintiri din copilărie
Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personal a operei lui Creangă.
Acestea i-au stabilit reputaţia de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meşteşugită a
frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, scoaterea la iveală a multor provincialism cu
o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele
mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din
cele mai însemnate opera ale literaturii române.
Ion Creangă este unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru.
Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi
învăţătorul său. Critica literară l-a situate pe Creangă printre marii umorişti ai lumii,
umorul fiind o notă important a creaţiei sale. El este un scriitor profund original datorită
umorului său ţărănesc. Prin arta sa narativă, Creangă este un clasic al literaturii române
“cu valoare universală, dacă prin asta înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii
naţionale a unui scriitor”.
În legătură cu erudiţia paremiologică, Ion Creangă avea o cultură vastă şi temeinică
legată de stadiul proverbelor şi zicătorilor . El ia aceste vorbe de duh din popor şi le
introduce prin formula “vorba aceea”.
Umorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale şi
parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale
voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul
sănătos, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau
autoironizându-se.
Comicul e dat de plăcerea de a spune şi umor. Pentru a stârni râsul, autorul
foloseşte ironia, scene comice, citate , expresii, vorbe de duh , tratarea comică a unor
situaţii dramatice. Sursele umorului sunt susţinute şi prin zicători rostite în versuri:
“La plăcinte înainte, / La război înapoi. “
“Voinic tânăr , cal bătrân / Greu se-ngăduie la drum.”
“Poftim punga la masă / Dacă ţi-ai adus de-acasă.”
Creangă foloseşte proverb şi zicători deşi nu sunt toate rostite în versuri, sunt
hazlii:
29
“Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri, săruţi şi

albaştri”,”fiecare pentru sine, croitor de bine”. În roman acestea sunt prezente la tot pasul.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să
îngroaşe, să caricaturizeze. Fetele sunt “drăcoase” iar băieţii “mangosiţi, gligani,
coblizani, hoşmalăi, prostălani, ghiavoli”.
Limbajul
Dintre cuvintele folosite de Creangă , cele mai multe sunt de origine popular sau
au aspect fonetic moldovenesc. Criticii au afirmat ca “limba lui Creangă e o limbă literară
cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”.
Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi interjecţii.
Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, aşa cum afirmă Ibrăileanu “unicul
prozator român care are particularitatea asta”.
Mihaela Bîrliba (clasa a X –a A)

Coordonator: Profesor Maria-Ligia Stanciu
Liceul Tehnologic Economic Administrativ Piatra Neamț
30
ION CREANGĂ ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC
Scriitorul Ion Creangă (1837-1889) s-a

născut la Humulesti, într-o familie numeroasă,
fiind fiul cel mare al Smarandei şi al lui Stefan.
Lumea cărții o decoperă mai întâi alături de bădiţa
Vasile la şcoala din sat, întemeiată de părintele
Ioan, apoi la Broşteni (când se molipseşte de râie
de la caprele Irinucăi și unde îl are învăţător pe
Niculai Nanu, iar mai târziu la Târgu-Neamţ, cu
Isaia Duhu (evocat în povestirea Popa Duhu),
având colegi precum Nică Oșlobanu, dar şi viitorul
filozof Vasile Conta. Formarea sa continuă la
Fălticeni şi din 1856 până în 1858, la seminarul de
la Socola, când moartea prematură a tatălui său îl
împiedică să-şi finalizeze studiile.
La 22 de ani, pentru a putea fi hirotonisit,
se căsătoreşte cu Ileana, fiica în vârstă de 15 ani a
părintelui Grigoriu, iar un an mai târziu se naşte
unicul său fiu Constantin.
Pentru dascălul Ion Creangă, ziua de 4 ianuarie 1864 va marca o favorabilă întorsătură în
destinul lui, sub conducerea lui Titu Maiorescu se redeschide la Iaşi Şcoala Preparandală.
La noua instituție încep cursurile, la 8 ianuarie 1864, 22 de elevi, printre care se afla şi
Ion Creangă.
Hotărârea de a deveni învăţător, luată la 25 de ani, este cea dintâi acţiune
chibzuită, primul moment al unui act voluntar complex, filtrat prin toată experienta
negativă. Năzuinţa de a urma cursurile şcolii normale, conturată în urma unei deliberări
emoţionale, constitue fără putinţă de tăgăduială, un deziderat natural, o aspiraţie ascunsă a
fiinţei sale, presimţirea sufletească a întâlnirii cu adevăratul lui destin, a cărei semnificaţie
o trăieşte mai mult sau mai puţin conştient, prin însuşi faptul înscrierii.
În 1858, Creangă ia decizia de a ajunge institutor, fapt ce marchează începutul
emancipării lui. Ascultând de o menire conştient asumată, îşi cucereşte adevărata
libertate. Din obiect determinant al împrejurărilor, el devine subiect, modifică
circumstanţele constrângătoare şi îşi structurează existența, în funcţie de esenţa lui
determinantă.
La întâi iulie 1864, postul de dragon de la mănăstirea Bărboi se desfiinţase.
Creangă îşi va fi exprimat dorinţa de a lucra în învăţământ, iar Titu Maiorescu i-a promis
angajarea. Maiorescu nu putea să nu observe că diaconul îmbina principiile pedagogice,
cu un instinct sigur, într-o nouă metodă de predare.
Timp de 25 de ani a slujit şcoala românească, dovedindu-se un pedagog cu calităţi
excepţionale. Chiar şi în perioada cât a fost destituit oficial din învăţământ, din 1872 până
în 1874, predând lecţii particulare rămâne aproape de catedră. Ca profesor la Liceul Nou
31
din Iaşi, la clase de adulţi, va continua să lucreze, în paralel, la cărţile de şcoală, pe care le
perfecţionează continuu.
Peste ani, privind în urmă, Creangă va hotărârea de a urma Şcoala Preparandală
fiindcă aceasta corespundea uneia din laturile înzestrării lui interioare „nu ca şi cleric
meritasem a fi învăţător, ci ca învăţător câştigasem oarecare merit, care mă făcea demn de
vocaţiunea mea“. Undeva, în mijlocul vieţii, se contura iremediabil esenţa nativă ce şi-o
va revela el însuşi: vocaţia creatoare.
Nu este întâmplător ca în acelaşi an, când se înfiinţează Societatea culturală
Junimea, la 1863-1864, Ion Creangă, elevul lui Maiorescu, participa, împreună cu mai
mulţi colegi, la adunarea materialului pentru alcătuirea celui dintâi abecedar modern din
învăţământul românesc: „Metodă nouă de scriere şi cetire“, care acum, de la 138 de ani de
la prima ediţie, nu este doar un document, ci şi un model pentru învăţătorii de astăzi.
Apariţia abecedarului a însemnat şi debutul ca scriitor al lui Creangă, cu poezia
„Păsărică în miezul iernei“. Creangă şi-a asumat redactarea părţii literare, însă în
elaborarea noii metodologii, rolul lui rămâne covârşitor, iar marile spirite i-au recunoscut
meritele; când să simţit utilitatea unei metodici pentru învăţământul primar, Titu
Maiorescu l-a solicitat pe Creangă să o elaboreze. În sfârşit, Creangă şi-a rezervat dreptul
de a stiliza întreg manualul. Colaboratorii au acceptat rolul de îndrumător stilistic, chiar
dacă “alături de el, nu pregeta să-şi sublinieze, uneori amplificând-o, propria contribuţie
la manual”. Creangă, cu modestia lui înnăscută, se străduia să-şi diminueze aportul,
pentru a nu-şi pune colegii în inferioritate. Cunoscător adânc al limbii populare, sac fără
sfârşit de cuvinte, zicale, snoave, el venea „la fiecare idee, cu o listă de vocabule pe care o
dădea tovarăşilor să aleagă“. Ion Creangă începe astfel a trăi, în anul 1863, o viaţă de
cenaclu literar, unică în felul ei, „într-o vreme când cenaclul Junimii, abia se constituia şi
el“.
Paralel cu cenaclul „Junimea“, dar independent de el, din 1863, când la vârsta de
24 de ani, începuse munca la manualul școlar, și până în 1875 când, trecut de 36 de ani,
debutează în revista „Convorbiri literare“ cu povestea Soacra cu trei nurori, Ion Creangă a
desfășurat o autentică ucenicie literară „ce-și ignora multă vreme calitatea, finalitățile,
proporțiile“. Hotărârea de a-și asuma obligația elaborării unui abecedar indică o
cunoștință intelectuală deasupra mediei, imaginative și gândire abstractă. Creangă se
angajează în această acțiune cu o râvnă și o perseverență greu de înțeles și de accea,
ironizate de colegi. Inapți să discearnă esențialul, ei nu au bănuit nicio clipă că Ion
Creangă își asuma, de fapt, statutul creatorului de totdeauna.
Din anul 1874, când va fi reintegrat în învățământ, şi până la moarte, 31
decembrie 1889, va fi învăţător la Şcoala primară de băieţi numărul 2 din Păcurari.
Multă vreme, a avut convingerea că ţelul vieţii lui este preoţia. Dar idealul acesta nu era
al lui şi el nu ştia asta. Ori de câte ori se apropia de profesia râvnită, un eveniment
neprevăzut îi secţiona ascensiunea. Chemarea învăţământului îl îndreaptă spre adevărata
lui vocație, iar Creangă va deveni un mare scriitor, nu sub impulsul unei instanțe
exterioare, ci prin explorarea exclusivă a propriului fond de creativitate.
32
Ion Creangă a fost un învăţător model, de excepţie, care avea toate calităţile unui pedagog
geniu. Ca un actor în faţa publicului, Creangă făcea instrucție şi educaţie ca nimeni altul.
Şcolarii l-au ţinut minte. Mulţi dintre ei au scris şi publicat amintiri despre învăţătorul lor:
„Ion Creangă ştiu în câteva zile să se facă iubit şi temut de toţi şcolarii săi căci avea
chipul său deosebit de a se purta cu ei: când ca un părinte blând, şăgalnic, alintător, când
ca un dascăl, serios, ameninţător...“
„Era 1 martie 1837. Fetele din sate, la vremea accea, coseau şi dăruiau flăcăilor
mărtişoare din arnică roşu şi alb, iar tu, Nică, dragul mamei erai ca un ghiocel bălai cu
ochii albaştri şi frumos şi plin de noroc. Să ţii bine minte!“ (Smaranda Creangă)
Bibliografie:
Constantin Parascan – Povestea vieţii lui Ion Creangă, Iaşi, Casa Editorială Regina, 1996;
George Călinescu – Ion Creangă, Viaţă şi Opera, Chişinău, Editura Litera, 1998;
Ion Bălu – Viaţa lui Ion Creangă, Editura Cartea Românească, 1990;
Costache A., Ioniţă F., Săvoiu A. – Limba şi literatura română, manual pentru clasa
a X-a, Editura Art, 2005.
Ionela Irimia (clasa a X – a D)

Coordonator: Profesor Magdalena Livioara Todiresei
Liceul Tehnologic
Economic - Administrativ Piatra-Neamț
CALISTRAT HOGAȘ
33
Camil Petrescu spunea că ”un scriitor e un om

care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce
a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în
viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar
obiectelor neînsuflețite. Fără ortografie, fără
compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.”
Deși oricine creează o lucrare scrisă poate fi
numit scriitor, termenul este de obicei rezervat celor
care scriu creativ, profesional. Scriitorii înzestrați sunt
adepții folosirii limbajului pentru a portretiza idei și
imagini, indiferent dacă e vorba de ficțiune sau
nonficţiune.
Județul Neamț, cunoscut ca unul dintre cele
mai frumoase și mai încărcate de istorie județe ale
Moldovei, pământ stăpânit de domnitori mari precum
Alexandru Cel Bun, Ștefan Cel Mare, Petru I Mușat, deține foarte multe monumente și
case memoriale ale scriitorilor care s-au făcut cunoscuți prin operele pe care le-au creat.
Printre acești scriitori renumiți se numără Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Mihail
Sadoveanu, Vasile Conta și mulți alții.
Calistrat Hogaș s-a născut în orașul Tecuci, în sudul Moldovei, într-o regiune de
șes și dealuri mărunte, la 19 aprilie 1847. A fost unul din cei 8 copii ai protopopului
Gheorghe Dimitriu. Tatăl său în zadar a încercat să-l dedice carierei preoțești. La școala
primară din Tecuci i se schimbă numele cu cel al bunicului dinspre tată: Hogaș. Elev
foarte conștiincios, termină cursurile școlii primare dar, întrucât tatăl său se lupta cu
greutăți mari, având de crescut 8 copii, Calistrat a mai rămas încă un an acasă. Este primit
gratuit în internatul Academiei Mihăilene din Iași.
Calistrat își însușește în liceu o serioasă cultură literară, studiind atât scriitori
clasici ai antichității, greci și romani, cât și ai literaturii moderne. A învățat limba italiană,
izbutind să citească în original „Divina comedie” a lui Dante, operă din care citează
adesea în povestirile lui de călătorie prin munți. Colegii lui de la Academie îl numesc
poetul clasei, pentru că după cum însuși spune, cu o savuroasă autoironie,” făceam
admirabile și admirate poezii, pe care mai târziu, le-am aruncat în foc ca fiind
monumentale prostii.”
În toamna anului 1867, Hogaș devine student al Universității din Iași, la Facultatea
de Litere. Temperament voluntar, refuză încă o dată propunerea tatălui său de a se
consacra preoției. Spiritul lui de independență se manifestă și în hotărârea de a se întreține
singur în perioada studiilor universitare. Totuși, prin intervenția protopopului, tânărul se
instalează fără nici o plată într-o chilie de la mitropolie.
După doi ani de studii universitare în care a dovedit o mare râvnă pentru
învățătură, Calistrat Hogaș, în urma unui concurs, a fost numit profesor la gimnaziul,
atunci înființat, din Piatra Neamț, orașul de care se va lega întreaga lui activitate literară.
34
Hogaș începea în 1869 o îndelungată și luminoasă carieră de profesor. Timp de 46 de ani

Calistrat Hogaș a slujit școala cu un devotament neclintit și nu s-a putut despărți de ea
decât cu o adâncă amărăciune. E semnificativ că opera sa literară a dedicat-o tot elevilor
lui:” Închin această scriere tuturor foștilor mei elevi, în semn de dragoste și aducere
aminte.”
Calistrat Hogaș a funcționat la Piatra, prima oară, între 1869 și 1878, ca director și
profesor de partea literară. A debutat în 1874 cu poezia "Legenda lăcrămioarei" în nr. 5 al
ziarului local „Corespondenţia provincială”. Este epoca debutului literar. A publicat o
serie de articole în care, cu un curaj puțin obișnuit, erau criticate abuzurile stăpânirii
locale. Reprezentanții autorităților locale nu i-au iertat atitudinea dârză îndreptată
împotriva nedreptăților sociale și au obținut în 1878 mutarea lui Calistrat Hogaș în alt
oraș. La Tecuci și foarte puțin la Iași, Hogaș a funcționat până în aprilie 1881, când revine
la Piatra, unde își avea familia întemeiată de câțiva ani, și de unde, în vacanțele de vară,
pornea în călătoriile sale spre munți.
Chinuit de nostalgia munților, scriitorul se așează între 1893 și 1899 la Roman, nu
departe de munții Neamțului, întrucât la Piatra, unde dușmăniile nu se stinseseră, nu se
mai putea întoarce. La invitația lui A.D.Xenopol, Hogaș îi trimite spre publicare vechile
„Amintiri din călătorie”. De-abia în 1899, la 52 de ani, Hogaș reușește să se stabilească
definitiv la Iași, ca profesor la Liceul Internat.
Epoca de la Iași este cea mai rodnică din punct de vedere al creației literare. Hogaș
scrie unele din operele lui cele mai valoroase ca:”Spre Nechit”; ”Floricica”; ”Părintele
Ghermănuță”; ”La Tazlău”. Această târzie eflorescență creatoare, la scriitorul de peste 60
de ani, se datorează ambianței literare prielnice din jurul revistei „Viața românească” și în
special lui Garabet Ibrăileanu.
După pensionare, retras la Piatra, scriitorul trăiește apăsat de singurătate și de
îngrijorările războiului. S-a stins la 28 august 1917, la Roman, ”căzând ca un brad în
sihlă”, după expresia așa de potrivită a lui Mihail Sadoveanu. I s-a împlinit ultima dorință
de a fi dus la Piatra, unde a fost îngropat în cimitirul din preajmă munților lui dragi, într-
un sicriu lucrat dintr-un brad sădit în tinerețe de mâna lui.
Natura patriei noastre, zugrăvită cu o mare artă de Eminescu și Sadoveanu, își are
și în Hogaș pe unul din cântăreții ei cei mai originali. Scriitorul și-a plimbat dragostea lui
de viață ”pe cărările munților, prin păduri, pe la stâne și schituri, colindând, împreună cu
un prieten, de la Piatra la Dorna, sau pornind singur pe Tazlău, pe spatele Pisicuței,
înfiorându-se de măreția munților Neamțului, de priveliștea Bistriței cu undele ei albăstrui
de cristal rece și curgător. Drumeț pasionat pe cărări de munte, scriitorul se simțea” trup
din trupul și suflet din sufletul larg al naturii.”
Hogaș zugrăvește natura cu suflet de poet și cu ochi de pictor. El cântă peisajul
munților ca un poet liric, exprimându-și mereu emoția față de tablourile din natură,
străbătând–o cu o stare sufletească juvenilă și de prospețime, cu un entuziasm neistovit.
Viziunea lui Hogaș e mai ales plastică, scriitorul este un pictor, un colorist. El ne face să
vedem dimensiunile grandioase ale munților, orizonturile largi, verdele pădurii, lunecarea
sclipitoare a apelor. Este un pictor al codrilor uriași, luminoși în bătaia soarelui sau
frământați și întunecați de furtună, un pictor al înălțimilor imense, însorite, care

zugrăvește uneori cu gingășie și „fluturi mici și albaștri ca niște fulgi de azur”.
35
Capodopera literaturii sale descriptive este evocarea furtunii din munții Neamțului
din fragmentul „Singur”, pe care o prețuia în mod deosebit marele Caragiale. Puternice
imagini vizuale și auditive se împletesc pentru a înfățișa, cu o forță unică, uriașa
dezlănțuire a elementelor naturii, într-un tablou de un dinamism impunător.
Cu asemenea mijloace, Hogaș a devenit așa cum bine l-a definit Ibrăileanu
„strălucitul cântăreț al frumoasei noastre Moldove”.
Deși, în primul rând, este rapsod și pictor al naturii și de multe ori se complace în
singurătățile munților, Hogaș nu uită să integreze în descrierile peisajelor pe oamenii
locurilor, în special pa țărani, pe care-i zugrăvește cu simpatie. Țăranii lui Hogaș sunt
înfățișați cu căldură în dimensiuni uriașe. Cântărețul sublimului din natură îi pune în
acord pe oameni cu măreția decorului în care își trăiesc viața.
Dacă masivitatea este caracteristica fizică a țăranilor de la munte, în opera lui
Calistrat Hogaș femeile de la țară se disting prin grație și gingășie însă, în centrul operei
sale, este muntele și nu viața satului ca la Creangă și Sadoveanu. Țăranii lui Hogaș apar
ici și colo, pe drumurile de munte și sunt zugrăviți în proporții gigantice, ca eroii
basmelor noastre și ca titanii din Antichitate.
Calistrat Hogaș a susținut întotdeauna literatura optimistă, luminoasă, robustă și a
luat atitudine împotriva literaturii naturaliste, impregnate de pesimism, care zugrăvea cu
predilecție aspectele dizgrațioase ale vieții.
Opera lui Calistrat Hogaș trebuie încadrată în genul literaturii de călătorie, al
memorialisticii. Aparenta lipsă de compoziție e compensată de măiestria cu care Hogaș
știa să îmbine fragmentele datorate unui admirabil povestitor, plin de umor, cu cele
inspirate de poetul liric și de pictorul munților și al oamenilor. Descrierea realistă a naturii
și a oamenilor a fost preocuparea lui dominantă, așa cum o declara el însuşi într-o
prefață:” Nu știu dacă dumneata pui mănuși când faci literatură, eu însă, care n-am făcut
și nici nu am de gând să fac vreodată literatură de salon, am dat lucrurile și oamenii așa
cum se găsesc ele în măreața lor sălbăticie; și poate prea bine să strâmbe din nas finul
estet X și mult mai sensibilul decadent Y, eu îmi păzesc treaba”.
Tudor Vianu în „Arta Prozatorilor Români” spunea: ” Mare iubitor de drumuri
îndelungi, prin natura cea mai sălbatică, Hogaș aduce în peregrinările lui sufletul unui
civilizat. Hogaș nu aparține naturii. El o descoperă, dar nu cu jalea sau cu melancolia unei
conștiințe care s-ar simți separată pentru totdeauna de bunurile naturii, ci cu bucuria
cordială a unei regăsiri. Oaspete al mănăstirilor și al schiturilor pierdute în pustietăți,
tovarăș al călugărilor, el este un adversar al monahismului, în care nu o dată vestejește
vinovata sau fățarnica îndepărtare de natură.”
Manuela Tapalagă, Ionuț Sidor (clasa a XI- a C)

Coordonator: Profesor Paulina Gabur
CALISTRAT HOGAŞ – SCURTĂ PREZENTARE
Date biografice
36
Este născut pe 19 aprilie 1847 la Tecuci, ca ca fiu al preotului Gh. Dimitriu şi a

soției lui, Mărioara Dimitriu.
În 1854 începe şcoala primară din Tecuci, pe care o absolvă în 1859, cu
calificativul "foarte bine".
În 1860 devine bursier al Academiei Mihăilene din Iași, unde, în urma
recomandării primăriei din Tecuci, primeşte bursă.
Apoi, în anul 1867 intră, tot bursier, ca student la Facultatea de Litere din Iaşi; în
1869, în urma unui concurs, este numit profesor iar apoi director la gimnaziul din Piatra
Neamț.
În anul 1880 devine profesor la Şcoala Normală "Vasile Lupu" din Iaşi, în urma
unei cereri. În casa din Iaşi a lui Eduard Gruber, ginere al Veronicăi Micle, face
cunoştinţă cu Creangă.
În 1881 revine la Piatra Neamţ ca director al gimnaziului, reînfiinţat. Se numără
printre redactorii revistei "Asachi" din Piatra Neamţ şi în acelaşi an e vizitat de
I.L.Caragiale, revizor şcolar la Piatra Neamţ.
În anul 1894, în revista "Arhiva" din Iaşi, condusă de A.D.Xenopol, cu care
fusese coleg la Academia Mihăileană, îi retipăreşte "Amintiri dintr-o călătorie".
În 1907 începe colaborarea la Viaţa Românească, volumul "Pe drumuri de munte".
Dar greşelile de tipar, numeroase şi compromiţătoare, determină topirea cărţii.
Având 65 de ani se pensionează de la Liceul internat.
Abia în 1914 a ieșit volumul "Pe drumuri de munte", aflat în depozitul editurii
"Viaţa Românească"; dispare în încendiul declanşat. Durerea autorului este imensă.
În anul 1917, pe 28 august, moare dintr-un enfizm pulmonar, la Roman, unde se afla în
drum spre Iaşi (în vederea unei consultaţii medicale) la una din fiicele sale.
Aprecieri critice
"Peisagistul Hogaş e un romantic de şcoală germană, ca şi contemporanul său
Eminescu, de care îi leagă unele izbitoare afinităţi structurale şi în societatea căruia
trebuie să i se fixeze locul într-o istorie mai dreaptă a literaturii române. În adevăr, ce e
acel ochi cosmic deschis peste peisaj, acea beţie a luminii în aurora ca şi în crepuscul,
acea ţesatură magică şi muzicală a firii, un fel de demon al naturii, pe care Hogaş, îl
prinde cu simţurile lui extraordinar de sensibile şi-l redă grafic într-o limbă mustoasă şi
înfiorată de tainele pe care le atinge? Uneori adevărate explozii cosmice, aprinse prin
văile munţilor, se transformă în mistice euforii asemeni preludiilor wagneriene. O gelozie
primordială, o măreţie castă şi sacră se încrustează in imagini."
(I.Negoitescu - "Scriitori moderni")
"Mare iubitor de drumuri îndelungi, prin natura cea mai sălbatică, Hogaş aduce în
peregrinările lui sufletul unui civilizat.
Hogaş nu aparţine naturii. El o descoperă, dar nu cu jelea sau cu melacolia unei conştiinţe
care s-ar simţi separată pentru totdeauna de bunurile naturii, ci cu bucuria cordială a unei
regăsiri. Oaspete al mânăstiriilor şi al schiturilor pierdute în pustietăţi, tovarăş al
călugărilor, el este un adversar al monahismului, în care nu o dată vestejeşte vinovata sau
37
făţărnica îndepărtare de natură. Dacă totuși umorul lui atrage, până la urmă, în cercul
simpatiei sale, şi fiinţa închinătorului din schimnicii, el o face pentru motivul că, sub
înşelatoarea lui aparenţă, află pe omul naturii, înzestrat cu insticte puternice, din categoria
acelora pe care, în alte împrejurări, i-a caracterizat drept oameni turnaţi dintr-o bucată pe
calupuri gigantice."
(Tudor Vianu - "Arta prozatorilor români")
"Pe drumuri de munte" * SPRE NICHIT

Subiect: Cal şi călăret, porniră către munte, lăsând în urmă gânduri triste şi pe
Floricica făcând semn cu mâna din cerdacul casei. Trecură Bistriţa pe un pod plutitor la
care taxa era de doi bani pentru fiecare picior de vită. Podarul numără picioarele Pisicuţei
şi ale călăreţului şi cere 12 bani!
Poposiră într-o poiană, unde Pisicuţa se apucă să pască, iar stăpânul ei să
mănânce. Găsi în traistă bunătăţi strecurate de mâini iubitoare. În timp ce mânca, şi-l
aminti iar pe domnul Georges cu manierele lui elegante. Autorul şi-o amintește şi pe
mama sa cum îl plesnea cu lingura peste mână ca sa mănânce frumos.
Porniră mai departe şi, pe înnoptate, ajunge într-un luminiş în care se află un
bătrân cu cei doi fii ai săi. Veniseră aici de departe, să cosească iarba, căci fusese secetă şi
pe la ei nu se făcuse.
Îl ospatară cu ce aveau şi îl culcară într-o capiță de fân. Dimineaţa îl răsplăti, află
că pe undeva pe acolo e Schitul Nichit, şi porni mai departe, prin pădurea de brazi, urcând
fără să ştie încotro merge. Întâlni în cale un om de la care cumpără nişte păstrăvi. Merse
până noaptea apăru, în speranța că va întălni o casa de oameni. Până la urmă găsi una.
Strigă şi răspunse un glas de femeie. Îi ceru să îl gâzduiască şi aceasta îl pofti în
casă.
Casa era foarte sărăcăcioasă. Când o văzu pe stăpâna casei rămase aiurit. Era o
babă gheboasă, cu o gură încreţită străjuită de două mustăţi lungi, cu părul sur si ţepos.
Aceasta îi spune că stă acolo cu fiică-sa şi cu Gligori, dar acesta din urmă era
plecat la pădure. Baba nu avea mai nimica de mâncare. Găsi cu greu nişte mălai, câţiva
cartofi şi o ceapă, din care autorul făcu fiertură. Apăru şi fata babei, o fiinţă monstroasă,
cu capul mare şi dinți rânjiţi, iar de sub bărbie până la sân cu o guşă uriaşă.
După îndelungi tergiversări, baba îl lasă să doarmă în poiata ei cu fân.
Bibliografie:
Wikipedia
Calistrat Hogas - “Pe drumuri de munte “
Anastasia Elena Pascaru (clasa a IX- a A)
SECȚIUNEA TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE COMUNICĂRI PROFESORI
EXPOZIŢIA ETNOGRAFICĂ „CASA BUNICILOR” DIN SATUL

