10 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau X 2018

https://biblioteca-digitala.
ro
BULETIN ŞTIINŢIFIC
AL
MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU
BUZĂU, 2018
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate
MUZEULUI JUDEŢEAN BUZĂU
https://biblioteca-digitala.ro
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr. Constantin Ardeleanu - Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi
Prof. univ. dr. Gheorghe Calcan - Universitatea Petrol şi Gaze din Ploieşti
Prof. univ. dr. Silviu Neguţ - Academia de Studii Economice Bucureşti
Conf. univ. dr. Mihaela Denisia Liuşnea - Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi
Conf. univ. dr. Constantin Stan - Universitatea „Dunărea de Jos" din Galaţi
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Secretar de redacţie: Mădălina Oprea
Tehnoredactare computerizată: Daniela Bucur
Toată corespondenţa referitoare la buletinul Toute correspondance concemant la

Analele Buzăului va fi trimisă pe adresa: revue Analele Buzăului sera adressee â:
Muzeul Judeţean Buzău Musee departemental du Buzău
Bd. Nicolae Bălcescu nr. 50 Boul. Nicolae Bălcescu, no. 50
120360 Buzău 120360 Buzău
Autorilor le revine responsabilitatea pentru conţinutul lucrărilor publicate, precum şi pentru formele
grafice folosite, prescurtări, indicaţii bibliografice, transliterări etc.
Redacţia: MUZEUL JUDEŢEAN BUZĂU

Bd. N. Bălcescu nr. 50, 120360 Buzău
Telefon: 0238.710561. Tel/fax: 0238.710638
e-mail: home@muzeubuzau.ro
MUZEUL JUDEŢEAN BUZĂU
'V
ANALELE BUZAULUI
BUZĂU, 2018
ANALELE BUZĂULUI, I - 2009
ANALELE BUZĂULUI, II - 2010
ANALELE BUZĂULUI, III - 2011
ANALELE BUZĂULUI, IV - 2012
ANALELE BUZĂULUI, V - 2013
ANALELE BUZĂULUI, VI - 2014
ANALELE BUZĂULUI, VII - 2015
ANALELE BUZĂULUI, VIII - 2016
ANALELE BUZĂULUI, IX - 2017
Coperta I: Afişul Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice: 1918, Sfârşit şi început de epocă
Coperta IV: Cimitirul Eroilor Buzău
CUPRINS
Cuvânt înainte .................................................................................................... 7
Alexandru GAIŢĂ
Moşnenii curburii şi procesele lor (IX) ............................................................. 9
Doina Simona FURTUNĂ

„ Tribuna" din Sibiu ......................................................................................... 51
Conf. univ. dr. Constantin I. STAN

Oraşul Buzău în ajutorul mişcării memorandiste (1892 -1895) .................... 61
Virgil - Ioan CUERU

Jandarmeria în Marele Război 1914 - 1918 .................................................... 81
Prof. univ. dr. Gheorghe CALCAN

Spre realizarea Marii Uniri. Integrarea României în Războiul de Întregire
Naţ~onală, reflectată în ziarul „ Le Figaro", august 1916 ............................... 87
Marinela TRANDAFIR
Unirea de la Alba - Iulia reflectată în presa vremii,
Adeverul, duminică 2115 decembrie 1918 ...................................................... 105
dr. Felicia-Elena BOŞCODEALĂ

Unirea, naţiunea a făcut-o! O personalitate a Unirii - Elena Pop ............... 115
Constantin COMAN
Alexandru Marghiloman - germanofil sau rusofob? ...................................... 121
Relu STOICA
Alegerile parlamentare din mai 1918 în judeţele Buzău şi Râmnicu Sărat ... 127
Viorel FRÎNCU
„Adevărul" despre moartea lui Alexandru Marghiloman (Studiu de caz) .... 131
Marius Gabriel NECULAE

Bugetul oraşului Râmnicu Sărat sub ocupaţia germană (191711918) .......... 147
Valeriu NICOLESCU
Se întâmpla acum 100 de ani .......................................................................... 161
6
Conf. univ. dr. Mihaela Denisia LIUŞNEA

Armata română angajată intr-un război cu o nouă configuraţie
şi dinamică - Bătălia pentru Galaţi, în ianuarie 1918 .................................. 187
Valeria BĂLESCU
Consolidarea unităţii naţionale româneşti prin campania din 1919; de la
Nistru şi dincolo de Tisa împotriva „ nebuniei roşii a bolşevismului" .... ... „ .. 199
Daniel DRUŢU - DANCIU

Aspecte economice ale comunei Şarânga, judeţul Buzău .. „ .......................... 231
CUVÂNT ÎNAINTE
Galeria publicaţiilor ştiinţifice de specialitate s-a îmbogăţit în ultimii ani

cu un nou anuar, ANALELE BUZĂULUI, editat de Muzeul Judeţean Buzău.
Al X-lea număr al acestui buletin marchează, desigur, un jubileu care coincide
fericit cu Centenarul Marii Uniri de la 1918. El cuprinde în cea mai mare parte
contributii, dedicate acestui eveniment care a făcut subiectul Sesiunii Nationale
,
de Comunicări Ştiinţifice: 1918 - Sfârşit şi început de epocă.
Apărută din dorinţa firească de a valorifica realizările istoriografice ale
cercetătorilor, muzeografilor, cadrelor didactice din Buzău şi alte colţuri ale
ţării, publicaţia şi-a propus să aducă în atenţia specialiştilor şi a publicului larg,
studii, articole, comunicări de istorie medie, modernă şi contemporană, de artă,
etnografie şi de restaurare a patrimoniului. În paginile sale au apărut cu
precădere materiale referitoare la istoria meleagurilor buzoiene şi râmnicene,
fiind, totodată, incluse şi foarte multe contribuţii referitoare la istoria naţională.
În primul rând ne-a preocupat să realizăm un nivel ridicat al studiilor şi
articolelor ştiinţifice propuse spre publicare. Am tipărit, de regulă, materiale
bazate pe cercetarea unor fonduri de arhivă, colecţii de documente, apărute în
ţară sau peste hotare, ori valorificând presa buzoiană sau cea naţională. Au fost
selectate spre publicare acele cercetări care întruneau rigorile ştiinţifice şi
metodologice impuse de normele academice.
Considerăm că ceea ce am realizat până în prezent este doar un început,
urmârind să continuăm linia impusă de profesionalismul şi rigurozitatea,
specifice unui standard ridicat din punct de vedere ştiinţific şi metodologic.
În spaţiul istoriografic buzoian, revista se plasează pe un loc de frunte
prin diversitatea tematicii abordate şi a numărului apreciabil de colaboratori,
recunoscuţi pentru contribuţiile aduse la dezvoltarea ştiinţei istorice.
Intenţionăm să o facem cunoscută pe plan internaţional prin realizarea unor
schimburi de publicaţii ale muzeelor şi altor instituţii de cercetare europene.
Orice sugestie şi observaţie din parte Dvs., cititorii, este binevenită.
REDACŢIA
MOŞNENII CURBURII ŞI PROCESELE LOR (IX)
Alexandru GAIŢĂ
ABSTRACT
MOSNENII ANO THEIR TRIALS

(IX)
The subject of this study, dedicated to the „mosneni" and to their judiciary
problems judged in former Prahova, Saac, Buzău and Râmnicu Sărat, is represented
by more than 67 communities placed in the Subcarpathian mountains.
W e know now that we have original documents only for some of these
communities. The historians who are not very familiar with this social category can be
surprised by the intensity of the pressure made for justice concerning the preservation
of their ancient rights. The trials of this social group have such a long duration in time
that it can disorientate readers. These judiciary events can be a rich source of
information about the social phenomena and microtoponimy the meaning of which
may be difficult to understand, and can be relevant for the history of these places.
Now, we can see that this ancient Romanian institution tries to come to life
agam.
Cuvinte cheie: moşnenii, document, proces, moşie, obşte, Buzău, Saac, Râmnicu Sărat
Keywords: moşneni, document, trial, estate, community, Buzău, Saac, Râmnicu Sărat
HAGIEŞTI. (SAAC, PH) În vechime a mai purtat denumirile de Agieşti

sau Togeni. Călugărul Tudosie era cel care vindea în 21 aprilie 1690 moşia din
hotarul Scurtesc către Barbu din Hagieşti 1• Ultimul va mai cumpăra de la
portarul Dobre din Fefelei în 12 decembrie 1699 în hotarul Curtesc. În aceeaşi
locaţie, dar şi o vie din dealul Găvanii cumpăra în 24 aprilie 1716 logofătul
Dragomir Cârstea Ciocârdia de la Muşa Barbu şi de la nepoţii acesteia. În 1779
se desfăşurase aici o hotărnicie conform unui document de la Frujineşti din 19
noiembrie 1782, hotărnicie cu probleme încă nerezolvate în privinţa părţilor
Voichiţei Bărbătescu şi ale boierilor Micşuneşti 2 • În 25 octombrie 1782, pitarul
1
âNIC, colecţia Achiziţii Noi, LXXl/293 (nr. 52).
Grina - Mihaela Rafailă (editor), Documentele domniei lui Nicolae Caragea aflate în
colecţiile Muzeului Municipal Bucureşti, în Argeşul şi Ţara Românească între medieval şi
Analele Buzăului X, Buzău, 2018, p. 9 - 49.
10 Al. Gaiţă
C. Neculescu se declara bolnav urmând ca stolnicul Dumitrache să se ocupe de

problemă. Acesta, la 30 octombrie arăta că moşia lui Drăgan se hotărnicise în
vechime la 14 mai 1710.
HAIDĂI. (RS-BR) Este oarecum incertă prezenţa la 1629 a căpitanului

Gheorghiţă aici. Căpitanului de roşii din Râmnic, Deadiu, i se întărea la 6 mai
1640 a treia parte din sat. El cumpărase de la Sarac şi Tudoran din Homeşti, de
la Lazăr Muşat - partea lui Toma-, de la Ologu, de la potcovarul Simulov şi de
la Neagu Haideiut3. Neculcea din Haidei era amintit ca martor în 5 septembrie
1642 pentru Domireşti.
HAIMANELELE. (BZ) Mai târziu a devenit Haimanalele ot Poşta

Câlnău din plasa Pârscov-Slănic sau Peste Buzău, iar la 1831 era înregistrat ca
sat mixt. Ulterior, după N. Stoicescu, a devenit Viişoara. În Catagrafia de la
1831 referitor la stăpânirea moşiilor Zilişteanca, Soreanca, Pităriţa, Gârbovi,
Soreasca şi Tătărani se consemna că acestea aparţineau „m-rii Pantelimon,
d-lui Nicolae Mehtupciu, Neagu Sorescu, Ion Rănciog şi ceilalţi moşneni
tovarăşi, Tănase Poenaru, logofăt Straton Dedulescu, Stoica sin Mihalcea şi
Constantin sin Ana Blăjan cu tovarăşii lor',4. Cătunul a aparţinut în trecut de
Zilişteanca, moşia de aproximativ 200 ha fiind proprietatea moşnenilor
Potârnicheşti şi Rânciogi. Aceştia se vor afla în proces, la 15 iulie 1836, cu
Straton Dascălul pentru moşia lor „ce s-au pus sub sechestru pentru o sumă de
bani ce s-au hotărât de cinstita judecătorie şi acum ne vedem nu numai că ia un
ţarc de fân ce-l avem cu nemulţumiri cu acei bani, de care noi vedem că ne-a
stors"5 . Era în epocă o acţiune oarecum comună de acaparare de terenuri
profitându-se de nevoia acută de bani a moşnenilor şi de o mare cerere la
export a cerealelor6 • Manolache Bogasierul în 1841 îi „câştiga" pe moşneni
într-un proces pentru nişte bani, iar în anul următor se adresa judecătoriei
buzoiene pentru a se trece la aplicarea hotărârii 7 . Un raport referitor la moşia de
aici era redactat în 25 august 1845. În 1846 se ridica biserica cu hramul „Sf.
modern. Studii de istorie şi arheologie. Prinos lui Spiridon Cristocea la 70 de ani, Editura
lstros, Brăila - Piteşti, 2013, p. 411.
3
CDŢR, V, pp. 51 - 52, rez. 79.
I. Donat, I. Pătroiu, D. Ciobotea, Catagrafia obştească a Ţării Romaneşti din 1831, Ed.
4
Helios, p. 135.
5
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria jud. Buzău, dosar 277/1836, f. I.
6
În două decenii, spre exemplu, judeţul Brăila va ajunge să cultive 94.363 pogoane faţă de
5.019 la 1830, iar la Ialomiţa suprafaţa va creşte de 36 de ori; cf. Marin Alexandru Cristian
Domeniul moşieresc din Ţara Românească în perioada 1851-1864, Casa de Editură şi
Librărie „Nicolae Bălcescu", Bucureşti, 2003, p. 40, n. 5.
7
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria jud. Buzău, dosar 174/1842, f. 1.
Moşnenii curburii şi procesele lor (IX) 11
Împăraţi". Mai târziu se ajungea şi la o neînţelegere de hotare încercarea de

rezolvare pornind din 16 aprilie 1852 8 • În 1889, Spiru Haret obţinea aprobarea
pentru a hotărnici moşia proprietatea C. I. Cătuneanu9 . În 1912 în 152 de case
locuiau peste 700 de suflete.
HAIMANELELE OT MĂRGINEANU. (SAAC, PH) Mănăstirea

Mărgineni sau a Drăghiceştilor sau de la Cricov va ajunge să-l aibă între
zidurile sale în detenţie şi pe N. Bălcescu. Lăcaşul se ridicase cu mare
probabilitate de vel vomicul Drăghici Mărgineanul. Înregistrat la 1831 ca sat
mixt cu 27 de familii 10 . Aici stăpâneau mănăstirile Domniţa Bălaşa, Mislea şi
moşnenii din Grădiştea.
HALEŞ. (SAAC, BZ) A aparţinut de comunele Tisău, Haleş şi Pădureni.

Apa Haleşului era amintită la 1642 şi 1653. Se ridica prin 1679 schitul Cetăţuia
(Cetăţeaua). Se pare că localitatea şi-a luat numele de la planta erbacee folosită
de cei bătrâni împotriva tusei. Satul avea şi două subdiviziuni Giurgiuveni şi
Poenari 11 •
HAMZEŞTI. (SAAC, BZ) Mai demult era Amarul. La 20 mai 1629 o

silişte de la Hamzăeşti era întărită jupâniţei Marica, fiica vtori vistierului
Dumitrache Dudescu ea primind bunul ca dotă 12 • Sub forma de Hămzeşti apare
localitatea la 1638. Vistierul Dumitru Dudescu cu fiica sa Maria, care urma să
se căsătorească cu slugerul Preda, fiul vel comisului Buzinca la 20 februarie
1638 vindeau domnitorului jumătate din Hamzeştii de la Amaru. Vistierul
achiziţionase partea de la postelnicul Stanciu de la Pade( na) . În întăririle date
13
Căldăruşanilor apare localitatea şi sub numele de Amarul la 17 septembrie

1640. Cu această ocazie se pomenea că jumătate de sat aparţinea domniei care
o cumpărase de la vistierul Dumitru din Dudeşti, iar cealaltă fusese dăruită
14
mănăstirii de vei clucerul Buzinca •
HĂBUND. (DB, PH) În trecut a aparţinut de comuna Şima apoi de

comuna Hăbud din plasa Târgşor devenită plasa Câmpu - Târgşor. Confundat
uneori cu Scutaşi. Sub forma de Ubut apare satul în 20 februarie 161 O când
8
ANIC, fond Schitul Nifon, 1152 - 53.
9
Spiru C. Haret (editor), Carte de hotărnicie pentru moşia Haimanalele şi Soreasca, corn.
Zilişteanca - Buzău, Bucureşti, 189 l, passim.
10
I. Donat, I. Pătroiu, D. Ciobotea, op. cit., p. XXIX.
11
Doina Andrei, Monografia comunei Tisău, p. 40.
12
DRH, B, XXII, p. 527, nr. 279.
13
Şt. D. Greceanu (editor), Genealogiile documentate .. „ II, p. 327.
14
Damian Stănoiu, Mânăstirea Căldăruşani, Bucureşti, 1924, p. 86.
12 Al. Gaiţă
Stoica Radu Mehedinţu îi vindea iuzbaşei Dimian din Tăriceni „partea

unchiaşului Vitan, de a cincea fune, cât se va alege" 15 . Se menţiona în 16
septembrie 1629 „şi din Hădbud, Vâlcu şi Drăgan meşter şi Constandin, fiul
Voicăi, meşter" 16 . Era vorba de înţelegerea ce intervenise între moşnenii din
Văleni cu logofătul Radu în privinţa unei mori „din jos de podul domnesc". În
12 martie 1713 sunt pomeniţi moşnenii de aici 17 • Ei adevereau că Radu Gigurtu
nu avusese nici măcar o palmă din moşia Hăbund. Un Micu era reţinut la 7
noiembrie 1743 el pretinzând o parte de moşie. În 1838 existau aici 77 de
familii satul aflându-se în plasa Târgşorului alături de Brazii de Jos (32), Brazii
de Sus (68), Brăteşti (35), Cocorăştii de Grind (39), Colţu de Jos (26), Colţu de
Sus (134), Crângu Sasului (15), Crângu Straşnicului (87), Crângu Teiului (42),
Dudul (40), Găvana (26), Hăbud (77), Negoeşti (63), Pisculeşti (22), Popeşti
(84 ), Stănceştii de Jos (32), Stănceştii de Sus (32), Şima (43 ), Târşor (85),
Tăriceni (164), Varniţa (43) şi Zalhanale (113). În 1864 se aminteau ca nume
mai vechi Hăbundu lui Lenş, Hăbundu mănăstirii, Brăteştii Cocorăscului,
Brăteştii Sărindarului.
Brăteştii şi Hăbundu formau la 1890 comuna. În 1950 era comună în
raionul Ploieşti având în compunere satul Brăteşti.
HĂRHĂDĂU. (SAAC, BZ) Vezi Valea Lupului de la Nehoiu. Figura,

pentru secolul XVIII, sub Nehoiaş 18 •
HĂTCĂRĂU. (PH) S-a aflat în plasa Câmpu, apoi din 1968 „ţinea" de
comuna Drăgăneşti. Un raport referitor şi la moşia de aici intervenea la 21
ianuarie 1816 privind neînţelegerile dintre locuitori şi Mitropolie pentru
dijmă . Sub forma de Hătcăran apare localitatea la 1820 când se recenzau şi 18
19
familii de ungureni. Probabil este o citire alterată. Conform datelor Visteriei un

număr de 15 ungureni erau înregistraţi aici până la 1831 20 . La 1831 avea
aşezarea 58 de familii. Moşia de aici apărea pe numele lui Spirache Dona biv
vel slugerul. La 22 aprilie 1835 se judeca la Înaltul Divan procesul dintre
15
DIR, B, XVII/l, p. 439, nr. 388.
16
DRH, B, XXII, p. 670, nr. 356.
17
G. Potra, N. Simache, Contribuţii la istoricul ... , p. 395.
C. Hoinărescu, Habitatul ... , Anexa VIII.
18
19
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, Mss. 157, f. 71 - 7lv.
20
La Prahova se aflau 533 de ungureni în 54 de localităţi: Baraictaru - 30, Cornu - 31, Nedeia
- 29, Trestieni - 19, Goruna şi Gura Cumetrii - 17, Târgşor - 8, Filipeştii de Pădure - 5,
Brătăşanca - 9, etc.; cf. Mihai Chiriţă, „ Ungurenii" din Ţara Românească, în Litua, VII,
1997, p. 361. Conform unor date în intervalul 1740 - 1832 au venit la sud de Carpaţi peste
50.000 de ardeleni ei fiind prezenţi în 230 de localităţi; cf. Louis Roman, Evoluţia numerică
a populaţiei Ţării Româneşti, în SAi, XXIIl/1973, p. 9.
arhiereul Ioanichie Stratonichias năstavnicul bisericii Creţulescu cu

păhărniceasa Elena Creţulescu şi cu Elena Brezoianu. În litigiu se aflau moşiile
de la Prahova între care şi Cioranca numită Hetcărău 21 . Denumirea provenea
probabil dintr-o roire necunoscută. De la sfârşitul secolului XIX şi până în
1950 se compunea comuna din cătunele Hetcărău, Malamoc şi Tufani
(Tufăneanca).
HÎNGANI. (SAAC, BZ) Vezi Cătiaşu
HÎNGULEŞTI. (RS, VN) Apare şi denumirea de Ţuguiaţi. Comuna a

aparţinut de plasele Belciugata şi Marginea de Jos a Slam Râmnicului. Vezi şi
Malurile. Mai mulţi moşneni martori din 29 august 1619 sunt amintiţi alături şi
22
de cei de aici . Ni ca, vărul lui Neagoe căpitanul era martor în 21 august 1687
la o vânzare din Măcreştii de Vale 23 . Biserica satului se ridica de Ioniţă
Mărculescu în 1824 . Satul figura cu 52 de familii, la 1831. Pentru nişte
24
stânjeni de moşie se judeca Safta, văduva lui Stanciu Proca, cu schitul Dălhăuţi
la 183625 • Un abuz al boierilor vremii se înregistra la 12 ianuarie 1837 când din
porunca lui Neculescu trei soldaţi îl vor bate pe pârcălabul satului26 . Reacţiile
vor fi diverse, dar se sublinia că fapta s-a petrecut „fără porunca ocârmuitorului
sau a subocârmuitorului". Târziu, în 1925, de la comuna Hânguleşti se
desprindea satul Malurile ce devenea Maluri Râmnic, iar satul Maluri, dezlipit
de la comuna Călieni devenea Maluri Putna. Leica despărţea localităţile.
HÎRBOCA. (BZ) Vezi Zărneşti şi Vadu Soreşti. La ridicarea în plan a

moşiei Hârboca - Blestematele în aprilie 1878 se menţiona vecinătatea acesteia
cu moşnenii Cuvurlueşti, respectiv cu moşia lor Valea Ratei.
HÎRSA (SAAC, PH) Forme mai vechi au fost Hărsa, Hirza, Hârsa,
Hârşa. Piscul Stupinilor era amintit la 26 ianuarie 1619 când se întăreau
proprietăţile lui Dragomir din Şipariu. O moşie de câteva zeci de hectare era
donată mănăstirii Poiana de la Câmpina în anul 1780 de către moşnenii
Nisipeni, dar şi de către Neagu Pihoiu „ot Hârsa"27 . Satul ţinea de plasa
Scăienilor apoi de Podgoria, comuna Plopu Ciocăneasca. Catagrafia de la 1831
21
ANIC, fond Înaltul Divan, dosar 17.96911833, f. l - 3.
22
DIR, B, XVII/3, pp. 407 - 408, nr. 369.
23
Grina - Mihaela Rafailă (editoare), Actele domniei lui. Şerban Cantacuzino aflate în
patrimoniul Muzeului municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2014, p.' 191, nr. 177.
24
Arh. Naţ. Buzău, fond Episcopia Buzău, dosar 13/1889, f. 139 v.
25
Idem, fond Judecătoria jud. Rm. Sărat, dosar 43/ 1836, f. l.
26
Idem, fond Pretura plasei Măicăneşti, dosar 24/l 83 7, f. l.
27
O. Bădiceanu, Mănăstirea Poiana, în BOR, LVI, 1938, nr. 5 - 6, p. 215.
14 Al. Gaiţă
reţinea localitatea în cadrul judeţului Saac plasa Podgoria şi cu 29 de

gospodării, iar aceea din anul 1838 aducea numărul de 180 de locuitori. Din
cele 49 de gospodării de acum numai trei mai erau moşneneşti, restul
depinzând de moşia lui Petcu Belicioiu. O altă ştire din epoca modernă despre
cei de aici o avem în urma unui proces din anul 1839. Atunci, Tinca, fosta soţie
a lui Dinu Colac solicita să se judece la Buzău cu Vasile Porumboiu epitropul
pentru cea de a treia parte din averea soţului decedat 28 • Moşnenii erau chemaţi
în instanţă la 16 ianuarie 1839 de către văduva Panca de la Ploieşti pentru un
înscris al lui Matache Drăgulinescu 29 . Petcu Bălicioiu pitarul îşi propunea să se
judece cu moşnenii în 7 martie 1840 pentru tăierea unei păduri de pe moşie. Nu
trebuie uitat procesul din 26 iunie 1850 al pitarului Matache Drăgulinescu cu
30
moşnenii de pe moşia Izeşti - Păcureţi . În 1852 se derula un alt proces la
Bucureşti între Gr. Dascău, fiul lui Popa Nicolae din Ploieşti şi Alexandru şi
Toma Stoica Ceauşu pentru o parte de moşie din hotarul Balabanu31 •
Localitatea din plasa Podgorii de la 1855 avea 13 moşneni proprietari, dintre
care 1O birnici, un patentar şi doi asidoţi 32 . Inginerul Ionescu soma la martie 20
martie 1877 pe toţi vecinii moşiei moşnenilor - moşnenii Izeşti şi Bălţeşti din
Podenii Vechi, N. Podeanu din Podenii Noi, G. Mateescu din Păcureţi etc. - să
se prezinte cu actele ce le aveau pentru a se putea face hotărncia acesteia33 . În
1892 în componenţa comunei se aflau satele Hârsa, Nisipoasa, Plopu, Străoşti,
Valea Cucului, Gâlmeia şi Vărbila. În 1899 localitatea era recenzată la plasa
Cricov - Podgoria având 9 moşneni răzeşi proprietari în două trupuri (Hărsa,
121 ha şi Ciocăneasca, 44 ha). Între cei 347 de locuitori de la 1912 se aflau 48
de răzeşi, 5 împroprietăriţi şi 4 locuitori fără pământ. În 1921 se anunţau de aici
48 de moşneni la 347 de suflete cât avea aşezarea. Sub forma de Hârsa apare
localitatea în recensămintele de la 1930 şi 1941. Ultima oară având 358 de
locuitori în 93 de case. La 1950 comuna avea în compunere satele Nisipoasa şi
Plopu.
HERĂŞTI. (RS, BZ) A mai purtat denumirile de Hierăştii, Hărăşti. A

făcut parte din comunele Grebănu, Homeşti din plasele Râmnicu de Sus şi apoi
Oraşul. Târziu cele două localităţi - Fierăşti şi Hereşti din comuna Grebănu -
apar ca distincte, de cele mai multe ori fiind considerate ca şi cum ar fi una şi
28
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria jud. Buzău, dosar 80/1839, f. I.
Arh. Naţ. Prahova, fond Judecătoria jud. Saac, dosar 48/1839, f. 1 - 2.
29
C. M. Boncu, Contribuţii la ... , pp. 356 - 360.

30
31
ANIC, fond Ministerul Justiţiei. Civile, dosar 197/1852, f. 1 - 2.
În această perioadă ca număr de sate moşneneşti Prahova se afla pe locul cinci cu 106 sate,
32
Buzău pe locul şase cu 103 sate şi Râmnicu Sărat pe locul 13 cu 39 de sate; cf. D. Ciobotea,
Numărul moşnenilor .. „ p. 77.
33
„Monitorul Oficial", nr. 70, din 31 martie I 12 aprilie 1877, p. 2221.
aceeaşi localitate. Tudora, fiica lui Bunbac cu soţul său Stoian vindeau
vecinului lor de vie o parte din via ce o aveau în 6 februarie 1622 „cându s-au
însurat, la masă" 34 . La citarea martorilor apare şi un Stan dintr-un sat alături de
Sava din Homeşti sau cei de la masă „anume Tudoran, Avram, Felca, Buda".
Burne, fiul lui Stan Ţăţii îşi vindea, respectând protimisisiul, partea sa dintr-un
moş şi pe aceea a unchilor săi către Matei din Obidiţi la 20 octombrie 1646 „de
peste tot hotarul den cen până-n cen". Dincolo de alte aspecte pentru preţurile
din epocă interesantă se dovedeşte modalitatea în care s-a efectuat plata „Şi
mi-a dat Mafiei un cal drept 15 ughi şi o păreche de colcegi 5 ughi şi o miţurcă
drept 800 de bani, o velenţă turcească drept 500 de bani şi o vacă cu viţel drept
500 bani şi un baltag drept 104 bani"35 . Sub forma de Ferăşti apare satul în 21
iunie 1671. Hinta (Finta), preotul cu numeroşi nepoţi, vindea către egumenul
Nechifor de la Râmnic o parte de moşie în funia Tătărască „şi den sus şi den
jos" pentru 32 de taleri în 23 noiembrie 1698. Tot preotul Finta la 1702 făcea o
donaţie către mănăstirea din Rm. Sărat.
În 25 iunie 1706 se executa o hotărnicie 36 . Sub forma de Hirăşti apare
satul în 14 iunie şi 11 septembrie 1709 37 . O alegere de moşie făcută probabil la
cererea mănăstirii de la Râmnicu Sărat se producea în 6 noiembrie 1715.
Siliştea Herăştilor era amintită la 12 mai 1741 când se pomenea de o livadă
aflată pe ea. O danie de moşie pentru lăcaşul râmnicean se realiza în 13 martie
1744. Anul cu două procese va fi 1766. Pe 13 decembrie începea cel pentru o
cârciumă, iar la 20 decembrie era rândul celui pentru livezi. În primăvara
anului următor se venea şi cu forma de Hierăşti, iar la 4 iulie 1768 cu aceea de
Hărăşti. Pentru moşia de aici obţinea Gr. Suţu scutire de vinărici în 22
septembrie 1798. La fel pentru viile din Putreda din Vale, Răduceşti, Zăplazi,
Belciugata şi Măxineni. În februarie 1805 se ajungea la o învoială pentru
tăierea pădurii între proprietari care discutau şi trecerea la efectuarea
hotărniciei în anul următor38 . În documentele păstrate de lăcaşul râmnicean
Fântâna Turcului este amintită, probabil, pentru prima oară în 19 iunie 1813.
Anul 1815 va fi unul mai agitat ajungându-se la un proces, în luna iunie, pentru
34
DIR, B, XVII/4, p. 91, nr. l Ol.
35
DRH, B, XXXI, p. 343, nr. 312.
36
ANIC, fond Mănăstirea Rm. Sărat, XVIIl/10.
37
În documentul din 20 mai 1719 apare sub forma de Hierăşti; cf. ANIC, fond Mănăstirea Rm.
Sărat, XVIII/29.
38
Este anul în care avem şi o serie de date referitoare la puterea bănească. Astfel, cu un taler
se puteau cumpăra două opinci, iar cu un taler şi ceva se putea cumpăra o cămaşă. Leafa
unui dascăl era de numai doi taleri pe lună; cf. Constanţa Ghiţulescu, În şalvari „., p. 81,
n. 3.
16 Al. Gaiţă
moşie de unde şi cartea de blestem din prima decadă 39 . În septembrie începea

cearta pentru o livadă. Cu ocazia unei mărturii pentru un vad apare din nou
denumirea de Fântâna Turcului la 30 mai 1818.
Constantin Ţigănuş se afla pe culoarele judecătoriei buzoiene la 183 7 pe
când se găsea în proces cu Maria, soţia răposatului Vasile Neicu din Cemăteşti.
În jalba sa Maria Neicu arăta motivul neînţelegerii „pentru cinci stânjeni moşie
din hotarul Cemăteşti ce au cumpărat bărbatu-său fiind încă în viaţă de la un
frate al pârâtului anume Manole de sunt ani 20''4°. Ţigănuş invoca dreptul de
protimisis ceea ce după trecerea a atâtor ani ridica semne de întrebare. În
instanţe se va aduce documentul din 6 iulie 1817 prin care Manole, fiul lui
Drăghici Ţigănuş, vânduse stânjenii. Mai degrabă problema era generată de o
cerere de bani întrucât se pare că tranzacţia dusese şi la achitarea în rate a
terenului. O mărturie pentru hotare se înregistra aici în 1O august 1842. O
suprafaţă de nouă pogoane livezi era scoasă la mezat în 1843 deoarece nu îşi
achitase o datorie Constantin, fiul lui Dumitrache Fierbemere41 . În epocă
numărul de familii moşneneşti de la Râmnic era de 6.469 dintr-un total de
34.47442 . La secularizare moşia Herăşti din comuna Grebănu figura ca
închinată spre Muntele Sinai43 . Spre primăvara lui 1869 se menţiona localitatea
Herăşti „ce-i zice Fântâna Turcului" . În 1912 se recenzau aici 12 moşneni
44
între 585 locuitori. În 1930 la 532 de locuitori ajunsese comună, iar peste un
deceniu numărul acestora era de 620 în 152 case.
39
Cartea de blestem avea, în general, formule de genul „să mărturisească dânşii tot adevărul
pe unde au fost pietrele de hotară". În cazul în care minţeau urma ameninţarea cu blestemul
urmând ca bunurile acestora să se risipească „ca fumul şi ca praful".
40
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria jud. Buzău. Condici, dosar 42/ 183 7, f. 226 v.
41
ANIC, fond Ministerul Justiţiei. Extrajudiciare, dosar 166/1843, f. I - 2.
42
H. H. Stahl, Contribuţii ... , I, p. 356.
43
În aceiaşi situaţie se afla „Grădiştea, cu 960 pogoane pădure, Ruşeţu la hotar cu Brăila,
Buda în corn. Muceşti, Toropăleşti, cu 2.884 pogoane pădure, Sfoara în corn. Ciorăşti,
Bălţaţi sau Sfoara Bălţaţi. Sihlele, Crângul Sihlelor, între Bogza, Voetinul şi Tâmboeşti, cu
600 pogoane pădure; Ciorăşti, Jitia cu Bahne, Pietrele Fetei şi Vintileasca, l.700 pogoane
pădure; Jitia - Poiana Mărului, 3.000 ha pădure, ( ... ) Movila - Spătariului, moşie nelocuită;
Bălăneasca în corn. Martineşti; Gârleşti lângă Măicăneşti; Vârteşcoiul, pe malul drept al
Milcovului, între Broşteni, Faraoanele şi Câmpineanca. A avut un schit de călugări,
Lămăteşti în corn. Mândreşti; Jideni, spre N.V., de R.- Sărat; Dragosloveni, pe malul stâng
al râului Râmna, 23 km spre N. de R.-Sărat; Gologanul, purta numele de Paraschiveni,
Marginea de Jos; Peleticu în corn. Dealul Lung, cu 2.200 pogoane pădure; Amara în plasa
Grădiştea cu 1.679 ha"; cf. M. Popescu - Spineni, op. cit., p. 146.
44
Alunecarea de teren din 1879 va duce la mutarea satului Fântâna Turcului pe actualul areal
al Oreavului. În 1881 noul sat va primi denumirea de Dărâmaţi de la situaţia amintită; cf.
Aurelian Jantea, Valea Râmnicului. File de monografie, Editgraph, Buzău, 2009, p. 31.
HODOBENI. (BZ) Se situa probabil între Sătuc şi Cândeşti după

numele văii. Se pare că este totuna cu Odobeni. Hodobaie în trecut era o
măsură de capacitate pentru fân. Manea Grecul, împreună cu soţia sa Velica,
vindea la 12 octombrie 1623 lui Lefter Odobeanu 20 de stânjeni „şi cu ştirea
tuturor fraţilor de moşie"45 . Aceştia erau Giurgea Odobeanu, Necula Coiarul şi
Manole, iar scriitorul actului era preotul Şerbu (Şerban) din Hodobeni. Doi
martori de aici, Constantin Pârţache şi Lefter sunt amintiţi în 7 noiembrie 1626
când lui Buzinca biv vei vistierul îi erau întărite patru roţi de moară „în cursura
Buzăului, în matca cea veche, la gura Văii lui Blaj" . Relativ la vânzători -
46
Bobolea cel Bătrân, Mihalcea, Mihail şi Dragomir - se arăta că „au vândut ei de

bunăvoia lor, fără nici o silă şi cu ştirea tuturor megieşilor din sus în jos şi din
jurul locului".
HOIZANU. (BZ) Vezi Lipia
HOMEŞTI. (RS, BZ) Ocina Burţuneasca făcea obiectul poruncii

domneşti din 1548 - 1552 dată pentru un Stanciu şi pentru un Benea cu copiii
lor. Drepturile urmaşilor celor doi vor fi contestate de un Neagoe din Fierăşti,
dar acesta va pierde în urma mărturiei a 12 boieri. În faţa lui Alexandru Vodă,
la 27 octombrie 1568, se prezentau un Felca din Ferăşti 47 care împreună cu
Stanca, Partenie şi Neagoe primeau întărirea domnească pentru trei funii de
ocină „pe care le-a cumpărat Felca cel bătrân, bunicul lui Felca şi al Stancăi şi
al lui Partenie şi al lui Neagoe de la Borţun, încă din zilele bătrânului Radu
voievod, pentru 1500 aspri şi 1 cavad de 500 aspri şi 1 cal de 300 aspri şi 1
burduf de brânză. Şi să-i fie lui Felca şi cu fraţii săi încă 1 funie de ocină care
le este de moştenire' 48 . Lazăr, Badul şi Neagu Borţun, fiii vânzătorului, vor
pomi procesul cu urmaşii lui Felca cel bătrân încă din vremea lui Petru Vodă
astfel că se va ajunge la luarea a 12 boieri care vor jura alături de Felca astfel
că „a rămas Lazăr de lege".
Un Grăbiceanu, un Goia şi un Fintă, primeau întărire domnească în 18
octombrie 1614 ,,Însă partea lui Stoica tatăl lor şi partea lui Goe, toată, din
câmp şi din pădure şi din apă şi din vii şi din vatra satului şi de pretutindeni,
oricât se va alege de peste tot hotarul şi de moştenire şi de cumpărătură de la
Cocor"49 . Din document rezulta şi înfrăţirea acestora făcută de tatăl lor Stoica
şi de soţia acestuia Voica. Finta şi Goia la 1614 „s-au lepădat de frăţie şi au
45
DIR, B, XVII/4, p. 340, nr. 347.
46
DRH, B, XXI, p. 294, nr. 157.
47
De la Fiereşti se va ajunge la Herăşti şi apoi la Horneşti; cf. DRH, B, VI, p. 329.
48
DRH, B, VI, p. 151, nr. 119.
49
DIR, B, XVII/2, pp. 329 - 331, nr. 293.
18 Al. Gaiţă
scos pe Grăbiceanu de ocina tatălui lor, Stoica, din Homeşti şi de ocina Goiei"
rezultând venirea în faţa divanului spre judecată. Grăbiceanu mai cumpărase o
ocină în Gudăreşti - partea cumnatei sale Stana - „din hotarul Domireştilor
până în hotarul Haidăilor, pentru că a cumpărat Copaci de la Stana pentru 7
obroace de grâu pe vreme de foamete, în zilele lui Radu Şerban voevod, când
ferdelea a fost câte 100 aspri. Iar apoi, Grabiceanu, el nu s-a învoit pentru
moşia lui, ci a înapoiat acele obroace pentru pâine în mâna lui Copaci iarăşi
înapoi în mâna lui şi şi-a luat ocina de la Copaci". Se mai menţionau şi alte
achiziţii ale lui Grăbiceanu de la un Pătru „un ogor la Stuhul Blăjanului" şi de
la un Dumitru peste Valea Putredă. Este şi perioada când Mangăi din Putreda
din Vale i se întărea partea Anei aflată la Homeşti şi achitată cu un bou, un loc
de pădure cumpărat de la Bodin, un pogon şi jumătate de vie la Gorgănel
cumpărate de la un Badiu pentru 800 de aspri şi altele. În Putreda din Vale
cumpărase Manga din partea Bunii Banciu jumătate „cu tot hotarul" şi de la
Homogea pe vremea lui Alexandru cel Rău 5 . Partea lui Vlad, fiul lui Stan din
Homeşti, zece stânjeni, de la Suteşti era întărită la 24 decembrie 1614 unui
Roman. Se va menţiona înfrăţirea dintre cei doi, Vlad primind un bou şi o mie
de aspri şi pentru cei trei stânjeni de la Pungeşti. Constantin, nepotul lui
Dobromir din Homeşti cumpăra şi el un pogon de vie de la Tudora, fiica lui
Bubac, dar în 6 februarie 1622 martori fiind, între alţii, cei de aici ca Sava sau
Dan. Între martorii şi megiaşii din actul de la 1O decembrie 1626, încheiat între
postelnicul Radu, fiul vistierului Dumitru Dudescu, se afla enumerat şi
Dobromir, fiul lui Tudoran din Homeşti 51 • Martori de aici erau prezenţi la o
tranzacţie din 20 octombrie 1646 de la Herăşti documentul ajungând la muzeul
municipal din Capitală. În aprilie-iulie 1629 era martor Dobromir pentru vtori
vistierul Dudescu. Melintie din Homeşti este amintit ca martor în 1652 la
Domireşti. Hotarul Homeştilor era amintit şi la 1658.
Lui Nedelcu din Gurguiaţi îi vindeau trei pogoane şi patru prăjini de vie
Tudoran cu cei trei fii ai săi la 4 septembrie 1659. Cu această ocazie apar de
aici în calitate de martori, Lupu, Gavrilă roşu, paharnicul Hilip, ceauşul Bălan,
Lupu ceauşul, Stănimir şi alţii din Putreda, Călimăneşti, Gurguieţi şi Râmnic 52 .
Spre 1665 - 1666 clucerul Neagoe hotărnicea moşia ocazie cu care erau
menţionaţi şi moşnenii şi funia Melinească de aici 53 . Şi sub Antonie Vodă din
Popeşti (8/19.04.1669 - 13/23.01.1673) este pomenit satul. O zălogire a unei
5
° CDŢR, II, p. 332, rez. 653.
51
DRH, B, XXI, p. 303, nr. 164.
Grina - Mihaela Rafailă (editoare), Catalogul documentelor din perioada domnului Mihnea
52
al Ii-lea (Mihail Radu) aflate în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, în „Hrisovul",

s.n., XV/2009, p. 261, rez. 29.
53
P. P. Panaitescu, Acte de la Rîmnicu Sărat (colecţia d-lui Zamfirescu), în RJ, VIII, 1922,
nr.10-12,p.199.
moşii de aici era reţinută la 1 aprilie 1671 54 . Împreună cu „fraţii de moşie" şi

cu preotul Stan vindea, la 13 februarie 1676, Stoian baciu 20 de pogoane ţelină
în Grebăn. Achizitor era ceauşul Lup din Homeşti 55 .
Dumitru, fiul preotului Stan vindea la 15 octombrie 1676 zece pogoane
ţelină către Radu, fratele căpitanului Iane Hagiu din Costiani 56 . Un Neagu cu
soţia sa Flora şi fiul Stoica din Gurgueţi dădeau, la 30 noiembrie 1676,
nepotului Lupu din Pârliţi două pogoane de vie „şi cu 2 buţi, şi cu 2 tocitori, în
dealul Homeştilor". Se va face precizarea că vânzarea, 40 de taleri, se datorase
plăţii haraciului şi că aceasta se efectuase „cu ştirea tuturor moşnenilor şi din
sus şi din jos"57 • La 29 iulie 1680 cumpărau aici trei fraţi Mogoş de la Costieni
vânzător fiind D. Drăghici. Campania de achiziţii a logofătului Stoica de
Hodaia Bălăceanului se declanşa la 24 noiembrie 1680 când cumpăra de la
Lascăr din Gurguiaţi. Ion, fratele ceauşului Lupu îi vindea la 25 mai 1682.
Preotul Stan cu fiul său Dumitru şi cu alt fiu, Lupu, vindeau tot la 25 mai 1682
logofătului Stoica două pogoane de vie în deal „despre dumbravă" urmând altă
tranzacţie din 15 noiembrie 1682. La 16 iunie 1682 vindea şi Stoica Tudor tot
către logofăt, iar în 13 aprilie 1683 era urmat de Buda Stoica. Campania de
achiziţii a logofătului continua la 1 ianuarie 1684 când îi vindea Alecsandru,
fiul lui Gavrilă Bădulescu, la 27 aprilie 1684 când vindea Neniu Tudoran, între
martori numărându-se şi baba Tofila ceauşoaia şi la 12 august 1684 când
vindea Mihai Stoica. În 5 februarie 1685 un Nicoară şi Ilea Fintea vindeau şi ei
tot lui Stoica. Sosea la 7 iulie 1685 porunca domnească prin care Lupu, fiul
preotului Stan era somat să se fsrezinte cu trei martori spre a desluşi pricina cu
pârcălabul Stoica de la Pâcleni .
8
Dispărutul schit Trestieni - Gârbovi de pe moşia Tîmboieştilor era

pomenit la 1685 ctitorit fiind de căpitanul Zăgan din Homeşti. Ca martor apare
căpitanul Zăgan, la 24 aprilie 1691 cu ocazia infiltrării vei căpitanului
Mihalcea Cândescu în rândul moşnenilor de la Pârscov. Se vor bea trei vedre
cu ocazia tranzacţiei din 6 aprilie 1696 când Nastasia, fiica lui Stan şi nepoata
lui Sârbu şi a Mogăi vindea o proprietate în document consemnându-se „vadra
pe bani 40" 59 . Partea lui Petcu era pomenită la 171 O. Părţile lui Albului şi
Coteţ, dar şi aceea a lui Coman se reţineau în 1715. Lupu Homescu primea la 5
54
ANIC, fond Mănăstirea Rm. Sărat, XX/2.
55
Grina - Mihaela Rafailă (editoare), Catalogul documentelor lui Gheorghe Duca ... , p. 169,
nr. 22.
56
Ibidem, p. 172, nr. 35.
57
P. P. Panaitescu (editor), Acte de la Rîmnicu - Sărat „., p. 200.
58
Grina - Mihaela Rafailă, Actele domniei lui Şerban Cantacuzino aflate în patrimoniul
Muzeului municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 160, nr. 136.
59
P. P. Panaitescu (editor), Acte de la Rîmnicu - Sărat (colecţia d-lui Zamfirescu), în RI, VIII,
1922, nr. l O - 12, p. 200.
20 Al. Gaiţă
februarie 1715 porunca domnitorului prin care era somat să lămurească situaţia
unei moşii „vândute rău" către hătmăneasa Ilinca60 • În 22 aprilie 1715 Moise,
fiul iuzbaşei Mogoş din Costieni vindea, împreună cu fiul său Mihai, către
Toderaşcu Gogălniceanu un pogon paragină în deal Homeştilor. Motivaţia
vânzării era legată de neputinţa lucrării terenului. Se menţiona acordul tuturor
fraţilor de moşie la vânzare. Tot cu acordul acestora vindeau Tudoran, Mihai,
Iane Japonca cu fratele său Ion, Neagu şi alţii la 15 septembrie 1717. Achizitor
era jupânul Stoica Tunseanu care intra în posesia a „un şfert de moşie adică
dintr-o jumătate de moş jumătate, însă din moşul Tudoran" 61 •
Fraţii Mihai şi Iane Japonca cu Ion Furdui donau la 17 martie 1718
căpitanului Dumitraşco Bagdat „din moşul Mălinescu să ia dumnealui o parte
înainte şi câtă va mai rămânea să se dea" 62 . Gestul se datora „binelui"
neprecizat făcut de căpitan. Mai cumpăra căpitanul de la cei amintiţi şi în 1O
noiembrie 1718. Cu ştirea fraţilor de moşie vindea şi Buda Budei la 18
noiembrie 1718 către logofătul Toderaşco Gogolniceanu. Martori erau
Gheorghiţă Zăgan, Lupu şi Gheorghiţă, fiii ceauşului Lupu, Şerban Drăghici şi
alţii. Pentru o iapă bună vindeau fraţii Neagu şi Dumitru Dragomir în 20 aprilie
1719 a opta parte din moşul Tudoran către Dumitraşcu Bagdat63 . Gheorghiţă
Zăgan, fiul căpitanului la 16 octombrie 1726 vindea cu zece taleri moşia, ce o
cumpărase de la croitorul Stan Năpărstocu, către căpitanul Dumitraşco. La 8
ianuarie 1761 A. Neculescu şi alţi 24 de boieri adevereau hotărnicia pentru
moşiile Homeşti şi Putreda cumpărate de biv vel clucerul Ioniţă64 . Vindeau, în
24 ianuarie 1799, cinci pogoane în deal logofătului D. Racoviţă o Catrina
comisoaia cu rudele sale65 • Solicita lui vodă în 24 octombrie 1799 biv vel
logofătul D. Racoviţă cercetarea moşiei sale de aici pe care o considera călcată
ca şi cele de la Sineşti, Herăşti şi Putreda66 • Se înregistra un schimb de
proprietăţi la 19 aprilie 1817 între vornicul D. Racoviţă şi şetrarul Vlad
Perieţeanu. Situaţia se va repeta între cei doi şi la 23 noiembrie 1820. Despre
biserica Sf. Voievozi la 1818 se scria „s-au făcut din nou din temelie" de Vlad
Perieţeanu şi fiul său Costache. Pictura datorându-se lui Ioan Stoenescu,
60
Grina - Mihaela Rafailă (editoare), Actele domniei lui Ştefan Cantacuzino aflate în colecţia
de „Documente" a Muzeului municipiului Bucureşti, în BMIM, XXIV/2, 2011, p. 352, nr. 4.
61
Eadem, Documentele domniei lui Ioan Mavrocordat aflate în colecţiile Muzeului
municipiului Bucureşti, în BMIM, XXVI, 2012, p. 219, nr. 6.
62
Eadem, nr. 9.
63
Eadem, Catalogul documentelor domniei lui Nicolae Mavrocordat aflate în colecţia
Muzeului municipiului Bucureşti, în Ibidem, XXVII, 2013, p. 284, nr. 3.
64
BAR, Doc. Ist., MCLXXXVIl/107.
65
Grina - Mihaela Rafailă (editoare), Documentele domniei lui Constantin Hangerli, în
„Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel - Dumitru Ciucă ... ", p. 526.
66
NIC, colecţia Documente Munteneşti, LXXXVIIl/28.
Augustin Cireş şi George Nicolae. La 1927 era amintită localitatea cu o pagină

din trecutul său 67 . Recensământul lui 1930 înregistra 667 locuitori, iar în 1942
se raportau de aici pentru Herăşti 748 locuitori în 148 de case, la Homeşti 785
locuitori şi l 29 de case, iar la Zăplaz 242 locuitori în 37 de case 68 •
HOMEŞTI PĂ DEAL. (RS, BZ)
HOMOCEA. (BZ) Probabil lângă Pogoanele. La 25 iulie 1576 se

întăreau lui Dobre o serie de proprietăţi între care şi 14 stânjeni de la Homocea
pe care acesta îi cumpărase de la un Manea pentru suma de 940 de aspri. În
document se va face menţiunea - „şi încă s-a înfrăţit Stan cu Manea cu un cal
bun, preţul lui 400 aspri" - şi că tranzacţia s-a bucurat de acceptul „tuturor
megiaşilor".
HOMOCIOAIA. (BZ) Era înregistrată ca parte de sat la Petrăcheşti,

comuna Vintilă Vodă de la plaiul Slănic. Localitatea dinspre Gura Dimienii cu
existenţă oarecum incertă îşi aşteaptă cercetătorii. În trecut se reţinea aşezarea
ca o subdiviziune a cătunului Petrăcheşti de la Niculeşti. Valea Homocioaei
era, conform tradiţiei, locul mai multor aşezări tătăreşti dinspre secolele XIII-
XIV. În 6 septembrie 1720 o Sanda îi vindea lui Nica din Buzău o sută de
stânjeni din moşie, iar la 1723 altă sută de stânjeni. În 1797, la 2 aprilie biserica
de aici era dotată cu un Apostol râmnicean din 1794 de către medelnicerul
Ioniţă Caloean „şi pentru ca să se ştie am întărit şi cu semnătura" 69 . Peste un
an, la 7 februarie scriptorul Caloean preciza, pe un Triod bucureştean din 1798,
„noi l-am dat la sfânta biserică ot Homocioaea care este făcută cu cheltuiala şi
strădania noastră ( ... ). În seama preotului popii Liică". Un urmaş al preotului
consemna cutremurul din 13 noiembrie 1829 „noaptea spre miercuri naintea
cocoşilor spre joi" pe o Cazanie bucureşteană din 1828 70 . Teribila invazie de
lăcuste era menţionată de S. Zaharia pe un Octoih acefal la 8 mai 1860 •
71
Însemnările de pe vechile cărţi de cult aduc numeroşi locuitori, dar şi pe rudele

lor din satele din proximitate, astfel că, de multe ori, ai ocazia de a reconstitui
67
G. Jugureanu (editor), Un frumos document al vremurilor de altădată. Danie bisericii ot
Homeşti, în ,,Îngerul'', III, 1927, nr. 13 - 16, pp. 42 - 44.
6
H Arh. Naţ. Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Rm. Sărat, dosar 30/1942, f. 29.
69
S. Tudor, Biserici de lemn (1974) .. „ p. 522.
70
Se poate reţine şi mărturia ofiţerului rus, de origine poloneză F. Tamow ,,Între timp nervii
noştri au mai fost încercaţi încă o dată. Un puternic cutremur a avut loc în principate (.„)
Acesta s-a petrecut la miezul nopţii şi a durat circa trei minute"; cf. Marian Stroia,
„Imaginea celuilalt" în variantă est-europeană: Călători ruşi în spaţiul românesc până la
I 848, în MN, XIX, 2007, p. 86.
71
Lăcustele vor fi exterminate metodic în intervalul 1886 - 1900.
22 Al. Gaiţă
veriga lipsă a unui neam datorită acestor mici nestemate de memorie prea mult
timp minimalizate de proletcultişti nevolnici.
HOMORICIU. (SAAC, PH) Ca forme mai vechi se pot ammt1

Homorâciu, Homorăci, Homărâciu 72 . Mai mulţi cercetători s-au ocupat de
trecutul aşezării 73 • Îşi are începuturile în epoca bronzului în urma cercetărilor
arheologice de prin 1940. O altă sursă luată cu oarecari reţineri ţine de opera
lui Grigore Ureche care aminteşte lupta pentru cetatea Teleajen din 1
octombrie 1474. În aceeaşi situaţie ar fi şi documentul de la 1543 din arhivele
Braşovului relativ la un Magne ce dusese acolo animale mici spre vânzare .
74
Ca fiind din Homoriciu apare un Stănilă care la 1551 ducea, şi el pe piaţa

braşoveană şapte boi, iar în 1554 şase vaci •
75
Tudor Tăriceanu cu ginerele său Vasile cumpărau la 14 octombrie 1602,

pentru 20 de ughi, partea de moşie a mai multora din Runcu de Pucioasa „ce să
chiamă Predeal, însă semnile să să ştie din valea Homoriciului ce apucă pe plai
în jos şi merge până în Praviţi" 76 . Ca martor de aici era amintit în februarie
1648 un Radu. Pentru partea de moşie a fiicei lui Giurea din Homoriciu la 2
februarie 1656 se înfrăţeau un Mihai cu un Neagu actul fiind scris de preotul
Constantin77 . Ilie Benea de aici era martor în 27 octombrie 1657 pentru
Măneciu. În arhiva mănăstirii Cotroceni mai figura localitatea la 5 iulie 1676 şi
28 iunie 1680. Monahul Nichifor, pe mirenie Neagoe, dăruia la 3 aprilie 1685
partea lui din Homoriciu, ce îi revenise după unchiul său Stan „câtă se va
alege" dinspre fraţii noului călugărit. Preotul Stanciu cu fiul său Radu erau
reţinuţi la 1702 ca stăpâni pe 202 stânjeni. Se picta la 1745 biserica cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului" ridicată între 1743 - 1744 de către căpitanul
Iane şi soţia sa Aniţa, fiica lui Nicula Ţangarofa 78 . În 2 mai 1768 debuta
procesul pentru hotarele moşiilor de aici 79 • O cercetare de hotare se producea la
72
Homor = ung. Repede.
73
Ioan I. Costeanu, Valea Teleajenului cu cetatea culturală Vălenii de Munte şi monografia
comunei Homoriciu, Vălenii de Munte, 1930; Radu Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre
Ţara Românească şi Braşov în prima jumătate a sec. al XVI-iea, în SMIM, II, 1957, p. 199;
I. Şt. Baicu, P. D. Popescu, Istoria Prahovei în date, I, p. 43; Costea-Teleajen, Nicolae,
Monografia comunei Izvoarele, jud. Prahova: Cu satele componente Izvoarele, Cerneşti,
Chiriţeşti, Homorâciu, Malu Vânăt, Schiuleşti, voi. I, Editura Giuleştino, Bucureşti, 2003.
74
R. Manolescu, Socotelile Braşovului .. „ l, p. 203.
75
Idem, 4, p. 444; 542.
76
DIR, B, XVII/l, p. 64, nr. 77.
77
ANIC, fond Mănăstirea Cotroceni, XL/2.
78
Silvia Marin - Barutcieff, „ La păstrare sub întuneric". Căderea îngerilor în iconografia din
Ţara Românească, în ln Honorem Cătălina Velculescu, Ed. Paideia, Bucureşti, 2012,
p. 216.
79
ANIC, fond Mănăstirea Cotroceni, XL/12.
19 august 1795 80 . De la Divan sosea, în jumătatea a doua a lui ianuarie 1808,

porunca prin care ispravnicii judeţului, care luaseră bani de la unii scutelnici
boiereşti spre a nu-i trimite la o inventată muncă a strângerii fânului la Focşani,
erau obligaţi să restituie sumele la cei vătămaţi „veri care scutelnic veri a cui
va fi" 81 • Era o altă „formulă" de a jupui de bani populaţia mai înstărită. În 1835
avea localitatea 42 de gospodării. Moşnenii Homoriceşi şi Morcoveşti se
vedeau puşi în faţa cererii lui Radu Nica Barbu care le pretindea, la 1 mai
1837, plata unei sume de 1.200 de lei. O situaţie amuzantă se constata la 1838
când, cu ocazia catagrafiei, din întregul judeţ Saac, aici se vor declara secui
numai trei locuitori. În 1865 era menţionat toponimul La Hopdate legat de o
proprietate a mănăstirii Cotroceni. Cam jumătate din moşia moşnenească de
aici era stăpânită de Durdeşti cu ramurile lor începând cu aceea a lui Benea, iar
cealaltă de cei din moşul Bratu. Din anul 1892 devine comuna Homoriciurile
din plaiul Teleajen. Avea în compunere satele Homoriciu Pământeni,
Homoriciu Ungureni, Malul Vânăt, Cerneşti şi Schiuleşti. În 1899 se ajungea
ca moşia moşnenească să aibă 144 ha. Existau moşii Tiafei, Durduc, Popesc şi
Moţogăesc. Prahova va ajunge să numere, la 1912, 20.982 capi de familie
moşneni. Se adunau cei de aici cu rudele şi prietenii lor în 14 octombrie de Sf.
Paraschiva la bâlciul şi târgul organizat din vechime. La 1920 - 1921 se
recenzau 20 de răzeşi între cei 562 locuitori.
HOMORICIU - PAMÂNTENI. (SAAC, PH) În 1831 localitatea din

plaiul Teleajen era înregistrată ca sat mixt cu 68 de familii. Nu ştim în ce
context la 1838 numărul acestora se va reduce la 25. În 1899 moşia celor 27 de
moşneni - Marcaveşti şi Homoriciu - avea 98 ha.
HOMORICIU UNGURENI. (SAAC, PH) Nichifor monahul făcea o

danie către Cotroceni în 1685. La 1726 o altă danie aparţine lui Gr. Filipescu,
dar spre Văleni. În vara lui 1831 satul avea 59 de familii deşi Catagrafia
aducea cifra de 61. O nouă catagrafie, de la 183 8, înregistra numai pe
moşneanul Moise Marin. Urma catagrafia de bunuri ce se desfăşura în 20
februarie 1844 82 . Statistica cu locuitorii aşezării din 14 noiembrie 1865 ajungea
în arhiva Cotrocenilor mănăstirea deţinând aici, până la secularizare, o
proprietate.
HORJA. (SAAC, BZ) Comuna Glodeanu Cârlig. În documentul dat

unui Cârstea la 22 ianuarie 1619 este amintit hotarul satului.
80
Idem, Mss. 206, f. 292 v.
81
V. A. Urechea, Istoria românilor, IX, Bucureşti, 1892, p. 305.
82
ANIC, fond Mănăstirea Cotroceni, CXl/61.
24 Al. Gaiţă
HORJANI. (SAAC, BZ) Forme mai vechi au fost cele de Orjani,