CHINTINICI (ROZNOV)
38
Pentru fiecare dintre noi este important să ştim de unde venim, să ne cunoaştem
istoria şi tradiţiile cultural-spirituale, pentru a înţelege mai bine încotro trebuie să ne
îndreptăm. Spiritul liber, sănătos şi curat al vieţii satului tradiţional s-a diluat ori chiar a
dispărut în curentul secularizării şi globalizării lumii de astăzi. Constituirea expoziţiei
etnografice „Casa Bunicilor” din satul Chintinici deschide poarta spaţiului casnic-
gospodăresc din bătătura ţăranului român din secolul XIX. Prin recrearea ambientului
autentic în hotarele acestui muzeu sătesc, am încercat să păstrăm aroma şi parfumul unei
case ce respira aerul vieţii liniştite de altă dată.
Expoziţia se intitulează „Casa Bunicilor” pentru că numele face trimitere la casa în
care mulţi dintre noi am simţit ritmul unei vieţi ce se mişca între tihna sărbătorilor
religioase, satisfacţia muncilor gospodăreşti şi bucuria petrecerii timpului liber.
Această expoziţie etnografică a fost iniţiată cu sfatul şi binecuvântarea IPS
Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi bineînţeles, cu aprobarea Primăriei
Roznov. Ea a rodit din osteneala şi jertfa familiei mele, la care s-au adăugat pe parcurs
enoriaşi ai parohiei şi specialişti în domeniu. Bunul mers al lucrărilor a fost atent
supravegheat de doamna Angela Olariu, responsabil al Departamentului de promovare a
valorilor şi tradiţiilor naţionale a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Expoziţia s-a
deschis oficial la 18 septembrie 2012, în prezenţa autorităţilor locale şi judeţene şi a unui
numeros public.
Expoziţia reconstituie din temelie o locuinţă tradiţională compusă dintr-o cameră
(odaie) şi spaţiu de trecere (tindă), respecându-se întocmai tipul de locuinţă existent cu
precădere în secolul al XIX-lea: din chirpici de lut, cu prispă şi acoperiş în patru ape din
draniţă, cu gard de nuiele, cu fântâniţă la poartă şi alte unelte agricole.
În tindă sunt expuse costume populare şi obiecte din industria casnică: râşniţă,
meleţuică cu piepteni şi ragilă, unelte gospodăreşti, coşarcă cu zolitor şi bătător, trusa
tâmplarului, masa de stână, „vestitorii” datinilor de Anul Nou (capră, urs, dobă, buhai,
ghioagă) şi altele, care se cer admirate în voie. Ceea ce dă valoare spaţiului sunt
fotografiile document expuse pe pereţi din colecţia renumitului fotograf al Casei Regale
Adolph Chevalier.
Odaia păstrează cu stricteţe tiparul de altădată: cuptor, oale şi blidar, lada de
zestre, pat cu prostiri, cergă şi păretar, masă, laiţă, stative, lampă cu burlui, oglindă,
icoană, roată de ţeji, sucală, vârtelniţă şi altele. Podeaua e de lut acoperit cu ţoale de
cordele. Interiorul casei este împodobit cu păretare şi ştergare toate purtând „marca” de
mare valoare a tradiţiei existente în zonă. La răsărit se află la loc de cinste, icoana
împodobită cu un ştergar din bumbac având un decor de mare frumuseţe, la capete.
Obiectele de uz casnic şi gospodăresc oglindesc cu acurateţe modul de viaţă,
ocupaţiile şi meşteşugurile ţăranului român din această parte a ţării. Totul se prezintă
vizitatorului ca o carte deschisă în a cărei file este cuprinsă istoria şi etnografia aşezării
SECȚIUNEA TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE COMUNICĂRI PROFESORI
Chintinici. „Casa Bunicilor” este oferită ca dar preţios tuturor celor ce vor trece pe acolo
veniţi din alte zări cu treburi felurite, având, în felul acesta, prilejul de a înţelege modul
de viaţă al localnicilor, dragostea lor faţă de frumos, oglindită şi în modul de organizare al
acestui modest interior tradiţional. În lumina acestei consideraţii, muzeul poate constitui
pentru toţi vizitatorii o reactivare a bunelor moravuri şi precepte.
39
Dar nu trebuie să uităm esenţialul în „Casa Bunicilor”, adică „nepoţii”. Tineretul

desprins adeseori de universul satului de altă dată, în care spaţiul şi timpul aveau altă
conotaţie, alt sens, altă preţuire, va putea înţelege direct şi în mod practic mesajul
transmis lor de generaţiile anterioare prin „zestrea” Casei bunicilor, făcându-i să mediteze
asupra valorii acestor piese de muzeu, dovadă a hărniciei, talentului şi respectului faţă de
muncă al înaintaşilor, îndemnându-i la preţuirea şi păstrarea lor. „Avem bucuria să avem
în mijlocul localităţii noastre o frântură de viaţă trăită în alt secol, concretizată într-un
muzeu etnografic, al cărui nume, „Casa Bunicilor”, invită tinerele generaţii să-i treacă
pragul pentru a înţelege pasul uriaş pe care l-a făcut omenirea în acest timp”, scria în
cartea de oaspeţi domnişoara profesor Oana Ilarie, director al Liceului Roznov.
Expoziţia este rodul colaborării cu diverşi specialişti în domeniu. Astfel, ea este o
garanţie a lucrului autentic, bine documentat şi realizat, ce devine un bun comun al
patrimoniului turismului ecumenic al comunităţii oraşului Roznov. Existenţa acestui
muzeu sătesc poate fi considerată o premieră pentru oraşul nostru, care va aduce mai
multă lumină şi noi informaţii asupra înţelegerii vieţii de familie din bătătura gospodăriei
ţărăneşti tradiţionale roznovene.
Nădăjduim ca fiecare ochi ce se va înfrupta din bogăţia informaţional-artistică şi
culturală a acestei expoziţii etnografice va putea vedea o cale de a citi trecutul pentru
prezent, pentru ca viitorul să capete consistenţă şi valoare!
Preot dr. Iulian Mihail Vasile (Parohia Chintinici)
SECȚIUNEA TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE COMUNICĂRI ELEVI
ANSAMBLUL BISERICESC “DATINA STRĂBUNĂ”
40
Ansamblul bisericesc “Datina Străbună

“(care este înfiinţat în anul 2006 de către
Asociația "Leru-i Doamne") este călăuzit de
preotul Lucian Mocanașu, care este paroh al
Bisericii "Sfântul Ilie" din Negulești din data de
22 septembrie 1996.
Biserica Negulești este construită la marginea
pădurii, pe un loc stâncos, fiind necesare lucrări
de amenajare a terenului înainte de a începe
construcţia. Este construită din lemn de brad
donat de către cetăţenii care au păduri particulare
în zona satului Negulești. Stilul arhitectonic este
cel Moldovenesc din timpul lui Ştefan cel Mare,
cu o singură turlă pe naos şi cele 3 încăperi
tradiţionale: altar, naos, pronaos. Dimensiunile
bisericii sunt: lungimea 25 metri, lăţimea 12 metri
la abside (străni) şi înălţimea 18 metri.
Satul Negulești este atestat documentar de prin
secolul al XVIII-lea şi era sub oblăduirea
Mănăstirii Bistriţa. Este aşezată de o parte şi de alta a pârâului Iapa, într-o zonă foarte
pitorească şi cu resurse naturale deosebite. Oamenii au o structură sufletească deosebită,
ca de altfel toţi oamenii de munte, sunt încă păstrători ai valorilor noastre naţionale:
credinţa, portul popular, tradiţie, omenie, bunul simţ. Ca punct de reper principal al aceste
localităţi amintim Staţiunea Negulești cu ape balneo-terapeutice cu efect miraculos asupra
bolilor de reumatism. De asemenea amintim şi de "Izvorul Minunilor", un izvor cu apă
potabilă, cu calităţi deosebite şi foarte căutat.
Asociaţia are obiective multiple: patriotice, culturale, tradiţionale, sociale,
duhovniceşti.
Un obiectiv patriotic: redeşteptarea simţământului naţional şi patriotic, a dragostei
de neam şi de ţară şi a valorilor care ne definesc ca popor român şi creştin.
Prin acest ansamblu, părintele Mocanașu caută să remarce fapte şi persoane din
istoria neamului. Caută ca aceste persoane, prin actul artistic, să reprezinte modele pentru
tânăra generaţie. Parteneriatele cu diferite asociaţii, organizaţii şi şcoli aduc o mulţumire
aparte. Chiar în “Săptămâna Altfel “au fost parteneri în cadrul proiectului “În căutarea
satului pierdut” cu Școala "Nicu Albu" din Piatra Neamţ. În cadrul acestui proiect s-au
redescoperit o mare parte din valorile satului românesc: credinţa, ospitalitatea,
meşteşugurile, tradiţiile, omenia şi bunul simţ.
Aceşti copii au văzut un război de ţesut, au învăţat chiar să şi ţese, au văzut femei
cu caierul de lână şi cu fusul în mână, meşteri și rapsozi populari, s-au bucurat de
buciucurile ansamblului, au învăţat să facă plăcinte, le-au dat la cuptor şi au savurat

gustul plăcut şi aromat. Un grup de băieţi a mers la un fierar şi au văzut cum se creează
potcoava şi cum se potcoveşte calul, încercând să facă şi ei la fel.
41
Tradiţiile: sunt manifestări ale trăirilor noastre, în momente de bucurie sau de

tristeţe, şi de multe ori îmbrăcate într-o formă artistică. Poporul nostru este printre
primele popoare din lume în ceea ce priveşte bogăţia tradiţiilor şi obiceiurilor. Acest lucru
dovedeşte sensibilitatea sufletului românesc, statornicia lui pe aceste meleaguri şi credinţa
în Dumnezeu. În zona noastră, în parohia Negulești s-a găsit un izvor bogat de tradiţii şi
obiceiuri, dar cu riscul de a se pierde în uitare. Ansamblul “Datina Străbună” a
reactualizat multe din aceste obiceiuri, le-a cizelat şi, de ce să nu recunoaştem, au înfiinţat
şi altele noi, menite să înfrumuseţeze viaţa şi să retrezească conștiința de neam şi de ţară.
Tradiţii din zona Negulești:
În Ajunul Crăciunului se pleacă cu colindatul. La ora 13. Cei şaptezeci de membri
ai ansamblului se adună la biserică, participă la o slujbă de Binecuvântare iar apoi, în
sunet de clopot, de toacă şi de bucium pleacă la colindat. Tot satul aşteaptă pe la porţi,
grupaţi câte trei – patru familii, chiar şi până la zece familii, cu mese întinse, cu bunătăţi
de tot felul (bineînţeles, de post). Este o atmosferă de poveste. Se citeşte bucuria şi
uimirea pe chipurile tuturor şi mai ales satisfacţia de a fi român şi creştin, în noaptea
Sfântă de Crăciun.
Pelerinajul acesta al ansamblului durează până noaptea târziu, până la ora 1 sau 2.
Obiceiul acesta are peste zece ani. Este cu adevărat obositor dar şi bucuria este pe măsură.
În noaptea de Crăciun, Dumnezeu este cu noi toţi şi simţim că este şi român. Spunem
aceste lucruri cu convingere, gândindu-ne la faptul că au fost nopţi de Crăciun cu până la
minus 25 de grade şi nimeni nu a cedat şi nu s-a îmbolnăvit.
La Anul Nou: Ansamblul are peste cincizeci de copii, douăzeci de vârstnici şi o
echipă de şapte buciumaşi. Sărbătoarea Anului Nou este marcată într-un fel aparte. Există
o echipă de şapte căluşari, trei căpriţe jucate de trei fete şi în perspectivă se pregăteşte şi
“tradiţia ursului”. Nu se merge neapărat pe la fiecare casă, dar acolo unde merg aceşti
oameni minunaţi, reuşesc să aducă încă o dată bucuria de a fi român.
Noaptea de Înviere: În noaptea de Înviere toţi membrii ansamblului “Datina
Străbună” vin la Biserică îmbrăcaţi în costume populare. Corul este pe trei voci și dau
răspunsuri la slujbă şi susţin toată activitatea din noaptea de Înviere. În momentul în care
se începe cântarea melodiei “Hristos a Înviat”, încep clopotele şi toaca să sune, îngânate
şi de sunetul celor şapte buciumaşi. Apoi, toată adunarea, în frunte cu preotul şi cu
ansamblul, merg în cimitirul parohiei. Grupându-se în jurul unui mormânt proaspăt se
cântă “Hristos a Înviat “şi alte imnuri de înviere. Tot cimitirul este plin de creştini, dar
membrii ansamblului, îmbrăcați în frumoasele costume naţionale şi cu glasul lor duios,
fac ca această noapte Sfântă să fie şi mai frumoasă.
La Izvorul Tămăduirii: Se pleacă cu tot ansamblul, împreună cu alţi creştini, de la
Biserică în procesiune, spre un izvor dinainte stabilit. Acolo, cu toţii participă la slujba
aghiezmei. Este multă adunare şi în acea zi, mulţi fii ai satului se duc acolo cu bucurie în
suflet, cu ouă, pască şi cozonac, întregind bucuria sărbătorii. După slujba aghiezmei are
loc hora tradiţională la care fiecare se manifestă cum simte şi cum poate.
Obiectivele sociale: Ansamblul artistic, prin natura lui, are menirea de a aduce
bucurie acolo unde ea lipseşte mai mult. La marile sărbători, la momente speciale din
istoria poporului nostru, ansamblul vizitează o parte din instituţiile sociale din zona
noastră: aziluri, orfelinate, centre de zi şi de noapte. Împreună cu bucuria actului artistic,
42
ansamblul împarte şi daruri materiale în măsura posibilităţilor și încercând să satisfacă

nevoile celor aflaţi în lipsuri.
În noaptea de Înviere se strânge multă jertfă: ouă roşii, pască, cozonac şi alte
alimente. O mare parte din aceste daruri, în dimineaţa de Sfintele Paşti, sunt direcţionate
către una sau mai multe instituţii sociale.
Obiective duhovniceşti: Întreg ansamblul îşi desfăşoară activitatea sub “umbra”
bisericii din Negulești. Întotdeauna, membrii ansamblului au simţit mâna lui Dumnezeu
asupra lor, au simţit inspiraţia lui Dumnezeu în actul artistic şi mai ales au simţit
binecuvântarea Lui în momentele de cumpănă.
“Noi am simţit darul lui Dumnezeu în viaţa noastră şi acest dar căutăm să îl
transmitem celor din preajma noastră, celor ce ne vor asculta şi, mai ales, prin el căutăm
să transmitem bucuria de a fi român şi creştin “ ne spune preotul paroh al Bisericii
Negulești, Lucian Mocanașu.
Laura Neacșu (clasa a X- a B)

MUZEUL ETNOGRAFIC DIN CHINTINICI (ROZNOV)
43
Muzeul „Casa Bunicilor” din Chintinici este o

părticică a istoriei şi tradiţiilor meleagurilor
roznovene. Însăşi denumirea sa ne duce cu gândul în
trecut la înaintaşii noştri, la modul în care trăiau,
lucrau pământul şi uneltele pe care le foloseau.
Căsuţa este construită în timpul anului 2012 după
modelul caselor construite în secolul al XIX-lea în
zonele Roznovanului. Muzeul se află în curtea
Bisericii din Chintinici şi a fost ridicat de familia
preotului Iulian Mihail Vasile cu sprijinul
credincioşilor parohiei.
Căsuţa este îngrădită cu gard din nuiele de
salcie împletite, este construită pe temelie din piatră,
din chirpici de lut, tencuită cu lut şi smoală,
acoperită cu şindrilă. Geamurile sunt ferecate cu
drugi de fier, la fel şi uşa ferecată tot cu drug de fier.
Prispa este înfrumuseţată cu ghivece de lut în care
sunt puse muşcate şi alte flori care împodobeau curtea ţăranului.
În bătătură vedem fântâniţa, plugul cu care arau pământul, căruţa cu roţi de lemn
cu jugul pentru bou, roaba sau tărăboanţa cu roată de lemn şi scrânciobul de lemn.
Căsuţa este alcătuită din două încăperi: tindă şi odaie. În tindă sunt expuse o serie
de unelte folosite în lucrările agricole: furcoiul care ajuta la strânsul fânului, grebla cu
dinţi de lemn, furca pentru sfeclă, îmbleciul, folosit la lovirea spicelor de cereale sau
păstăilor de legume spre a li se scoate boabele, berda din fier de plug, ţapina, rindele
folosite la prelucrarea lemnului, măsuţa obosită de la atâtea mămăligi răsturnate pe ea,
ceaunul lui Baltă (un fost haiduc), covata cu căuşul, râşniţa la care făceau făina, foarte
greu şi foarte puţină, maşina de spălat “zolitorul cu săpun de casva”.
Apoi ne întâlnim cu vestitorii sărbătorilor de iarnă: capra, ursul, sorcova,
clopoţelul, buhaiul, bâte (de îndreptat şalele) care sunt şi în zilele noastre întâlnite.
În tindă aşteaptă nerăbdători o pereche de tineri îmbrăcaţi în costume populare.
Costumul femeiesc este alcătuit din cămaşă (ie), pode, catrinţă, bârneaţă, oghele sau
ciorapi de lână, opinci, iar pe cap cosinea (baticul). Fetele care se măritau purtau o
batistuţă frumos cusută chiar de mâna lor.
Costumul bărbătesc este alcătuit din cămaşă (ie), brâu, ciorapi, iţari, oghele,
opinci, bondiţă, pe cap căciulă sau pălărie (depinde de anotimp) şi nelipsita bâtă a
ciobanului.
Pe pereţi sunt expuse fotografii reprezentând activităţi din gospodărie, obiceiuri şi

datini. Fotografiile unicat fac parte din colecţia lui Chevalier, care era fotograful casei
Regale.
În odaie avem cuptorul cu lopata (cociorva), ceaunul, ulcioare, oale din lut, fier de
călcat cu jar (cărbunii), lada de zestre, blidarul, laiţa, o oglindă foarte veche, lampa şi
44
nelipsitele candele şi icoane, războiul de ţesut, păretoare cusute pe pânză de cânepă, masa
cu scăunelele.
Este păcat să treci pragul unei astfel de odăi şi să nu realizezi frumuseţea lucrurilor
făcute de gospodine cu mâna lor, ţoalele frumos brodate de la geamuri şi nelipsitul
busuioc din ferestre.
Importanţa acestui muzeu constă în prezentarea datinilor şi a obiceiurilor
strămoşilor noştri. Rememorarea vremurilor de altă dată se poate constitui într-un îndemn
de a vizita această expoziţie etnografică.
Bibliografie:
http://chintinici.iaşi.mmb.ro
Oana Mihaela Timofte, Alexandra Andronache (clasa a IX- a A)

Coordonator: Preot dr. Iulian Mihail Vasile
TRADIŢIILE ŞI OBICEIURILE LOCALE ALE BISERICII

"GH. RUSET - ROZNOVANU"
45
ORAŞUL ROZNOV
A devenit oraş pe data de 22 octombrie 2003, având o populaţie de 9,315 locuitori.
Este aşezat în depresiunea Cracău - Bistriţa, la confluenţa celor două râuri.
Numele pare a veni de la renumele de Rosenhaf (locul cu trandafiri) preluat de
localnici, în varianta Roznov, de la negustorii nemţi ce treceau pe aici. În a doua jumătate
a sec. XVII lea, moşia Roznov intră în stăpânirea familiei Rosetti, care şi-a adăugat
numele locului (Roznovanu), ultimul proprietar a fost colonelul Gh. Ruset Roznovanu.
BISERICA "SF. NICOLAE"

A fost zidită în anul 1771 de către Nicolae Ruset Roznovanu împreună cu soţia sa
Smaranda. Această biserică a fost deteriorată de un cutremur la începutul veacului
al XIX –lea.
Interiorul bisericii s-a lucrat treptat: în 1897 s-a realizat, la casa “Hlebnicaf şi fii”
din Moscova, catapeteasma, lucrată în bronz aurit cu smalţ şi donată bisericii de către
prinţesa Adela Maruzzi, născută Sturza.
Biserica a fost pictată în anii 1913-1918 şi sfinţită de către Mitropolitul Pimen
Georgescu.
PERSONALITATEA CTITORILOR
Ctitorul bisericii, colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu a fost urmaşul direct al
domnitorului Antonie Ruset Roznovanu şi proprietar al moşiei Roznov. Absolvent al
Școlii de ofiţeri de cavalerie din Petersburg, a slujit ca ofiţer armata română, ajungând
până la gradul de colonel. După 1877 se retrage din armată şi ca membru marcant al
Partidului Conservator, ocupă de mai multe ori funcţia de prefect al judetului Neamţ și
pentru o vreme a fost deputat al Camerei Deputaţilor.
În 1905, la moartea sa, i s-a ridicat în Piatra Neamţ o statuie aşezată iniţial în piaţa
din faţa palatului administrativ, apoi mutată în grădina publicată din centrul oraşului.
ALȚI CTITORI, DONATORI ŞI OSTENITORI

La înzestrarea bisericii cu mobilier şi obiecte de cult au contribuit rude şi prieteni
ai familiei Roznovanu. Astfel, în 1893, Marele Duce al Rusiei, Pavel Alexandrovici, a
dăruit colonelului Gh. Roznovanu icoana Bunei Vestiri, iar în 1895 Nicolae al II –lea al
Rusiei a dăruit bisericii icoana Sf. Alexandru Newski. Ambele icoane au fost aşezate în
partea dreaptă a naosul într-un iconostas din bronz aurit, special lucrat în acelaşi stil cu
catapeteasma.
În 1902, prinţul Leon Urusow, ambasador al Rusiei la Paris, Roma şi Viena a
dăruit icoana Mântuitorului Iisus Hristos, îmbracată în argint. În 1903, Olga Mavragheni
a dăruit o candelă, iar Ecaterina Boierescu o candelă şi o icoană a Sfinţilor Gheorghe şi

Elefterie.
MUTAREA LA CELE VEŞNICE A CTITORILOR ŞI FINALIZAREA BISERICII
46
La 2 octombrie 1904 colonelul Gh. Ruset Roznovanu, în varstă de 72 de ani, trece

la cele veşnice, urmat de soţia sa Alexandrina, în anul 1907. Colonelul Roznovanu a lăsat
întreaga sa avere, compusă din moşia Roznov şi siliştile ei, bisericii din Roznov, cu
scopul înfiinţării unui aşezământ de binefacere şi cultură. Soţia fundatorului lăsase
bisericii suma de 105 mii de lei, pentru a fi finalizată, dar şi acest testament este atacat,
fără a putea fi anulat. La stăruinţele parohului de atunci, Preotul Costache Gervescu, cu
sprijinul Mitropolitului Pimen şi a Casei Bisericii, se încheie o convenţie între
moştenitorii colonelului Roznovanu şi biserică.
ARHITECTURA
Biserica este zidită în stil rusesc, din piatră cioplită, fiind acoperită cu tablă din
cupru. Planul bisericii este în formă de cruce greacă cu toate braţele egale.La subsol, ce se
întinde pe toată suprafaţa zidită, se află cavoul ctitorilor, iar deasupra pridvorului se înalţă
clopotniţa, acoperişul ei fiind sprijinit pe trei coloane de piatră. În partea dreaptă a
pridvorului se află veşmântăria, în care se păstrează tezaurul de obiecte bisericeşti, care
nu se întrebuinţează în mod curent la slujbele religioase.
În stanga pridvorului se gaseşte încăperea care cuprinde scările ce urcă la
clopotniţa. Bolta bisericii, zidită din piatră sprijinită pe patru stâlpi şi se termină cu un
turn de formă caracteristică stilului rusesc.
PICTURA, CATAPETEASMA, ICONOSTASURILE SI MOBILIERUL

Biserica a fost pictată în perioada 1913-1915 de către profesorul Costin Petrescu
de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, ajutat de către elevi.
Catapeteasma este alcătuită în întregime din bronz aurit cu încrustaţii de smalţ,
culorile dominante fiind: auritul, albul şi albastrul.
Icoanelor împărăteşti îmbrăcate în argint aurit, Mântuitorul şi Maica Domnului, li
se adaugă în registrul interior icoanele Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe şi Sf. Alexandru
Newski.
Pe uşile împărăteşti sunt pictaţi cei patru evanghelişti şi icoana Bunei Vestiri, iar
deasupra lor Cina cea deTaină. În naos se mai găsesc două iconostasuri şi strane pentru
cântăreţi, lucrate în lemn sculptat şi aurit, executate în stilul catapetesmei de către elevii
Şcolii Superioare de Arte si Meserii din Bucureşti.
SLUJITORII BISERICII
La sfinţirea bisericii vechi, în 1771, slujea ca preot Ioniţă Ghervasie, străbunicul
preotului Costachi Gervescu, parohul bisericii la sfinţirea din 1915.
La 1850 preot la biserica din Roznov era Ioan Gervescu, tatăl preotului Costachi
Gervescu, care a funcţionat ca preot paroh la Roznov între anii 1877-1921.
Victor Gervescu a tipărit printre altele” Monografia bisericii Roznov” lucrare care a stat
la baza elaborării unei cărţi despre biserică. Între 1946-1988 a slujit aici preotul Gheorghe
Lupăcescu, refugiat din Basarabia, stabilit apoi în Roznov.
Din 1986 slujeşte ca preot, actualul paroh al bisericii, Preot Vasile Țoc.
VIAȚA SPIRITUALĂ A BISERICII DIN ROZNOV ASTĂZI
47
Programul liturgic al Parohiei Roznov cuprinde Slujba Vecerniei unită cu Litia, în

ajunul marilor sărbători şi în fiecare sâmbătă, Utrenia, Acatistul şi Sf. Liturghie în ziua
sărbătorii precum şi în fiecare duminică. Ziua de vineri este rezervată săptămânal slujbei
de Sf. Maslu, iar cea de sâmbătă Liturghiei pentru cei adormiţi.
De Florii se organizează un perelinaj la cele 17 troiţe din oraşul Roznov, pe un
traseu în lungime totală de 10km. La fiecare troiţă se cantă câte un Icos şi Condac din
Acatistul Sf. Lazar “cel a patra zi înviat din morţi.”
MUZEUL GH.RUSET ROZNOVANU

A fost înfiinţat în anul 2002, la demisolul Bisericii Sf. Nicolae din Roznov, unde
colonelul Roznovanu a construit cripta pentru neamul Ruset Roznovanu. Muzeul
adăposteşte cele mai frumoase obiecte vechi care, până în anul 2002, au fost păstrate în
biserică. Regăsim aici, epoleţii, lancea, banderolele şi toiagul de majordon ale lui
Roznovanu. Alături de acestea sunt expuse şi veşmintele vechi de 100 de ani, în culori
naturale, fotografii, o copie a testamentului colonelului Roznovanu, cele două icoane mari
care au fost aduse din biserica ce a ars în anul 1944, a Maicii Domnului şi a
Mântuitorului. Tot aici se află şi mormintele strâbunilor şi strămoşilor lui Roznovanu
Iordache. Muzeul mai cuprinde şi busturile în marmură ale ctitorilor.
Bibliografie:
♦Cartea “Biserica Sf. Nicolae, Roznov”
♦www.wikipedia.com
Elena Luminiţa Gherasim, Cristiana Antonia Blaga