Horjuneşti. Satul va fi înglobat comunei Stroeşti. Se ridica la 1816 biserica
conform datei de pe o icoană. Menţionat în 1831 ca sat mixt sub forma Orjani
apare din nou la 30 decembrie 1844 într-o „Listă de totalul satelor acestui judeţ
cu cele ce s-au luat spre rătunjirea lui de la judeţul Saac şi care s-a împărţit pe
şase plăşi" 83 • Conform documentului rezultau la Plaiul Slănic 34 de sate, la cel
al Pârscovului 37, la cel Despre Buzău 42, la plasa Tohanilor 29, la aceea a
Sărăţii 32 şi la plasa Dimienii 44 de sate. Moşnenii mai erau reţinuţi la 1911 cu
ocazia lucrărilor comisiei pentru concesiuni pentru un teren de la Valea cu
Anini 84 . În urma recensământului din anul 1912 rezultau 34 de imobile în care
vieţuiau 69 de bărbaţi şi 69 de femei. Numai 190 de locuitori se înregistrau la
1930, iar în 1941 erau 213 locuitori în 48 de case.
HORJENEŞTI (RS, BZ) Satul de Ziduri a mai purtat denumirile de

Horjineşti, Hurmuzeşti, Orjăneşti, Orzăneşti. Moşnenii de aici vindeau înainte
de 1650 iuzbaşului Dragu 40 de stânjeni, iar celui de-al doilea iuzbaş, Toader
de la Pâcleni - Buzău 400 stânjeni plus trei locuri 85 . În fondurile mănăstirii
Râmnic primul document apare este din 20 iunie 1658 când Stan şi Vlad
vindeau 120 de stânjeni „pe Teleasca". Interesant este că la preţul stabilit în
ughi se adăugau şi opt iepe date de cumpărător cu un nume oarecum
predestinat - Stanciu Mânzul. La 28 aprilie 1661 se efectua o vânzare de moşie.
O alegere de moşie se derula în 3 iulie 1670, iar în 15 august era pomenită
moşia Teleasaca . Sub forma de Horjineşti apare localitatea în 5 iulie 1671, iar
86
sub aceea de Horjinei în 23 mai 1674. Menţiuni documentare avem şi din 15 şi

25 octombrie 1677, dar şi din 8 mai 1678. O vânzare de moşie se producea la
23 noiembrie 1679 şi 7 septembrie 1680, dar şi în 15, 16 august 1681 87 • Alte
menţiuni documentare vin din 19, 20 februarie 1682 şi 15 august 1691.
Conform ultimului document Anghel Vârboceanu cu soţia sa Maria şi cu fiii
lor vindeau iuzbaşei Toader din Păcleani partea lor din moşie „din moşul care
83
Arh. Naţ. Prahova, fond Ocârmuirea Saac, dosar 133/1844, f. 19; 35. Pe harta stolnicului
Saacul figura cu numai 11 sate deşi realitatea era cu totul alta „Astfel, numai în regiunea
deluroasă de la nord-est de Vălenii de Munte, lipsesc, în hartă satele Ogretin, Râncezi,
Bătrâni, Poseşti, Târleşti, Star Chiojd, Chiojdul Mic, etc."; cf. C. C. Giurescu, Harta
stolnicului Constantin Cantacuzino: O descriere a Munteniei la 1700, M.O„ Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1943, p. 15.
84
„Monitorul Oficial", nr. 168, din 31 octombrie 1911, p. 7819.
85
C. Bălan, Structurări „„ p. 979, n. 148.
86
ANIC, fond Mănăstirea Râmnic, X/7.
87
Peste trei zile se va produce un cutremur de gradul 9 şi cu o durată înspăimântătoare. Un
altul, cu aceeaşi magnitudine va avea loc în 12 iunie 170 I; cf. Ionel Cândea, Mănăstirea
Măxineni, Editura Istros, Brăila, 1996, p. 35, n. 66.
îi iaste dată de zestre de socrul meu". Se obţinuse acordul moşnenilor unii

devenind şi martori 88 • Achiziţionarea unor moşii se producea aici în 20 martie
1692 şi 27 aprilie 1693. În ultimul caz Ionaşcu Voinea cu Ion Stan plăieşul
vindeau lui Iane căpitanul şi fratelui acestuia Andronic Dragu din Pâcleni 106
stânjeni în partea Telească cu acordul fraţilor de moşie 89 • Vor urma
documentele din 15 aprilie 1694 - când sunt amintiţi ca moşneni mai vechi
Toader iuzbaşa şi Şerban, fratele său - şi 30 aprilie 1696. O zălogire se
producea în 11 august 1705, iar în 13 mai 1708 se desfăşura un proces generat
de posesia moşiei. Alegerea moşiei se efectua în 30 mai 1708 şi totuşi în 3
iunie gâlceava continua.
O altă zălogire era amintită la 8 mai 1712, iar în 5 iunie, 14 şi 18
noiembrie 1712 se semnala un schimb cu Tigoiu. În 9 noiembrie 1712 se
efectua o închinare de moşie, iar la 25 februarie 1716 se reţinea o împresurare
de moşie la Pâcleni, dar şi aici. O chezăşie pentru o altă moşie era dată în 20
martie 1716. Sub forma de Hurzuneşti apare localitatea în iunie 1718 şi 9
februarie 1751. În 4 iulie 1720 se înregistra o judecată pentru moşia de aici
între moşneni şi episcopul Cosma. În 21 noiembrie 1748 se reliefau stânjenii
moşiei. La 8 ianuarie 17 44 o moşie de aici se afla în posesia mănăstirii Râmnic
la fel ca cele din Buda, Domireşti, Bărăşti, Herăşti, Lămoteşti, Stanomireşti,
Tusasca, Jideni, Tigoi, Ciorăştii lui Sfeti Nicolae şi Vârteşcoi. Un schimb de
moşii se înregistra la 1 august 1753. Călcarea moşiei de vitele celor din
Costieni era reţinută la 18 iunie 1806. Din ultimele hotărnicii ale scolului al
XIX-lea se poate semnala aceea din 5 iulie 1846.
HOŞT A. (SAAC, BZ, IL) Satul dispărut, de lângă Glodeanu Cârlig s-a
mai numit şi Hoştia.
În anul 1546 se exportau de aici la Braşov 16 porci în valoare totală de
640 de aspri. În 1550 erau vândute pe piaţa braşoveană 17 comute mari
valoarea acestora fiind de 1.660 aspri. În vremea lui Alexandru II Mircea ( 1568
- 1577) domnul, la 13 iunie 1571, întărea mai multor moşneni o ocină la
Albeşti - Groşeneasca „din drumul Stoeneştilor până în hotarul Hoştiei" 90 . În
continuarea documentului se arăta că „Şi au vândut Neagul şi Manea aceşti
sus-zişi stânjeni de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megieşilor din sus şi din
jos". La 9 noiembrie 1650 comisul Apostolache cumpăra aici 200 de stânjeni
de la Mihai Radu din Burăneşti şi de la o Voinea, nepoata Buicei. Mai este
amintit satul la 1652 documentul fiind reţinut în arhiva de la mănăstirea
Slobozia sau în cele de la Stavropoleos pentru anii 1657, 1661, 1665 şi 1725.
88
ANIC, fond Mănăstirea Rm. Sărat, X/2 l.
89
BAR, Doc. Ist., X/23.
90
DRH, B, VII, p. 50, nr. 37.
26 Al. Gaiţă
Un proces pentru moşia de aici se derula în perioada 1669 - 1672. Mănăstirea

Măstăneşti deţinea şi ea o moşie aici situaţie reţinută la 19 aprilie 1692 91 • În
hotărnicia din 5 iulie 1799 a medelnicerului Ştefan Belu, se făcea referire la
moşia Apostolache din Cebăşoaia (Cepăşoaia) - Siliştea Glodeanului, pe care
jupâneasa Voichiţa o dăruise mănăstirii Apostolache în 1646. Se menţiona şi
denumirea mai veche de Hoştea - Hojdea.
HRIZOAIA. (PH) Sat menţionat în secolul al XVII - lea92 .
IANCA. (BZ) În 1855 aici erau prezenţi şi doi moşneni - Petre Vintilă şi
George Drăgănescu - care locuiau în Buzău 93 .
IASUL. (BR, RM-BR, RM, BR) Banul Vlaicu de aici era amintit în
octombrie 1578 pentru un proces la Deşiraţi 94 . Între întăririle de la Bărbunceşti
din 17 iunie 1623 se amintea şi de partea lui Stoica din Iaşi 95 . Moşia din
localitate aducea localitatea în documentele vechi o dată cu achiziţia
negustorului brăilean Badea din 26 iunie 1633. În hrisovul de întărire de două
ori i se va sublinia acestuia calitatea de prieten al domnitorului ceea ce nu era
puţin pentru acele vremuri. Bogatul negustor din raia va achiziţiona moşia,
contra sumei de 5.500 de aspri, de la cinci moşneni începând cu Stoica
Hileanu, Stoica Gelosul şi Popa Dragnea. Relativ la ultimul se va menţiona că
acesta avusese partea sa, de cumpărătoare „de la jupâniţa Mihna şi de la
jupâniţa Marica Călugăriţa, fiica lui Mihalcea Banul, însă partea cumnatului
său Vlaicul şi a lui Filip şi a lui Balea fraţii preotesei Sorei, toată moşia câtă se
va alege dintr-a celorlalţi fraţi de moşie de peste tot hotarul din hotar până în
hotar". Dincolo de întinderea deosebită, în lungul drumului comercial de o
importanţă aparte, delimitarea hotarelor aducea o serie de toponime „din
miezul pe drumul Brăilei până în gorganul Uturii şi d-acia din Utură pe hotarul
Ori eşti lor până în gorganul Drăgăicei ( ... ) alături cu Comăneştii până în
drumul Tătarului pe dată pe drum până în gorganul sec, şi iar pe drum până în
Ianca Spini şi până în Caliciul".
Fiind om al domniei achiziţia sa se va dovedi a fi „productivă" pentru
acesta datorită posibilităţilor informative vis-a-vis de kaza 96 . Trecerea, prin
91
ANIC, fond Mănăstirea Slobozia, XX/10.
92
C. Hoinărescu, Habitatul ... , Anexa IX.
93
O. Ciobotea, Istoria moşnenilor ... , p. 216.
94
DRH, B, VIII, p. 253, nr. 162.
95
ANIC, fond Episcopia Buzău, LXXVIl/l. Urmele alanice ţin de Iaşi.
96
Radu I. Perianu, Un negustor brăilean prieten cu Matei Basarab, în RIR, XVI, 1946, fasc. 4,
p. 348. Informaţiile erau culese, în principal, de la haslăi, denumire mai veche a locuitorilor
raialelor.
danie, în proprietatea episcopiei se va petrece în 25 iunie 1651. Dumitru de la

Iasu avea mari probleme în primăvara lui 1650 cu jupânul Bade care îi viza
ocina ce o avea. Se va ajunge la documentul din 20 aprilie în care boierii care
cercetaseră cauza arătau că Badea „n-are nemica ce cade năpaste în spinare lu
Dumitru, fără lucru"97 • Limbajul din actul scris de logofătul Stan din Buzău
denotă o oarecare depărtare de cel oficial al cancelariei domneşti, dar este mai
direct şi clar în finalul său. O ceartă aplanată printr-o înţelegere între părţi se
producea pentru o moşie în 6 august 1650 probabil la Ciortanul în Argeş.
Protagonişti erau Negoiţă paharnicul şi Badea din Brăila. Vel stolnicul Barbu
va scrie actul de împăcare „s-au tocmit înaintea noastră şi se nu meargă la
divan ţi să ţie Negoiţă păharnicul cumpărătoarea" 98 . O danie deosebită o va
face Badea la 25 iunie 1651 când lăsa cinci trupuri din moşia Iasul episcopiei.
Astfel, jupânul Badea în 25 octombrie 1652 era pomenit ca închinător al moşiei
sale către episcopie. Acum el se pomenea cu ea împresurată de clucerul
Negoiţă care pretindea că a cumpărat-o. Revoltat că episcopul locului nu
reacţionase, Badea îi scria „Şi sfinţia ta nu vii să-ţi cauţi moşiile mănăstirii,
cum le caută şi alţi părinţi, ci taci" 99 . Supărarea era reală de unde şi constatarea
„Dar dacă faceţi aşa, boierii cum vor să-şi mai dea moşiile pre la mănăstire, că
nu voi le căutaţi, că le iau alţii?". Chestiunea, dincolo de reproşul îndreptăţit,
ţinea de frica de a nu rămâne cu vechile obiceiuri creştine neîmplinite - „Şi sunt
boierii fără de pomană" - dar şi de nesiguranţa salvării sufletului şi prin danii.
Şase boieri erau luaţi pe răvaşe domneşti şi în 5 februarie 1653 „pentru o parte
de moşie de la Iasul, a lu Dumitru şi a frăţini-său, lu Ivanu" 100 • Mihalcea, fiul
clucerului Negoiţă din Cândeşti se va vedea implicat într-un proces, cu
negustorul Ene de la Brăila, pentru o moşie de aici în 24 octombrie 1664.
Mihalcea, fiul clucerului Negoiţă cel asasinat era întărit aici la 24 octombrie
1667 - 1668. Ionaşcu Poia era martor în 28 septembrie 1680 la Măcreştii din
Vale.
O întărire pentru Arion, nepotul lui Badea de la Brăila se va face după un
proces în 29 iunie 1699 101 • Dedu Arion îi scria episcopului Ştefan la 26 august
1722 în care sublinia că şi el avea aici o moşie. Este amintită moşia episcopală,
împreună cu aceea de la Ciorani, şi la 25 februarie 1747 odată cu porunca
domnească către aga de beşligaşi şi ispravnicul judeţului Buzău de strângere a
bucatelor 102 • În numeroasele procese generate de moşia episcopală se poate
aminti şi cel din 2 octombrie 1747 când trei boieri - Şt. Dudescu, Toma
97
DRH, B, XXXV, p. 139, nr. 113.
98
Ibidem, p. 261, nr. 236.
99
Ibidem, XXXVII, p. 286, nr. 309.
100
!ibidem, XXXVIII, p. 39, nr. 36.
101
ANIC, fond Episcopia Buzău, LVIII/I I.
102
BAR, Doc. Ist., CCXXV/22.
28 Al. Gaiţă
Guliano şi Toma Arion - reclamau episcopia pentru călcare 103 . La 9 noiembrie

1747 se alegeau hotarele dintre moşiile episcopale şi cele ale lui Toma
Arion 104 . Pentru partea lui C. Copcea se emitea o poruncă isprăvnicească
pentru împietrire la 25 mai 1749. Pe vremuri de restrişte pentru vânzător, 20
februarie 1778, Toma Aron reuşea să mai cumpere o bucată de moşie. Prezenţa
unui hotarnic era reţinută în 20 iunie 1836 implicat fiind Ioan Vernescu care va
insista în delimitarea proprietăţii. Radu Merea, dar şi alţi locuitori depuneau
mărturie la hotărnicie în 27 mai 1837.
IAZU. (PH) Vezi Protosinghel, comuna Măgurele.
ICHIMEŞTI. (BZ) Vezi Mânzăleşti. Valea Perei era o subdiviziune a

cătunului Ichimeşti la 1890.
IEPUREŞTI. (RS, RS-BR, BZ) În timp Iepureştii (Epureştii) au ţinut de

judeţele Slam Râmnic, Slam Râmnic şi Brăila 105 şi probabil de Buzău. Într-un
document din 9 iulie 1519, dat la Piteşti, se arăta „iar Oană a aşezat pe Bârcă în
Epureşti peste a patra parte de ocină şi peste baltă" 106 • Vătaful Mirăuţă era
amintit în 1O iunie 1613 ca achizitor de terenuri „Însă partea Udrească toată,
pentru 4000 aspri". Mai apare satul în 9 iulie 1639 prin nepoata lui Dobre din
Epureşti care primea mărturie de la mai mulţi moşneni pentru moşia ei de
moştenire 107 • Hotarul satului era amintit la 2 august 1645. Stana Roman,
nepoată a lui Dobre din Iepureşti era întărită la Cuceşti în 12 ianuarie 1655.
Martori de aici sunt amintiţi şi la 17 aprilie 1657, dar pentru Balta Albă. La fel
se petreceau lucrurile la 17 aprilie sau 25 noiembrie 1657 când uncheşul
Muşat, Şendrea, Opriş şi Rădule erau martori tot pentru Balta Albă 108 . Un
conflict acut se căuta a fi rezolvat în 13 aprilie 1659 la Târgovişte. Acum vodă
întărea căpitanului Iancu şi fratelui acestuia, slugerul Negoiţă, „partea
Frumuşanilor, 591 stj., partea Dăspicaţilor, 302 stj., jumătate din partea
Ţugueştilor, 469 stj., pentru că aceste părţi au fost cumpărate de Mihail vv. cu
bani gata de la moştenii satului Epureşti şi le-a miluit lui Oancea logofăt,
103
ANIC, fond Episcopia Buzău, LVIII/18. Toma Guliano biv vel stolnic era ispravnic de
Prahova; cf. Nicolae Iorga, Braşovul şi românii, Bucureşti, 1905, p. 216.
104
În 29 aprilie 1783 îl vom găsi judecător la Slam Râmnic înlocuindu-l pe Alexe pitarul; cf.
V. A. Urechea, Istoria românilor, I, Bucureşti, 1891, p. 254.
105
În 1544 sub Mircea Ciobanul s-a tăcut prima alegere a hotarului kazalei Brăilei; cf. Gh.
Mihăilescu, Aşezările omeneşti din raiaua Brăilei, la 1828, în compara/ie cu cele de pe
harta austriacă de la I 790, în Analele Brăilei, 1933, Vil, p. 53.
106
DRH, B, II, p. 353, nr. 184.
107
CDŢR, IV, p. 659, rez. 1520.
108
Ibidem, IX, p. 185, rez. 309.
pentru dreaptă şi credincioasă slujbă; acesta le-a ţinut până a plecat în pribegie
cu Şărban vv„ ( ... ) iar când el s-a întors din pribegie, nu a avut putere să se
judece cu moşnenii din sat, ai căror bunici şi părinţi au vândut aceste ocine lui
Mihail vv. Astfel, ei le-au împresurat ţinându-le aşa până în zilele
domnului" 109 . Era urmarea procesului deschis de Iancu împotriva cetei
moşnenilor luându-se, cu această ocazie, patru bătrâni care „au împărţit ocina
Epureştilor în 8 părţi, anume: Frumuşanii, Bujorasca, Leoteasca, Cuceasca,
Gărdeasca, Măzăreasca, Despicaţii, Ţogoeştii, iar pentru părţile numite
Bujorasca, Leoteasca, Cuceasca, Gărdeasca şi Măzăreasca au adeverit că n-au
fost vândute lui Mihail vv.; pentru părţile Frumuşanii, Dăspicaţii şi jumătate
din Ţugueşti nu au putut jura. Astfel, le-au dat să le ţină Iancul căpitan cu fraţii
lui, căci şi-au răscumpărat părţile lor ce le aveau de la Oancea logofăt. Iancul
căpitan, cu fraţii, s-a tocmit cu sătenii ca să ţină el din partea Frumuşanilor, 2
părţi, 591 stj., iar Semul, cu ceata lui, să ţină a treia parte, 296 stj.". Un Stan
vindea toată moşia Cuceştilor „din hotarul Despicaţilor până în hotarul
Loloeştilor" la 5 iulie 1668 110 • Hotărnicia moşiei Epureasca se producea la 20
octombrie 1748 111 , iar în 25 septembrie 1760 începea un alt proces pentru
moşie.
!ONEŞTI. (BZ) Satul de la Gura Teghii a mai purtat şi numele de

lvăneşti sau lonaşti. În urma recensământului de la 1912 rezultau în 46 de case
220 de locuitori. În 1930 era înregistrat satul la Varlaamul. Peste un deceniu
numărul populaţiei era de 129 persoane în 36 de case.
INOTEŞTI. (SAAC, PH) - Satul din plasa Cricovului s-a mai numit
Enoteşti sau lunoteşti.
Într-un document din 13 iunie 1571 se scria „Şi iar să-i fie ocină lui
Manea din moşia Obidiţilor, însă din partea lui Neagu din Inoteşti a şasea
parte"ll2. După autorii Dicţionarului de la 1897 aşezarea ar data din 1684, dar
în 16 mai 1573 intervenea o altă întărire de posesie de data aceasta pentru
preotul Neagoe şi pentru alţi moşneni aici, dar şi la Valea Tulbure şi Prideal. O
indirectă ştire despre localitate rezulta prin gardul Inoteştilor care era invocat
ca reper atunci când moşnenii Buta, Nan şi alţii aveau parte de recunoaşterea
ocinei din dealul Urlaţilor în 28 aprilie 1625 ,,Însă la Făgeţel". În 20 aprilie
1629 se menţiona la fixarea hotarelor unei moşii „care se chiamă la Ratina, din
109
Ibidem, p. 375, rez. 702.
110
BAR, Doc. Ist., CCXCIX/39.
111
ANIC, fond Mănăstirea Sf. Ioan Focşani, XXXI/6.
112
nRF-1, B, VII, p. 50, nr. 37.
30 Al. Gaiţă
jos de Inoteşti" 113 . Manea, nepotul lui Leu din Inoteşti era amintit la 31
decembrie 1633. La 18 februarie 1639 se menţiona o jumătate de moş la Ratina
„den jos de Enoteşti". Mai era amintit hotarul satului la 5 iunie l 646. Sub
forma de lunoteşti apare satul prin martorul Iorgachi la 5 septembrie 164 7.
Erau întăriţi la 23 noiembrie 1653 logofătul Ivan cu soţia sa Stanca şi pe ocina
„soacrei sale, Negăi, din Inoteşti şi partea ei de ocină din Bucoviel" 114 . Diata
vornicului Iordache către mănăstirea Malamoc din 8 august l 658 cuprindea şi
proprietăţile avute de acesta şi aici . Vărului său Vişan îi vindea în 1 martie
115
1692 o vie, în dealul Crângu, unui anume Stanciu. O moşie de la Ratina, peste
Cricov, era vândută de clucerul Mihai din Netoţi la 8 martie 1706 cumpărător
fiind preotul Dumitran din Ploieşti. A doua zi faţa bisericească cumpăra şi de la
Dumitru sin Dumitru o altă moşie de aici 116 • În 9 noiembrie, acelaşi an, cel care
vindea partea sa, ce îi revenea după tatăl său, Mirică comisul din Bucov, era
Neagu. Pentru un sărindar preotul Chiru din Crângu obţinea din partea lui
logofătului Mihai din Cioceni, în 2 decembrie 1736, o danie la Inoteşti 117 . În
contul unei datorii moşiile din Inoteşti, Ratila şi Trestiani ale Stancăi spătăreasa
şi ale Saftei Cantacuzino erau donate mitropolitului Neofit la 19 iunie 1739.
Primea o danie din partea unui Dumitran, la 2 ianuarie 1754, şi schitul
Iordăcheanu 118 • Aceasta consta dintr-o vie ce aparţinuse fratelui donatorului.
Erau amintiţi trei martori de aici la hotărnicia moşiei de la 1767 119 • Vtori
pitarul Marin cumpăra în 1 decembrie 1786 o vie şi o ţelină pe valea Inoteştilor
113
Ibidem, XXII, p. 479, nr. 253.
114
Ibidem, XXXVIII, p. 235, nr. 223.
115
În 18 septembrie va interveni un alt document de aceeaşi factură în care pomenitele
proprietăţi, dar şi din alte părţi urmau a fi luate de fiica Dumitrana şi de mănăstirea
Malamoc; ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, Mss. 130, f. 290 v. - 291. Ar mai fi de
semnalat din epocă obiceiul negustorilor şi al locuitorilor de la şes de a-şi pune la adăpost în
munţi averile mobile şi mărfurile. Paul de Alep scria arătând că în tainiţe „fiecare familie de
la munte are ascunzători de acest fel, pe care numai ea le cunoaşte. Şi pentru fiecare boccea
se plăteşte un dinar românesc"; Apud M. M. Popescu, A. N. Beldiman, op. cit., p. 65.
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, LX/11; LX/12. Probabil că preotul era o excepţie
116
deoarece suedezul E. H. Weismantels în volumul său Scurtă descriere a ţărilor moldovene

referindu-se la situaţia preoţilor, din perioada 1709 - 1714 când ne-a vizitat, scria „preoţii
sunt plătiţi foarte prost şi se limitează la botezuri, nunţi, înmormântări, acatiste şi din
mâncărurile ce se aduc la biserică li se dă şi lor puţin"; Vezi şi N. Iorga, în RI, nr. I - 311930
şi 4 - 611930.
În 6 decembrie 1749 preotul mai vindea trei pogoane de pădure lui Ionochentie egumenul de
117
la mănăstirea Iordăcheanu şi alte trei pogoane către Partenie eromonahul.

Construit de Iorgachi vomicul în memoria vătafului de aprozi cel omorât la 1641 de tătari.
118
Iorgachi va dona averea sa monumentului, iar fiica sa Dumitra după 18 mai 1656 îl va
închina către Costamonitul. Pentru schitul Iordăcheanu vezi şi Gh. T. Ionescu, Un gest al lui
Matei Basarab şi ceva despre moşia Ueştii din Teleorman, în „Istros", IV/1985, p. 171.
N. Iorga (editor), Izvoade de cheltuieli, socoteşi, diate, în BCIR, IV, 1925, p. 158, nr. 34.
119
de la Costea al lui Dragomir din Malamoc 120 . O jalbă de la 18 februarie 1820 a

lui Gr. Aldea aducea o pricină pentru 160 de taleri datorie „din vremea armiei
ruseşti".
La 1836 izbucneau nemulţumirile clăcaşilor faţă de abuzurile lui Bănică
Berlescu arendaşul de unde plângerile lor către ocârmuire 121 • Casandra
Crăciuneasca medelnicereasa la 24 iunie 1836 solicita să se judece cu arendaşii
moşiei pentru călcare. Cu ocazia hotărniciei lui Răducan Măinescu de la 20
mai 1839 pentru Iancu Macovei de la Cătunul se aminteau între documentele
prezentate unele din 24 mai 1764 şi 22 aprilie 1767. Se împrumuta în 1841
slugerul C. Nenişor cu 300 de galbeni de la pitarul Iacovache Blehman
(Blehan) punând ca gaj moşia sa de aici 122 • Pentru călcarea moşiei Inoteasca
dinspre Cătunu se judecau în 1846 Iancu Macavei cu casa slugerului C.
Ninişor 123 • Un râmnicean, N. Stoenescu şi un buzoian, P. Nicolescu erau cei
care la 1901 pictau biserica satului. În 1941 locuiau aici 2.341 de suflete în 542
de case.
INULEŞTI. (RS) Prin Ion sni Tatul este amintit satul în 20 mai 1686
când mai mulţi moşneni din Bordeşti, Neniuleşti şi Inuleşti donau moşia Peletic
schitului de pe apa Râmnei 124 •
IORDĂCHEANU. (SAAC, PH) Biserica era construită ante 1641 de

vornicul lorgachi 125 . Exista în trecut aserţiunea privind clopotele din 1480 şi
1495 dispăruteîn perioada ocupaţiei germane de la 1916. Muşat Căliman din
Grozeşti împreună cu soţia sa făceau danie mănăstirii în 1O august 1651 „locu
de hăleşteu den Fântâna Loşcă" 126 . Mănăstirea lui Iordache mai apare la 10
iunie 1670 şi 8 august 1688 127 . O zălogire se reţinea la 6 octombrie 1690, iar la
30 noiembrie 1855 se efectua o hotărnicie. Între bunurile rămase după prim-
ministrul A. Arzachi în 9/21 mai 1878 se amintea şi de o sfoară de moşie ce se
învecina cu moşnenii Tărculeşti. Spre 1890 localitatea avea în compunere
cătunele Plavia şi Moceşti, iar în 1912, pe când se numărau 352 de locuitori, se
120
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, XXX/27. Panait Dobrescu va răscumpăra de la
pitar terenurile din Dealul Mărunţişul, de pe valea lnoteştilor şi le va dona egumenului
Dionisie de la Malamoc.
121
C. M. Râpeanu, N. I. Simache (editori), Documente privitoare .. „ p. 199.
122
ANIC, fond Ministerul Justiţiei. Extrajudiciare, dosar 214/1841, f. I - 2.
123
Idem, Civile, dosar 200/1846, f. I.
124
Idem, fond Mănăstirea Rm. Sărat, XIII.
125
Greceanu, Genealogii, II, p. 406. Vezi şi I. Răuţescu, Metoaşele mitropoliei sub mitropolitul
Dionisie Lupu, în R.L„ III, 1931, nr. 3, p. 180.
126 -
DRH, B, XXXVI, p. 188, nr. 164.
127
N. Stoicescu, Bibliografia „., I, pp. 382, 387, n. 12 - 13.
32 Al. Gaiţă
afla la comuna Gomet Cricov. La recensământul din 1930 se indicau 430 de

locuitori, iar în 1941 cifra urca la 462 de locuitori în 112 imobile.
IORGULEŞTI. (SAAC, BZ) vezi Calvini. Probabil de la un Iorga

pomenit în 18 februarie 1797 îşi va luat numele satul. A fost alipit la Bâscenii
de Sus. În 1912 se numărau aici 43 de case şi 173 de locuitori.
ISTĂU. (SAAC, PH) Vezi Ţâţârligu. Esteu, Jasteu sunt forme mai vechi.
În perioada 1529 - 1530 din registrele braşovene rezultă un volum de 4. 720
aspri în cinci transporturi. Un Poitra aducea de aici, în 1548, 16 boi şi două
vaci 128 • În 1548 se exportau la Braşov 18 comute mari în valoare de 1.760
aspri, iar la 1550 se duceau 20 de porci de către negustorul Stan. Moşnenii
Senha, Stoica şi Cârstea erau cei care participau în 1577 la măsurarea moşiei
Poeni a banului Radu 129 . Cu 2.000 de aspri cumpăra un Stanimir o ocină de la
un Danciu la 6 iulie 1585. Porunca lui vodă Ştefan Surdul din 30 septembrie
1591, dată pentru moşia Doamnei Neaga, referitoare la actele de nesupunere
era pusă în aplicare, hotărât, de vel postelnicul Mihai viitorul domn de peste
doi ani 130 . În 6 aprilie 1602 se stingea conflictul pentru satul Iasteul (Istău)
dintre comisul Mandea şi spătarul Balea, pe de o parte şi stolnicul Preda pe de
alta. Primii doi recunoşteau că bunica lor Dragna, în vremuri de bejenie „În alte
ţări străine'', vânduse satul. Ocina Cătălinei „jumătate, ori cât se va alege din
hotar în hotar în lung şi în lat" era întărită la 5 ianuarie 1609 unui Micu cu fraţii
săi 131 . De la un Crăciun, fiul lui Stoica cumpărau Drăguşin şi Fătul de la
Tohani opt ogoare cu loc de casă întărirea domnească venind la 3 mai 1610.
Probabil amintitul Crăciun apare ca martor de aici în 14 mai 1612 pentru
mănăstirea Aninoasa. Neacşu Mihai şi Stoian Alăman erau întăriţi la 20 iunie
1614 „însă din partea Tihului a treia parte" 132 • În continuarea documentului mai
apare o Lica Mihai cu partea ce îi revenise ca zestre din partea fratelui Neacşu,
un Lupu pentru a treia parte a lui Goteş şi alţii. Două locuri din câmp
cumpărate de Neagu Crăciun, socrul preotului Stanciu erau întărite acestuia din
urmă la 30 aprilie 1616 o dată cu cea de a treia parte de la Ţâţârligu a moşului
Stoica „din apa Esteului până în hotarul Brăgăreştilor la Sulfini". Se menţiona
în document şi o înfrăţire între trei fraţi şi o soră, Neaga „care s-au înfrăţit în
biserică". Paraschiva vindea la Tefuleşti în 16 iunie 1630 către egumenul Sava
care mai cumpăra şi în 20 iunie 1638 de la un Radu. Crăciun al Gradii era
128
R. Manolescu, Socotelile Braşovului ... , 3, p. 121.
129
Arh. Naţ. Buzău, colecţia Mss., IV/20.
°
13
Cf. Paul D. Popescu, Prahova şi ?/oieştii în timpul epopeii lui Mihai Viteazul, Editura
Prahova S. A., Ploieşti, 1997, p. 30.
131
DIR, B, XVII/I, p. 354, nr. 322.
132
Ibidem, XVII/2, pp. 284 - 285, nr. 258.
amintit în 22 ianuarie 1639 ca fost proprietar a trei pogoane de vie 133 • Erau
întăriţi pe ocinele lor un Andrei şi un Mircea la 9 iulie 1641. La 7 aprilie 1644
vindea Neaga Dragu Neacşu către fraţii Radu şi Neagu Nichita fiii preotului.
Ultimii vor mai cumpăra şi de la fraţii Anania şi Sava în 28 martie 1647.
Hotarul Isteului era pomenit şi la 1651. În martie 1654 vindea şi Stan
preotului Radu. Acesta va cumpăra de la soţia iuzbaşei Lupu, Mihalcea, în 15
octombrie 1656. Lupu iuzbaşa cumpăra şi el în 15 mai 1658 de la un Ştefan
călugărul probabil un localnic trecut în cinul monahal. În 1715 pentru dijma de
la lstău - „ce se chiamă Ţâţârligele" - se certau mănăstirile Vărbila şi
Iordăcheanu în anul următor ajungându-se la separarea părţilor. Egumenul de
la Sf. Apostoli din Bucureşti intenţiona, în 1814, să mute târgul de Sf. Petru de
la lstău la Mizil, în zilele de sâmbătă şi până marţi, mai ales că cel de aici,
desfăşurat tot de Sf. Petru, se suspendase datorită ciumei . Primea privilegiul
134
de boier de neam în martie 1826 Andrei Şoimăreanu împreună cu cei doi fii ai
săi 135 . În 1828 Mizilul este vândut de Safta Gr. Brâncoveanu către gen. N.
Mavros care la rândul său i-l va constitui ca zestre pentru fiica sa dată după vel
aga Ion Cantacuzino. Sub forma de Bobana şi Isteu apare satul pe harta rusă de
la 1835 cu 95 de gospodării. Cifra dată de ruşi nu corespunde pentru că la 1838
avea aşezarea 327 de locuinţe. O jalbă de la 1841 sublinia situaţia tragică a
clăcaşilor <le aici care „au fugit în lume, alţii s-au băgat argaţi pe unde au găsit
stăpâni şi s-a risipit satul, iar noi care am rămas până acum adăstăm până la
primăvară să ne ducem unde se va îndura Dumnezeu, că nu mai putem să
trăim" 136 . Elena Cireşeanu vindea la 1856 câţiva stânjeni de moşie către
postelnicul Iorga Dolete. Un mare incendiu avea loc la 1866. Costache Zoiadis
se judeca în 1870 cu Iordache Rusescu pentru hotărnicia moşiei Istău. Urma la
1874 Nae Mareş unul dintre cei mai mari procesomani ai locului. Se executau
ulterior două hotărnicii pentru Istău 137 .
CDŢR, IV, p. 600, rez. 13 78.

133
134
Georgeta Penelea, Regimu/juridic ... , p. 165. În perioada 1812 - 1817, epidemia va face
70.000 de victime urmate de alte 12.000 între 1828 - 1830, astfel că aceasta va secera între
1756 - 1831 aproximativ 130.000 de vieţi omeneşti; cf. Louis Roman, Demographie et
soc ie te aux Pays Roumains, în NEH, VII 1, 1980, p. 291.
135
BAR, Doc. Ist., CX/80.
136
Apud Stan, Arendăşia în Ţara Românească în epoca Regulamentară (/ 83 l - 1848). Aspecte
social- economice, în „Studii. Revistă de istorie", 20, 1967, nr. 5, p. 1196.
137
Carte de hotărnicie a moşiei lstău, proprietatea Constantin Diamandescu, şi Carte de
hotărnicie a moşiei lstău Tătăranca, proprietate Ion Marghiloman, Borănescu Filitis şi D.
Niculescu; cf. Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunalul Buzău: planuri, hotărnicii, dosar 1/1886;
1/1893.
34 Al. Gaiţă
ISTRIŢ A. (SAAC, BZ) Reţinută va fi localitatea încă din secolul al

XVI-lea când un negustor de aici se afla în relaţii de schimb cu Braşovul 138 . În
1551 exporta Neagoe 16 cornute mari în valoare totală de 1.480 aspri. În 11
iulie 1619 se spunea „Şi din lstriţa jumătate, pentru că a cumpărat Vladul
această mai sus zisă vie din lstriţa de la Ştefan şi de la Calciu, nepotul lui
Mareea şi al lui Stoica". Ca danie primea mănăstirea Plumbuita o vie în 1
martie 1806 139 • Rezulta la jumătatea secolului al XIX-lea o schiţă a hotarului
moşiei şi cu moşnenii din jur 140 . Pentru o altă moşie din hotarul Istriţei, a
mănăstirii „Sf. Gheorghe" Nou, se începea la 1852, de către Epitropia Sf.
Mormânt 141 , un proces lung cu vecinii răzeşi 142 .
ISTRIŢA DE JOS. (SAAC, BZ) Moşnenii Mărculeşti ajungeau la 7

iunie 1832 să fie daţi în judecată pentru intruziunile lor la o vie de la Breaza -
Istriţa de Sus proprietate a Ilenei, fiica lui Constantin Porumboiu. În jalba
acesteia către instanţa buzoiană ea îşi sublinia situaţia grea în care se afla după
ce soţul ei, fiul grecului Gh. Căpâlnău, o părăsise, iar tatăl îi decedase. Via
zestrală se reliefa a fi singura sursă de venit a petentei şi de aici disperarea ei în
faţa acţiunilor moşnenilor. Autorităţile locale erau acum preocupate, la fel ca şi
cele de la Argeş şi până la Slam Râmnic de anunţata vizită a generalului Pavel
Kisseleff, vornicia bucureşteană cerând construirea de umbrare, iar „osăbit de
aceasta la intrarea Excelenţei Sale la locul de poposit să se afle fete de ale
lăcuitorilor ( ... ) şi fiecare să aibă prin mâini spice de grâu şi sare" 143 .
Egumenul Gavrilă solicita să se judece în 13 aprilie 1834 cu moşnenii „ot
Breaza ot Filipeşti" pentru călcarea moşiei de aici 144 • Localitatea de 84 de
familii se afla în 1838 la plasa Tohani alături de satele Arioneştii Noi (25
familii), Arioneştii Vechi (44), Breaza i Vispeşti (66), Călugărei (109), Cătunu
(48), Ceptura (140), Ciuciuleasa (16), Coşărele (38), Dobrota (44), Fântânelele
(107), Finţeşti (98), Gornet (38), Iordăcheanu (28), Istriţa de Sus (73), Jărcălia
(17), Jărculeţi (28), Jugureni (50), Malu Roşu (87), Moceşti (38), Năeni i
Proşca (62), Orzeşti i Valea Petrii (38), Plavia (60), Popeşti Pământeni (54),
Popeşti Ungureni (47), Priseaca (34), Străoşti (84), Tohani (31), Tohăneanca
(111), Vadu Săpat (96), Vaideel (53), Valea Boului (28), Valea Crângului (14),
R. Manolescu, Schimbul de mărfuri ... , p. 200.

138
139
ANIC, fond Mănăstirea Plumbuita, IV/10.
George C. Vemescu, Schi/a de plan a hotarului între moşia statului Greci şi Săhăteni,
140
numităIstri/a şi moşnenii Vispeşti, Brezeni şi Ana Mel ic, (1851) - ANIC, fond Planuri,
83/1851.
Desfiinţată prin ordin domnesc la 31 mai 1863.
141
142
143
Vl. Diculescu, Via/a cotidiană „ „ p. 73.
Arh. Naţ. Prahova, fond Judecătoria jud. Saac, dosar 494/1834, f. 1.
144
Valea lui Seman (24), Valea Nucetului (36), Valea Orlii (47), Valea Scheilor
(50), Vădenii din Tohăneanca (84), Vărbila (42) şi Vierii Minii (28). În 8 iulie
l 852 prin ordinul episcopului Filotei era numit ca şi cântăreţ aici Zamfir, fiul
preotului. Deputaţii satului apar în 23 martie 1857 odată cu înmânarea unei
dovezi privind rezultatul procesului dintre Burduceştii şi Covăţeştii de la Năeni
- Proşca care se judecaseră pentru un hrisov de moşie 23 de ani.
Un proces generator de drumuri spre Buzău şi Bucureşti, ajungându-se şi
în apel, se va desfăşura după 1865 când arendaşul moşiei Breaza, proprietatea
statului, acţionase în instanţă pe moşnenii Buzoieni din Breaza pentru că ar fi
intrat cu două brazde în acea moşie. Cei vizaţi erau D. Muşat, Enache Ducas,
Şt. Dinu şi alţii care „au stricat slovele de pe piatra ce este la movila Calului,
hotar despărţitor între moşia Istriţa şi numiţii moşneni cu intenţiunea de a nu se
mai cunoaşte posesiunea" 145 . În 30 martie 1867 se va încheia un proces verbal
la faţa locului pentru a se vedea situaţia hotarului dintre moşnenii Tulbureşti şi
moşia statului numită şi sforile Năeni. Au fost prezenţi atunci avocatul public,
subprefectul Mihăilescu, moşnenii Ioniţă Godeanu şi Petre Vintilă care vor
constata că „în partea despre gârlă la miază zi, piatra care slujeşte de hotar
având semnul pe dânsa litera ŞT slavon, care s-au văzut în toată întregimea ei,
deşi oarecum deasupra aceştii ţifre un semn şi de ciocan, cu care s-ar fi încercat
stricarea acea literă însă stă în întregimea ei; De aici mergând în sus spre
răsărit, în linie dreaptă, într-o depărtare ca de 35 stânjeni, ni s-au arătat de
gardianul Dumitru Pahonţu a doua piatră care a declarat că şi aceasta slujeşte
tot de hotar şi că au avut tot acel semn". Prin jurnalul nr. 2078 din 27
noiembrie 1867 moşnenii vor fi achitaţi „de veri ce penalitate şi răspundere
civilă în acest proces". Emil Teodoro de la Avocatura statului se adresa în 27
ianuarie 1885 preşedintelui instanţei de la Buzău solicitând confirmarea
hotărniciei moşiei statului lstriţa, hotărnicie finalizată spre 1852. Între vecinii
imobilului erau amintiţi Nae Mareş prin cpt. Lămotescu , moşnenii
146
Vipereşteni, Zinca Dâmboviceanca şi Nae Ţăndărică pentru moşia acestora de

la Săhăteni, moşnenii Bădeni, Brezeni şi Vispeşti. Moşia aparţinuse mănăstirii
„Sf. Gheorghe" Nou şi epitropiei Mănăstirilor Sf. Mormânt. La vremea aceea
între vecini se număra şi pitarul Stavrache Dâmboviceanu. O parte a hotarului
începea din „piatra Săhătenilor a domnului Nae Ţăndărică din marginea
145
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 196/1867, f. 4.
146
Se venea cu aserţiunea unui genealogist amator, M. Tomcescu, cum că această familie s-ar
fi tras din familia franceză „de la Motte". Fostul prefect al judeţului Buzău, Emanoil Hagi
Moscu, un bun genealogist, lua în derâdere fanteziile de acest gen ce doreau să ajungă la
falsa contesă de la Motte - Valois cea implicată în faimoasa afacerea a Colierului de la 1785
menită să compromită monarhia franceză pe lângă faimoasa şi nereala poveste a Mariei
Antoaneta cu datul cozonacului populaţiei pariziene în lipsa, artificială, a pâinii (S'i/ n'ont
plus de pain, qu'ils mangent de la brioche).
36 Al. Gaiţă
drumului ce merge la Vispeşti care pe plan se vede la litera T capul trupului

moşii Săhăteni despre capul moşiei moşnenilor trage spre răsărit la piatra
însemnată cu cruce ce este între miază noapte şi apus de ulmii Zaharii în
marginea unui drum" 147 • Din cele aproximativ 6.000 de pogoane ale moşiei
1.516 reveniseră, în 1864, celor împroprietăriţi 148 . În 1930 se înregistrau aici
252 locuitori, iar la 1941 numărul lor va scade la 240 în 57 de case.
ISTRIŢ A DE SUS. (SAAC, BZ) Se reţinea şi o numire mai veche -

Broască. Cu 66 de familii era înregistrat satul în 1831 ca fiind mixt. Până la 20
de gospodării erau reţinute pe harta rusă de la 1835. În vara lui 1850 se raporta
de către ocârmuitor că locuitorii de aici l-au bătut „cumplit pe arendaşul acelei
moşii ( ... )încât poate săi se întâmple şi moartea" 149 . Iordache Mănescu de la
Lipia era solicitat de către moşnenii de aici în 1865 să le delimiteze
pro pri etăţile 150 .
ISVORUL. (PH) Existenţe moşneneşti se reţin pentru secolele XVIII -

XIX1s1.
ISVORUL DULCE. (BZ) La 18 mai 1765 este menţionat satul de la

Beceni din plaiul Slănic în legătură cu egumenul de la Menedic ce nu îşi
onorase unele promisiuni 152 . Mai este pomenită localitatea la 1830. În urma
reformei administrative din 1950 localitatea ajunge sat aparţinător de comuna
Cărpiniştea.
ISVORUL DULCE. (BZ) Primii învăţători ai satului din prima jumătate

a secolului al XIX-lea au fost Stan Stanciu şi C. Pătrăşcioiu. La raionarea din
1950 era reşedinţa comunei Sărăţeanca care cuprindea satele Atîrnaţi, Gura
Sărăţii, Dobrileşti, Isvorul Dulce, Nenciuleşti şi Valea Botei.
ITU. (BZ) Satul de la Săhăteni era menţionat în 25 iunie 1625 la

enumerarea unor proprietăţi ale mănăstirii Menedic. Hotarul îi mai era amintit
şi la 30 iunie acelaşi an. Documentele de la mănăstirea Bradu fac de două ori
Arh. Naţ. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău, dosar 12/1885, f. 2.

147
La 1864 fruntaşii au plătit 1.521, 10 lei răscumpărarea clăcii, mijlocaşii 1.148,20 de lei, iar
148
pălmaşii 816 lei.

149
ANIC, fond MAI. Administrative, dosar 100/1850, f. 18.
Arh. Naţ .. Buzău, fond Tribunal jud. Buzău (Dosare rămase după selecţionare), dosar
150
56/1865, f. 1.
151
C. Hoinărescu, Habitatul ... , Anexa VIII.
Mănăstirea cetate ... , p. 117.
152
referire la aşezare în 1691 şi l 705. Probabil că nu mult timp după întemeierea

de numitul ltu va fi ajuns localitatea lipsită de moşneni.
IUGA. (BZ) Vezi Piatra Albă - comuna Odăile, judeţ Buzău.
IVĂNEŢU. (BZ) S-a mai numit şi lvăneşti ţinând de Brătileşti, Goideşti

şi mai apoi de Brăeşti. Biserica satului s-a ridicat pe la 1823 153 • Zece moşneni
Chioreni semnau în primăvara lui 1851 împuternicirea vechilului lor la
primirea celui de-al doilea termen de judecată cu moşnenii Dimieni, zişi şi
Zăguleşti, din Brăeşti care vânduseră o moşie către Costache Ghica. Persoana
aleasă de moşneni să le apere drepturile - „cu deplină putere"-, era Călin
Teodorescu de la Săpoca. În acelaşi dosar exista şi vechiletul dat de C. Ghica
pentru avocatul său Costache Sutescu în procesul cu moşnenii Gorguneşti din
muntele Cursele al plaiului Pârscov „pentru pretenţia acestora asupra Muntelui
lvăneţul Mic, proprietatea mea". Călin Teodorescu împreună cu doi moşneni
Chioreni se prezenta la 1 iunie în faţa instanţei unde se aflau deja Niţă Troca,
Ion şi Mihai Popa, Nicolae D. Popa, Dimian Niţă Popa şi alţii din partea
Dimienilor. Se aduceau, de cele două părţi, documente de la 24 decembrie
1742, 29 aprilie 181 O, 3 ianuarie 1818, 20 februarie 1818, iunie 1846, etc.
Bazele procesului se fixaseră în iunie 1846 când C. Ghica, recent achizitor în
zonă, ceruse clacă din partea Chiorenilor. Avocatul lui C. Ghica, în iunie 1851,
arăta că tranzacţia clientului său se înregistrase la Departamentul Dreptăţii, la
25 iunie 1846, sub nr. 198. El va reproduce în faţa instanţei un document din
29 aprilie 181 O prin care „unchiaşul Teodor Dăniţă şi Stoica sin Constantin
Brat împreună cu fraţii lor şi alţi martori, între care sunt şi din neamul
jeluitorilor de acum, Neacşu Chioreanu şi Stan Chioreanu, dat la mâna
nepoţilor lor Ioan Dimian împreună cu fraţii lui şi la mâna vărului lor Popa
Vasile, cuprinzător că neamul jeluitorilor, după învoiala tăcută atunci, are să
stăpânească parte jumătate de moşie în muntele Ivăneţul" . În continuarea
154
pledoariei sale avocatul va prezenta şi zapisul din 3 ianuarie 1818 iscălit de

Nicolae Leaşcu sin Costache clucerul şi de alţi trei martori „prin care să arată
că pentru multe bunătăţi şi faceri de bine şi ajutoare ce au cunoscut şi el şi
tatăsău au hărăzit marelui ban Grigore Ghica (fost în urmă Domn al Ţării
Româneşti) şi pământul luminăţiei sale beizade, toate cumpărăturile tatăsău de
la moşnenii Brăeşti în muntele Ivăneţu Mic cu căşăria de acolo cu locul ei ( ... )
şi cu tot venitul ce ar eşi". Urma în prezentarea de probe zapisul din 20
februarie 1818 iscălit de Enache sin Demian, vătaful din Brăeşti împreună cu
Ion sin Dămian vătaful de ţigani şi Demian sin Popa Vasile. După desfăşurarea
153
R. Creţeanu, Biserici de lemn „„ p. 41.
154
Arh. Naţ. Buzău, fond Judecătoria jud. Buzău, dosar 200/l 85 l, f. 4.
38 Al. Gaiţă
dezbaterilor situaţia de la lvăneţu rezulta dintr-o plângere din iulie 1851 a

avocatului C. Sutescu adresată preşedintelui Tribunalului Buzău. Acesta arăta
că „fiindcă la muntele lvăneţul Mic din plaiul Pârscovului acest judeţ, unde
luminăţia sa beizade C. Ghica are în stăpânire doi moşi mari şi trei cezvârţi din
patru, ce alcătuieşte acest munte; Atât moşnenii Dimieni şi Chiorăşti ce au şi ei
un moş şi o ciozvârte, cât şi moşnenii Gorgăneşti din muntele Silvestru ce-i
zice şi Cursele au îndrăznit de au tăiat şi taie pădurea ce este pe acest munte
lvăneţul prădând-o cu totul" 155 . La 23 iulie 1851 preşedintele Judecătoriei
Ilfov, secţia II-a îşi informa omologul de la Buzău de refuzul beizadelei C.
Ghica de a primi un document referitor la groces adus de vătaful de aprozi
probabil supărat de situaţia descrisă mai sus 1 6• În 115 case, la 1912, trăiau 246
de bărbaţi şi 277 femei. La 1930 aşezarea avea 598 locuitori, iar în 1941, 601
în 162 de case.
IVĂNEŢU MIC. (BZ) Vezi Brăieşti şi Goideşti.
IZEŞTI.(SAAC, PH) Sub forma mai veche de Hizeşti aşezarea este

menţionată în vara lui 1676 la hotărnicia moşiei în urma neînţelegerilor ivite cu
moşnenii din Matiţa. Acum se menţiona stăpânirea puţurilor de păcură de către
moşnenii de aici cu cel puţin două generaţii în urmă 157 • La 3 decembrie 1703
Radu Mustăţea vinde la Matiţa către Mihai Cantacuzino având aprobarea
moşnenilor „din prejurul locului". În document vânzătorul preciza că partea o
cumpărase de la Rusin, fratele lui Florea din Matiţa. Grigore Ghica Vodă la 20
iulie 1733 îi întărea pe moşneni „să-şi stăpânească puţurile de păcură" 158 . La 1
decembrie 1784 moşnenii erau somaţi să ducă banii rezultaţi din vânzarea
păcurii - dijma fiind a mănăstirii Sinaia -, la isprăvnicat până la Sf.
Gheorghe 159 . Hotărârea lui Suţu Vodă din 1785 venea pe fondul stabilirii
155
Legea Muntelui din 1844 da dreptul sătenilor de la munte de a lua „lemne de foc din
căzături
pentru trebuinţele lor casnice, precum şi lemne pentru clădiri de case, pentru unelte
de gospodărie, chiar din lemn verde, din picioare, în locurile orânduite spre acest sfârşit de
proprietar, plătind fiecare gospodar pentru aceasta câte 6 lei pe an"; cf. R. Rosetti, Pentn1 ce
s-au răsculat ţăranii, Bucureşti, 1908, p. 89.
156
157
Nu s-a reuşit depistarea unui document din 1596 care ar face referire la localitatea din Saac,
plasa Scăenilor şi apoi din Prahova plasa Podgoria - Cricov.
158
M. Apostol, op. cit„ p. 28.
159
Ca judecători în 1784 erau numiţi, la Buzău, Şt. Cioranu în locul biv vei medelnicerului
Hrisoscoleu, la Slam Râmnic Toma Topliceanu, la Saac biv vomicul Cocorăscu în locul
şetrarului Ioniţă Bălăceanu, iar la Prahova biv clucerul Iordache Palada; cf. V. A. Urechea,
Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774 - 1786, însoţit de documente cu
totul inedite, înAARMSI, s. II, t. XII, 1889 - 1890, p. 449.
drepturilor asupra zăcământului 160 . Vameşii de la Vălenii de Munte se adresau