SECȚIUNEA ISTORIA ȘI GEOGRAFIA ORIZONTULUI LOCAL COMUNICĂRI PROFESORI
JUNCULEŞTII DIN GHIGOEŞTI ÎN A DOUA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XIX-LEA.
CÂTEVA PRECIZĂRI
48
Aşa cum observase de multă vreme istoricul Alexandru V. Perietzianu -Buzău,

printre factorii care îngreunează întocmirea unui arbore genealogic se numără dificultatea
depistării şi cercetării materialului documentar, consumul mare de timp necesar unui
astfel de demers, şi la care puţini nervi pot rezista, absenţa unui departament pe lângă
Arhivele Naţionale specializat în cercetări arhivistice-istorico-genealogice şi, nu în
ultimul rând, costul acestor cercetări1, deloc de neglijat, ţinând seama de faptul că
fotografierea documentelor presupune, în prezent, achitarea unei taxe la Trezorerie,
valabilă numai pentru o zi de studiu.
Lipsa unui personal numeros încadrat la Arhive, cunoscător al limbii slave şi al
paleografiei chirilice, explică neinventarierea unui număr mare de acte ale epocilor
medievală şi modernă. La acestea se mai adaugă şi măsurile legislative restrictive privind
accesul la informaţii. Astfel, conform Legii Arhivelor Naţionale, nr. 16/19962, accesul la
actele de stare civilă, absolut necesare pentru cercetările genealogice, este permis numai
după trecerea a 100 de ani de la întocmirea lor, până atunci fiind arhivate de Primării.
Aşa se face că multe dintre sursele istorice fără de care nu este posibilă o cercetare
genealogică serioasă rămân, în continuare, în afara circuitului ştiinţific.
De parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, nici programul Arhivelor nu favorizează,
în mod special, cercetarea. Spre exemplu, la Arhivele Naţionale Neamţ, programul de
studiu la sală este permis numai în zilele de miercuri, joi şi vineri, între orele 8,30 şi
15,30, iar comanda nu se onorează pe loc, ci a doua zi. Ţinând seama că, în mod normal,
programul unui profesor din învăţământul preuniversitar este până la orele 14-15, în
situaţia în care nu desfăşoară ore şi la seral, practic pentru studiul în Arhive ar mai rămâne
mai puţin de o oră în acele zile (luând în calcul şi deplasarea, întrucât nu peste tot şcoala
este situată lângă Arhive). Mărturisesc că am putut să cercetez în continuare şi după
absolvirea studiilor doctorale, datorită bunăvoinţei conducerii unităţii noastre şcolare,
căreia îi mulţumesc încă o dată, pentru că mi-a permis spațiul orar necesar studiului în
arhive. Şi aşa, lucrurile nu au fost simple: comanda la sală o făceam într-o vineri,
onorându-mi-se, evident, vinerea următoare!
Am făcut această introducere pentru a avea o imagine de ansamblu asupra cadrului

general în care se desfăşoară cercetarea, la ora actuală, în instituţiile însărcinate cu
depozitarea materialului documentar.
* Comunicare susţinută în cadrul sesiunii de comunicări a profesorilor, prilejuită de simpozionul

judeţean „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, ediţia I, organizat la Liceul Teoretic Roznov, la data de 25 mai
2013.
** Profesor la Liceul Teoretic Roznov.
1
Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Despre genealogiile ţărăneşti, în Arhiva Genealogică, V (X),
nr. 1-2, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 237.
2
http://www.arhivelenationale.ro/index.php?page=31
49
Pentru lucrările prezentului simpozion am ales să prezint câteva observaţii relative

la o familie răzeşească din satul Ghigoeşti, numită Juncu, din actuala comună Ştefan cel
Mare3, în trecut Şerbeşti4.
De ce această alegere? Mai întâi, pentru că tema generală a acestui simpozion
judeţean, dedicat personalităţii colonelului Gheorghe Ruset-Roznovanu, este, aşa cum
bine se ştie, Locul natal, spaţiu al formării spirituale5, iar la secţiunea a treia tema
specială este Istoria şi geografia orizontului local. Sigur, mai nimerită ar părea evocarea
personalităţii colonelului Gheorghe Ruset-Roznovanu, însă acest lucru l-am făcut deja
acum exact un an, printr-un articol publicat în revista Magazin Istoric6 şi nu aş vrea să mă
repet. Las astăzi plăcerea elevilor de a evoca, în referatele lor, aspecte legate de colonel şi
de ctitoriile sale, sau despre familia Rosetti, şi, de ce nu, să pună în lumină aspecte mai
puţin cunoscute.
Un alt motiv este faptul că unul dintre colegii noştri de la nivel liceal (Prof. Elena
Cozma, căreia îi mulţumesc pentru informaţiile furnizate despre perioada recentă) este
membru al familiei Juncu. Ceea ce mi-a stârnit interesul pentru cercetarea genealogiei
acestei familii a fost o comunicare susţinută la data de 10 mai 2011, în cadrul Comisiei
Naţionale de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române, Filiala Iaşi
(CNHGS-I), de Mihai-Cristian Amăriuţei şi Ludmila Bacumenco 7, cercetători
postdoctoranzi. Cei doi cercetători făceau atunci demonstraţia, pe baza studierii
documentelor din Arhivele Naţionale Iaşi şi, mai ales, din Biblioteca Academiei Române,
că Junculeştii se trag din familia lui Ştefan cel Mare. Mai precis, se înscriu în rândul
descendenţilor unui unchi al lui Ştefan cel Mare.
Este vorba despre Vlaicu, probabil frate al mamei marelui voievod 8, pârcălab de
Cetatea Albă (1457-1460) şi apoi de Hotin (1467-1476), numit de Ştefan cel Mare, în
unele documente, explicit, „unchiul nostru”9. În ultimii ani ai vieţii a fost prim-sfetnicul
lui vodă. Vlaicu a avut un fiu, pe Duma, văr primar al lui Ştefan cel Mare, care a deţinut
tot atribuţia de pârcălab, mai întâi de Cetatea Albă (1478-1480) şi apoi de Orhei (1481-
1484). Un fiu al acestuia, Dragoş, s-a căsătorit în a doua jumătate a secolului al XV-lea cu
Marina, fiica unui boier din ţinutul Neamţului, Oană Limbădulce, stăpân al unui întins
domeniu pe valea râului Moldova şi pe Pârâul Negru, al cărui centru era satul Roşiori,
din imediata vecinătate a oraşului Roman.
3
http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Ştefan_cel_Mare,_Neamţ
4
Tezaurul toponimic al României, Moldova, volumul I, Partea 1. A., Unităţi simple (localităţi şi
moşii) A-O, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, p. 468.
5
http://www.isjneamt.ro/fisiere/comunicari/geografie/Simpozion_Gh._Ruset_Roznovanu.pdf
6
Paul Daniel Nedeloiu, Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, în „Magazin Istoric”, Anul XLVI,
serie nouă, nr. 5 (542), mai 2012, p. 81-83; v. şi http://www.magazinistoric.ro/2012-2/mai-2012/
7
Mihai-Cristian Amăriuţei, Ludmila Bacumenco, Stăpânii moşiei Giuleşti (ţinutul Neamţului) în
secolele XV-XVIII, comunicare prezentată la CNHGS-I, la data de 10 mai 2011, Casa Catargi, (Corpul H al
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), Sala H1, orele 17,30.
8
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-
XVII, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 289.
9
Documenta Romaniae Historica, A., Moldova (în continuare: DRH, A.), volumul II, volum
întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura
Academiei, 1976, p. 280, doc. nr. 188 (act din <8 octombrie 1472>).
50
Interesant este faptul că, deşi acest Dragoş, nepot de văr al lui Ştefan cel Mare,
făcuse alianţa cu familia Limbădulce, prin căsătoria cu Marina, totuşi respectiva familie
nu se afla în raporturi bune cu domnia din pricina faptului că în primăvara anului 1457,
când Ştefan a preluat tronul Moldovei, foarte probabil sprijinise tabăra adversă marelui
voievod, în speţă pe aceea a lui Petru Aron vodă, în timpul căruia unii membri, precum
Duma Limbădulce, Toader Limbădulce sau Mircea Limbădulce beneficiaseră de prezenţa
în Sfatul Domnesc şi de dregătorii. O dovadă în acest sens stă şi absenţa membrilor
familiei Limbădulce din Sfatul lui Ştefan cel Mare şi din rândul dregătorilor, precum şi
confiscarea averii acestora, unele dintre satele lor aparţinând după 1457 fie mănăstirilor,
fie domniei, fie unor boieri din alte familii10.
Câteva documente de la sfârşitul secolului al XV-lea şi de la jumătatea secolului al
XVI-lea ne relevă faptul că fiica lui Dragoş şi a Mărinei, Anuşca a fost căsătorită cu
Eremia vistiernic, fiul comisului Galeş. Eremia a îndeplinit atribuţia de vistiernic până în
vremea lui Petru Rareş, când s-a călugărit, sub numele de Evloghie 11, fondând Mănăstirea
Sălăjeni, din ţinutul Sucevei12, căreia i-a donat averea, unde a mai trăit încă 20 de ani,
până la jumătatea veacului al XVI-lea. De la soţia sa, Anuşca, nepoată a lui Oană
Limbădulce şi strănepoată a lui Ştefan cel Mare, Eremia vistiernic a preluat stăpânirea
satului Giuleşti, din ţinutul Neamţului, restituit de voievod la data de 20 noiembrie
149913, după ce anterior fusese confiscat.
La jumătatea secolului al XVI-lea Limbădulceştii aveau să se înrudească din nou
cu neamul lui Ştefan cel Mare: o fiică a lui Eremia vistiernic (devenit Evloghie), Marinca,
s-a căsătorit cu Turcu sulger, care era fiul Dragnei (căsătorită cu Clănău spătarul), la
rândul ei fiica Mariei (sora lui Ştefan cel Mare) şi a lui Şendrea, portarul Sucevei,
cumnatul marelui voievod. Din căsătoria Marincăi cu Turcu sulger au rezultat cel puţin
trei copii: Ileana, Vasutca şi Anghelina. Aceasta din urmă a avut mai mulţi urmaşi,
amintiţi într-un document din 22 aprilie 1598, fără însă să li se pomenească numele.
Nepoţii ei erau amintiţi circa o jumătate de veac mai târziu ca fiind stăpâni, între altele, în
satul Giuleşti din ţinutul Neamţului. Între aceştia figurau şi fraţii Cozma Majă, Toader
Giuncul şi Pătraşco Giuncul14, fii ai Varvarei, căsătorită cu boierul Tăbuci paharnic.
Aşadar, în prima jumătate a secolului al XVII-lea este atestată familia Juncu,
descendentă colaterală din familia lui Ştefan cel Mare (prin unchiul, respectiv sora
voievodului). La acea vreme stăpânea părţi din satul Giuleşti, situat în apropiere de
10
Paul Daniel Nedeloiu, Destine paralele. Neamuri de vechi stăpâni nemţeni (secolele XV-XVII), în
cadrul CNHGS-I, la data de 12 februarie 2013, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi, sala H1 (Casa
Catargi), vezi şi http://grupscolarroznov.blogspot.ro/2013/02/sedinta-de-comunicari-comisiei.html
11
Maria Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2002, p. 345.
12
Documente privind istoria României, A., Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 1953,
Veacul XVI, volumul I, p. 321, doc. nr. 286.
13
DRH, A., volumul III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, Editura
Academiei, 1980, p. 432, doc. nr. 243.
14
Maria Magdalena Szekely, op. cit., p. 400.
51
Ghigoeşti, unde, probabil prin alianţe matrimoniale în secolele XVII-XVIII va căpăta

proprietăţi funciare. Descendenţii lui Toader Juncu, menţionat pentru prima dată în anul
1647, pot fi urmăriţi până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Unul dintre aceştia, Neculai Juncu, căsătorit cu Paraschiva, este amintit în câteva
acte târzii de stare civilă pentru comuna Şerbeşti, sat Ghigoeşti, din a doua parte a
veacului al XIX-lea. Facem precizarea că actele de stare civilă au început să se
întocmească la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865 (registre privind
naşterile, căsătoriile şi decesele), ceea ce reprezintă o sursă importantă pentru cercetările
genealogice. Din păcate, pentru perioadele mai vechi nu avem astfel de surse. Din datele
furnizate de registrele de stare civilă, cel mai vechi membru al familiei Juncu este sus-
menţionatul Neculai Juncu15, născut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi
decedat în prima jumătate a secolului următor. El este pomenit într-un act de deces di 5
aprilie 1877 al fiului său, Vasile Juncu, în etate de 70 de ani (aşadar născut cca. 1807).
Registrele amintite, cu toate neajunsurile şi inexactităţile lor, ne permit totuşi
reconstituirea şirului urmaşilor direcţi ai lui Neculai Juncu până la finele secolului al
XIX-lea. Vasile Juncu, a fost căsătorit cu Ilinca, decedată 10 ani mai târziu decât soţul ei,
la 10 aprilie 188716. Împreună cu aceasta a avut trei copii: pe Neculai V. Juncu,
Dumitrache V. Juncu şi Maria V. Juncu, căsătorită târziu, la vârsta de 50 de ani, în
189217, când ambii părinţi erau decedaţi, cu Toader Gr. Măciucă. Copiii acestor trei fraţi,
născuţi în intervalul 1880-1889, aşa cum se poate constata şi din arborele genealogic
anexat prezentei cercetări, au trăit cel puţin până la jumătatea secolului al XX-lea.
În actualul stadiu al cercetărilor nu ştim în ce grad se înrudeau Neculai Juncu,
soţul Paraschivei, şi Gheorghe Juncu, născut în jurul anului 1819 18. În orice caz, făceau
parte din rândurile aceleiaşi familii, în care cel mai înstărit, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, era acest Gheorghe Juncu. Dovadă stă faptul că a fost singurul reprezentant al
Junculeştilor care a avut censul necesar să facă parte din Divanul Ad-Hoc al Moldovei în
anul 1857, care a votat Unirea Principatelor, e drept între micii proprietari, 34 la număr în
tot judeţul Neamţ, aşa cum ne relevă un act din Arhivele Naţionale Neamţ 19.
Deţinea doar părţi din satul Ghigoeşti. Antecesorii săi stăpâniseră însă, la
jumătatea secolului al XVII-lea, aşa cum ne relevă documentele acelei vremi, sate întregi,
precum Giuleştii din Neamţ şi satele Ruşii de Sus, Ruşii de Jos, Buciumeni şi Bârgăoani
din ţinutul Vaslui, pe apa Bârladului20, din moştenirea lui Clănău spătarul21, soţul
Dragnei, nepoata de soră a lui Ştefan cel Mare. Cum s-a risipit averea aceasta este lesne
de presupus: căsătorii nerentabile, care au făcut ca familia să rămână aproximativ în
patrimoniul funciar iniţial, absenţa membrilor Junculeştilor din rândurile dregătorilor în
secolele XVII-XIX, împărţirea succesivă a pământului, pe parcursul mai multor generaţii,
ceea ce a făcut ca fiecare membru, de la o generaţie la alta, să fie mai sărac.
15
Arhivele Naţionale Neamţ, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1877, vol. 1, Morţi, nr. 15.
16
Ibidem, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1887, vol. 1, Morţi, nr. 33.
17
Ibidem, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1892, vol. 1, Căsătorii, nr. 6.
18
Ibidem, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1875, vol. 1, Naşteri, nr. 28.
19
Ibidem, Fond Primăria Piatra Neamţ, nr. 6/1857-1861, fila 35.
20
Maria Magdalena Szekely, op. cit., p. 400.
21
Ibidem.
52
Totuşi, aceasta nu i-a determinat pe localnici să-şi schimbe percepţia despre

statutul social al familiei cu pricina: în secolul al XIX-lea Junculeştii erau numiţi boieri
de localnici, deşi statutul lor decăzuse, ca urmare a sărăcirii, la acela de răzeşi. Îmi
amintesc că, în copilărie, bunica dinspre mamă îmi povestea că, înainte de Primul Război
Mondial, sătenii din Războieni lucrau pe moşia unui anumit boier Juncu, din Unghi (sat
situat în vecinătatea Ghigoeştilor), care era şi proprietarul pădurii Recea, din comuna
Războieni.
Revenind la Gheorghe Juncu, acesta a fost căsătorit cu Maria, născută în jurul
anului 1830, împreună cu care a avut cel puţin cinci copii: pe Catrina (căsătorită la 13
februarie 188122, în vârstă de 18 ani, tot cu un Juncu, Neculai, dintr-o ramură mai
îndepărtată), Elisabeta (probabil sora geamănă a Catrinei, pentru că ambele sunt născute
în 1862; căsătorită în 1881, la 7 noiembrie, cu Ion Gh. Lozonschi), Ion, Mihai şi
Gheorghe. Ion a avut nu mai puţin de nouă copii, dintre care patru au murit prematur.
Gheorghe, născut la 24 aprilie 187523, a avut un fiu, Vasile Juncu, născut în anul 1898,
decedat în vârstă de 38 de ani, în anul 1936. Acesta este bunicul dinspre mamă al colegei
noastre, doamna profesor Elena Cozma, căreia îi dedic prezenta cercetare.
Profesor dr. Paul Daniel Nedeloiu

22
Arhivele Naţionale Neamţ, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1881, vol. 2, Căsătorii, nr. 14.
23
Ibidem, Fond Stare Civilă Şerbeşti, Anul 1875, vol. 1, Naşteri, nr. 28.
53
54
ISTORICUL BISERICILOR DE LEMN DIN SATUL IZVOR, COMUNA

ION CREANGĂ ŞI DIN SATUL PÂNCEŞTI, COMUNA POIENARI,
JUDEŢUL NEAMŢ
Motto:
,, Căutaţi-l întâi pe Dumnezeul din fiinţa voastră. Aceasta este prima biserică în care
trebuie să intraţi! ’’
Alături de valoarea lor religioasă, bisericile de lemn din judeţul Neamţ au şi o

mare valoare istorică, artistică şi naţională.
În ele trebuie să vedem reprezentantele vechii arhitecturi populare româneşti, ale
acelei arhitecturi care s-a născut sub influenţa mediului geografic şi a condiţiilor etnice în
care s-a dezvoltat poporul român, creator de opere de mare valoare, demne de forţa
talentului său.
Originalitatea, valoarea artistică şi arhitectonică, vechimea multiseculară, au fost
criteriile după care o serie de astfel de biserici au fost declarate monumente de arhitectură
populară.
Prezenta lucrare este rodul cercetărilor efectuate de către prof. Carmen-Elena
Diaconu, autoarea materialului, pe parcursul mai multor ani, comparând datele din arhive
cu cele rezultate din cercetările de pe teren. Lucrarea este inedită prin prezentarea celor
mai vechi biserici de lemn din judeţul Neamţ şi, în mod special, a celor de la Izvor şi
Pânceşti.
Aduc pe această cale, un modest omagiu celor care, cu mare dragoste şi râvnă
creştină şi-au dedicat întreaga lor viaţă iubirii şi slujirii lui Dumnezeu, ,,luminând’’ prin
harul lor, asemenea Divinităţii, sufletele şi minţile semenilor lor. Este vorba de , preot
Dumitru Grigoriu şi soţia sa, Elena, străbunicii mei după tată, ctitorii bisericii de lemn din
satul Pânceşti, comuna Poienari, a preotului Constantin Veleşcu, unchiul după tată al
autoarei Carmen-Elena Diaconu, care a fost călăuzitorul spiritual, sprijinul moral şi
sfătuitorul în toată selecţia documentaţiei, precum şi a preotului Evmenie Moraru, din
satul Izvor, comuna Ion Creangă, cu toţi mutaţi la cele veşnice. De asemenea, sunt
profund recunoscătoare părinţilor mei, ing. Veleşcu Teodor şi prof. Corina Veleşcu, care
mi-au sădit în suflet sămânţa credinţei, dragostea pentru adevăr şi pentru oameni.
Modesta mea lucrare nu are pretenţia de a fi epuizat întreaga gamă şi problematică
privind existenţa, rolul şi importanţa bisericilor de lemn din zona Neamţului, ea fiind
continuarea unor cercetări efectuate încă din anii studenţiei autoarei Carmen-Elena
Diaconu, a lucrării de licenţă cu specializarea în Istoria Artei – Artă medievală
românească, la toate acestea, adăugându-se şi o motivaţie sentimentală, personală, care se
pierde undeva în trecutul familiei noastre, compusă din preoţi, profesori, învăţători,
ingineri şi avocaţi, oameni deosebiţi cărora mă străduiesc să le fac cinste.
Istoricul bisericilor Izvor şi Pânceşti

Satul Izvor este un sat de clăcaşi a cărui origine este în strânsă legatură cu cea a
55
satului Avereşti, cu care se învecinează. Se găseşte la 12 km de oraşul Roman.

Pământul pe care se află satul Izvor a făcut parte din moşia lui Oancea Averescu. Urmaşii
acestuia: Toader, Petre, Toader II şi Măruşca îşi iau în stăpânire moşia care se întindea
între apa Bârladului şi valea Siretului.
Partea de moşie, de la Colina Movilă (situată la nord de satul Avereşti) şi până la
apa Siretului, a fost dăruită Mănăstirii Secu de către urmaşii lui Oancea Averescu care nu
au avut copii. Prin secularizarea moşiilor mânăstireşti de către domnitorul Alexandru Ioan
Cuza în anul 1864, această parte a moşiei Avereşti serveşte la împroprietărirea satelor
Izvor şi Brăteşti, rămânând mânăstirii numai pădurea care există şi astăzi: parchetul
David, Ciutea şi Ţiganca.
Locuitorii de astăzi ai satului Izvor au fost aduşi din Ardeal de către boierul Iorgu
Cambur (circa 30 de familii), în anul 1820, pentru a înlocui pe numeroşii ţărani de pe
moşia acestuia, morţi din cauza holerei. Aceşti locuitori au fost rebotezaţi, nefiind
ortodocşi. Ei nu ştiau limba română şi nu puteau pronunţa corect nume de localnici din
partea locului, ca: Elena, Vasile, Gheorghe, etc. Pe vatra actuală a satului se găsea pădure
cu mlaştini (izvoare), bordeiele localnicilor fiind amplasate pe locul numit ,,Zăpodia’’,
situat în partea de nord a acesteia. Datorită faptului că erau multe izvoare, satul s-a numit
Izvor. Ulterior, prin lucrări de colectare a izvoarelor într-o singură albie, s-a format pârâul
Ivor, afluent al pârâului Leorda (Ţiganca).
În anul 1820, drumul ce ducea de la Roman la Oniceni nu trecea prin satul Izvor
cum trece astăzi, ci prin partea de est, constituind hotarul dintre satele Izvor şi Avereşti.
În perioada 1895-1968, satul Izvor a aparţinut de comunele Avereşti şi Ion Creangă. În
anul 1993, număra 179 de case şi 472 de locuitori. Până în preajma primului război
mondial, portul sătenilor era, în totalitate, cel naţional. După primul război mondial,
numărul costumelor naţionale s-a redus simţitor, locul lor fiind luat de costumele
orăşeneşti.
Aici s-a păstrat vechea limbă moldovenească, întâlnită în scrierile cronicarilor.
Jocurile şi obiceiurile locuitorilor satului au rămas nealterate, atât în ceea ce priveşte
coregrafia, cât şi melodiile transmise din generaţie în generaţie. Aşa sunt obiceiurile cu
ocazia Crăciunului când, copiii sub 15 ani, merg cu colinda, cu steaua şi cu irozii, vestind
Naşterea Domnului.
Istoricul bisericii din satul Izvor

Biserica, cu hramul ,,Sfântul Ioan Botezătorul’’, a fost construită în anul 1864, din
lemn de stejar. A fost adusă în anul 1873, din satul Lipova din judeţul Vaslui, prin
stăruinţa boierului Procovnic. În anul 1916, a fost reparată de către sătenii de aici, preot
fiind atunci Evmenie Moraru. Biserica nu are pictură. Icoanele sunt aplicate pe pereţi, pe
panouri de lemn. Biserica măsoară 13m lungime şi 5,20m lăţime, iar fundaţia este din zid,
fiind adâncă de 0,75m. Turla bisericii este octogonală, acoperită cu tablă. Ancadramentul
ferestrei de la altar este octogonal (cifra opt având semnificaţii biblice). Interiorul bisericii
are formă dreptunghiulară. Pridvoul este în formă pătrată (2,5m x 2,5m). Pronaosul are o
suprafaţă de 4,5m x 4,75m, la fel cu a naosului, iar altarul este de 3,0m x 3,75m.
56
În curtea bisericii se află o livadă de meri şi un monument. Meşterul Gheorghe

Vâslan din Tansa a ridicat acest monument în cinstea eroilor căzuţi în primul război
mondial. A fost făcut cu cheltuiala sătenilor: Buda M., Mititelu Gh., Borilă Zamfira,
Neamţu C.. Pe monument, pe o placă comemorativă, stau scrise următoarele cuvinte:
,,Pentru sufletele alese, caritatea creştina veghează – 1925, iulie, 2’’.
În Procesul-verbal din 15 ianuarie 1963, se hotărăşte procurarea de ,,tablă
galvanizată de 2000 lei şi se va tăia bradul cel mare, care se va preface în dulapi pentru
tabanul clopotniţei’’. Tabla a fost necesară pentru repararea acoperişului bisericii (care,
datorită infiltrărilor de apă din urma ploilor, a pricinuit scorojirea pereţilor), şi a
construirii unei clopotniţe noi.
Biserica este înzestrată cu două clopote, de mici dimensiuni: unul se află la cimitir
şi altul, la biserică.
Aspectul interior al bisericii din satul Izvor

După cum am mai spus, biserica nu este pictată. Icoanele sunt încadrate într-un
chenar, pictura fiind făcută pe placaj de lemn. La intrarea în biserică, pe partea stângă, se
găseşte o icoană mare intitulată ,,Cina cea de Taină’’. În dreapta, se găseşte icoana
,,Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril’’, aşezată deasupra icoanei ,, Sfântul Vasile cel Mare’’.
În pronaos, se află icoanele Mântuitorului şi cele care reprezintă Patimile Sale,
precum şi cele ce reprezintă ,,Buna Vestire’’ şi ,,Visul Mântuitorului’’. Pronaosul se
desparte de naos prin doi pilaştri (stâlpi) de lemn, legaţi printr-un panou de placaj. În
naos, în partea dreaptă, sus, privind spre altar, găsim icoana ,,Învierea Domnului’’ şi, sub
ea, încă două icoane: ,,Sfântul Petru’’ şi ,,Sfântul Mucenic Gheorghe’’. În partea stângă a
naosului, găsim icoana ,,Naşterea Domnului’’, având aşezate sub ea icoanele:
,,Răstignirea’’ şi ,,Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena’’. Cupola naosului este octogonală,
cu icoane în formă de triunghi. De la centrul cupolei spre dreapta ei, găsim icoanele:
,,Sfântul Spiridon’’, ,,Sfânta Varvara’’, ,,Sfântul Arhidiacon Ştefan’’, ,,Cuvioasa
Parascheva’’, ,,Sfântul Mina’’, ,,Sfânta Filofteia’’, ,,Sfântul Dumitru’’ şi ,,Sfânta
Ecaterina’’, dispuse în cerc. În colţurile cupolei sunt pictaţi cei patru Evanghelişti: Matei,
Marcu, Luca şi Ioan.
Catapeteasma este realizată din lemn de tei, având sculptate frunze de stejar. Pe
,,uşile împărăteşti’’ sunt pictaţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. În dreapta uşilor sunt
icoanele ,,Iisus Hristos’’ şi ,,Sfântul Ioan Botezătorul’’, iar , în stânga lor, icoanele
,,Maica Domnului’’ şi ,,Sfântul Nicolae’’. Tâmpla este încununată de crucea
,,Răstignirii’’, străjuită de doi îngeri cântând din trâmbiţă şi de moleniile cu Maica
Domnului şi Sfântul Ioan Teologul. Pronaosul este luminat de un candelabru din alamă,
iar naosul de un candelabru din inox. Partea de sus a altarului este plată, semiovală. Aici
este pictată Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Ca obiecte de cult mai importante sunt
două Evanghelii filigranate şi două potire.
Biserica Pânceşti
Cadrul geografic şi istoric al localităţii Pânceşti, comuna Poienari
Satul Pânceşti este situat în partea de vest a localităţii Negreşti şi se întinde pe o lungime
57
de 3 km de-a lungul şoselei Dagâţa-Roman, şosea care face legătura cu oraşul Vaslui, prin
Negreşti. Distanţa de la Pânceşti la Negreşti este de 25 km, iar până la Roman este de 23
km. Localitatea este înfiinţată în secolul al XVIII-lea. Se întinde de-a lungul pârâului
Drăguşeni şi este înconjurată de dealul Simeria, la est şi Văideanca, la vest. Numărul total
al credincioşilor care formează Parohia Pânceşti era, în anul 1993, de 1200 suflete
(parohie formată din satele Pânceşti, Patricheni, Tălpălăi şi Zimbru). Lahovary menţiona,
în 1901, că satul Pâncesti număra 383 locuitori.
Locuitorii din fosta comună Pânceşti (Tălpălăi, Patricheni, Pânceşti, Holm şi
Ciurea) au participat şi şi-au adus jertfă de sânge pentru obţinerea independenţei, pentru
făurirea statului naţional unitar român.
Pe lângă vechea biserică de lemn ,,Sfinţii Voievozi’’, care datează din 1774, în
satul Pânceşti, se gaseşte o altă biserică. Biserica ,,Sfânta Treime’’ este zidită, în anul
1888, de către Ion şi Maria Stroie, pe terenul lor.
Planul şi construcţia acestei biserici este opera arhitectului francez le Conte de
Novy, adus din Franţa pentru a restaura monumentele istorice din România. Biserica este
construită din căramidă, pe temelie de piatră în formă de cruce, îmbinând elemente ale
stilului gotic şi bizantin. Trebuie menţionat că aici se găsesc o serie de obiecte de cult cu
valoare artistică: chivot, cruci, evanghelie şi sfinte vase din argint. De remarcat este
icoana Maicii Domnului cu strană de fier, lucrată în argint, adusă din Italia.
Istoricul bisericii de lemn din satul Pânceşti

Cea mai veche instituţie din satul Pânceşti este Biserica ,,Sfinţii Voievozi’’,
construită în anul 1774, de un călugăr, ieromonahul Teofanie. Această biserică este
declarată monument istoric. Este construită în formă de cruce, din bârne de stejar
îmbinate ,,în cleşte’’, aşezate pe temelie de piatra, de joasă înălţime, în stilul bisericilor
moldoveneşti din secolul al XVIII-lea. Este căptuşită cu scânduri de brad şi vopsită cu
ulei simplu. Este prevăzută cu o turlă de lemn, unde sunt aşezate un clopot mic şi o toacă.
Iniţial, a fost acoperită cu şindrilă, apoi cu tablă zincată. Este înaltă de 8 metri.
Aspectul interior al bisericii de lemn din satul Pânceşti

Interiorul este împărţit în trei compartimente: pridvorul, un pronaos neseparat de
naos şi altarul. Pe tavanul bisericii nu este nicio pictură. Duşumeaua este din scânduri de
brad, vopsite în roşu. Pridvorul e lung de 2,50m şi lat de 4,00m. Este ornat cu două
rânduri de icoane de lemn, câte 14 pe fiecare rând. Pe peretele din stânga, pe o placă din
lemn, sunt pictate icoane ovale, cu scrierea sfinţilor în limba slavonă. Pronaosul e lung de
3 metri şi lat de 5,75m, având deasupra sa, cafasul. Naosul se întinde pe o suprafată de
5m x 5,75m. Pe naos, este o cupolă în formă octogonală, care are pictaţi în centru pe cei
patru Evanghelişti, separaţi de linii simple, în formă de pentagon. Pereţii naosului nu sunt
pictaţi. În cele două strange ale cântăreţilor sunt şase icoane, care nu au valoare istorică
deosebită. Aici, mai găsim două iconostase şi un candelabru de bronz, cu şase brate. O
catapeteasmă desparte naosul de altar.
Catapeteasma, vopsită în galben ca şi cupla altarului, este din lemn de stejar, cu
icoane pictate în ulei, în stil bizantin. Este prevăzută deasupra uşilor de la intrare cu un
58
brâu sculptat cu struguri şi viţă de vie. Stâlpii ce susţin uşile au sculptate motive florale
specifice locului.
,,Uşile împărăteşti’’ sunt foarte vechi, sculptate şi pictate cu icoane. În dreapta lor
se află icoana Mântuitorului şi cea a hramului (,,Sfinţii Mihail şi Gavril’’). Pe uşile
laterale sunt pictate icoanele ,,Sfântul Gheorghe’’ şi ,,Sfântul Dumitru’’. În stânga, este
icoana ,,Maicii Domnului’’ şi a ,,Sfântului Nicolae’’.Deasupra ,,uşilor împărăteşti’’, sunt
icoane în ulei, vechi, cu sfinţi a căror chipuri nu se disting prea bine, iar scrisul este
parţial lizibil.
Altarul are o suprafaţă de 3,75m x 3,20m. Cupola de pe altar, în formă octogonală,
este vopsită în ulei de culoare galbenă. Are aceleaşi linii şi aceeaşi formă cu cea de pe
naos, însă nu are nimic pictat pe ea. În altar sunt nişte icoane vechi, cărora nu li se
distinge nici chipul, nici scrisul. Găsim o uşiţă, folosită ca proscomidiar. Nu cunoaştem
pe cei care au lucrat interiorul bisericii, iar picturile icoanelor nu prezintă valoare istorică
şi documentară.
Alte informaţii privitoare la biserica de lemn

Remarcăm o serie de cărţi valoroase, care aparţin acestei biserici:
-12 Mineie pentru lunile ianuarie-decembrie, din vremea domnitorului Mihai Gr. Sturza
şi a Mitropolitului Meletie;
- Evanghelia, din timpul domnitorului Nicolae Vogoride şi a Mitropolitului Sofronie,
tipărită la Mănăstirea Neamţ;
-Noul Testament, din 1817;
-Triod, din vremea domnitorului Mihai Gr. Sturza;
- Liturghier, de pe vremea domnitorului Kalimachi, mitropolit fiind atunci Veniamin
Costachi.
În decursul timpului, biserica a fost reparată de mai multe ori. Prima dată, a fost
reparată pe cheltuiala moşierului Ion Stroie şi a soţiei acestuia, Maria. Aceştia au donat
atunci şi 35 ha de pământ (20 ha de pădure şi 15 ha de teren arabil). În anul 1935, biserica
a fost reparată în totalitate, de către pr. Petru Grigoriu, originar din Pânceşti, pe atunci
preot slujitor la Biserica Alexe, din Bucureşti. Biserica a fost căptuşită pe dinafară, cu
scânduri de brad, iar acoperişul învelit cu tablă albă. De asemenea, biserica şi cimitirul,
din jurul ei, au fost împrejmuite cu gard. În incinta bisericii se află mormântul preotului
Dimitrie Grigoriu şi al soţiei sale, presvitera Elena, cei care au pus temelia bisericii de
lemn. Dintre slujitorii cei mai importanţi ai acestei biserici, enumerăm pe pr. Georgescu
D., Grigoriu Ştefan şi Grigoriu D., care, pe lângă preoţie, profesau şi ca învăţători. Atât
proetul Petru Grigoriu, cât şi cei mai sus-menţionaţi, sunt rude foarte apropiate autoarei
acestei cărţi.
Bibliografie:
Cozărescu, Epifanie - Bisericile de lemn din protopopiatul Roman, în IB, nr.2, Roman,
1986.
Cristache-Panait, I., Elian, T. - Bisericile de lemn din Moldova, în MM, XLV:7-9, Iulie-
Sept. 1969; nr.2/1972.
59
Cristache-Panait, Ioana - Biserica de lemn – document al unităţii româneşti, în BOR,

nr.3-4, 1982.
Cristache-Panait, I., Elian, T. - Monumente de artă bisericească din Moldova. Bisericile
de lemn, în MMS, nr.7-9, 1969.
Diaconu, Carmen; Gherman, Cornelia – Biserici de lemn din județul Neamț, Editura
Rovimed Publishers, Bacău, 2010.
Drăguţ, Vasile - Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Drăgătescu, M. ; Bârlădeanu, D. ; Bunghez, Gh. - Monumente istorice din judeţul Neamţ,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1971.
Elian, Titu - Punerea în valoare a bisericilor de lemn din Moldova prin restaurarea şi
punerea lor în circuitul turistic, în ,,Buletinul Monumentelor Istorice’’ (B.M.I), XLII ,
1973.
Florescu, Elena – Arhitectura populară în zona Neamţ, Piatra-Neamţ, 1983.
Giurescu, Constantin; Giurescu, Dinu - Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.
Ichim, Dorinel - Biserici de lemn din Protopopiatul Roman, Eparhia Romanului, Editura
Diagonal, Bacău, 2006.
Iorga, Nicoale - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de
Munte, 1908.
Kirileanu, G.T. - Schitul Cozla Neamţ, în ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice’’
(B.C.M.I), XXXIII, 1940.
Lazarescu, M.-I. Sabados - Arta din Moldova de la Ştefan cel Mare la Movileşti, Muzeul
Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1999, p. 42-43, cat. 1.
Petrescu, Paul - Tradiţie şi modernitate în arhitectura populară din judeţul Bacău, în
,,Revista muzeelor şi monumentelor’’, nr. 2 , 1979.
Panait, Ioan Cristache; Elian, Titu - Bisericile de lemn din Moldova, în ,, Buletinul
monumentelor istorice’’, nr. 2, 1972.
Solcanu, Ion I. - Noi consideraţiuni privind biserica de lemn de la Putna, în ,, Mitropolia
Moldovei şi Sucevei’’, LI 81975, nr. 1-2.
Tomescu, Constantin - Ştiri catagrafice din biserica Moldovei în 1809, în ,,Arhivele
Basarabiei”, Chişinău, 1931.
Ţuşcanu, Aurel - Contribuţii la cunoaşterea bisericilor de lemn de pe Valea Stemnicului –
biserica de lemn ,,Adormirea Maicii Domnului’’ din satul Băleşti, comuna Deleşti,
judeţul Vaslui, în AMM, XXI-XXIV, vol. II, 2001-2003.
Vătăşianu, Virgil - Contribuţii la cunoaşterea bisericilor de lemn din Moldova, în
,,Inchinare lui Nicolae Iorga’’, Cluj, 1931.
Wikipedia.ro
Profesor Carmen Elena Diaconu

Liceul cu Program Sportiv Roman
60
STUDIU FIZICO – GEOGRAFIC AL COMUNEI BORLEŞTI
“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar mai bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.”
(Lucian Blaga, “Sufletul satului”)
1. Scopul lucrării
În lucrarea de faţă mi-am propus să studiez unele aspecte ale geografiei fizice din
localitatea Borleşti, scoţând în evidenţă frumuseţile şi particularităţile zonei şi reliefând o
imagine complexă, dinamică, a unui sistem în mişcare continuă, atât în spaţiu cât şi în
timp. Există un motiv afectiv ce m-a determinat să realizez acest studiu, localitatea
Borleşti fiind locul în care m-am născut şi trăit peste 20 de ani şi astfel, prin aportul meu
la cunoaşterea acestei aşezări rurale, am tendinţa să cred că spaţiul românesc devine
cunoscut mai bine şi mai în amănunt.
2. Aşezare geografică
Teritoriul comunei Borleşti este aşezat în partea de nord-est a României, la limita
central-estică a Carpaţilor Orientali
şi cea vestică a Subcarpaţilor
Moldovei. Centrul comunei se
situează la intersecţia paralelei de
46°44' latitudine nordică, cu
meridianul de 26°28' longitudine
estică.
În cadrul judeţului, comuna
este situată la o distanţă de 25 Km
de municipiul Piatra Neamţ.
Teritoriul are o formă alungită pe
direcţia vest-est, având ca ax
principal cursul râului Nechit.
Lungimea localităţii este de 20
Km, iar lăţimea, în partea de vest
mai redusă, se măreşte treptat spre
est, ajungând la peste 5 Km în
lunca Bistriţei. Suprafaţa însumează 107.4 Km2, reprezentând 1.82% din suprafaţa
judeţului. Comunele cu care se învecinează aparţin toate judeţului Neamţ, acestea fiind:
E-NE -comunele Zăneşti şi Podoleni - hotar natural, format pe cursul râului Bistriţa, spre
NE - oraşul Roznov, N - comuna Piatra Şoimului, V - comuna Tarcău, S - comunele
Tazlău şi Rediu. Din punct de vedere administrativ, comuna este formată din cinci sate,
61
însumând o populaţie de 9752 locuitori. Actuala alcătuire datează din 1968, în urma
reformei administrative. Satele componente sunt: satul Borleşti - centru de comună, satul
Ruseni, satul Mastacăn, satul Şovoaia, satul Nechit.
3.Geologia
Regiunea unde se găseşte comuna Borleşti este aşezată pe două pânze geologice:
1. Pânza flişului extern - situată în partea de est a Carpaţilor Orientali;
2. Pânza subcarpatică - unitatea structurală externă Carpaţilor Orientali.
Pânza flişului extern - regiunea cercetată este dezvelită prin eroziune de sub
pânza de Tarcău, constituind semifereastra Bistriţei în cadrul pânzei de Vrancea, iar stiva
de sedimente aparţine mai multor vârste (Paleocen – Eocen, Oligocen, Miocen) şi are
orizonturi cu caracteristici diferite. Structural, este formată dintr-o serie de elemente
anticlinale şi sinclinale înclinate uşor spre est. Pânza pericarpatică este pânza cea mai
tânără a Carpaţilor Orientali şi s-a format în urma mişcărilor savice (acvitanian) şi stirice
vechi (badenian) şi peste ea se suprapune cea mai mare parte a ulucului subcarpatic.
4.Relieful
Teritoriul comunei Borleşti se suprapune peste două mari unităţi de relief :
1. Partea de vest a comunei aparţine zonei montane, ce cuprinde o parte din culmea estică
a Munţilor Tarcău, denumită în literatura de specialitate Munţii Goşmanul.
2. Partea de est, până la cursul râului Bistriţa, aparţine Depresiunii Cracău-Bistriţa.
Privit în ansamblu, relieful comunei Borleşti se caracterizează prin existenţa unor
culmi scurte şi înguste şi de modelare selectivă orientate NV-SE, perpendiculare pe valea
Nechitului în zona montană şi a unor culmi mai largi şi rotunjite în zona subcarpatică.
Relieful montan în comuna Borleşti are altitudini mijlocii, trecând cu puţin peste
1200m (Vf. Pintenu-1261m- altitudinea maximă, Vf.Vitioana - 1236m, Vf. Ciungetu -
1025m). Din Subcarpaţi se pot menţiona câteva înălţimi medii ca Dealul Căţin - 377m şi
Dealul Şovoaia - 348m.
Partea de est are forma cea mai netedă şi mai joasă, fiind formată din lunca
Bistriţei şi a Nechitului inferior, iar principalele văi aparţin râurilor Bistriţa şi Nechit.
5. Clima
Prin poziţia geografică, comuna Borleşti are o climă temperat-continentală, în
arealul montan de peste 600m suprapunându-se ţinutului climatic al munţilor mijlocii, iar
cea inferioară în regiunea climatică subcarpatică externă. Temperaturile medii anuale au
valori între 8 - 9°C în sectorul inferior al văii Nechitului, 5-7˚ C pe versanţi şi 4 - 5˚C pe
culmile înalte, media lunii celei mai reci (ianuarie) fiind între -3 şi -5°C, iar a lunii celei
mai calde (iulie) între 18-20°C, cu diferenţieri cauzate de etajarea pe altitudine datorită
reliefului. Precipitaţiile sunt de peste 600 mm – 750 mm în zona montană şi între
550 – 650 mm în zona subcarpatică, apărând frecvent fenomenul de secetă. Cantităţile
maxime de precipitaţii în 24 de ore au fost înregistrate pe data de 29. 07.1991 cu o
valoare de 156 mm. Pe valea Bistriţei frecvenţa dominantă o au vânturile de nord-vest
31.7% urmate de cele de sud-est 12.3% şi de nord 11.4%. Calmul anual a fost de 26.3% la
62
staţia meteorologică Piatra Neamţ. În urma proceselor acvective şi radiative locale se se

produc fenomene ca: ceaţa, roua, bruma, poleiul, chiciura, grindina, ninsoarea.
6. Hidrografia
Pe teritoriul comunei Borleşti se întâlnesc cele două categorii de ape: apele
subterane şi apele de suprafaţă, care au reprezentat elemente favorabile concentrării
populaţiei.
Apele subterane sunt bine reprezentate în depozite aluviale şi de lunci, fiind puse
în evidenţă de apariţia la zi a izvoarelor sau a numeroaselor fântâni.
Lungimea totală a râurilor cadastrale pe teritoriul comunei Borleşti este de 23,68
km.
Reţeaua hidrografică este tributară în totalitate râului Bistriţa, care curge prin
partea de est a comunei pe o direcţie NV-SE.
Bistriţa face parte din sistemul fluviatil al Siretului şi are o lungime de 283 km şi
un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 7040 kmp. Acest bazin se extinde în cea mai mare
parte, în regiunea montană a Carpaţilor Orientali şi într-o măsură mai redusă regiunii
subcarpatice, unde drenează Drepresiunea Cracău-Bistriţa şi puţin în marginea vestică a
Podişului Moldovei.
Nechitul, afluent de gradul I al Bistriţei, are o lungime de 24 km, o suprafaţă de
80,5km2 şi o altitudine medie de 524m.
Nichizelul este afluentul principal al Nechitului, pe partea dreaptă, pârâul
Mastacăn izvorăşte din zona montană în nordul comunei şi se varsă în râul Bistriţa.
Alte cursuri mai mici sunt pârâul Petreasa, pârâul Podului, pârâul Şovoaia.
Alimentarea predominantă este de tip pluvio-nival şi pluvial-moderat, specifică părţii de
est a Carpaţilor Orientali.
7. Vegetaţia, fauna şi solurile

Vegetaţia se caracterizează prin întinderea mare a covorului forestier în zona
montană şi a păşunilor naturale. Predomină, în general, pădurea de amestec şi cea de
conifere. În zona subcarpatică suprafeţele acoperite cu vegetaţie spontană sunt reduse,
datorită extinderii suprafeţelor agricole. În lungul albiei Nechitului se dezvoltă o vegetaţie
azonală. Pe cursul superior, în zona montană, luncile se prezintă sub forma de pâlcuri în
sectoarele ceva mai largi ale albiei.
Fauna - zona pădurilor este domeniul unei bogăţii faunistice, atât ca varietate a
speciilor cât şi ca număr de indivizi. Cu excepţia câtorva animale ca cerbul, jderul de
scorbură, veveriţa, mistreţul, care sunt răspândite în toată pădurea, fauna cunoaşte aceeaşi
etajare ca şi vegetaţia.
Solurile comunei Borleşti, se grupează în cinci clase, cele mai reprezentative fiind:
clasa cernisoluri, luvisoluri, cambisoluri, spodosoluri şi protisoluri.
8. Concluzii
Acest studiu permite o legătură trainică între cunoştinţele teoretice despre
localitatea natală, experienţa personală, subiectivă, vis-a-vis de propria localitate şi noua
63
experienţă dobândită progresiv şi sistematic. Lucrarea este concepută pentru a fi utilă atât
elevilor cât şi profesorului de geografie, în dorinţa de a apropia tot mai mult demersul
teoretic şi ştiinţific de cel practic, realizat în teren cu elevii, de a lega sistematic
experienţa acumulată în clasă de experienţa personală a elevului şi de viaţa lui cotidiană.
Pentru dezvoltarea unei experienţe sintetice la elevi, a unei personalităţi
echilibrate şi cu simţ practic, acest studiu fizico – geografic asupra comunei Borleşti,
reprezintă o punte ideală pentru conectarea celor doi poli din sufletul şi conştiinţa
elevului, cunoaştere teoretică şi cunoaştere practică, experienţa acumulată în şcoală şi
experienţa dobândită în viaţa cotidiană.
Bibliografie
1.Apostol L., (2004), Clima şi Subcarpaţii Moldovei, Editura Universităţii, Suceava

2.Bojoi I., Ichim I., (1974) Judeţul Neamţ, Editura Academiei, Bucureşti
3.Brânduş C., (1981), Subcarpaţii Tazlăului. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,
Bucureşti
4.Doniţă A., Ivan Doina, (1985), Vegetaţia Carpaţilor Orientali, Bucureşti
5.Gârbea C., Gârbea I., (1973), Contribuţii la studiul geomorfologic al bazinului văii
Nechit, Studiu şi cercetare stiinţifică, Institutul Pedagogic, Bacău
6.Tufescu V., (1968), Subcarpaţii, Editura Stiinţifică, Bucureşti.
Profesor Carmen Maria Duca

64
DOCUMENTE PRIVIND REFERENDUMUL

PRIN CARE ROZNOVUL ŞI - A SCHIMBAT STATUTUL
ÎN ORAŞ
65
66
67
68
STATUTUL ORAŞULUI ROZNOV
Art. 1. Oraşul Roznov este o persoanăjuridică de drept public. El are un patrimoniu

public şi capacitate juridică deplină şi poate intra în raporturi juridice cu alte autorităţi sau
instituţii publice, cu persoane juridice române sau străine, indiferent de natura acestora,
precum şi cu persoane fizice în condiţiile legii.
Art.2.Oraşul Roznov este unitatea administrativ - teritorială de bază care cuprinde
populaţia reunită prin comunitate de interese şi tradiţii. El este alcătuit din două sate
componente şi anume:
a) satul Chintinici
b) satul Slobozia
Art. 3.Oraşul Roznov a primit botezul în data de 22.10.2003, prin Legea nr. 408 din
17.10.2003, promulgată de Preşedintele României Ion Iliescu, în data de 15.10.2003.
Art.4. AŞEZAREA ŞI DELIMITAREA GEOGRAFICĂ A ORAŞULUI ROZNOV
Descrierea fizică a localităţii
Oraşul Roznov, din punct de vedere geografic este aşezat în partea central - sudică a
judeţului Neamţ, având coordonatele 46° 50' 08″ latitudine nordică şi 26° 30′ 42″
latitudine estică. Vatra satului este situată pe terasa de luncă de 1 – 2 m şi terasa de
versant de 5 – 15 m ale râului Bistriţa. Teritoriul oraşului Roznov ocupă o poziţie centrală
în cadrul depresiunii subcarpatice Cracău - Bistriţa, fiind situat în zona de confluenţă a
celor două râuri.
Oraşul Roznov se învecinează la NV -3 km. cu comuna Săvineşti, la NE - 5 km. cu
comuna Dochia, la E - 15 km. cu comuna Mărgineni, la SE - 2 km. cu comuna Zăneşti, la
S - 5 km. cu comuna Borleştişi la SV - 3 km. cu comuna Piatra Şoimului.
Prima menţiune documentară :
Ca aşezare este menţionat pentru prima dată într-un act din timpul luiAlexandru cel Bun,
datat 08.04.1419, aşezare situată în “ Câmpul lui Dragoş “.
Împrejurările în care a luat fiinţă localitatea :
Numele satului Roznov este menţionat pentru prima oară într-un document din
18.04.1576, prin care Petru Şchiopul întăreşte mănăstirii Bistriţa, dreptul de stăpânire a
mai multor sate, între care şi Roznovul .
Evenimente istorice mai importante :
Primul document în care apare numele localităţii sub denumirea de Sevcăuţi, datează din
23.02.1438, un sat domnesc la gura Cracăului, unde însărcinat cu strângerea dărilor era un
anume Samoil, vataman. Deci Sevcăuţi era un sat domnesc, destul de vechi chiar pe
atunci, poate anterior întemeierii Statului Moldovei ( 1359 ) .
Urmează alte patru documente ( 11.03. şi 06.06.1446, 22.08.1447 şi 08.12.1454), în care
se reînnoieşte privilegiul acordat prin actul mai sus menţionat.
La sfârşitul sec al XVI –lea, în două documente 10.01.1599 şi 17.08.1600, se aminteşte
despre o silişte numită Sevcăuţi, pe Cracău. Vechea vatră de sat se desfiinţase deci, pe
locul ei sau în imediata apropiere ridicându-se o altă aşezare care de peste 120 de ani era
menţionată în documente sub numele de Roznov. Documentul din august 1600 a fost
69
redactat la Alba Iulia de Mihai Viteazul, o dovadă în plus a stăpânirii efective a acestui
voievod în Moldova. Un alt act , din 20.07.1609, confirma prezenţa oştilor lui
MihaiViteazul la Roznov, în 1600.
La 23.08.1616, Radu Mihnea întăreşte Mănăstirii Bistriţa, satul Roznov pe Bistrița,
ținutul Neamț.
În sec. XVII, XVIII şi XIX, Roznovul apare în foarte multe documente, păstrând acest
nume şi în prezent. Pentru prima dată, numele localităţii Roznov apare într-un material
cartografic, sub denumirea de Roznou, pe“ HartaPrincipatuluiMoldovei “ întocmită de
Dimitrie Cantemir, între anii 1715-1716 şi tipărită în Olanda, 1737.
Pe harta lui F.C. de Bowr, tipărită la Amsterdam “ Carte de la Moldavie” 1769-1772 ,
apare sub transcrierea de Roznov .
Pe Harta Principatelor Unite, 1864, apare în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza.
Pe harta rusă tipărită în 1835, se afla înscris şi numărul gospodăriilor pentru fiecare
localitate: Roznovul apare cu 140, Slobozia cu 210 şi Chintinici cu 57 gospodării .
Satul şi moşia Roznov au aparţinut timp de secole unor mari proprietari cu funcţii
importante pe lângă curtea domnească: pârcălabului Ionaşcu Bilai; marelui spătar Neculai
Racoviţă, vistiernicului Iordachi Ruset.
În a doua jumătate a sec. al XVII –lea, Roznovul intra în stăpânirea familiei Ruset, care
şi-a adăugat numele "Roznovanu", de la denumirea satului şi a moşiei.
Primul moşier din această familie, Iordachi Ruset, a transmis proprietatea urmaşilor, care
au continuat transmiterea moştenirii din generaţie în generaţie. Ultimul proprietar din
familia Roznovanu, a fost colonelul Gheorghe Ruset, prefect al judeţului Neamţ la
sfârşitul sec. al XIX –lea. Doi dintre membrii acestei familii, Anton şi Iordachi Ruset, au
domnit în Moldova perioade scurte de timp. Familia Ruset era înrudită prin alianţă cu
Dimitrie Cantemir, în amintirea căruia, Gheorghe Ruset Roznovanu, a construit biserica
în stil slavon - bizantin din localitate ( 1884-1892), pe locul unei vechi ctitorii din 1759, a
paharnicului Nicolae Ruset. După stingerea familiei Ruset, satul trece în stăpânirea unui
bogătaş grec, Hector Economus, fost arendaş al moşiei.
Agricultura a constituit o ocupaţie străveche pe teritoriul de la confluenţa Cracăului cu
Bistriţa – ca şi în întreaga depresiune subcarpatică, bazată pe cultura plantelor şi pe
creşterea animalelor. În 1899, în localitatea Roznov se înregistrau 2121 vite mari, 3950
de oi, 442 de cai şi 289 de porci ( G. Lahovari şi col. – 1902) .
Prof. înv. primar Ana- Simona Ilie