Bucureştilor în 23 martie 1813, arătând că arendaşul Stoica Izescu refuza să le
dea păcura de la puţurile de la Izeşti. Moşneanul C. Izescu solicita la 23
februarie 1823 să deschidă un puţ de păcură „la moşia lui" care să fie scutit de
vamă. Sunt amintiţi moşnenii Pârvani de aici în 5 octombrie 1825 atunci când
erau somaţi, alături de alţi vecini, să fie prezenţi la hotărnicia Mitropoliei din
Voineştii Dâmboviţei . La Izeşti se înălţa biserica la 1827 - 1828 având
161
hramul „Sf. Dimitrie". Erau înregistraţi la 1831 Izeştii ca sat mixt cu 30 de

familii, moşia fiind stăpânită de „casa Stoichii Izescu, Ioniţă Izescu, Preda zet
Preda Izescu şi Iancu sin Licsandru cu cetaşii lor" 162 . O proprietate a lui Pârvan
Şerban Babei era scoasă la mezat în 1832. În 1838 şase gospodării mai erau
moşneneşti . Începea procesul dintre episcopie şi Voica Izeasca şi cetaşii ei
163
pentru călcarea moşiei lor la 1840 164 . La 10 iunie 1847 moşia moşnenească era
hotărnicită . Ciolăceştii şi Izeştii erau moşnenii de aici. Moşia Berindei a
165
moşnenilor Izeşti era amintită la 1849 ca fiind vecină cu moşia Ghitioara

proprietate a Mitropoliei 166 . Domnitorului i se adresa la 1851 Preda Nicolae în
numele moşnenilor în legătură cu nemulţumirile lor. Episcopia începea un
proces cu moşnenii Păcureţi şi Izeşti, în 3 august 1857, pentru moşia Izeşti 167 .
Spre 1855 aşezarea va intra în orbita Bălţeştilor din plasa Podgorii. În 1887 se
executa hotărnicia moşiei 168 . De la 197 locuitori recenzaţi în anul 1930, în 1941
cifra urca la 244 de locuitori în 58 de case.
IZVOARE. (PH) Vezi Izvoarele.
IZVOARELE. (BZ) S-a mai numit satul de la Bozioru şi Geambaşu sau

Poeniţa.
160
MDGR, IV, p. 76.
161
ANIC, fond Mitropolia Ţării Româneşti, LXl/21.
162
I. Donat, I. Pătroiu, D. Ciobotea, op. cit., p. 123.
163
I. Dedu, Aşezări ... , p. 102.
164
ANIC, fond Episcopia Buzău, dosar 108/1840, f. I.
165
Idem, c;iosar 283/ 1847, f. I. În această perioadă se vor da mai multe normative privind
hotărniciile - circularele nr. 6255, din septembrie 1847, nr. 6745, din 26 septembrie 1847 şi
ofisul domnesc nr. 436, din 18 octombrie 1847.
166
Idem, fond Mitropolia Ţării Româneşti, dosar 440/1849.
Idem, fond Episcopia Buzău, dosar 594/ 1857, f. I.
167
168
Vezi Lechliu Grigore, Carte de hotărnicie a tn1purilor de moşie cu numirile de: lzeşti,
Matiţa şi Sarasca din judeţul Prahova, proprietăţile Eforiei Spitalelor Civile, Bucureşti,
1887, passim.
40 Al. Gaiţă
IZVOARELE. (SAAC, PH) Izvoranii cumpărau terenuri la 1O iulie

1517 lucru rezultat de întărirea ce o obţineau la 1573 169 . Documente din arhiva
schitului Crasna 170 aduc menţiuni ale localităţii începând din 8 iulie 1648 şi 6
ianuarie 1659. O altă ştire ar fi de pe la 1602 legată de bătălia de la Teişani.
Vindeau moşnenii terenuri vel spătarului Mihai Cantacuzino la 1680. La 1711
se băjeneau o parte din locuitori cauza fiind fiscalitatea epocii. În arhiva
schitului Crasna primul document reţinut despre localitate este din 8 martie
1712. Moşia Cetăţii era amintită într-un document din 15 aprilie 1718 şi, în
general, documentele se înmulţesc de pe acum. În 21 decembrie acelaşi an
intervine zapisul Dumitrei R. Pistri de la Ceraşu care vindea lui Albu, fiului
vătafului de aici. State negustorul din Vălenii de Munte, care va deveni
ginerele lui Badiu din Izvorani, va continua să achiziţioneze terenuri
moşneneşti aici. În 5 noiembrie 1726 fiind dator la jupânul State, un Manea se
vedea nevoit să-şi vândă partea sa de moşie. Se îndatorase moşneanul pentru a
putea plăti „haraciu şi la car şi la alte biruri". Au fost martori atunci mai mulţi
moşneni 171 • Un document din 3 decembrie 1727 era menţionat ca fiind rupt de
turci. În 10 septembrie 1741 era amintit un document de la 1570 al vătafului
Iane ce susţinea că se trage dintr-un Grozea, pe când moşnenii îl revendicau ca
moş pe un Bratocea. Bănuit a fi grec, Iane era de fapt un moşnean din Izvoare.
El era căsătorit cu Aniţa ce venea din ceata Bogoescu poreclită Gogeanu. Mai
exista un Iane pe aceste locuri care era preot moşnean sau alt Iane, nepotul lui
Mânzicu. Fata lui Badiu din Izvoarele, Stana îşi făcea în 28 decembrie 1745
diata. Soţia negustorului Stati de la Văleni avea ce lăsa rudelor sale în afara
unor bunuri părţi din moşia de aici. Mănăstirile Mislea, Câmpina şi aceea de la
Văleni urmau să primească anumite sume de bani •
172
Micleş vătaful de aici era pomenit indirect la vânzarea ce o făcea

Dumitra, soţia lui Radu Pistri din Ceraş cu copiii ei către Albu, fiul vătafului
„precum să să ştie că, fiind noi datori dumnealui bani pe oi, şi nedându-se banii
la soroc, s-au crescut de s-au ajuns tl. 32, afară dintr-ai lui Stan log. Tl. 5. Deci,
apucându-mă cu mare strânsoare pentru aceşti bani, iar neavând cum face, m-
am rugat dumnealui de au luat toată partea noastră de moşie din ocina
Ceraşului, oricât se va alege din apă, din câmp, din pădure, din siliştea satului,
dupeste tot hotar" 173 . Un număr de 12 boieri hotărniceau moşia la 11 iulie 1754
„împreună şi cu moşia Măneciu şi cu alte hotare de prin prejur". Rezultau
moşii Bratocea, Ilie, Ian (lvu) „cu cetaşii lui pe jumătate şi alta Lupşanii
169
M. Rachieru, Din hrisoave ... , p. 313.
17
°Crasna= siv. frumoasa.
171
N. Iorga, Acte de pe valea Teleajenului, în BCJR, XV, 1936, p. 64, nr. V.
172
ANIC, colecţia Achiziţii Noi, MMDCCXIX/7.
173
Documente de pe valea Teleajenului din arhiva ... , p. 25.
Bogoeştii". Un martor din zonă, la tranzacţia dintre vânzătorul Iane

Musceleanu şi vătaful Iane, este menţionat în 25 decembrie 1759 în persoana
lui Stan Dinu 174 . Partea Bogoiască va fi amintită în 13 decembrie 1755, iar
devălmăşia era menţionată în 27 aprilie 1779. O cercetare de pricină din 2
august 1768 aducea figura preotului Radu Potlogescu - „un bun şi strângător
175
moşnean" -, tatăl lui Dinu care va deveni ginerele polcovnicului Panca din
Vălenii de Munte de care se vor lega multe aspecte din istoria localităţii şi a
schitului din prima jumătate a secolului XIX. În conflict cu mănăstirea Sinaia
pentru nişte puţuri de păcură se aflau moşnenii la 24 noiembrie 1784. Unul din
ctitorii schitului de aici - nepotul preotului Radu, Nicolae D. Potlogescu
căsătorit în 1797 cu Maria, fiica protopopului Voicu din Fundeni - scria la 6
mai 1828 „ne-am scos pecetluit de la părintele episcop Chesarie şi am început a
lucra şi a clădi schitul Crasna (Izvoarele) în plaiul Teleajenului" 176 . Biserica se
ridica pe la 1800 luându-se modelul din zonă. Avem scrisoarea meşterului,
Brat Bratov, adresată şi moşnenilor în 8 februarie 1801 în legătură cu
finalizarea monumentului 177 . În secolul XIX se vor mai face menţiuni ale
hotarului la 1O martie 1804, 22 iunie 1808, 13 august 1822, 14 martie 1828, 12
mai 1830, 3 decembrie 1835 şi până la 1860. Dionisie Fotino menţiona în 1818
prezenţa plăieşilor la Izvoarele. Ridicarea schitului, spre 1824, s-a făcut nu
numai prin eforturile celor doi Potlogescu - postelnicul Constandin şi logofătul
Nicolae -, ci şi prin cele ale altor moşneni „unde au dat şi alţi fraţi de moşie
iscălitură de a se face", conform primei diate acordate stareţului Arsene de la
Ghighiu. Dinu cerea stareţului ca la biserica de aici „să gătească chiliile, să
bage nişte bătrâni sau dascăli pentru a învăţa copii" . Că ceilalţi moşneni
178
contribuiseră nu numai cu semnăturile se vede şi din al doilea testament al lui

Dinu Potlogescu, din 1 mai 1828, în care se arăta că „acest schit este în
muntele Ursoaia, în poale, în locul ce se numeşte Seciul, pe apa Crasnii, pe
174
O. D. Brezeanu, "r. Jercan, N. I. Simache, M. Vulpescu, op. cit„ p. 113. Sfârşitul lui 1759
este deosebit de important pentru cei aflaţi în proximitatea Dunării deoarece acum se emitea
ni:::am-i djedid-ul lui Mustafa al III-iea relativ la interdicţia dată turcilor de a face plugărie,
de a păşuna vitele lor, de a avea proprietăţi imobiliare cu servitori români în Ţara
Românească.
175
Acesta va primi de la State negustorul şi de la Stana soţia acestuia, care îi era lui mătuşă,
aproape 500 de stânjeni în hotarul lui moş Coadă. Fiul său, nepotul lui State va avea
neinspirata idee de a se căsători cu fiica lui Panca negustorul. Acesta nu va marşa pe ideea
ginerelui de a ridica aici un schit. Urmaşii lui Panca vor avea procese cu moşnenii de aici
pentru 128 de stânjeni; cf. Gion Ionescu, Contribuţii la istoria schitului Crasna sau
l:::voarele de pe Teleajen, în GB, XL VI, 1987, nr. l, p. I 02.
176
E. Vârtosu. Mănăstirea Cheia (Prahova). Inscripţii şi însemnări, în GB, XXII, 1963,
pp. 944 - 945.
177
N. A. Gheorghiu, Mici biserici de sat, în BCMI, XXX, 1937, fasc. 91, p. 43.
178
Gion - Ionescu, Contribuţii „ „ p. l 00.
42 Al. Gaiţă
moşia noastră Izvoare, unde au dat şi alţi fraţi de moşie douăzeci de pogoane
de loc hărăzit cu zapis" 179 . Moşnenii Găftoi dotau schitul după 1828 180 . Dacă la
1831 se numărau 112 familii, în 1838 existau aici 130 de familii din care 63
erau de moşneni 181 . Se solicita alegerea, de către un boiernaş, a părţii dintr-un
codru de loc dinspre moşneni. Cererea era a lui Gh. Monahu ce moştenise după
Chiriţă Bărbieru fratele său 182 . N. Homoricanu solicita în primăvara lui 1840 să
se judece cu moŞnenii pentru tăierea unei păduri. În 20 noiembrie 1844 se
producea un schimb între N. Homoriceanu şi Dinu sin Ene Botea cu doi
tovarăşi ai săi 183 . Un număr de 17 moşneni se învoiau, la 16 ianuarie 1848, cu
vel pitarul N. Homoriceanu 184 pentru a-i transporta la Bucureşti 150.000 de
şindrile în contul a 90 de brazi tăiaţi abuziv de ei. Spre primăvara lui 1853, deşi
schitul avusese un conflict îndelungat cu polcovnicul Panca, lăcaşul va sprijini
pe fiii acestuia în procesul cu moşnenii pentru 128 de stânjeni moşie. Despre
sat avem şi raportul aleşilor săi, din 9 decembrie 1854, prin care înştiinţau
autorităţile că nu aveau cazuri de vite bolnave 185 . Satul recenza la 1855 un
număr de 55 de birnici, patru patentari, nouă mazili, şase boieri de neam şi
cinci fii de neam. În 4/16 ianuarie 1877, 1881, 2114 şi 13/25 aprilie 1883 era
amintită o moară ce se învecina cu moşia moşnenilor 186 . Moşneanul Niţă
Gaftoiu este .pomenit la 1884 tot în legătură cu o moară care călcase posesia lui
Stan Barat 18 • La 1899 se înregistrau 106 moşneni pe trei trupuri în 4.459 ha.
Bogoeştii, Borceştii, Bratoceştii, Ilieştii şi Lupşanii erau moşnenii de aici. Se
reţineau şi trei moşi Bratocea, Iliesc şi Ivan. De Sf. Ilie se organiza târgul ce
anima pentru o zi viaţa cotidiană. Se aflau în indiviziune moşnenii cu statul şi
cu Elena Creţulescu pe moşia Izvoarele la 2 decembrie 1912. În perioada
consolidărilor petrolifere moşnenii Chicioreni sunt amintiţi în aprilie 1913 ca
vecini ai terenurilor preotului Ion Kosteanu. Prin legea de reorganizare
administrativă din anul 1968 comuna cuprindea satele Chiriţeşti, Izvoarele şi
Schiuleşti.
179
ANIC, fond Schitul Crasna, Ill/13 ; V/8 - 9. Conform Legiuirii Caragea - par. 26, cap. 3,
partea IV-a - testamentul trebuia neapărat să fie scris „iscălind-o (diata) cel ce o face şi
mărturisind-o cu iscălitura sa( ... ) sau trei marturi carii să fi văzut sau să fi auzit de la cel ce
au făcut diiata că este a sa" după vechiul principiu roman de visu et auditu.
180
Victor Brătulescu, Biserici din Prahova, în BCMI, 1939, p. 49.
181
ANIC, Catagrafii, judeţul Săcuieni, plai Teleajen, dosar 72/1838, voi. I - II.
182
Arh. Naţ. Prahova, fond Judecătoria jud. Saac, dosar 927/1834, f. 1.
183
O. D. Brezeanu, I. Jercan, N. I. Simache, M. Gh. Vulpescu (editori), Documente de pe Valea
Teleajenului. Colecţia de documente Dumitru I. Bre:::ianu - Teişani. Bucureşti, s.a., pp. 148 -
149.
184
Devenit serdar la 26 septembrie 1851.
185
N. Iorga (editor), Actele administraţiei plăşii Teleajen, în BCJR, XV, 1937, p. 155, nr. 39.
186
„Monitorul Oficial", nr. 1O, din 13/25 aprilie 1883, p. 184.
187
Idem, nr. 287, din 31 martie/12 aprilie 1884, p. 7208.
IZVORANI (BZ) Forme mai vechi au fost Predeleni, Predeal, Predileni

şi lzvoranu. Satul de pe arealul comunei Tisău, menţionat pe la 1580 - 1590 ,
188
a avut parte de interesul istoricilor în principal datorită ctitoriei renumitului

episcop Luca 189 • Se menţiona că termenul de predea! venea din slavă cu sensul
de limită, hotar, graniţă de unde Predealul Buzăului ca şir de munţi ce despart
valea Buzăului de aceea a Nişcovului. Aici şi în Bihor va avea şi echivalenţa de
obcină, ocinei pe ea locuitorii celor două văi putând, acolo unde culmea o
permitea, să-şi ducă la păşunat animalele 190 . Totuşi Izvoranii sunt amintiţi
separat de Predeleni în documentele din 20 martie 1605 şi 15 iunie 16 l 7 date
lui Luca vlădica ctitorul mănăstirii.
Ceata lui Şărban vornicul de aici era reţinută în documentul din 20
noiembrie 1557 dat vel clucerului Radu şi soţiei sale Caplea pentru satele
Mărăcineni şi Vieroş. În vremea tinereţii Capiei moşnenii efectuaseră o
hotărnicie cu 12 boieri fără a anunţa şi pe vecinii dinspre Mărăcineni „iar după
aceia, au avut pâră jupan Radul clucer şi jupâniţa lui, Caplea, cu ceata lui
Şărban vornic şi cu rudele lui şi cu Barbul din Borăşti şi copiii lui şi Crăciun
din Bârseşti şi copiii lui şi alţii, câţi au ţinut Izvoranii, înaintea domniei
mele" 191 . Urma delegarea a 24 de boieri şi a hotarnicului din Stolnici, Ion
clucerul care „astfel, au hotărnicit pe unde au fost vechile hotare şi au dat
hotarul ca să fie precum a fost şi mai înainte, pe Valea Mare. Şi astfel au dat
hotarul acei 24 de boieri, ca să fie de la gura Văii Mari în sus, dar toate să le fie
tot pe apa văii hotarului dinspre Izvorani şi să nu le treacă hotarul pe nici o
parte a apei Valea Mare, pentru că astfel au întocmit şi au hotărnicit mai sus
zişii boieri". Stoia logofătul în 9 ianuarie 1560 îşi dona o parte din moşia
Izvorani către mănăstirea Bolintin „du pretutindeni şi cu trei rumâni" iar „pre
ceilaltă jumătate o au cumpărat sfânta mănăstire de la Stoia logofăt drept 3000
aspri gata" 192 • E drept că în plus lăcaşul acceptase şi trecerea în marele
pomelnic a patru nume cerute de logofăt. Un alt logofăt, Vlaicu, obţinea în
aprilie 1568 de la Petru cel Tânăr o ocină aici „din partea lui Teodor a patra
parte, de peste tot hotarul şi vinăriciul din deal, pentru că au venit singur
Teodor înaintea domniei mele de a aşezat şi a înfrăţit pe vărul său primar,
188
Atlasul istoric al mănăstirilor „„ p. 86.
189
I. C. Filitti, Cercetări şi documente privitoare la istoria Principatelor române, Bucureşti,
1935; I. Ionaşcu, M-rea lzvorani, ctitoria mitropolitului Luca (/ 583 - 1604), Buzău, 1936;
N. A. Constantinescu, Biserica din /zvorani, în ,,Îngerul", XIII, 194 l, pp. 3 78 - 3 79; G.
Cocora, Episcopul Luca al Buzăului, în GB, 1964, nr. 9 - I O, pp. 897 - 914.
190
E. Petrovici, Toponimice de origine slavo-bulgară pe teritoriul R. P. R„ în Cercetări de
Lingvistică, II, 1957, p. 37.
191
DRH, B, V, pp. 124 - 125, nr. 110.
192
Ibidem, pp. 175 - 176, nr. 162.
44 Al. Gaiţă
Vlaicul logofăt peste mai sus zisa ocină" 193 . În 1597 „toată partea lui Muja,
fratele lui Detco clucer, care este îngropat în pridvorul bisericii, oricât se va
alege" o primea mănăstirea 194 • Când mănăstirii Izvorani (Salcea) i se întăreau
unele proprietăţi, 25 mai 1604, se aminteau părţile Duşăi, ale lui Muşat şi ale
lui Radu. În continuarea documentului se arăta că vlădica Luca cumpărase şi de
la Manasia călugărul moşie în lzvorani „iar a moşnenilor din sus, părţile
lor" 195 . La 20 martie 1605 vodă Radu Şerban întărea mănăstirii o ocină de şapte
pogoane în Dealul Săsenilor ce fuseseră făcute danie de Luca mitropolitul care
le cumpărase de la urmaşul lui Tatul Zagorcea. După 161 O obţinea schitul de
aici o serie de scutiri 196 • Se amintea la 1612 toponimicul La Cruşcu. Mănăstirea
primea întărire la 15 iunie 1617 pe mai multe terenuri achiziţionate de Luca
episcopul ctitorul între care la Izvorani partea Duşei, a lui Moş „toată, du
pretutindene", partea lui Radu şi cele ale lui Manasia călugărul. Se mai amintea
că mai avea moşie ,,Însă la Fântâna Ciutei, unde dă în Brăgari şi în Borul şi pă
Borul în sus în vârful şi în jos la Fântâna Teiului" cumpărată de episcopul
Buzăului Nichifor (1589-1593) de la Cuţea, Biril, Stanemir, Brânză, Neagu,
Fătul şi alţii 197 . În documentul din 29 ianuarie 1620 dat de vodă Gavril Movilă
se amintea că lăcaşul de aici se ridicase de Luca vlădica. Dania către
mănăstirea de atunci era pe siliştea Prundureştilor „pre Călmăţui".
Toată partea lui Stoica din Izvorani era întărită cumpărătorilor Coman
Coraliei şi fiului său Cârstian în 17 iunie 1623. Aceştia achitaseră lui Stoica şi
pe partea de la Mălureni 3.000 de aspri „încă din zilele lui Mihnea voevod, pe
vremea când a avut Stoica mare nevoie pentru dăjdii". Este printre puţinele
menţiuni clare a cauzelor vânzărilor de terenuri din epocile mai vechi. Tot
acum oamenii bătrâni de aici erau întrebaţi în 17 iunie 1623 despre unele părţi
împresurate de aici ale mănăstirii Sf. Troiţă din Bucureşti. În 8 martie 1634
Matei Basarab confirma scutirile mănăstirii mai ales că aceasta devenise
domnească la o dată anterioară. Primea Jipa din Vemeşti înscris domnesc la 11
septembrie 1647 relativ la Ştefana şi Nedelea, fiicele Ioanei şi nepoatele unui
Pârlea de la Izvorani. Acestea se duseseră la conacul de la Frăsinet şi îi
arătaseră domnitorului că fiind nevoite să pribegească în Transilvania şi-au
găsit, la întoarcere, moşia de la lzvorani împresurată, mănăstirea de aici fiind
ridicată de unchiul lor pe ocina părintească. Porunca domnească îi impunea lui
193
DIR, B, XVI/3, pp. 76 - 77, nr. 300.
194
Cf. Henri H. Stahl, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972, p. 177.
195
DIR, B, XVII/I, p. 126, nr. 131. Vezi şi E. Lupu, Ctitorii dispărute (li) „„ pp. 91 - 95.
196
ANIC, fond Mănăstirea Mihai Vodă, I/3.
197
DIR, B, XVIl/3, p. 151, nr. 127. Reapare, cu această ocazie, şi fostul mitropolit al ţării de
până în primele luni de domnie ale lui Mihai Viteazul „vlădica Nichifor, ce l-au chemat mai
înainte Vasile". De aici şi unele alegaţii privind originea sa buzoiană. Pomenit în viaţă va fi
ierarhul până spre 1621.
Jipa să se tocmească cu petentele şi să ajungă la o înţelegere. În cazul în care

nu se putea ajunge la o înţelegere urma prezentarea părţilor în faţa divanului 198 .
Nu putem şti cu exactitate formula la care se va fi ajuns între cele două părţi,
dar menţiunea din document referitoare la starea moşiei - pustie - „n-au avut
nici o căutare" denota, încă o dată, că moşiile fără locuitori care să le
muncească nu valorau mare lucru. Obţinea lăcaşul de aici o scutire pe birul de
posluşnici în 25 februarie 1660, iar peste doi ani o generoasă danie. Numărul
de 18 posluşnici ai mănăstirii rezultă din scutirea 22 august 1662 199 . După 1624
avusese parte, aşezarea monahală, şi de o serie de danii venite din partea
mitropolitului Luca200 . În luna mai 1642 va face un schimb de moşii cu vel
comisul Radu Mihălcescu. Mai era pomenit hotarul satului în 1678.
Stanciu I. Cârlova şi fratele său Jipa II se vor ocupa pe la 1708 şi de
repararea bisericii din Izvorani, cu hramul „Sf. Nicolae", în perioadele în care
şirul de procese pentru unele proprietăţi se mai rărea . Înainte de a se fi
201
călugărit, Jipa căpitanul a avut patru copii din care trebuie reţinută fiica sa
Grăjdana, deoarece ea va ridica schitul de lângă Buzău. În 1715 se isprăveau
lucrările la biserica „Sf. Nicolae", ridicată de căpitanul Jipa, de fiii săi Lefter şi
Stanciu202 . I se vor menţiona hotarele în 19 decembrie 1749. Arhimandritul
Nichifor este pomenit pe o Evanghelie de la 1750 ca legător al ei alăturându-se,
astfel, listei de monahi care au mai salvat vechile noastre tipărituri.
Se ajungea însă la o carte de blestem 203 în urma unor neînţelegeri din 22
decembrie 1763 când moşnenii se aflau în conflict cu monahii sosiţi aici pe la
1749 - 1750 din Ucraina. Era vorba de o moară şi în urma schimbării
egumenului aceştia plecau la Miluiţi. Cercetarea amănunţită din perioada
interbelică a documentelor mănăstirii Mihai Vodă aducea şi procesul din 1792
- 1793 dintre moşnenii Zărneşti şi popa Gheorghe, egumenul schitului Izvorani.
Ostilităţile debutaseră la 1 august 1792 când unchiaşul Constantin Drăguşin,
Nistor Gaiţă, Drăgan, Stanciu Gaiţă şi un Neagu declarau în scris că moşia
198
I. Ionaşcu, Grăjdana ... , p. X.
199
ANIC, fond Mănăstirea Mihai Vodă, V/10.
200
Zona va fi afectată de cutremurul din 8 august 1691. Anterior ar mai fi de amintit cele din
20 iulie 1628, 1636, noiembrie 1678 şi 28 octombrie 1688. Gestul de închinare spre Mihai
Vodă din Bucureşti de la 1693 se va dovedi ruinător pentru mănăstirea de aici viaţa
monahală stingându-se.
201
Neamul Cârlova va continua prin Jipa II care va avea numai trei copii, doi băieţi şi o fată,
Caliţa, pe care o va mărita cu Ştefu! din Lipia. Primul copil a fost Jipa III Cârlova, logofăt
între 1712 - 1721 şi ctitor al bisericii din Verneşti, iar cel de-al doilea a fost Lefter Cârlova,
căpitanul de după 1730.
202
I. C. Filitti, Biserici şi .. „ p. 123. Pisania publicată de V. Drăghiceanu, Biserica lzvoranul -
Buzău, în BCMI, XVII, 1924,p. 94.
203
De obicei aceasta se citea de trei ori, iar martorii o sărutau şi o puneau pe cap declarând că
vor spune adevărul. Cartea era eliberată de Biserică
46 Al. Gaiţă
Predeal era în proprietatea mănăstirii şi nu a moşnenilor Zărneşti . În evoluţia

204
conflictului la 28 iunie 1793 intervenea şi cartea de blestem a episcopului

Dositei Filitis, dar şi porunca lui Moruzi Vodă din 31 iulie, către ispravnicii
judeţului, prin care aceştia erau obligaţi să treacă la cercetarea problemei. În 24
august se finaliza raportul ispravnicilor din care rezulta că în cauză se aflau doi
moşneni, Radu şi Neagoe Zărnea, din Predealul Buzăului 205 . Precizarea este
importantă deoarece anulează vreo prezenţă a celor de pe valea Slănicului aici.
În rezolvarea neînţelegerii se va fi mers, probabil, pe hrisovul lui Alexandrµ
Iliaş din 15 iunie 1617 în care mitropolitul Luca ţinuse să fie trecute toate
proprietăţile mănăstirii ocazie cu care se vor menţiona şi cei 1.600 de aspri daţi
moşnenilor pentru moşia de la Predeleni aldămăşari fiind Radu Bulac din
Bărbunceşti, Lupul Druşcă de la Borul, Stoean şi Lupul din Lunceni . O
206
hotărnicie se executa în 31 august 1803, dar la 1O iunie, totuşi, se ajungea la o

împresurare. Procesele erau inevitabile unul începând la 28 octombrie 1829 şi
sfârşindu-se prin sentinţa din 24 aprilie 1833 207 . Schitul şi arenda acestuia era
pomenită în 7 mai 1830 208 . Se judecau în 1832 sau mai degrabă la 1 iunie 1833,
Lavrentie arhimandritul, logofătul Pană cu moşnenii Izvorani şi Grăjdăneşti
pentru „Bărbunceşti pă apa Nişcovului care moşie să învecineşte pă de o parte
cu moşia Izvorani şi pă alta cu moşia Grăjdana" 209 , dar şi pentru tăierea pădurii
după Bărbunceasca de pe apa Nişcovului 210 . Nu trebuie uitat că reclamanţii
erau codevălmaşi cu moşnenii. Imediat după depunerea jalbei preşedintele
judecătoriei se adresa moşnenilor chemându-i la Buzău.
La 21 septembrie intervenea altă jalbă semnată de Ilarion, economul
episcopiei şi de către Pană Glodeanu cu tovarăşii săi. Tergiversări inerente
generate de muncile de sezon duceau, totuşi, la jalba de la 11 decembrie a lui
Tănase Lascăr Bogasieru din Buzău, arendaşul moşiei Bărbunceşti a
episcopiei, din care rezulta că hotarnicul desemnat să· facă ordine, D.
Sărăţeanu, nu se prezentase la faţa locului. Va trece şi anul 1834 fără ca
lucrurile să evolueze şi se va ajunge la 16 septembrie 1835 când Ilarion
economul se adresa Judecătoriei Buzău reclamând pe amintitul hotarnic că nu a
204
ANIC, fond Mănăstirea Mihai Vodă, XIII/12.
205
BAR, Doc. Ist., CXL VIII/72.
I. Ionaşcu, Mănăstirea lzvorani .. . , p. 66.
206
207
ANIC, fond Mănăstirea Mihai Vodă, XVIIl/8.
208
Idem, fond Mănăstirea Radu Vodă, Mss. 430, f. 401.
209
Lorinţ şi Marco nepoţii Negoiţei, şi probabil şi ai episcopului Luca, primeau la 8 ianuarie

210
1635 întărire domnească la Bărbunceşti în „lungul moşiei de la Lacul cu Zălojii până în apa
Buzăului"; cf. DRH. B, XXV, p. 6, nr. 4.
putut face lucrarea din cauză că moşnenii nu se prezentaseră cu actele lor211 . El

solicita instanţei ca aceştia să fie somaţi să vină cu sineturile lor. După ce
Lavrentie de la episcopie va înainta un memoriu către domnitor, în 30 mai
1836, se va ajunge la apelul către instanţele din Capitală astfel că la 17 iulie
1836 Logofeţia Mare a Dreptăţii se adresa judecătoriei buzoiene subliniindu-i
demersurile făcute de episcopie, dar şi de către egumenul mănăstirii Mihai
Vodă. Se solicita urgentarea soluţiilor pentru definitivarea măsurătorilor moşiei
de la Bărbunceşti. În 18 august în cauză se vedeau implicaţi şi moşnenii
Obrăzeşti după Nişcov, iar din jalba de la 22 august a jupâniţei Luxandra, soţia
răposatului arendaş, rezulta încheierea lucrărilor de hotărnicie de la
Bărbunceşti 212 • Schimbarea numelui moşiei schitului Izvorani în Salcia se va
produce în debutul epocii Regulamentare la 29 octombrie 1836 M. Popovici de
la Piteşti primea aici pământ213 . O călcare a acestei moşii se întâmpla în 15
ianuarie 1840. O confirmare de hotărnicire o obţinea mănăstirea Mihai Vodă la
18 aprilie 1855. Moşia mănăstirii, fără vieţuitori încă de pe la 1831, va fi
secularizată de unde apelativul, din epoca următoare, de „fostă". Existau în
1912 aici 79 de case, 88 de bărbaţi şi 101 femei. Recensământul din 1930
aducea pentru localitate cifra de 436 locuitori cifră ce îi includea şi pe cei din
Bărbunceşti.
IZVORANI. (PH) In calitate de moşnean era amintit în 1884 Niţă

Găftoiu cu ocazia unui scandal generat de o moară „la miază-zi cu apa
Crasnei"214 • În 1892 statul se afla în devălmăşie cu moşnenii pe muntele Plăieţi
din comuna Măneciu 215 • În anul următor se executa planul pentru muntele
Teleajen unde erau în devălmăşie moşnenii cu statul. Şi pe moşia lor erau
codevălamaşi tot cu statul moşnenii la 1895 executându-se planul de către ing.
G. Bartolomeu. Se elibera de către comisia judeţeană Prahova titlul de
proprietate nr. 43 din 2002 pentru trei proprietari deposedaţi din cadrul obştei
moşnenilor Izvorani pentru o suprafaţă de 17 ha.
IZVORU. (BZ) Sat în comuna Cozieni.
211
De pe urma unei însemnări din 1835, aflată pe un Apostol acefal, rezulta foametea perioadei
când ocaua de mălai se vindea cu un leu.
212
Pomenita implicare a Obrăzeştilor se va concretiza într-o întâmpinare a acestora din 14
ianuarie 1838 când se aflau în conflict deschis cu Pană Glodeanu şi Episcopia pentru
Bărbunceasca „pe care niciodată nu o vom lăsa după drepturile ce cunoaştem că avem". Ei
vor cere acum carte judecătorească.
213
ANIC, fond Mănăstirea Radu Vodă, Mss. 266, f. 661.
214
„Monitorul Oficial", nr. 287, din 31 martie I 12 aprilie 1884, p. 7208.
215
Ing. N. Creţulescu va executa planul; cf. ANIC, Planuri (lit. A - N), 82/1892.
48 Al. Gaiţă
IZVORU. (BZ) Sat în comuna Tisău.
IZVORU. (BZ) Sat comuna Vintilă Vodă, din 1964, fost Izvoru Boului.
IZVORUL CIUTEI. (BZ) A treia parte de sat la Ciuta, comuna Măgura.

La o raportare privind situaţiei recoltei pe anul 1832 sunt menţionate şi cele 24
de familii deşi cu un an mai devreme se raportaseră 29 de familii 216 . Existenţa
unei olării la 1832 - pe lângă cele de la Plopeasa, Policiori şi Pârscov - atestă
preocupări mai vechi ale celor de aici 217 . Se judecau la 1833 Dumitrache Gaiţă
şi Mincu Gaiţă, fiu şi părinte, pentru o livadă şi stânjenii de moşie.
IZVORUL DULCE. (SAAC, BZ) De două comune - Gura Sărăţii şi

Merei - a aparţinut satul. Au fost în zona Buzăului de azi trei localităţi cu
aceeaşi denumire şi nu două 218 • Mica aşezare din începuturi era separată de
Nenciuleşti prin valea Ciuciurului sau Izvorul Dulce. În 1O martie 1820 se
certau locuitorii, împreună cu cei din Fundu Sărăţii cu egumenul Iosif de la
mănăstirea Banu şi cu D. Sărăţeanu pentru clacă ocazie cu care se pomenea şi
de moşia moşnenilor 219 . Trecuse euforia din 1813 când Muscelenii şi Sărăţenii,
dar şi „poporenii" ridicaseră biserica din Bărcăneasca sau Florea Manea în
partea de apus a aşezării. Nici în 12 aprilie 1823 nu se ajunsese la o înţelegere.
La 1835 existau aici 42 de gospodării. Avea o subdiviziune localitatea numită
Aprozeşti. Olga Lahovary reclama pe cei de aici în 1872 pentru tulburare de
posesie. În urma recensământului de la 1912 se reţineau aici 149 de imobile
locuite de 374 bărbaţi şi 397 femei.
IZVORUL DULCE. (BZ) Vezi Fureşti. Localitatea va ajunge să

depindă de comunele Cărpiniştea şi Beceni. În 1526 odată cu întărirea dată
jupanului Vintilă apare satul sub forma de Fureşti. În 1765 se pare că ar fi
menţiunea nouă de Izvorul Dulce pentru Fureşti 220 . Izvorul Dulce era
înregistrat la 1831 ca sat mixt sub Cărpiniştea. Un proces minor pentru o sută
de ocale de mălai furate de la moara din Izvorul Dulce se dezvolta între Iancu
Grigoriu şi Ion Nedelea pe parcursul anului 1835. De asemenea la 1836 se
judeca un Ion Medeleanu care se afla în proces cu Ion Păcureţu pentru o datorie
de bani. Pârcălabul satului era pe atunci Dragomir care era chemat la judecată
de către un Hristea, iar Hristodor Lungu se judeca cu un Andrei Cârciumarul.
216
Arh. Naţ. Buzău, fond Prefectura jud. Buzău, dosar 78/1832, f. 13.
217
Idem, fond Pretura plasei Pârscov, dosar 4511832, f. 15.
218
C. C. Giurescu, Principatele române „., p. 136.
219
ANIC, fond Constantin Sărăţeanu, III/33.
220
Idem, fond Episcopia Buzău, XXXVIl/34.
Număra localitatea, la 1838, 369 de locuitori în 90 de case. Se vindea o moară

cu embatic către Ioan Râpeanu (Râpescu) la 28 mai 1851, iar la 23 mai 1853
vadul acesteia. Inginerul D. N. Brătianu executa la 1891 şi 1892 hotărnicia
moşiei Izvorul Dulce proprietatea Şt. Petrovici Armis documentele evocate
fiind din 1643-1881 • În 1912 se recenzau în 20 l imobile se găseau 528
221
bărbaţi şi 530 femei. În 1920 f:icta biserica „Sf. Dumitru" elevul Nicoleanu şi
Nicolae Şolescu ( 1880 - 1960) 22 •
IZVORU SĂRĂŢII. (BZ) Este pomenit satul ca fiind comună la 1879.

În 24 iulie I 5 august 1879 se anunţa hotărnicia moşiei Gura Sărăţii sau Izvorul
Dulce de către ing. C. V. Iancke. Erau somaţi să se prezinte cu documentele lor
moşnenii Nenciuleşti.
IZVORU VALEA CU DRACI. (BZ) Comuna Trestia. În 1912 în 50 de

case locuiau 235 de suflete.
ÎN POIANĂ. (SAAC, BZ) În anul 1880, pe când aparţinea de Colţi, în

35 de locuinţe trăiau 50 de bărbaţi şi 67 de femei. La 280 locuitori se ridica
populaţia localităţii în anul 1930, incluzându-se şi satele Colţii de Sus,
Lingureşti, Lupoaia şi Măgădan, pentru ca la 1941 în cele 27 de case de aici să
locuiască 127 de suflete.
ÎNŞELAT A. (SAAC, BZ) Satul a aparţinut de comunele Nehoiaşu şi

Siriu. S-a mai numit şi Colţul Pietrii din 1964. În 22 de imobile locuiau, la
1912, 48 de bărbaţi şi 4 7 de femei. La Bonţu, era recenzată aşezarea în 1930. În
1941 în cele 36 de case se aflau 127 de locuitori.
ÎNTRE BÂSCI. (SAAC, BZ) Comuna Gura Teghii.
ÎNTRE SIBICII. (SAAC, BZ) În 1892 cătunul cuprindea 90 de locuitori

în 20 de case. Trecută va fi localitatea la Călugăriţele în 1930, iar la 1941 apare
cu 191 locuitori în 53 de case. La 1952 figura la comuna Colţi.
221
Carte de hotărnicie a moşiei l::vonil Dulce, proprietatea Ştefan Petrovici Armis - Arh. Naţ.
Buzău, fond Tribunalul Buzău: planuri, hotărnicii, dosar 6/1892. Mai înainte se efectuase
altă hotărnicie; cf. D. N. Brătianu, Carte de hotărnicie pentru moşia !zvonii Dulce sau
Fureşti şi Balaurul; ANIC, fond Hotărnicii, dosar 82/1891.
222
Urmau bisericile din Arcanu ( 1922), Gura Dimienii ( 1924 ), Şarânga I (1925), Maxenu
( 1926) şi renovările picturii de la Banu ( 1927) şi Răteşti ( 1939). etc.
„TRIBUNA" DIN SIBIU
Doina Simona FURTUNĂ
ABSTRACT
„THE TRIBUN" FROM SIBIU
The foundation of „The Tribun" magazine on 26 April 1884 was the most
important event at the end of the l 91h century, alongside with the unification of the
Romanian National Party from Transylvania, Banat, and the Hungarian County and
the dissemination of the „Memorandum" in 1892.
The question of issuing a daily newspaper in Sibiu had been raised since the
Student's Congress in Putna, in 1871. The newspaper was tobe led by Ioan Slavici,
with the purpose of increasing the cultural levei of the population, destroying Latinism
and providing cultural unity and, subsequently, national unity. This newspaper was
considered to be of vital importance in presenting objectively the attitude of the
National Romanian Party and defending Romania's national interests. The newspaper
promoted a policy in support of the defence against the Hungarian government
oppression, since it was issued at a difficult moment for our country which was part of
Hungary, and not a member of an Austrian - Hungarian Confederation.
Prior to the foundation of „The Tribune", before 1881, the most important
newspaper was „The Romanian Telegraph", issued by the Romanian Metropolitan
Orthodox Church in Transylvania. The prestige of „The Romanian Telegraph"
diminished as a consequence of Bishop Miron Romanul affiliation with 'the
Hungarian patriots', that is with the members of the Romanian Moderate National
Party. There was an emerging need for the foundation of a national newspaper meant
to overthrow both the Bishop's newspaper and the claims of the „Hungarian patriots"
and to set up a new politica! trend in support of the national unification.
The initial plan was to issue a newspaper that should merge with „The
Transylvania Gazette", a daily newspaper from Brasov, but Andrei Mureşianu, its
manager, did not agree. Benefiting from the financial support provided by Diamandi
Manole and The National Liberal Party, „The Tribune" was founded. It had a large
circulation, due to the fact that it took over a large number of „The Romanian
Telegraph" subscriptions. The newspaper enjoyed the support and approval of the
young inhabitants of Transylvania, who appreciated its direct, brave and
uncompromised style. Shortly after, the newspaper exceeded the borders of
Transylvania, covering Bucovina and Romania, and even other further areas.
Analele Buzăului X, Buzău, 2018, p. 51- 60.
52 S.Furtună
Cuvinte cheie: Tribuna, Ioan Slavici, Partidul Naţional Român, presa transilvană
Keywords: Tribuna Review, Ioan Slavici, Romanian National Party, Transylvanian
press
Perioada 1884 - 1890, anii de mare acţiune naţională la cotidianul sibian

„Tribuna" a cuprins cea mai importantă parte a ziaristicii propriu-zise a lui
Slavici, apogeul manifestărilor sale cultural-politice, consecvenţa sa de a
publica ilustrativ şi pedagogic în sprijinul unei literaturi care să plece de la
popor şi să se întoarcă pentru acesta ca o hrană spirituală. Aici în editorialele
sale a continuat scrisul său, dârz, energic, format la ziarul „Timpul", dar pus în
slujba unor idei foarte limpede exprimate cu privire la situaţia şi soarta
românilor din Transilvania. În rândurile „Tribunei" se adâncesc şi devin
pregnante ideile de cultură care să fie pentru toţi românii, de pretutindeni.
Întemeierea „Tribunei"
Întemeierea revistei „Tribuna" la 26 aprilie 1884 1 a fost cel mai
important eveniment de la sfârşitul secolului al XIX-lea alături de unificarea
Partidului Naţional Român din Transilvania, Banat, Ţara Ungurească şi
difuzarea „Memorandumului" din 1892.
Chestiunea înfiinţării unui cotidian la Sibiu este pusă încă de la
Congresul studenţesc de la Putna2 din 1871. Ziarul urma să funcţioneze sub
conducerea lui Ioan Slavici, având menirea să culturalizeze masele, să
nimicească latinismul şi să ducă la unitatea culturală 3 . Apariţia cotidianului era
considerată de o necesitate supremă, pentru a prezenta obiectiv atitudinea
Partidului Naţional Român (se voia să fie un ziar al partidului alături de
..
„V utoru 1")4 .
„Tribuna" trebuia să fie un ziar naţional, politic, care să apară în fiecare
zi şi să devină apărătoarea intereselor româneşti.
Politica pe care a adoptat-o ziarul a fost de apărare contra asupririi
guvernului ungar, deoarece cotidianul a apărut într-o vreme în care poporul
nostru era la o răspântie, făcând parte din Ungaria şi nu ca membru al
confederaţiei austro-ungare. Politica guvernului ungar în acea perioadă a luat o
altă turnură, cărora românilor, în special, le-a fost fatală.
1
„Tribuna" I, nr. I din 14/26 aprilie 1884, p. 1.
Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei RSR,
1968, p. 261.
3
Liviu Maior, Memorandumul - Filosofia politico-istorică a petiţionarismului român, Cluj -
Napoca, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1989, p. 132.
4
Ibidem, p. 133.
„Tribuna" din Sibiu 53
Înainte de înfiinţarea „Tribunei'', cel mai important ziar, până la 1881, a

fost „Telegraful român", organ de presă al Mitropoliei Ortodoxe Române din
Transilvania, la prestigiul căruia contribuise şi Ioan Slavici, la fel ca şi-n
rândurile „Luminii", prin articolele sale educativ-pedagogice şi istorice.
Prestigiul „Telegrafului român" a avut de suferit în urma atitudinii pe
care o luase mitropolitul Miron Romanul (atât de lăudat în rândurile „Luminii"
de Slavici), când şi-a declarat afilierea alături de „patrioţii Ungariei", adică
alături de membrii Partidului Naţional Moderat Român. Colaborarea dintre ziar
şi Ioan Slavici s-a încheiat în momentul în care acesta a publicat articolul
5
,,Răsplata?" prin care denunţa politica de maghiarizare a guvernului Tisza de
la Budapesta. Prim-ministrul Coloman Tisza a cerut socoteală mitropolitului
ortodox, care era de drept directorul ziarului. Miron Romanul se
desolidarizează încă o dată de Ioan Slavici şi alţi colaboratori, cerându-i scuze
pentru articolul publicat prim-ministrului ungar, şi se declara de partea
guvernului condus de C. Tisza. De asemenea semnează demiterea redactorului
principal Nicolae Cristea şi a celorlalţi redactori. Astfel s-au încheiat cele două
decenii de ascensiune a „Telegrafului român" în presa transilvăneană. Se
impunea, aşadar, întemeierea unui ziar naţional, care să doboare foaia
mitropolitului Miron Romanul şi pretenţiile „patrioţilor Ungariei". Pentru asta
s-a discutat la început apariţia unui ziar, care să fuzioneze cu cotidianul
braşovean „Gazeta Transilvaniei", însă directorul ziarului braşovean, Andrei
Mureşianu, nu a fost de acord.
Problema cotidianului sibian a fost discutată apoi în şedinţele
Comitetului Central Electoral al Partidului Naţional Român (şedinţa din 28
august 1883)6 care decidea înfiinţarea „Ateneului Român", societate pe acţiuni
îndrumată de conducerea partidului care devenea „comitet de fondatori ai
cotidianului". Din acest comitet făceau parte: George Bariţiu, Vicenţiu Babeş,
Ioan Raţiu, Partenie Cosma, Anania Trâmbiţaş şi Diamandi Manole 7 , pentru ca
şansele ca acest cotidian să fie mai mari, pentru a beneficia de un capital
generos.
Însă datorită izbucnirii conflictului dintre mitropolitul ortodox Miron
Romanul şi grupul „tinerilor" din jurul ziarului „Telegraful român", datorat
articolului lui Ioan Slavici, pe de o parte, iar pe de altă parte datorită prezenţei
lui Partenie Cosma şi V. Babeş în conducerea „Ateneului Român" era privită
cu suspiciune, deoarece cei doi se aflau în relaţii bune cu mitropolitul ortodox,
5
Teodor Pavel (editor), Partidul Naţional Român şi acţiunea memorandistă, Corespondenţă
politică ( 1887 - 1901 ), Cluj - Napoca, Editura DacoPress, 1994, p. 32.
6
Ibidem, p. 132, doc. 29.
7
„Tribuna" I, nr. I, din 14/26 aprilie 1884, p. I.
54 S.Furtună
Miron Romanul, acţiunea de constituire a ziarului s-a suspendat pentru un

timp.
Astfel că, la începutul anului 1884, Diamandi Manole, un binecunoscut
om de afaceri ardelean, îşi dădea demisia din conducerea „Ateneului Român",
fiind nemulţumit de activitatea Comitetului Central Electoral. Dar, totodată, el
şi-a dat acordul pentru a-i sprijini pe sibieni şi braşoveni, pentru editarea unui
nou cotidian, care să nu fie subordonat Comitetului Central Electoral sau unei
alte autorităţi care să influenţeze politica lui. Însă aşa cum am arătat mai sus,
directorul „Gazetei Transilvaniei", Andrei Mureşianu, s-a opus.
Cu toate aceste probleme politico-organizatorice, cotidianul „Tribuna" a
apărut, datorită sprijinului financiar dat de Diamandi Manole şi de către
Partidul Naţional Liberal din România şi a grupului izgonit de Miron Romanul
de la „Telegraful român" şi care a închegat, sub conducerea lui Ioan Slavici,
redacţia.
Pentru ca ziarul sibian să nu fie dependent de conducerea Partidului
Naţional Român şi pentru a avea libertatea financiară deplină, cu ajutorul
omului de afaceri braşovean şi în special al fruntaşilor liberali din Regatul
României, s-a înfiinţat Institutul tipografic, societate pe acţiuni. Conducerea
ziarului a fost încredinţată lui Ioan Slavici, iar din colectivul redacţional au
făcut parte: Ion Bechnitz, Eugen Brote, Naniil P. Barcianu, Dan Comşa, Cornel
Pop Păcuraru şi alţii.
Încă de la apariţia sa, „Tribuna" a avut o largă circulaţie, datorită faptului
că multe din vechile abonamente ale „Telegrafului român" au fost preluate de
ea. Ziarul s-a bucurat de sprijinul şi simpatia tineretului transilvănean, care
aprecia stilul direct, curajos şi fără compromisuri. În scurtă vreme aria
geografică a răspândirii ziarului a depăşit Transilvania, ajungând în Bucovina
şi România, ba chiar mai departe.
Ioan Slavici, vorbind despre efectele lucrării „tribuniştilor" a spus:
„deschizând drum larg pentru înrâurirea literară a României, noi ne-am pus în
conflict nu numai cu stăpânirea, ci totodată cu mare parte din cărturarii noştri
(din Ardeal), nu însă şi cu cei de la sate, mai ales cu poporul care era cuprins
de însufleţire, când a văzut că se poate scrie româneşte şi aşa ca el să poată să
înţeleagă cele scrise".
Încă de la primul număr, „Tribuna" şi-a asumat linia programatică 8
adoptată în 1881 de către Partidul Naţional Român, cu toate că recunoaşterea
sa ca organ de presă al acestuia survine mai târziu. Prin intermediul ziarului se
realiza contactul dintre Partidul Naţional Român cu „ampla bază populară a
mişcării naţionale" 9 . Şi cu toate că Slavici, aşa cum afirma Titu Maiorescu, a
8
Teodor Pavel (editor), op. cit., p. 279, doc. 141.
9
Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 279.
fost trimis de Dimitrie A. Sturdza, fruntaş liberal, ca să înfiinţeze un ziar pentru

a forma un curent favorabil Partidului Naţional Liberal în Ardeal, cotidianul
sibian nu făcea politică liberală. Politica sa era de apărare contra sistemului de
guvernare ungar.
O altă chestiune politică care a determinat apariţia „Tribunei" a fost
aceea a unei posibile împăcări politice a românilor din Ardeal cu guvernul
ungar (văzută poate de Partidul Naţional Liberal din regatul român, însă sigur
de şefii Partidului Moderat Naţional Român din Transilvania, afiliaţi lui Miron
Romanul şi autorităţilor ungare). Însă, grupul de tineri - spunea Slavici - nu
erau de acord cu acţiunea şi ideile acestei organizaţii politice, care nu exprima
aspiraţiile poporului român. Ei aveau nevoie de o „tribună", unde să-şi spună
cuvântul lor, adică durerile şi suferinţele, provocate de politica nedreaptă venită
de la Budapesta.
„Tribuniştii" s-au afirmat prin criticile dure adresate politicii duse de
cercurile guvernamentale de la Budapesta, iar intrarea lor în Comitetul Central
al Partidului Naţional Român din 1887, ducea la dinamizarea întregului partid,
nu la înmuierea ziariştilor.
Programa „Tribunei", publicată încă de la primul număr, nu se deosebea
de cea a Partidului Naţional Român, al cărui punct de căpetenie, după I 867, a
fost dobândirea autonomiei pentru Principatul Transilvaniei 10 .
„Tribuniştii" şi-au exprimat poziţia şi faţă de Partidul Moderat Naţional
şi de purtătorul de cuvânt al acestuia. Ziarul „Viitorul", creat la iniţiativa lui
Miron Romanul, a exprimat punctul de vedere al acestuia, devenind astfel
subiectul mai multor articole, care îl prezentau în rândurile „Tribunei" ca pe un
personaj vanitos, plin de ambiţii, gata să treacă la compromisuri cu autorităţile
ungare, pentru a-şi păstra poziţia şi statutul dat de acestea, adică de „bun
patriot". După părerea noastră, se poate da dreptate „tribuniştilor".
Cotidianul sibian a publicat însă şi articole referitoare la situaţia
muncitorilor, a ţărănimii, făcând o critică severă a stărilor din lumea satului,
preoţilor şi învăţătorilor. Rubricile ca Foişoara, Biblioteca populară a
Tribunei, Calendarul Poporului au contribuit la educarea politică, la
dezvoltarea conştiinţei naţionale a ţărănimii ştiutoare de carte.
Un loc important în activitatea ziarului şi a lui Ioan Slavici l-au avut
întărirea şi diversificarea raporturilor culturale şi politice cu România. Din
punct de vedere cultural „Tribuna", ca şi revista societăţii „Junimea", a
contribuit în Transilvania la difuzarea creaţiei scriitorilor şi a oamenilor de
cultură din Ardeal şi România, favorizând prin aceasta înfăptuirea unităţii
culturale.
10
Lucian Boia, Eugen Brate, Bucureşti, Editura Litera, 1975, p. 57.
56 S.Furtună
Ioan Slavici, primul director al „Tribunei", a venit la revistă cu idei puse

în practică de societatea „Junimea", însă politica era diferită de cea a
societăţii 21 .
În presa maghiară apanţ1a „Tribunei" a stârnit o adevărată furtună,
declanşându-se o propagandă defăimătoare la adresa ei.
Procesele de presă contra „Tribunei" şi „Tribuniştilor"

Datorită neînţelegerilor dintre Slavici şi colaboratorii lui cu „bunii
patrioţi unguri", încă de la înfiinţarea ei, „Tribuna" a trebuit să înfrunte
ostilitatea autorităţilor şi a presei maghiare.
Apariţia ei nu a fost primită cu entuziasm de cotidianele maghiare,
deoarece efectele culturale ale mişcării pornite din redacţia ziarului
compromiteau „politica de maghiarizare" a autorităţilor de la Budapesta.
Încă de la început, articole nefavorabile ei s-au înregistrat în ziarele
româneşti: „Telegraful român", „Viitorul", „Albina"; maghiare: „Nemzet",
„Kolozvari Kozlony". Ele susţineau că „Tribuna" era fie o ramură a unui
cotidian ardelean (ex. „Albina"), fie că el apără interesele unui singur om,
Diamandi Manole, iar Ioan Slavici este „o slugă plătită a acestui om de
afaceri" 11 • Totuşi au fost şi ziare care nu au fost atât de drastice şi care le-au
12
făcut o primire „liniştită şi cuviincioasă" „tribuniştilor" ca cei de la „Pesti
Naplo", ziar maghiar sau „Kronstădter Zeitung'', ziar săsesc.
Ostilitatea cu care „Tribuna" a fost primită de autorităţile maghiare şi de
presa devotată acestora s-a văzut prin procesele de presă intentate. Ba chiar,
primul său număr a fost ars în piaţa centrală din Cluj-Napoca, de către
societatea studenţească maghiară „Emke" - „care de fapt a însemnat o mişcare
naţională pornită de noi" , pentru sprijinirea culturii maghiare din Ardeal.
13
Primul proces de presă al „Tribunei" a fost judecat în faţa Curţii cu juraţi

din Sibiu, datorită unui articol în care Slavici îşi arăta dezaprobarea că „doi
făcători de rele, amândoi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte într-un
proces pertractat la Sibiu în limba maghiară" şi nu în limba lor maternă
14
germană, pentru a se putea apăra mai bine.

Ioan Slavici a considerat procedura pe care au folosit-o autorităţile
maghiare o nedreptate, deoarece „într-unul se referea (la oraşul Sibiu) la care
timp de şapte sute de ani s-a judecat nemţeşte şi ai căruia cetăţenii vorbesc şi
azi numai nemţeşte, guvernul să-l facă pe poporul maghiar urgisit impunând la
judecătorii, limba maghiară". Afirmând aceste lucruri, Slavici se baza pe o lege
11
„Tribuna", VI, nr. 241 din 21 octombrie I 2 noiembrie 1889, p. 1.
12
Idem, I, nr. 184 din 12/24 august 1884, p. I.
13
Ibidem.
14
Idem, I, nr. 8 din 25 aprilie/7 mai 1884, p. 1.
cu privire la folosirea în administraţie a altor limbi decât cea maghiară 15 , lege

aflată la acel moment încă în vigoare. În urma judecării procesului, Ioan Slavici
a fost găsit nevinovat , fiind achitat. Ca urmare a acestui fapt, Curtea cu juraţi
16
din Sibiu a fost desfiinţată.

Al doilea proces de presă în care de data aceasta, conform aceleiaşi legi
aflată încă în vigoare, „de articolele publicate într-un ziar se fac vinovaţi
redactorul şef şi directorul, fiind direct răspunzători'', alături de Slavici a fost
acuzat şi Cornel Pop Păcuraru, redactorul responsabil al ziarului.
Procesul s-a desfăşurat în faţa Curţii cu juraţi din Cluj. La baza acuzării
au stat articolele din numerele 263 şi 295 ale „Tribunei" din anul 1885. Cu
toate că nu Slavici sau Corneliu Pop Păcuraru au fost autorii articolelor, ei au
fost acuzaţi. În proces s-a insinuat chiar că Ioan Slavici ar fi fost autorul
articolelor, pornindu-se o adevărată „cruciadă" împotriva omului însărcinat cu
conducerea ziarului. De fapt, autorul a fost Cornel Pop Păcuraru, care a scris
pentru o perioadă scurtă de timp editorialele şi care şi-a recunoscut vina în faţa
instanţei. Pasajele incriminate din acele articole din proces au fost: articolul din
nr. 295 17 „se zicea că guvernele ce s-au succedat în Ungaria constituţională,
atât de rău au condus treburile, încât românii nici după zeci de ani nu ştiu de un
rege al Ungariei, ci numai de Împărat". Iar articolele din numărul 263 18 din 29
noiembrie 1885 „ voim (românii), să ne asigurăm aici În statul ungar cuvenită
de sine stare şi neatârnare pentru dezvoltarea limbii noastre comune şi a
obiceiurilor noastre tradiţionale (. ..), noi românii cerem să fim recunoscuţi ca
un popor deosebit, drept un element constitutiv al statului ungar (. ..), pământul
acesta nu e maghiar, nici român, e patria noastră comună, ca să nu vină
maghiarii ca să ne spună mereu că e maghiar şi numai maghiar, căci îi
Împinge pe români să facă opintirea de a le dovedi că e românesc sau pustiu".
De data aceasta, cei doi au fost găsiţi vinovaţi: Ioan Slavici a făcut trei
zile de închisoare şi a plătit o amendă de 100 de florini, iar Cornel Pop
19
Păcuraru, ca autor al articolelor, a făcut un an închisoare la Năsăud • După
citirea acuzaţiei, Ioan Slavici a spus că el nu este om politic, ci scriitor, că a
fost chemat la conducerea ziarului pentru a-i da o direcţie liberală şi cu toate că
nu el a scris articolul şi nici nu l-a citit înainte de a fi tipărit - „iau asupră-mi
toată responsabilitatea pentru articolul ce s-a tipărit" 20 • De asemenea, Slavici a
cerut ca acest proces de presă să nu se transforme într-unul politic, deoarece ei
nu sunt oameni politici: „le-am greşit noi? Nu se poate să vorbim de autonomia
15
Ioan Slavici, op. cit., p. 141.
16
Ibidem, p. 27.
17
Dimitrie Yatamaniuc, op. cit., p. 141.
18
„Tribuna", II, din 24 ianuarie I 5 februarie 1885, p. 1.
19
Ioan Slavici, op. cit„ p. 27.
20
„Tribuna", an III, nr. 99 din 1/13 mai 1886, p. 1.
58 S. Furtună
Transilvaniei, deoarece în această ţară există o partidă care reprezintă aceste

interese şi le-a acceptat în programul său. În 1881 ar fi trebuit să se ia măsuri în
contra lui'.4 8 , dar nu s-au luat. Deci deja maghiarii acceptaseră acel punct de
vedere.
După terminarea procesului de presă în Transilvania şi Ungaria, unele
ziare, în special cele maghiare au exagerat evenimentul, şi l-au transpus pe plan
politic, cu toate că Slavici susţinea că el nu vorbea în numele nimănui, ci doar
al său - „Am susţinut că în cele două articole nu este nimic care să se pună în
conflict cu legile"21 , pentru că în numărul 273 din 29 noiembrie I 9 decembrie
1886, pagina 1, din „Tribuna" să se publice un articol în care un ziarist
maghiar, Zilahi de la „Ellenzek", s-a făcut vinovat de calomnie, însă a fost
achitat şi declarat - nevinovat. ,,În tot cazul, despre libertatea de presă nu se
poate vorbi sub regimul actualei legi" - spunea Slavici în acelaşi articol.
Însă nu numai presa maghiară s-a bucurat de sentinţa dată celor doi de la
„Tribuna", ci şi publicaţii româneşti şi persoane din Partidul Moderat Român.
De exemplu, Partenie Cosma, George Bari ţiu (care a trecut de partea cealaltă a
baricadei), Vicenţiu Babeş s-au bucurat, chiar Partenie Cosma a criticat
atitudinea lui Slavici şi Păcuraru în rândurile „Telegrafului român", critică
preluată de ziarul maghiar „Nemzet"22 , câteva zile mai târziu.
Pentru a se apăra, şi ei au făcut apel la faptul că fiind de acelaşi neam şi
având aceleaşi principii, Ioan Slavici a criticat la rându-i în paginile
„Tribunei'', atitudinea ziarelor româneşti: „Telegraful român", „Gazeta
Transilvaniei'', „Viitorul'', „Calicul" şi „Luminătorul" 23 .
Începând din 7 - 8 mai 188724 , la a treia Conferinţă naţională a Partidului
Naţional Român, în conducerea lui au intrat şi „tribuniştii", Ioan Slavici
devenind secretar al partidului, schimbând astfel şi statutul ziarului sibian.
„Tribuna" a devenit organul autorizat de presă al partidului, atrăgând astfel
nemulţumirea celorlalte ziare şi a oamenilor politici pro guvernul ungar.
La puţin timp, după acest eveniment, „Tribunei" i se intentează iar proces
de presă, de data aceasta pentru articolul din 25 noiembrie 1887, nr. 268, p. 1.
Incriminaţii au fost Andrei Casolţeanu şi redactorul responsabil şi fireşte
directorul „Tribunei", Ioan Slavici, pentru că în articol citaseră din discursul
fostului deputat dietal, generalul Traian Doda, adresat dregătorilor din
Caransebeş.
În urma dezbaterii Curţii cu juraţi din Cluj, directorul „Tribunei", Ioan
Slavici a fost găsit vinovat şi condamnat la l an de închisoare, amendă l 00 de
21
Idem, III, nr. 11 O din 28 mai I 9 iunie 1886, p. I.
22
Idem, III, nr. I 00 din 2114 mai 1886, p. I.
23
Idem, V, nr. I 00 din 3/ 15 mai 1888, p. I.
24
Idem, III, nr. 103 din 6/8 mai 1886, p. I.
florini şi suportarea cheltuielilor de judecată în valoare de 23 florini .

25
Verdictul fiind „delict de agitaţiune", acuzatul Ioan Slavici nu a fost tratat ca o

persoană fizică, ci ca un reprezentant a unei mişcări, el răspunzând pentru
faptele întregii mişcări, nu numai pentru articolul incriminat. Alături de
acuzatori s-au aflat şi adversarii ziarişti ai „Tribunei'', cei de la „Nemzet"26 :
„factorii vieţii publice maghiare nu numai că se bucură de aceste procese, dar
din contră ele ar fi întâmpinate cu mai multă plăcere dacă nu s-ar simţi nevoia
proceselor de acest fel ( ... ) viaţa politică maghiară întotdeauna îşi va găsi arma
ei legală contra lor"; „Egyetertes"27 : „În acest verdict ( ... ) noi vedem
manifestându-se o oareşicare înţelepciune de stat ( ... ) când este vorba de
năzuinţe contra intereselor statului şi de agitaţiuni la răscoală"; „Koloszvar'',
din Cluj2 8 : „Va fi bine să nu se uite verdictul de ieri. Aici unul este stăpân:
statul ungar unitar. Pe cel ce lucrează contra lui trebuie făcut inofensiv".
După proces s-au auzit şi păreri care susţineau atitudinea „Tribunei'', de
exemplu: „Kronstadter Zeitung" 29 (ziar german): „maghiarii pozează dat
libertatea ( ... ), că presa maghiară însăşi pledează pentru restrângerea libertăţii
de presă ( ... ) prin articolele de prigoană împotriva colegilor acuzaţi, caută o
influenţă asupra verdictului juriului".
În urma verdictului dat de Curtea cu juraţi din Cluj, Ioan Slavici, cu toate
că trecuse peste al treilea proces de presă şi fusese condamnat la un an de
închisoare la Vacz, scriitorul avea sufletul liniştit, inima deschisă, sfătuindu-i
pe fraţii lui români să strângă rândurile, să rămână uniţi şi pe cât pot să se
ferească de autorităţile maghiare, deoarece acestea nu ştiu ce este dreptatea.
După încarcerarea lui, la 8/20 octombrie 1888, în numărul 228 al
ziarului, Slavici printr-o scrisoare adresată deputatului congresual Pompiliu
Pipoşiu 30 anunţa că renunţă la mandatul său de deputat, primit din partea
alegătorilor din cercul Sibiului. Nu a renunţat la funcţia de director al ziarului,
pe tot parcursul anului 1889, cât a stat la Vâc, Slavici colaborând în continuare,
prin articole publicate.
În lipsa lui, Partenie Cosma a intentat proces redactorului responsabil
Septimius Albini, pentru că într-un articol l-a desemnat pe directorul băncii
„Albina'', omul lui Coloman Tisza. Astfel, Partenie Cosma s-a folosit de acest
prilej pentru a da din „dorinţa patriotică", o mică lovitură „Tribunei", ca un
român adevărat şi nu ca cel care este „capul tuturor răutăţilor" 31 . Septimius
25
Idem, III, nr. 90 din 19 aprilie I I mai 1886, p. I.
26
Ibidem, nr. 95 din 29 aprilie I 11 mai 1886, p. I.
27
Teodor Pavel (editor), op. cit„ p. 33.
28
„Tribuna'', V, nr. 87 din 16/28 aprilie 1888, p. I.
29
Ibidem, nr. 88, din 17 /29 aprilie 1888, p. I.
30
Ibidem.
31
Ibidem.
60 S.Furtună
Albini a plătit şi el pentru acel articol pentru că l-a susţinut pe Enea Hodoş,
profesor la şcoala de fete „Asociaţiunii transilvane" 32 , autorul adevărat al
articolului.
La mijlocul anului 1889, Slavici, care spunea „Omul cuminte renunţă
deci la succesele pe care n-ar putea să le obţină decât punându-şi în joc
reputaţiunea de luptător sincer", ieşise pe IO iulie 1889 din închisoarea de la
Vac, iar după un mic concediu binemeritat îşi va relua activitatea publicistică şi
literară la „Tribuna".
Câteva luni mai târziu, după ce a ispăşit o altă pedeapsă cu închisoarea la
Budapesta, a considerat că el şi-a îndeplinit menirea şi este momentul să
cedeze această funcţie. Astfel, în martie 1890 a plecat definitiv la Bucureşti, în
calitate de director al Azilului „Elena Doamna" însă colaborarea de 6 ani cu
„Tribuna" nu s-a încheiat, Slavici publicând în continuare articole, susţinând-o
totodată şi moral şi financiar.
În 1894, la împlinirea a 1O ani de la întemeierea „Tribunei" a publicat
articolul Revedere, pe prima pagină. Imensul material publicistic pe care Ioan
Slavici îl aducea în faţa cititorilor este menit a justifica atitudinea sa de patriot.
Acuzat de trădarea intereselor patriei, în situaţia în care Transilvania făcea
parte din Imperiul Austro - Ungar, întemniţat pentru convingerile lui,
considerate de autorităţi „nesănătoase'', Slavici făcea parte dintre aceia care au
văzut în coroana Austriei o garanţie a suveranităţii româneşti, într-o
Transilvanie care se dorea a „autodeterminării". ,J[absburgii, zicea Slavici, au
avut un rol istoric: armonizarea intereselor diferitelor naţionalităţi din
monarhie, inclusiv ungurii, iar pentru români, a fost un fel de providenţă (. ..).
Dinastia habsburgilor a fost ocrotitoarea noastră, ea a fost povaţa noastră de
la întuneric la lumină, sub scutul ei ne-am dezvoltat şi tot sub scutul ei ne
vedem viitoruI'', (citat din articolul Politica naţională română, pagina 34 - 35,
din 1876, numărul IO 1-102 din ziarul „Telegraful român") 33 .
Ca şi ceilalţi ardeleni linia politică adoptată de Slavici a fost simplă: „nu
accepta politica de maghiarizare'', milita pentru „păstrarea identităţii
naţionale", oricare ar fi forma de luptă, de asemenea pentru autonomia
Transilvaniei răpită în 1867 şi se alia „mitului bunului împărat'', care a încercat
dar nu a reuşit să ofere mai multe drepturi românilor.
(Acest articol conţine pasaje care au fost publicate în cartea care a apărut în luna
iunie 2018 - Viaţa şi activitatea - Ioan Slavici I autor Doina Simona Furtună).
32
Ibidem, nr. 91 din 21 aprilie I 3 mai 1888, p. 1.
33
Ioan Slavici, Politica naţională română, în „Telegraful Românesc", nr. I Or - 102, 1876,
pp. 34- 35.
ORAŞUL BUZĂU ÎN AJUTORUL
MIŞCĂRII MEMORANDISTE (1892 - 1895)
Conf. univ. dr. Constantin I. STAN
ABSTRACT
ORAŞUL BUZĂU ÎN AJUTORUL

MIŞCĂRII MEMORANDISTE ( 1892- 1895)
Between 1892 - 1894, the Buzău chapter of the Romanian Cultural League
organised some impressive manifestations of solidarity with the leaders of the
Memorandum Movement from Transilvanya and Banat. Appeals launched in the
newspapers, meetings and demonstrations, public statements as well as fundraises for
the cause of the Memorandum are subsequently discussed in the following article.
Cuvinte cheie: Liga Culturală, mişcarea memorandistă, Buzău, Ioan Raţiu, Vasile
Lucaciu
Keywords: Cultural League, Memorandum Movement, Buzău, loan Raţiu, Vasile
Lucaciu
La 28 mai/9 iunie 1892 liderii Partidului Naţional Român aflaţi în fruntea

unei impunătoare delegaţii formată din 300 de persoane (intelectuali,
funcţionari, negustori, ţărani, meseriaşi) au sosit la Viena. Ei au prezentat
Memorandumul semnat de Ioan Raţiu (preşedinte), Gheorghe Pop de Băseşti şi
Eugen Brote (vicepreşedinţi), Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Coroianu
(referent) şi Septimiu Albini (secretar) împăratului Franz Joseph. Suveranul a
refuzat să-l citească şi l-a trimis spre examinare ministrului maghiar de pe
lângă persoana sa. Acesta din urmă l-a înmânat Ministrului ungar de Interne
care a expediat documentul prefectului de Turda, cu dispoziţia de a-l înmâna
lui I. Raţiu. Pe baza textului Memorandumului s-a făcut denunţul penal la
Parchetul General din Cluj contra lui Eugen Brote, care a tipărit memoriul 1•
În data de 4116 iunie 1892, la Bucureşti a avut loc o grandioasă adunare
de solidaritate cu fruntaşii memorandişti. Participanţii, care erau în majoritate
1
I. P. P. (app) editor, Procesul Memorandului românilor din Transilvania. Acte şi date, voi. I,
Cluj, l 933, pp. 47 - 50, doc. 3.
62 C. I. Stan
studenţi, s-au strâns la Universitate. Lor li s-au alăturat mii de protestatari,

astfel că numărul lor a ajuns la circa 20.000. Mitingul a fost deschis de rectorul
universităţii bucureştene, profesorul Alexandru Orăscu. Adresându-se celor
prezenţi, vorbitorul îi îndeamnă cu multă căldură: „Mergeţi pe calea pe care aţi
intrat, căci este apropiată ziua când steaua românismului va lumina în toată
strălucirea ei". Senatorul George Panu, deputaţii Constantin Disescu, respectiv
Constantin Costa - Foru, precum şi studenţii Dumitru Policrat şi Emil
Antonescu au evidenţiat necesitatea unirii eforturilor tuturor în vederea
înfăptuirii unităţii naţionale. Ultimul vorbitor, studentul E. Antonescu a citit
adunării o moţiune prin care se aduceau la cunoştinţa opiniei publice
internaţionale actele de deznaţionalizare săvârşite de guvernanţii unguri.
Documentul protesta, totodată, faţă de respingerea Memorandumului fraţilor de
peste Carpaţi: „Românii din România liberă protestăm cu indignaţiune înaintea
Europei contra odioaselor atentate şi facem apel la opinia publică pentru
înfierarea acestor fapte" 2 . În acelaşi timp, studenţii bucureşteni au condamnat
cu tărie devastarea casei lui I. Raţiu din Turda de către huligani plătiţi de
elementele extremiste. Ei au tipărit şi un ziar ocazional intitulat semnificativ
Turda, care amintea de moartea năprasnică în anul 1601 a voievodului
unificator de ţară şi neam, Mihai Viteazui3.
Autorităţile maghiare au reacţionat imediat. La 26 august 1892 Ministrul
de Interne din Budapesta a expediat o adresă Ministerului Comerţului în care se
arată: „Retrag dreptul de transport prin poştă pe teritoriul coroanei maghiare
pentru ziarul Turda apărut la Bucureşti pentru ideile antimaghiare exprimate"4 •
Totuşi, agitaţiile nu s-au potolit căci la 12 octombrie 1892, contele Bethlen
Geza, comitele suprem al comitatului Turda - Arieş, a expediat superiorilor
raportul nr. 48 în care cerea expedierea de trupe în zonă, deşi dr. I. Raţiu nu se
mai afla în localitate: „Nemaiavând siguranţa oraşului Turda, dar şi cea a
puţinilor maghiari răsfiraţi în comitatul meu, se impune cu necesitate prezenţa
permanentă a unui batalion de soldaţi în Turda. De aceea, solicit şi voi solicita
în mod repetat Excelenţei Voastre trimiterea unui batalion la Turda sau mă
scutiţi pe mine de răspundere" 5 .
Buzoienii au salutat mitingul patriotic organizat de cetăţenii capitalei.
Ziarul local Gazeta Buzăului informa cititorii la mijlocul lunii iunie 1892 în
legătură cu acţiunile derulate de bucureşteni în sprijinul Mişcării
2
Lupta, IX, nr. 1734, 16/28 iunie 1892; Tribuna, X, nr. 135, 16/28 iunie 1892;
Constituţionalul, IX, nr. 868, 16/28 iunie 1892.
3
Vezi Vandalismul de la Turda. Memoriile domnişoarei Felic ia Raţiu, Bucureşti, 1892,
pp. 12 - 48; Turda, număr unic, 14/26 iunie 1892.
4
Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania, voi. II, 1892 - 1894,
ediţie anastatică de Şerban Polverejan, laşi, 2017, p. 21 O, doc. 48.
5
Oraşul Buzău în ajutorul mişcării memorandiste ... 63
Memorandiste. El releva că: „Neamul românesc nu cunoaşte hotare. Dincolo de

Carpaţi oblădueşte neamul românesc din toată ţara" 6 . Câteva zile mai târziu, pe
16/28 iunie 1892, în oraşul Buzău s-a desfăşurat o amplă întrunire de protest
găzduită la grădina de vară a Hotelului „Mateescu". Adunarea a ales cu această
ocazie un comitet de susţinere a luptei desfăşurate de românii transilvăneni şi
bănăţeni, având în frunte pe medicul chirurg Vasile Bianu, ardelean de
origine 7. Susţinătoarea acestei acţiuni a fost secţia buzoiană a Ligii Culturale.
Ea se înfiinţase cu un an şi jumătate în urmă, mai precis pe 24 ianuarie 1891. În
fruntea amintitei organizaţii locale a fost ales învăţătorul Nae Ionescu, iar ca
secretar în persoana unui alt învăţător de pe meleagurile buzoiene, Petre
Şerdinescu 8 .
Activitatea patriotică desfăşurată de buzoieni a determinat pe liderii
asociaţiilor studenţeşti să organizeze la Buzău o serie de congrese şi conferinţe.
O astfel de manifestare a avut loc în februarie 1893. La ea au luat parte şi 12
tineri ardeleni. Chestiunea naţională s-a aflat din nou pe ordinea de zi, ea fiind
o problemă principală în cadrul dezbaterilor.
Cu această ocazie, cei prezenţi la discuţii au aprobat cu însufleţire un
protest energic îndreptat împotriva samavolniciilor venite din partea guvernului
de la Budapesta la care erau supuşi românii de peste Carpaţi. Tot acum s-a
înfiinţat Asocia/ia generală a românilor din /ară şi de peste hotare, care avea
drept scop întărirea legăturilor între tinerimea universitară din patrie şi cea
aflată pe meleagurile străine 9 .
Presa buzoiană s-a solidarizat cu lupta dreaptă a românilor din dubla
monarhie. Ziarul Libertatea, de pildă, reproduce într-un articol intitulat
„Doctorul Lucaci· în temniţă ordinară" o corespondenţă publicată în coloanele
gazetei Tribuna unde se relatau scene înduioşătoare şi, în acelaşi timp, pline de
un real patriotism referitoare la condamnarea «Leului din Şişeşti»", unul din
vajnicii conducători ai luptei duse de românii din Transilvania şi Banat 10 •
La rândul ei, Gazeta Buzăului tipărea un articol cu titlul „Românii şi
ungurii" în care se făceau referiri la situaţia românilor de dincoace de Carpaţi,
unde „s-a declarat război de exterminare fraţilor noştri ale căror ţipete de
durere străbat Carpaţii zilnic pentru a ne spune că le-a ajuns cuţitul la os". Prin
6
Gazeta Buzăului, VIII, nr. 576, 14/26 iunie 1892; Gabriel Cocora, Pentrn libertate şi
unitate. Studii, articole şi documente de istorie buzoiană, Bucureşti, 1983, p. 123.
C. I. Stan, Vasile Bianu şi mişcarea naţională a românilor ardeleni, în Renaşterea
7
buzoiană. Almanah, 2007, pp. 137 - 138.

8
Ibidem, p. 138; Relu Stoica (editor), Documente privind un mare dascăl buzoian: Petre N.
Şerdinescu, în Analele Buzăului, V, Buzău, 2013, pp. 131 - 145.
Adevărnl, V, nr. 1428, 4 februarie 1893.
9
Doctorul Vasile Lucaciu.

0
' Libertatea, l, nr. 14, 24 mai 1893.
64 C. I. Stan
acelaşi articol, ziarul buzoian informa cititorii că a fost convocată la data de 27

iunie 1893 o mare conferinţă în oraşul Sibiu. Aici se va arăta întregii lumi că
„românul nu voieşte a-şi lepăda limba şi naţionalitatea şi că el are dreptul de a
trăi pe pământul pe care l-a apărat cu sângele său în decurs de şaptesprezece
veacuri şi jumătate".
Articolul se încheie cu un mobilizator îndemn la exprimarea deplinei
solidarităţi cu fraţii ardeleni, arătând că: „Ar trebui să alergăm în număr mare
la Sibiu ca să-i îmbărbătăm prin prezenţa noastră, iar pe de altă parte, în aceeaşi
zi să se ţină în toate oraşele mitinguri de solidaritate în care, pe lânfă
protestarea din inimă, să-i întărim şi mai mult în credinţa trăiniciei noastre" 1•
Organizarea unor acţiuni de amploare în principalele oraşe ale ţării era
necesară datorită unei veritabile ofensive întreprinse de autorităţile maghiare
împotriva românilor.
În ultimele zile ale lunii iunie 1893, oraşul Buzău a găzduit lucrările unui
congres studenţesc. Cu această ocazie, secţia locală a Ligii Culturale a editat şi
răspândit un apel intitulat „Către buzoieni". Documentul informa opinia
publică locală şi din întreaga ţară că „naţionalitatea noastră este atacată din
toate părţile. În toate provinciile civilizate se pune o străduinţă neauzită din
partea stăpânilor fraţilor pentru a le desfiinţa limba şi cultura românească".
Materialul condamna cu tărie politica de maghiarizare forţată promovată cu
insistenţă de cercurile politice conducătoare din Ungaria. Apelul înfiera
preocuparea autorităţilor de la Budapesta de a desfiinţa şcolile româneşti şi de a
le înlocui cu cele ungureşti, dar şi pentru faptul că „întemniţează pe scriitorii şi
locuitorii români (... ). Ţipetele şi vaietele fraţilor noştri au străbătut toată
Europa!". În faţa acestei situaţii grele, românii de pe ambele versante ale
Carpaţilor aveau obligaţia să facă front comun. De aceea, „românii liberi de
aici să ne unim cugetele noastre cu ale lor şi să protestăm din toate puterile în
contra tendinţei ungurilor pentru distrugerea naţionalităţii noastre din
Ardeal" 12 • ,,În vederea unei mai bune cunoaşteri a situaţiei românilor
transilvăneni de către fraţii din România liberă, grupuri de studenţi vor ţine
conferinţe în toată ţara pentru a arăta suferinţele ce le îndură fraţii noştri de
dincolo şi a pune astfel ţara în poziţiune ca să poată protesta în cunoştinţă de
cauză".
Documentul includea către final o chemare fierbinte adresată românilor
de a-şi uni protestul „în contra barbariilor ce suferă fraţii noştri din Ardeal şi să
ne împotrivim pericolului ce ameninţă neamul românesc" 13 •
11
Gazeta Buzăului, IX, nr. 627, 20 iunie 1893.
12
Ibidem, nr. 628, din 27 iunie 1893.
13
Ibidem; vezi şi Constanţa Tănase, C. I. Stan, Buzoienii şi lupta naţională a românilor
transilvăneni, în Anuar de ştiinţe istorice, Ploieşti, VII/I 995, p. 78.
Apelul de suflet lansat de secţia buzoiană a Ligii Culturale a avut

profunde reverberaţii în conştiinţele buzoienilor. Relevând aceste ecouri, ziarul
local Libertatea preciza că „manifestul a răsunat puternic în inimile tuturor şi
aceleaşi sentimente de solidaritate şi unitate românească de ură şi dispreţ contra
14
asupritorilor unguri au mişcat pe fiecare" •
Locuitorii plaiurilor buzoiene au primit cu mult entuziasm un grup de
tineri participanţi la congresul studenţesc din iunie 1893. Ei au organizat încă
din gară o frumoasă manifestaţie de bun-venit oaspeţilor. Un taraf de lăutari a
cântat cu însufleţire şi aplomb celebrul marş „Deşteaptă-te, române!". Apoi
studenţii împreună cu membrii comitetului local al Ligii Culturale însoţiţi de
mulţimea prezentă s-au deplasat pe jos, cu muzica în frunte spre centrul
oraşului, alcătuind o reuşită procesiune. În dreptul prefecturii judeţene a sosit
muzica militară. Sala Moldavia devenise practic neîncăpătoare pentru cei
aproximativ 2.000 de participanţi 15 • În deschiderea adunării, preşedintele
secţiei Buzău a Ligii Culturale, Constantin larea a adresat oaspeţilor câteva
fraze de bun-sosit. Apoi el a dat cuvântul studentului în litere Dimitrie C.
Brânzeu. Discursul acestuia s-a dovedit a fi extraordinar, căci a impresionat
întreaga asistenţă şi presa vremii prin claritate şi combativitate. Ziarul Gazeta
Buzăului scria într-un număr din primele zile ale lunii iunie 1892 că vorbitorul
„nu şi-a propus să distreze publicul, domnia-sa avea de îndeplinit o misiune
sfântă, apărarea unei cauze naţionale( ... ).
Cuvântarea d-lui Brânzeu a fost aşa de mişcătoare că a înduioşat pe toţi
până la lacrimi şi a smuls aplauzele cele mai frenetice" 16 . O altă publicaţie care
apărea în oraşul Buzău, intitulată Libertatea, era de părere că discursul d-lui
Brânzeu „smulge lacrimi şi [din] ochii tuturor acelora ce ascultară soarta
nenorocită a confraţilor noştri transilvăneni ce îndură suferinţe de la cei ce îi
tratează ca pe nişte adevăraţi robi" • După încheierea emoţionantei, vibrantei
17
alocuţiuni a studentului patriot D. C. Brânzeu, C. larea a citit o moţiune în care

participanţii condamnau nedreptăţile suferite de fraţii noştri din Ardeal din
partea ungurilor şi „exprimă adânca lor durere şi protestează în faţa acestor
barbarii nedemne de epoca în· care trăim". Semnatarii documentului erau ferm
convinşi că justeţea cauzei românilor va triumfa în cele din urmă. Ei expediau
cu acest prilej „o ~ăţească îm~răţ~şare, un în_demn căl~~ros „Wre a stărui în
bărbăteasca lor lupta pentru dobandirea dreptunlor lor legitime .
Tot acum, participanţii au expediat o adresă comitetului de conducere al
1
~ „Studenţii la Buzău", în Libertatea, I, nr. 24, 2 iunie 1893.
15
Ibidem.
16
Ga=eta Buzăului, IX, nr. 629, 4 iulie 1893.
„Studenţii din Buzău", în loc. cit.
17
18
Ibidem.
66 C. I. Stan
Partidului Naţional Român, manifestând deplina lor solidaritate şi admiraţie

faţă de cauza dreaptă a românilor de peste Carpaţi. Semnatarii depeşei arătau
că: „strigătul vostru de durere ne-a cutremurat şi dezvăluirea persecuţiilor
contra voastră, lupta pe care o susţineţi a făcut să vă admirăm, iar cauza noastră
mare a câştigat în voi popor erou şi martir".
În continuare, buzoienii se arătau pe deplin solidari cu fraţii lor
transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, precizând: „La spatele vostru stă un
popor întreg, care poartă în inimă tot atâta oţelire, tot atâta devotament şi tot
atât de mare credinţă în câştigarea drepturilor noastre".
Autorii documentului îi asigurau pe fraţii lor din monarhia bicefală că
locuitorii urbei buzoiene sunt gata să spună prezent la chemarea patriei,
aşteptând momentul „pentru ca să răspundă legitimilor voastre dorinţe, prin
care se caracterizează revendicaţiunile naţionale şi care au ridicat atâtea naţiuni
în locul ce li se cuvenea prin muncă, energie şi cultură".
Materialul admira curajul, bărbăţia şi eroismul românilor transilvăneni,
inspirându-le optimism, hotărâre prin emoţionantele cuvinte: „Victoria se
câştigă prin lupte lungi şi grele, aveţi credinţă în apropiata ei realizare şi daţi cu
bărbăţie tot înainte. Primiţi o bărbătească strângere de mână şi asigurarea
deosebitei noastre iubiri" 19 •
La amintita întrunire s-a adoptat „Manifestul studenţilor români către
studenţii universitari din străinătate". Apelul condamna exploatarea nemiloasă
la care erau supuşi românii din Transilvania, chemând pe toţi „să sprijinim pe
umerele noastre bolta imensă care stă să se năruie a libertăţii Europei, păcii şi
culturii" 20 . Buzoienii au salutat cu entuziasm congresul studenţesc ce se
desfăşura în oraşul lor. Medicul chirurg Vasile Bianu a rostit un înflăcărat
discurs la banchetul organizat către finele acestui important for studenţesc în
care arată că: „Românismul este în suferinţă întrucât inima Ardealului se
zbuciumă în durere. Aceste dureri au străbătut toată românimea care s-a sculat
cu mic, cu mare pentru ca cu o oră mai înainte să facă să înceteze nişte
suferinţe care zdruncină inima şi duc la pieirea neamului românesc". Oratorul a
scos în evidenţă, mai departe, adevărul potrivit căruia românii de dincolo de
Carpaţi se bat cu mult curaj, iar „această luptă uriaşă este condusă cu pricepere
şi măiestrie de Comitetul Partidului Naţional Român din Ardeal, în onoarea
căruia ridic acest toast, în omagierea celor 25 de pui de lei în fruntea cărora se
află venerabilul preşedinte doctor Raţiu şi neînfricatul Lucaci. În onoarea
acelora care nu încetează a îmbărbăta la luptă eroică pe fraţii noştri!" 21 .
19
Gazeta Buzăului, IX, nr. 130, 11 iulie 1893.
20
Ibidem, nr. 629, din 4 iulie 1893.
21
Libertatea, I, nr. 24, 21 iulie 1893; vezi şi C. I. Stan, Vasile Bianu şi mişcarea naţională a
românilor ardeleni, în loc. cit., p. 138.
Cu ocazia deschiderii la Sibiu a Conferinţei Naţionale a Partidului

Naţional Român în iulie 1893, buzoienii au expediat două telegrame. Într-una
dintre ele, o serie de personalităţi locale având în frunte pe V. Bianu şi C.
Georgescu au transmis conducerii „salutările sincere, frăţeşti, urându-i deplină
reuşită". În cea de-a doua misivă, iscălită de peste 100 de fruntaşi locali
precum Nicolae Atanasiu, Alexandru Georgescu, părintele Ştefan Lăzărescu,
Eremia Răşcanu, se arată: „Urăm şi dorim ca marea întrunire a românilor să fie
rodnică şi idealul vostru să devină real" 22 .
Buzoienii au condamnat, totodată, cu energie atitudinea rezervată a
guvernanţilor de la Bucureşti, care nu au manifestat o poziţie fermă, hotărâtă
împotriva persecuţiilor şi fărădelegilor comise frecvent de autorităţile
budapestane la adresa românilor transilvăneni.
Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu prelungise în data de 25 iulie 1892
tratatul de alianţă pe care România îl încheiase în 1883 cu Puterile Centrale pe
~
mea- şapte am·23 .
Ziarul Gazeta Buzăului se pronunţa ferm într-un număr de la începutul
lunii septembrie 1893 contra lipsei de reacţie adecvată din partea guvernului
conservator. Publicaţia buzoiană considera că situaţia impunea o implicare mai
hotărâtă a cabinetului de la Bucureşti .
24
Concomitent, locuitorii oraşului Buzău au fost informaţi de presa locală

în legătură cu modul frăţesc, colegial în care a decurs întâlnirea din staţiunea
Predeal între studenţii de la universităţile de la Bucureşti, respectiv Iaşi,
desfăşurată pe data de 18/30 iulie 1893. Aici, profesorul universitar
bucureştean, V. A. Urechia, a primit steagul albastru, mai precis „flamura
tinerimii din Transilvania", iar studenţii prezenţi la frumoasa întrunire au rostit
cu mult patos „legăminte prin care se angajează să nu slăbească lupta până la
realizarea idealului sfânt al românilor" 25 .
Adunarea a avut deci o semnificaţie aparte, de profundă vibraţie
patriotică. Ziarul buzoian Libertatea, care urmărea cu multă atenţie derularea
evenimentelor, dădea o înaltă apreciere acestei nobile acţiuni care trebuia să
ducă la strângerea legăturilor între tinerii trăitori pe ambele versante ale
Carpaţilor26 .
Steagul albastru are însă o istorie interesantă, mai specială. Evidenţiind
acest lucru, jurnalistul italian, Roberto Fava, arăta că în sala din Sibiu unde se
22
Gazeta Buzăului, IX, nr. 631, 18 iulie 1893.
23
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Casa Regală, dosar
16/1892, f. 1 şi unn.
24
Gazeta Buzăului, IX, nr. 638, 5 septembrie 1893.
25
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 2211893, f. 36 - 37; C. I. Stan, Participarea studenţilor
bucureşteni la Mişcarea Memorandistă, în Acta Musei Napocensis, XX/1983, p. 264.
26
Libertatea, I, nr. 29, 20 iulie 1893.
68 C. I. Stan
desfăşurau lucrările Conferinţei Naţionale a P.N.R. se găseau trei drapele: unul

roşu, altul galben, iar al treilea albastru. Autorităţile maghiare au considerat că
aceste trei culori formează, de fapt, stindardul naţional al României. Ele au
cerut, în consecinţă, organizatorilor înlocuirea steagului albastru cu unul de
culoare albă. Conducerea tineretului studios transilvănean a hotărât atunci să
dăruiască colegilor bucureşteni drapelul albastru, care fusese interzis în aula
Conferinţei Naţionale a P.N.R. Predarea lui a avut loc, după cum am arătat mai
sus, într-un cadru solemn la Predeal. În schimb însă, flamura roşie va fi oferită
studenţilor universitari ieşeni. Steagul galben a rămas în posesia tineretului
ardelean. De la manifestările din pitoreasca staţiune de iarnă românească nu au
lipsit nici viitorii oameni politici transilvăneni: Alexandru Vaida - Voevod şi
Pompiliu Dan27 • Cei doi studenţi români au reuşit împreună cu Iuliu Maniu să
atragă de partea lor pe colegii lor slovaci şi sârbi care frecventau cursurile
Universităţii din Viena. Ei s-au solidarizat cu părintele patriot greco-catolic
Vasile Lucaciu, care din motive de sănătate a trebuit de urgenţă internat la
Spitalul Crucii Roşii Române situat în Budapesta. El fusese deja condamnat de
un tribunal unguresc la patru luni de închisoare sub motivaţia că a jignit la
începutul lunii iulie 1892 pe pretorul din Baia Mare. Sentinţa fusese pronunţată
pe 27 ianuarie 1893 şi urma să fie cu cea dată anterior la Debreţin 28 . Cumulat,
părintele Lucaciu trebuia să ispăşească cumulat 13 luni de temniţă. Din cauza
condiţiilor existente în cele două închisori unde a fost reţinut, el a contractat o
boală de ochi. Ca urmare a intervenţiei deputatului guvernamental român,
Nicolae Şerban, „leul de la Şişeşti" a putut fi eliberat în seara zilei de 7
februarie 1894 29 . Din capitala Ungariei, V. Lucaciu se deplasează către Viena
pentru tratarea bolii de ochi. La sfârşitul lunii februarie 1894 el se află la
Bucureşti, unde participă la diferite întruniri publice, fiind întâmpinat cu mare
entuziasm.
În data de 25 martie 1894 părintele Lucaciu se găsea la Şişeşti 30 .
Studenţii români, slovaci şi sârbi l-au condus într-un frumos alai pe fruntaşul
memorandist de la spital către hotel. A doua zi ei au organizat un reuşit banchet
în onoarea bravului luptător naţional maramureşean. Din partea studenţilor
27
Iredenta română, I, nr. I, 14 noiembrie 1893; vezi şi Eugenia Glodariu, Asociaţii culturale
ale tineretului studios român din monarhia habsburgică. 1860-1918, Cluj-Napoca, 1998,
p. 345.
28
Apud Ga=eta Transilvaniei, Braşov, an LVI, nr. 15, 20 ianuarie/I februarie 1893; Tribuna,
X, nr. 16, 22 ianuarie/3 februarie 1893.
29
A. Iuga (editor), Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte. documente. procese, Baia Mare, 1940,
pp. 265 - 266.
30
Eliberarea lui Lucaciu. Raport .<;pecia/ al Tribunului, în Tribuna, XI, nr. 17, 4/16 februarie
1894 şi nr. 19, 6/18 februarie 1894; Dr. Vasile Lucaciu. luptător activ pentni unirea
românilor. Texte alese, ediţie de Ion Iacoş şi Valeriu Achim, Cluj-Napoca, 1988, p. 43.
ardeleni a vorbit Iuliu Maniu. Svetozar Hurban a rostit un scurt dar convingător
discurs ca reprezentant al slovacilor. În numele tineretului universitar sârb a
luat cuvântul Mircovici. La finalul discursurilor, V. Lucaciu a mulţumit tuturor
participanţilor la întrunire pentru grija deosebită cu care studenţii, indiferent de
naţionalitate, l-au înconjurat. El i-a asigurat că va continua pe mai departe lupta
pentru eliberarea tuturor popoarelor asuprite din imperiul bicefai3 1•
Profesorul universitar V. A. Urechia a contribuit şi la strângerea
legăturilor sufleteşti între românii trăitori pe ambele versante ale Carpaţilor
prin întemeierea unei organizaţii secrete la 20 octombrie 1893 numită
„Societatea revoluţionară românească". Ea cuprindea în rândurile sale o serie
de intelectuali, oameni politici, ofiţeri de rezervă, profesori, studenţi precum
Aurel C. Popovici, Valeriu Branişte, Ion Rusu Şirianu, Valeriu Popovici.
Membrii amintitei mişcări depuneau un legământ în care arătau următoarele:
„Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare că-mi voi jertfi viaţa pentru
triumfarea cauzei româneşti, luând parte activă la revoluţia ce o pregătim" 32 .
Neavând o bază de masă, „Societatea revoluţionară românească" a desfăşurat o
activitate relativ modestă, practic nesemnificativă.
Concomitent, Liga Culturală s-a preocupat şi de informarea opiniei
publice internaţionale în legătură cu situaţia gravă a fraţilor transilvăneni. Şeful
secţiei Bucureşti a Ligii, buzoianul Şt. Perieţeanu scria pe 18/30 iunie 1893 lui
George Moroianu (aflat la studii în Paris) şi îi aducea la cunoştinţă că şapte
persoane din Franţa, Olanda şi Belgia vor primi prin intermediul său diplome
de membri onorifici şi corespondenţi ai Ligii, anume Louis von Keymenbeu, P.
de Mey (Anvers), Georges Lorand (Bruxelles), Felix Lescure, Leon Sentupery,
Charles Loiseau (Paris), Louis Brunel (Lille )33 .
Acţiunea a avut deplin succes, căci într-un alt mesaj trimis lui Ct.
Moroianu în 31 octombrie/12 noiembrie 1893, Şt. Perieţeanu - Buzău îl
informează că „de la Felix [Lescure] am primit o scrisoare de mulţumire pentru
diplomă, precum şi de la ceilalţi membri cărora li s-a trimis; Lescure Felix ne
scrie, între altele, că se ocupă acum a scrie ceva pentru românii transilvăneni!".
Semnatarul mesajului evidenţia apoi necesitatea întăririi unităţii de acţiune a
românilor: „Numai Unirea poate scăpa naţia noastră de pieire ( ... ). De sute de
ani dibuim în întuneric şi nu se găseşte drumul adevărat. Să semănăm în
minţile şi inimile tuturor sămânţa Unirii şi când fructul va fi copt, îl vom alege
31
C. I. Stan, Începutul activităţii politice a lui Iuliu Maniu, în Acta Musei Porolissensis,
XX/1996, p. 297.
32
Biblioteca Academiei Române, Secţia Manuscrise (în continuare B.A.R., Secţia Mss.), Arh.
Alexandru Perieţeanu - Buzău, mapa I, Acte 15-35.
33
Şerban Polverejan (editor), Corespondenţa lui George Moroianu. 1891-1920, voi. I, Cluj-
Napoca, 1981, p. 201, doc. CXLVIII.
70 C. I. Stan
fără dificultate. Unirea face forţa şi mărirea" .

34
Întărirea unităţii de acţiune a românilor era necesară întrucât propaganda

maghiară s-a dovedit a fi extrem de puternică. Acelaşi Şt. Perieţeanu - Buzău îi
scria tot lui G. Moroianu la Paris, pe 10/22 decembrie 1893, reclamând faptul
că: „toată presa ungurească, austriacă şi chiar germană, parte şi din cea
franceză face o tăcere mormântală împrejurul chestiei noastre naţionale. Ei
voiesc să o omoare prin tăcere. Numai cele două ziare, L 'Jndependance de la
Belgique şi Journal des debats mai vorbesc câte ceva, graţie impulsului ce le
dai". Semnatarul scrisorii arată mai departe că „fondul Biroului de presă din
Budapesta (100.000 florini) votat în camerele ungureşti cu ocazia bugetului
joacă un mare rol în această privinţă". Autorul mesajului îi sugerează tânărului
său colaborator să ia legătura cu o serie de gazetari francezi „care au înţeles să
îmbrăţişeze cauza noastră". Şt. Perieţeanu - Buzău îi recomandă de asemenea
lui G. Moroianu să intre în contact cu omul politic francez Emile Flourens,
cunoscut filo-român, cu scopul de a populariza cauza unităţii noastre naţionale
în opinia publică din Hexagon. Casierul Ligii Culturale îl ruga în final pe G.
Moroianu, să ia legătura cu Marin Demetrescu, student la Universitatea din
Oxford, în vederea consolidării propagandei româneşti în insulele britanice 35 .
După zece zile, acelaşi Perieţeanu - Buzău scria din nou tânărului G. Moroianu
aducându-i la cunoştinţă că: „ţi-am expediat cei 156 lei stipendiu pe luna
ianuarie. În ce priveşte banii pentru călătoria la Londra, Anvers, etc. nu ne-a
fost cu putinţă a-ţi trimite din cauză că casa a fost golită zilele acestea pentru a
face să apară Tribuna şi Foaia Poporului, pe care nu avea cu ce să le scoată
Comitetul Naţional din Sibiu"36 .
Şt. Perieţeanu - Buzău a avut, totodată, o fructuoasă întrevedere la
Bucureşti în ultimele zile ale lunii decembrie 1893 cu Charles Fitzgerald.
Casierul Ligii îl informa la 29 decembrie 1893 într-o scrisoare pe G. Moroianu
că Fitzgerald „a venit la mine şi apoi am fost la D-nii Slavici şi Popovici cu
dânsul. Mergerea mea cu domnia sa la D-l Slavici mi-a fost de mare folos".
Autorul mesajului reliefa, în continuare, că jurnalistul olandez nu împărtăşea
punctul de vedere lansat de preşedintele Partidului Naţional Liberal, Dimitrie
A. Strudza, ca întreg Comitetul Central al P.N.R. să se refugieze în România
liberă. Acest lucru nu a fost însă acceptat de Ioan Raţiu şi principalii săi
colaboratori. Şt. Perieţeanu - Buzău recunoştea la final că: „Greu va fi a
înţelege pentru venerabilul preşedinte al Comitetului Naţional, pentru iubita sa
familie, dar o naţiune întreagă îl va slăvi ca pe Iisus, liberatorul lumii şi
34
Ibidem, pp. 205 - 206, doc. CUI.
35
Şerban Polverejan, Nicolae Cordoş (editori), Mişcarea Memorandistă in documente (1885 -
1897), Cluj, 1973, p. 228, doc. 65.
36
poporul românesc întreg va căuta a-i îndulci suferinţele lui şi familiei sale" .
37
Într-o altă scrisoare expediată pe 7I l 9 februarie 1894 Şt. Perieţeanu - Buzău îi

aducea la cunoştinţă lui G. Moroianu că desele sale intervenţii pe lângă
oamenii politici, de cultură, ziarişti, profesori universitari francezi au avut
rezultate pozitive întrucât: „Am primit cu bucurie articolul lui V. A. Urechia
împreună cu mine i-am trimis o depeşă de mulţumire. Am adresat-o la ziarul Le
Nord, neştiindu-i adresa. Bine ar fi să ne trimiţi adresele oamenilor acestora să
le expediem publicaţiunile noastre". Autorul mesajului era satisfăcut de
conferinţa susţinută de G. Moroianu la Şcoala Superioară de Ştiinţe din Paris
despre cauza unităţii româneşti deoarece ea s-a bucurat de un frumos succes,
dar şi de activitatea pro-românească a lui Emil Picot38 .
Aceste manifestări erau susţinute şi de studenţii transilvăneni de la
universităţile din Viena şi Budapesta. Ei au creat un comitet provizoriu de
acţiune, care a cerut colegilor din România să ia contact direct prin intermediul
Ligii Culturale cu studenţimea din străinătate, astfel ca pe ziua procesului
memorandiştilor (care era foarte aproape) să se expedieze pe adresa
Comitetului Naţional al studenţilor români din Austro-Unş,aria numeroase
adrese de simpatie şi proteste contra barbarismului asiatic 9 . Studenţii din
Bucureşti şi Iaşi au răspuns cu entuziasm la acest apel patriotic. Ei au organizat
pe întreg cuprinsul ţării ample acţiuni în contra apropiatului proces al
fruntaşilor memorandişti. La aceste adunări au luat parte lideri ai tineretului
studios din Vechiul Regat. Astfel, la Buzău a fost prezent Mircea Petrescu,
Constantin Ionescu a mers la Caracal, Alexandru Muşatescu s-a deplasat către
oraşul Câmpulung, C. I. Ştefănescu Goangă a ajuns la Curtea de Argeş, Botea
Mangiru, Constantin Axente şi Nicolae Brânzeu s-au dus la Turnu Măgurele.
Participanţii la amintitele mitinguri au adresat telegrame Regelui Carol I,
cerându-i să intervină la Viena pentru îmbunătăţirea soartei românilor de peste
munţi . Ştefan Perieţeanu - Buzău a intrat încă din luna martie 1875 ca
40
41
supraveghetor în loja masonică Armonia din Bucureşti • Această apartenenţă
se va resimţi totuşi asupra activităţii sale.
Apropiatul termen de dare în judecată al fruntaşilor Mişcării
Memorandiste a determinat o adevărată emulaţie pe tot cuprinsul Regatului
român. În mai toate reşedinţele de judeţ au avut loc adunări, mitinguri, marşuri
de solidaritate şi fraternitate cu memorandiştii.
37
Teodor Pavel (editor), Partidul Naţional Român şi acţiunea memorandistă. Corespondenţă
politică(1887-1901), Cluj - Napoca, 1994, p. 201, doc. 85.
38
Ş. Polverejan, N. Cordoş (editori), op. cit., pp. 288 - 289, doc. 93.
B.A.R., Secţia Mss„ Arhivele Alex. Perieţeanu - Buzău, Mapa I, Act 12.
39
A.N.l.C., fond Casa Regală, dosar 2/1894, f. 3 - 14.

40
41
Apud Horia Nestorescu - Bălceşti, Ordinul Masonic Român: Mai puţină legendă şi mai mult
adevăr, Bucureşti, 1993, p. 473.
72 C. I. Stan
La Buzău, spre exemplu, în data de 8 februarie 1894, potrivit unui ziar

local al vremii, a avut loc o reprezentaţie cu piesa „Horea, Cloşca şi Crişan",
martirii de la 1784-1785, în sala Teatrului „Moldavia". Suma strânsă din
vânzarea biletelor de intrare a putut fi utilizată pentru „sporirea fondului
„Ligii" menit a uşura suferinţele fraţilor noştri din Ardeal"42 . În Transilvania
atmosfera devenea pe zi ce trecea tot mai incendiară. La plecarea din Sibiu
către Cluj (unde se va derula procesul) a conducătorilor P.N.R. implicaţi în
Mişcarea Memorandistă, a avut loc o emoţionantă manifestaţie la care au luat
parte mii de oameni reprezentând diverse categorii sociale. Drumul parcurs
până la sediul tribunalului clujean s-a dovedit a fi un adevărat triumt4 3 .
Ca urmare a condiţiilor dificile existente se impunea mobilizarea
grabnică a opiniei publice internaţionale. Ştefan Perieţeanu - Buzău reitera
într-o scrisoare înaintată pe 7/19 aprilie 1894 lui G. Moroianu, că ziarul francez
La Patrie a publicat un important şi cuprinzător articol asupra procesului
intentat memorandiştilor. De asemenea, Marea Lojă francmasonică s-a adresat
celor peste 300 de loji din străinătate cerând ajutor şi participarea la proces.
Autorul epistolei afirma totodată că la 19 aprilie I 1 mai 1894 vor avea loc
ample acţiuni de solidaritate. Ştefan Perieţeanu - Buzău încheia misiva sa cu un
fierbinte apel către românii trăitori peste hotare: „Mişcaţi şi pietrele, cu toţi
studenţii români şi francezi, ca la 1 Mai, să faceţi proteste, adrese de
solidaritate, orice veţi crede"44 . Studenţii francezi din Lyon organizaţi într-o
Asociaţie Generală au expediat pe 12 mai 1894 colegilor români o telegramă în
care arătau, printre altele: „Inima francezilor a fost întotdeauna câştigată de cei
asupriţi oricare au fost ei. Cu emoţie dureroasă am primit expunerea
suferinţelor voastre ( ... ). Omul trebuie să fie liber şi stăpân pe destinul său".
Autorii documentului în numele cărora iscălea secretarul comitetului, B. Beau,
afirmau: „Să sperăm cu toţii că va veni curând ziua când popoarele,
cunoscându-şi în sfârşit dorinţele şi adevăratele lor interese, se vor strădui să-şi
unească forţele pe care le irosesc, asuprindu-se între ele, ziua în care cuvântul
fraternitate, pe care atâtea buze îl repetă, va fi şi în inimi"45 .
La rândul lor, pe 29 aprilie 1894 membrii Asociaţiei Universitare din
Pavia (Italia) au trimis o adresă intitulată „Dragi fraţi şi colegi". Semnatarii
materialului subliniau, între altele, că: „Din păcate, e dureros să constaţi cum la
4
" Liberalul, Buzău, III, nr. 5, 22 februarie 1894.
B.A.R., Secţia Mss., Arh. Valeriu Branişte, mapa I, mss. 4, a,b, ff. I - 3; Foaia Popornlui,
43
II, nr. 14, 17/29 aprilie 1894, p. 154; Zenovie Pâclişanu, Guvernele ungureşti şi Mişcarea
Memorandistă a românilor ardeleni, în Revista Fundaţiilor Regale, I, nr. 5, iunie 1934,
p. 356 şi nr. 6, iulie 1934, p. 88.
Ş. Polverejan, N. Cordoş (editori), op. cit„ pp. 288 - 289, doc. 93.
44
45
Cf. Vasile Alexandrescu - Urechia (editor), Voci latine. De lafraţi lafraţi!, Ediţie îngrijită şi
postfaţă de Nedelcu Oprea, Galaţi, 1993, pp. 93 - 94.
acest sfârşit
de secol Europa asistă indiferentă la zbuciumul unui popor care,
conştient de drepturile sale şi de forţa sa, este pe punctul de a fi strivit de o
naţionalitate privilegiată, un popor care se străduieşte să se lupte pentru a
cuceri locul ce i se cuvine în societate". Ei apreciau că „societatea maghiară
care în egoismul ei meschin ( ... ) nu doreşte libertatea decât pentru ea, negând-o
celor egali cu ea, având aceleaşi drepturi". Autorii scrisorii îi asigurau pe
colegii lor că: „Vom participa cu sufletul la nedreptul proces intentat la Cluj
împotriva poporului român lipsit de apărare, vinovat doar de a fi vrut să se
scuture de lanţurile sale"46 . În data de 9 mai 1894, studenţii sârbi de la
Universitatea din Graz au trimis o telegramă colegilor români, declarând că „se
asociază pentru totdeauna luptelor şi suferinţelor naţiunii române şi, dorind
îndeplinirea tuturor idealurilor sale, strigă din adâncul inimii «Trăiască
naţiunea română!»" 47 .
Românii dar şi opinia publică internaţională au condamnat, în_ acelaşi
timp, atitudinea guvernanţilor unguri care au amânat succesiv începerea
procesului memorandiştilor. El trebuia să-şi deschidă lucrările la 23 ianuarie I 4
februarie 189448 , fiind fixat în cele din urmă la 25 aprilie I 7 mai 1894.
Românii din România liberă nu au stat pasivi. Ei au pus la cale ample acţiuni
de solidaritate. În ziua de 24 aprilie I 6 mai 1894, la Bucureşti, s-a organizat
sub egida Ligii Culturale o mare adunare de protest. Participanţii în număr
considerabil s-au întâlnit la sediul „Ligii'', după care cei de faţă s-au deplasat
către statuia voievodului Mihai Viteazul.
Vorbitorii, între care şi studentul Mircea Petrescu, au exprimat în cuvinte
simple, dar expresive, solidaritatea deplină cu memorandiştii. De aici, miile de
protestatari s-au îndreRtat către sala „Băile Eforiei", unde s-a derulat o
impresionantă adunare . La finele întrunirii cei prezenţi au votat cu mare
9
entuziasm o moţiune ce exprima întreaga solidaritate cu lupta românilor

- ·50
apasaţ1 .
În Buzău, şefii secţiei locale ai Ligii Culturale au pregătit cu atenţie un
impunător miting pentru data de 19 aprilie/1 mai l 894, menit să sprijine pe
fruntaşii memorandişti. Cu această ocazie organizatorii au lansat un apel
intitulat „Către cetăţeni", publicat de presa locală. Documentul făcea cunoscut
locuitorilor oraşului Buzău şi celor din împrejurimi că în data de 19 aprilie/1
mai 1894 pe tot cuprinsul României se vor desfăşura ample acţiuni de protest
„contra procesului monstruos intentat celor mai iluştri, mai luminaţi şi mai
46
Ibidem, p. 92.
47
Ibidem. p. 94.
48
A.N .I.C., fond Liga Culturală, dosar 4/ 1894, f. I; Ş. Polverejan, N. Cordoş (editori), op. cit.,
p. 239, doc. 61.
A.N.I.C., fond Liga Culturală, dosar 4/1894, f. I.
49
50
Universul, XII, nr. 59, 26 aprilie I 8 mai 1894.
74 C. I. Stan
patrioţi conducători ai conaţionalilor noştri de dincolo". După ce prezenta pe

larg programul mitingului la care se va face şi sfinţirea steagului „Ligii'', apelul
se încheia mobilizator: „Cetăţeni! Ne adresăm la inima voastră adânc mâhnită
de suferinţele fraţilor, ne adresăm patriotismului vostru adânc vătămat de
iubirea de neam şi de ţară. Veniţi în număr mare, veniţi cu toţii, mic şi mare,
tânăr şi bătrân, veniţi să ridicăm glasul nostru unanim de protestare şi, printr-o
manifestaţiune demnă şi impunătoare, să arătăm Europei uimită sentimentul
nostru de solidaritate cu fraţii noştri" 51 . Apelul a avut un larg ecou în rândurile
buzoienilor care au participat la adunare cu mult entuziasm. În sala Moldavia,
în 19 aprilie/I mai 1894 se găseau peste 1.000 de oameni „din toate clasele
societăţii". Principalul orator a fost medicul V. Bianu. El a constatat că
„spiritul public românesc este preocupat şi absorbit de o singură chestiune -
procesul Memorandului, care va fi judecat în ziua de 25 ale lunii curente la
Cluj şi faţă de care, dintr-un capăt al ţării noastre în altul, va fi o mare mişcare
de indignaţiune contra persecutorilor". Vorbitorul a precizat apoi că procesul
intentat liderilor memorandişti nu este al unui partid, ci al unei naţiuni de trei
milioane de suflete româneşti.
Renumitul chirurg atrăgea atenţia celor prezenţi că românii de
pretutindeni sunt solidari cu fraţii lor transilvăneni şi din acest motiv „azi toţi
cetăţenii ţării libere s-au adunat să protesteze contra acestui atentat unic în
analele istoriei". După prezentarea succintă, dar convingătoare, a punctelor
principale ale Memorandumului, V. Bianu a relevat că judecarea fruntaşilor
P.N.R. reprezintă de fapt judecarea neamului românesc de peste Carpaţi,
judecată fără seamăn în analele poporului român. Oratorul sublinia mai departe
că Regatul României nu poate fi nepăsător în faţa acestui asasinat politic,
întrucât „nu este numai chestiune umanitară, nu numai chestiune de inimă, ci
este vorba de înţeles capitole de un interes de viaţă pentru România liberă".
Din motivele menţionate, considera V. Bianu, „nu-i putem abandona pe fraţii
noştri de peste Carpaţi, deoarece a venit timpul ca să ne plecăm urechea pentru
ca să auzim şi să ne pătrundem de durerile seculare şi crâncene ale fraţilor
noştri".
Atitudinea fermă a românilor din Regat era cu atât mai necesară cu cât
„fraţii noştri au fost deferiţi justiţiei pentru marea crimă de a fi pus pe hârtie
durerile îndreptuite ale unui popor". Datorită acestui fapt, „judecata fraţilor
noştri este judecata noastră, sângele lor fiind şi sângele nostru şi, prin urmare,
datori suntem să ne ridicăm cu entuziasm şi cu jertfa noastră pentru cauza lor,
care este şi a noastră şi să dovedim astfel că avem conştiinţa de neam şi de
menirea noastră în răsărit". Poziţia hotărâtă, fermă a lui V. Bianu, izvorâtă din
faptul că „inima românilor se zbuciumă în durere, iar această inimă este
51
Liberalul, III, nr. 13, 17 aprilie 1894; G. Cocora, op. cit., pp. 129 - 130.
Transilvania, căci acolo este centrul Daciei Traiane, de acolo au descălecat

Radu Negru şi Dragoş Vodă, întemeind principatele Muntenia şi Moldova, de
acolo izvoară Oltul, dar şi Mureşul, Someşul şi Crişul, Bistriţa, Moldova şi
Siretul, care adapă pământul patriei române; acolo Mihai Viteazul, constituind
Dacia Traiană a fost asasinat printr-o infamie ( ... ). Horia, Cloşca şi Crişan au
proclamat drepturile românilor pentru care au luptat, apoi Iancu, eroul Munţilor
Apuseni, şi popa Balint, de acolo au răsărit luceferii neamului românesc:
Şincai, Klein şi Maior, apoi Bărnuţ şi Pumnul". Medicul-patriot evidenţia, în
continuare, că inima românismului suferă astăzi. „Durerile inimii au străbătut
corpul şi românimea întreagă s-a sculat cu o oră mai înainte să facă să înceteze
aceste suferinţe care, zdrobind inima, duc la pieirea neamului românesc". V.
Bianu a adresat, în final, un apel fierbinte tuturor buzoienilor, îndemnându-i să
ajute lupta dreaptă a fraţilor din dubla monarhie, „trimiţând încurajările noastre
luptătorilor, să sprijine cu tot entuziasmul cea mai sfântă cauză naţională" .
52
Discursul medicului V. Bianu a fost primit cu entuziasm de participanţii

la miting, fiind însoţit des cu aplauze, urale, ovaţiuni, gesturi de aprobare. În
această atmosferă de efervescenţă patriotică miile de oameni prezenţi la
adunare au adoptat prin aclamaţii două telegrame înaintate Regelui Carol I,
respectiv dr. I. Raţiu la Sibiu. În depeşa adresată Suveranului României,
semnată de V. Bianu, P. Casotta, C. Cătuneanu, D. Carp, Nicu Constantinescu
şi C. larea, se arată că „luminile secolului şi puterea civilizaţiunii nu mai
permit astăzi ca un popor să desfiinţeze pe altul". Semnatarii documentului
scoteau în evidenţă faptul că Regatul român voieşte a trăi în pace cu toţi
vecinii. Această dorinţă a sa este pusă la grea încercare prin persecuţiile şi
neomenoasele purtări ale vecinilor noştri de peste munţi ... " 53 .
În telegrama expediată lui I. Raţiu pe 20 aprilie I 2 mai 1894, se arată că:
„În grelele momente de persecuţiuni prin care treceţi, cetăţenii buzoieni adunaţi
într-un miting de mai multe mii protestează în faţa lumii civilizate pentru voi,
cărora vi se tăgăduieşte chiar dreptul de a vă plânge". Semnatarii
documentului, C. D. Sărăţeanu, I. Constantinescu, L. Vlădescu transmiteau
fruntaşilor memorandişti salutul, felicitările şi încurajările lor pentru
„bărbăteasca şi eroica luptă ce o purtaţi. Persecuţiile îndreptate împotriva celui
mai loial al Casei habsburgilor sunt lovituri date monarhiei voastre însăşi.
Suferind întemniţări şi chinuri, voi perseveraţi în tradiţionala voastră credinţă
faţă de tronul augustului vostru suveran. Curaj şi înainte, fraţilor iubiţi, inimile
54
noastre bat viu pentru voi. Ziua supremă a mântuirii noastre va sosi!" .
52
Liberalul, III, nr. 14, 20 aprilie 1894.
53
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 2/1894, f. 20; C. I. Stan, Buzăul pe calea progresului şi
moderni=ării (1877 - 1918), Buzău, 2005, p. 54.
54
Liberalul, III, nr. 14, 20 aprilie 1894; Documente privind mişcarea naţională a românilor
76 C. I. Stan
Pronunţarea sentinţeiîn procesul Memorandumului, prin care semnatarii

lui au fost condamnaţi la un total de 28 de ani şi 8 luni închisoare (sentinţe între
2 luni şi 5 ani), a stârnit un val de indignare şi revoltă în întreaga ţară.
Considerăm că tocmai condamnarea fruntaşilor memorandişti a dat amploare
mişcării şi a determinat reacţia Europei democratice.
Buzoienii nu puteau rămâne indiferenţi faţă de această samavolnicie a
autorităţilor maghiare. Ziarul local Liberalul publica, în primele zile ale lunii
mai 1894, un articol intitulat „Golgota" în care se afirmă: „Pot ungurii să
condamne poporul român, dar un lucru este sigur şi acesta-i că el are deplină
conştiinţă de datoria ce-i incumbă în grava situaţie ce s-a creat la Golgota
românilor, Clujul" 55 .
Aceeaşi publicaţie tipărea la sfârşitul lunii mai 1894 un articol intitulat
„Crima s-a consumat", în care făcea publice condamnările membrilor
Comitetului Executiv al P.N.R.
Materialul îndemna pe buzoieni să întărească solidaritatea cu fraţii
transilvăneni, cinstind cum se cuvine pe aceşti eroi ai cauzei naţionale:
„Înaintea martirilor de dincolo trebuie să ne plecăm capul alături de dânşii, să
jurăm că vom fi solidari în viaţă şi moarte cu ei în aceste momente de durere
pentru toată naţiunea română, să nu ne dăm în lături de la nici o jertfă, căci
mare este exemplul ce-l dau dânşii lumii întregi"56 .
Secţia Buzău a Ligii Culturale întrunită în adunarea generală la 15/27 mai
1894 a criticat procesul de la Cluj. Ea a trimis „eroilor martiri" în aceeaşi zi o
telegramă unde exprimă indignarea faţă de nedreapta sentinţă dată. Semnatarii
depeşei, în număr de 41, dintre care amintim pe C. larea, N. N. Constantinescu,
V. Bianu, dr. Petre Inotescu, Alexandru Pâcleanu, deputat Emil Teodoru,
avocat, profesorii Bazil Iorgulescu şi Ioan Răşcanu, Sterie Stănescu, precizau
că: „Membrii Ligii Culturale secţia Buzău, întruniţi în şedinţa generală,
protestează în faţa lumii civilizate contra excesului de tiranie ungurească.
Sentinţa care v-a condamnat este o ruşine pentru justiţie. Salutăm respectuos şi
plini de admiraţie pe martirii eroi. Curagiu, iubiţi fraţi, dreptatea este cu
voi!" 57 .
În această atmosferă tensionată a avut loc la Bucureşti o impresionantă
adunare de protest, precedată de convocarea Congresului „Ligii pentru unitatea
culturală a românilor". La grandiosul miting din 10/22 mai 1894 desfăşurat în
Capitală au fost prezente aproximativ 20.000 de persoane, între care numeroşi
transilvăneni ... , voi. II, p. 602, doc. 22; G. Cocora, op.cit., p.133.
55
„Golgota", în Liberalu/, III, nr. 15, 3/15 mai 1894.
56
„Crima s-a consumat", în Ibidem, nr. 18, 24 mai; C. I. Stan, art. cit., în Renaşterea
buzoiană. Almanah, 2007, p. 139.
57
Marcel D. Ciucă, Elena Teodora Ciucă (editori), Dr. Ioan Raţiu şi Emilia Raţiu.
Core:,pondenţă, voi. I, Scrisori primite 1866 - 1895, Bucureşti, 1994, p. 202, doc. 197.
studenţi purtători de steaguri albastre.