SECȚIUNEA ISTORIA ȘI GEOGRAFIA ORIZONTULUI LOCAL COMUNICĂRI ELEVI
70
GENERAŢII ŞI MEMBRI AI FAMILIEI ROSETTI
Fiecare ţară, oraş sau localitate îşi are istoria sa iar în fiecare dintre acestea au
existat de-a lungul timpului oameni care s-au remarcat în diferite domenii şi care au
rămas în conştiinţa de neam. Una dintre generaţiile care au dăruit ţării noastre oameni
valoroşi, rămaşi în constiinţa neamului, dar şi în scrierile istorice este şi generaţia Rosetti.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, turcii au început a numi ca domni în
ţările române membri ai familiilor greceşti de seamă din Constantinopol, familii care
aveau, unele de mai multă vreme, altele de mai curând, legături cu ţările noastre. Printre
aceste familii se afla şi familia Rosetti1. În ale sale “Note genealogice şi biografice”
despre familiile Buhuş şi Rosetti, foşti proprietari ai moşiei Bohotinul, Radu Rosetti
spune că după tradiţia păstrată în familie, Rosetteştii sunt originari din Genova de unde un
Ion Rosetti a venit în veacul al XIII-lea la Constantinopol. Aici s-a căsătorit cu o fată de
neam mare şi a trecut în legea ortodoxă, iar urmaşii lor au făcut parte din cea mai înaltă
aristocraţie bizantină. În diploma din 1842, dată Rosetteştilor din Ţara Românească de
împăratul Austriei, recunoscându-i drept urmaşi ai contelui Neculai Rosetti, sunt arătate
armele care cuprind pe un blazon două capete de bour şi două vase cu câte trei roze, sub o
coroană princiară. O altă chestiune care ne interesează este aceea a chipului de ortografie
a numelui. Acest nume îl găsim sub următoarele forme: Rosettos, Rosetti, Rosetus,
Russetos, Roset, Rosăt, Ruset, Rousset, Roussette, Rozette şi Rossette. Toate aceste nume
sunt adevărate deoarece acele persoane îşi iscăleau numele în chip deosebit, după
împrejurări sau după limba în care scriau. Scrierea numelui era o transpunere a felului
cum auzeau numele. Un lucru este cert: forma Rosetti s-a păstrat necurmat, alături de
formele Roset şi Ruset, care au fost părăsite în decursul secolului al XIX-lea. Ca şi alte
familii boiereşti, familia Rosetti şi-a atribuit titluri nobiliare străine, la care nu aveau nici
un drept, cu excepţia contelui Neculai Rosetti, al cărui titlu era autentic. Acest obicei, de
care însă s-au folosit numai puţini dintre Rosetteşti, s-a introdus la noi pe la finele
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, dar a dispărut curând.
Străbunul comun al Rosetteştilor, cunoscut documentar, este Lascaris Roseto.
Acesta ocupa o situaţie de seamă la Constantinopol, îndeplinind slujbe mari la patriarhia
de acolo. Această situaţie se mai poate deduce şi prin faptul că s-a căsătorit cu Bela
Cantacuzino, care făcea parte din una din cele mai puternice familii ţarigrădene. Mult mai
mare vază în ţara noastră au avut însă urmaşii celui dintâi fiu al lui Lascaris Roseto,
Cupariului Constantin. După câteva cuvinte din „ Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie
Cantemir rezultă că acest Constantin a fost cel dintâi marinar. Nu se ştiu în urma căror
împrejurări a venit el în Moldova, însă se ştie că era cupar în vremea lui Vasile Lupu.
Cupariul2 Constantin a avut cinci fii: Lascarache, Iordache, Manolache, Mihalache şi
1
Radu Rosetti, Familia Rosetti vol.I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938, p.10-15
Idem, Familiile Buhuş şi Rosetti,Bucureşti,Editura Academia Română,1906,p.6-7
2
Idem, Familia Rosetti vol.I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938,p.53-56
Ibidem, vol.II,Bucureşti,Editura Academia Română,1940,p.24
71
Scarlatache. Rolul jucat în Moldova de aceşti cinci fii ai cupariului a fot unul foarte
important doarece numele lor se găseşte aproape pe fiecare pagină a Letopiseţelor. Al
doilea din ei, Iordache supranumit „ matca tuturor răutăţilor”, a fost adevăratul stăpân al
Moldovei vreme de peste douăzeci de ani. Pentru a rămâne în scaun, domnii trebuiau să
se înţeleagă cu dănsul; mulţi dintre ei au fost maziliţi numai prin voinţa lui cu ajutorul
fraţilor săi rămaşi la Ţarigrad. Fiii Cupariului se aflau însă într-o tabără cu totul duşmană
moşului lor, Antonie Vodă, fiind protejaţii lui Duca, cu care se îngrădise prin căsătorie, al
doilea fiu al lui Constantin Cupariul, Iordache, luând de soţie pe Maria, o fată a lui
Dumitraşco Buhuş şi soră cu Anastasia, Doamna lui Duca Vodă.
Cupărăştii sau Rusetteştii, cum se iscăleau în actele moldoveneşti, aveau asupra
boierimii o zdrobitoare superioritate intelectuală. Folosindu-se de ajutorul lui Duca, s-au
căsătorit cu fete bogate de boieri mari, ceea ce a făcut ca averile lor să crească repede.
Aceştia au dovedit în acele slujbe, mai cu seamă Iordache, o agerime şi o dibăcie
deosebită, aducând folos şi lor şi domnilor. La moartea sa dupa anul 1719 a lăsat cea mai
mare avere teritorială din Moldova, toţi fiii săi devenind foarte bogaţi. Ei şi urmaşii lor, în
decursul veacului al XVIII-lea, s-au împărţit în mai multe ramuri, numiţi: Bălăneşti,
Ciorteşti, Pribeşti, Roznovăneşti, Soleşti, după moşia unde îşi aveau aşezarea de
căpetenie.
Neculai (1680?-1759) a făcut parte din generaţia a IV-a a familiei Rosetti şi a fost
fiul cel mare a lui Iordache. Acesta a fost căsătorit de două ori: întâi cu Ancuţa, fiica lui
Constantin Brâncoveanu, cu care a avut două fiice şi a doua oară cu Herula Lucreţia de
Caruga. A avut ca profesori pe iezuiţi din Iaşi şi a devenit catolic. Fiind cerut de ginere de
Constantin Brâncoveanu, a trecut în Ţara Românească, locuind atât la ţară, la moşiile
Fundeanii şi Fureştii cât şi în Bucureşti în casa din mahalaua Vergului. A ocupat pe rând
diferite boierii, cum ocupase şi în Moldova. Documentele îl arată: mare logofăt, mare
paharnic, mare spătar. După încetarea din viaţă a soacrei sale, el a administrat averea,
aflată în Transilvania a succesiunii Brâncoveanu. Acuzat că s-ar fi folosit de faptul că
socrul său era domn spre a căpăta câştiguri nelegiuite, s-a dovedit că lucrul nu fusese
adevărat şi că a fost cinstit. După uciderea socrului său, împreună cu care fusese dus la
Constantinopol, a fost exilat în Asia Mică, de unde nu s-a întors în ţară decât în 1717,
după stăruinţa lui Neculai Mavrocordat. Avea întinse legături, după cum dovedesc
scrisorile sale către Hrisant Notarra şi către generalii austrieci. Legăturile cu aceştia,
recomandările unor catolici, recunoştiinţă pentru serviciile aduse de socrul său şi de
dânsul Austriei şi faptul că era catolic, au făcut ca împăratul austriac sa-i dea titlul de
conte la 25 februarie 1733. A depus jurământul de credinţă către împăratul austriac, în
dieta de la Sibiu, la 22 decembrie 1734. A încetat din viaţă în cursul anului 1759.
Lascarache Ruset (?1725-1775) a fost unul dintre membrii generaţiei a VI-a şi a
fost fiul lui Iordache şi al Catrinei Costandache. A fost căsătorit cu Ileana Dimachi, cu
care a avut doi copii: Zoe şi Răducanu 3. A fost spătar în 1751, comis din 1754 până în
1763 şi ispravnic de Roman între 1767-1768. Pare a fi trăit mai mult la ţară, la Poşorcani,
lângă Rădeana. Lascarache Ruset era un om de o iuţeală cumplită, îndrăzneţ tare, călăreţ
Ibidem, vol.I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938,P.115,175

3
Ibidem, vol.II, Bucureşti,Editura Academia Română,1940,p.31,36,43
72
şi puşcaş minunat. De multe ori răzeşii încercau să-l ucidă, dar el ştia să scape din toate
primejdiile prin prezenţa de spirit arătată totdeauna. A murit în primăvara anului 1775 iar
soţia sa cu puţine zile după acesta. Au fost înmormântaţi în aceeaşi zi la Iaşi. El este eroul
romanului „Păcatele Sulgerului” de R. Rosetti.
Petrache(1794-1874), membru al generaţiei aVII-a, a fost fiul lui Ioniţă şi al
Ruxandei Catargi. Şi-a făcut studiile în Rusia şi s-a căsătorit în 1810 cu Profira Rosetti
Solescu, fiica lui Iordache şi a Catrinei G.Catargiu. Nevasta sa a murit în 1811, dând
naştere unui fiu Iordache, care şi el a murit la 5 noiembrie 1821, la Cernăuţi, unde tatăl
său se refugiase cu restul boierimii. Petrache nevoind a înapoia zestrea nevestei sale, a
urmat un lung proces, cu intervenţii la domn şi la ruşi. De altfel a avut procese toată viaţa
sa, cum adevereşte Buletinul Oficial al Moldovei. S-a căsătorit apoi cu Smaranda Lazu
fiica banului C.Lazu şi a Nastasiei Lazu, născută Rosetti Roznovanu, cu care a avut doi
copii: Profira şi Neculai. Petrache a avut un amestec permanent în conducerea politică
ţării, după cum se vede din rândurile următoare: a fost comis în 1816, spătar în 1817 şi
1826, apoi vornic, postelnic şi logofăt. A fost ispravnic de revizuire a regulamentului
organic şi a făcut parte din comisia pentru reducerea numărului judeţelor, comisie care
şi-a prezentat lucrarea în 1835, preşedinte al Divanului Domnesc în 1834 şi 1844, a ajutat
Societatea Studenţilor Români din Paris. A fost exilat în 1848, la moşia sa Cârligi iar
spre a scăpa de acest exil - probabil - a oţinut de la doctorul L. Russ un certificat de boală.
În 1856 a fost delegat în comisia mixtă pentru reglarea diferendelor ce se iviseră pe
graniţa Moldovei spre Bucovina şi Transilvania şi comisar însărcinat cu reluarea în
primire a judeţelor din Sudul Basarabiei, pe care era însărcinat a le administra temporar
împreună cu alţii în 1857. În 1862 a fost deputat de Neamţ iar din 1863 şi până în 1866, a
scris(în limba franceză) fiului său Neculai, care era ministru de externe, dându-i sfaturi
din convingerea că domnitorul e necesar ţării şi că trebuie evitată amestecarea în afacerile
(puterilor) celor mari. A încetat din viaţă la 3 februarie 1874, la vârsta de 80 de ani.
Colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu (1834-1904) a fost fiul lui Alecu şi al
Ruxandei Callimachi. Membru al generaţiei VIII-A, a fost căsătorit cu Alexandrina
Câmpineanu, cu care a avut un fiu Alexandru. Studiile şi le-a făcut întâi în Austria şi apoi
în Rusia, rămânând de-a pururea un rusofil habotnic, ceea ce nu l-a împiedicat de a se
purta bine pe timpul luptei pentru unire. Întors din Rusia, a intrat în armata
moldovenească, înaintând până la gradul de colonel, dar întrerupându-şi de mai multe ori
serviciul pentru a fi deputat, senator şi prefect. A fost un foarte destoinic prefect al
judeţului Neamţ, construind minunata reţea de şosele, care făcea fala acestui judeţ până la
Războiul de Întregire a României. În timpul războiului din 1877-1878 a comandat, cu
destoinicie, Brigada 4 Călăraşi, în capul căreia a trecut, împreună cu alte trupe, Dunărea
la Nicopole, înaintea restului armatei. A acoperit apoi, cu brigada sa, dreapta armatei
române din faţa Plevnei, în sectorul cuprins între Griviţa şi Vidin. Întors în ţară, s-a
ocupat exclusiv de politică 4, fiind ca şi mai înainte ostaş credincios al Partidului
Conservator. A încetat din viaţă la 2 octombrie 1904. Prin testamentul său a pus averea
lăsată sub ocrotirea ţarului Rusiei. A fost înmormântat în Biserica, în stil rusesc, ce o
4
Ibidem, vol.I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938, p. 245-246
Ibidem, vol.II, Bucureşti, Editura Academia Română, 1940, p. 45,48
73
clădise la Roznov. În anul 1905 la Piatra Neamţ i s-a ridicat o statuie aşezată iniţial în
piaţa din faţa Palatului administrativ, apoi mutată în grădina publică din centrul oraşului.
Angelica (generaţia aIXa) a fost fiica lui Costache şi a Angelicăi Moser, s-a născut
Teţcani în aprilie 1841. Fire aprinsă şi zvăpăiată,a călătorit în Elveţia,Italia,Olanda. A fost
în corespondenţă cu Victor Hugo, însă puţinele şi indiferentele răspunsuri ale marelui
poet francez la scrisorile ei, au făcut ca tatăl ei să nu ia în serios această corespondenţă. A
fost căsătorită mai întâi cu G.Aslan, după mai 1600 (divorţată după 1870), apoi cu
Guillane C. de Roever, un aventurier olandez, în vara anului 1875, la Veneţia, care după
ce contribui la risipirea averii sale, o părăsi. A primit ca zestre de la tatăl acesteia moşia
Tiseşti de lângă Târgu-Ocna. A murit la 1 iulie 1917 şi este înmormântată la Teţcani.
Dumitru Rosetti Teţcanu (1853-1897), un alt reprezentant al generaţiei aIXa, a
fost fiul lui Costache şi al Eufrosinei născută Romalo. A studiat întâi acasă, unde a avut
ca profesori, între anii 1863-1865 pe Ioan Lemoine şi pe Prat. În august 1867 a urmat
cursurile liceului şi apoi ale Universităţii, luându-şi licenţa în drept.Între tatăl lui şi dânsul
exista o perfectă înţelegere şi un neîncetat schimb de păreri şi ştiri precum o dovedesc
numeroasele scrisori păstrate la Teţcani. Dumitru Rosetti arăta faptul că avea înclinaţii
spre studiul filozofiei şi al chestiunilor sociale şi politice. S-a căsătorit la 7/19 septembrie
1878 cu domnişoara Alice M.Jora (şi ea Rosetti după mamă), stabilindu-se la Teţcani,
unde s-a ocupat de administraţia moşiei. Deputat în camera din 1879, a fost dintre acei 53
de deputaţi care au votat contra naturalizării evreilor. A mai fost deputat în timpul
guvernării conservatoare dintre 1889-1895 şi prefect de Bacău sub guvernul T.Rosetti.
Pentru susţinerea ideilor sale politice a subvenţionat ziarele „Muncitorul” şi „Gazeta de
Bacău”, care apăreau la Bacău. La 21 iunie 1892, înfiinţându-se secţiunea Ligii Culturale
din Bacău, este ales preşedinte. Om blând, tăcut, bun prieten şi rudă credincioasă, foarte
cult (catalogul bibliotecii sale păstrat la Teţcani arăta cât de mult se interesa de multe
ramuri de cunoştiinţe), doritor de bine. A scris următoarele lucrări şi a făcut traducerile ce
urmează:’’Etude critique sur la condition de la femme dans la l’Inde antique”
(Disertation), Lausanne, G.Bridel 1875. Teza lui de licenţă în drept; „La Roumanie et le
juif devant l’Europe’’, Bacău, Imprimerie de l’Independence(1877 unele exemplare,altele
1878); „Biografia lui Conta(Convorbiri literare); „Chestiunea electorală.Colegiul unic cu
reprezentarea minorităţilor”, Bucureşti, 1889; „Theorie de l’ondulation universelle’’ par
Basile Conta.Traduction et notice biographique par D.Rosetti Teţcanu, Paris, Felix Alcan,
1895; Les fondements de la metaphysique’’ par B.Conta.Ttaduction et notice
biographique par D.Rosetti Teţcanu, Paris,Felix Alcan. 1890.
Dumitru Rosetti Teţcanu a încetat din viaţă la 10 ianuarie 1897, la Teţcani, unde
este înmormântat.
Constantin (1881-1933), fiu al lui Dumitru şi al Alicei, născută Jora, a fost unul
dintre membrii generaţiei aXa şi s-a născut la Teţcani. A studiat acasă şi apoi la Lausanne
şi la Geneva, unde şi-a luat diploma de licenţiat în drept. După îndeplinirea serviciului său
militar în armata cavaleriei, a suferit de o grea boală, care nu numai că l-a împiedicat să
facă stagiul pentru a trece de la gradul plotonier la acel de sublocotenent ci a dus și la
reformarea sa. În preajma războiului întregirii a cerut să fie primit ca voluntar şi a fost
74
încorporat cu gradul de plotonier în Regimentul 9 Roşiori (19 august/1 septembrie 1916).

A luat parte la toate acţiunile regimentului, distingându-se mai cu seamă prin îndrăzneala
sa în misiuni primejdioase. Auzind (august 1917) că regimentul său intră din nou în foc, a
plecat să-l caute şi l-a găsit la Oneşti, unde a luptat, distingându-se în funcţia de
comandant de Pluton. A fost înaintat sublocotenent de rezervă la 15 ianuarie 1918. A
încetat din viaţă la 16 decembrie 1933 şi este înmormântat la Teţcani. Cu dânsul s-a stins
ramura Rosetti Teţcani.
Aşadar, studierea izvoarelor scrise de-a lungul timpului, are ca scop în istoria
naţională a românilor dezvoltarea sentimentelor de patriotism,de mândrie şi demnitate
naţională, deoarece înaintaşii noştri au căutat un înţeles pentru faptele lor, prin care au
creat valori şi moduri de viaţă demne de urmat.5
Bibliografie:
 Rosetti, Radu, Familia Rosetti, vol. I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938.
 Idem, Familia Rosetti, vol. II, Bucureşti, Editura Academia Română, 1940.
 Idem, Familiile Buhuş şi Rosetti, Bucureşti, Editura Academia Română, 1906.
Andreea Bercu (clasa a XII- a C)

Coordonator: Profesor dr. Paul Daniel Nedeloiu
5
Ibidem, vol.I, Bucureşti, Editura Academia Română, 1938, p.265
Ibidem, vol.II, Bucureşti, Editura Academia Română, 1940, p.53
75
CONACUL KRUPENSKI – TRECUT ŞI PREZENT
Conacul Crupenschi, monument istoric ce se află în comuna Podoleni 1, la

aproximativ 23 km de Piatra-Neamţ, a fost construit prin 1700, ulterior suferind
modificări în urma unor lucrări la care a fost supus în anii 1850 si 1950 2.
Primul proprietar al conacului a fost un anume Centa; acesta l-a vândut familiei
Prăjescu. Legat de familia Prăjescu se ştie că Iancu Prăjescu a fost cel care a înfiinţat în
comună şcoala de fete şi cea pentru băieţi. Fata acestuia, Maria Pulcheria Prăjescu, a fost
căsătorită cu avocatul Nicolae Krupenschi, descendent al unei familii boiereşti
moldocveneşti care obţinuse indigenatul polonez prin secolul al XVII-lea3.
Clădirea are un plan simplu, dreptunghiular, cu faţadele austere, lipsite de elemente
decorative deosebite. Parterul prezintă încăperi joase, boltite, spre deosebire de spaţiile
largi şi înalte de la etaj.
Aşa cum observa recent jurnalistul Mihael Balint 4, Conacul Crupenschi ar putea fi
un important punct de atractie pentru turistii amatori de vestigii istorice. Starea
deplorabilă în care se află le taie însă elanul turiştilor pasionaţi de trecut care ar dori să îl
viziteze.
Pe lista monumentelor istorice din judetul Neamt, pentru curtea boierească de la
Podoleni sunt înscrise trei obiective distincte: ansamblul conacului Crupenschi din
secolele XVIII-XX, conacul Crupenschi, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea5, precum şi
parcul dendrologic, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu transformări în 1810, însă
astazi dispărut complet 6. Deşi de trei ori inventariate ca monumente istorice, alunecarea
acestora pe panta degradării pare ireversibilă.
Localitatea Podoleni se află pe şoseaua care leagă Bacaul de Piatra Neamţ, nu
departe de graniţa dintre judeţe7. Pentru a ajunge la conac, trebuie să te abaţi spre centrul
satului, pe drumul asfaltat care se desprinde din drumul naţional. Paragina îl întampină de
la poartă pe vizitatorul rămăşiţelor conacului Crupenschi. Cu tencuiala cazută, cu arbori
care şi-au înfipt rădăcinile prin crăpături, cei doi stâlpi de zidărie de la intrare păstrează
din porţile grele din trecut numai două rânduri de cuie de la balamale. Zidul de cărămidă
care împrejmuia incinta, rămas în picioare doar pe portiuni restrânse, îşi face apariţia, din
când în când, din bălării. Arborii de tuia din curte, prea deşi, şi sălciile crescute lângă
1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Podoleni,_Neamţ
2
http://locuridinromania.ro/conacul-crupenschi.html
3
Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române. Istorie şi genealogie (după izvoare autentice), cu
adnotări, completări şi desene de Mateiu Caragiale, ediţie de Alexandru Condeescu, Bucureşti, Muzeul
Literaturii Române, 2000, p. 372.
4
Mihael Balint, Conacul Crupenschi, o povara prea grea, articol publicat în “România Liberă”, în
data de 21 iulie 2008.
5
http://www.neamt.ro/Info_utile/Obiective/Conacul_Crupenschi.htm
6
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/conacul-crupenschi-o-povara-prea-grea-
130086.html
7
Mihael Balint, Conacul Crupenschi, o povara prea grea, articol publicat în “România Liberă”, în
data de 21 iulie 2008.
76
clădirea principală nu fac decât să încurce vederea. Nimic nu mai aminteşte de parcul
dendrologic de odinioară. Precum Roznovanu la Roznov, Stârcea la Văleni sau Sturza la
Miclăuşeni, boierii Crupenschi ăi-au împodobit curtea cu arbori din specii deosebite.
Un Crupenschi este menţionat de istorie la capturarea şi decapitarea Domniţei
Ruxandra (fiica domnitorului Vasile Lupu) în Cetatea Neamţ de către oştile lui Sobieski,
ajutate de medelnicerul cu acest nume. Alt Crupenschi apare ca moşier la Vorona Sucevei
la 1803, iar moşia Larga din Hotinul Basarabiei a fost stăpânită, între 1882 si 1921, de
Nicolae Crupenschi şi cei trei fii ai săi. Nu este sigur dacă aceşti Crupenschi au un trunchi
genealogic comun. Cert este că reşedinţa de la Podoleni avea faima de conac al unui mare
boier, care s-a înconjurat de un lux apusean, făcea numeroase acte de caritate şi avea grijă
de populaţia satului.
Acum, după agresiunea colectivistă (în perioada comunistă) şi neglijenţa
postdecembristă, vegetaţia spontană a luat în stăpânire până şi zidurile. În mijlocul curţii
se mai păstrează încă bazinul unei foste fântâni arteziene. Deasupra scărilor de la intrarea
principală, de un balcon cu balustradă ştirbă, atârnă un burlan desprins din locul lui. Uşile
sunt parcă încarcerate după un grilaj metalic zăvorât cu lacăt. Priveliştea este completată
de pereţi coşcoviţi, tâmplărie contorsionată, ferestre sparte, urme ale şiroaielor trecute
prin acoperiş. In jur, dependinţe şi mai părăginite, cu acoperişuri prăbuşite şi ziduri
surpate.
Beciul, adânc şi mare, cu bolta zidită din cărămidă, este doar un loc în care
gunoaiele se adună în voie. Un singur pavilion mai este folosit, ca atelier mecanic al şcolii
de arte şi meserii din localitate. Pentru a stopa surparea tavanului udat de ploile care trec
prin acoperiş, un cârpaci a montat un căprior cu câteva scânduri obosite bătute în cuie la
capete. Dupa naţionalizare, din 1949 până prin 1953, în conac a funcţionat şcoala
localităţii, după care aici s-a înfiinţat Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii (SMA). În
1978, conacul a fost preluat de Primarie, care l-a ocupat cu dispensarul, casa de naşteri şi
biblioteca. Mai apoi, camerele au fost inchiriate pentru birouri sau spaţiu de producţie al
unei croitorii. Însa din cauza degradării şi a modului defectuos de administrare, clădirea a
fost abandonată, rând pe rând, de toţi. Dispensarul şi biblioteca s-au mutat în construcţii
noi, iar afaceriştilor nu le-a mai convenit preţul pentru un loc nesigur.
Nici măcar moştenitorii nu au mai dorit să se încurce cu conacul, în care ar fi trebuit
investită o sumă impresionantă pentru renovare, mai ales că orice astfel de lucrare este
nevoie de avize speciale, din cauza statutului de monument istoric. Aşa că moştenitorii
au preferat să primească, în anul 1997, 250 de milioane de lei ca despăgubire pentru
conac şi pentru terenul de incintă de un hectar şi 16 ari. O descendentă a familiei,
Georgeta Krupenski-Schmitt, stabilită în Germania şi având soţul arhitect, s-a declarat
bucuroasă, în toamna anului 2004, să suporte costurile reabilitării conacului, pe care ar fi
vrut să îl transforme într-o destinaţie turistică sau într-o fundaţie culturală, dar a renunţat
după ce şi-a dat seama cât de descurajantă este legislaţia românească.
Considerându-l un obiectiv de interes public, statul nu a vrut să renunţe la conacul
Crupenschi, dar nici nu a stabilit pârghii eficiente pentru administrarea lui
corespunzătoare. "Aici au stat nişte boieri. După revolutie, nepoatele acestora, Monica
Coandă şi Elisabeta Pulcheria, au revendicat conacul şi terenul din jur. Când a iesit
77
Legea 112, moştenitorii au acceptat să fie despăgubiţi de stat cu 250 de milioane de lei.
Dacă ei n-au avut nevoie de conacul şi curtea întinse pe un hectar si şase ari, statul l-a
ţinut şi nu a făcut nimic cu ele. Când l-au revendicat, în conac era dispensarul comunal",
declasra recent Dumitru Macovei, cel care a cumpărat terenul din jurul conacului.
Cele zece hectare de teren arabil din jurul curţii au fost retrocedate în natură şi apoi
au fost vândute. Cât rău sau cât bine au făcut chiriaţii din conac rămâne încă de văzut.
"Cât a fost dispensarul acolo, a mai fost întreţinut, dar după ce dispensarul s-a mutat
într-o cladire nouă, conacul a rămas în paragină. Din 2000 încoace, au fost inchiriate
niste spaţii pentru o croitorie, nişte camere pentru o societate agricolă, pentru birouri,
pentru magazie agricolă, dar după alegerea primarului din 2004 s-au lăsat de spaţiile
acelea şi croitoria, şi societatea agricolă, descurajate de primar. De exemplu eu, când
am intrat acolo cu societatea agricolă, am pus geamuri, am făcut sobe de teracotă,
lambriu. În contractul de închiriere era trecut că preţul lucrărilor se scade din chirie.
Pentru că noi am construit întâi şi apoi am făcut devizul de lucrări, acesta nu ne-a mai
fost aprobat şi nu s-a scăzut din chirie absolut nimic. Asa că, atunci când am plecat de
acolo, mi-am stricat sobele, mi-am luat lambriul, mi-am luat tot", mai declara, pentru
ziarul “România Liberă”, Dumitru Macovei. Acum, Dumitru Macovei spune ca ar fi
dispus să preia conacul, dar numai dacă i-ar fi concesionat pe mai mulţi ani şi i-ar fi
recunoscute cheltuielile de întreţinere şi renovare.
Deocamdată nu ştie în ce măsură legea ii va permite noului primar să concesioneze
sau sa vândă conacul. "Sincer sa vă spun, mă doare sufletul când văd ce e acolo. Aş vrea
să reuşim măcar să acoperim conacul, ca să oprim degradarea lui. M-am gândit că ar
trebui să filmăm tot ce e acolo, ca să putem demonstra în ce hal am preluat totul. De
asemenea, ar trebui să vedem în ce măsură ne permite legea să îl concesionăm sau să îl
vindem, pentru a lăsa loc unui investitor care să îl renoveze, căci bugetul comunei nu are
cum să suporte o astfel de cheltuială", a declarat, telefonic, pentru acelaşi ziar, primarul
Neculai Stan8.
Ca starea de lucruri să fie şi mai sumbră, în dimineaţa zilei de 3 iunie 2011 Conacul
Crupenschi a fost cuprins de un incendiu, provocat de elevi care chiuleau de la ore şi
fumau în incinta conacului. Acoperişul şi etajul au ars în totalitate, iar parterul a fost
serios avariat9.
În concluzie, aşa cum se poate constata din cele expuse, vestigiile fundamentale ale
istoriei românesti sunt ignorate de autorităţi. Cel mai adesea, pretextul delăsării este lipsa
fondurilor. Atunci când se alocă ceva bani, aceştia capătă rapid alte destinaţii. Ca urmare,
zidurile cetăţtilor medievale se prăbuşesc, ruinele castrelor romane sunt transformate în
gropi de gunoi, printre pietrele fortificaţiilor dacice pasc turme de oi, iar în sanctuarele
străbunilor căutătorii de comori îşi fac de cap.
8
Mihael Balint, art. cit.
9
http://locuridinromania.ro/conacul-crupenschi.html
78
Bibliografie:
 Lucrări generale
1. Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române. Istorie şi genealogie (după izvoare
autentice), cu adnotări, completări şi desene de Mateiu Caragiale, ediţie de Alexandru
Condeescu, Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 2000.
 A. Articole din presă:

Mihael Balint, Conacul Crupenschi, o povara prea grea, articol publicat în “România
Liberă”, în data de 21 iulie 2008 – vezi şi http://www.romanialibera.ro/exclusiv-
rl/reportaj/conacul-crupenschi-o-povara-prea-grea-130086.html
 B. Surse on-line:
1. http://locuridinromania.ro/conacul-crupenschi.html
2. http://www.neamt.ro/Info_utile/Obiective/Conacul_Crupenschi.htm
3. http://www.hoinari.ro/conacul-crupenschi-podoleni-moldova-7004320070914.php
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Podoleni,_Neamţ
Florin Bursuc (clasa a XII- a A)