Dintre personalităţile care au luat cuvântul amintim pe profesorul V. A.
Urechia şi poetul Alexandru Macedonski. Ei au înfierat procesul de la Cluj.
Ziarul buzoian Liberalul nota în paginile sale despre acest impunător miting, că
el a fost o manifestare superbă. Niciodată Bucureştiul nu a avut o manifestaţie
mai importantă prin numărul şi prin entuziasmul ce domnea pretutindeni.
Periodicul de la Buzău aducea un omagiu românilor ardeleni care „au stârnit
admiraţiunea lumii întregi prin neclintita voastră credinţă în dreptatea cauzei ce
o apăraţi, vă admiră lumea cultă din toată Europa, pentru voi se ţin mitinguri în
toată lumea". Era limpede că mişcarea memorandistă avea ca susţinător întreg
poporul. român, ea fiind „antemergătoare împlinirii idealului cel mai sfânt,
unirea tuturor românilor sub o singură şi mare Românie, dincolo şi dincoace de
Carpaţi" .
58
Dupăcum se ştie, I. Raţiu a fost condamnat la 2 ani temniţă de stat, Gh.

Pop de Băseşti la 1 an, V. Lucaciu la 5 ani, pr. Daniel Popovici Barcianu la 2
ani şi 6 luni, Nicolae Cristea la 8 luni, Patriciu Barbu la 2 luni, Teodor Mihaly
la 2 ani şi 6 luni, Mihai Veliciu la 2 ani, Rubin Patiţia la 2 ani şi 6 luni,
Gherasim Domide la 2 ani şi 6 luni, Dionisie Roman la 3 luni 59 . Cheltuielile de
judecată se cifrau la 3.238 florini, sumă considerabilă pentru vremea aceea. Din
întreaga ţară soseau însă importante subsidii financiare în sprijinul
memorandiştilor. La sfârşitul lunii mai, „Societatea dramatică" din Iaşi, unde
activa cunoscuta actriţă Aristiţa Romanescu, anunţa că va da un spectacol la
Buzău în folosul secţiei locale a Ligii Culturale. De asemenea s-au lansat liste
de subscripţie. Până în octombrie 1894, prin străduinţa medicului V. Bianu şi a
farmacistului Dimitrie Gherman, s-au adunat 541 lei 60 .
O dată cu respingerea recursului fruntaşilor memorandişti, condamnaţii
s-au îndreptat spre locurile de detenţie. I. Raţiu, V. Lucaciu, I. Coroianu au
mers la Seghedin, D. Comşa, N. Cristea, Aurel Suciu, Gherasim Domide, D. P.
Barcianu au luat drumul închisorii de la Vatz.
Tot aici au ajuns avocaţii Aurel Suciu din Arad şi Mihai Veliciu din
Chişineu - Criş, dar au poposit mai întâi la Budapesta. În capitala Ungariei, ei
„au fost întâmpinaţi de un frumos număr de români, bătrâni şi tineri, cu care
s-au întreţinut până la plecarea trenului spre Vatz. Ambii iubiţi osândiţi erau
veseli şi hotărâţi" 61 . Românii încarceraţi la Seghedin şi Vatz erau vizitaţi de
numeroşi conaţionali ai lor din Regat. Astfel, la 12/24 octombrie 1894, Şt.
58
Liberalul, Ill, nr. 18, 24 mai 1894.
59
I. P. P (app), editor, op. cit., val: II, p. 325; Lucian Petraş, Mihai Veliciu (1846 - 1921).
Studiu şi documente, Arad, 2011, pp. 29 - 97, doc. 61.
60
G. Cocora, op. cit., p. 136.
61
Dreptatea, l, nr. 158, 22 iulie/3 august 1894; Lucian Petraş (editor), op. cit., p. IOO, doc. 8.
78 C. I. Stan
Perieţeanu - Buzău
a mers în vizită la închisoarea din Vatz pentru a-i încuraja
pe fraţii săi întemniţaţi aici 62 • După aproape o lună, mai precis pe 11 noiembrie,
acelaşi Şt. Perieţeanu - Buzău însoţit de Ioan Lupulescu s-a deplasat la
închisoarea din Seghedin 63 .
Casierul Ligii Culturale a expediat în data de 17/29 octombrie 1894 o
scrisoare Emiliei Raţiu, soţia preşedintelui P.N.R., în care preciza: „Am mers la
Vatz unde am găsit toată lumea noastră românească de la mic până la mare
foarte bine". Autorul mesajului afirma că a purtat discuţii fructuoase cu cei
închişi. I. Raţiu a stăruit să i se trimită revista Viaţa, care apărea la Bucureşti,
iar fiicei sale, Felicia, două volume de poezii. De asemenea, domnişoarei
Oniţia, „O colecţie de muzică". Semnatarul scrisorii îi atrăgea atenţia Emiliei
Raţiu că soţul ei „să fie cu băgare de seamă la toţi cei care vin să-l viziteze, ca
să nu-i răpească declaraţii care pot fi vătămătoare, sie şi cauzei" .
64
De amintit ni se pare şi faptul că familiile aparţinând luptătorilor

memorandişti I. Raţiu şi V. Lucaciu - soţiile şi câte două fiice - s-au stabilit
temporar la Seghedin pentru a fi mai aproape de cei dragi din temniţă. De aici,
fiicele părintelui V. Lucaciu, Veturia şi Tertulia, au fost aduse la Bucureşti; cea
dintâi a fost înscrisă la Şcoala Centrală, iar a doua, la Azilul „Elena Doamna".
Familiile lui D. Comşa (patru copii), N. Cristea, Aurel Suciu, Gherasim
Domide, D. P. Barcianu s-au mutat provizoriu la Vatz. Fiica lui D. P. Barcianu,
precum şi fiul lui Gherasim Domide au ajuns la Bucureşti 65 .
Liga Culturală a acordat din donaţii, colecte, liste de subscripţii etc.
ajutoare financiare fruntaşilor memorandişti încarceraţi, dar şi familiilor
acestora. La 12/24 noiembrie 1894, Şt. Perieţeanu - Buzău a trimis încă o
scrisoare Emiliei Raţiu, rugând-o să confirme primirea sumelor de bani de către
cei închişi, dacă aceşti bani le sunt suficienţi „ca să se achite întreţinerea
tuturor, atât acolo (la Seghedin n.n.), cât şi la Vatz"; sau dacă „trebuie să
trimitem alţi bani". Autorul mesajului sublinia, în final, că a fost informat de
George Moroianu că Iuliu Coroianu „a refuzat de a primi orice sumă de bani,
ca să nu se zică că a fost întreţinut de cineva în temniţă" 66 .
Şt. Perieţeanu - Buzău a participat la cel de-al II-lea Congres al Ligii
Culturale, care şi-a derulat lucrările în perioada 21 - 22 mai I 2 - 3 iunie 1895.
Conform unui document diplomatic austriac, au fost prezenţi 118 delegaţi din
cei 181 anunţaţi iniţial. Profesorul universitar Ştefan Sihleanu a prezentat la
punctul trei al ordinii de zi situaţia bugetului Ligii în perioada 18 mai 1894 - 18
62
Nicolae Josan (editor), Adeziunea populară la Mişcarea Memorandistă. Mărturii
documentare, Bucureşti, 1996, p. 530, doc. 396.
63
64
Vezi Marcel D. Ciucă, Elena Teodora Ciucă (editori), op. cit., voi. I, p. 265, doc. 255.
65
Cf. C. Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, 1993, p. 146.
Marcel D. Ciucă, Elena Teodora Ciucă (editori), op. cit., voi. I, p. 270, doc. 260.
66
mai 1895. Veniturile s-au ridicat la 123.545 franci, în timp ce cheltuielile au

ajuns la 104.000 franci, realizându-se astfel un excedent de 19 .465 franci.
Totuşi, remarcă documentul austriac, cu toată dorinţa exprimată de către unii
din cei prezenţi, „utilizarea sumelor cheltuite nu s-a făcut publică şi s-a permis
doar cenzorilor şi câtorva delegaţi examinarea actelor justificative"67 . În plenul
Congresului, Şt. Perieţeanu Buzău a comunicat asistenţei că detalii asupra
utilizării fondurilor financiare ale Ligii se puteau oferi în particular tuturor
celor care doreau acest lucru, asigurându-se în felul acesta şi confidenţialitatea
folosirii sumelor de bani, după care umblau să afle diplomaţii austrieci şi
oamenii lor68 .
Relevând acest lucru, Constantin T. Dumba, mai întâi secretar, iar apoi
consilier al Legaţiei Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma într-un raport înaintat
Ministrului de Externe, Agenor Goluchovski, că respectivele cheltuieli ale
Ligii Culturale pe an întreg se ridică la peste 100.000 de franci. Secretul
folosirii acestor bani era păstrat cu mare grijă din motive stricte de securitate,
motiv pentru care legaţia chesaro - crăiască din capitala României întâmpina
serioase greutăţi în obţinerea informaţiilor dorite 69 . Regatul român aderase încă
din 1883 la blocul Puterilor Centrale.
Congresul Ligii Culturale a reales în funcţia de preşedinte pe profesorul
V. A. Urechia, iar ca secretar şi casier pe Ştefan Perieţeanu - Buzău. Acesta din
urmă a desfăşurat în paralel o bogată activitate politică şi parlamentară • În
70
data de 6 ianuarie 1893 el a fost ales membru în noul comitet de conducere al

organizaţiei buzoiene a P.N.R. Preşedinte era Grigore C. Monteoru,
vicepreşedinţi au fost aleşi Ştefan Perieţeanu - Buzău şi Nicu I. Constantinescu.
Peste mai bine de un an, la 19 aprilie 1894, în cadrul unei noi întruniri a P .N.L.
a fost desemnat prin vot comitetul buzoian al liberalilor. Preşedinte a rămas pe
mai departe Grigore C. Monteoru, Şt. Perieţeanu - Buzău şi C. larea au primit
funcţiile de vicepreşedinţi. Cei prezenţi au desemnat, totodată, un Comitet
Permanent Executiv care era alcătuit din N. I. Constantinescu (preşedinte), C.
D. Stănescu şi C. Ianca (vicepreşedinţi) 71 . Ştefan Perieţeanu - Buzău a candidat
în alegerile parlamentare din noiembrie 1895 la Colegiul II Senat din Buzău,
câştigând fotoliul parlamentar. Alături de el a obţinut un mandat de senator
67
Corneliu Mihai Lungu (coordonator), Diplomaţia europeană şi Mişcarea Memorandistă
(1892 - 1896), Bucureşti, 1995, p. 469, doc. 110.
68
Tribuna, XI, nr. 119, 27 mai I 8 iunie 1895, pp. 475 - 476; Vasile Netea, C. Gh. Marinescu,
Liga Culturală şi Unirea Transilvaniei cu România, Iaşi, 1978, pp. 65 - 66.
69
Corneliu M. Lungu (coordonator), op. cit., pp. 462 - 463, doc. 109.
70
Liberalul, I, nr. 11, 11 ianuarie 1893.
71
Ibidem, IV, nr. 21, 5 iunie 1894; Valeriu Nicolescu, Viaţa politică din judeţul Buzău. 1831 -
2012, Buzău, 2012, p. 27.
80 C. I. Stan
locotenent - colonelul (în rezervă) N. Trestianu .

72
După cum este cunoscut, în data de 15 septembrie 1895 condamnaţii în

procesul Memorandumului, care nu-şi terminaseră încă pedepsele, au
beneficiat de un decret de graţiere emis de împăratul Austro - Ungariei, Franz
Joseph, ca urmare a intervenţiei făcute de Regele Carol I al României. S-a
realizat în felul acesta o modestă dar binevenită reparaţie morală. Totuşi
situaţia românilor din monarhia bicefală nu s-a ameliorat. La sfârşitul anului
1897, de pildă, ziarul buzoian Ordinea constată cu tristeţe că procesul de
maghiarizare forţată a fraţilor transilvăneni şi bănăţeni a continuat .
73
Buzoienii au susţinut cu multă energie lupta pentru unitate naţională,

integrându-se armonios şi organic în amplul şi complexul proces existent pe
plan naţional. Ei au organizat numeroase acţiuni de solidaritate cu fraţii de
peste Carpaţi. Acestea au constat în mitinguri, întruniri, marşuri, au publicat şi
lansat apeluri, au trimis moţiuni, memorii, telegrame guvernanţilor de la
Bucureşti pentru a acţiona în sprijinul conaţionalilor din Transilvania, Banat şi
Bucovina. Totodată, locuitorii plaiurilor buzoiene au expediat documente
similare Partidului Naţional Român, inclusiv preşedintelui acestei formaţiuni
politice, Ioan Raţiu. Ei au condamnat cu tărie procesul de deznaţionalizare
promovat cu asiduitate şi consecvenţă de către guvernanţii unguri.
Concomitent, buzoienii au adunat însemnate sume de bani prin colecte, liste de
subscripţie, baluri, reprezentaţii teatrale şi muzicale, pe care le-au trimis de
îndată fraţilor de peste munţi aflaţi în mare suferinţă. În centrul acestor nobile
acţiuni patriotice s-a situat secţia locală a Ligii Culturale, în fruntea căreia s-au
aflat Vasile Bianu, Nicu I. Constantinescu, Constantin larea, Petre Inotescu,
Grigore C. Monteoru, Ştefan Perieţeanu - Buzău, Basil Iorgulescu şi mulţi alţii.
Buzoienii au înţeles momentele grele prin care trecea naţiunea română, fiind pe
deplin conştienţi că numai printr-o întărire a solidarităţii între toţi fraţii cauza
naţională poate izbândi. Până la înfăptuirea dezideratului României Mari vor
trebui parcurse mai multe etape. Se realizase doar un început. Lupta trebuia
însă continuată şi amplificată.
72
Liberalul, V, nr. 94, 8 noiembrie 1895; Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească
(1866 - 1900), Bucureşti, 1999, pp. 205; 210; 214; 222.
73
Din Transilvania, în Ordinea, Buzău, III, nr. I 04, 31 decembrie 1897; Alexandru Oproescu,
Presa buzoiană şi râmniceană, voi. III (O - Z), partea I ( 1839 - 1948), Buzău, 2009, p. 51.
JANDARMERIA ÎN MARELE RĂZBOI 1914 - 1918
Virgil - Ioan CUERU
ABSTRACT
THE ROMANIAN GENDARMERIE DURING

THE GREAT WAR 1914-1918
Throughout the First World War, out ofthe 6243 men of the gendarmerie units
and sub-units, over 1414 fought alongside the Romanian Armed Forces.
The gendarmes executed a wide range of missions such as: enforcing the army's
mobilization plans, guarding and protecting the HQs of the operative units, collecting
and analyzing enemy intelligence, supporting the fighting formations, assuring the
police service, guarding prisoners of war, evacuating the civilian population out of
operative areas, making requisitions for the armed forces in order to annihilate enemy
intelligence networks, guarding factories producing materials of war, guarding the
main communication networks, catching deserters, guarding works of art, draining
battlefields, guarding oii fields.
From the beginning of the war until August 1918, the Romanian Gendarmerie
!ost 3 officers, a colonel and two captains, l O NCOs, 36 sergeant majors, 16 sergeants,
2 brigadiers, 39 corporals, and 14 soldiers, 150 men in all. Except for all those
mentioned above, another 129 gendarmes were taken prisoners, 1 officer, 17 mater
sergeants, 49 sergeant majors, 14 sergeants, 4 brigadiers, 26 corporals and 18 soldiers.
On June 1si, 1918, by High Roya! Decree no 1198, the Law for the organization
of the rural gendarmerie was changed thus helping consolidate the union between
Bessarabia and Romania, just as Alexandru Marghiloman, president of the Council of
Ministers, announced that the extension of the territory after the union askeds for the
extension of the gendarmerie and a new organization of its components.
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, jandarmerie, Basarabia, Bucovina,

Transilvania
Keywords: First World War, gendarmerie, Bessarabia, Bukovina, Transylvania
Pe toată durata războiului, unităţile şi subunităţile de jandarmi au totalizat

6243 de oameni dintre care 1414 au luptat alături de efectivele armatei şi au
executat o gamă largă de misiuni. Misiunile executate erau cele de punere în
aplicare a planurilor de mobilizare a armatei, de pază şi apărare a punctelor de
82 V. I. Cueru
comandă a unităţilor şi
marilor unităţi operative, de culegere şi centralizare a
informaţiilor despre inamic, de sprijinire a realizării dispozitivelor de luptă a
armatei, de asigurare a serviciului pretoral, de pază a prizonierilor de război, de
evacuare a populaţiei civile din zonele operative, de executare de rechiziţii în
favoarea armatei pentru aprovizionarea acesteia şi buna desfăşurare a
operaţiunilor militare, de anihilare a reţelelor de informaţii inamice, de pază a
fabricilor care asigurau material de război, paza principalelor căi de
comunicaţii, prinderea dezertorilor, paza operelor de artă, asanarea câmpurilor
de luptă, paza zonelor petroliere, etc.
Datorită presiunilor exercitate de austro - germani asupra frontului
românesc în toamna anului 1916, Inspectoratul General al Jandarmeriei la 11
noiembrie 1916 şi-a mutat reşedinţa la Iaşi. Totodată s-au retras în Moldova
toate unităţile şi subunităţile de jandarmi aflate în Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea mai puţin posturile de jandarmi de la sate, care au primit ordin să
„rămână pe loc sub ocupaţia duşmană".
Misiunile executate 'de Jandarmerie în perioada 1916 - 1918 au asigurat
climatul pentru refacerea potenţialului militar al României, dar şi liniştea în
zonele de reorganizare a unităţilor în spatele frontului din Moldova.
Jandarmeria de la începutul războiului şi până în august 1918 a pierdut 3
ofiţeri, dintre care un colonel şi doi căpitani, 1O plutonieri, 36 de sergenţi
majori, 16 sergenţi, 2 brigadieri, 39 de caporali şi 44 de soldaţi, în total 150 de
oameni. În afară de aceştia, 129 de jandarmi, dintre care un ofiţer (locotenentul
Leonescu Emil), 17 plutonieri, 49 de sergenţi majori, 14 sergenţi, 4 brigadieri,
26 de caporali şi 18 soldaţi au fost luaţi prizonieri de către trupele austro -
germane. Toţi prizonierii jandarmi au fost repatriaţi din captivitate la sfârşitul
lunii aprilie 1918.
Rolul Jandarmeriei în apărarea Marii Uniri
Jandarmeria în Basarabia
La 1 iunie 1918, prin ÎDR nr. 1198, a fost modificată „Legea pentru
organizarea Jandarmeriei Rurale" din anii 1908 şi 1913, sub rezerva rectificării
ulterioare a corpurilor legiuitoare. Această lege, promulgată la Iaşi de către
Regele Ferdinad I, s-a înscris în efortul general de a consolida unirea
Basarabiei la România pronunţată la 2 7 martie 1918 după cum anunţa, în
cadrul Consiliului de Miniştri, preşedintele acestuia, Alexandru Marghiloman
„( ... ) mărirea teritoriului prin unirea Basarabiei cu Ţara Mamă cer o sporire a
Jandarmeriei şi o nouă grupare a elementelor din care se compune". În baza
acestei legi, Corpul de Jandarmi şi-a extins competenţa în provincia Basarabia
prin înfiinţarea Brigăzii a III-a Jandarmi Chişinău. Noua brigadă avea în
subordine două regimente, Regimentul 5 Jandarmi Cetatea Albă şi Regimentul
Jandarmeria în Marele Război 1914 - 1918 83
6 Jandarmi Chişinău. Regimentul 5 Jandarmi Cetatea Albă era repartizat în

teritoriu cu un batalion de jandarmi la Ismail, având în organigramă companiile
de jandarmi Cetatea Albă, Ismail, plutonul Delta-Dunării şi al doilea batalion la
Bender (Tighina), cu companiile de jandarmi la Bender şi Cahul.
Regimentul 6 jandarmi Chişinău avea un batalion de jandarmi la Orbei,
care, la rândul său, era compus din companiile repartizate la Orbei şi Chişinău.
Al doilea batalion al Regimentului 6 Jandarmi îşi avea reşedinţa la Bălţi, cu
companiile dislocate la Soroca şi Bălţi.
Jandarmeria În Bucovina
În Bucovina, realipită României prin hotărârea Congresului General al
Ţării din 15/28 noiembrie 1918, s-a trecut la organizarea unei jandarmerii pe
vechile structuri ale Jandarmeriei austriece.
Jandartneria şi-a consolidat autoritatea în noua provincie românească
Bucovina în timp, deoarece avea de rezolvat numeroase aspecte speciale
izvorâte din modul în care austriecii îşi construiseră sistemul de asigurare a
ordinii interne în imperiu şi în Bucovina. Transferul atribuţiilor pentru
asigurarea ordinii interne în provincia Bucovina de la Jandarmeria imperială
austriacă la Jandarmeria regală românească a constituit un proces complicat,
dar, în acelaşi timp, a fost un succes şi a răspuns nevoilor şi interesului naţional
exprimat atât de oamenii politici, dar şi de simplii cetăţeni ai Bucovinei din
acele vremuri.
După intrarea în Bucovina, armata română a trecut la reinstaurarea
ordinii publice prin organizarea unei structuri paralele asemănătoare
Jandarmeriei. Generalul Iacob Zadik, în acord cu Iancu Flondor, a asigurat
liniştea în provincie prin împărţirea Bucovinei în două sectoare militare:
sectorul I, sudul Bucovinei, comandat de colonelul Odobescu şi sectorul II,
reprezentat de nordul Bucovinei, comandat de colonelul Laschievici. La rândul
lor, sectoarele au fost împărţite în comandamente militare corespunzătoare
districtelor, numărul lor fiind de 13.
Un prim pas în „naţionalizarea" Jandarmeriei bucovinene a fost acela al
stabilirii denumirii instituţiei. Iancu Flondor, adeptul păstrării autonomiei
Bucovinei, a impus, la 1O decembrie 1918, numele de Comandamentul
Superior al Jandarmeriei În Bucovina. Tot în data de 10 decembrie 1918, a fost
numit de la Bucureşti Comandant al Jandarmeriei în Bucovina locotenent-
colonelul Alexandru Carapeţ, înlocuindu-l la comandă pe locotenentul Dan
Radu care s-a pus la dispoziţia lui Iancu Flondor. Jandarmeria bucovineană i-a
fost recunoscătoare marelui om politic. În semn de mare preţuire, în martie
1919, Comandamentul Superior de Jandarmi din Bucovina a înfiinţat Fundaţia
„Iancu Flondor" cu scopul de a-i sprijini şi ajuta pe orfanii şi văduvele
jandarmilor căzuţi în război sau în executarea serviciului.
84 V. I. Cueru
Revenind la organizarea Jandarmeriei bucovinene, subliniem faptul că

locotenent-colonelul Alexandru Carapeţ a încercat realizarea unei organigrame
funcţionale pentru Comandamentul Superior al Jandarmeriei din Bucovina, pe
districte, care să răspundă aşteptărilor autorităţilor de la Cernăuţi, dar şi
dorinţelor de la Bucureşti. La comanda Jandarmeriei din Bucovina, în funcţia
de adjunct al său a fost cooptat locotenentul Văcăreanu Ştefan. Totodată, au
fost numiţi în funcţia de comandant de jandarmi districtuali următorii: pentru
districtul Suceava - locotenent Cubat Rudolf, pentru districtul Rădăuţi - căpitan
Nichitovici Darimidon, pentru districtul Gura - Humorului - locotenent Ududec
Ştefan, pentru districtul Câmpulung - locotenent Hudema Nistor, pentru
districtul Vatra - Dornei - sublocotenent Polonic Constantin, pentru districtul
Siret - locotenentul Nicoară Octavian, pentru districtul Cernăuţi - locotenent
Băleanu Alexandru, pentru districtul Flondoreni - locotenent Petruc Toader,
pentru districtul Văşcăuţi - locotenentul Grosu Victor, pentru districtul Seletin -
sublocotenentul Cazimir Garschi, pentru districtul Vijniţa - locotenentul Aurite
Traian, pentru districtul Coţmani (Cozmeni) - locotenentul Socoleanu
Alexandru şi pentru districtul Zastavna - sublocotenentul Bujdei Gheorghe.
Tot acum s-a stabilit şi denumirea Jandarmeriei din districte şi reşedinţele
acestora: la Cernăuţi - Comandamentul Jandarmi Districtual nr.1; la Rădăuţi -
Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 2; la Suceava - Comandamentul
Jandarmi Districtual nr. 3; la Câmpulung - Comandamentul Jandarmi
Districtual nr. 4; la Vijniţa - Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 5; la
Coţmani - Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 6; la Zastavna -
Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 7; la Văşcăuţi - Comandamentul
Jandarmi Districtual nr. 8; la Gura - Humorului - Comandamentul Jandarmi
Districtuali nr. 9; la Siret - Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 1O; la
Storojineţ - Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 11; la Seletin -
Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 12 şi la Vatra - Dornei -
Comandamentul Jandarmi Districtual nr. 13.
Procesul de organizare a Jandarmeriei române în Bucovina s-a încheiat
oficial la 1 mai 1919, când, prin ÎDR nr. 1695, s-a înfiinţat Batalionul de
Jandarmi Moldova, cu sediul la Cernăuţi. Acest batalion a fost considerat
„Corp aparte" şi depindea direct de Comandamentul Corpului de Jandarmi. La
momentul înfiinţării, efectivele acestuia erau de 21 de ofiţeri şi 1528 de trupă.
Primul comandant al acestui batalion a fost numit maiorul Constantin Zeno
Vasiliu.
Jandarmeria în Ardeal
La 17 decembrie 1918, Consiliul Dirigent din Ardeal l-a numit şef al
armatei şi siguranţei publice pe fruntaşul unionist Ştefan Cicio - Pop, care şi-a
început activitatea prin organizarea Jandarmeriei române în Transilvania şi
Jandarmeria în Marele Război 1914 - 1918 85
desfiinţarea treptată a „gardelor naţionale", care au avut un rol important în

dezarmarea forţelor de jandarmi ungureşti. Această organizare a Corpului
Jandarmeriei din Ardeal s-a efectuat cu ajutorul colonelului de jandarmi
Daniel Popp.
Dezvoltarea acestei structuri s-a realizat, însă, similar cu cea din
Bucovina şi a debutat la 30 decembrie 1918, când Consiliul Dirigent a lansat
un apel către populaţia locală pentru recrutarea de elemente noi în Jandarmerie,
ofiţeri şi trupă. În lunile martie - aprilie 1919, Jandarmeria română din
Transilvania a preluat treptat toate posturile de jandarmi ungureşti, fiind
necesară folosirea armelor în multe situaţii pentru dezarmarea jandarmilor
ungun.
În acelaşi timp, organizarea Jandarmeriei române în zona Aradului şi a
Banatului a fost mult mai complexă şi de durată, în principal datorită prezenţei
trupelor aliate franceze şi sârbeşti.
SPRE REALIZAREA MARII UNIRI. INTEGRAREA ROMÂNIEI
ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE NAŢIONALĂ,
REFLECTATĂ ÎN ZIARUL LE FIGARO, AUGUST 1916
Prof. univ. dr. Gheorghe CALCAN
ABSTRACT
THE ENTRY OF ROMANIA INTO WORLD WAR I FOR

THE ACHIEVEMENT OF THE GREAT UNION,
AS REFLECTED IN LE FIGARO, AUGUST 1916
The decision of Romania to enter the military operations ofthe First World War
was motivated mainly by the will to realize its national ideals, namely that of
liberating the Romanian provinces that were at that time under foreign domination and
of achieving their unification with Romania.
Our analysis highlights the way the decision of Romania to enter World War I,
by addressing a war declaration to Austria-Hungary, was perceived and reflected in
the newspaper Le Figaro.
The impact of this event was particularly strong. Like other foreign
publications, Le Figaro acknowledged Romania's entry into the war as a necessary
and expected act that would certainly lead to the shortening of the war and to the
victory of the Allies. The foreign press clearly pinpointed the fact that Romania
entered the war in order to liberate their siblings that were subjects to foreign empires.
The information provided in Le Figaro was accurate and well documented. The
29 1h August 1916 issue, which coincided with the publication in the French press of
Romania's declaration of war, contained 13 articles on Romania. The front page ofthe
newspaper was almost exclusively dedicated to this topic. The issue from the
following day included eight more important articles, as well as severa! smaller ones
dedicated to the same event.
Le Figaro alsa presented the views of other newspapers in France and Europe.
In this respect, it is worth mentioning that the 29 1h and 301h August 1916 issues
provided paragraphs, information or comments taken from 12 other French
newspapers, 1O newspapers from Germany, 4 newspapers from Italy, 4 from
Switzerland, 3 from Austria, 2 from Hungary and one from Spain and Denmark,
respectively. Therefore, it can be stated that, due to Le Figaro, one get a pretty broad
picture of the perception the intemational press had over the motivation and the
implications of Romania's entry into the war.
88 Gh. Calcan
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, „Le Figaro", România

Keywords: First World War, „Le Figaro", Romania
Introducere
Primul război mondial ( 1914-1918) a reprezentat un eveniment de
răscruce în istoria Europei şi a lumii. România s-a integrat acestuia, după doi
ani de neutralitate, alăturându-se Antantei, cu scopul eliberării fraţilor aflaţi sub
dominaţie străină. După ce la 411 7 august 1916 s-a semnat „în cel mai strict
secret[ ... ] în locuinţa lui Vintilă Brătianu" documentele de aderare a României
la coaliţia Antantei, la 14/27 august 1916, România a decis să declare război
Austro - Ungariei 1•
În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm modul în care a fost
percepută intrarea României în operaţiunile primului război mondial din anul
1916 de către ziarul francez Le Figaro. Demersul constituie o premieră în
investigarea problematicii integrării României în conflagraţia mondială. Deşi
analiza noastră nu este exhaustivă, ea oprindu-se doar la momentul de impact a
deciziei statului român, ea poate constitui începutul aprofundării şi extinderii
acestei tematici.
„Le Figaro" despre intrarea României În război, august 1916

Cu o întârziere impusă de mijloacele de comunicare ale timpului, totuşi
nu foarte mare, dacă ne gândim că Declaraţia de război a fost făcută public în
seara zilei de 27 august, ziarul Le Figaro, în numărul său din 29 august 1916,
anunţa intrarea României în operaţiunile primului război mondial. Prima
pagină a publicaţiei a fost rezervată aproape integral acestui eveniment2.
Astfel, cel dintâi articol al publicaţiei era intitulat Intervenţia română.
Declaraţia de război către Austro-Ungaria. Acesta începea prin a spune că
înainte de consecinţele militare, această declaraţie de război conţinea un mesaj
moral de importanţă decisivă marcând realizarea intereselor naţionale „a unei
nobile ţări" în faţa decăderii germane. Devenea astfel tot mai clar că Germania
va pierde acest război, care în opinia autorului articolului, Alfred Capus,
membru al Academiei franceze, ar fi intrat în ultima sa fază. Intervenţia
română aducea un plus de confort în convingerea că Germania va fi înfrântă în
1
Gheorghe Platon (coordonator), Istoria românilor, voi. 7, tom 2: De la Independenţă la
Marea Unire. (1878 - 1918), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 419 - 421.
Vezi şi Gheorghe Calcan, The Image of Ion I. C. Brătianu in the Foreign Press of 1916,
Sibiu, The 23r<l Intemational Conference The Knowledge-Based Organization, Conference
Proceedings 2, Economic, Social and Administrative Approaches to The Knowledge-Based
Organization, „Nicolae Bălcescu" Land Forces Academy Publishing House, 15 - 17 June
2017' pp. 261 - 264.
Spre realizarea Marii Uniri ... 89
final. Rămânea în datoria conducătorilor francezi să adopte cele mai adecvate

decizii militare pentru realizarea acesteia cât mai repede posibil 3•
Cel de al doilea articol intitulat Declaraţia de război, semnat de A. Fitz -
Maurice, arăta că acest document a fost adoptat de către Consiliul de Coroană
prezidat de către regele Ferdinand, Duminică 27 august. Erau date apoi câteva
detalii semnificative. La această şedinţă au participat şi alţi membri ai
guvernului, foştii prim-miniştri ai ţării şi unii şefi de partide politice între care
germanofilul Alexandru Marghiloman şi antantiştii Tache Ionescu şi Nicolae
Filipescu. Declaraţia de război a fost imediat telegrafiată ministrului român la
Viena, care a notificat-o de îndată guvernului austro-ungar. Baronul Burian,
ministrul comun al afacerilor externe făcea cunoscut acest fapt în termenii
următori: „Printr-o notă remisă în această seară de ministrul României,
guvernul român se consideră în stare de război cu Monarhia, din data de astăzi
duminică 27 august, seara" •
4
Acest eveniment, spunea autorul, care era dorit cu ardoare de către toată
lumea şi care devenise previzibil de câteva zile, pe care unii îl considerau
inevitabil şi necesar, devenea astfel un fapt împlinit. „Dl. Brătianu a demonstrat
că era deplin conştient de interesele şi aspiraţiile legitime ale ţării sale. Regele
Ferdinand şi-a ţinut promisiunea din momentul întronării sale de a fi şi de a
rămâne un suveran loial şi constituţional, şi un Român" 5 •
Acest moment era apreciat de către autor a fi cel mai important
eveniment după intrarea Italiei în război, la 21 mai 1915. Aceeaşi importanţă îi
era acordată acestui demers şi la Berlin, unde a fost imediat convocat Consiliul
federal. Informaţiile proveneau din sursele germane Agenţia Voljf şi Gazeta
Germaniei de Nord. Ultima publicaţie îşi avertizase cititorii de mai bine de trei
săptămâni că guvernul român va acţiona realist, şi că el nu se va decide să ia
parte la conflict, decât după ce va analiza serios situaţia militară. Intervenţia
română trebuia să fie interpretată ca un indice a unei viitoare şi sigure victorii a
Quadruplei Antante. Aprecierea era reţinută şi de Gazeta de Frankfurt, tocmai
recepţionată la Paris, care nota între altele că: „E clar că Brătianu s-a alăturat
Antantei, şi el a putut-o face fără a fi într-un pericol vital, şi a fi în avantajul
României" 6 •
Autorul remarca similitudinile care existau între intrarea României şi cea
a Italiei în război. România a intrat în conflict în condiţii asemănătoare. Astfel,
România a declarat război Austro - Ungariei ca şi Italia, România a făcut parte
Alfred Capus, L 'intervention roumaine. Declaration de guerre a L 'Autrice-Hongrie, ,J,e

Figaro", 29 Aout, 1916.
4
A. Fitz - Maurice, La declaration de guerre, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
Ibidem.
6
Ibidem.
90 Gh. Calcan
din tabăra Austro - Ungariei ca şi Italia şi a intrat în conflict pentru eliberarea

unor teritorii ocupate de dubla monarhie, la fel ca şi Italia. Publicaţia arăta că
alianţa României cu Puterile Centrale a fost ţinută constant secretă, fiind adusă
la cunoştinţa publică abia prin declaraţia de război. Despre existenţa ei au ştiut
doar primi-miniştri care la preluarea mandatului erau informaţi de către regele
Carol, ei văzând în aceasta în primul rând o legătură personală a bătrânului
rege, şi nu un angajament ferm al statului român. De-altminteri, sublinia ziarul,
la declanşarea războiului în anul l 914, Consiliul de Coroană a refuzat
integrarea ţării în conflict.
În noile condiţii, tratatul României cu Tripla Alianţă a devenit un act
inexistent. De-altminteri el reprezentase o simplă adeziune a României. În nota
remisă la Viena de către ministrul român se sublinia faptul că Puterile Centrale
atacând Serbia în anul 1914 au încălcat caracterul defensiv al înţelegerii. Acest
fapt elibera România de înţelegerea făcută, argument de care s-a folosit şi Italia
în declaraţia sa de război din anul precedent.
Publicaţia franceză sublinia apoi faptul că declaraţia română enumera
„persecuţiile şi violenţele la care au fost victime naţionalii săi sub regimul
dublei monarhii arătând că nu putea rămâne surdă în faţa acestor chemări
repetate ale acestor oprimaţi. Austria s-a dovedit incapabilă să amelioreze
soarta lor şi nu rămânea României decât să ia poziţie alături de puterile care o
pot ajuta in misiunea sa de dezrobire". Nu era vorba numai de o declaraţie de
război, conchidea articolul, ci şi de adeziunea României la Quadrupla Antantă.
De aceea, „Din acest moment nu rămâne decât să aflăm vestea că armatele
române au traversat Carpaţii şi au intrat în Transilvania" 7 •
„Le Figaro" a prezentat cu această ocazie telegramele de felicitare ale
preşedintelui Republicii Franceze, Raymond Poincare şi ale preşedintelui
Consiliului de Miniştri, Aristide Briand, adresate concomitent Italiei cu ocazia
declarării stării de război cu Germania şi, respectiv României.
În telegrama adresată „A Sa Majeste le roi de Roumanie, Bucharest",
Poincare făcea referire directă la resorturile naţionale ale intrării României în
război scriind: ,,În momentul în care poporul român, răspunzând chemării
fraţilor săi oprimaţi a intrat hotărât pe calea glorioasă pe care va găsi
certitudinea aspiraţiilor sale naţionale, rog pe Majestatea Sa să primească
8
pentru Dânsa şi pentru nobila sa ţară, urările călduroase ale Franţei" • La rândul
său A. Briand îi telegrafia lui Brătianu: ,,Întreaga naţiune franceză a aplaudat
declaraţia prin care România şi-a luat cu curaj locul printre apărătorii dreptului
şi ai civilizaţiei.
7
Ibidem.
8
Aux Rois d'ftalie et de Roumanie, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
Sunt fericit de a fi interpretul său şi al guvernului Republicii pentru a vă

adresa felicitările mele cele mai călduroase.
În momentul în care nobila Dumneavoastră patrie a săvârşit acest mare
act liberator, nu mă îndoiesc că eforturile noastre comune pentru triumful
dreptului şi al civilizaţiei nu va asigura Aliaţilor victoria decât pentru a permite
României să-şi realizeze aspiraţiile sale naţionale" 9 .
Polybe (posibil un pseudonim) a publicat un foarte consistent articol
intitulat: De la Tibru la Dunăre. În analiza sa, el a pornit de la evenimentele
momentului, constatând că prin acţiunea celor două ţări „Uniunea latină se
afirmă. Sfânta Antantă a popoarelor se extinde" • Autorul realiza o paralelă
10
între situatia Italiei si cea a României evidentiind similitudinea ratiunilor

' ' ' '
intrării în conflict a celor două ţări. Urma o succintă analiză istorică a relaţiilor
româno - franceze. Aceasta evidenţia contribuţia lui Napoleon al Iii-lea al
Franţei la instaurarea dinastiei de Hohenzollern pe tronul de la Bucureşti.
Autorului nu i-a scăpat prietenia comună a D-nei Cornu cu împăratul francez,
cu familia Sigmaringen şi cu Brătianu, şi rolul împăratului în concretizarea
instalării de la Bucureşti. Au fost subliniate apoi, legăturile puternice existente
între România şi mediul german, mai ales că „Regele Prusiei a reprezentat
întotdeauna pentru regele Carol «capul familiei»" 11 •
Tocmai aceste ultime raţiuni, cât şi altele, de ordin politic şi economic
„bune sau rele" au condus la semnarea tratatului secret cu Germania şi Austro-
Ungaria în anul 1883, şi după încă cinci ani, şi cu Italia. Acest tratat deşi a fost
reînnoit din zece în zece ani, aprecia întemeiat autorul articolului, a fost nul din
punct de vedere formal întrucât el nu a fost supus ratificării parlamentare. Cu
toate acestea, oamenii politici ai ţării au ţinut cont de document întrucât el avea
un caracter defensiv. Când în primele zile ale războiului, Carol a convocat
Consiliul de Coroană şi i-a propus să încheie orice colaborare cu Rusia, doar o
singură voce l-a aprobat. Regele a ameninţat cu abdicarea, dar Lahovary a
replicat: „Avem toată încrederea în prinţul moştenitor". Regele a înţeles
mesajul transmis. După cum se ştie, la scurt timp suveranul a încetat din viaţă.
Declanşarea războiului de către imperiile germanice, arăta ziarul francez,
a ridicat instantaneu problema teritoriilor iridente ale României, Transilvania şi
Bucovina. Acestea erau asuprite crunt de către Austro-Ungaria. Aceste
provincii au fost însângerate de un război pe care îl detestau. Situaţia geo-
strategică a României nu era de invidiat. Dacă Italia era apărată de două mări şi
de munţii cei mai înalţi ai Europei, România danubiană „se oferea ca o pradă
armatelor imperiilor germamce ş1 bulgarilor". Tocmai de aceea alegerea
9
Ibidem.
10
Polybe, Du Tibre au Danube, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
11
Ibidem.
92 Gh. Calcan
momentului integrării în război era la fel de importantă ca şi frumuseţea cauzei

şi forţa care să-i asigure victoria, fapt pe care România l-a cântărit atât de bine.
Brătianu a calculat exact, iar autorul făcea referire la cardinalul de
Richelieu, care într-un moment important al istoriei franceze a ştiut să aştepte
clipa care să-i aducă victoria în faţa marilor puteri europene ale timpului său.
„Astfel se poate spune că DL Brătianu a păstrat de mai bine de doi ani,
România pentru Antanta, în schimbul unei iniţiative premature care putea să
ofere puterilor germanice pe lângă distrugerea unei foarte frumoase armate,
unul dintre cele mai bogate grânare ale lumii, şi unul dintre cele mai vaste
rezervoare de petrol" 12 • Acţiunii îndelungate a lui Nicolae Filipescu, Take
Ionescu şi a celorlalţi antantofili, gesturi gravate deja în recunoştinţa
francezilor, îi urma implicarea taciturnului Brătianu. Dacă un german spunea
numai cu o zi mai înainte că „România s-a alăturat învingătorului", publicaţia
franceză aprecia că implicarea s-a făcut tocmai datorită strigătului emoţionant
al teritoriilor iridente „locuite de mai bine de patru milioane de români, căruia
i-a răspuns naţiunea română, şi i-a răspuns la momentul destinului în aşteptarea
victoriilor [... ]" 13 •
Articolul se încheia prin integrarea cauzei româneşti în cauza general
europeană a tuturor popoarelor iubitoare de pace şi de eliberare naţională
împotriva ordinii pe care germanii ar fi dorit să o instaureze pe continent.
Concomitent, acest articol avea ataşată harta Regatului Român şi a teritoriilor
româneşti care îl înconjurau şi care constituiau la acel moment, părţi ale
imperiilor vecine.
Articolul intitulat Amintiri din România era rezervat reginei Maria. El
reprezenta un fragment din portretul reginei, realizat de către o artistă, Suzanne
- Despres, cu ocazia vizitei acesteia în ţara noastră, în mai 1915. Aceasta nota
că „Regina Maria va juca cu certitudine un rol indiscutabil în participarea ţării
14
sale de partea Aliaţilor" • Ea reţinea faptul că la Bucureşti, „se şuşotea" de la
începutul războiului că regina iubea Franţa şi că dorea victoria umanităţii. Nu
era un secret pentru nimeni că prin menirea, responsabilitatea şi frumuseţea ei
inspira toate deciziile. Românii erau mândri de frumuseţea acesteia şi aşteptau
să o vadă pe cal „la şosea". Însăşi autoarea a putut să-i remarce farmecul, chiar
la o reuniune a celor mai frumoase femei bucureştene. „Frumuseţea şi Raţiunea
conduc nava" îi declara chiar doamna Antonescu, soţia Ministrului Justiţiei.
Era clar pentru toată lumea că „Regina veghează"!
Ea veghea cu o constantă şi complexă grijă. Mergea în spitalele din
cartierele mărginaşe pansând bolnavii contagioşi şi era apropiată necazurilor
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Souvenirs de Roumanie. La Reine, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
ţăranilor. Era apoi atentă cu artiştii străini pe care îi invita la Cotroceni

cerându-le să-i recite din poeţii belgieni, preferaţii săi. Autoarea nu putea uita
petrecerea de rămas bun desfăşurată într-un salon unde s-a „reunit tot
Bucureştiul diplomatic şi militar" şi unde regina strălucind prin erudiţie,
referindu-se la războiul mondial şi la Germania a conchis: „Acest împărat a
fost crud, a deranjat trei lucruri sensibile: presiunea vodcii ruseşti, unitatea
Angliei cu Irlanda şi coloniile sale şi această extraordinară renaştere a
sufletului francez atât de frumos şi vivace care salvează lumea" 15 • Regina nu a
avut nevoie a spune mai mult. Autoarea şi-a propus să nu repete aceste cuvinte
decât la momentul potrivit, iar acesta sosise.
Ultimul articol al paginii era intitulat: Înainte şi după declaraţia de
război. El începea prin descrierea ultimei zile de pace a României. „Deşi
aşteptată, vestea oficială a convocării Duminică la ora 1O dimineaţa a
Consiliului de Coroană la palatul Cotroceni a produs o enormă emoţie la
Bucureşti.
Mediile germanofile erau consternate.
Consiliul de Coroană cuprindea 19 persoane; conform previziunilor cel
mult patru sau şase din aceşti membri urmau să se pronunţe împotriva intrării
în acţiune şi pentru menţinerea neutralităţii.
Decizia Consiliului nu a fost cunoscută decât spre seară" 16 • Era inserat
apoi un fragment din ziarul Adevărul care comenta evenimentul 17 •
Declaraţia de război a României către Austria era considerată la
Bucureşti drept un fapt inevitabil. Se cita cu valoare de exemplu, ziarul neutru
Minerva care prevăzuse apropiata intervenţie militară într-un articol care arăta:
„Nu îndrăznim să sperăm că războiul va cruţa România. Trebuie să ne aşteptăm
ca ceasul nostru să sune în curând".
În subtitlul Eforturile supreme germane, publicaţia franceză surprindea
ultimele tentative ale ministrului german la Bucureşti pe lângă regele
Ferdinand. În audienţa care i-a fost acordată diplomatului de la Berlin, acesta a
15
Ibidem.
16
Avant et apres la declaration de guerre, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
17
Astfel, ziarul „Adevărul" scria: ,,În sfârşit ora decisivă a sunat. Evenimentele au dictat
guvernului intrarea în acţiune şi realizarea revendicărilor naţionale româneşti.
Regele, în faţa evenimentelor, a procedat precum defunctul rege Carol, şi a convocat
Consiliul de Coroană.
Oamenii politici, părăsind Consiliul au trebuit cu toţii să accepte decizia, iar unirea
tuturor partidelor trebuie să se realizeze în faţa măreţei cauze" (Ibidem).
Pentru surprinderea anunţului Declaraţiei de război şi descrierea atmosferei din
Bucureşti a se vedea şi însemnările memorialistice ale lui Aurelian Moşoiu, martor ocular
ale acelor momente. Vezi, Gheorghe Calcan, Cantemir Moşoiu, Profesorul şi senatont!
Aurelian Moşoiu, o personalitate a lumii prahovene, Ploieşti, Editura Printeuro, 2003,
pp. 76 - 77; 93 - 97.
94 Gh. Calcan
evidenţiat amintirea bunelor relaţii existente între cele două state. Cu acea
ocazie el i-a înmânat monarhului român o scrisoare autografă din partea
împăratului. În mod evident această intervenţie nu a putut să schimbe nimic din
rezoluţia Consiliului de Coroană.
Legaţia germană prevăzuse eşecul. Ea invitase cu câteva zile înainte
rezidenţii germani din România şi le-a sugerat să-şi regleze rapid afacerile şi să
fie gata să părăsească ţara la primul semnal.
Ostilitatea publicului român împotriva Imperiilor centrale crescuse
constant. Aceasta s-a radicalizat după ce s-a aflat că ministrul german ar fi
creat o reţea de spionaj în România, cu scopul de a descifra telegramele ruseşti.
Trei funcţionari care difuzau corespondenţa diplomatică au fost arestaţi.
Publicaţia reţinea şi faptul că autorităţile germane solicitaseră României o
nouă livrare de cereale. Acestea aşteptau răspunsul pe data de 28 august.
Răspunsul românesc a fost dat în mod indirect, prin declaraţia de război din
data de 27 august.
Un alt subtitlu al acestui articol se referea la Aspiraţiile româneşti din
Transilvania şi din Bucovina. Se estima că România avea o populaţie de 7,9
milioane de locuitori, iar numărul acesteia va ajunge la sfârşitul anului la opt
milioane de persoane datorită refugiaţilor români din Transilvania. Românii
ardeleni erau uniţi „pe baza identităţii de limbă şi pe baza unor numeroase
tradiţii istorice şi de morală şi reprezintă în afara frontierelor regatului grupuri
numeroase, uneori aglomerate, uneori amestecate cu populaţiile
neromâneşti" • Ziarul arăta că cei mai mulţi dintre românii din afara graniţelor
18
locuiau în teritoriile supuse dublei monarhii, în provincia austriacă Bucovina şi

în regiunile incorporate de Ungaria, din Transilvania, din Banat şi din
Maramureş, numărul total al românilor depăşind cifra de 13 milioane.
Publicaţia realiza apoi o rezumativă dar extrem de corectă prezentare
istorică a devenirii românilor. Tradiţiile româneşti îşi găseau rădăcinile în
cucerirea Daciei de către Traian şi în evoluţiile ulterioare. Banatul de astăzi cu
Timişoara „este exact vechea Dacie", şi „romanizaţi, geto-dacii şi-au luat
numele de români". Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, românii s-au constituit
în mici state independente. Acestea au fost nevoite să lupte cu ungurii. Ungurii
au început să migreze în aceste spaţii începând cu secolul al IX-lea. După aceea
românii au fost obligaţi să lupte cu turcii. ,,Între 1320 şi 1349, Basarab I a
constituit principatul Valahia, iar în 1360, Bogdan conducătorul provmc1e1
Maramureş (în nordul Transilvaniei), a întemeiat Moldova.
18
Avant et apres la declaration de guerre, „Le Figaro", 29 Aofrt, 1916.
Reunirea acestor Principate în 1859 a format nucleul României actuale,

care cuprinde între altele şi Dobrogea până la gurile Dunării, adăugată
României în urma tratatului de la Berlin" 19 •
Cele două mari grupuri etnice româneşti situate în Austro - Ungaria de o
parte şi de alta a Carpaţilor şi încă neintegrate României s-au aflat în centrul
vexaţiunilor de toate felurile din partea vicisitudinilor multiple pe care istoria
le-a impus. „Românii din Banat şi Transilvania au rezistat perpetuu
maghiarizării, iar cei din Bucovina, polonizării şi rutenizării". Românii din
aceste provincii s-au particularizat permanent prin limba şi religia lor, fapt
consemnat cu claritate de către statisticile oficiale. „Românii fiind de limbă
latină s-au distins cu uşurinţă de limbile slave vecine precum sârba, slovaca şi
ruteana, sau de cea ungară care este o limbă ugro-finică din aceeaşi familie cu
turca". Pe de altă parte nu putea fi neglijabil faptul că românii erau ortodocşi
(precum grecii şi ruşii - lămurea publicaţia), în timp ce ungurii erau romano-
catolici, iar rutenii erau în majoritate uniaţi (un amestec între romano-
catolicism şi ortodoxism - considera ziarul francez).
În succesiunea radiografiei realizată de acest articol urma capitolul
dedicat Armatei române. Efectivul armatei române se putea ridica la cifra de
900.000 de persoane, iar instrucţia acesteia nu era neglijabilă. Conform legii
române din anul 1913, durata serviciului militar era de 25 de ani pentru toţi
cetăţenii români cuprinşi între 21 şi 46 de ani, divizaţi astfel: 7 ani în armata
activă (din care cel puţin 2 ani de infanterie şi 3 ani în alte arme şi specializări),
12 ani în rezervă şi 6 ani în miliţie.
Era prezentată apoi, în detaliu, structura armatei române pe timp de
pace 20 . Din momentul declanşării conflictului mondial, efectivele militare
19
Ibidem.
° Conform publicaţiei
2
franceze, structura armatei române era alcătuită din cinci corpuri de
armată cu câte două divizii: Corpul 1, la Craiova; Corpul 2, la Bucureşti; Corpul 3, la Galaţi;
Corpul 4, la Iaşi; Corpul 5, la Constanţa.
Infanteria avea 40 de regimente active cu câte 3 batalioane fiecare, în total 120 de
batalioane; 40 de regimente, a câte 3 batalioane, pentru infanteria de rezervă, tot 120 de
batalioane; 1O batalioane de vânători de munte şi 1O batalioane rezervişti vânători de munte,
un total de 20 de batalioane; 1 brigadă de grăniceri, cu 6 batalioane. Totalul infanteriei era
de 266 de batalioane.
Cavaleria cuprindea 1O regimente de roşiori, cu câte 4 escadroane, total 40 de
escadroane; 1O regimente de călăraşi, cu câte 4 escadroane, tot 40 de escadroane. Aceste
ultime regimente erau alcătuite din călăraşi cu schimbul. Programul acestui ultim serviciu
era de 130 de zile în primul an, 40 de zile în al doilea an şi 30 de zile în al treilea an. Tinerii
cuprinşi în acest serviciu erau obligaţi să-şi instruiască şi întreţină acasă calul şi să se
prezinte la armată ori de căte ori erau convocaţi. Prezenţa cavaleriei în armata română,
considera „Le Figaro", era destul de puternică. Raţiunea era de ordin istoric şi tradiţional.
Artileria cuprindea 20 de regimente de campanie cu câte 6 baterii ce aveau 4 piese
K.rupp de calibrul 75 nun, făcând un total de 480 de piese; 5 regimente de artilerie de
96 Gh. Calcan
româneşti au cunoscut fluctuaţii consistente, de la 100.000 în iulie 1914, la

400.000 în septembrie 1914, 150.000 în iama 1914 - 1915. În ultimele luni se
observa o creştere a numărului rezerviştilor şi a călăraşilor cu schimbul.
Publicaţia estima că aproape 900.000 de persoane au fost chemate sub drapel
din momentul declanşării războiului mondial2 1•
Prima pagină a ziarului conţinea şi anunţul că în pagina următoare urma
să fie prezentate comunicatele oficiale.
În pagina a doua, sub titlul La Paris, publicaţia reda reacţia pariziană faţă
de intrarea României în război. Termenii erau extrem de calzi şi favorabili.
„Parizienii care de mai bine de opt zile aşteptau în fiecare dimineaţă să
găsească această veste în ziarul lor au primit cu o vie satisfacţie intrarea în
război a României de partea puterilor Antantei. Ei şi-au păstrat calmul. Nici o
manifestaţie, dar feţele surâdeau peste tot şi exprimau o bucurie, care trebuie
subliniată". Bursa a reacţionat pozitiv remarcându-se o creştere vertiginoasă a
rublei. „Pe bulevarde, pe terase, ziarele erau devorate, în toate conversaţiile nu
se vorbea decât de noii aliaţi" 22 . La balcoane au apărut chiar drapele româneşti,
nu prea multe, pentru că nu s-au putut găsi imediat, ele urmau însă, să fie
confecţionate, estima publicaţia.
Puternica satisfacţie a parizienilor a fost bine ilustrată în ziarele de seară.
„Journal des Debats" scria despre evenimentul zilei: „Intrarea României în
luptă este o veste şi o certă garanţie a victoriei". România se alătura cauzei
Aliaţilor incluzând şi „necesitatea de a zdrobi complet maghiarii care nu vor
renunţa decât cu cuţitul la gât să accepte dezmembrarea regatului în care ei au
domnit peste popoare sclave [... ]. Imperiile Centrale trebuiau să ia în calcul
cele 500.000 de baionete române concentrate pe versanţii occidentali ai
Carpaţilor". Intrarea României în război dezechilibra raportul de forţe atât pe
plan militar cât şi moral, în favoarea Aliaţilor.
Ziarul „Le Temps" reliefa la rândul său conturarea cu mai multă claritate
a victoriei finale a Aliaţilor graţie noilor mişcări tactice făcute de România, de
Italia ori victoriile obţinute de Grecia. La rândul său, „La Liberte" scria că
„România s-a decis să meargă pe Calea Sacră, alături de mama sa. Superbă
evocare a timpurilor în care, în Dacia lui Traian, vulturii romani vegheau pe
baricade opunându-se goţilor, herulilor, gepizilor, vandalilor şi altor germanici.
Romanicii din Balcani ştiu foarte bine că revendicările lor nu pot fi
satisfăcute decât alături de Aliaţi.
rezervă, cu 160 de piese. Se mai adăuga un număr nedefinit de baterii de obuziere de 105 cu
tir rapid şi alte baterii grele (Ibidem).
21
Ibidem.
21
Â Paris, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
Spre realizarea Marii Uniri„. 97
Prin victoria germană, «Wellpolitik», planul gigantic al drumului de fier

de la Berlin la Gange, va trece mai întâi prin Bucureşti înainte de a ajunge la
Constantinopol. Dunărea va deveni cel de al doilea briliant german după Rhin.
Dimpotrivă, în planurile aliate o Românie mare este indispensabilă, alături de o
Serbie mare pentru asigurarea echilibrului Europei Orientale.
Este exact ceea ce România a înţeles şi ceea ce ea doreşte. Ea a făcut să
triumfe aspiraţiile sale în pofida pactului de familie. Tânărul rege este pătruns
de sufletul naţional. El pregăteşte ţării sale un frumos destin, deja conturat prin
acordurile realizate cu amicii noştri ruşi ... " 23 •
Un alt set de informaţii despre România erau prezentate în rubrica: Presa
din această dimineaţă a paginii a treia a publicaţiei sub titlul Intrarea în război
a României. Ziarul „Le Gaulois" surprindea faptul că România a declarat
război numai Austro-Ungariei ceea ce însemna „că România întreprindea
înainte de toate un război de eliberare". Permisiunea acordată ruşilor de a intra
în Dobrogea era în opinia acestei publicaţii un indiciu despre intenţiile
ulterioare ale statului român. „Să avem deci răbdare şi să avem încredere în
regele Ferdinand şi în Dl. Brătianu care ne-au dat o atât de strălucită dovadă de
loialitate"24 • Intervenţia României era interpretată, în termenii în care ea s-a
realizat, ca având o semnificaţie militară şi morală considerabilă.
Le „Petit Parisien" făcea supoziţii despre iminenta colaborare militară
româno-rusă • „L' Eveniment" considera că Germania încă nu realiza
25
„gravitatea deciziei româneşti". Ea se rezuma să considere că Bucureştiul se

orientase în funcţie de considerentele militare ale momentului. În realitate însă,
Bucureştiul aprecia „că imperiul de cuceriri şi orgoliu era din acel moment
învins. Promisiunile şi ameninţările sale erau în zadar. Ele nu înşeală şi nu mai
intimidează pe nimeni" • „L' Action frarn;:aise" considera gestul României „un
26
mare eveniment" şi făcea referire la acele gazete germane care avertizaseră cu

privire la posibila atitudine românească. Erau reluate aprecierile lui Maximilian
Harden: „Dl. Brătianu se va alătura de partea puterilor Antantei, din momentul
în care acestea îi vor putea să-i garanteze victoria finală. Românii vor fi cu
învingătorii" .
27
Analizând reacţiile
din restul Franţei, „Le Figaro" arăta că satisfacţia a
fost unanimă. Informaţiile oferite proveneau din zona Bordeaux. „Petite
Gironde" se arăta mai optimist în victoria finală „prin adeziunea României,
[venită] ca un trăznet strălucitor". „La France de Bordeaux et du Sud-Ouest"
23
Ibidem.
2
~ La presse de ce marin. L 'entree en guerre de la Roumanie, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
25
Ibidem.
26
Ibidem.
27
La presse de ce matin. L 'entree en guerre de la Roumanie. L 'Actionfranr;aise, „Le Figaro",
29 Aout, 1916.
98 Gh. Calcan
evidenţia solidaritatea europeană în lupta comună. „La Liberte du Sud-Ouest"

scria că „România se alătură apărătorilor civilizaţiei. Onoare ei ... ". „Le
Nouvelliste", la rândul său „se bucura de intervenţia atât de aşteptată a
României" 28 .
Realizând o prezentare „în oglindă'', „Le Figaro" a surprins şi reacţiile
externe. La început au fost redate cele germane. Se arăta că după declaraţia de
război a Marii Britanii către Germania „nici un eveniment nu a consternat atât
de mult publicul german, care nu se aştepta să vadă România să intre în război.
Un astfel de eveniment a fost considerat drept improbabil de către şefii politici
cei mai bine informaţi, iar ministrul afacerilor externe l-a considerat ca fiind
imposibil [... ]. Poliţia a organizat un serviciu de pază, în special în vecinătatea
legaţiei României" 29 .
Coroborând informaţiile oferite succesiv de ediţiile ziarului putem
observa diverse reacţii produse în mai multe straturi ale mediului german.
Ediţia din 30 august arăta că în Germania vestea declaraţiei de război a
României „a căzut ca o adevărată lovitură de trăsnet în mijlocul populaţiei din
Berlin [ ... ] Peste tot, pe străzi, în tramvaie, în omnibuze, o consternare
indescriptibilă era pe toate feţele ... " 30 •
Rubrica Ecouri a ziarului din data de 29 august 1916 prezenta ultimele
impresii ale corespondentului ziarului „Berliner Tageblatt" din Bucureşti.
Acesta relata „marea tristeţe a celor şaptezeci de mii de Austro-Bochi, rezidenţi
în Bucuresti. , Ei n-au abandonat veselia unui oras, atât de delicios". Cu totii,
sperau într-o ofensivă fulgerătoare a lui Hindenburg pe frontul rus care să-i
salveze. „Locuitorii Bucureştiului s-au retras precipitat la ţară, băncile, casele
de economii erau asediate ... " şi, în cele din urmă „Austro-Bochii au luat
trenul" 31 •
În pagina a treia a ziarului din ziua de 29 august, rubrica Ultima oră
începea prin anunţarea faptului că Germania a declarat război României. Se
contabiliza: era cea de a treizecia declaraţie de război de la începutul
conflictului, şi ea se producea în cea a de a 757 zi de război. Ministrul român
de la Berlin a fost convocat pentru a i se comunica acest fapt. Gestul Germaniei
era motivat prin faptul că România a rupt tratatul cu Austro-Ungaria şi
Germania era nevoită să fie solidară cu aliatul său. Ministrului român i s-a
cerut să-şi încheie misiunea diplomatică din capitala germană şi să comunice
guvernului său că Germania se considera în război cu România 32 .
28
Ibidem.
29
Opinions etrangeres, „Le Figaro", 29 Aofrt, 1916.
30
Les impressions a Berlin, „Le Figaro", 30 Aofrt, 1916.
31
Le Masque de Fer, „Echos '', „Le Figaro", 29 Aofrt, 1916.
32
a
Derniere heure. L 'Allemagne declare la guerre la Roumanie, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
Pentru a surprinde mai mult din universul relaţiilor româno-germane, pe

de o parte, şi din lipsa iniţială a unor reacţii germane „la cald" faţă de declaraţia
română, pe de altă parte, „Le Figaro" a reluat în numărul său din 29 august,
unele din aprecierile anterioare ale presei germane. Astfel, la 24 iulie 1916,
„Gazeta de Frankfurt" considera că atitudinea României va fi influenţată de
situaţia militară. Era clar că Brătianu se va poziţiona în acea parte care îi va
asigura succesul. Frontul oriental era un veritabil barometru şi făcea posibilă
descifrarea poziţiei pe care o va adopta România. La aceeaşi concluzie ajungea
şi „Munchener Neueste Nachritchten" la 26 iulie, care afirma că rezultatul
bătăliilor de pe front va fi cel care va decide poziţia României. „Berliner
Tageblatt" făcea notă discordantă şi considera la 26 iulie că atitudinea
României nu părea să sufere încă o schimbare majoră „întrucât cercurile
oficiale româneşti sunt convinse că războiul va dura încă mult timp".
„Nordeuttsche Allgemeine Zeitung" scria la 17 iulie că „România aşteaptă
pentru a lua o decizie, să vadă cine este cel mai puternic". Pe această din urmă
poziţie se situa la 15 august şi „Badische Lands Zeitung": „Ştim că România
nu-şi va fonda poziţia sa decât pe evenimentele militare, şi ea se va pune în
acţiune în momentul în care ea va crede că interesul său va avea un succes
sigur". Ziarul „Germania" aprecia într-un mod care părea a fi ironic, la 21
august, că: „Putem fi siguri că Dl. Brătianu se va alătura cu plăcere de partea
puterilor Antantei, dacă acestea îi vor putea garanta victoria finală". Ziarul
„Zucunft" relua aprecierile lui Bismarck conform cărora România se afla în
bune relaţii cu o putere sau alta, „dar în ultima oră, dacă totul se prăbuşeşte, ea
va trebui să se asocieze acelor puteri a căror victorie va părea sigură". Era
adusă în discuţie o oarecare poziţie enigmatică a politicii româneşti. Legitima
întrebare "Cu cine va merge ea?", găsea răspunsul: „Cu învingătorul, căci
singur el are dreptate" 33 •
După analiza presei din Germania, urma radiografierea reacţiilor presei
altor state europene. Sub titlul: La Viena, Ruptura, se aducea la cunoştinţă
faptul că ministrul român de la Viena făcuse ultima sa vizită diplomatică la
Ballplatz ocazie cu care i-au fost remise documentele diplomatice. Ministrul a
părăsit capitala austriacă, a doua zi, cu un tren special •
34
În Elveţia, vestea intrării în război a României şi a declaraţiei italiene a

produs o impresie enormă. Publicul a devorat ediţiile speciale şi a comentat
puternic vestea. „Fiecare vede în intervenţia României grăbirea victoriei
Aliaţilor". „Gazette de Laussane" aprecia că „Prin intervenţia României, o
nouă armată de 400.000 de oameni intră în luptă". Această mişcare era
aşteptată de câteva săptămâni. Se estima că „Armata română va fi fără îndoială
33
La presse allemande, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
34
Â Vienne, La rupture, La Haye, 28 aoiît, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
100 Gh. Calcan
îndreptată spre frontiera cu Austro-Ungaria ... ". La rândul său, „Journal de

Geneve" scria că „Declaraţia României are consecinţe militare de cea mai mare
importanţă [ „.]. S-a repetat că România va intra în linie numai atunci când
aliaţii vor fi siguri de victorie ... ". La Berna, ziarul „Bund" insista asupra
resorturilor naţionale care au determinat gestul României. Publicaţiei amintite
nu-i scăpa din observaţie, un fapt trecut cu vederea, cu siguranţă din motive
strategice, de toate celelalte publicaţii, inclusiv de către „Le Figaro", acela că
statul român avea „fraţi de rasă în cele două tabere". Oare românii au făcut
demersuri diplomatice şi pentru partea estică, se întreba ziarul, şi conchidea:
„Viitorul va arăta". Salutând gestul României, respectiva publicaţie spera să
vadă concomitent sosind cantităţi cât mai mari de petrol românesc 35 •
Şi în Spania vestea intrării în război a României a produs „o senzaţie
enormă", chiar dacă evenimentele ultimelor zile lăsau să se întrevadă această
acţiune. Germanofilii „refuzau încă să creadă" acest lucru. Impresiona mai ales
„ideea că România a aşteptat atât de mult timp, iar declaraţia sa în favoarea
aliaţilor însemna că era absolut sigură de victoria acestora". Intervenţia
României modifica balanţa speranţei în victoria finală, mai ales că aceasta a
fost făcută concomitent cu declaraţia de război a Italiei adresată Germaniei. Se
estima rolul guvernului francez şi a lui Aristide Briand în coordonarea acestor
două acţiuni. Era făcută legătura cu acţiunile aliaţilor la Salonic, precizându-se
că fără ocuparea Salonicului de către Aliaţi, „intervenţia română nu s-ar fi
produs niciodată" 36 •
Reacţiile din Grecia în faţa deciziei româneşti au fost impresionante.
Vestea a sosit aici, târziu în seara de 28 august. Ea „a produs o impresie
indescriptibilă". Era văzută posibilitatea deschiderii frontierelor pentru armata
rusă staţionată în Basarabia. „Oamenii alergau şi strigau pe stradă vestea, s-au
format grupuri entuziaste iar venizeliştii îşi exprimau entuziasmul prin strigăte
de «Trăiască Franţa! Trăiască Aliaţii! Trăiască România! »" 37 . Toată presa a
comentat unanim decizia guvernului român considerând-o „ca o lovitură
teribilă dată cauzei germane". S-a scris despre înţelepciunea lui Brătianu. Au
făcut excepţie unu - două jurnale germanofile. În aceste medii „consternarea
nu a putut fi ascunsă". S-a sperat până în ultimul moment la o revenire, „sau în
efectul ameninţărilor germane asupra Dl. Brătianu ş1 asupra regelui
Ferdinand" 38 .
35
En Suisse, Geneve, 28 ao1ît. „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
36
En Espagne, Saint-Sebastien, 28 aozît, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
37
En Grece. La decision roumaine et /'opinion greque, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
38
Ibidem.
Nu au lipsit reacţiile ruseşti. Entuziasmul intrării României în război a

cuprins capitala rusă. Aici s-a format un cortegiu care s-a îndreptat spre legaţia
română strigând „Trăiască România" •
39
În rubrica dedicată frontului austro-român se prezentau informaţii despre

apropiata colaborare militară româno-rusă. Informaţiile erau datate: Bucureşti,
27 august. Ruşii se apropiaseră de spaţiul românesc. În Bucovina se concentrau
masiv trupe ruseşti, iar în Basarabia de sud se făceau preparative pentru
instalarea unor poduri mobile peste Dunăre, care să asigure legătura cu Tulcea.
Publicaţia aprecia că „Aceste preparative erau destinate să stabilească
joncţiunea armatelor ruse cu armata română" •
40
Se aducea apoi la cunoştinţa opiniei publice franceze faptul că odată cu

declaraţia de război a României către Austro-Ungaria „românii au intrat pe
teritoriul transilvan". Erau preluate informaţii din „Petit Parisien" care cita
presa austriacă. Aceasta comunicase deja faptul că „noii inamici" au atacat
frontiera înregistrându-se lupte în zona Turnu Roşu şi de-a lungul căii ferate
care ducea la Braşov. Luptele continuau41 • Se anticipa că trupele române
concentrate în Moldova vor traversa Carpaţii din această direcţie. Se miza şi pe
un contact cu forţele ruse din Bucovina. Chiar dacă Carpaţii erau înalţi,
publicaţia aprecia că prin trecătorile sale „românii îşi vor putea urma calea lor
prin văile care duc spre câmpia ungară" 42 •
Ediţia ziarului „Le Figaro" din data de 30 august 1916 a acordat pe mai
departe mari spaţii intrării României în război. S-a continuat prezentarea
reacţiilor externe, a textului integral al declaraţiei de război, a implicării
armatei române şi a situaţiei militare de pe noul front, a noi detalii istorice şi
etnice din spaţiul românesc din afara graniţelor naţionale etc. Spre exemplu, în
articolul Despre tirania maghiară şi despre români se preciza că „românii au
plecat în război pentru eliberarea fraţilor lor din Transilvania"43 • Scriind despre
mobilizarea generală din România, ziarul relata: „un mare entuziasm în oraş, ca
39
L 'enthousiasme en Russie, „Le Figaro", 30 Aout, 1916.
40
Le Front Austro-Roumain. Jonction des Russes et des Roumains, „Le Figaro", 29 Aout,
1916.
41
Prezentarea momentului 27 august 1916 a fost reluată de ziarul „Le Figaro" la 27 august
1919, când războiul se încheiase şi când România traversa momente dificile la Conferinţa
Păcii, depunând eforturi mari pentru recunoaşterea drepturilor ei naţionale. Şi cu acea
ocazie, „Le Figaro" a avut aceeaşi poziţie corectă şi astfel, favorabilă României. S-au
rememorat circumstanţele adoptării Declaraţiei de război, atmosfera din Bucureşti,
solidaritatea româno-franceză, traversarea Carpaţilor de către armata română etc. Vezi,
Gheorghe Calcan, România în relaţiile internaţionale ale Conferinţei de pace de la Paris-
Versailles, 1919 - 1920. Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, Cluj Napoca, Editura
Mega, 2013, p. 41 şi urm.
42
Le Front Austro-Roumain. Les Roumains en Transylvanie, „Le Figaro", 29 Aout, 1916.
43
Polybe, De la tyrannie magyare et des Roumains, „Le Figaro", 30 Aout, 1916.
102 Gh. Calcan
ş1 m provincie. La Constanţa, la Iaşi, la Turnu-Severin, la Giurgiu s-au

organizat manifestaţii ... ''44. Informaţiile despre România au continuat, deşi în
număr mult mai mic, şi în numărul din 31 august. Astfel Le Figaro reda
telegramele de felicitare ale regelui şi guvernului englez, ca şi a premierului
italian către Ion I. C. Brătianu45 , acţiunea trupelor române în Transilvania46 ,
desemnarea lui Vintilă I. C. Brătianu în funcţia de ministru al războiului 47 etc.
Concluzii
Scurta noastră analiză reliefează modul în care a fost receptată intrarea
României în operaţiunile primului război mondial de către ziarul „Le Figaro".
Impactul a fost deosebit de puternic. „Le Figaro", ca şi alte publicaţii a
văzut intrarea României în război ca un act necesar şi aşteptat. Se considera că
gestul românesc conducea sigur la scurtarea războiului şi la victoria Aliaţilor.
România a intrat în război pentru eliberarea fraţilor supuşi.
Publicaţia a prezentat în general lucruri cunoscute românilor, ori care se
presupuneau şi erau de aşteptat. Interesantă este însă viziunea externă asupra
acestora, relatările fiind făcute prin ochii străinilor. Textele sunt atât de
favorabile, încât pot lăsa impresia că ele ar fi scrise de un român. Explicaţia
rezidă în prezentarea corectă a realităţii şi a adevărului istoric. Autorii
articolelor au avut la îndemână surse informaţionale de calitate, inadvertenţele
istorice şi documentare fiind nesemnificative, demonstrând probitatea
profesională a acestora.
Pentru a evidenţia impactul pe care l-a avut acest eveniment asupra
acestei publicaţii este suficient să spunem că prima pagină a ziarului, din data
de 29 august 1916, momentul aducerii la cunoştinţa opiniei publice franceze a
declaraţiei de război a României, era rezervată aproape în întregime ţării
noastre. Din cele şase articole numai unul conţinea în jumătate din informaţiile
sale referiri şi la declaraţia de război a Italiei adresată Germaniei. În cea de a
doua pagină a ziarului, informaţiile şi comentariile referitoare la România erau
în proporţie de aproximativ 60%. Aproximativ 40% din cuprinsul celei de a
treia pagini era dedicat aceluiaşi eveniment. În această ediţie a publicaţiei,
României i-au fost rezervate 13 articole. Cum ziarul avea doar patru pagini, se
poate afirma că ediţia sa din data de 29 august 1916 a fost dedicată României.
Situaţia a continuat şi în ediţia următoarei zile, chiar dacă în proporţii mai
mici. Astfel, în ediţia din 30 august 1916 au fost publicate nouă articole mai
44
La Roumanie en guerre, „Le Figaro", 30 Aout, 1916.
45
Entre Al/ies, „Le Figaro", 31 Aout, 1916.
46
Sur le front roumain, „Le Figaro", 31 Aout, 1916.
47
Dans Ies Balkans, Le ministere de la guerre roumaine, „Le Figaro", 31 Aofit, 1916.
însemnate şi alte multe titluri mai mici care au ocupat aproximativ 40% din
conţinutul primei pagini, şi peste 50% din conţinutul celei de a doua pagini.
Această situaţie o considerăm deosebit de semnificativă din mai multe
puncte de vedere. Ea evidenţiază importanţa strategică a intrării României în
război, valoarea potenţialului ei uman, a potenţialului militar şi a celui
economic, afinităţile de limbă şi de cultură care legau cele două popoare etc., şi
modul în care acestea erau percepute în exterior.
Trebuie remarcat faptul că „Le Figaro" a prezentat concomitent şi
punctul de vedere al altor ziare din Franţa şi din Europa. Astfel, numai ediţiile
din 29 şi 30 august 1916 prezentau citate ori informaţii şi comentarii oferite de
alte 12 ziare din Franţa, 1O ziare din Germania, câte patru din Italia şi Elveţia, 3
din Austria, 2 din Ungaria şi câte unul din Spania şi Danemarca. Putem astfel
spune că prin „Le Figaro" căpătăm concomitent o imagine destul de amplă
despre opinia presei internaţionale asupra intrării României în război.
Peste tot intervenţia României a fost previzibilă. Cu toate acestea,
germanii au fost cei mai surprinşi. Deşi presa lor s-a înscris în aprecierile
generale, au fost şi unele excepţii la vârful politicii berlineze şi a una-două
publicaţii care nu au reuşit să descifreze cu totală acuitate resorturile intime ale
mişcării de la Bucureşti, ori pur şi simplu au refuzat să accepte acest fapt.
În momentul de impact al acestui eveniment, „Le Figaro" a prezentat în
cavalcadă informaţiile despre România. Acestea s-au succedat în valuri:
declaraţia de război, ziarele de seară, Ultima oră, Informaţiile din această
dimineaţă, presa din Paris, presa din restul Franţei, presa externă etc.
Prin analiza pe care am efectuat-o asupra acestei publicaţii, putem
aprecia ca deosebit de instructiv faptul că la 100 de ani de la intrarea României
în operaţiunile primului război mondial şi a realizării Marii Uniri, am putut
actualiza modul cum acest moment astral din istoria naţională a fost perceput
într-una din marile capitale ale Europei, şi într-o mare ţară şi o mare prietenă a
României.
UNIREA DE LA ALBA - IULIA REFLECT AT Ă ÎN PRESA VREMII,
ADEVERUL, DUMINICĂ 2/15 DECEMBRIE 1918
Marinela TRANDAFIR
ABSTRACT
THE ALBA- IULIA UNION REFLECTED IN THE MEDIA OF THE TIME,

ADEVERUL, SUNDAY, 21DECEMBER15, 1918
The goal of Romania participating in World War I was freeing

Transylvania and Bucovina. The favorable international circumstances,
generated by the fall of the great empires, the Russian and Habsburg Empires,
led to the union of all Romanians in one single state.
On March 2i\ 1918, the National Council convened in Chişinău decided
on the union of Bessarabia, on November 28 1h, 1918, the General Congress
convened in Cernăuţi decided on the union of Bucovina, and on December 1si,
on that of Transylvania with Romania.
This article is an analysis of the content of issue 2 of December 15 1h,
1918 of the wide-circulation Adevărul" newspaper at the time, that published
information on the 1918 Union in Alba Iulia.
Cuvinte cheie: Adevărul, 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, Iuliu Maniu, Partidul Social
Democrat
Keywords: Adevărul, December 1st, Alba Iulia, Iuliu Maniu, Social Democratic Party.
Viaţa culturală românească a fost puternic influenţată de presă. Aceasta a

cunoscut o puternică diversificare, după 1918. Exista o presă angajată politic,
una independentă, dar şi numeroase ziare şi reviste de ştiinţă şi cultură 1•
Pe lângă ziarele partidelor de guvernământ, apar o serie de ziare
independente. În 1888 ia fiinţă ziarul „ADEVERUL". Sub direcţia lui Al.
1
Academia Română, Istoria Românilor, Voi. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003,
p. 234.
Analele Buzăului X, Buzău, 2018, p. 105-113.
106 M. Trandafir
Beldiman, „ADEVERUL" purta ca motto îndreptat împotriva dinastiei de

Hohenzollem, versurile lui Alecsandri: „Să te fereşti, române, de cui străin în
casă" 2 •
Între cele două războaie mondiale, presa română cunoaşte o dezvoltare pe
care nu a cunoscut-o în nici una din etapele anterioare. Drept consecinţă a
desăvârşirii unităţii naţionale prin unirea Transilvaniei cu România, presa
capătă posibilitatea de a circula nestingherit pe întreg teritoriul naţional. Presa
de mare tir~ era reprezentată de vechile ziare „Universul", „ADEVERUL" şi „
Dimineaţa" .
Cotidianul „ADEVERUL", ziar cu largă circulaţie în epocă, oglindeşte în
paginile sale actul unirii de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, dar şi bucuria
poporului român.
Prima pagină a ziarului „ADEVERUL" conţine două articole ale
Partidului Social Democrat din Ardeal. În primul articol, intitulat „Către
poporul român!", sunt descrise vremurile grele pe care le-a întâmpinat poporul
român sub jugul altor popoare: „După sute de ani de robie naţională şi socială a
neamului din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, a sosit timpul dezrobirii.
Veacuri de-a rândul am fost asupriţi în modul cel mai neomenesc din partea
clasei stăpânitoare maghiare. Voiau să ne nimicească. Dar iată, că acei tirani,
care au săpat groapa pentru noi au căzut într-însa. Iar noi în urma prigonirii
barbare, ne-am oţelit puterile şi suntem acum mai tari şi mai conştienţi decât
oricând altădată. Noi românii din Ungaria ştim foarte bine ce-a însemnat
stăpânirea străină. Ştim şi aceea, că războiul provocat de monarhia austro-
ungară în vara anului 1914, avea mai cu seamă scopul de a întări pe vecii
vecilor asuprirea noastră şi a tuturor celorlalte neamuri conlocuitoare. Dar
războiul nu s-a isprăvit aşa cum voiau cei care l-au pus la cale. Militarismul
german şi austro-ungar a ieşit înfrânt şi îngenuncheat din luptă iar prin
învingerea Antantei a răsărit soarele libertătii pentru toate natiunile asuprite si
4 ' ' '
subjugate" .
Cel de-al doilea articol, de o importanţă deosebită, cuprinde hotărârea de
la Alba Iulia a Partidului Social - Democrat care a decis astfel: „Frământaţi de
gândul acesta tovarăşii noştri trimişi la Alba Iulia au decis că numai aşa vor
vota pentru unire, dacă se va asigura cel puţin deocamdată o autonomie
separată pentru teritoriile ce se alătură la România, iar viitorul stat român va
deveni stăpân pe sine însuşi, asigurându-se pe seama lui toate drepturile şi
Const. Antip, Contribuţii la Istoria Presei Române, Bucureşti, 1964, Uniunea ziariştilor din
2
RPR, p. 40.
3
Ibidem.
4
Comitetul conducător al partidului social din Ardeal, în „ADEVERUL", XIV, Nr. 48, din
2115 Decembrie 1918, p. I.
Unirea de la Alba-Iulia reflectată în presa vremii ... 107
libertăţile ce le au alte popoare înaintate. Astfel s-a şi întâmplat, Consiliul

Naţional Român a aprobat punctul de vedere al tovarăşilor noştri iar adunarea
naţională a primit toate postulatele larg democratice închegate în rezoluţia ce i
s-a înaintat. Hotărârile adunării naţionale sunt pentru noi o garantă morală de
primul rang, căci aceste hotărâri vor trebui împlinite, deoarece ele au izvorât
din voinţa întregului popor" 5 •
În fruntea luptei românilor din Transilvania pentru apărarea fiinţei
naţionale, pentru unirea cu patria-mamă, s-a aflat şi Partidul Naţional Român.
El a condus efectiv actiunile ce au culminat cu Marea Adunare de la Alba Iulia
din l Decembrie 1918. În fruntea partidului se aflau: Iuliu Maniu (preşedinte),
Alexandru Vaida - Voevod, Ştefan Cicio Pop, Mihai Popovici, Vasile Goldiş,
Ioan Lupaş, Octavian Goga6 .
În acelaşi număr al cotidianului „ADEVERUL" este prezentată
cuvântarea lui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent care afirmă că:
„dreptatea şi spiritul vremii de azi cere ca neamul românesc să se unească, căci
numai astfel se poate asigura dezvoltarea vieţii lui culturale şi economice. Când
toate popoarele din jurul nostru au înfăptuit deja unitatea lor naţională, nici noi
nu vom putea vieţui izolaţi şi împrăştiaţi. Rupţi şi împărţiţi în diferite împărăţii,
ne-ar sfărâma neamurile vecine şi ar trece peste noi cum trec valurile turbate
peste corăbiile naufragiate, lipsite de mâna tare a cârmaciului. În calea
îndeplinirii idealului său neamul românesc nu dă numai de prieteni, ci şi de
duşmani, care vor încerca să împiedice înfăptuirea hotărârii noastre".
Iuliu Maniu, susţine în continuare următoarele: „numai printr-un regim
democratic putem întări ţara noastră românească, mai ales când trebuie să
ţinem seama de cerinţele vieţii moderne de stat. Numai având un regim de
drepturi şi libertăţi înlăuntrul ţării, vom avea tăria să validăm cauza noastră în
afară. Deplina libertate a tuturor straturilor sociale este şi garanţie pentru binele
ţării. De aceea marele stat naţional român a pus în proiectul lui de rezoluţie
acel punct care vorbeşte de înfăptuirea regimului democratic" 7 .
Cea de a doua pagină a ziarului „ADEVERUL" cuprinde un articol
intitulat ,,Îndreptăţirea politică a femeilor" unde autoarea, Dr. Nora Lemenyi,
face referire la dreptul câştigat al femeilor de a vota. Aceasta spune: „Pentru
femeile române rezoluţia primită cu unanimitate de obştea românească
cuprinde un punct de extraordinară însemnătate. Înţeleg punctul al 3-lea al
hotărârii care ne asigură rolul obştesc, direct, egal, secret, pentru ambele sexe
la vârsta de 21 de ani. Se pare că soarta a vrut să răsplătească femeilor
5
„ADEVERUL", XIV, Nr. 48, din 2/15 Decembrie 1918, p. I.
6
Academia Română, Istoria Românilor, Voi. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003,
p. 230.
7
„ADEVERUL", XIV, Nr. 48, din 2/15 Decembrie 1918, p. 2.
108 M. Trandafir
îndelungata lor suferinţă şi munca lor tăcută dar intensivă, când la sărbătoarea
luminată a neamului îi dădu femeii române egalitatea politică cu bărbatul" 8 .
Aceeaşi Nora Lemenyi este autoarea articolului „Bălgradul-Alba Iulia"
unde îi menţionează pe cei care au încercat să ducă la bun sfârşit visul Unirii şi
afirmând: „O clipă de orbitoare strălucire şi revanşă asupra oraşului din prilejul
intrării triumfale a războinicului Voevod Mihai Viteazul, care la 1 noiembrie
1599 a unit sub sceptrul său Ţările Româneşti şi Ardealul. Durere, această
unire nu fu de lungă durată. După un scurt an bravul Voevod fu ucis mişeleşte
şi asupra neamului său cercat iar se coborî vălul întunericului şi al robiei
străine" 9 .
Autoarea continuă cu anul 1784 „când au fost închişi şi osândiţi la
moarte bravii conducători ai răscoalei române, Horea, Cloşca şi Crişan care au
vrut să rupă lanţurile iobăgiei şi să smulgă neamul lor oropsit din robia străină.
Tot în această însemnată cetate istorică văzu şi duioasa suferinţă Regele
Munţilor, Avram Iancu, care luptându-se în fruntea moţilor viteji împotriva
oştirilor revoluţionare ungureşti visase eliberarea poporului român de sub
stăpânirea ungurească" 10 •
Toate aceste suferinţe ale acestor martiri, spune autoarea articolului, „fu
ispăşită la 1 Decembrie 1918 atunci când poporul nostru ajunse ţinta pentru
care dânşii au luptat şi s-au jertfit. Marea Adunare de la Alba Iulia în sfărşit ne-
a asigurat desăvârşita libertate naţională.
Articolul se încheie in felul următor: „După icoane de tragică durere iată
că prezentul a dat prilej ospitalierului oraş să vadă toată suflarea românească
11
mulţumită şi fericită" .
Conform ziarului „ADEVERUL", după înfăptuirea Marii Uniri, România
nouă se va compune din: „Vechea Românie cu un teritoriu de 138.000 km
pătraţi şi 7.500.000 locuitori, Basarabia cu 46.000 km pătraţi 2.500.000
locuitori, Bucovina cu 1O.OOO km pătraţi şi 750.000 locuitori şi Ardealul şi
părţile Ungariei locuite de români cu 122.000 km pătraţi şi 6.300.000 locuitori.
Întreaga Românie nouă va avea deci 316 OOO km pătraţi şi peste 17 milioane
locuitori" 12 •
Din colectivul de redacţie al ziarului „ADEVERUL" făceau parte Ion
Fluieraş şi Iosif Jumanca, dar conform articolului din ziar intitulat „Activitatea
noastră", cei doi au fost aleşi membri în Consiliul Dirigent Român şi şi-au dat
demisia din funcţiile pe care le deţineau până atunci. Comitetul conducător a
8
Ibidem, p. 2.
9
Ibidem, p. 3.
10
Ibidem, p. 3.
11
„ADEVERUL", XIV, Nr. 48, din 2/15 Decembrie 1918, p. 4.
12
Ibidem, p. 4.
Unirea de la Alba-Iulia reflectată în presa vremii ... 109
numit în locul lor de redactor responsabil pe tov. Tiron Al bani, iar ca secretar
al partidului pe tov. Iosif Receanu. Ion Flueras şi Iosif Jumanca vor rămâne în
continuare membrii ai comitetului conducător 13 .
Articolul de faţă subliniază interesul pe care Ziarul „Adevărul", nr. 48
din 2/15 decembrie 1918 l-a avut pentru redarea evenimentelor şi a impresiilor
unora dintre participanţii la Marea Adunare de la Alba Iulia.
Ziarul „Adevărul" face o prezentare corectă a realităţii din acea perioadă
şi a adevărului istoric. Autorii articolelor au asistat direct la desfăşurarea
evenimentelor de la acea vreme, demonstrând calitatea profesională a acestora.
Pentru a evidenţia implicarea pe care această publicaţie a avut-o la 1
Decembrie 1918 este suficient să spunem că ediţia din 2115 decembrie 1918 a
fost dedicată aproape în întregime acestui eveniment.
Din cele 14 articole pe care le conţine acest număr al Ziarului
„Adevărul", opt sunt dedicate acestui eveniment.
13
Ibidem, 4.
110 M. Trandafi r
•-14L
.A.DEVERUL
„ -. 1
fli -
--.
„.„.. .a.-,_ „ 1··-·'·„„-_„__
&4 • ti,..:.... - ·
„
• ....__.. '- - ' a•U•
,..... .........!
·-_,_,
„ I &lll&L.
""- _. „ ..... „ tr.-.. .... · -
... ,o~,· e: n l.J L··
. . .IU, STRADA DllllZULUI III!: IO.
P.h'lll ...
........... t'~••• ··--- .... „ .............
-
r""„. - PI'••-•-..,,„ ~""-"--
~
::;·
(!)
s:»
o..
1~!if:mijiil,11ri111.i! 1~11~111i 1·ti .1m11min1iliijiitliif:t1„.1

1
(!)
~
;J>
o=
-
s:»
n'bi!nmij11H1t1l!tfi!Îil 111111tmtug1; It !l!:'wiP!! t~[~blr[~hlHf1

.tria'· 1
I
s:::
p;·
...,
(!)
lnn1 f 1.
:!2
(!)
H1f1ktlthU„1J ,l,1 .uh

(')
·t rtl„rlhttnlh l·ad li .... tihJln.n„ p,;

...+
$»<
_,
::l
...,
"O
(!)
Cl'J
s:»
<
(il
;11t~!!ni mf!'I~! !l~h~1~.fN-1 . ~P. 1{ }î'1J:ltHt, l1J~111 !l4;110:11i1:11t~! !.= 1

~:
1! !111 ?un .d~hrt~!î!U~!ln!l . 1~11h ,j!! lltt1l! lillU,!l luth1 t!..Hthu:·'

1
1_!n:1u,"JiU!}l!i~f!!Hm· nti 1 in1111mm. t~~· r · mrutP·1lli1HHJ!ji!Pfti"!i
1
, ·t!n!f l!li!!.:i•l!11i1~~!~~ %_U; !l!fl~!f ·'~I~ ij;itlh!1if!j qt·ltiHh.tt!l!'
tlif I *~~tP~iffH1! 1!!?~fre1 -

1
„ -• t - - • • • lh
u:f:!:lti: .lhhhl.f!„ l!ll .M~H;~bMU11tl1t , l,tlil i!indl ttdnl1tH:diitt"
• -. • • - I
......
......
......
112 M. Trandafir
.
1/11._,..lll&
Paciea.
" . . . . . . ....__„
.-..-„ . _„__ •
:":"..= r,;::,.:. - „. - -
._F.;Ş'~
..,._,.,.._ ... __ ,.....
• ,_ -
== .
: :,:-.•„:::::~,
.......
:.
·---..
==-----„ . . . - . . . ---„. „-.
.-.. -
_ _ ..._ •.• -..„

~----a..·
--„-.... .. .„.
Odoll
"":'„"r"w a ,:
-·-·--a.....-,,,... _____ ._., ,.

clpo:lo ....... - . ...
Ort,:•, , · -slo!l tl _....; •• '-;! "=:-. ,__ - ~ n....

----·-·--- „___ .,...__„
=-~~":"., rt·i::; ,.,..,-„-~.w11·
·-•
~..J--:t t1azm..-, -
tplmollO..ol •cl
,.......,._,_....,.. ......... _,........ ....... _ ....._„ ...

............... .....,_,Dica-
-....-- .......... „-. __._ Odlala--·
-~··-.--
....„„„Goii-* ___ ,.. ---„L...._„

---...-~·
4- __ .,....,_ -·-„~--- „......
- - - - - . . . . . ... ....
..... -„ ...............
...„.,....._
„ ...........__ ..... „„ ....
„......... ......................
=
..-."- ...........--·--„.-
.. "'....... . =;,-. . . . .
~.,...
- „ __-·----·""·
-„--&!---
„ ....... ..... ._. _ _
.::li „ 'i:-.:.~
- ....
...... „ „............
..... „,.~
.„.. . . .: --...---·--
... „....,_(lll __
Joi--·
______ _
~ C.-Allll)
:.:~ -:4.: ~ i:::.::·;:, "!': ·:.·~

~
,..
.... _.....
-- --:::=- - _.. . -.,,,....-„ ...
- ....
...... „_--. -
...
...
„ -·...... „ ...„ v-..-1a
. . - v...........
'"' ....
-....„Ndlolal.
... ........
_...,.__._,
'1JllP, ............ -·--•
-~.__
__ .„
..iv.,....„„
_.__„ ....... __
~--
....„__
_,ani ........
_
__ .........
„ __ „-„ ...........
...................:. „....... _..._ _
:.=„-=.-r:-•.•N jţ !'r....... ::....-=:...·„-::.:= ~~ =
~
..... ---„-·
„-,_~ui---- ............ . . . . .
......... ....-...... „.„_ tlHCll• ·.a..-...-„_
- .... -
·-
..,._. ..... - · - · • olnl_................ la "'P*
·-· ...........
--~~---·
.„„- .... ===
____ „ __ „„ .....
............. „„_
„...__-
„--„
_.„ . . ... .. „_„
,_ ___
. -.
-. ........ „__. •• _-.a
Dar----=
........... „ ......
_
,. ._..-...--„„„ _.
...................... . ..... _....._
A .......
.11 ,,_..,.... ... ....
~-
„ .........
...-:o. ............ ....- •
..---·---·-·· ~-„~ ..... -„ . .
„=-..:.~:..:.-:.-::..„„-.:
_ ... ... -„-·- ....:=-·-~~·~
. „_ ._„.-.,„„
0.ool-•-·-·--
..-„
............ „ .......
„---·
~
-·---..--- ......
............ - ---
---~-·
-.
-·- ........
.
_ . .
-_
..... ____ _
~„
. _. .
..,..„,_!"*.
-ai-„__
.
..... -
i,,..-·
..... -
- · „...... ........... _.......„_..,. __
„ ........ „ .....
. . . . ...... .. .„-......_„.
-·-...--·-
-„ ........... -.-.„.......
-......-„follcllJ. ·---
----·---
= ---· ...-::-·111. - „
......
-„ . . . . ................ o..a--.
..-......--·-----
=::..":=A.':'::=-.'..:.! „ -.
-
Spre ori•tare.
„., · .....
d"
-.-„,.._
.........
.. .
-„„ ................. „....... ..................... „ ......
,_...,...,... ____
.......
-Aa..
„ ..........
·-"tţ:f'"""
~""':..
„-~
= =
c: :-...: :. i: ':.:C'";.-=.. !""-...:::„
~...::. :.=.-.."::!: - .......,,...„ .......... .......
..,.......
-......... ..... _-al..---.
_____ „ __ _ tllal„„_,...
....-::-::: ____
~--.„„
„~- „......... ~ ... --..--........ „

_...r].aA-•O.C-elV.
.......
--„ . . . . -.... . .
_„ .............
_....._
__ ,..._. --~ „... „ ...... ___ . _
""'; ~.:„-:-...::- ....... . .... _._„ ....... _....._„. „
Unirea de la Alba-Iulia reflectată în presa vremii .. . 113
2/16 Doooami• iina.

- .....„ -. - O.pa lalllpblltu - .
Rom&nla noua ee va compune clip ~ veci..
.R.omUie cu un taitor de 138 OOO km .......
i; 7,500000 loadtori, B.>urabia cu 46000
plln.ti ( :q oo ooo loc.n~.in. Buo:torioa ca
„
10.000 km p.atraţi IÎ 7So OOO locuftorl fi A,..
a..:&Jul ~ p&rtiR Ungaric-i locuite de Rombi
cu 122.000 km ,Jiltnţi fi 6. 100 CXX> loadtcwl
patnţ; „-
Intrup Rominic aoua v.a ava deci 116.000 km
17 ......... locultoril
· Fondul de agitaţie şi
al presei.
ln lileJe din ~ s'au primii u1 m&tourie
„ ......
~-„-.....ţiao
O.aliaecl la - 1 ...,. Jo loa-
ial .... din .......... feruilo<. I. ebj dia
.....
-.a
JUl.aria-Ur 11r. !li- Toţi
- .............. -
..,i;oţw. -,~ • lua parte
dho -
„_
,.... . . . . . „
----„-·-
.... „ ........ ,..,..___
.__...„„_,..
d I
............... .
i...-..-..0...-....-:-...-. ........... „
„„.„ ...
11911!' ......
Io_
I baJlli.
- - ...............1.n&O•ilaDL
UNIREA, NAŢIUNEA A FĂCUT-0!
O PERSONALITATE A UNIRII - ELENA POP
Dr. Felicia - Elena BOŞCODEALĂ
ABSTRACT
UNION HAS MADE BY THE NA TION!