79
O PERSONALITATE A FAMILIEI ROSETTI: IORDACHE

RUSET- ROZNOVANU
Una dintre direcţiile cele mai actuale ale cercetării istorice este reprezentată de
redescoperirea trecutului, mai mult sau mai puţin apropiat, al comunităţii locale. Prin
comunicarea de faţă am încercat să urmez această tendinţă, având ca obiectiv principal
identificarea personalităţilor nemţene care au avut un anumit rol în modernizarea statului
român, una dintre acestea fiind Iordache Ruset-Roznovanu.
Numele Roseteștilor este legat de-a lungul a mai bine de 300 de ani, cu mai multă
sau cu mai puțină intensitate, de aproape toate evenimentele majore ale poporului român,
de toate marile sale eforturi spre lumină, libertate, independență și Unire. Numărul lor a
fost mare, cu multiple ramificații, atât în Țara Românească, cât și în Moldova. Unii din ei
au ajuns să îmbrățișeze toate sferele vieții sociale românești.
După unele tradiții de familie, Roseteştii ar fi originari din Genova (Italia), de
unde în secolul XIII, unii urmași s-au stabilit la Constantinopol, unde s-au amestecat cu
aristocrația bizantină. Primii Rosetești, fiii lui Lascaris Rousaitos, au apărut în Țările
Române în primele decenii ale secolului XVII; unul dintre ei, Constantin Rosetti a ajuns
paharnic în Ţara Românească (1627) şi fratele său Antonie 1, ajutat de intrigile de la
Poarta Otomană, a ajuns domn al Moldovei. Pe acesta din urmă marele istoric român
Nicolae Iorga l-a considerat “un bun gospodar şi harnic”.
Generaţia următoare a fost silită să se retragă la Constantinpol şi abia generaţia
viitoare a dat din nou câţiva reprezentanţi în Ţarile Române, care au avut un rol politic
însemnat. Dintre ei, cel mai iscusit şi faimos a fost Iordache Rosetti, care s-a înfruntat
necontenit cu partidele boiere;ti ce sus’ineau pe tron familii precum Duca, Cantemir şi
Cantacuzino. El însuşi a ajuns în două rânduri caimacan al Moldovei şi, totodată, a înălţat
în Moldova, mai mulţi domni. Însuşi Constantin Brâncoveanu 2 a fost nevoit să-l aproprie,
oferindu-i ca noră, pentru fiul Niculae, pe fiica sa Ancuţa. Iordache Rosetti a ajuns
posesorul unei mari averi şi, pe urmele tatălui, a mers şi fiul Nicolae.
În veacul domniilor fanariote Roseteştii au dat un nou domn: pe Manoil Rosettti3,
care a domnit în Țara Românească, dar și în Moldova. În felul acesta și-au consolidat
situațiile politice, și-au sporit înrudirile devenind una dintre principalele familii boierești
din Ţările Române și mai ales din Moldova 4, unde, după numele moșiilor la care își
aveau conacele, erau divizați în mai multe ramuri (Roznovanu, Mărgineanu, Bălănescu
etc.). Între timp au venit din Constantinopol şi alte ramuri din spița lui Antonie Ruset,
domnitorul Moldovei.
Roseteștii din Țara Românească au rămas mai cunoscuți prin activitatea lor literară,
dar nici cei din Moldova, prin activitatea susţinută în sprijinul Unirii, n-au fost mai prejos.
Doi Rosetești din Moldova, care s-au impus la începutul secolul XX prin scrierile lor
1
Domn al Moldovei (1675-1678)
2
Domn al Ţării Româneşti (1688-1716)
3
în Țara Românească (1770-1771)
4
în intervalul (1788-1789)
80
literar-istorice, au fost Radu Rosetti (1853-1926) și fiul său generalul Radu R.Rosetti
(1877-1949). În continuare, voi prezenta pe unii dintre reprezentanții de seamă a familiei
Rosetti , ramura de Roznov, înaintași ai marelui boier Iordache Ruset-Roznovanu:
1. Iordache Rosetti (1645-1720) a fost socotit „matca tuturor răutăţilor”, fiul lui
Constantin Cuparu din Ţara Românească. Iordache a venit în Moldova odată cu Duca
vodă numit domn la Iaşi (1665) prin influenţa tatălui său, cuparul Constantin. Cu ajutorul
lui Duca a prins slujbe mari dovedind o agerime şi o dibăcie deosebită. Totodată, era un
om cult, spre deosebire de boierii localnici. Cunoştea limbile greacă, rusă, polonă şi turcă
şi a pus să se copieze diferite scrieri pentru îmbogăţirea literaturii. Iordache a fost un
adevărat stăpân al Moldovei, peste 20 de ani. Domnitorii, ca să rămână în scaun, trebuiau
să se înţeleagă cu el. Mulţi domnitori au fost maziliţi de el şi de fraţii săi.
2. Andrei (1671-?), al şaptelea fiu a lui Iordache şi a Saftei Racoviţă, a fost căsătorit
cu Maria, fiica lui Sandu Sturdza cu care avut doi copii: pe Neculai şi pe Safta. A învătat
la Iaşi ca şi fraţii săi. Ca slujbe a fost clucer, visternic mare (1731-1732) mare ban, mare
logofăt al lui Constantin Mavrocordat
3. Neculai (1725-1806), fiul lui Andrei, s-a căsătorit cu Smaralda Hriscoscoleu și a
avut opt urmași. Timp de aproape jumătate de secol a ocupat diferite slujbe: paharnic,
ispravnic vornic şi logofăt. Cu o mare experiență, și-a procurat o mare avere. În 1771 a
clădit biserica veche a cărui pisanie se află în altar, lăcașul prăbușindu-se în urma unui
cutremur. Curtea acestuia a fost la Roznov, unde s-a păstrat până în 1900 câteva piese de
argint pe care era scris în română: În senin și negură, teafăr.
IORDACHE RUSET-ROZNOVANU
(1764-1836)
Era fiul lui Neculai Rosetti-Roznovanu si al Smarandei Hrisoscoleu, şi s-a
născut în anul 1764. A fost căsătorit, mai întâi cu Profira Balş, fiica lui Constantin
(Ciuntu) Balş, logofăt, cu care a avut doi fii: Neculai şi Alecu, apoi s-a recăsătorit cu
Anica Bogdan. Încă de tânăr a ocupat diferite slujbe5 iar din 1795 îl regăsim în documente
ca mare visternic. A îndeplinit această slujbă în momentele de cumpănă ale Moldovei
precum ocupaţia rusă dintre anii 1806-1812, dar şi cea din 1828. În această perioadă
sprijină încercările ruşilor de a îmbunătăţi administraţia.
A fost autorul a nu mai puţin de opt proiecte politice prin care preconiza
îndepărtarea dregătorilor greci din funcţiile publice, atât din Moldova, cât şi din Ţara
5
În fişele lui I. Tanoviceanu , aflate în Arhivele Statului din Bucureşti, este arătat:
- 8 iulie 1765, treti logofăt (Sf. Spiridon , Septelici,18)
- 19 iunie 1779,paharnic (A.R Msse XXII ,155)
- 1 mai 1780 , paharnic, ispravnic de Vaslui( A.R Msse XXCVII,54)
- 29 aprilie 1781 , idem ( A.R Msse II, 284, XXXI, 54)
- 30 mai 1781 ,idem (A.R Msse II, XXXI, 284, 54)
- 19 iulie 1783, paharnic, ispravnic de Bacău)
- august 1785 căminar (A.R Msse LXXIV)
Declaraţia lui Iordache (21/VI), cum că era de 65 de ani în 1829 precum şi raportul consular
francez din 1764, arată că era cu neputinţă ca el să fi ocupat slujbele arătate până în 1785. I Tanoviceanu îi
atribue slujbele unui alt Iordache Rosetti .
81
Românească, dar şi reorganizarea politică a celor două Principate pe principii moderne:

desfiinţarea scutelnicilor, egalitatea în materie fiscală, desfiinţarea oricăror privilegii şi
impozit proporţional cu venitul. Cu scopul îndepărtării grecilor din Principate, în anul
1817, el a trimis două memorii, unul adresat ministrului de externe al Rusiei, contele
Capodistria (de origine greacă), iar celălalt lui G. Stroganov, ambasadorul Rusiei la
Constantinopol6. A avut însă şi unele propuneri retrograde, datorate spiritului epocii, şi
mai ales tendinţei marii boierimi de a-şi conserva averea: înmulţirea numărului zilelor de
clacă, permisiunea pentru moşieri de a stabili pe moşiile lor a unui număr oricât de mare
de clăcaşi7.
Deşi a fost cu totul devotat ruşilor8 (cu mulţi avea o corespondenţă regulată
dusă prin mijlocirea consulilor ruşi şi a altor agenţi), a avut să sufere din parte lor
umilinţe şi chiar exil. Cu toate că le era folositor şi era susţinut de mulţi demnitari ruşi,
aceştia nu l-au numit domnitor atunci când şi-a depus candidatura la tron. Este posibil ca
înalţii demnitari ruşi să fi avut cunoştinţă de faptul că Iordache căuta să se reasigure prin
negocieri, şi cu Austria. A fost un adversar politic 9 atât pentru cumnatul său, Ioniţă Sandu
Sturza vodă, cât şi pentru Mihail Sturza vodă.
Pe lângă slujbele lui politice, a fost mereu şi directorul unor instituţii de
binefacere. Om foarte cult pentru epoca sa, după cum mărturisesc contemporanii săi, ştia
trei limbi de circulaţie europeană: franceză, germană şi rusă. Avea o frumoasă bibliotecă
la moşia sa, Stânca, unde îşi clădise ca la Iaşi, o casă în care a primit şi a dat serbări
strălucite. Spre sfârşitul vieţii a făcut parte din Obşteasca Adunare, iar în aprilie 1835 este
avansat la rangul de Mare Logofăt şi Preşedinte al Divanului Domnesc. Părerile celor
care l-au cunoscut sunt împărțite, unii socotindu-l ca un om de stat deosebit de destoinic,
iar alții ca o personalitate neînsemnată. Cert este faptul că a jucat un mare rol și că știa
să-și expună ideile politice clar. În acţiunea sa a fost ajutat şi de marea sa avere
teritorială10 cât şi de veniturile din întreprinderi ce le lua chiar când era în slujba statului.
S-a stins din viaţă în 1836.11
Bibliografie:
1. Nedeloiu, Paul Daniel, Aspecte din istoria localităţii Roznov (sec. XV-XXI), în
volumul colectiv Identitate nemţeană, Editura Universitară, Bucureşti, 2012, p. 101-107.
6
Valeriu Şotropa, Proiectele de Constituţie, programele de reforme şi petiţiile de drepturi din
Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura
Academiei, 1976, p. 44.
7
Ibidem, p. 47.
8
Hurmuzaki, XVII, p. 128, 149, 169, 175; Arhivele Basarabiei, V, p. 3-6, 12-14, 52, 54, 237; VI,
p. 3, 5, 8, 10, 115, 116, 136, 283, 323-327, 334, 335; VII, p. 111-116; Iorga, St. şi Doc, V, p. 202
9
Fusese candidat la domnie contra lui M. Sturza
10
Prin testamentul său din 12 februarie 1836 (Arh. I, Tr 1765,op. 2014, dos 25., fila 166) lăsă
fiului său Neculai 17/VII Paşcanii (Suceava), cumpărată la 25 Noiembrie 1814 pe preţ de 601.000 lei,
Hodora (Hârlău), Ibăneşti, Vornicenii, Cristinineştii, Pustiul (Dorohoi)
11
Între 12 februarie 1836,când îşi face tratamentul (Arh. I, Tr 1765,op. 2014, dos. 25 , fila 166) şi
3 mai 1836, când e arătat ca decedat (Hurmuzaki, XVII, p. 605)
82
2. Idem, Satul Roznov între stăpânirea mănăstirească şi cea boierească, în

„Magazin Istoric”, anul XLV, serie nouă, nr. 7 (532), iulie 2011, p. 47-49.
3. Prangati, Constantin, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, Piatra
Neamţ, Editura Crigarux, 1999.
4. Rosetti, Radu, Familia Rosetti, vol. I, Bucureşti, Editura Academia Română,
1938.
5. Idem, Familia Rosetti, vol. II, Bucureşti, Editura Academia Română, 1940.
6. Rosetti, Radu, Amintiri, II (Amintiri din copilărie), Bucureşti, Imprimeria
Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1925.
7. Idem, Familiile Buhuş şi Rosetti, Bucureşti, Editura Academia Română, 1906.
8. Şotropa, Valeriu, Proiectele de Constituţie, programele de reforme şi petiţiile de
drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1976
9. Vasile, Alina-Camelia, File de istoria Roznovului, Piatra Neamţ, Editura Alfa, 2010.
Leon Leonard Bordea (clasa a XII- a C)

83
GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU, BISERICA

„SF. NICOLAE” ŞI MITURILE LOCALE
Este de o deosebită importanţă ca fiecare locuitor al oricărui ţinut să-şi cunoască

originile şi mai ales cu îi datorează existenţa sa în acel spaţiu. Este de datoria noastră ca şi
roznoveni să conştientizăm aceste aspecte, să promovăm şi să perpetuăm istoria locală.
Istoria oraşului Roznov este determinată de faptul ca o importantă personalitate a trăit aici
în preajma secolului al XIX-lea şi anume Gheorghe Ruset-Roznovanu. Acesta s-a născut
la 1 martie 1834, părinţii săi fiind Alecu Ruset-Roznovanu şi Ruxandra Callimachi.
Alecu Ruset-Roznovanu făcea parte din ramura moldoveană a familiei Rosseti. Părinţii
săi au moştenit moşia din Roznov, Palatul Callimachi şi Palatul Ruset-Roznovanu.
Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a căsătorit în anul 1862 cu Alexandrina
Câmpineanu, fiica boierului Ioan Câmpineanu, mare logofăt al Dreptăţii din Valahia. 1
Studiile le-a făcut în Austria şi Rusia, în cele din urmă absolvind şcoala de cavalerie din
Sankt-Petersburg. În preajma Unirii Principatelor Române s-a întors în Moldova, unde a
intrat în miliţie şi a primit gradul de colonel. A fost numit ulterior comandant al
regimentului de jandarmi. S-a înţeles bine cu Alexandru Ioan Cuza, care l-a numit în anul
1860 comandant al Regimentului 4 Infanterie de Linie. La 16 noiembrie 1862 a fost mutat
la Regimentul 1 Lăncieri, tot în funcţia de comandant de regiment, servind în această
unitate militară până în anul 1863 2. În anul 1866 a fost ales deputat în Parlamentul
României, din partea conservatorilor. A deţinut această funcţie până în anul 1870. În anul
1871 a fost ales senator. La 3 noiembrie 1871 a fost ales preşedinte al Consiliului
judeţean Neamţ, iar puţin mai târziu a fost numit prefect al aceluiaşi judeţ, funcţie pe care
a păstrat-o până în anul 1876. Pe timpul cât a fost prefect în judeţul Neamţ a reuşit să
construiască cea mai bună reţea de drumuri de la acea vreme din ţară.
În timpul Războiului pentru Independenţă (1877-1878) a comandat Brigada 4
Călăraşi în sectorul de front cuprins între Griviţa şi Vidin. Datorită prieteniei colonelului
Gheorghe Ruset-Roznovanu cu familia ţarului, când s-a hotărât participarea Principatelor
Române la războiul din 1877, statul major român a decis să nu-l cheme. Existau temeri că
Ruset-Roznovanu ar fi putut preda armata rusilor. Aprigul moldovean şi-a făcut atunci
propria oaste, cu peste 2.000 de recruţi adunaţi din satele dimprejur, şi a pornit spre locul
unde se purta războiul. Se zice că atunci Carol I ar fi spus: "Lăsa-ţi-l să lupte, dacă pierde,
e ruşinea ruşilor, iar dacă învinge, e victoria noastră!". Retras din armată, acesta a
desfăşurat o importantă activitate politică în sânul Partidului Conservator. Colonelul
Roznovanu a fost un filantrop, finanţând construirea primei şcoli din comună, a spitalului,
precum şi a Bisericii „Sfântul Nicolae”, construită în stil slavon-bizantin de către
inginerul Ioan Bacalu, după planurile arhitectului rus Nicolai Vladimirovici Sultanov,
cunoscut pentru realizarea monumentului ţarului Alexandru al II-lea de la Kremlin.
1
Victor Gervescu, Biserica Roznovanu – monografie cu un apendice şi schiţa neamului Ruseteştilor,
Piatra Neamţ, Tiparul Institutului Gheorghiu, 1915, p.4
2
Paul Daniel Nedeloiu, Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, articol în "Magazin Istoric", Anul
XLVI, serie nouă, nr. 5 (542), mai 2012, p. 81-83.
84
Oraşul Roznov are o istorie aparte datorită acestei biserici ctitorite de Ruset-
Roznovanu. Biserica a fost construită între anii 1884-1892, pe locul unei vechi ctitorii din
1759. Edificiul atrage atenţia atât prin proporţiile sale monumentale, cât şi prin arhitectura
sa neobişnuită ce nu are nimic în comun cu lăcaşurile de cult specific moldoveneşti,
fiindcă pare decupat dintr-un peisaj al nesfârşitelor întinderi ruseşti. Biserica Sfântul
Nicolae din Roznov este zidită în formă de cruce, cu toate braţele egale. Acoperişul
bisericii este încununat cu o turlă specific rusească, in formă de ceapă. La subsolul
bisericii se află amenajată o criptă funerară, aici fiind îngropaţi membrii familiei ctitorului
- Roznovanu. Pe faţadă, biserica are o clopotniţă deschisă, încorporată în zidul principal
al acesteia. În clopotniţă se află aşezate zece clopote, dintre care şapte mai mici, iar unul
foarte mare. Clopotele compun o melodie unică, comandată de colonelul Roznovanu,
aceasta fiind o combinaţie între linii melodice greceşti şi ruseşti.
Intrarea in biserică se face intr-un mod solemn, scările de piatră fiind deosebit de
elegante. Din pridvorul bisericii se intră direct in naosul spaţios. Catapeteasma bisericii
este şi ea unică, aceasta fiind lucrată la Moscova, din bronz aurit, între anii 1890-1892.
Pictura în frescă a interiorului a fost lucrată între anii 1913-1915, de Costin Petrescu.
Deosebit de autentic sunt lucrate si tablourile votive ale ctitorilor, în care sunt înfăţişaţi
colonelul Roznovanu, soţia lui, Alexandrina Ruset-Roznovanu şi fiul lor.
Pe un iconostas din dreapta naosului se află două icoane dăruite lui Roznovanu de
marele duce Pavel Alexandrocivi şi de ţarul Nicolae al II-lea. O altă icoană, îmbrăcată în
argint, a fost donată de Leon Urusov, ambasador al Rusiei în mai multe ţări europene, iar
printre cărţile de cult din patrimoniul bisericii se află şi o Evanghelie din 1644, scrisă în
slavonă. Amintim şi un sfânt epitaf cu fir de aur şi argint, cusut şi donat în urmă cu 115
ani de verişoara ctitorului, Glafira. La demisolul bisericii, unde ctitorul a construit criptă
pentru neamul Ruset Roznoveanu, scriind deasupra intrării în cavou cu litere slavone
„Neamul Ruset Roznovanu“, parohia a amenajat în anul 2002 muzeul „Gheorghe Ruset
Roznovanu“, care adăposteşte cele mai frumoase obiecte vechi care până acum au fost
păstrate în biserică. Muzeul păstrează epoleţii, lancea, toiagul de majordom ale lui
Roznovanu, banderolele lui Roznovanu şi alte decoraţii din război, pe lângă cele 11
medalii – două din aur şi nouă de argint, pe care le-a primit în urma participării sale la
război – care au fost recuperate de la Banca Naţională – veşminte vechi de 100 de ani, în
culori naturale, două icoane mari, a Maicii Domnului şi a Mântuitorului, din biserica ce a
ars în 1944. Pe lângă acestea, muzeul mai păstrează două tablouri în mărime naturală ale
celor doi ctitori, Gheorghe şi Alexandrina Roznovanu, refăcute în 1986 după tablouri
vechi de un pictor din Roznov. La demisolul bisericii se află şi mormintele străbunilor şi
strămoşilor lui Roznovanu, Iordache, Neculai Ruset Roznovanu, cu fiii lor, cu cei care au
făcut parte din familia Roznovanu, busturile în marmură ale ctitorilor, o coroană mortuară
de la înmormântarea lui Roznovanu, apoi semnătura lui Roznovanu pe o Sfântă
Evanghelie în ziua morţii fiului său şi un sfânt epitaf adus de la Moscova, acum 111 ani.
Slujba de sfinţire a bisericii a avut loc în ziua de 14 iunie 1915 fiind oficiată de Înalt
Prea Sfinţitul dr.Pimen Georgescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.
85
Ctitorul dăruia prin testament o sumă anuală de 20.500 lei, bani pentru plata
personalului clerical şi administrativ precum şi pentru întreţinerea clădirii si a parcului din
jur. Banii erau împărţiţi astfel: 800 lei, pentru studiile la seminarul din Iaşi sau la un
seminar din Rusia a unui tânăr care termină cu succes clasele primare şi doreşte să devină
preot; 1.300 lei, se va da anual seminaristului care ar fi terminat deplin şi cu succes
cursurile seminarului din Iaşi sau unui seminar din Rusia pentru a urma ca intern studiile
teologice în vre-o una din Academiile spirituale din Rusia: Kiev, Moscova (Lavra Troiţa
Sergievski), St. Petesburg (Lavra St. Alexandru Newski) sau Kazan; 2.400 lei, plata
anuală pentru un preot; 1.500 lei, plata anuală pentru un diacon; 1.330 lei aur, cheltuiala
anuală trebuitoare pentru slujba sfintei liturghii şi alte slujbe dumnezeieşti, conform
regulilor religiei ortodoxe pravoslavnice, precum lumânări de ceară albă adevărată,de
prima calitate, untdelemn bun, tămâie, vin, litie, prescuri, colive şi toate cele trebuitoare şi
cerute de sfânta religie ortodoxă; 70 lei, pentru candela de la cavou; 200 lei cheltuială
anuală la două hramuri ale sfintei biserici din Roznov, sfântul Neculai şi sfântul
Alexandru (6 decembrie şi 30 august); 600leicumpărarea, reînnoirea anuală şi întreţinerea
veşmintelor preoţeşti, diaconeşti şi a cântăreţilor de la corul vocal; 60 lei cumpărarea,
reînnoirea anuală şi întreţinerea în bună stare a cărţilor bisericeşti; 500 lei pentru micile
reparaţii anuale trebuitoare bisericii în cursul fiecărui an; 1.500 lei pentru a se capitaliza
spre formarea unui fond pentru reparaţiile trebuitoare bisericii, reconstruirea în viitor
după timpuri şi pentru facerea apărătorilor trebuitoare în contra dărâmării malului râului
Bistriţa, în dreptul bisericii din Roznov; 500 lei pentru încălzirea iarna în fiecare zi a
bisericii şi a casei păzitorului bisericii; 900 lei plata anuală a unui psalt; 175 lei pe lună a
unui profesor de muzică vocală religioasă, care va da zilnic lecţie de muzică vocală
religioasă la şcolile de pe moşia Roznov şi care va conduce şi dirija corul vocal de muzică
religioasă la toate slujbele ce se vor face în biserica din Roznov; 2.700 lei pentru diurna şi
plata a cinci cântăreţi, care vor forma, cu profesorul şi cu psaltul, corul de muzică vocală
bisericească; 140 lei plata anuală a unei priscorniţe pentru facerea litiilor şi a prescurilor
trebuitoare la slujbele bisericii; 1.200 lei plata anuală a unui grădinar; 200 lei pentru
cumpărarea de seminţe de flori, copaci roditori, trandafiri, plante de ornamentaţie şi
unelte trebuitoare pentru întreţinerea perfectă a grădinii bisericii; 600 lei plata anuală a
unui servitor; 200 lei pentru cheltuielile neprevăzute ale bisericii; 700 lei pentru a da
ajutor la tinerii studenţi întorşi de la Academiile spirituale din Rusia; 1.000 lei la
dispoziţia Reprezentantului MS Împăratul tuturor Ruşilor în ţară pentru cheltuieli de
transport ale delegaţilor săi şi alte cheltuieli în interesul bisericii din Roznov 3.
Fiind cel mai important punct turistic, religios, cultural şi istoric al Roznovului, în
jurul bisericii gravitează diferite mituri şi ipoteze etimologice. Fiecare localitate sau ţinut
îşi are propria istorie aflată la graniţa dintre mit şi adevăr. Îmi place să cred că şi locul în
care trăiesc, Roznovul, să aibă această istorie învăluită in mister, ce nu se va afla
niciodată, doar se va simţi. Simt că Roznovul are ceva aparte, mereu am simţit şi asta mă
face mândră că trăiesc aici. Am auzit multe ipoteze legate de Roznov. Se spune că în
curtea bisericii şi în actualul spaţiu al cimitirului, Roznovanu ar fi avut o grădină de
trandafiri, adică roze, de aici şi numele de Roznov. O alta ipoteză este analogia cu
3
Vasile Apostolescu, Testamentul lui Gheorghe Ruset Roznovanu, 1968.
86
localitatea Râşnov de lângă Braşov, prin care s-ar putea susţine că numele de Roznov are
aceeaşi semnificaţie4. Primii colonişti ai Râşnovului provin de pe malul stâng al Rinului,
din „Rosenau”, astfel denumirea germană „Rosenau” (Valea Trandafirilor), poate fi o
amintire a originii primilor colonişti. George Giulea, lingvist şi etnolog, afirma că această
denumire provine din slavă şi traducerea este „satul” sau „valea morii” 5.
Astfel, este foarte posibil ca în acest ţinut să fi existat numeroase mori şi de aici
actualul oraş să poarte numele de Roznov. Deşi anumite mărturii documentare atestă
etimologia Roznovului, pot afirma cu mândrie că am sesizat o oarecare tradiţie orală;
oamenii locului, în special cei mai în vârstă, cunosc aceste mituri şi ipoteze locale. O alta
ipoteză susţine ideea că actualul oraş a fost întemeiat de cei care au construit Cetatea
Neamţului. După terminarea lucrului, unii s-au stabilit aici,făcându-şi case mari, cu livezi
şi grădini cu flori, în special trandafiri, „Rosenhoff”, de unde vine şi denumirea de
Roznov, care ar fi o etimologie populară, prin deformarea cuvântului german.
De asemenea, se mai spune că, prin secolul al XV-lea, în drumul lor spre Bacău,
negustorii nemţi care îşi făcuseră un depozit de mărfuri lângă oraşul Piatra Neamţ,
poposeau intr-un loc de o frumuseţe magnifică, pentru a admira trandafirii de aici. Ei au
numit locul "rosen hoff", adică "grădini cu trandafiri". Ulterior, numirea acestui loc ar fi
început a fi pronunţată "Roznou", iar in cele din urmă "Roznov".
În concluzie, indiferent de toate aceste mituri şi ipoteze, singurul lucru de care ar
trebui să fim siguri este că Roznovului îi trebuiesc potenţate toate aceste resurse încărcate
de istorie şi că noi, în special cei ce locuim aici, ar trebui să fim mândri de cele realizate
de colonelul Roznovanu şi de această bogată moştenire istorică, religioasă şi culturală
concentrată în inima acestui oraş atât de mic.Bibliografie:
1. Apostolescu, V., Testamentul lui Gheorghe Ruset Roznovanu, 1968.