A PERSONALITY OF THE UNION - ELENA POP
The Great Union of 1918 crowned the secular aspirations of the Romanians to
live in a single state. lt was the fruit of the struggle of all the internai forces and social
categories, the achievement of which contributed an important generation of
politicians, and not only, both in the Old Kingdom andin the provinccs undcr foreign
rule. The list of the Union's pcrsonalitics is ccrtainly very long and includes
precursors, politica! lcadcrs and not only involved in World War I and before that. The
role of great personalities in the realization of the Union was subjectively approached
in the interwar and very fierce decades during the communist historiography. An
important gaio of the Great National Assembly in Alba lui ia was the right for women
to express their adherence to the unification of Transylvania with Romania.
Cuvinte-cheie: unire, naţiune, război, Transilvania, Iuliu Maniu, Elena Pop

Keywords: union, nation, war, Transylvania, Iuliu Maniu, Elena Pop
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile seculare ale românilor de a

vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor
sociale interne; la realizarea acesteia şi-a adus contribuţia o generaţie
importantă de oameni politici, şi nu numai, atât din Vechiul Regat, dar şi din
provinciile aflate sub stăpânire străină. Profesorul Ioan Lupaş spunea despre
unire în raport cu cei care au înfăptuit-o, că: „Unitatea României nu este opera
nici a unui om, nici a unei provincii, nici a unei generaţii. Ea este rezultatul
luptelor susţinute timp de veacuri de cei mai buni fii ai poporului românesc.
Unitatea noastră naţională a fost cimentată nu numai de sângele soldaţilor
noştri, dar şi de suferinţele intelectualilor şi scriitorilor care, începând din
veacul al XV-iea, au îndurat pentru ideile lor temniţa şi deportaţiunea" 1 •
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a popornlui român, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2002, p. 283.
116 F. E. Boşcodeală
Declanşarea Primului Război Mondial a reprezentat un prilej de seamă

pentru îndeplinirea idealului naţional al românilor - unirea provinciilor
româneşti aflate sub stăpânire străină cu patria - mamă. România a participat la
acest război în perioada 1916-1918 din dorinţa de a obţine unirea tuturor
provinciilor locuite de români într-un singur stat. Acest război este evenimentul
care anunţă schimbarea hărţii politice a continentului european. Era, pentru
destinul naţional românesc, un moment major. Şi clasa conducătoare
românească îşi asumă responsabilitatea. Atenţia lumii politice se concentrează
asupra războiului izbucnit în Europa şi a atitudinii României 2 .
Neutralitatea nu putea fi, şi de fapt nici nu a fost, decât o perioadă de
pregătire de război. O pregătire diplomatică, militară şi psihologică . Asemenea
3
Italiei şi Bulgariei, România devine obiectul presiunilor celor două tabere

beligerante. Cum români se găseau şi în Rusia, nu numai în Austro - Ungaria,
diplomaţiile ambelor părţi au ce oferi. Puterile Centrale promit Basarabia, un
statut special pentru românii transilvăneni, promit chiar şi Bucovina. Antanta
promite toate teritoriile locuite de români în Austro - Ungaria.
Sâmbătă, 27 septembrie 1914 I 10 octombrie 1914, regele Carol I se
stinge din viaţă, şi printre ultimele sale cuvinte au fost acelea că: „Ţin să se ştie
4
că nu sunt contra realizării idealului nostru naţional" .
Anii neutralităţii au fost o perioadă de mare zbucium sufletesc pentru
Regele Ferdinand, preocupat de a alege calea cea mai bună pentru a intra în
acţiune. Privind lucid către viitor, îşi dădea seama de dificultăţile ce stăteau în
calea împlinirii visului naţional. Regele Ferdinand I hotărăşte să susţină
acţiunea diplomatică a guvernului Ion I. C. Brătianu şi aprobă semnarea, la 4
august 1916, a tratatului de alianţă cu puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie,
Rusia şi Italia), care îi recunoşteau României dreptul legitim de a primi
Transilvania, Banatul şi Bucovina, în schimb, România se obliga să atace
Austro - Ungaria.
Vorbind despre modul în care Puterile Centrale au înţeles să poarte
războiul împotriva românilor, Regele Ferdinand I al României, în cadrul unui
interviu acordat la Bucureşti ziarului englez Times, sublinia: „Serbia şi
Bulgaria au intrat în război fără să bănuiască cum vor acţiona Puterile
Centrale împotriva lor. România nu-şi face nici un fel de iluzii deoarece ştie că
inamicul nu-şi va precupeţi sacrificiile pentru a o şterge de pe harta Europei,
aşa cum a procedat cu Serbia şi Belgia. Duşmanul vrea să se răzbune pe noi
2
Lucian Boia, Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2014, p. 25.
3
Greening Ethel Pantazzi, România în lumini şi umbre (1909-1919), Bucureşti, Editura
Humanitas, 2015, p. 110.
4
Ion Bulei, Românii în secolele XIX - XX Europenizarea, Bucureşti, Editura Litera, 2011,
p. 190.
Unire, naţiunea a făcut-o!. .. 117
deoarece am îndrăznit să îmbrăţişăm cauza dreptăţii şi să luptăm pentru

eliberarea românilor din Transilvania. Aceasta s-a vădit încă din primele zile
ale războiului. Capitala a fost bombardată de zeppeline şi avioane 5; sute de
femei şi de copii au fost ucişi sau mutilaţi, pe când circulau pe străzi fără nici
o apărare: pentru decizia justă luată de guvernul român, duşmanul s-a
răzbunat atacând victime inocente. Dar efectul acestor acte a fost exact opus
celui sperat de duşmani: a creat un sentiment de ură care a unit împotriva lor
întreaga noastră naţiune".
Lunile octombrie - noiembrie 1918 au însemnat, pentru naţiunea română
din Transilvania, o serie de paşi decisivi în direcţia unirii cu România. Pe
fondul dezmembrării Imperiului Austro - Ungar, un mare înfrânt al Primului
Război Mondial, numeroasele popoare ale acestuia au acţionat în spiritul
dreptului autodeterminării, ce includea crearea de state naţionale unitare,
principiu după care avea să fie remodelată Europa în această perioadă. În
acelaşi timp, ruperea de regatul Ungariei, numit în epocă „zdrobitorul de
naţionalităţi", era un deziderat pe care, fără excepţie, toate naţionalităţile
componente îl urmăreau. Pe acest drum au păşit şi ardelenii, începând în
special cu ziua de 12 octombrie 1918, când, reprezentanţii Partidului Naţional,
adunaţi la Oradea6 , au redactat, prin Vasile Goldiş, istorica proclamaţie a
autodeterminării, contestând guvernului maghiar dreptul de a mai reprezenta
naţiunea română şi asumând dreptul propriei reprezentanţe. Proclamaţia a fost
citită de deputatul Alexandru Vaida - Voevod 7 în parlamentul budapestan, la 18
octombrie.
Lista personalităţilor Unirii este cu siguranţă foarte lungă şi include
precursori, lideri politici şi nu numai, implicaţi în Primul Război Mondial şi
înainte de acesta. Rolul marilor personalităţi în realizarea Unirii a fost abordat
subiectiv în deceniile interbelice şi foarte firav în perioada istoriografiei
comuniste. Despre „unirile" din 1918 s-a scris relativ mult, în special despre
Unirea Transilvaniei cu România, stabilită la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.
Pot fi luaţi în calcul oameni politici, militari, membri ai familiei regale, dar şi
personalităţi internaţionale care au contribuit, în felurite măsuri, la actul de la
Alba Iulia.
Un câştig important al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a fost
dreptul acordat femeilor de a-şi exprima adeziunea la unirea Transilvaniei cu
România. În convocatorul adunării, membrii Consiliului Naţional Român
5
Valeriu Avram, Felicia-Elena Boşcodeală, Maiorul aviator buzoian Ioan Peneş, cavalerul
cerului, Buzău, Editura Editgraph, Buzău, 2014, p. 24.
6
Florin Constantiniu, op. cit, p. 286.
7
Tudor Roşu, Liviu Zgârciu, Oana Rustoiu, Marius Cristea, Zece personalităţi ale Unirii,
Alba Iulia, Editura Vertical, 2017, p. 45.
Central au stipulat în mod explicit participarea la adunare a „câte două esmise

(delegate) din partea fiecărei reuniuni femeeşti". Era practic o recunoaştere a
comitetelor organizate de româncele din graniţele Imperiului Austro - Ungar
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea . Dacă scopul iniţial al
reuniunilor de femei era acela de a crea şcoli pentru a educa copii în limba
română, a conserva tradiţiile româneşti şi a îngriji săracii şi orfanii, la 1918,
reprezentantele feminismului câştigă un drept de vot important. Chiar dacă
viitorul le-a arătat că mai aveau de luptat pentru drepturile lor politice,
convocatorul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a admis existenţa şi
importanţa activităţilor desfăşurate până atunci de reuniunile femeilor. Era o
primă ieşire pe scena naţională oficial recunoscută, chiar dacă toate eforturile
lor trebuiau încă girate de o personalitate masculină.
În discursul său din ziua Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Ioan
Suciu le explica prezenţa prin implicarea lor în lupta naţională: „Cer scuze
dacă am întrelăsat să amintesc că şi Reuniunile femeeşti sunt reprezentate prin
delegatele lor. Femeea română a fost doar totdeauna însufleţită pentru idealul
naţional. Trăiască femeile române !"9 .
Cu toate acestea, dincolo de semnăturile de pe credenţionale ori din
imaginile surprinse de fotograful Marii Unirii, Samoilă Mârza, vieţile
participantelor la actul unirii se lasă greu descifrate. Presa le consemnează doar
cu numele, ziarul de propagandă al Comitetului Naţional de la Blaj, „Unirea",
anunţă sosirea la Blaj a lui Iuliu Maniu, discursul său, evenimentele legate de
formarea gărzilor naţionale, circularele episcopilor. Prezenţele feminine sunt
doar trecătoare: au strâns colecte pentru cei aflaţi pe front, au îngrijit răniţi, au
pus pe pieptul feciorilor cocardele tricolore şi le-au zâmbit ostaşilor întorşi de
pe front. Cam atât..., iar după ce şi-au depus credenţionalul, sunt din nou uitate.
În Marele Sfat Naţional este aleasă o singură reprezentantă: Dr. Eleonora
Lemeny - Rozvan şi, chiar dacă rezoluţia Marii Adunări Naţionale prevedea
„votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru
ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori
parlament" legislaţia României Mari a acordat drept de vot femeilor doar prin
Constituţia din 1938 •
10
O personalitate aparte a momentului Marii Uniri din 1918 este Elena

Pop, reprezentanta Reuniunii Femeilor Române greco-catolice din Blaj. Sunt
puţine informaţiile referitoare la viaţa şi activitatea sa. S-a născut la Şimleul
8
Ioan - Aurel Pop, Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, Bucureşti, Editura Litera, 2018,
p. 194.
9
Tudor Roşu, ş.a., op. cit„ p. 58.
10
Ioan - Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Cluj Napoca, Editura Şcoala
Ardeleană, 2016, p. 375.
Unire, naţiunea a făcut-o!. .. 119
Sivaniei, în 24 mai 1869. Părinţii se numeau Clara şi Ioan Maniu. Copilăria a

petrecut - o la Şimleul Silvaniei, apoi la Zalău, unde tatăl său era judecător. La
vârsta fragedă de 17 ani s-a căsătorit cu Ioan Pop, profesor de teologie la
Gherla. În perioada anilor 1886-1891 familia Pop a locuit cu Demetriu
Coroianu, rectorul seminarului gherlean. În 1891 s-au mutat la Năsăud unde
Ioan Pop a fost numit vicar episcopal. La 1 august 1901 Ioan Pop moare, iar în
1903, Elena împreună cu cei patru copii se mută la Blaj, în casa fratelui său
Iuliu Maniu. Într-o scurtă autobiografie păstrată în fondul de documente al
Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, cel mai mare dintre băieţii Elenei
Pop, Ioan, îşi descrie începuturile copilăriei şi mutarea la Blaj: „Sunt născut la
Gherla, la 24 noiembrie 1889. Tatăl meu, dr. Ioan Pop a fost profesor la
teologia din Gherla, apoi vicar episcopesc în Năsăud. Mama mea se numea
Elena Maniu. Şcoala primară am făcut-o în Şimleu! Silvaniei unde locuiau
bunicii mei, Dr. Ioan Maniu şi Clara n. Coroian şi la Năsăud. Tot în Năsăud
am făcut trei clase liceale. Murind tatăl meu, în 1903 ne-am mutat la Blaj,
fiind crescut împreună cu un frate şi două surori de unchiul nostru, Dr. Iuliu
Maniu. Clasele de liceu le-am făcut la Blaj, unde am luat examenul de
maturitate în 1907''.
În micul orăşel de pe Tâmave, Elena Pop se dedică activităţilor caritabile,
multe desfăşurate sub egida Reuniunii Femeilor Române greco-catolice din
Blaj care îi aduc supranumele de Doamna cea Bună 11 • O regăsim printre
donatorii diferitelor evenimente culturale cu scop filantropic desfăşurate la
Blaj. La 28 februarie 1904, se înscrie în Reuniunea femeilor greco-catolice din
Bla/ 2. În data de 29 octombrie 1905 intră în comitetul de acţiune al acestui
organism 13 . În 1913 aflăm că făcea parte din comitetul de direcţie al Uniunii
Femeilor Române din Ungaria. La 1 Decembrie 1918 participă la Alba Iulia
între membrii de drept ai Marii Adunări Naţionale, ca reprezentantă a
Reuniunii Femeilor Române din Blaj, invocând prin semnătura din
credenţional „Elena Dr. Pop N. Maniu" cele două personalităţi importante de
care era legată.
După realizarea României Mari se întoarce la Bădăcin, alături de sora sa
Cornelia. Moare în 22/23 decembrie 1935 la 67 de ani. Locuitorii oraşului Blaj,
recunoscători, rememorează într-un necrolog publicat în „Unirea Poporului'',
activitatea caritabilă, momentele fericite, dar şi durerile pe care a trebuit să le
poarte Elena Pop: „Cu trei zile înainte de Crăciun a închis ochii pe vecie la
Bădăcin, judeţul Sălaj, Doamna Văd. Elena dr. Pop, sora dlui Iuliu Maniu,
11
Tudor Roşu, ş.a., op. cit., p. 57.
12
Ibidem.
13
Nicolae Diţă, Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Istoria monarhiei din România, Bucureşti,
Editura Nomina, p. I 00.
atât de binecunoscută aici la Blaj, la Cluj şi în întreg Ardealul. Cunoscută nu

numai fiindcă a fost sora unui bărbat atât de vestit în frământările de eliberare
a Ardealului, ci a fost cunoscută mai ales pentru inima sa bună şi mare, pentru
sufletul său creştinesc şi săritor la toate durerile şi nevoile celor obijduiţi. A
fost cunoscută ca soră şi mamă de model care a crescut o familie aleasă, de
toată lumea cinstită şi admirată. ( „) Alături de copilaşii săi, elevi ai şcoalelor
din Blaj aveau intrare în casa Maniu atâţia colegi de şcoală, pe cari buna
Doamnă îi îngrija şi îi povăţuia ca şi pe Ionel şi Mateiuţ. Câţi tineri săraci de
la ţară, cari astăzi s-au cocoţat în ranguri înalte, n-au învăţat de la Doamna
Pop o purtare aleasă, un grai distins, o ţinută frumoasă!
Ani de zile Doamna Pop a fost Preşedinta Reuniunii Femeilor Române
conducând faptele de milostenie ale acestei societăţi, îmbrăcând copilaşii
goluţi, trimiţând copile la învăţătură pe la Viena şi aiurea, ca să-şi facă o stare
în viaţă şi să.fie de folos oropsitului nostru neam din vremea Ungurilor.
Şi cât a avut de suferit pentru simţirile sale româneşti în necurmatele
frământări naţionale de dinainte de unirea cu ţara mamă! Într-un rând, la
1914, înainte de izbucnirea războiului, când cu steagul naţional înfipt de elevi,
în turnurile catedralei, jandarmii cei fioroşi tăbărâseră cu baionetele asupra
fiului mai mare (azi advocat la Cluj şi deputat de Turda) şi gata să-l ţintuiască
de uşiorii unei porţi din Piaţa Blajului. Dar zilele, când scumpa sa mamă
bătrână a fost luată de ungurii lui Bela Kun şi târâtă pe la Dobriţin (Debreţin
n.n.) şi Budapesta ca ostatecă, prin taberele bolşevicilor celor fără de
Dumnezeu. Şi dureros, când fiul mai mic, Mateiuţ, dus la răsboiu ca şi fratele,
a murit în ţări străine, fără mângâierea caldă a mamei şi fără un bruş de
ţărână pe sicriu, de mâna ei!„.
Astăzi această Doamnă bună nu mai este printre cei vii („). Nepoata lui
Simion Bărnuţiu, văduva fostului vicar al Năsăudului, îşi doarme de-acum
somnul lin, jelită cu lacrimi fierbinţi de cei cari au cunoscut-o.
Blajul îi trimite la mormânt floarea neveştizitoare a recunoştinţei. Fie-i
partea cu drepţii!" 14 •
În concluzie, despre Unirea din 1918 s-a scris relativ mult, mai ales
despre Unirea Transilvaniei cu România, de la 1 Decembrie 1918. S-a scris
diferit, în funcţie de epoca în care a fost abordat evenimentul. Subiectiv abordat
a fost şi rolul marilor personalităţi în realizarea Unirii. Între acestea am ales-o
pe Elena Pop, ca reprezentantă a femeilor pentru a scoate în evidenţă rolul
acestora în ecuaţia Unirii.
14
Tudor Roşu, ş.a„ op. cit, p. 59.
ALEXANDRU MARGHILOMAN - GERMANOFIL SAU RUSOFOB?
Constantin COMAN
ABSTRACT
ALEXANDRU MARGHILOMAN - GERMANOPHILE OR RUSSOPHOBE?
Now, in the year of the Great Union Centenary, when we pay our respects to the
great figures who made the great 1918 Union possible, to us, the people of Buzau,
stands out by far the greatest politician of our land - Alexandru Marghiloman. After a
brief legal career as Prosecutor in Ilfov and Ombudsman, in around 1884 he starts his
political ascension, being elected deputy in the Junimea group headed by the
Moldavian boyar Petre P. Carp. At the Crown Council in Sinaia, on July 21'1, 1914,
summoned by the old King Carol I to decide the fate of the country, in those crucial
moments at the beginning of World War I, Marghiloman comes up with the
suggestion of „military wait-and-see", i.e. a state of neutrality that seemed to favour
the Central Powers. Loyal to the Junimea romanticism, Marghiloman wants to remain
a real man of honour, like the medieval knights, in respecting, at least formally, the
old alliance signed in 1883 by the King with the Central Powers.
He reaches the peak of his political career in March 5th - October 24 1h, 1918,
when, on the one hand, he patriotically coordinates the union of Bessarabia with the
Mother Land, on March 27/April 9, and, on the other hand, he makes the sacrifice of
salvaging the state and dynasty in one of the crucial moments in Romania history -
signing a „Carthaginian peace" with the Triple Alliance on April 24/May 7.
Marghiloman gives a masterly justification: „Great Romania was made neither due to
your politica/ opinions, nor your plans ... you should know, Roman ia was made oul of
the instinct of al/ Romanians, noi the calculations of others!".
Cuvinte cheie: prim-ministru, Alexandru Marghiloman, conservatorism, monarhie,

1918
Keywords: Prime Minister, Alexandru Marghiloman, Conservatism, Romanian
Monarchy, 1918
În anul Centenarului Marii Uniri, când omagiem personalităţile care s-au

dedicat măreţei înfăptuiri de la 1918, pentru noi, buzoienii, de departe se
122 C. Coman
detaşează figura celui mai de seamă om politic care s-a ridicat din aceste
meleaguri - Alexandru Marghiloman.
Fiu al unui „răzeş" ce a ştiut să facă avere şi al frumoasei Irina, din
neamul boierilor Isvorani, tânărul Alexandru, născut la 27 ianuarie 1854, a
urmat cursurile vestitului Colegiu Sf. Sava, din Bucureşti, între 1860 şi 1870.
Nu ştim dacă abilul său tată a ştiu sau intuit că diploma de doctor în drept la
Paris avea o deosebită importanţă în promovarea oamenilor politici, din acea
vreme, de către rigurosul rege Carol I, cert este că Alexandru pleacă în 1870, la
Paris, cu acest scop. Opt ani mai târziu el revine în ţară cu diploma de doctor în
drept şi, mai ales, cu solide competenţe juridice şi oratorice care l-au propulsat
în elita juridică şi politică a tinerei Românii independente.
După o scurtă carieră juridică în calitate de procuror de Ilfov şi avocat al
poporului, de prin 1884 îşi începe ascensiunea politică, fiind ales deputat în
gruparea junimiştilor condusă pe atunci de către boierul moldovean Petre P.
Carp. Reuşeşte să-i câştige încrederea exigentului său protector Petre P. Carp
şi, în împrejurările dramatice ale răscoalelor ţărăneşti dezlănţuite în România
anului 1888, îşi asumă dificila sarcină de ministru al justiţiei în guvernul
junimist ce avea ca premier pe Theodor Rosetti, dar a cărui „eminenţă cenuşie"
era, desigur, Petre P. Carp 1• Anul 1888 a fost unul dramatic nu numai datorită
răscoalelor ţărăneşti, ci şi uneltirilor puse la cale de către însărcinatul cu afaceri
al Rusiei la Bucureşti, Mihail Hitrovo, care reuşise crearea unei conspiraţii prin
care regele Carol I să fie alungat. Această împrejurare a fost folosită de către
abilul Iancu Marghiloman pentru a câştiga pe vecie încrederea dinastiei de
Hohenzollern prin a oferi mari sume de bani conspiratorilor, determinându-i să
se retragă2 . De acum fiul marelui moşier buzoian, Alexandru, capătă aversiune
permanentă faţă de tot ce putea veni dinspre Rusia. El intră în rândul elitei
politice a României ca ministru în numeroasele guverne ce erau perindate la
În acele împrejurări Marghiloman capătă şi încrederea înţeleptului rege Carol I, ceea ce l-a
1
determinat pe maliţiosul romancier Duiliu Zamfirescu să-l caracterizeze, ca „mânzul cel mai
bun al grajdurilor Regelui Carol". Ironia creatorului „Neamului Comăneştenilor" s-a dovedit
o premoniţie, întrucât omul politic Alexandru Marghiloman s-a dovedit permanent un mare
om de stat pe care dinastia se sprijinea. Având în vedere referinţele privind „grajdurile
regale", ar fi de amintit şi pasiunea comună Regelui Carol I şi a lui Marghiloman privind
hipismul, iar rezultatele extraordinare din întrecerile hipice ale cailor din herghelia lui
Marghiloman obţinute în acea „La Belle Epoque" l-au făcut pe rege, preşedinte al Joker-
clubului român, să-l propună ca vicepreşedinte al acestei elitiste comunităţi. Şi tot aici nu
putem să nu reamintim că dintre numeroşii cai campioni ai lui Marghiloman cel care a intrat
demult în istorie, aproape identificându-se cu numele ilustrului său stăpân, este „Albatros'',
al cărui nume a fost moştenit de superba clădire ce adăposteşte acum Centrul Cultural
„Alexandru Marghiloman" din oraşul Buzău.
Nicolae Peneş, Alexandn1 Marghiloman - lordul valah, Editura Alpha MDN, Buzău, 2007,
p. 46.
Al. Marghiloman 123
conducerea ţării de către Rege prin atât de abila „rotativă guvernamentală" ce o

pune în practică începând cu 1895 până la sfârşitul domniei sale, în 1914. Era
de fapt transpunerea în România a ingeniosului sistem parlamentar bipartidist
englez care făcea din Rege un factor decizional hotărâtor privind evoluţia
politică a statului, nu doar un simplu „factor constituţional", al cărui rezultat
era că oferea stabilitate statală şi politică. În practica politică prin „rotativa
guvernamentală" Regele îi alterna la putere, după epuizarea câte unui mandat
de patru ani, când pe liberali, când pe conservatori, astfel încât puterea să fie
sub controlul său, nu al lor3 . Aşa se face că Marghiloman, membru de seamă al
establishmentului politic românesc va fi mai mereu ministru în guvernele
conservatoare: la Justiţie şi apoi la Lucrări Publice în 1888, 1889 şi 1890, la
Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii, în 1890 - 1891, apoi imediat, iarăşi
la Justiţie, de data aceasta cu cel mai îndelungat mandat, 1891 - 1895. Între
1900 - 190 I a fost ministru al Afacerilor Străine, între 191 O - 1912, ministru de
interne, iar între 1912 - 1913 ajunge ministru de Finanţe. În această perioadă se
evidenţiază de departe opera legislativă deosebit de benefică ţării din mandatul
său ca ministru al Justiţiei, când întregul guvern conservator condus de Lascăr
Catargiu (1891 - 1895) a pus în aplicare prevederile programului „Era Nouă",
elaborat încă din 1881 de către P. P. Carp. Astfel, atunci sunt aprobate legile
pentru descentralizarea administrativă, a jandarmeriei, a independenţei justiţiei,
a modificării învoielilor agricole, a taxelor comunale, a clerului mirean şi
seminariilor, de organizare a învăţământului profesional, precum şi cea mai
importantă - legea minelor, din 1895, prin care junimiştii reuşeau să impună
principiul asigurărilor sociale de boală şi bătrâneţe şi dreptul statului de a
interveni sau legifera pentru construcţia de căi ferate de interes local. De fapt,
întregul program legislativ al junimiştilor era mai degrabă de orientare liberală,
însă realizau că fără aceste legi „Ţara va cădea în lupte sterile ce vor întârzia
propăşirea şi întărirea naţiunii", după cum afirma cel mai de seamă gânditor
junimist, Titu Maiorescu.
O altă guvernare importantă în care Alexandru Marghiloman a deţinut
portofoliul Finanţelor, a fost cea din timpul „Crizei balcanice", 1912 - 1913. A
fost „cântecul de lebădă" al lui Titu Maiorescu care, ajuns premier, a dorit să
arate lumii că România este o putere regională. România s-a implicat în
3
Regele avusese experienţa ne fastă a unei guvernări liberale prea îndelungate, care-l
transformase pe Ion C. Brătianu în „Vizirul" care controlase între 1876 şi 1888 întreaga
viaţă politică şi a cărui conducere a degenerat în sângeroasa răscoală ţărănească din 1888.
Faţă de practica politică actuală, care prevede ca guvernul în funcţie să organizeze alegerile
parlamentare înainte de expirarea mandatului, pe atunci Regele numea întâi guvernul, care
organiza apoi alegerile parlamentare. Bineînţeles că, într-o bună tradiţie românească, nu
nemţească, pe care Regele a intuit-o, niciun guvern care a organizat asemenea alegeri nu
le-a pierdut!
124 C. Coman
cunoscutul război cu Bulgaria, finalizat cu Pacea de la Bucureşti, din 1O august

1913, prin care a dobândit Cadrilaterul, creându-şi în acest fel un duşman
gratuit, Bulgaria, şi care s-a dovedit atât de vindicativă la intrarea ţării noastre
în Războiul de Întregire Naţională. Momentul 1913 s-a dovedit a fi o
„aroganţă" pe care România a plătit-o deosebit de scump la Turtucaia, în
septembrie 1916, şi pe care vecina noastră de la sud de Dunăre se pare că nu a
uitat-o încă!
Odată cu începutul Primului Război Mondial ia sfârşit „La Belle
Epoque" a elitelor exclusiviste şi putred de bogate ale modernistului secol XIX
şi se intră în chinurile facerii lumii contemporane care va naşte puterea celor
mulţi - democraţia. Acest şoc a afectat profund doctrina conservatoare, fidelă
„politicii paşilor mărunţi'', în condiţiile în care timpurile cereau reforme
radicale. Toate aceste prefaceri prin care România îşi căuta drumul desăvârşirii
statale şi naţionale şi-au pus amprenta dură şi asupra carierei politice a lui
Alexandru Marghiloman. De fapt, pentru conservatori şocul începuse mai
devreme, odată cu Marea Răscoală din 1907, când nefiind capabili s-o
gestioneze, au plecat de la guvernare şi au început să se dezbine. Tache
Ionescu, „Gură de Aur'', intuieşte mai bine „mersul timpurilor" şi, în 1908 se
desprinde din Partidul Conservator, care încă de la început fusese destul de
eterogen, formând Partidul Conservator ... Democrat! În 1915 pleacă din partid
şi Nicolae Filipescu, adept convins al alianţei României cu Antanta, asemenea
lui Tache Ionescu. Marghiloman a rămas alături de Carp şi de Maiorescu,
convinşi că locul României nu poate fi decât alături de cea mai civilizată şi
puternică ţară a Europei: Germania. Dacă la Carp şi Maiorescu,
filogermanismul deriva din educaţie, considerăm că Marghiloman era mai
degrabă rusofob, decât filogerman, întrucât prin educaţie era ataşat valorilor
franceze, iar prin comportament stilului englez.
La Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, convocat de către
bătrânul rege Carol I pentru a decide soarta ţării, în acele momente de cumpănă
de la începutul războiului, Marghiloman propune soluţia „expectativei armate'',
adică a unei neutralităţi ce părea binevoitoare Puterilor Centrale. Fidel
romantismului junimist, Marghiloman vrea să rămână un adevărat om de
onoare, asemenea cavalerilor medievali, prin respectarea măcar formală a
vechii alianţe semnată încă din 1883 de Rege cu Puterile Centrale. Pe termen
lung s-a dovedit a fi de fapt soluţia realistă şi salvatoare, adică soluţia
securităţii naţionale, pe care ţara noastră a îmbrăţişat-o în prezent aderând la o
Uniune Europeană cu hegemonie germană. România era atunci, în ciuda
victoriei din războiul cu Bulgaria, prea mică pentru un război atât de mare!
Ţara noastră a intrat în război total nepregătită, iar aceasta s-a simţit atât de
dureros în toamna anului 1916, când armata română a fost aproape
destructurată de către trupele Puterilor Centrale. Soluţia sa, în ciuda
Al. Marghiloman 125
realismului, nu putea fi acceptată de o societate românească ce întotdeauna a

făcut politică de sentimente, fiind cu totul orientată spre soluţia unităţii
naţionale, toţi românii exclamând pe atunci „Vrem Ardealul!". Acest curent a
fost înţeles cel mai bine de către abilul Ionel I. C. Brătianu, care jongla mult
mai bine în „meandrele concretului'', dovadă fiind şi faptul că reuşise să-i
răpească „lordului valah" până şi soţia, pe Eliza!
Tocmai acum, în perioada intrării ţării noastre în război, rusofobia lui
Marghiloman se evidenţiază izbitor în notele sale politice. Constată că
dezastrul de la Turtucaia şi apoi, uriaşele pierderi ale luptelor din Dobrogea
s-au datorat, nu numai factorilor interni, ci, mai ales aliatului rus care a adoptat
o strategie de noncombat. În timpul luptelor de la Turtucaia arăta că „ruşii sunt
la 80 de Km de front" sau că „ruşii nu s-au bătut nicăieri, Zoioncikovski
(comandantul frontului din Dobrogea), beat sau zăpăcit, nu a dat niciun ordin:
atât numai că ruşii fugeau pe capete'', iar în alte pagini că ,,În Dobrogea atât au
jefuit ruşii, încât nici jefuitorii români nu au mai găsit nimic de luat" sau
Constanţa a fost cedată fără luptă deoarece „flota rusească a şters-o pe
nesimţite' 4 , în timp ce „bieţii noştri soldaţi se bat peste tot admirabil... Toţi
acei care i-au văzut pe front recunosc ce oameni de treabă sunt, din nenorocire
cad prea mulţi: ne topim într-un mod lamentabil. „Tocmai de aceea, nu se
derobă de răspundere în faţa Ţării şi a Dinastiei atunci când, pe 27 septembrie,
la întâlnirea sa cu Regele Ferdinand I afirmă: „Povăţuiesc pe dl. Brătianu să
continue singur şi va avea din partea mea acelaşi concurs ca până în prezent.
Păstrează, Sire, rezerve!'', fără a uita să-şi afirme şi cu acest prilej temerea faţă
de ruşi: „am spus Regelui că sper că ochii mei nu vor vedea grozăvia unui
Rege şi unei armate române refugiaţi în Rusia" 5 .
Indignarea sa rusofobă izbucneşte atunci când află că „Monitorul Oficial
anunţă că s-a dat generalului Zoioncikovski Marea Cruce a „Coroanei
României" şi că, în acelaşi timp, Moruzi a fost făcut ofiţer al aceluiaşi ordin
împreună cu toţi ofiţerii ruşi aghiotanţi ai generalului. Ce s-ar fi putut oferi
dacă generalul ar fi fost învingător şi dacă trupele sale n-ar fi rupt-o la fugă?
Este de plâns!" 6 .
Momentul de vârf al carierei sale politice îl atinge Alexandru
Marghiloman în perioada 5 martie - 24 octombrie 1918, când pe de o parte,
gestionează cu mult patriotism unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, pe 27 martie I
9 aprilie, iar pe de altă parte, îşi asumă jertfa salvării statului şi a dinastiei într-
Alexandru Marghiloman, Note politice, voi. II, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura
4
Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 20, 21, 59, 71 şi 72.

5
Ibidem, p. 45.
6
Ibidem, p. 62.
126 C. Coman
una din cele mai grele cumpene din istoria ţării - semnarea unei „păci punice"
cu Tripla Alianţă, pe 24 aprilie I 7 mai.
Prezent la Chişinău, în ziua memorabilei şedinţe a Sfatului Ţării, prim-
ministrul Alexandru Marghiloman declara: ,Jn numele poporului român ... iau
act de acest vot quasi unanim şi declar că Basarabia este acum unită pe vecie
cu România, una şi indivizibilă".
Peste numai un an, pe 17 decembrie 1919, după ce numele său fusese
asociat pe nedrept de către opozanţii săi politici cu trădarea, deoarece îşi
asumase colaborarea cu ocupanţii şi acceptase condiţiile înrobitoare ale Păcii
de la Bucureşti, Marghiloman se justifică într-un discurs memorabil susţinut în
Parlament, în care spunea: „România mare nu s-a făcut nici după concepţiile
d-voastră politice, nici după planurile noastre... Va să zică domnilor, dacă
reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt
altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci domnii mei, să ne plecăm
fruntea Înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, Înaintea unei Pronii care
a fost mai Înţeleaptă decât noi. Numiţi-o providenţă, numiţi-o geniul rasei,
botezaţi-o cum veţi voi, să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor
românilor, nu din calculele făurite de alţii!" 7 •
7
Nicolae Peneş, op. cit., p. 243.
ALEGERILE PARLAMENTARE DIN MAI 1918
ÎN JUDEŢELE BUZĂU ŞI RÂMNICU SĂRAT
Relu STOICA
ABSTRACT
THE MAY 2918 PARLAMENT ARY ELECTIONS

IN THE COUNTIES OF BUZĂU ANO RÂMNICU SĂRAT
March 41h, 1918 saw the end of the govemment headed by General Alexandru
Averescu, which govemment was disliked by Germany for making peace with Roman ia.
King Ferdinand I appointed Alexandru Marghiloman, well-liked by the Germans, as
head ofthe new govemment on March 51h, 1918. The two chambers of Parliament were
dissolved on April 25 1h, 1918 and the new govemment made the decision of organizing
parliamentary elections for the Senate on May l 91h - 21 si, and for the Assembly of
Deputies on May 23rd - 27 1h. The elections would take place in the context ofthe country
being, most of it, under enemy occupation, tom by war, migrating and enduring harsh
deprivations. The electorate was summoned to designate a new Parliament by means of
wealth-based ballot in electoral colleges. These were the last parliamentary elections to
take place in Minor Romania in this format. The making of the electoral lists, the
enrollment of candidates and the electoral campaign proved quite difficult. The
goveming Conservative Party headed by Alexandru Marghiloman resorted to all means
available to support their candidates and win the elections.
In the Buzău County, two parties designated their candidates for the Senate
elections: the Conservative Party and the Liberal Party. In Râmnicu Sărat, only
Marghiloman's conservatives proposed Senate candidates.
lt is worth mentioning that the head of the Conservative Party, Alexandru
Marghiloman, ran in neither Buzău, nor Râmnicu Sărat, but in Teleorman, where he was
elected Senator, and in Iaşi, where he got a deputy term.
The May 1918 elections were won with crushing majority by the Conservatives in a
context where in many counties the other politica! players had no designated candidates.
The The wealth-based electoral system thus proved its limitations. lt would later be
replaced for the following elections, i.e. for the first Parliament of Great Romania, with the
universal ballot. The newly elected Parliament, including 18 Members of Parliament
(seven senators and eleven deputies) from the Carpathian Arc area (Buzău and Râmnicu
Sărat counties) opened its works on June 4 h, 1918 in Iaşi.
1
128 R. Stoica
Cuvinte cheie: 1918, alegeri, Senat, Camera Deputaţilor, Alexandru Marghiloman

Keywords: 1918, elections, Senate, The Chamber of Deputies, Alexandru
Marghiloman
La 4 martie 1918 cade guvernul condus de către generalul Alexandru

Averescu, guvern neagreat de Germania pentru încheierea păcii cu România, şi
regele Ferdinand I îl însărcinează cu conducerea noului guvern pe Alexandru
Marghiloman, agreat de germani, la 5 martie 1918. Cele două camere ale
Parlamentului sunt dizolvate la 25 aprilie 1918 şi noul guvern stabileşte alegeri
parlamentare pentru Senat între 19 şi 21 mai, iar pentru Adunarea Deputaţilor
între 23 şi 27 mai. Alegerile se vor desfăşura în condiţiile în care ţara se găsea
în mare parte sub ocupaţie inamică, răvăşită de război, cu o populaţie băjenită
şi supusă unor mari privaţiuni. Electoratul era chemat să desemneze un nou
Parlament în baza votului cenzitar pe colegii electorale. Au fost ultimele
alegeri parlamentare desfăşurate în România Mică în această formă.
Constituirea listelor electorale, înscrierea candidaţilor şi campania
electorală s-au desfăşurat cu greutate. Partidul Conservator aflat la guvernare,
condus de Alexandru Marghiloman, a utilizat toate mijloacele timpului pentru
a-şi impune candidaţii şi a câştiga alegerile.
În judeţul Buzău, la alegerile pentru Senat şi-au desemnat candidaţi două
partide: Partidul Conservator condus de către Alexandru Marghiloman şi
Partidul Liberal. Alegerile pentru Colegiul I Senat s-au desfăşurat în ziua de 19
iulie. Numărul de alegători care şi-au exprimat votul în acest colegiu a fost de
21 O şi au fost câştigate de către conservatorii dr. Nicolae Bardescu cu 173 de
voturi (82,38 %), urmat de Constantin Tissescu, care a luat 140 de voturi
(66,66 %). Liberalii au fost reprezentaţi de către Constantin N. Jitianu, care a
obţinut un număr de 57 de voturi (27, 14 %) şi generalul Constantin larea, care
a obţinut 44 de voturi (20,95%) 1•
La Colegiul II Senat alegerile s-au desfăşurat în ziua de 21 mai. Numărul
alegătorilor care s-au prezentat la vot a fost de 285. Alegerile la acest colegiu
au fost câştigate de conservatorii marghilomanişti Petrache Gheorghiu, care a
obţinut 214 voturi (75,08 %) şi Alexandru Scrădeanu cu 203 voturi (71,22 %).
Liberalii au avut candidaţi pe Gheorghe Popescu, care a obţinut 95 de voturi
(33,33 %) şi pe Gheorghe Emanoil, care a obţinut doar 49 de voturi ( 17, 19 %)2.
În judeţul Râmnicu Sărat, pentru Senat au avut candidaţi doar
conservatorii lui Marghiloman. La Colegiul I au votat un număr de 118
1
„Monitorul oficial", nr. 42/20 mai 1918.
Idem, nr. 43/22 mai 1918.
Alegerile parlamentare din mai 1918 ... 129
alegători şi au fost aleşi senatori Petrache Săvulescu, care a obţinut un număr

de 104 voturi (88,13%) şi Mateiu Iosefachi, ales cu 98 de voturi (83,05%) 3 .
La Colegiul II au votat un număr de 184 de alegători. A fost ales
conservatorul Vasile Bogdan, singurul candidat care a obţinut 180 de voturi
(97,82 %) 4 . În acest judeţ liberalii au boicotat alegerile.
Au urmat apoi alegerile în cele trei colegii ale Camerei Deputaţilor. La
Colegiul I alegerile s-au desfăşurat în ziua de 23 mai. În judeţul Buzău, fiecare
din cele două partide care îşi disputau puterea, conservatorii marghilomanişti şi
liberalii, au avut câte trei candidaţi. S-au prezentat la vot un număr de 395 de
alegători. Toate cele trei locuri de deputat din Colegiul I au fost câştigate de
către conservatori: Constantin C. Arion, care a obţinut 322 de voturi (81,51 %),
Vasile Antonescu, care a obţinut 308 voturi (77,97 %) şi Mihail Se. Pherekide
cu 256 de voturi (64,81 %) 5 .
Pentru Colegiul II din Adunarea Deputaţilor alegerile s-au desfăşurat în
ziua de 25 mai. În judeţul Buzău au avut candidaţi conservatorii
marghilomanişti şi liberalii, la care s-au adăugat şi trei independenţi. Numărul
alegătorilor prezenţi a fost de 854. Conservatorul George Piniceanu a obţinut
mandatul de deputat cu 483 de voturi (56,55 %). Conservatorul Nicolae
Mihăescu-Nigrim a obţinut 423 de voturi (49,53 %) şi a intrat în balotaj cu
liberalul Pompiliu Ioaniţescu, care a obţinut 330 de voturi (38,64 %). În urma
alegerilor de balotaj a obţinut fotoliul de deputat de Buzău Nicolae Mihăescu
Nigrim. Independentul Anton Filotti a obţinut un număr de 200 de voturi
(23,41 %), liberalul Ion Matache a obţinut 124 de voturi (14,51 %), urmat de
independenţii Alexandru P. Şerdinescu cu 87 de voturi (10,18 %) şi Petre N.
Oprescu cu 32 de voturi (3,74 %) 6 •
Alegerile pentru Colegiul II din Camera Deputaţilor s-au desfăşurat în
ziua de 27 mai. În judeţul Buzău s-au înfruntat aceleaşi forţe politice. S-a
prezentat la vot un număr de 1978 de alegători. Conservatorii marghilomanişti
au obţinut victoria prin candidaţii Traian Petrăchescu cu 1575 de voturi
(79,62 %) şi Horia C. Cârlova cu 1439 de voturi (72,75 %). Liberalii au avut
un singur candidat, pe Alexandru Ionescu - Brădeanu, care a obţinut 814 voturi
(41,15 %) 7 •
În judeţul Râmnicu Sărat alegerile pentru Adunarea Deputaţilor s-au
desfăşurat la aceleaşi date. Pentru Colegiul I au votat 256 de alegători şi au fost
aleşi conservatorii marghilomanişti George G. Lupescu, care a obţinut 213
3
Idem, nr. 42/20 mai 1918.
4
Idem, nr. 43/22 mai 1918.
5
Idem, nr. 45/24 mai 1918.
6
Idem, nr. 49/28 mai 1918.
7
Idem, nr. 51/30 mai 1918.
130 R. Stoica
voturi (83,29 %) şi Alexandru Z. Zamfirescu cu 157 de voturi (61,32 %). Au

urmat liberalul Alexandru D. Nica cu 114 voturi (44,53 %) şi independentul
Vasile Se. Dumitrescu cu 27 de voturi (10,54 %)8.
Pentru Colegiul II au votat un număr de 308 alegători. S-au confruntat un
conservator marghilomanist şi un independent. A obţinut fotoliul de deputat
conservatorul Petre C. Iorgulescu-Yor cu 259 de voturi (79,77 %).
Independentul Miti I. Zamfirescu a obţinut doar 69 de voturi (22,40 %) 9 .
La Colegiul III din judeţul Râmnicu Sărat a candidat numai conservatorul
Dumitru P. Mazilu. Au votat un număr de 1053 de alegători. Candidatul
marghilomanist a obţinut 1050 de voturi (99,71 %) şi şi-a adjudecat fotoliul de
deputat 10 .
Este de remarcat faptul că şeful Partidului Conservator, Alexandru
Marghiloman, nu a candidat nici în judeţul Buzău, nici în judeţul Râmnicu
Sărat. A candidat în judeţul Teleorman în Colegiul I pentru Senat, unde a şi
fost ales senator, şi în Colegiul I Iaşi pentru Camera Deputaţilor, unde a obţinut
mandatul de deputat' 1•
Alegerile din mai 1918 au fost câştigate cu o majoritate zdrobitoare de
către conservatori, în condiţiile în care în multe judeţe celelalte forţe politice nu
şi-au desemnat candidaţi. Sistemul de vot cenzitar îşi demonstra limitele şi va
fi înlocuit la alegerile următoare, pentru primul Parlament al României Mari,
cu votul universal.
Parlamentul nou ales, în componenţa căruia intrau 18 parlamentari (şapte
senatori şi 11 deputaţi) de la Curbura Carpaţilor (judeţele Buzău şi Râmnicu
12
Sărat) şi-a deschis lucrările în data de 4 iunie 1918 la Iaşi 13 •
8
Idem, nr. 45/24 mai 1918.
9
Idem,nr.47/26mai 1918.
10
Idem, nr. 51/30 mai 1918.
11
Idem, nr. 42/20 mai 1918; nr. 45/24 mai 1918.
1
~ Amănunte despre parlamentarii aleşi, vezi Relu Stoica, Parlamentarii de la Curbura
Carpaţilor (1831-2020), Buzău, Editura Editgraph, 2017, passim şi „Analele Buzăului",
voi. VIII, Buzău, 2016, pp. 127 - 142.
13
„Monitorul oficial", nr. 56/4 iunie 1918.
„ADEVĂRUL" DESPRE MOARTEA
LUI ALEXANDRU MARGHILOMAN
- Studiu de caz -
Viorel FRÎNCU
ABSTRACT
„THE TRUTH" ABOUT ALEXANDRU MARGHILOMAN'S DEATH

- Case study -
The death of Alexandru Marghiloman, a remarkable figure of the Romanian public

life, with a laborious politica! activity in the last quarter of the 191h century and the first
two decades of the 201h century, occurred „on Sunday [May 101\ 1925], 5:40, in his castle,
Albatros, near Buzău", and became a first-page subject in the national press, both in the
capital city and the provinces.
Among the many Romanian newspapers that wrote about the fatal event, the author
of this paper chose the Adevărnl daily newspaper, one of the most representative
publications in terms of circulation, coverage, balanced content, journalistic approach and
diversity of infonnation.
Adevărnl, founded by Alexandru Beldiman, was first published in Iaşi, in
December 15 1h, 1871 - April 15 1h, 1872, then in Bucharest, coming out on and off, until
December 301h, 1937, when it was suppressed, together with other newspapers - Dimineaţa
and Lupta - by the Goga - Cuza govemment.
Relying on the ample articles in the said publication, mainly those published in May
10-20, 1925, but also those published before and after the fateful event, the author renders
a most truthful portrait of the Buzău politician.
Besides the reports of journalists in Buzău and Bucharest, evocative articles were
published and signed by prestigious publicists and journalists - Constantin Bacalbaşa, C.
G. Costa - Foru, Barbu Lăzăreanu, B. Brănişteanu etc. Members' of Parliament speeches,
letters and other documents of the late politician, some of them less known and not
included in general or special works, were also published.
Cuvinte cheie: Alexandru Marghiloman, Adevărul, presa românească

Keywords: Alexandru Marghiloman, Adevărul, Romanian newspaper
132 V. Frîncu
Preliminarii
Moartea lui Alexandru Marghiloman, personalitate marcantă a v1eţu
publice româneşti, cu o activitate politică laborioasă în ultimul pătrar de veac
XIX şi în primele două decenii ale secolului XX, survenită „duminică [ 1O mai
1925], la orele 5,40 d.a., în castelul său Albatros, de lângă Buzău", a devenit
subiect de prima pagină pentru presa naţională, atât din Capitală, cât şi din
provmc1e.
Din multitudinea gazetelor româneşti ce au relatat funestul eveniment,
cotidianul Adevărul, unul dintre cele mai reprezentative publicaţii, ca tiraj,
răspândire şi conţinut, a excelat, prin modul de abordare jurnalistic al
subiectului, promptitudine şi diversitate a informaţiilor oferită cititorilor.
Ziarul Adevărul, fondat de Alexandru Beldiman, a apărut la Iaşi, în
perioada 15 decembrie 1871 - 15 aprilie 1872, apoi la Bucureşti, cu
intermitenţe, până la 30 decembrie 193 7, când a fost suprimat, alături de alte
gazete - Dimineaţa şi Lupta - de Guvernul Goga - Cuza.
Bazându-se pe amplele articole inserate, în principal, din perioada 1O - 20
mai 1925, publicaţia a reuşit să creioneze atmosfera acelor vremuri dar şi un
portret veridic al politicianului buzoian.
Pe lângă reportajele realizate de redactori, la Buzău şi Bucureşti, sunt
publicate articole evocatoare, semnate de prestigioşi publicişti şi ziarişti -
Constantin Bacalbaşa, C. G. Costa - Foru, Barbu Lăzăreanu, B. Brănişteanu
ş.a., discursuri ale unor parlamentari, dar şi scrisori şi alte documente
aparţinând defunctului politician, unele mai puţin cunoscute sau neincluse în
lucrări generale sau speciale.
Reflecţii
jurnalistice şi memorialistice
La 24 oct. I 6 nov. 1918, Guvernul condus de Alexandru Marghiloman
este înlăturat de rege, în momentul când victoria aliaţilor devenise certă. În
aceste condiţii, fostul prim-ministru şi şeful Partidului Conservator Progresist
s-a simţit profund jignit, socotindu-se victima unei „lovituri de stat" dată în
favoarea lui I. C. Brătianu.
Însuşi Nicolae Iorga, redutabil adversar al germanofililor şi
colaboraţioniştilor, apreciază prin autoritatea sa că: „Alexandru Marghiloman a
fost tragica victimă a unor grozave împrejurări [ ... ] o podoabă a vieţii noastre
politice" 1•
După demiterea guvernului, au urmat atacurile furibunde ale rivalilor
politici, în special a liberalilor şi averescanilor, care l-au stigmatizat cu
calificative precum „omul nemţilor'', „trădător de ţară'', „colaboraţionist" etc.
Totodată, se simt primele semne ale începutului dezintegrării Partidului
1
„Neamul Românesc", an 20, nr. 109, din 13 mai 1925, p. I.
„Adevărul" despre moartea lui Al. Marghiloman 133
Conservator Progresist, pe care îl întemeiase la 1/ 14 decembrie 1918. Scăderea

în popularitate a lui Alexandru Marghiloman este reflectată şi în rezultatele
alegerilor parlamentare din 1922, când nu a obţinut niciun mandat, partidul
ieşind astfel, practic, de pe scena politică. Toate aceste frustrări au condus,
implicit, şi la agravarea stării precare de sănătate a lui Alexandru
Marghiloman, pe care (la 17 octombrie 1924) medicii îl diagnosticaseră cu
cancer la pancreas. Prin urmare, după cum notează gazetarii de la Adevărul,
„după o şedere de 4 luni, în Austria, unde a fost în căutarea somităţilor de la
facultatea de medicină din Viena, Al. Marghiloman s-a înapoiat în ţară, la 17
februarie a.c., descinzând direct la [Vila] Albatros" 2 •
În ediţia din 10 mai 1925, Adevărul strecoară o informaţie, la rubrica
„Ştiri diverse" despre starea de sănătate a politicianului buzoian: ,,În mersul
boalei d-lui Alexandru Marghiloman n-a intervenit nimic nou în ultimele 24 de
ore. Din informaţiile căpătate de la Albatros, astăzi la ora 12, rezultă că
bolnavul a petrecut o noapte bună şi că n-a intervenit nimic alarmant. D.
Marghiloman continuă să nu primească decât pe medici şi pe membrii
familiei " 3•
În timp ce liderul lor era în plină agonie, unii din membrii Partidului
Conservator Progresist făceau demersuri pentru fuziunea cu Partidul Poporului,
urmând ca noua formaţiune politică să fie condusă de Alexandru Averescu.
Despre acest moment, memorialistul M. Theodorian - Carada notează:
„Când a revenit în ţară prăpădit [Al. Marghiloman - n.n.], mulţi din Progresişti
ar fi voit să se grăbească să fuzioneze cu Averescu.( ... ) Îmi dam perfect seama
că Marghiloman se duce şi tot aşa cum în 1924 îl zoream să fuzioneze, acum
doream să fie lăsat în pace ca să intre în mormânt ca Şef al Progresiştilor. ( ... )
Ca să nu-l mai mâhnească nimeni cerându-i să se decapiteze, m-am dus şi la
Generalul Averescu. I-am spus că Marghiloman nu se mai face bine şi l-am
rugat să nu mai insiste a se face imediat fuziunea, ci să-l lăsăm să moară şef aşa
cum şi-a dorit să trăiască. Mişcat, Generalul m-a asigurat că nu el, ci câţiva
progresişti pe care mi i-a numit sunt cei grăbiţi .
4
Şi, într-adevăr, Adevărul, din 12 mai 1925, consemna, astfel, decesul

politicianului buzoian: „Duminică la orele 5,40 d.a. s-a stins Alexandru
Marghiloman, în castelul său Albatros, de lângă Buzău. ( ... ) Cu toate îngrijirile
ce i s-au dat, necruţătoarea boală n-a putut fi oprită. În ultimele săptămâni,
starea fostului prim-ministru a fost mult agravată. Defunctul, cu toată starea
rea, şi-a păstrat cunoştinţa până aproape în ultimele momente. Noaptea de
2
„Adevărul", 38, nr. 12703, din 12 mai l 925, p. 4.
3
Ibidem, nr. l 270 l, din I O mai, p. 4.
4
M. Theodorian - Carada, Efimeridele, Însemnări & amintiri. 1908-1928, Tipografia
„Serafica" Săbăoani,jud. Roman, 1937, p. 128-129.
134 V. Frîncu
sâmbătă spre duminică a fost grea. Spre dimineaţă a adormit puţin. Agonia
propriu-zisă a început duminică la amiază. A fost o agonie lentă, liniştită.
La orele 5,40, fostul preşedinte de consiliu şi-a dat sfârşitul".
Vestea morţii lui Alexandru Marghiloman a fost comunicată imediat
telefonic „primului-ministru, d-lui ministru Tătărescu şi d-lui dr. Angelescu, de
către d. St. Bellu, prefectul judeţului Buzău" 5 .
În aceeaşi ediţie cotidianul Adevărul se deschide cu un articol-eseu,
semnat de B. Brănişteanu, prin care se evocă figura marelui dispărut: „Cu
Alexandru Marghiloman se stinge ultimul reprezentant al unei generaţiuni de
mari talente politice şi parlamentare. Ca orator, Marghiloman a fost o
ilustraţiune a tribunei române.
( ... ) Mulţi l-au considerat ca un arbiter elegantiarum în lucrurile
exterioare. El a fost unul şi în cele interioare, sufleteşti. Gustul pentru măsură
în toate, frumuseţea formei, repudierea gestului mare, care cade lesne în
exageraţiune, corectitudinea literară, caracterizează toate cuvântările sale.
Nimeni nu va găsi în ele acel abuz de fraze mari, care asigură succese ieftine.
( ... ) Marghiloman a fost astfel un reprezentant clasic al acelei retorice care este
un produs al experienţei parlamentare englezeşti, retorică cu totul conţinută, la
care argumentaţia primează asupra tăriei cuvântului şi la care focul
temperamentului e ţinut în frâu de puterea raţiunii.
Toate aceste calităţi ale talentului său trebuiau să-l aşeze în mod natural
pe Alexandru Marghiloman în rândurile junimiştilor. ( ... ) Prin aceeaşi
reacţiune, junimiştii s-au alipit de conservatori şi au fost adversari hotărâţi,
înverşunaţi ai partidului liberal, - nu ai liberalismului, cum s-a crezut şi se
crede greşit încă şi astăzi.
Dacă se consideră în lumina acestor împrejurări activitatea politică a lui
Marghiloman, - ea poate fi definită într-un cuvânt: a fost, în fondul ei, o
politică europeană.
( ... ) Acolo la Albatros, odată cu liniştea binefăcătoare a morţii ce s-a
coborât asupra lui Marghiloman, s-a încheiat şi tragedia unui om. ( ... ) În
vederea acestui tragic sfârşit, istoria, judecătoarea tuturor oamenilor publici, îşi
va da într-o zi verdictul şi ne îndoim că ea va da toată vina nedreptăţii a cărei
victimă Marghiloman a fost, exclusiv asupra împrejurărilor grele şi noi, născute
din frământarea războiului" 6 .
În aceeaşi pagină este publicată „Activitatea politică a lui Alexandru
Marghiloman, Câteva date biografice", din care cităm finalul articolului: ,,În
timpul din urmă, noi perspective politice se deschiseseră lui Alexandru
„Adevărul", 38, nr. 12703, din 12 mai 1925, p. 4.

6
Ibidem, p. I.
Marghiloman. Părea tot mai probabil că se va face apel la capacitatea lui

necontestată, la talentul lui recunoscut şi admirat până şi de duşmanii săi.
Moartea a pus capăt tuturor acestor perspective şi speranţe. Ea va potoli
patimile şi va permite o mai dreaptă judecare a lui Alexandru Marghiloman"7 .
P~ ultima pagină a gazetei, sub titlul „Moartea lui Alex. Marghiloman - o
figură reprezentativă a politicii româneşti", semnatarul articolului, Scriptor,
menţiona: „Se apropie de sfârşit strălucita pleiadă, care a ilustrat viaţa politică
a României înainte de război. Puţini au mai rămas, şi puţini din cei ce au fost,
au întruchipat atât de strălucit însuşirile alese ale geniului poporului românesc,
în măsura în care le-a întrunit decedatul de ieri de la Vila Albatros. (... ) Lovit
de boală, Alexandru Marghiloman nu dădea nimănui impresia că se simte
răpus. Dispoziţiile testamentare trebuiesc explicate prin firea lui metodică şi
armonică: îi plăcea ca toate, în viaţă ca şi în vederea morţii, să fie din timp şi
agale aranjate.
Până acum vreo 4 - 5 săptămâni mai credea că va scăpa. De atunci însă,
în faţa efectelor distrugătoare ale bolii, a început să-şi dea seama că moartea se
apropie. .
Unui prieten, venit la acea epocă la vilă, şi cu care s-a plimblat prin parc,
Alexandru Marghiloman i-a spus:
- Acum, când se apropie timpul să trec dincolo, privesc cu mulţumire
spre acest Albatros. Fiecare fir de iarbă, fiece rămurică de aici, a luat fiinţă
prin mine.
Şi mai departe, oprindu-se în faţa a trei plopi uriaşi, a spus:
- Niciodată n-am înţeles ce vor aceşti prieteni, cu foşnetul lor sumbru, în
nopţile întunecoase de toamnă. Mi se pare însă că se apropie vremea când voi
înţelege şoapta lor înţeleaptă.
Iar seara, când conversaţia era dusă cu destulă vioiciune de către invitaţi,
Marghiloman, părând cu desăvârşire străin de ea, a proferat, în franţuzeşte,
cuvintele:
- În lumea Apusului, îşi face tot mai mult drum ideea că celor ce suferă
prea mult trebuie să li se curme suferinţa. Aceasta înseamnă un mare progres
în concepţia morală a lumii" 8•
În aceeaşi pagină a ziarului, este reprodus „Textul scrisorii cu ultimele
dorinţi ale defunctului'', precum şi informaţii despre organizarea ceremoniei de
înmormântare: „La orele 7 seara, d-na Maria Marghiloman a deschis, în
prezenţa membrilor familiei, o scrisoare prin care defunctul îşi exprimă
ultimele dorinţi. Plicul purta următoarea inscripţie, pe care o redăm întocmai:
Se va deschide pe dată după deces, de familie, spre întocmai îndeplinire. A. M
7
Ibidem, p. I - 2.
8
Ibidem, p. 4.
136 V. Frîncu
Iată acum şi scrisoarea:

25 Septembrie 1924
„Voinţa mea expresă este ca trupul meu să nu fie mutilat. Am închis
ochii? Pace bună. Nu voesc autopsie şi alte zgândăreli ca să se ştie mai adânc
de ce am murit.
Nu voesc paradă militară, nici măcar un pichet de onoare. Cer stăruitor
aceasta.
Nu voesc să se ţie discursuri, nici acasă, nici la cimitir. Doresc o
înmormântare de tot simplă. Trupul va fi aşezat în hall-ul locuinţei noastre;
odaia este bună, deoarece nu are oglinzi şi nu are nevoie de a introduce odiosul
postav negru.
Ceremonia se va face acasă de unde cortegiul va pomi direct la groapă.
Totul se va petrece într-o dimineaţă, între 10 - 12 jum. ore; aşa se va cruţa
timpul tuturor.
Caii vor continua să alerge sub numele lui Mihai Deinbeck. Prea multe
interese sunt legate de industria unui grajd de curse ca din simplă ipocrizie ele
să fie lovite. A doua zi de înmormântare caii vor apare la Hipodrom.
9
Jockey-Club-ul îmi va nota un «Mersi»'" .
Într-adevăr. în mare parte, dispoziţiile testamentare au fost respectate,
după cu reiese din acelaşi articol.
La Vila „Albatros··, ,.corpul defunctului a fost aşezat pe un divan în odaia
din stânga hall-ului, într-o profunziune de flori naturale, albe.
«Odiosul postav negru» a fost înlăturat. Doar la intrarea în vilă, străjuiesc
două steaguri negre.
A doua zi, luni, la ora l d.a. s-a oficiat un serviciu religios la vilă, de
către episcopul Ghenadie, înconjurat de soborul preoţilor din oraşul Buzău" •
10
În aceeaşi după-amiază, la orele 3 d.a., vagonul mortuar este ataşat

expresului de Cernăuţi, care ajunge la Bucureşti la 5,45 d.a., corpul defunctului
unnând să fie depus la domiciliul său din strada Mercur nr. 14.
Între timp, peste o sută de membri ai clubului progresist din Capitală au
decis înştiinţarea telegrafică a organizaţiilor din provincie, pentm a trimite
delegaţi la înmormântare. De asemenea, s-a convenit ca Ion Mitilineu ( 1868 -
1946 ). viitor ministru de Externe (1926 - 1927) în Cabinetul A vercscu, „să
intervie pe lângă membrii familiei, cu rugămintea ca Înmormântarea să aibă
loc miercuri dimineaţă, la orele 1O, În loc de marţi, cum s-a anunţat. Aceasta
pentru ca organizaţiile din provincie să poată întovărăşi până la ultimul locaş
c: I Ior
pc şe1u „' '
.
q lhidem.
111
lhidem.
11
lhidem.
Guvernul Coandă a hotărât să fie reprezentat la înmormântarea lui

Alexandru Marghiloman prin N. N. Săveanu, ministrul Sănătăţii Publice,
întrucât defunctul era preşedinte al „Crucii Roşii".
În ediţia din 13 mai 1925 a ziarului Adevărul, se reiterează articolele din
numărul precedent, adăugându-se un reportaj cu aducerea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Alexandru Marghiloman în Capitală.
Din reportaj aflăm că, pe peronul Gării de Nord, în faţa salonului de
recepţii, se aflau numeroase personalităţi ale vieţii politice româneşti, dintre
care menţionăm câteva: Al. Vaida - Voievod, fost prim-ministru, Ion
Cămărăşescu, Ion Mitilineu, foşti miniştri, Fălcoianu, secretarul general al
preşedinţiei Consiliului de Miniştri, generalii Er. Nicoleanu, prefectul poliţiei,
şi Aristide Razu, membru al societăţii „Junimea" din Iaşi şi politician junimist,
Emil Petrescu şi Dem. Dobrescu, foşti primari ai Capitalei, Bălăceanu-Stolnici,
Nicolae Fleva, Grigore Filipescu, Trăznea - Greceanu, directorul protocolului
din ministerul de externe, Marius Theodorian Carada ş.a ..
Din vagonul mortuar au coborât Maria Marghiloman, Pic Ferechide, fost
prefect de Buzău şi nepot al defunctului, Ulise Petrescu, Panait Vizanti, şef al
organizaţiei judeţene Botoşani a Partidului Conservator Progresist, şi un preot
din Buzău.
Cu acest prilej, arhiereul Teofil Mihăilescu, împreună cu doi preoţi, a
oficiat o slujbă religioasă, după care cortegiul funerar s-a îndreptat spre
domiciliul defunctului din strada Mercur nr. 14 12 •
Adevărul de joi, 14 mai 1925, se deschide cu câteva amintiri despre
Alexandru Marghiloman, consemnate de Constantin Bacalbaşa, cuprinzând
perioada anilor 1914-1920, din care cităm câteva:
„1914. Două sau trei zile după Consiliul de Coroană ţinut la Sinaia în
1914, eram în holul casei din strada Mercur.
Eram mai mulţi.
Alexandru Marghiloman era atunci partizanul hotărât al neutralităţii, dar
al unei neutralităţi binevoitoare Germaniei.
Avea cuvinte vehemente pentru acei care împingeau la război. Guvernul
îl judeca sever. Fără să afirme ceva categoric, rezulta din încrederea cu care
vorbea, cum că era apropiată schimbarea guvernului şi alcătuirea unui guvern,
fie sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, fie a lui Petre Carp.
Vorbea cu un ton ameninţător pentru acei care se opuneau vederilor
regelui Carol.
Pe regele Carol îl apăra, apoi ne spuse:
12
138 V. Frîncu
- Fireşte că
în 20 de ani ţara aceasta mică are să fie neîndestulătoare, va
trebui să o mărim. N-o să mai putem trăi înlăuntrul graniţelor de astăzi.
Aceasta i-am spus-o şi regelui Carol. Iar regele Carol mi-a răspuns:
- Ceea ce spui dumneata este foarte adevărat, dar n-a sosit încă vremea ca
să luăm acum Ardealul. Acum trebuie să profităm de împrejurări, pentru ca să
luăm înapoi Basarabia.
Ardealul îl vom avea negreşit, dar mai târziu, când va fi lichidat Imperiul
Austro - Ungar, cu concursul Germaniei. Atunci Germania va lua părţile
germane ale Austriei iar România va lua ţinuturile locuite de români. Dar
românii trebuie să aibă răbdare şi să aştepte.
1915. Lupta este crâncenă în Partidul Conservator. Nicu Filipescu, urmat
de fruntaşii Const. Olănescu, Barbu Delavrancea şi alţii ies din partid sau, mai
bine zis, proclamă partid conservator pe acela care urmează pe Nicu Filipescu.
Marghiloman îşi apără şefia cu cea mai mare energie. Un congres al
Partidului Conservator este convocat în sala Liedertafel pentru ca să aleagă
între Marghiloman şi Filipescu. Dar Marghiloman triumfă şi congresul îi dă
majoritatea.
Alexandru Marghiloman este ţinta celor mai violente atacuri din partea
celeilalte fracţiuni a partidului conservator. Manifestaţiuni de stradă sunt
organizate împotriva lui. Într-o duminică, pe când cetele de manifestanţi se
îndreaptă vociferând către locuinţa sa din strada Mercur - unde sparg câteva
geamuri - Alexandru Marghiloman se plimbă singur pe stradă, sfidând această
furtună.
Actele de curagiu liniştit le făcea adesea.
1916. Războiul a fost declarat. De acum steaua lui Alexandru
Marghiloman păleşte. Toţi cei care au susţinut intrarea în război alături de
germani, cât şi neutralitatea binevoitoare germanilor trebuie să iasă din viaţa
politică a României.
Atâţi oameni de valoare, şi Alexandru Marghiloman din numărul lor,
sunt osândiţi morţii preventive.
Dar. .. Petre Carp a prezis armatelor române înfrângerea şi sunt oameni
care speră încă ... Speranţele lor se realizează. E grozav să fii pus în cumpănă de
a muri din gloria ţării tale sau de a trăi din zdrobirea ei.
Când ultima bătălie de pe Argeş este pierdută iar annatele gennane sunt
la porţile Capitalei, panica intră în suflete.
Alexandru Marghiloman, marele hulit de ieri, este marele erou de astăzi.
El este speranţa, el este refugiul, el este salvarea.
În curtea lui, în saloanele lui, în remizele lui se îngrămădesc sutele şi
miile de deznădăjduiţi! Câteva zile în şir Alexandru Marghiloman a fost
arbitrul şi dictatorul. Întreaga laşitate a Bucureştiului este la picioarele lui.
În salonul vast şi principal, cine nu este?!
Liberali bătrâni, vechi stâlpi de câte 50 şi 60 de ani ai partidului, militari

în retragere, doamne tinere şi bătrâne şi alţii şi alţii, se îngrămădesc, se îndeasă,
imploră, blestemă, laudă geniala prevedere a marelui om de faţă, aruncă
imprecaţiuni pline de fulgere împotriva idolilor de până ieri, autori ai
războiului.
(... ) Un bătrân liberal fost, fost şi iar fost în tot felul de demnităţi înalte,
spumegă.
- Închipuieşte-ţi domnule Marghiloman, ei au plecat iar pe mine un vechi
şi devotat liberal, m-au lăsat în Bucureşti.
Alexandru Marghiloman îi răspunde:
- Dumneata trebuie să ştii mai bine cine sunt liberalii.
1918. Este salvatorul!
Armata română trebuie dezarmată, dar câteva unităţi trebuie să mai
rămâie.
Oricum va fi judecat acest om în Istorie, să nu uităm că fără dorul lui de
ţară n-am fi avut o armată care să respingă cetele lui Bela Kun şi să intre
victorioasă în Budapesta.
Şi câteva luni mai târziu, atunci când era în plină putere politică, când,
după ce intrase în Basarabia, se pregătea să intre în Bucovina, vine lovitura de
măciucă.
Cade surprins iar intimilor care se îngrămădesc ca să ceară explicaţii, le
răspunde liniştit:
- Ultimul cuvânt nu este spus.
1920. Alegerile făcute de ministerul Văitoanu dau acea cameră ţărănistă
din care a născut Federaţia. Marghiloman este ales şi el deputat al Capitalei.
Când văzu fizionomia acestui lucru nou, exclamă:
- lată întâia Dumă.
În timp de patru ani se înşelase de două ori" 13 .
În pagina a 3-a ale aceeaşi ediţii, Adevărul, inserează, sub titlul „De la
Cameră. În memoria Alexandru Marghiloman", discursul deputatului dr.
Nicolae Lupu, membru în conducerea Partidului Naţional Ţărănist: „Prin
moartea lui Alexandru Marghiloman, tribuna parlamentară pierde una din cele
mai strălucite podoabe ale sale.
Viaţa publică a ţării pierde un om de o cultură aleasă, de un caracter
integru, de o probitate şi de o loialitate fără pereche, de o experienţă bogată, iar
Coroana pierde un sfetnic preţios, în grelele împrejurări prin care trecem.
România nu va uita că Basarabia a fost alipită la trupul sacru al Patriei
prin graţia lui Marghiloman, vorbind în numele poporului românesc.
13
Jbidem,nr.12705,din14mai 1925,p. l.
140 V. Frîncu
Pentrn aceea partidul ţărănesc se asociază la doliul ţării, la doliul

partidului politic al cărni şef a fost, la jalea familiei şi al numeroşilor şi
devotaţi lor săi prieteni" 1~.
La închiderea ediţiei, pe ultima pagină, se publică un amplu reportaj de la
„Funeraliile lui Marghiloman'', din care cităm un fragment: „Solemnă în
simplicitatea ei, înmormântarea rămăşiţelor pământeşti ale aceluia care a fost
Alexandrn Marghiloman s-a transformat în funeralii naţionale, ferită însă de
aportul oficialităţii.
Fără exagerare, se poate spune că această înmormântare a fost una din
cele mai mari, din câte a văzut Capitala. Şi aceasta fără participarea
autorităţilor, cu complexul de lume şi forme. N-a fost decât populaţia
Bucureştiului. reprezentată prin toate clasele ei sociale.
Bucureştiul a făcut astfel în mod solemn, un act de dreptate, celui pentrn
de-a pururea dispărut. ( „.) Prinţul moştenitor, Patriarhul, miniştrii, diplomaţii
străini, înalţii magistraţi, generali, toată elita socială şi intelectuală a Capitalei
era prezentă. („.) Mai erau de faţă delegaţiuni ale «Crucii Roşii» şi ale
Partidului Progresist din întreaga ţară: de asemenea, toţi parlamentarii ţărănişti.
(.„) Serviciul religios a fost oficiat de Patriarhul dr. Miron Cristea,
înconjurat de arhiereul Teofil Mihăilescu, protoiereul Chiriac Bidoianu, doi
preoţi de la biserica din vecinătate. un preot din Buzău şi doi diaconi. ( ... )
Cortegiul a străbătut apoi străzile Carol, 11 Iunie, Parcul Carol, şoseaua Şerban
- Vodă. până la Cimitirnl Bellu, unde s-a făcut înhumarea în cavoul familiei, în
tăcerea impresionantă a miilor de cetăţeni de toate categoriile sociale,
descoperiţi cu pietate şi veneraţiune în faţa aceluia care a fost Alexandru
Marghiloman" 15 •
Peste ani, M. Theodorian - Carada, avocat, om politic şi scriitor (n. 1868
- m. 1949, Craiova), un apropiat al lui Alexandru Marghiloman şi participant la
funestul eveniment, consemna în amintirile sale: „Peste câteva zile, la I O mai
1925, odată cu apusul soarelui, s-a stins şi Alexandru Marghiloman. A voit o
îngropăciune simplă, fără niciun fel de pompă. Măreţia înmormântării lui a
făcut-o mulţimea ce din respect şi recunoştinţă pentrn un mare nedreptăţit, i-a
făcut cortegiul funerar cel mai impunător ce a trecut vreodată pe stradele
Bucureştiului.
L-a prohodit Patriarhul care, după sfârşitul slujbei, a venit direct la mine
de mi-a strâns mâna, zicându-mi tare: «Dumnezeul să-l ierte, că lumea prea a
fost rea cu el!». M-am închinat adânc, aruncându-mi ochii spre miniştrii în
funcţiune, care stăteau lângă mine şi-l auziseră. Cuvintele acestea ca fulgerul
au trecut din gură în gură. Au devenit astfel singura cuvântare funebră ce s-a
14
Ibidem, p. 3.
15
Ibidem, p. 4.
pronunţat, pentru că pe aceasta nu a putut-o opri Marghiloman prin testament.