2. Gervescu, Victor, Biserica Roznovanu – monografie cu un apendice şi schiţa
neamului Ruseteştilor, Piatra Neamţ, Tiparul Institutului Gheorghiu, 1915.
3. Giuglea, George, Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii,
etimologie, toponimie, Bucureşti, 1983.
4. Nedeloiu, Paul Daniel, Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, articol publicat în
"Magazin Istoric", Anul XLVI, serie nouă, nr. 5 (542), mai 2012, p. 81-83.
5. Vasile, Iulian-Mihail, Roznovul în mărturii documentare, Piatra Neamţ, Editura
Alfa, 2011.
Surse on-line:
1. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Ruset-Roznovanu
Raluca Ilie (clasa a XII- a C)

4
Iulian Mihail-Vasile, Roznovul în mărturii documentare, Piatra Neamț, Editura Alfa, 2011, p.14.
5
George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie,
Bucureşti, 1983, p. 117.
87
ROZNOVUL ŞI RUSETEŞTII. CÂTEVA DATE ISTORICE
Pasionată fiind de istorie, am descoperit că realizarea acestui proiect nu va face

decât sa-mi îmbunătăţească cunoştinţele şi, de ce nu, să fie o mică „provocare” pentru
mine. Un motiv în plus a fost acela că îmi doream foarte mult să aflu cât mai multe
informaţii despre locul unde s-au născut bunicii mei, despre cum au copilărit ei, cum erau
vremurile în acea perioadă, deoarece ambii îmi povesteau tot felul de lucruri şi obiceiuri
care încă se mai păstrau, astfel că mi-au trezit interesul tot mai mult. Când eram la o
vârstă mai fragedă era o bucurie pentru mine să merg la Biserica Sf. Nicolae. Pur şi
simplu, rămâneam fascinată de arhitectura bisericii şi de sunetul pe care îl scoteau acele
câteva clopote, care se auzeau chiar până în satul meu natal. Acestea fiind spuse, consider
că întotdeauna am avut o legătură mai „specială”cu acest oraş, iar simpozionul „Gheorghe
Ruset-Roznovanu” nu a făcut decât să-mi ofere un imbold în ceea ce vroiam să aflu încă
de mult timp, dar nu am avut niciodată iniţiativa .
Căutând informaţii despre istoria Roznovului am aflat că în documentele
moldoveneşti toponimul “Roznov” apare pentru prima dată în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea. Nu cunoaştem de unde se trage acest nume. Până în prezent s-au emis mai
multe ipoteze pe care le vom menţiona mai jos. Una dintre ele, la care aderăm şi noi,
acceptată şi susţinută de o parte din cercetători, este aceea ca Roznovul este un
antroponim în genitiv slav cu sufixul “-ov”. Localitatea Roznov are un nume dat de
romani în Evul Mediu pornind, probabil, de la o persoană numită “Roznov”.
În decursul timpului Roznovul nu a fost pe una din principalele căi de
comunicaţie ale ţării. Aşezarea sa geografică i-a permis să fie destul de departe de
incursiunile turcesti, tătăreşti sau cazace şi, mai apoi, de cele rusesti, ferindu-l astfel
de pustiirile războaielor. În acest fel, populaţia a avut parte de o relativă linişte 1 şi a putut
păstra agoniseala strânsă cu trudă.
Prima atestare documentară a satului Roznov este din 18 aprilie 15762. În acea
zi, Petru Şchiopul, în prezenţa marilor boieri din Divanul Domnesc, întărea Mănăstirii
Bistriţa “ocinele şi dedinele” ei drepte, printre care şi satul Roznov. Prima dată fusese
dăruit de Alexandru cel Bun, ctitorul mănăstirii, întărit fiind apoi de Ştefan cel Mare şi
Petru Rareş.
Două decenii mai târziu, Radu Mihnea, domnul Moldovei, reconfirma Mănăstirii
Bistriţa satul Roznov, pe Bistriţa, în ţinutul Neamţ. După cum ne spune actul, hotarul
acestui sat l-a dat întâi ctitorul sfintei mănăstiri, Alixandru voievod cel prea Bun, şi apoi
l-a reîntărit Ştefan voievod cel Bătrân şi de toţi domnii vechi, până la Ştefan Tomşa
voievod3.
1
Între momentele de cumpănă pe care le-au trăit locuitorii Roznovului sunt şi cele prilejuite de
trecerea unei coloane a oştirilor lui Mihai Viteazul când a intrat în Moldova în anul 1600 – v. Silviu
Vacaru, Diecii Tarii Moldovei in prima jumatate a secolului al XII-lea, Iaşi , 2006 , p. 231.
2
DIR, A. Moldova , Veacul XVI, vol III, p. 272-273, doc. 87.
3
Actul este din 23 august 1616 (DIR, A.Moldova , veacul XVII, vol. IV, p. 29-30, nr. 43).
88
Nepăstrându-se actul de la Alexandru cel Bun, putem bănui doar că Roznovul a

făcut parte, de la început, dintre satele dăruite Manastirii Bistrita 4. Secolul al XVII-lea
este cel mai zbuciumat din toată istoria existentei Roznovului . Moşia a trecut “din mână
în mână”, după expresia timpului, adică a avut mai multi proprietari. La jumătatea
secolului al XVIII-lea satul ajunge la fiul lui Andrei Rosetti, Nicolae Rosetti, probabil ca
zestre de nuntă. Nicolae se va stabili definitiv la Roznov, unde va construi acareturi mari
şi frumoase, precum şi prima biserică de piatră5 . A fost căsătorit cu Smaranda
Hrisoscoleu6, cu care a avut nu mai putin de nouă copii, crescuţi mult timp la curtea de la
Roznov . A fost atât de legat de Roznov încât de acum înainte el şi urmaşii săi îşi vor
adăuga şi cognomenul “Roznovanu“. Nu avem nicio descriere a curţii din această
perioadă. Mai multe ştim despre interioarele conacului Roznovanu. Mobilierul era alcătuit
din “mese şi scaune făcute în localitate, din lemn de ţară şi din paturi din scânduri de
brad”7. Existau în unele case boiereşti bogate şi servicii din porţelan, dar erau privite ca
lucruri de mare lux şi se întrebuinţau doar la ocazii deosebite.
Un alt moştenitor al Roznovului, Alexandru Ruset Roznovanu, s-a născut la 30
noiembrie 17988, dar nu s-a preocupat de această moşie. A locuit mai mult la Iaşi, unde a
defăşurat o intensă activitate politică, dar şi cheltuind sume exorbitante de bani pe lux
fiind, în acelaşi timp, şi un om foarte generos. Moare în anul 1853, când moşia trece în
posesia fiului acestuia, Gheorghe Ruset Roznovanu. De acum înainte Roznovul va fi
mult mai bine administrat, către sfârsitul secolului XIX colonelul Roznovanu rezidând
mai mult la casele lui din Roznov. Gheorghe Ruset Roznovanu a fost şi un mare ctitor,
rămânând definitiv în istorie şi pe această cale.
În continuare, voi face o scurtă referire la biografia colonelului Gheorghe Ruset-
Roznovanu. Acesta făcut parte din ramura moldoveană a familiei Rosetti9 , care avea
origini la Constantinopole. Unii dintre cei mai îndepărtaţi strămoşi ai săi a fost Lascaris
Rosetti, în secolul al XVI-lea, iar coborâtor din acesta a fost Antonie Ruset, voievod al
Moldovei între anii 1675-1678. Părintii lui Gheorghe Ruset-Roznovanu au fost Alecu
Ruset-Roznovanu si Ruxandra (născută Calimachi).
Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a căsătorit în anul 1862 cu Alexandrina
Câmpineanu (d.1907), fiica boierului muntean Ioan Câmpineanu, cunoscut autor de
proiecte politice. Din această căsătorie a rezultat un fiu, Alexandru (1863-1883), singurul
moştenitor direct.
4
Construită de Alexandru cel Bun înainte de anul 1407 - v. Vasile Drăgut, Dicţionar enciclopedic
de artă medievală românească, Bucureşti , 1976, p. 56.
5
Pisania acestui sfânt lăcaş, care se află astăzi în altarul bisericii noi, ne spune următoarele: “Această
sfântă biserică care este hramul Sfântului Marele Ierarhu Nicolae au zidit-o din temelie, cu toată cheltuiala
şi osteneala, dumisale Nicolae Ruset paharnicul şi jupânesa sa Zmarandi. Anul 7268 <1759>
oct(ombrie)10”.
6
Radu Rosetti, Familia Rosetti, volumul I, p. 74; moare în anul 1789, în urma unei lungi suferinţe;
v. şi Arhivele Nationale Iaşi , Documente , 728/36.
7
Radu Rosetti , Familia Rosetti, volumul I , p. 74.
8
Ibidem, p.124 .
9
Paul Daniel Nedeloiu, Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, în "Magazin Istoric", Anul XLVI,
serie nouă, nr. 5 (542), mai 2012, p. 81-83.
89
Retras din armată la terminarea războiului de Independenţă (1877-1878), a

desfăşurat o importantă activitate politică din partea Partidului Conservator (1880-1918).
A reprezentat partidul ca deputat, fiind pentru un timp preşedinte al Camerei Deputaţilor,
ulterior senator, începând cu anul 1871. În acelaşi an a fost ales preşedinte al Consiliului
Judeţean Neamţ si ulterior a fost numit prefect al judeţului Neamţ, funcţie în care a
contribuit la dezvoltarea reţelei de drumuri a judeţului. Gheorghe Ruset-Roznovanu a
făcut studii în străinătate, întâi în Austria şi apoi în Imperiul Rus, unde a absolvit şcoala
de cavalerie din Sankt-Petersburg, capitala de atunci a Rusiei. După terminarea studiilor
militare şi-a început cariera militară activând în Regimentul de Gardă Călare din garda
Imperială rusă. Avansat la gradul de colonel, a luptat în Războiul de Independenţă al
României, având comanda Brigazii 4 Călăraşi, ce a acţionat în sectorul de front cuprins
între Griviţa, Plevna şi Vidin .
Gheorghe Ruset-Roznovanu a murit la data de 2 octombrie 1904 şi a fost
înmormântat în biserica ctitorită de el la Roznov. După moartea soţiei sale, în anul 1907,
aceasta a fost înmormântată alături de el. Prin testamentul pe care l-a scris în anul 1898,
aflat în prezent în Arhivele din Iaşi, colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu a lăsat întreaga
sa avere, în valoare de 1.700.00 lei, şi moşiile de la Roznov şi Ivăneşti, bisericii pe care o
ctitorise şi spitalului din Roznov, de asemenea, ctitoria sa. Testamentul a fost însă atacat
de rude după moartea acestuia, iar în anul 1908 acestea au obţinut anularea actului. În
acelaşi an, câştigătorii procesului au vândut moşia din Roznov lui H.D. Economus. Cu
greu a reuşit Spiru Haret, prin intervenţia ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, să
salveze suma de 250.000 lei din averea donată de colonel, pentru a fi utilizată ca fond de
întreţinere a bisericii ctitorite de acesta . În urma lui a mai rămas castelul pe care l-a
deţinut la Roznov, construit la începutul secolului al XIX-lea. Gheorghe Ruset -
Roznovanu a fost un mare filantrop, finanţând construirea şi funcţionarea la Roznov a
primei şcoli din comună (1865), precum şi a Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae (1884/1892).
A mai contribuit, de asemenea, la înfiinţarea spitalului din localitate (1892), la construirea
clădirii primăriei şi la realizarea căii ferate Bacău-Piatra Neamţ şi a gării din Roznov .
Între aceste ctitorii ale sale însă, la loc de cinste, se află biserica „Sfântul Ierarh
Nicolae”, cunoscută şi ca „Biserica Roznovanu”, un lăcaş de cult ortodox. Este situată în
parcul din centrul localităţii Roznov, fiind zidită într-un stil arhitectural slavo-bizantin. A
fost construită pe locul alteia mai vechi, deteriorată de un mare cutremur, la începutul
veacului al XIX-lea. În anul 1844 a ars complet, iar zidurile au fost demolate. Iordache
Ruset Roznovanu, mare logofăt al Moldovei, precum şi Alexandru. Ruset Roznovanu,
mare hatman al Moldovei, au voit să rezidească biserica, începând amândoi să adune
material, dar evenimentele care au urmat în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu i-au
lăsat să îşi ducă la îndeplinire marea lor dorinţă. Abia Gheorghe Ruset Roznovanu şi
soţia sa, Alexandrina I. Câmpineanu, au împlinit această dorinţă, în urma unei făgăduinţe
ce-au făcut-o ambii soţi în timpul bolii singurului lor copil, Alexandru, pe care l-au
pierdut la 25 aprilie 1883, în vârstă de numai 20 de ani, după cum ne spune monografia
bisericii, întocmită de părintele Victor Gervescu, cu un secol în urmă.
90
Planurile bisericii din Roznov au fost făcute de arhitectul Neculai Vladimirovici

Sultanof , director al Institutului de ingineri „Împăratul Neculai din Petrograd”. Zidirea
bisericii si aplicarea planurilor la faţa locului au fost executate de inginerul Ioan
Baculea. Date fiind relaţiile politice şi matrimoniale ale ctitorului, biserica a primit
importante donaţii în obiecte de cult, multe dintre ele de o incontestabilă valoare artistică.
Pe un iconostas din dreapta naosului se află două icoane dăruite lui Roznovanu de marele
duce Pavel Alexandrovici şi de ţarul Nicolae al II-lea. La demisolul bisericii se află şi
mormintele strămoşilor lui Roznovanu: Iordache, Neculai Ruset-Roznovanu, cu fiii
lor, cu cei care au făcut parte din familia Roznovanu. „Avem busturile în marmură ale
ctitorilor, avem o coroană mortuară de la înmormântarea lui Roznovanu, apoi semnătura
lui Roznovanu pe o sfântă Evanghelie, dată în ziua morţii fiului său, şi un sfânt epitaf
adus de la Moscova”, ne povesteşte părintele Ţoc ori de câte ori are ocazia.
*
* *
Odată cu realizarea acestui mic proiect, am descoperit multe lucruri interesante
care sunt sigura că mă vor ajuta pe parcurs. Dacă iniţial aveam doar o mică curiozitate
legată de satul în care au crescut bunicii mei, încetul cu încetul dorinţa a crescut şi astfel
am aflat multe informaţii legate şi de alte rude ale familiei mele, odată cu descoperirea,
pas cu pas, a istoricului localităţii. Mi-a făcut o reală plăcere să-mi cercetez şi arborele
genealogic. Până acum, deşi învăţ la Liceul Teoretic Roznov, totul se rezuma la a merge la
şcoala şi la a-mi îndeplini obligaţiile şcolare. Acum, „descoperind” toate aceste
informaţii, pot să spun că voi fi mult mai atentă la unele detalii, voi vizita şi eu muzeul
din incinta bisericii, deoarece până acum nu am reuşit, voi privi cu o mai mare atenţie
speciile rare de arbori din parcul dendrologic şi, cine ştie, poate că într-o zi voi ajuta şi
eu la dezvoltarea oraşului Roznov, într-un anume fel.
Bibliografie:
1. Drăguţ, Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească,

Bucureşti, 1976.
2. Nedeloiu, Paul Daniel, Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, în "Magazin
Istoric", Anul XLVI, serie nouă, nr. 5 (542), mai 2012, p. 81-83.
3. Vacaru, Silviu, Diecii Tarii Moldovei in prima jumătate a secolului al XVII-
lea , Iaşi, 2006.
4. Vasile, Iulian-Mihail, Roznovul in marturii documentare (pana la jumatatea
veacului al XIX-lea), Piatra Neamţ, Editura Alfa, 2011.
5. Rosetti, Radu, Familia Rosetti, volumele I-II, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1938 (vol. I), 1940 (vol. II).
Elena Lungu (clasa a XI- a C)

91
MONUMENTE ISTORICE ÎN ORAȘUL ROZNOV
Roznov este un oraș din județul Neamț, Moldova, România. A fost ridicat la rang
de oraș în anul 2003. Are în componența sa satele Chintinici și Slobozia. Devenit oraș pe
data de 22 octombrie 2003 și, având o populație de 9315 locuitori (la 01.01.2007),
Roznovul este situat în depresiunea Cracău – Bistrița, la confluența celor două râuri.
Numele pare a veni de la renumele de Rosenhof (locul cu trandafiri), preluat de la
localnici – în varianta Roznov, mai exact, de la negustorii nemți ce treceau pe aici.
Ca așezare, pare să fi fost amintită pentru prima dată într-un act din timpul lui
Alexandru cel Bun, datat la 8 aprilie 1419, unde apare o mențiune la o așezare situată în
"Câmpul lui Dragoș", însă numele satului Roznov este menționat pentru prima oară într-
un document din 18 aprilie 1576, prin care Petru Șchiopul întărește Mănăstirii Bistrița
dreptul de stăpânire a mai multor sate, dintre care și Roznovul.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, două documente amintesc despre o siliște numită
Seucăuți, pe Cracău, ceea ce înseamnă că vechea vatră de sat se desființase, pe locul ei
(sau în imediata apropiere) ridicându-se o altă așezare care, de peste 120 de ani, era
menționată în documente sub numele de Roznov. Unul din cele două documente a fost
redactat în 17 august 1600, la Alba Iulia, de către Mihai Viteazul. Ceva mai târziu – 20
iulie 1609, un alt act confirmă prezența în 1600 a oștilor lui Mihai Viteazul la Roznov.
Între secolele XVII – XIX Roznovul apare menționat în foarte multe documente.
Numele localității Roznov apare însă pentru prima dată într-un material cartografic, sub
denumirea de Roznou, pe "Harta Principatului Moldovei" întocmită de Dimitrie Cantemir
între anii 1715 – 1716 și tipărită în 1737 în Olanda. Abia pe harta lui Bowe "Carte de
Moldavie", tipărită la Amsterdam între 1769 – 1772, apare sub transcrierea de Roznov.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Roznovul intră în stăpânirea familiei
Ruset, care își adaugă numele "Roznovanu", de la denumirea satului și a moșiei.
Ultimul dintre proprietarii familiei Roznovanu a fost colonelul Ruset, om politic și
fost prefect al județului Neamț la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acesta ridică între anii
1890 – 1892 o biserică în stil slavon – bizantin, monument impresionant ca stil
arhitectonic și care se păstrează și astăzi.
Primul care are mare grijă de acareturile de Roznov și care își va lua și numele de
la această localitate este Nicolae Rosetti Roznovanu (1725 – 1806). El reface curtea
boierească și, împreună cu soția sa Smaranda, născută Hrisoscoleo, ridică o biserică de
zid ca loc de închinare pentru familia sa și, probabil, pentru cei care munceau pe moșie.
În clipele de odihnă veneau adesea aici, cei 7 muzicanți (5 scripcari și 2 cobzari) făcând
din șederea de la Roznov o adevărată plăcere.
După moartea sa, timp de aproape opt decenii, copiii, nepoții și strănepoții săi nu
vor mai avea aceeași grijă față de acareturile de la Roznov, acestea fiind date cu embatic
la diferiți arendași, care s-au străduit mai mult să facă avere decât să se ocupe de
renovarea curții sau a bisericii.
Abia după retragerea colonelului Gheorghe Rosetti Roznovanu din armată și
stabilirea lui la Roznov, moșia își va regăsi splendoarea de odinioară. Clădirea curților
este renovată, biserica veche distrusă de un cutremur va fi înlocuită cu o alta de o măreție
92
deosebită. Colonelul Gheorghe Rosetti va fi ultimul descendent al ilustrei familiei care va

mai investi în Roznov.
În continuare vă voi prezenta câteva date succinte despre Biserica "Sf. Nicolae" și
Muzeul "Gheorghe Ruset Roznovanu".
Ca să înțelegem valoarea unui monument de artă trebuie să privim în trecutul lui,
să-i știm istoria, ctitorii, epoca în care a fost construită. Când vorbim de Biserica "Sf.
Nicolae" din Roznov trebuie să nu uităm că de peste 250 de ani există în această localitate
o biserică cu acest hram. Vitregia vremurilor, cutremurele, dar mai ales trecerea
implacabilă a timpului a făcut ca un lăcaș de cult să apună și un altul mai frumos și mai
mare să răsară.
Ca multe alte monumente istorice bisericești presărate pe Valea Bistriței, Biserica
"Sf. Nicolae", situată în Roznov, în dreapta șoselei Piatra – Neamț - Bacău, în mijlocul
unui parc natural, rămâne adânc fixată în amintirea tuturor celor care s-au oprit în fața
acestei comori de artă.
Biserica actuală, ridicată între anii 1890 – 1892, pe un teren din apropierea curții
boierești, este ctitoria colonelului Gheorghe Ruset Roznovanu și a soției sale
Alexandrina, născută Câmpineanu. A fost construită în amintirea fiului său Alexandru,
care a murit la 20 de ani de pneumonie.
Admirând această bijuterie arhitecturală se cuvine să ne amintim și de biserica
veche, care a existat aproximativ pe același loc și de slujitorii ei peste amintirea cărora s-a
așternut colbul uitării.
Până către jumătatea secolului XVIII, nu avem nicio informație scrisă despre
existența unei biserici în Roznov, dar, ca oricare sat creștin, încă de la începuturile sale,
trebuie să fi avut un lăcaș de cult unde oamenii să meargă să se închine.
Prima biserică de piatră atestată documentar la Roznov este construită de
paharnicul Nicolae Rosetti Roznovanu și soția sa Smaranda. Nu știm dacă ea a fost
ridicată la început doar ca biserică pentru curtea boierească sau și pentru sat, dar toate
statisticile ulterioare construirii ei ne arată că la ea veneau și sătenii. Oricare ar fi fost
destinația bisericii, de sat sau de curte boierească, ea a fost sfințită la 10 octombrie 1759.
Biserica a avut foarte mult de suferit în urma cutremurelor de pământ care au avut
loc în 1790, 1802, 1812, 1829 și 1838. Se pare că al doilea, care a fost cel mai puternic
din istoria ultimilor 200 de ani, a dus la ruinarea bolții și clopotniței, lucru care s-a
întâmplat și la majoritatea lăcașelor de cult din Moldova și Muntenia. Bolta a fost
refăcută din lemn, iar clopotnița a fost scoasă din turn și refăcută undeva lângă biserică.
După toate probabilitățile, prin 1832, biserica avea acoperișul terminat și era în
stare bună, dar acest fapt nu a schimbat cu nimic dorința familiei Roznovanu, stăpâna
moșiei Roznov, de a construi un nou lăcaș de închinare. Doar năpastele căzute asupra
Moldovei i-au împiedicat să ducă la bun sfârșit o astfel de întreprindere.
În 1884 vechiul lăcaș este mistuit de un devastator incendiu, pentru ca în anul
1944 să ardă complet în urma unei rachete de semnalizare lansată de armata rusă.
La prima vedere, pare o biserică de mici dimensiuni, cu cruce treflată cu abside
exterioare în dreptul stranelor. Surprinde numărul mare al contraforților, ceea ce ne
determină să credem că încă de la început a existat o problemă de preluare a presiunii
93
exercitate de boltă asupra zidurilor. Aceasta pare să fie cauza principală care a dus la
prăbușirea parțială a acoperișului în urma cutremurelor.
Muzeul "Gheorghe Ruset Roznovanu" a fost inițiat în anul 2002 la demisolul
Bisericii "Sf. Nicolae" din Roznov, unde colonelul Roznovanu a construit cripta pentru
neamul Ruset Roznovanu.
Muzeul adăpostește cele mai frumoase obiecte vechi care, până în anul 2002, au
fost păstrate în biserică. Regăsim aici epoleții, lancea, banderolele, decorațiile de război și
toiagul de majordom ale lui Roznovanu, dar și cele 11 primite ca urmare a participării
acestuia la război. Alături de acestea sunt expuse și veșminte vechi de 100 de ani, în
culori naturale, fotografii, o copie a testamentului colonelului Roznovanu, cele două
icoane mari care au fost recuperate din biserica ce a ars în anul 1944, a Maicii Domnului
și a Mântuitorului, dar și cele două pisanii ale bisericii. Tot aici se află și mormintele
străbunilor și strămoșilor lui Roznovanu: Iordache, Neculai Ruset Roznovanu cu fiii lor și
cei care au făcut parte din familia Roznovanu. Muzeul mai cuprinde și busturile în
marmură ale ctitorilor.
În concluzie, așa cum spunea și părintele Iulian Mihail Vasile, care este și autorul
cărții "Ctitoriile familiei Rosetti la Roznov", faptul că lipsa multor informații nu i-au
permis decât să recupereze frânturi din ceea ce ar trebui să fie o istorie a vieții cotidiene
de la țară, a unei familii boierești și faptul că atunci când a început să cerceteze istoria
Roznovului a avut în vedere să scrie o lucrare cât mai completă despre această localitate.
Așa mă gândeam și eu să descoper cât mai multe lucruri despre Roznov dar,
documentarea era din ce în ce mai grea. Așa cum spunea și dumnealui în acea carte că, cu
cât te străduiești mai mult să ajungi pe vârful muntelui, cu atât descoperi mai mult. În
arhive sau în alte surse de informare ajungi să găsești mai multe date și totuși tendința de
a căuta și dorința de a face o lucrare cât mai bună te face să crezi mai mult în puterile tale
și să îți spui în mintea ta că totul va fi bine. Așa am descoperit lucruri noi despre orașul
Roznov și totodată sper că și pentru voi sunt unele lucruri noi.
Mădălina Pricopie (clasa a XI- a C)

94
BISERICA “ROZNOVANU”
La prima vedere, căutarea unor informaţii despre un lăcaş de cult şi o curte

bisericească, pare a fi un demers uşor, la îndemâna oricui. Realitatea este cu totul alta.
Lipsa acută de informaţii nu ne permite să recompunem decât frânturi a ceea ce ar trebui
să fie o istorie a vieţii cotidiene de la ţară, a unei familii boiereşti1.
De curând am descoperit o serie de informaţii despre Rosetteşti care îşi vor lega
numele, printr-o ramură a lor, de Roznov. După tradiţie, Rosetteştii ar fi originari din
Geneva de unde Ion Rosetti ar fi venit în veacul al XIII-lea la Constantinopol. Aici s-a
căsătorit cu o fată de neam mare şi ar fi trecut în “legea” ortodoxă, iar urmaşii lor au făcut
parte din cea mai înaltă aristrocraţie bizantină.
Vechea biserică din oraşul Roznov, judeţul Neamţ, a fost zidită în anul 1771 de
către paharnicul Nicolae Rosetti Roznovanu (1725-1806), Mare Logofăt al Moldovei şi
soţia sa, Jupâneasa Smaranda, născută Hriscoleo, precum se poate vedea săpat pe piatra
adusă din biserica veche şi aşezată acum în Sfântul Altar din biserica nouă, spre amintirea
bisericii vechi.
În urma unui cumplit cutremur de pământ, bolta bisericii şi clopotniţa
deteriorându-se peste tot, au fost înlocuite cu o boltă de lemn, iar clopotele s-au scos din
clopotniţă şi s-au aşezat afară de corpul bisericii, într-o clopotniţă de lemn. 2
Iordache Nicolae Ruset Roznovanu, Mare Logofăt al Moldovei şi Consilier de Stat
al Imperiului Rusiei, precum şi Alexandru Gheorghe Ruset Roznovanu, Marele Hatman
al Moldovei, au voit să rezidească biserica. Începând amândoi, au adunat materialul însă
nu au desăvârşit marea lor dorinţă din pricina evenimentelor care au urmat: Eteria din
1821, bejenia în Basarabia în urma măcelurilor şi devastărilor turcilor, războiul ruso-turc
din 1827-1828, moartea lui Iordache Nicolae Ruset Roznovanu, arderea caselor din Iaşi a
lui Alexandru Gheorghe Ruset Roznovanu în 1848, revoluţia din 1848 şi începutul
războiului Crimeei cu Turcia din 1853-1856.
Faptul avea să fie realizat de Gheorghe Alexandru Ruset Roznovanu şi soţia sa
Alexandrina Ruset Roznovanu, fiica Marelui Logofăt al Dreptăţii din Valahia, Ioan
Câmpineanu.
În urma unei promisiuni ce au făcut ambii soţi în timpul bolii singurului lor fiu,
Alexandru Ruset Roznovanu pe care au avut nenorocirea a-l pierde la 25 aprilie 1883 în
vârstă de 20 de ani, au ridicat această biserică în amintirea străbunilor, bunilor, părinţilor
şi preaiubitului şi neuitatului lor fiu. 3
Planurile bisericii din Roznov s-au conceput şi făcut de arhitectul Neculai
Vladimirovici Sultanof, Director al Institutului de ingineri civili al ţarului Nicolae din
Petrograd şi Consilier de Stat. Lucrurile pregătitoare, adunarea materialelor, cioplirea
1
Iulian-Mihail Vasile, Ctitorii ale familiei Rosetti din Roznov, Piatra Neamţ, Editura
ALFA, 2011, p. 7.
2
Victor Gervescu, Monografia Biserica din Roznovanu, Piatra Neamţ, Editura Tiparul
Institutului Gheorghidiu, 1915, p.3
3
Ibidem.
95
pietrelor şi zidirea, s-au început de la 1884 şi s-au sfârşit la 1892 sub supravegherea
zilnică şi atentă a îngrijitorului fondatorului, Dimitrie Pruncu. Orientarea şi punctul
aşezării temeliei bisericii din Roznov au fost sugerate de Prea Sfinţitul Episcop de
Roman, Melchisedec Ştefănescu, care a venit de mai multe ori spre a vedea executarea şi
înaintarea zidirii bisericii.
În anul 1890, luna martie, în urma unui proiect de lege din iniţiativa Parlamentului
României, Corpurile legiuitoare - Adunarea Deputaţilor şi Senatul - au votat, în
unanimitate, o lege pentru Sfânta biserică din Roznov. Legea a fost publicată în
Monitorul Oficial Nr. 285 din 29 martie 1890. Această lege s-a propus de către deputaţii:
Mihail Kogălniceanu, Lascar Cartagi, G. Gr. Cantacuzino, Gh. Vernescu… 4
Spre a urma vechea tradiţie din Moldova, Majestatea Sa Domn şi Rege al
României, Carol I, a binevoit a acorda fondatorului marea favoare de a iscăli cu propria sa
mână un duplicat al legii şi a permite să se pună pe acest duplicat pecetea regală a
statului, spre a putea fi păstrat în timpurile cele mai depărtate în biserica din Roznov.
În anul 1892, luna mai, colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu a adus rămăşiţele
trupeşti ale mamei sale, Ruxandra Ruset Roznovanu, născută Kalimaki, răposată la
Cernăuţi, Ducatul Bucovinei (Austria) la 1 mai 1892.
În anul 1893, tot în luna mai, s-au adus în cavoul bisericii rămăşiţele trupeşti ale
familiei Ruset Roznovanu, care până atunci erau îngropate într-un cavou înăuntrul
Mitropoliei din Iaşi iar din cimitirului Eternităţii din Iaşi rămăşiţele lui Alexandru
Gheorghe Ruset Roznovanu, răposat la Bucureşti, la 25 aprilie 1883, spre a se odihni în
cavoul bisericii din Roznov lângă străbunii săi.
În anul 1893 Alteţea Sa Imperială, Marele Duce al Rusiei, Alexandrovici,
Comandant al Regimentului de Gardă Călare şi Ofiţeri al acestui viteaz regiment, au
dăruit colonelului Gheorghe Ruset Roznovanu, ca unui vechi tovarăş care slujeşte în
regimentul lor, o icoană cu chipul Bunei Vestiri, patronul regimentului „Gardă Călare”,
pentru Sfânta biserică din Roznov. Această icoană i-a fost predată de către agentul militar
al Rusiei în România şi Serbia, Baronul Teodor de Taube, în luna mai 1893, cu adresa sub
nr. 43 din 24 mai 1893.
Icoana a fost aşezată într-o strană de bronz, ornamentată şi împodobită cu smalţuri
colorate, în partea dreaptă a bisericii, alături de altă icoană preţioasă de care voi vorbi mai
departe, însoţită de o dedicaţie sacră în limba rusă.
În anul 1893, luna iulie, doamna Lucia Ruset Roznovanu, născută Prinţesă Conaki
Vogoride, soţia răposatului văr primar al fondatorului, Neculai N. Ruset Roznovanu,
acum căsătorită a doua oară, cu D. Dimitrie Grecianu, a dăruit bisericii din Roznov,
conform voinţei soţului dintâi care dorea să fie îngropat lângă părinţii lui în cavoul
bisericii, o Evanghelie mare, legată în argint şi suflată cu aur, cinci candele, un Sfânt Potir
şi o cruce mare de argint, toate suflate cu aur, şi o cădelniţă de argint ce proveneau de la
Paraclisul Curţii Roznovanu din Iaşi şi care au fost făcute de către fondatorul, Iordache
Neculai Ruset Roznovanu şi N. Iordache Ruset Roznovanu, acesta din urmă mare
Vistiernic al Moldovei, precum şi un covor cusut pentru acelaşi Paraclis de mătuşa
fondatorului, Maria Ruset Roznovanu, născută Ghica Comăneşteanu, şi patru sfeşnice
mari suflate cu argint pentru cavoul bisericii din Roznov.
4
Victor Gervescu, op. cit., p. 5-6.
96
În anul 1895 Excelenţa Sa, Neculai Antonovici de Fontin, trimis extraordinar şi

Ministru Plenipotenţiar al Majestăţii Sale Imperiale al Tuturor Rusiilor în România, a
încredinţat fondatorului o Sfântă Icoană cu Biruitorul, ce Majestatea Sa Imperială
Împăratul Neculai Alexandrovivi al II lea Pacificatorul, precum şi un comunicat sub Nr.
89 din 15 mai 1895, păstrat între documentele bisericii. Această icoană, împreună cu
dedicaţia ce se află aşezată în partea dreaptă a bisericii, alături de icoana “Buna Vestire”
la care m-am referit mai sus.
În anul 1897 Prinţesa Adela Moruzi, născută Sturza, a hărăzit bisericii din Roznov
Catapeteazma adusă de fondator, colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu, din Moldova,
lucrată în bronz cu smalţ la casa “Hlebnucop şi Fiii”. Icoana Maicii Domnului din
Catapeteazmă a fost îmbrăcată cu argint de către soţia fondatorului, Alexandrina Ruset
Roznovanu, iar icoana Mântuitorului Iisus Hristos tot în Catapeteazmă, a fost îmbrăcată
cu argint de către Ioan Teohari din Târgu Neamţ.
În anul 1898 Majestatea Sa Carol I, Domn şi Rege al României, a binevoit, la
întoarcerea din călătoria sa din Rusia, hărăzit bisericii din Roznov o Icoană cu chipul
Mântuitorului. Cu această ocazie, Colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu şi-a exprimat
dorinţa, ca să se sculpteze o inscripţie spre amintirea veşnică a acestui preţios dar Regal
făcut bisericii din Roznov.
Tot în anul 1898 nepotul Colonelului Gh. Ruset Roznovanu, Anton-Neculai Ruset
Roznovanu, a dăruit bisericii din Roznov un vas şi o cupă de argint, ce au aparţinut lui
Gh. Neculai Ruset Roznovanu, străbunul donatorului şi bunul fondatorului. În luna aprilie
1903, vara colonelului Gheorghe Ruset Roznovanu, Maria Alexandru F. Calimaki, a
dăruit bisericii din Roznov un rând de veşminte preoţeşti din fire de argint, stofele fiind
aduse din Moscova şi cusute de mâinile sale.
În anul 1904, în aprilie, Ecaterina Boerescu născută Emanoil Bogdan, a dăruit
bisericii din Roznov o frumoasă icoană îmbrăcată în argint cu chipurile Marelui Mucenic
Gheorghe şi a Sfântului Elefterie.
În ziua de 2 octombrie, anul 1904 colonelul Gheorghe Alexandru Ruset
Roznovanu, în etate de 72 de ani, a decedat. Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, simţindu-
se bolnav, de faţă cu duhovnicul său, Costache Gervescu, şi pregătindu-se pentru
împărtăşanie, a încredinţat soţiei sale Alexandrina Ruset Roznovanu, sarcina de a veghea
asupra bisericii din Roznov, zidită de amândoi şi a urma întocmai după cum era dorinţa
sa.
În anul 1907, luna septembrie în 19 zile, s-a stins din viaţă şi doamna Alexandrina
Gh. Ruset Roznovanu, după o suferinţă de aproape doi ani. Ea a lăsat un testament prin
care încredinţează suma de 105.000, în numerar, Domnului Henry Al. Catargi, nepotul
său, cu însărcinarea de a continua cu terminarea bisericii din Roznov după dorinţa sa şi a
soţului său.
În concluzie, Gheorghe Ruset Roznovanu a fost ultimul descendent al familiei
ilustre care a investit in Roznov. 5
Mihaela Ciudin (clasa a XI- a C)
5
Iulian-Mihail Vasile, op. cit., p.11
97
DIMITRIE LEONIDA: UN PIONIER AL ENERGETICII ROMÂNEŞTI

- 130 ANI DE LA NAŞTEREA SA -
Printre marile personalităţi ale ştiinţei şi culturii

româneşti care şi-au câştigat un loc durabil în panteonul
naţional, se numără şi Dimitrie Leonida.
S-a născut la 23 mai 1883, în oraşul Fălticeni, într-o
familie cu 8 copii, ca fiu al ofiţerului de cavalerie Atanase
Leonida şi al Matildei Leonida, născută Gill, fiica unui
inginer constructor francez. Profesia tatălui, care impunea
dese deplasări, face ca tânărul Dimitrie să urmeze cursurile
primare şi gimnaziale în diverse oraşe din ţară, iar cursurile
liceale la „Mihai Viteazu” în Bucureşti. După serviciul
militar, în 1903, se înscrie la cursurile Universităţii
Politehnice din Berlin - Charlottenburg, o instituţie cu vechi tradiţii. Închiriază o cameră
modestă pe care iarna o încălzeşte doar seara, cu brichete de cărbune, plătite cu bucata şi
mănâncă o singură masă pe zi. Munceşte cu tenacitate şi seriozitate şi impresionează
profesorii prin originalitatea abordării diverselor proiecte.
Ca semn de apreciere, profesorul Walter Reichel, specialist în maşinile electrice, îi
lasă libertatea de a-şi alege tema pentru proiectul de tracţiuni electrice al anului IV.
Încurajat de încrederea acordată D.Leonida va propune construcţia unui metrou în
capitala ţării, denumit „Metropolitanul din Bucureşti”, cu linia principală Gara de Nord.
Din semestrul II, este angajat ca desenator al biroului particular de proiectare al
profesorului Reichel, iar la sfârşitul facultăţii va primi propunerea să rămână asistent la
catedră.
Încă de la începutul studiilor, D.Leonida începe să fie ocupat de amenajări
hidroenergetice, apărând ideea primelor proiecte ce ar putea fi executate în România. Îşi
procură hărţi şi cărţile lui Hepites privind precipitaţiile din ţară, pentru a afla regiunile
favorabile construcţiei de hidrocentrale. Începând cu 1904, întreprinde o muncă de
planimetrare şi calcul hidroenergetic al principalelor cursuri de ape din ţară. Analiza
sistematică a bazinelor râurilor se opreşte şi în Carpaţii Orientali. Bistriţa şi Trotuşul, cele
două râuri din Moldova, străbat oblic munţii şi au bazine mari de alimentare în zona
montană, ceea ce deschide posibilitatea creării de lacuri mari de acumulare. În această
perioadă au loc primele estimări ale viitorului proiect de la Bicaz, iar calculele tânărului
student conduc la primele cifre: la o înălţime de 85 m a unui baraj, volumul de apă ar fi de
circa 1 miliard de m3.
Profesorul Reichel îi propune ca amenajarea hidrotehnică a Bistriţei prin Barajul
de la Izvorul Muntelui să constituie viitoarea sa lucrare de diplomă. Contactul cu terenul
şi analiza la faţa locului vor avea loc într-o vacanţă în următorii ani.
Cuvintele profesorului Dimitrie Leonida, de mai târziu, sunt încărcate de emoţia
primei întâlniri: „Oricine îşi poate închipui cu câtă nerăbdare aşteptam vacanţa, ca să mă
98
întorc în ţară şi să văd zona pe care o studiasem, până atunci, numai pe hartă. Plecând de
la Piatra Neamţ în sus, pe malul Bistriţei am dat de platoul cel mare de la Stejaru. În
închipuirea mea, vedeam deja de pe şosea, de la poalele muntelui Botoşanu, uzina
hidroelectrică…Când am ajuns la Izvorul Muntelui mi s-a părut că am întâlnit un prieten
de foarte multă vreme aşteptat. Mi-a venit imediat în minte gândul că, în vremuri vechi
geologice aici a existat un mare lac, pe care eu voiam acum doar să-l reconstitui.”
Ideea care prinsese contur prin studiul independent, va fi dezvoltată în 1908, în
lucrarea de diplomă cu titlul: „Studiul unei uzine hidroelectrice la Stejar - lângă Bicaz”.
Lucrarea îi aduce aprecierea comisiei de evaluare, nota maximă şi menţiunea generală
„Cu distincţie”. Proiectul este structurat în două mari capitole, stabilindu-se schema de
amenajare, dimensionarea parametrilor noii investiţii, lucrările necesare execuţiei, costuri
şi rentabilitate.
În ultima sa variantă, din 1926, Dimitrie Leonida propune o amenajare complexă,
cu un baraj de 60 m şi o schemă de lucrări conexe, între care o uzină la Stejaru, un baraj
în aval de Cârnu, la Izvorul Muntelui, un tunel de aducţiune pe sub dealul Faraonului,
precum şi un baraj în amonte la Toance şi altul în aval la Vaduri, lucrări pe care le vedea
legate într-o reţea de distribuţie a energiei electrice. Argumentele pe care se sprijinea
proiectul erau:
• debitul mare de apă al Bistriţei la Cârnu ( între
39,5 m3 /s şi 150 m3 /s);
• panta relativ mare pe care valea o prezintă de la
Broşteni la Pângăraţi (282 m);
• prezenţa unei secţiuni de vale îngustă cu roci mai
dure, în care se pot încastra baraje, în alternanţă cu zone
largi care favorizează acumularea;
• bucla pe care Bistriţa o face între Cârnu şi
Pângăraţi permite o scurtare printr-un tunel de numai 5 Km
a traseului de 15 Km pe albia veche, cu obţinerea unei
importante căderi;
• situarea în partea centrală a Moldovei, favorabilă
complexului economic planificat.
Odată stabilite debitul şi căderea brută, Leonida a calculat puterea instalată a
uzinei Stejaru, între 47 500 CP şi 152 000 CP, considerând-o ca una dintre cele mai mari
centrale din lume la momentul respectiv. Investiţia totală de 8 milioane lei, poziţiona
acest proiect pe unul dintre primele locuri din lume din punct de vedere al rentabilităţii
abordării şi finalizării lucrărilor.
După terminarea Primului Război Mondial (1918), D. Leonida, director al
electrificării CFR, angajează pentru studiul geologic al regiunii pe profesorul George
Macovei şi asistentul acestuia, Ion Atanasiu, care au petrecut efectiv pe teren următorii
doi ani. În dările de seamă ale şedinţelor Institutului Geologic din 1923 este publicat
studiul geologic pe care cei doi autori l-au întocmit cu acest prilej. El a fost documentul
de bază pentru cunoaşterea regiunii respective şi a flişului moldovenesc în general.
99
În 1942 profesorul Leonida se adresează, pentru obţinerea de date suplimentare,

profesorului Ludin, din Berlin, care recomandă, pentru examinare pe teren pe
„tehnologul” Ascher din Viena. Cu această ocazie, administraţia CFR construieşte la
Cârnu, la insistenţele profesorului Leonida, o locuinţă încăpătoare în care îşi vor avea
sediul grupele de studiu care au urmat până la prima ridicare a apelor, în 1956 -1957. În
paralel, Casa Baugrund este angajată pentru executarea de studii seismice în foraje.
În 1945 apar primele propuneri şi studii în favoarea unui Plan de electrificare a
României, unul dintre partizanii înflăcăraţi ai acestui plan fiind şi Dimitrie Leonida.
Acesta a fost implicat şi în activitatea didactică încă din 1908, organizând Şcoala
de Electricieni şi Mecanici, care activează până în 1952. Între 1924 – 1941, este profesor
la Şcoala Politehnică din Timişoara, iar în perioada 1941 – 1945, la Şcoala Politehnică
din Bucureşti. Între 1908 – 1913, conduce serviciul de electrificare al oraşului Bucureşti,
centrala Grozăveşti şi reţeaua de tramvaie. Între 1937 – 1941, este director la Societatea
Generală de Gaz şi Electricitate, iar între 1942 -1948, devine consilier superior CFR. O
lucrare deosebită, ce prefigura viitoarele preocupări energetice, „Problema energiei în
România” o prezintă în cadrul Academiei de Ştiinţe din România, în 1942.
În 1909, Dimitrie Leonida a fondat Muzeul Tehnic din Bucureşti, care astăzi îi
poartă numele, punând la dispoziţia publicului românesc una dintre primele expoziţii de
acest gen din lume.
Specialist vizionar şi excelent organizator, Dimitrie Leonida nu a încetat niciun
moment să lupte pentru materializarea proiectelor sale. După cel de-al Doilea Război
Mondial, a participat la elaborarea legislaţiei în domeniul energiei şi la definitivarea
conceptelor privind electrificarea ţării, ca membru în Consiliul Ştiinţific al Ministerului
Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice, în perioada 1950 – 1955.
Se stinge din viaţă pe 14 martie 1965, având sentimentul datoriei împlinite şi
lăsând în urma sa o operă ce va dăinui peste veacuri.
În amintirea acestei mari personalitaţi, de la a cărei naştere s-au împlinit joi, 23
mai 2013, 130 ani de la naştere, comunitatea locală din judeţul Neamţ, a denumit centrala
hidroelectrică de la Stejaru şi un liceu din Piatra Neamţ, “Dimitrie Leonida”.
Bibliografie:
• Bălăunţescu Iulian, Cărăuşu Carmen, Bicaz. Barajul. Hidrocentrala. Energia. 50
ani, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2010
• Băncilă Ion, Geologia amenajărilor hidrotehnice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1989
• Tudorache Aurel, Dimitrie Leonida. Studiu monografic, Editura AGIR, Bucureşti,
2011
Manuela Tapalagă, Ionuț Sidor ( clasa a XI-a C)

Coordonator: Profesor Carmen Maria Duca
100
TURISMUL RELIGIOS ÎN ORIZONTUL LOCAL ȘI APROPIAT
Datorită frumuseţii locurilor, purităţii aerului, apelor cristaline, alături de

pitorescul regiunii, ospitalitatea localnicilor, tradiţiile populare care dau culoare locală
pentru atragerea turiştilor, precum şi a patrimoniului religios existent, comunele Borleşti
şi Tazlău pot fi comparate cu alte zone turistice din ţară.
Mănăstirea Nechit – comuna Borleşti

Aşezământul
monahal de la Nechit
este construit într-o
poiană din marginea de
vest a satului Nechit,
înconjurată de dealuri
împădurite. Locul
acesta a fost ales de
către sihastrul Nechita
care s-a nevoit şi rugat
pe aceste plaiuri şi de
la care valea, muntele
şi pârăul ce străjuiau
locul lui de
închinăciune şi-au luat
numele. Prima construcţie care a existat pe acest loc, a fost o bisericuţă de lemn cu
hramul “Sf. Nicolae”, cunoscută sub numele de “Sihăstria lui Nechita” sau “Schitul
Nechit”.
Biserica ar fi existat pe valea pârăului Nechit între anii 1399 – 1419. De la
începutul sec. al XIX –lea şi până în anul 1875, Schitul Nechit, a traversat o perioadă de
ruină şi uitare, viaţa monahală fiind întreţinută prin osteneală de cei trei călugări care
rămăseseră acolo. Prima biserică din zid a fost construită în anul 1875 şi astfel, Schitul
Nechit a redevenit un aşezământ monahal prosper. În anul 1960 este desfiinţat abuziv de
către autorităţi, dar va fi redeschis în anul 1972, cu doar doi călugări şi prin strădania
părintelui Zenovie Ghidescu.
Aceştia au contribuit la refacerea aşezământului monahal şi repară biserica, între
anii 1972-1976. Maica Viorica Creţu de la Mănăstirea Prislop va picta în stil neobizantin
biserica, între anii 1975-1977, realizând o pictură de o expresivitate frapantă care merită
admirată. În anul 1990 se măreşte locaşul de cult, prin construirea unui paraclis deasupra,
care a fost pictat între anii 1991-1992, de către Mihai Chiuariu. Pentru pelerinii care vin
în acest loc de rugăciune s-a construit între anii 1998-2001 un nou turn, clopotniţa, care
străjuieşte drumul de acces în mănăstire şi adăposteşte paraclisul cu hramul “Sf. Împăraţi
Constantin şi Elena”.
101
Din punct de vedere arhitectural, biserica este construită din piatră şi cărămidă pe
un plan treflat, cu absidele laterale uşor rotunjite, în dreptul cărora se ridică o turlă
impresionantă. Biserica este compartimentată în naos, pronaos şi pridvor închis şi este
prevăzută cu 2 turle, una pe naos, octagonală şi alta în faţă, pătrată, care a slujit drept
clopotniţă. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de stejar cu un deosebit simţ al
proporţiilor şi formelor specifice. Aşezământul monahal mai cuprinde patru clădiri care
au destinaţie de chilii şi anexe gospodăreşti şi Casa Pelerinul – o clădire din lemn de trei
etaje situată în partea de sud, care impresionează prin execuţia arhitectonică.
În prezent, la Mănăstirea Nechit se găseşte o adevărată Grădină Zoologică
formată din: iepuri belgieni, fazani, găini de rasă, porumbei, vaci, porci, pui de căprioară,
o lebadă, struţi şi păuni. Stareţul Mănăstirii intenţionează să mai construiască o casă de
oaspeţi şi o casă arhierească. Totodată, se va amenaja fântăna Cuviosului Chiriac din
apropiere, cu apă tămăduitoare şi se vor organiza aici tabere şcolare pentru copii şi tineri.
Mănăstirea Tazlău – comuna Tazlău

Situată la poalele măgurii Tazlăului, într-o regiune pitorească, Mănăstirea Tazlău,
purtătoarea hramului
Naşterii Domnului, se
numără printre cele mai
monumentale ctitorii
ştefaniene. După cum
este menţionat în pisanie,
mănăstirea a fost
construită în locul unei
alte biserici mai vechi,
între 4 iulie 1496 şi 8
noiembrie 1497, de către
voievodul Ştefan cel
Mare şi Sfânt. De-a
lungul vremii, în timp ce
la cârma Moldovei se afla domnitorul Petru Rareş şi ulterior Alexandru Lăpuşneanu,
obştea monahală a cunoscut o perioadă de înflorire care din nefericire nu a durat foarte
mult.
Sfârşitul veacului al VII – lea marchează apusul epocii de prosperitate şi
începutul unei perioade de decădere economică şi spirituală. Aceasta este legată în bună
parte de închinarea mănăstirilor din Moldova acelei vremi, patriarhiilor din
Constantinopol şi Ierusalim. Domnitorul fanariot Constantin a fost cel care a închinat
mănăstirea Tazlău, muntelui Sinai. Ulterior aşezământul a fost transformat în Biserică
parohială.
În februarie 1879 un puternic incendiu a prefăcut în scrum lăcaşul de cult şi
chiliile din apropiere. Câţiva ani mai târziu vechiul monument de la Tazlău a fost refăcut
într-un stil influenţat de arta rusească, însă viaţa de obşte nu a mai fost reluată. Abia în
anul 1990, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ctitoria
102
voievodului Ştefan cel Mare, a fost declarată Mănăstire de către monarhii, recăpătându-şi
astfel identitatea dată în urmă cu peste 500 de ani de marele ctitor.
Biserica este una foarte voluminoasă şi înaltă. Este construită din piatră spartă şi
cărămidă.
Ştefan cel Mare, chiar la un an după ce urcă la domnie, în 1458, la rugămintea
stareţului din vremea respectivă, Părintele Timotei, înzestrează Mănăstirea Tazlău cu
următoarele sate: Dragomireşti şi Borleşti. Le dăruieşte heleşteie, iazuri de peşte, păşuni
şi păduri.
Tradiţia spune că voievodul Ştefan cel Mare alegea ca sfânt altar de rugăciune, un
loc binecuvântat de Dumnezeu, prin trimiterea unei săgeţi. Se spune că voievodul a urcat
pe muntele din faţa Mănăstirii, (Măgura Tazlăului) şi săgeata unde a căzut, acolo s-a
ridicat biserica.
Bibliografie :
www.manastireanechit.ro
www.crestinortodox.ro
Anastasia Elena Pascaru, Oana Mihaela Timofte ( clasa a IX-a A)

Coordonator: Profesor Carmen Maria Duca
SIMPOZIONUL JUDEȚEAN "GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU"
103
PREZENTARE ÎN IMAGINI
104
105
COLEGIUL DE REDACȚIE:
Coordonator: Prof. Oana Ilarie
Coordonatori secțiunea "Scriitori nemțeni":

Prof. Paulina Gabur
Prof. Teioșanu Violeta
Prof. Lupu Petronela
Coordonator secțiunea "Obiceiuri și tradiții locale":
Preot dr. Iulian Mihail Vasile
Coordonatori secțiunea "Istoria și geografia orizontului local":
Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu
Prof. Carmen Maria Duca
Prof. Daniela Blându
Prof. Nicoleta Irimia
Tehnoredactare&Design: Irina Corchez
Adresa redacției:
Strada Tineretului, Nr.647, Oraș Roznov, Județul Neamț
Telefon / Fax: 0233 665694
Email: grupscolarroznov@yahoo.com
Tiraj: 50 de exemplare
ISSN 2344 – 0058

ISSN-L 2344 - 0058
106

REVISTA SIMPOZION 2013 Liceul Roznov

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA SIMPOZION 2013 Liceul Roznov

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VALORI CULTURALE ROZNOVENE

REVISTA SIMPOZIONULUI JUDEȚEAN "GHEORGHE RUSET - ROZNOVANU"

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................................ 3

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI

Prof. dr. Gheorghe Brânzei

Iuliana Asavei, Larisa Bârsan, George Onu

SECȚIUNEA TRADIȚII ȘI OBICEIURI LOCALE

Oana Mihaela Timofte, Alexandra Andronache

Elena Luminiţa Gherasim, Cristiana Antonia Blaga

SECȚIUNEA ISTORIA ȘI GEOGRAFIA ORIZONTULUI LOCAL

Prof. dr. Paul Daniel Nedeloiu

Simpozionul Județean "Gheorghe Ruset - Roznovanu"

Prin Simpozionul judeţean „Gheorghe Ruset-Roznovanu”, ce a avut loc în data de

Todiresei, Prof. Maria-Ligia Stanciu, Prof. Anca-Elena Cituran) şi Roman (Colegiul

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

DESPRE LIRISMUL LUI NICHITA STĂNESCU

1. Starea lirică a începutului

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

2. Starea lirică a Sensului iubirii

3. Starea lirică a Sentimentelor

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

4. Starea lirică a posterităţii

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

„Nichita Stănescu trăieşte un asemenea moment când culminaţia ştiinţifică ajunge

Profesor Dr. Gheorghe Brânzei

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

A iubi tot timpul înseamnă a câştiga

AUREL DUMITRAŞCU (1955-1990) – UN POET AL GENERAŢIEI ’80

Postmodernimul românesc reprezintă o sinteză despre un curent literar important,

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

menuet cu femei şi poet, jurnalul abundă în figuri feminine, cavaleresc mascate

Unicul privilegiu: am rămas cu tine

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

În acest timp, când tu nu mai sfârşeşti de vorbit când

Profesor Oana Ilarie

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

"VIAŢA CA O CURSĂ RAPIDĂ ..."

"Cursa rapidă" a scriitorului Constantin

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

La petrecerea proiectată după premieră, fiecare participant are de lămurit câte

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

Din primii ani de studenţie, a fost interesat de colaborarea cu revistele literare, în

Profesor Paulina Gabur

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI PROFESORI

La vârsta de 8 ani se repatriază dincoace de Prut, stabilindu-se cu familia sa la

“Eu, ca un biet milog

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI

Profesor Ștefan Ioan Găucan

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI

GRIGORE CUGLER (1903-1972)

Grigore Cugler a fost compozitor, diplomat,

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI

În 1975, îi apare un volum de proze şi poeme la Madrid: Vi-l prezint pe Ţeavă.

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI

Sfârșitul romanului e o culme a grotescului: Kematta naște o progenitură

Revista Antiteze, nr 5, 11 apr. 2002

Iuliana Asavei, Larisa Bârsan, George Onu (clasa a x-a C)

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

SECȚIUNEA SCRIITORI NEMȚENI COMUNICĂRI ELEVI