Se cuvenea să iasă din gura unui arhiereu, fiindcă Marghiloman era un
credincios, ce nu adormea seara până nu-şi făcea o rugăciune şi a murit
creştineşte" 16 .
Între timp, conform unei ştiri ale aceleaşi gazete, se anunţa că, după
funeralii, „membrii partidului progresist se întrunesc astăzi, la orele 5, în
localul clubului, pentru a aviza asupra situaţiei create prin decesul lui
Alexandru Marghiloman.
Cei mai mulţi sunt de părere că partidul să-şi păstreze, pentru moment cel
puţin, individualitatea, sub diriguirea unui comitet provizoriu. Sunt alţii care
preconizează înscrierea in corpore în Partidul Poporului condus de d. general
Averescu" 17 .
Ecouri
Ediţiile din zilele următoare ale cotidianului Adevărul inserează în
cuprinsul lor evocări ale marelui dispărut, scrisori şi documente ale lui
Alexandru Marghiloman, care reliefează cu pregnanţă caracterul şi atitudinea
politicianului buzoian.
Prima pagină a Adevărului, din 15 mai 1925, se deschide cu „O scrisoare
a lui Al. Marghiloman" adresată, la 19 ianuarie 1924, fruntaşului progresist
Mircea Arapu, fost deputat şi primar al oraşului Botoşani, în care, printre altele,
încearcă să demitizeze „legenda «guvernului impus de Mackensen»": „Când
mă gândesc că, ani de-a rândul, am fost înfăţişat ca omul lui Mackensen şi
«Figaro» a fost pus să scrie că am fost impus de Mackensen pentru a pune sub
acuzare «patrioţi pentru că declaraseră războiul», nu pot să uit că atunci, când
[Ludovic] Mircescu (om politic, fost ministru al Apărării Naţionale - n.n.) a
venit să mă caute din partea regelui şi a negociat cu germanii plecarea mea,
ultimul cuvânt al lui [Richard von] Ki.ihlmann (diplomat şi industriaş german,
negociator al Păcii de la Bucureşti din 7 mai 1918 - n.n.) a fost: «surtout ne
montez pas dans cette galerre» («Mai ales nu te urca în corabia aceasta» - nota
trad. )" 18 •
Acuzat de colportare, împreună cu ocupanţii germani şi austro-ungari,
privind schimbarea dinastiei, Alexandru Marghiloman îşi reafirmă loialitatea
faţă de rege: „Îmi amintesc, apoi, că înapoindu-mă la Bucureşti cu misiunea de
a îndulci faimoasele preliminarii de la Buftea, TOATĂ LUPT A MEA S-A
DAT PENTRU MENŢINEREA REGELUI, a cărui plecare, până la pacea
16
M. Theodorian - Carada, op. cit., p. 129.
17
18
Ibidem, nr. 12706, din 15 mai 1925, p. l.
142 V. Frîncu
generală, Cartierul General german (citeşte Ludendorf; şi a revenit de trei ori

cu această cerere) - o pretindea.
După ce câştigasem cauza, cu preţul unor eforturi imense, tot Kilhlmann
mi-a spus, pentru a încheia:
-Aveţi pe rege i'n mână; ce vreţi sâfaceţi cu el?
- Îl păstre::.
- Prea bine, dar d-voastră. cel dintâi, veţi suferi din cau::a aceasta!
lată, scumpe prietene, ce se numeşte, cu bună credinţă la noi, un guvern
19
impus de învingător •
Afirmaţiile lui Alexandru Marghiloman sunt susţinute şi de
memorialistul M. Theodorian - Carada: „La 13 aprilie, Arhiepiscopul
[Raymund] Netzhammer îmi spunea că a fost pe la Împuternicitul Austriei. Îi
dase ca lucru absolut pozitiv, că Gern1ania stăruie la Viena să dea României un
arhiduce, drept Rege, «fiindcă cei din Berlin nu au nicio încredere în Regele
Ferdinand». Marghiloman s-a luptat voiniceşte. A reuşit să apere dinastia şi să
salveze oştirea de dezarmare. Când se va face istoricul tratativelor din
primăvara lui 1918, se va şti cu câtă diplomaţie s-a slujit de Austria ca să
împiedice detronarea Regelui şi de Gennania, în chestia munţilor şi până la un
punct în favorul Dobrogei" 20 .
În pagina a treia a cotidianului AdevăruP , sunt reproduse fragmente din
1
testamentele lăsate de Alexandru Marghiloman. ce ,.au fost deschise ieri la

Tribunalul Ilfov de către d. judecător Radovan'', de faţă fiind ,.Maria
Marghiloman, soţia defunctului, asistată de d. avocat Stoianovici, d-nii [Mihai
N.] Butculescu, Mihail Ferechide (grafiat şi Pherekyde - n.n.), Jean Ferechide,
rude apropiate ale fostului prim ministru".
„La sfârşitul ultimului codicil, Alexandru Marghiloman a scris
următoarele:
«În viaţă poate că am comis mai multe greşeli decât cred. Opinia publică
să rămână încredinţată că totdeauna am fost şi am rămas un bun român.
În pragul morţii trimit salutul meu călduros bunilor prieteni. care m-au
urmat în cariera mea politică»'' .
22
Şi în zilele următoare, Adevârul continuă să publice articole evocatoare

despre Alexandru Marghiloman, sub semnătura unor personalităţi ale vieţii
publice româneşti.
Spre exemplu, în numărul din 16 mai 1925, C. G. Costa - Foru scrie, în
articolul ,,Al. Marghiloman. Opinie şi simţire": ,,Ieri trădător. - azi patriot de
19
Ibidem.
20
M. Theodorian - Ca rada. op. cit.. p. 81.
21
,.Adevărul". 38. nr. 12706. din 15 mai 1925. p. 3.
22
Ibidem.
seamă; ieri odios şi mort politiceşte - azi regretat şi imortalizat chiar de foştii
săi adversari. Nedreptăţitul de ieri este azi mai mult decât reabilitat, e
apoteozat!
Adevărul este că patima politică, în diversele ei manifestaţiuni, unele mai
urâte ca altele, se năpăstuise împotriva acestui om de mare valoare, pentru
mulţi concurent redutabil în calea puterii. ( ... ) I-am luat apărarea, printr-un
articol intitulat Pro Marghiloman, articol în care îl apăram de inepta şi
nedreapta acuzaţie de trădare, pe care atâţia i-o aruncau în faţă, unii din patimă,
alţii din pură ignoranţă, dar de care azi nu se mai vorbeşte.
Ce frumos s-a apărat el însuşi d-această acuzaţie de la tribuna Camerei,
când pentru ultima dată a vorbit după această tribună" 23 .
În ediţia din 17 mai 1925, este inserat articolul-eseu „Om mare pe gratis"
(semnat „I. T.") în care sunt relevate câteva trăsături morale ale marelui om
politic: „Multe bune şi frumoase, ca şi ceva cusururi, se vor găsi lui Alexandru
Marghiloman. E însă una din acele bune şi frumoase pe care mă grăbesc a o
semnala căci am, nu ştiu de ce, impresia că nimeni nu va releva-o, şi anume că
acest mare bărbat politic n-a costat nimic pe ţară. E unul din prea puţinii, foarte
prea puţinii care, dând ce-a putut, n-a cerut în schimb nicio jertfă, nici măcar o
plată. ( ... ) Nu era în firea lui să fie lacom, poftitor, mecena cu banii statului,
proteguitor de afaceri, fondator de dividende, împărţitor de pomeni. Poate de
aceea a avut un partid mai mic decât se cădea" 24 •
Ultimul număr al cotidianului Adevărul, ce încheie şirul articolelor
evocatoare privindu-l pe Alexandru Marghiloman, este datat 20 mai 1925,
relevând o altă latură a personalităţii marelui om politic, mai puţin cunoscută
marelui public - umorul strecurat în oratoriile sale parlamentare.
Gazetarul Barbu Lăzăreanu remarca, în articolul intitulat „Humorul lui
Marghiloman", disponibilităţile acestuia de a utiliza în cuvântările sale tonul
ironic, persiflarea, expresiile şăgalnice, aducând, în acest sens exemple
edificatoare.
În opinia jurnalistului, „prin talentu-i de mare orator, dintr-ale căror
discursuri, pasagii nenumărate merită să fie anexate literaturii, Marghiloman a
izbutit să dea vioiciune şi temelor celor mai puţin simpatice.
Dar dacă nu era vorba de vreo reformă menită să zgârie câtuşi de puţin
privilegiile clasei sale, ci de un paleativ, de ordin gospodăresc mai mult decât
de ordin politic, în demonstrările pline de substanţă ale lui Marghiloman,
abundau atunci şi dictoanele, ironia devenea atică (fină - n.n.), inteligenţa lui
23
„Adevărul", 38, nr. 12707, din 16 mai 1925, p. l.
24
Ibidem, nr. 12708, din 17 mai 1925, p. l.
144 V. Frîncu
găsea glume discrete şi termeni festivali, metafore duioase în sprijinul

rigidităţii faptelor şi al cifrelor" 25 .
Concluzii
La moartea sa, ziarul ploieştean Săptămâna din 17 mai 1925, care „nu i-a
împărtăşit credinţele politice, îşi mărturiseşte adânca-i părere de rău ce o
resimte în faţa groapei deschise a aceluia care a fost Alexandru Marghiloman.
Om de lume, de carte şi de talent, şeful Partidului Progresist a avut adesea un
important rol de conducător în treburile politice ale ţării. Orator cuceritor,
verbul lui elegant aducea o notă de occidentalism şi de superioară civilizaţie în
parlamentul nostru. Cărturar de seamă şi perfect cunoscător al tuturor
problemelor de însemnătate politică, Al. Marghiloman, prin cuvântul său, prin
scrisul său, prin fapta sa, a adus extrem de importante servicii ţării. Cu moartea
lui dispare un cap politic bine organizat, un perfect gentilom şi o minte de care
ţara ar fi avut, poate, încă nevoie".
Mai mult sau mai puţin contestat, Alexandru Marghiloman va rămâne în
istorie, înainte de toate, prin faptul că, în calitate de prim-ministru a fost cel
care a primit Actul Unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, declarând:
,,În numele poporului român şi al Regelui României, cu adâncă emoţie şi
falnică mândrie, iau act de hotărârea cvasi-unanimă a Sfatului Ţării şi, la rândul
meu, declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu România".
„Va veni dar ziua când serviciile ce a adus Ţării, nu le va mai contesta
nimeni. Atunci, Românimea recunoscătoare va aşeza la Chişinău pe soclul de
granit( ... ) monumentul lui Alexandru Marghiloman, eliberatorul!" 26 .
25
„Adevărul". 38. nr. 12709, din 20 mai 1925, p. I.
2
" M. Theodorian - Carada, op. cit„ p. 130.
„Adevărul " despre moartea lui Al. Marghiloman 145
Alexandru Marghiloman, mort
„Adevărul", 12 mai 1925
146 V. Frîncu
„Adevărul", 13 mai 1925
„Adevărul ", 14 mai 1925
BUGETUL ORAŞULUI RÂMNICU SĂRAT
SUB OCUPAŢIA GERMANĂ (1917-1918)
Marius Gabriel NECULAE
ABSTRACT
RÂMNICU SĂRA T'S BUDGET

UNDER THE GERMAN OCCUPATION (1917 -1918)
Linked with the participation of Râmnicu Sărat city in the 1st World War, over
the years, but most recently - with the occasion of the Centenary of the Great Union -
local history researchers have presented issues related to the Battle of Christmas (2/22
- 14/27 December 1916), the destructions caused by the Germans in the city and the
fate of the Germans' monument in Racoviteni.
Regarding the financial issues during the German occupation of Râmnicu Sărat,
we have information in documents written in Romanian and German, in the files
related to the „Râmnicu Sărat City Hali" fonds from 1917 - 1918 („The structure and
functioning of the public administration", „Financial issues", „Decisions of the
Communal Council"), located at the Buzau County Service of National Archives. We
mention that, in February 2018, only a small part ofinformation from these documents
was published by the historian Valeriu Nicolescu, in the „Opinia" newspaper.
Therefore, through this approach, we intend to analyze the composition of the
„General budget of the Râmnicu Sărat Commune", during the years 1917 - 1918,
starting with the conception, to rectification and execution. At the same time, we will
have some considerations regarding expenditures, including salaries, reporting of
communal expenses to the Stage 225 Command, making comparisons with previous
and subsequent financial years.
Cuvinte cheie: Râmnicu Sărat, primărie, buget, ocupaţie germană, Primul Război
Mondial
Keywords: Râmnicu Sărat, city hali, budget, German occupation, First World War
Referitor la istoria Râmnicului Sărat în perioada Primului Război

Mondial, de-a lungul timpului, însă mai cu seamă în ultimii ani - cu prilejul
Centenarului Marii Uniri - cercetătorii istoriei locale au prezentat aspecte
legate de Bătălia de Crăciun (2/22 - 14/27 decembrie 1916), distrugerile
148 M. G. Neculae
cauzate de germani şi soarta monumentului de la Racoviţeni. Alte aspecte,

precum cele financiare şi administrative, au fost mai puţin cercetate.
Referitor la chestiunile financiare din timpul ocupaţiei germane la
Râmnicu Sărat avem informaţii în documente redactate în limbile română şi
germană, aflate în dosarele aferente fondului „Primăria oraşului Râmnicu
Sărat" din anii 1917 - 1918 („Alcătuirea şi funcţionarea administraţiei
comunale", „Chestiuni financiare", „Convocare şi decisiunile Consiliului
Comunal"), aflate la Serviciul Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale.
Menţionăm că, pe această problematică, singurul cercetător interesat a fost
istoricul Valeriu Nicolescu, care a publicat doar o mică parte a informaţiilor
vizate, în monografia dedicată fostului judeţ Râmnicu Sărat 1 şi în cadrul unui
articol general de popularizare, în cotidianul „Opinia" 2 .
Aşadar, prin acest demers, ne propunem să analizăm alcătuirea
„Bugetului general de venituri şi cheltuieli al comunei Râmnicu Sărat", pe
exerciţiul 1917 - 1918, pornind de la alcătuire, până la rectificări şi execuţie.
Totodată, avem unele consideraţii cu privire la cheltuieli, inclusiv salarii,
raportarea cheltuielilor comunale către Comandamentul Etapei 225, făcând şi
comparaţii cu exerciţii financiare anterioare şi ulterioare.
Documentul original, bilingv, „Bugetul general de venituri şi cheltuieli
pe exerciţiul 1917 - 1918 I Haupt - Praliminare liber Einnahmen und
Ausgabeben pro 1917 - 1918", a fost identificat în două dosare la Serviciul
Judeţean Buzău al Arhivelor Naţionale şi conţine: „Raportul Primăriei R. -
3
Sărat No. 5183 către Comandantul Etapei No. 225", adresa comandantului
Etapei 225 către Inspecţia etapelor şi răspunsul acesteia, „Detalierea
veniturilor", „Detalierea cheltuielilor", o „Recapitulaţie" şi „State desvoltătoare
de lefuri".
În „Raportul Primăriei R. - Sărat No. 5183 '', semnat de primarul numit de
către germani - Constantin G. David şi secretarul - contabil N. Şt. Vemescu, se
reliefează că, pentru bugetul 1917 - 1918, se prevăd 351.170 lei venituri şi
350.244 lei cheltuieli, rezultând un excedent de 926 de lei. Din totalul
chelruielilor, se stipula un fond de rezervă de 70.000 lei, iar personalul era
redus, însă cu lefurile păstrate ca în trecut (cu excepţia personalului bisericesc),
fiind introdus şi un nou articol, 12, la cheltuieli, unde se prevedeau 15.000 lei
pentru plata lucrătorilor cu ziua, necesari trebuinţelor germanilor.
1
Valeriu Nicolescu. Constantin Marafet. Un colţ de Ţară Româneascâ: judeţul Stam Râmnic.
voi. I. Ed. Rafet. Râmnicu Sărat, 2008. p. 124.
Valeriu Nicolescu. Rtimnicu Sărat 1i1 anii Primului Râ:boi ."v!ondial (IJJ. 8 februarie 2018,
http: oriniah:.c1~1.n1 ramnicl!-sarar-in-anii-;iri111ului-rnzboi-mon<.k1!-ii. accesat în luna
februarie 2018.
S.J.A.N. Buzău, fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat. dosar 4 (7) / 1917. f. 103 - 108.
respectiv. dosar 3 (6) I 1917, f. 61 - 63. într-o formă simplificată, cu corecturi.
Bugetul oraşului Râmnicu Sărat. .. 149
Din adresa comandantului Etapei 225 (maior Radtke) către Inspecţia

etapelor, privind proiectul de buget, aflăm că, în momentul cucenm
Râmnicului (2 7 decembrie 1916), în casa de bani a oraşului se găseau
47.575,75 lei4 , care au fost lăsaţi administraţiei, pentru întâmpinarea
cheltuielilor, sub supravegherea Comandamentului Etapelor. De atunci
veniturile au sporit cu 8.117 lei, din impozitul pe câini şi 4.321,30 lei, prin
impunerea obligativităţii biletelor de identitate. Bugetul transmis inspecţiei este
cel proiectat de Primărie, specificându-se că: oraşul are mari proprietăţi rurale,
care aduc pe timp de pace o arendă de 97. 700 lei, veniturile actuale (1917)
fiind estimate la 95.000 lei, la care se adaugă un drept la plata unei rente anuale
de 18.170 lei, pentru pământuri trecute la stat, dar că, plata arendei se va putea
încasa abia după 2 - 3 luni de la strângerea recoltei. Mai aflăm că administraţia
oraşului plănuieşte contractarea unui împrumut de 25.000 lei, dobânda fiind
plătită din veniturile curente, iar amortizarea urmând să aibă loc după război.
În răspunsul Inspecţiei Etapelor 15, condusă de maior von Aweiden,
nr. 18352117, către Etapa 225 găsim următoarele specificaţii (venituri):
cf. articolului 2 din buget, un impozit asupra venitului din proprietăţi nu poate
fi doar de 1% şi că va fi problematică achitarea unor datorii ale statului, suma
urmând să se scadă. Referitor la cheltuieli, se specifică că, la lefuri, trebuie să
se aplice curbele (scăderea), conform art. VI din decizia comandamentului
suprem nr. 31/5/1917. Prin urmare, proiectarea bugetului pe exerciţiul 1917 -
1918 (venituri), este făcută pe două capitole, 37 de artiCole, rezultând încasări
evaluate la 333.000 lei, astfel:
Nr. Subcapitol Articole Evaluare I lei
capitol continute
I. Impozite ŞI 1. Impozite 1 - 12 114.000
taxe 2. Taxe 13 - 24 37.600
II. Venituri 3. Veniturile bunurilor comunale 25 - 31 103.800
speciale (arenzi şi chirii)
4. Intreprinderi de interes 32 - 34 50.000
general
4
În urma schimbării primarului, în martie 1917, din procesul verbal de preluare a funcţiei de
primar de către Constantin G. David, din 8 martie 1917, aflăm că „Asupra Casierului
Comunal am găsit un sold de 50.177,40 lei, constând din: - Lei 29.177,80 rest din soldul
aflat în Casă în ziua ocupaţiunii armatei Germane şi restituit în urmă pentru cheltuielile
comunale; 4.655,50 încasări făcute din venitul iluminatului electric; 1.566 prinşi din
vânzarea porumbului procurat de Primărie pentru îndestularea publică şi depozitat în
magazia din strada C. Brâncoveanu; 14. 778, 10 realizaţi din măcinatul grâului (I O vagoane)
cumpărat de primărie de la C. Iorgulescu şi depozitat în magazia de la Dărâmaţi.
Vânzându-se făina brutarilor din oraş pentru îndestularea publică". S.J.A.N. Buzău, fond
Primăria oraşului Râmnicu Sărat, dosar 3 (6) I 1917, f. 2 - 3.
150 M. G. Neculae
5. Subvenţii (de la stat, pentru 35 2.600

întretinerea drumului)
6. Diverse (venituri neprevăzute 36 - 37 25.000
si rămăşite din exerciţii închise)
To tal general 333.000
· nI or se f:ace pe cmc1 cap1to

Detal"ierea c he 1tme . 1e, 40 d e art1co e, ast fie 1:
Nr. Subcapitol Articole Alocare/ lei
capitol conţinute
I. Cheltuieli 1. Serviciul Central l -8 40.470
administrative 2. Casieria 9 - 10 12.630
3. Pompieri şi salubritate 11 - 15 60.330
4. Politia 16 31.620
5. Serviciul sanitar şi Spital 17 - 19 26.280
6. Cultul 20 - 21 15.772
7. Instrucţiunea publică 22 - 24 2.300
8. Serviciul verificării măsurilor 25 2.000
II. Cheltuieli Orfani, baia comunală, 26 - 29 7.500
de interes ajutorarea săracilor,
public incendiaţilor, inundaţilor
III. Diferite Restituiri sume greşit percepute, 30 - 31 1.200

cheltuieli neprevăzute
IV. Serviciul - 32 - 39 77.010

de lucrări ŞI
întreţineri
V. Credite - 40 53.962
disponibile
Total general 332.074'
Excedentul bugetar era calculat la 926 de lei.

Ultima parte a documentului respectiv, „State desvoltătoare de lefuri"
este dedicat salariilor funcţionarilor, în şapte state, cu lefurile lunare: până la 1
. . 1917 de 1a 1.mme
IUille . ş1. tota 1u 1 anua,1 dupa cu urmeaza:
'
Statul Nr. funcţionari/angajaţi Total anual
I. Serviciul central 13 26.570
II. Casieria şi perceperile 7 l l.l 30
Din calcularea sumelor alocate pentru cheltuieli, nouă ne ies 331.074 lei, apărând astfel o
diferenţă de I.OOO de lei. posibil o scăpare a celor care au întocmit bugetul, poate o
stratagemă de a încărca bugetul de cheltuieli. de mirare fiind faptul cum a scăpat acest lucru
minuozităţii germanilor.
III. Pompieri şi salubritate 43 27.330

IV. Politia 40 31.620
V. Serviciul sanitar şi spitalul 10 10.280
VI. Clerul 17 15.572
VII. Serviciul de lucrări şi întretineri 15 19.510
Total 145 142.012
Din acelaşi document, aflăm că, de la 1 iunie 1917, aplicându-se scăderea

salariilor, conform art. VI din decizia comandamentului suprem nr. 31/5/1917,
au scăzut lefurile funcţionarilor, cu procente cuprinse între 1O şi 25 %, puţini
rămânând cei cu salarii neschimbate (traducătorul de limbă germană, tălmaci,
aprod, lucrători la pompieri). Astfel, primarul primeşte cu 150 de lei mai puţin
- 450 (- 25%), ajutorul de primar are salariul diminuat de la 500 la 390 lei,
preotul de la biserica Bagdat de la 132, la 118,80 lei şi şeful de la uzina
electrică de la 200 la 180 lei.
Deşi cheltuielile erau atent monitorizate, trimiţându-se · săptămânal
rapoarte către Comandamentul Etapei 225, în curând, apare nevoia unui
împrumut de 60.000 lei 6 , unele sume neputând fi realizate ca venituri (impozite
asupra distracţiilor, taxa pe decalitru, controlul covrigăriilor, taxe pentru
cântăritul mărfurilor, venitul băii comunale, sume de la Stat etc. - 128.900 lei),
iar unele fiind incomplete (taxa asupra biletelor de identitate, asupra
materialelor de construcţii, arenzile moşiilor etc.). Apar şi cheltuieli
neprevăzute, datorate, în mare parte, germanilor (corvezi ce trebuiau plătite tot
de primărie), deficitul fiind de 111.382,9 lei. Astfel, prin ordinul
Comandamentului Etapei 225 7 , a fost autorizat un împrumut de 60.000 lei la
„Marmorosch Blank:". Restul de 51.372,9 lei, deficit, a fost acoperit prin
transferul făcut de Comandamentul etapei 225, dintr-un împrumut de 60.000 lei
făcut de consiliul judeţean 8 • Consiliul Comunal l-a autorizat pe primarul
Constantin G. David să contracteze împrumutul de 60.000 lei, în următoarele
condiţii 9 : termenul de achitare să nu depăşească trei ani, dobânda să nu
depăşească 5% anual, fiind trei rate anuale.
Din darea de seamă a Consiliului Comunal (şedinţă extraordinară) din 6
decembrie 1917 10 aflăm că, pe 1917 bugetul a fost modificat, înregistrându-se
6
S.J.A.N. Buzău, fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat, dosar 4 (7)/1917, f. 157 - 158,
„Referat" nr. l 54 l din 11 septembrie 1917 este primul document care pomeneşte de această
necesitate.
7
Ibidem, f. 167, adresa nr. 544 7 I 21.11.1917.
8
Ibidem, f. 194.
9
Ibidem, dosar 3( 6) I 1917, f. 76.
10
Ibidem, dosar 3(6) I 1917, f. 77.
152 M. G. Neculae
344.369,50 lei venituri, 455.752,40 lei cheltuieli, înregistrându-se un deficit de

111.382,9 lei, acoperit cum am arătat mai sus.
Pentru a face o comparaţie, în „Bugetul General de veniturile şi
cheltuielile Comunei de Reşedinţă Râmnicu - Sărat pe Exerciţiul 191 O -
1911" 11 , avem previzionate venituri de 527.332,85 lei, cheltuieli de 522.966.71
lei, cu un excedent de 4.366, 16 lei.
12
Pentru exerciţiul 191811919 fusese previzionat un buget de 3 77 .069 ,50
lei la venituri, 3 76.431,60 lei cheltuieli, cu un excedent de 63 7,90 lei, rectificat,
chiar a doua zi 13 , la 499.196,50 lei (venituri şi cheltuieli), conform ordinului
Etapei 235.
Concluzionăm, prin a spune că funcţionarii numiţi de autorităţile
germane de ocupaţie au avut doar rolul de a pune în practică, „dezbătând şi
aprobând'' formal instrucţiunile primite de la germani. Aceştia din urmă au
găsit metode directe (corvezi plătite de primărie, rechiziţii), dar şi ingenioase
de a scoate bani de la autorităţile locale şi populaţia civilă (vindeau câini
poliţiei, închiriau clădiri publice şi particulare, semnau fals) • La acestea se
14
adaugă devastarea oraşului, de către trupele „centralilor", după Pacea de la

Buftea, din 1918, comisia de evaluare stabilind, în 1921, pagube produse de
ocupatori în valoare de 14. 990.066 lei 15 .
Din documentele existente în fondurile enumerate putem afla şi deduce
16
şi alte informaţii inedite despre chestiuni financiare şi administrative privind

oraşul Râmnicu Sărat, precum: nivelurile taxelor şi impozitelor stabilite la
nivel local, precum şi gradul de colectare efectivă a acestora, motivaţiile şi
problemele celor care solicitau scutiri de la plata taxelor, numărul şi lefurile
angajaţilor, pe domenii, precum şi cheltuielile săptămânale de funcţionare ale
administraţiei râmnicene.
Astfel, pe baza acestor date, demersul nostru poate fi continuat, cu
statistici pe perioade mai mari, eventual, studii comparative între diverse
perioade sau zone.
11
Muzeul Municipal Râmnicu Sărat, Secţia de istorie, fond istorico - documentar, inv. 150,
Tipografia „Leon Svorene", Râmnicu Sărat, 1910, 6 p„ 32.7 x 21 cm. Votat de Consiliul
Comunal la 21 martie 191 O, semnat de primar Sava M. Gherghiceanu şi contabil Christian
Constantinescu.
12
S.J.A.N. Buzău, fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat, dosar 3 (6) I 1918, f. 2, Darea de
seamă nr. 2 a Consiliului Comunal, din 29 ianuarie 1918.
1.1 Ibidem. f. 3 - 4, Darea de seamă nr. 3 a Consiliului Comunal, din 30 ianuarie 1918.
14
Romulus Ioachim, Expunerea situafiuneijuderului Rîmnirn Sărat pe anul 1919, Institutul de
Arte Grafice „Unirea", Bucureşti, 1920, pp. 3 - 9, Muzeul Municipal Râmnicu Sărat, Secţia
de istorie, fond istorico - documentar, inv. 1416.
15
S.J .A.N. Buzău, fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat. dosar 511920 - 1921, f. 183.
16
S.J.A.N. Buzău, fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat, respectiv Muzeul Municipal
Râmnicu Sărat, Secţia de istorie. fond istorico - documentar.
Pagină referitoare la banii aflaţi în Casieria Comunală (8 martie 1917)
154 M. G. Neculae
BC- RGF. R.M F. l TERAM'f RAM . IC ARAT
l ' IU~ .\I I. c m1 "NEI n M.i..\TICl > ARAT
J-1 .\ U P T = P R L ff M a N A RE
OBER
Einnahmen_und Ausgaben
PlilO
1917-1918
BUGETUL GENERAL
O E
~ENITtlRI ŞI C?}iE6TtlE61
PE
Etercifiul 1911'-191~
FONDUL ORDINAR
Arhivele Na ionale - BUzău

Bugetul Râmnicului Sărat 191711918 (foaia de titlu)
Ra1 p rl de Biirgtrmei tetamtes R.-Sarat

l'-lr. ~183 lt•porlul }>riflltlri•i Jt.-St1rt1t
An No. ~183 '
di e Etappen mandantur 22f> . dtrc
lt/I /J1>eltr'
ri1118er
,,.;d 1tll••111fd daa
-LOOO
,,.-
Pr11J;,,,;,,.,.,
ltMll {11 r !Uu lallr 197119J mii 1i1Nr
8omo1ttlt1ntu/ €tt1J#lor
LO
./I•.
O
224
lirllnttilfJf(l!lmt r<1fl .15 1170 Lti Hd titMr foll- ÂM 0-TI li 1Tl„flt'! ţ>Ofllll~I-. J..,,,, /r1>
resa.sg11bl' CO fl .J.50244 Ui somil mii IÎll#T 1tctal th IJ11g1I fli llllM1ttulrfl/i.,,t 1 11e ~; l'ti
e'r.•parfl1 . .~ con 926 !Ai tor.tultgttt.
„ 1r111111 1111«1'1il ]Wlllra t11111l J!)J7./!J /
I der "''"'" der .A •agttbe„ ist titt î'ofld 111e/w1J c• lei fJ.i/J i O la rr11ilari 1 hi .'1)11.:41
•"'' .
r " 10000 C,,i 1o1tllr •rtikel 4{) mii ilt/J1gri/f1tt, la c/lelt11t li Cil .reerkttl 61191/ar th k 1 925.
111r i m Notltfa/11 fllr J .rlikLJ die abgelt1tt nr·
1rtlkif'I 1n rilen kutt, 1e111tlul/ filr 11rtiktl d1• fond de rtzlr" d1 l#t 70.(}()()
;,,. Prolimi11rir1 „;,·ltt ror.qt.'llrttt 1c11rdett.
„,,,., „_ /.
J" totalIII clulliulilor co11l#OI• fa llrl. 4fJ
fltetsilak ca put111 fi lllilillll fi# f#llll'• ' l"'rJ·

JJa 11·ir u1u i111 1i.·ri'!JSZ1ulanth befin<kn, •ttd rea ufl<!ra tli n art~/6 • tvlnr tU«9/illtu ""
,„,
im rtriralfllfl.'/~.llf'Oll!I slthtfl, so 1r11rtk "'" Pra· DOr fi sa;i'r1611te, fie pulnla # crn. 1r• 11l
Ji,,.ifl4rr im /..rrkeJ der Jfo.qlirlrk1it e1rfassl . orlicoltJ 11 · cerul# dt i111p"J,,,.,,,.i , i ,,,,,_.,.,_
.Das j>tr11Qn11/ 1r1mie 1111/ din ll(Jhgst.11 Stand 111 bugtt.
Mra/JgtJ.selz l """ dl.v stn Oe/1al1 im gleicllllf Dal4 jii:1d .• lartt1 dl rtll/Joia li sit..,,._ tll
JltJSM 111i8 fr1/l11r b1ibtlrnlle11 i11 ,f.lfb1trac/rl dis . ne u/fdm tocmai 111 il01"' dl OJllrll/iui ..Uilan
Sf'JI . da.ta die 1Ab1111s111ittel d11rzeit btdl'Ulend a tlaptlor, am /IU'11t tt:ji/ibt'fllY11 /JllfdWa I•
tJ,,,ar„r11i11d, 11·1trde beim A·irshtllfp1.rso11ale du limite/a 11lrict1 a p<>11/Ji/il4/1HJI' J, l'Nlil!vr.
Otlralt retJacirl, dadi111es Peraofl<1le Neb1n1i11· Am rtd111 per1011al11I 111 •ll'iellll llCNtll'
k•flflt ims r1/igios111 Fu„ctiofltn $tiletJS dis Pll· f111ând IP/11rik di11 lrtclll, I• l#tn ttl I• ,,a,
„„
blieums b111itrltt . traiul esl1 c• mult llllU ac-;>.
Eine gross1 .d.aalag1 bild#11. dii Sp1s~" jllr E.xctpfilUli ""' /lltlll 11Wi
die S i.ultr"·„;guttg, Jie A.rb11ltfl am Fnrdltaf•, biserictsc, caruia i-111/f rtrlu o ,.,..
e• a. J" t• W
4.KZaill co11 .Arbtiterfl 01r1r111<kt werth11.

„ ,,,_
ia ikfl KaurMtt dii B011pteinq1111rtitr1111g11" 11. rile ce llffa lflo1ii11 Jlllll,.,, d «ni , , , . . .
·'· r . z11 ir1/t:ltw111' Zirtck l1lglich 1i111 grosse realize111t1 11i allu111i11V.: 1/1
religioase ce lttthpliitac ţ;,f:&"·
~
· Zar Zaltlug obg11U1flflUr .A.rb1it.tt mii /JIU•

"°""'' O impolHJrdfaart t:lt1l /I.,._,.,. ,.....
dis p1r111aMlllt11 .t'1rsottah dlr Sladt- prima oara ln 11arcÎllO ca..,,.i ~ plllill .....
11,,,J LotriM11-JUillÎg•11g IÎ11f1.llrt1ge-,,. ..Ur ari. lor cari 11 8COI zil•ie III conttilll f-* _,.,
t J irarth ,;„ 1tt111r ari. 2 ""' d11• B1lr11g1 l/Ott ,,.mar p111tru d1feril1 IMl'tlri, r .,,..;. # ri-
L.'i()()() !Ai ti"!Jlltlet. milir1, t:llZ/Jr•i, tllllTtinri 1~ lk.
Burgermeister Const. G. David. tle ptrso11a/lll ptr-111111 fli .„_,,,,. •
P11llr• pUl/i th - - - """""· la . ,.,..
britale //Ucris ltl llrl.. 11, - em..tll1'--lfC>,~JI
Sterttar, .N. St. ftr1111ea to/ J2 Cii O 11/onţ- t# ISl'llfl iii.
1917, Iulie 2
Arhivele Na ional
Raportul asupra bugetului 1917/ 1918
156 M. G. Neculae
DF:TAlLIHUNG DEH J.~lNNAHMEN
---- - ---1
DETAL.lEtiEA VENITURILOR Enluiri
TllElL. 1':1:\NAllMEN Pt\HTEA J. VENlTURILF.

T. KAPTl!!I, CAPITOLUL l.
F.INKCNFTP. l 'ND TAXl!:N aLPOZLTE !?I TAXE
§ ~~ INNA.m!EN
§ I. IMPOZlT&:
Zvci zchntel der direktcn Stats. Ein· Doui zecimi asupra contribuţiuni
nahmcn directe către stat.
2 Stcuersatz 1· ., aus dcn Einnahmen Impozit I •~ ~supra venitului proprie
tăţ1lor cu clădm ş1 locuri virane.
<l.:r I laus-und G rund-Eigenthiimer
3 „ aus k~ulm ă nischen Firmen asupra firmelor comerciale.
• asupra chiriei hotelurilor bir
4 det.o aus Hotcls, Restaurationen
Bierhăusern , Schiinken, Clubs etc. '. !uri, berării, cluburi etc. '
5 d~lto aus Lohnkutschen und Lohn·
• asupra trăsurilor Ji druţelor d
speculă.
luhrwerken . .
• vânzătorilor ambulanţi.
6 detto von ambulanten
7 Hăndlern
• dotelor.
Preţul conversiunei în bani a zildo
S Eingczahlte Betriige fiir Strassenstener
de prestaţii .
9 Fiir Luxuspferde und Gebrauchspferde

fiir Handel und Industrie . . .
I .l~poz!t asupra cailor de lux 'i
u!thzaţ1 1n comerţ şi
industrie.
c:do
• distracţiilor :
baluri publice
10 fiir Vergniigungen, ăffentliche Băelle,
teatre, cinemategrafe, concerte etc:. '
Thcatre, Clnematografen, Concerte u.s.v
• Servitorilor mai mulţi de unu
11 fur mehrere Diener bei einem und
la acelaşi stăpân.
demselben Dienstherrn .
Cota parte: anuali din fondul
12 Beitrag aus den Gemeinde-fond der
munal şi taxa pe decalitru.
Taxe per Decaliter
§2. TAXEN §2 TAXE
13 Fiir das Aichen von Macsen und Taxa pentru verificarea mlsurilor
greutatilor.
Gewichten ' extraselor şi actelor stărei civil
14 fiir Extracte aus den Ackten des
Standesamtes biletelor de identit;ite
15 fiir Aufcnthaltscheine. • condicuţelor de servitori şi
16 • Dien5tboten-und G csundheitsbucher
manuale de sănătatt de.
biletele; de vântlri de vite
17 Viehverkaufs· C.:rtificate.
• materialelor de construcţii
IS • Baumaterialien
I9 die Controlle des Brodbackens • cont.rolului pâinei fabrcati în o
20 ' die Controlle J~r Bretzelbacker • covrigăriilor.
• cămei admisă în consumaţie.
21 • das A11sschroten von Fleisch.
22 • Nachmessen von Fussern • cotitului va..elor
~ de la serviciile salubrităţei
1. l • Ausful;r von Mi~t. Spulicht, und
latrinen-Rcinigung . . . noae. zoi, latrine etc.
• cllntiritul 'i mi~ratul mirf
24 Wiegen und Messcn von Waren
l< KAP 11 r;: r, CAPl1'0LUL 2
SPECI ~L El~:SAHMEN
VE!HTUHI SPECIALE
§ I. .\US \)E:\l STAGTEIGENTHUll, §2. VENITUL BUNUlllLOR CO
25 Aus der Verpachtung von Outem Arenzile motiilor
,____~ ____Arhivele Naţionale - Buzău
Detalierea veniturilor ( 1917 /1918)
DE1'AILlRUNG DER El ·N N AHMEN
DETALIEHEA VENITURILOR
26 Mictzir.s far s tâdlische Oebande und

Orundstîicke . . . . ·
I Chirii dela propretăţi şi clădiri ~rb
27 Mietzins fiir Ziegeleien, Scholter und • locurilor de cărămidă, petriş ni-
28 Sandpl ă tze . . . . . sip, etc. . · . •
Stand-und Marktgeld fur vei schiedene Venitul târgurilor ş1 oboarelor dec
Waren fiir Standpliitze und Taxen aus riale şi diferite mă~uri . din : chirii d
dem Verka uf von Vich locuri ~ i taxr de van zăn de vite.
29 Fur dcn ' tadt f ricdh of v~ n it11 ! ci111itirului comunal.
30 Î , d1e Lr·it..: li1.: n- I3estattung!>Wat:!t ll a1111·eprizei carelor funebre
31 I •
die sta.Jtischen offent lichen
Badeanstalten.
, de la baia comunală populară.
§ ~- INTREPRrnDERI DE IN'.l'ERES
§2. AUS UNTERNEHNUNGEN GENERAL
FOR DIE STADTISCRE Din vânzarea apei care alimentea
32 Wasserleitung oraşul. .
Aus dem Abonement fîlr electrische Venitul abonamentului la iluminatu
33 Beleuchtu ng electric •
Perze1 te aus der Versorgung der Profit din aprovizionarea oraşului ca
34 Stadt mit Lebensmitteln. articole de prima necesitate.
~ :1 S UltVENTIONEN § 3. SUBVENŢlUNI
35
Aus der Erha!tung. der Staatsstrassen Dela Stat pentru · intretinerea
die durch 1! ' ? Stadt g~hen. naţionale care traversează ' oraşu.
.Ş 4. DIVERSE § 4. DIVERSE
36 Unvo.rhergEsehene Einahmen Ruck- Diferite venituri neprevăzute
37 slă , 1de aus verschiedenen Titeln Rămăşiţe din exerciţii închise
Haupt Sume Total General
Detalierea veniturilor ( 191711918)
158 M. G. Neculae
„
"'.! ::
"o~ .
d~·----- -- - - - --- --- --
D E T A IT.I R UNG D F. R AU S L.A GEN Betrag
0
"i
o D T~ T AL rE R Jt.: A C li E L T U F. L J L O R .&loca~ion.i
o .~
z 1:„
li Turm. i\CSLAOEN PAR'j'J<:A li. GlJF~LTUELI

l KA.l'l'rk:L lJAl'I'[OLUL I
VJ<;RWAL'l'UNG ' AUSLAOEN CHl~LTUELI ADM 1Nf8TRATIVE
,Ş I CENTRAL Dll-:NST § I. SER.VICIUL CENTRAL
I Gchiilter des Administrations und Retribuţiuni achmnistrato rilor şi func-
2 I Kanzlei-Beamten-Pcrsonalse laut Sta- ţionaril o r prim ă ri e i conf. stat No. 1. 26570

tul No I. llH.lcmnizaţi i de chirii funcţionarilor
Quartiergeld des Beam Ier Personales de c a rieră . . , . . 1000 -
3 Diă ten fUr T r~n sporte und Abladun- Diurn e, i ndtmnizări de trans port 'i I '
ge„ gelegen im Interes se cier Stadt, deplasări în orice de l egaţi u ni în inte-
oder wormit selbe beauftragt wurde resul sau in sarcina comu r.u . 3000'.
4 Kanzleianslagen inel der dem Biirger- Spese cancelariilor şi autoritălilor i
meisteramte anterstehenden amter dependintt: de comună . . ~ 20001
5 Fur Post, Telegrame, Telefon, Ver- · . Port poştal, telegrame, telefoan
6
pakung u. s w.
fiir Druksorten, Register, Zeit schrif-
ambalaj etc.
Imprimate, registre ziare ştampile etc 2500
2001
ten, Siegel etc. t
Combu tibilul pentrµ încălzitul loca-
7 Beheizung der Kanzleiery. lurilor . . . · soool ~
8 Abhaltungvon Festlichkeiten Serbări oficiale, solemnităţi etc. 200
~ ~ . li: · 3 .\ f':\"f1 'HE tlf. H..O f'l' \
9 G d 1ii lter r!~s Personales laut Statut
No 2.
§ 2. CASIERIA ŞI PERCEPERILE
Lefurile personalului conf. stat No. 2

I
I 11JO!
IO Procente fUr das Einkassiren von
Schuld-Reslert. Remisa din încasarea rămăşi!elor 1500 .
§ 3 FEUER\"c lrnR UND § S. POMPIER! Şf SALUBRITATE
STAOTTftEi g lGUNG
11
J 'J
I':>
IGchalter des Personals lau t Statut No 3.
Tagliihner im Oebrauc !1sfall~
Umtausch und Completarung von
Lefurile personalului · conf. stat. No
Lucrători cu zit!a la necesitate
Preschimbări şi complectări de cai
Pferden und Ochsen şi boi . . . . .
14 Erhaltung und Nachschafungvon lntreţinerea şi complectarea instru-
lnstrumenten u. s. v. , mentelor, obiecte etc . . ·
J5 f utter und andere Gebrauchs. artikel Furaje şi diferite necesare pen
zur guten Erhaltung der Viehstucke. hrana şi buna îngrijire a animalelor.
§ •. STADT POLIZEI § ~- POLIŢIA
1 • '
16 Oehălter des Personals la\lHi~t11t.f'io.4 Lefurile personalului conf. stat No
§ 5. SANLTATS UND SPITALS-DJENST § 3'. Sl!:R.V. SANITAR ŞI SPITAL
.·,
I 7 Gehaltcr des Personals ·lautStatut No'S
18 Verpflegung der kranken und des
Dienst personals in den Spitălern
19 Nicderdriikung von Epidemen, Ve-
rabfol~ung kostenloser, Medicamente,
Beerd1gung von. leichen, Vemichtun&
von ansteckenden Thieren
Detalierea cheltuielilor ( 1917/ 1918)
l F. l' \ I L I H I ~ I; O ~: R A l' ' L t\ G f. N Belr•g
11t·'. T .\Lll·: 1 ~;.\ 'llELT EL I LOR

:...„....
~ 7 l'~ r,;;r Rh' llT \ § i . lNSTRU Tl -Ni:; A P ' llLlCA
I
"') l HJL1l tt.~r d ~ ... I •n.tlnal h1r J ie Zeit th~s
~' '11 I L' · •l~• richlcs.
Sd111b11>I ~!! ·11 .
l Lefurile personalului de strviciu
timpul funcţionărci şco:ilelor
Cheltueli mârunte şcoaleJor
1500
300
l~ S -h ulhu~hc r und Bekleidung fiir Cârţi şi imbrăcămi nte şcolarilor hp-
.mnc ·hukinJer. I siţi de mijloa" 500
8. !IER.\. V.ERJHCAREI MA:oil ' fULOrti
,- E1hahungde - Oier · ... s fur das Aichen lnlre\ •nerea erviciuiu1 d verii.card
1 m~surilor. 2000
von MJ ·cn u Oe\, .:h tcn.
'APlTOL ' L 2.
li K \P ITEI,
Clielt11efi tfe inl~rP<1 pu(1/ic
O ; 1•11 //1dw I '11ter8l1111/z1111ge11
2o E1 :·Jltu ng v· n Findli11gen t. 1d Waisen l lngrijirea şi cr~şkrea copiilor găsiţ
J şi ·ortamlor sărac• fără lam1he. 1000
~ 1111.:crn 01 111~ fami lie.
_7 Erh:iltu·1g i.ifkn tlicher Gemeinde Ba- lntreţmerea. băei populare comunal 4000
Aju:oare pentru existenţă săraci . or 2000
l d ~ Jn >tJ l t.• n. incendia ilor şi munda~lor. 500
21 1 Un er . .'i tz11 11gcn an Stadtarme.
_9 ; U 1 :c1>t:.1 L' l!l ,," • :111 Ue rbe r;chwunt~
und A n ~ ·br:lll tc. CAl:'iTOLUL 4
!. KAPITEL .Difierile
ren;chiedeue A.11;1fage11
JO Rt1ckustate te aurichtige Einnahmen Restituirea sumelor rău percepute
31 Unoo;hergesehene auslagen Diferite cheltueli mici neprevăzute
I\" h'.!PlTEL C&P~TOLUL -Io
Er ,i d/11119 stadtiscl1er Anlagen Seruiciul de lucri1ri şi tntre(illlri

32 Geh<.1' er des Person_als laut Statut No 7 Lefurile personalului conf. stat No 1.
33 Erhal.L ! und Verbesserung der Locale . lnt~eţine~ea _Ş.~ imbună!Aţirea
und l.J rnau mungen rilor 1mpre1rnum eic.
34 Erhai. ~" d ~s Mobilars Idem mobili.·r
35 , c' .:;' 11 ne11 und Wasserleitung • făntânelor şi conductdor de
16 , '.;,t;assen. Pilasler Brucken • Pavaje, şo..ele podeţe, canale
I c~11ăie i{'nnsaule etc ..
17 . Mate~. al liir die S~hm1ede und Wag-
1n ·rei zur Reparatur von stădtischem
scurgere. etc. . ,
. Materiale p_entr.u reparaţiuni in
lierul de ferăne s1 lemnărie al comunei
*
E i~enthurn.
38 , \Jtcrial, Ersatzteile fur die Maschi- Materiale, piese de m:!fini, accesori.
11.:n im Ele tricitatswerk. etc. necesare la func~onarea uzinei e·i-.i,;,~;;.;&M
39 Tag\oiin~r und inonatliche Arbeit~r _Lucrători cu ziua sau cu luna la JJ.~lil!I
in d'!n We rk 'tătlen und im Stadtpark. tehcrul comunal fi la gridina pu
K~P1n:1,
Zur Verf11:1" 11g stehen1ie Credi/1

40 fond tur Eraffnung ordentlicher und
auser-o;d'!ntlicher Credite.
Detalierea cheltuielilor ( 1917 / 1918)
160 M. G. Neculae
.,,.
~ .i,-i,i..llln.:.i.ft ~·· 11 ,orâi<-l "'a"""'
_, en
1°11cw;:..'!.tuta...;, C'-"'1t...atce"1 .:k 0
J;.
c t"';;.~~,~~!l
..llcfni1.t'ltQ <O'Hl f'~•tl o' 1'1-,.'<1 fo..r·fu.f, Q .)~M«•1 octa.ifa ~u.• ''" ~Lf1i1.,J-J,.,,
t1.~ 1 ~, 1.\,e J, ft; J(99i3 ,c..iv· 111• ,.on1.1>L,t J, f„ ie"'/Tl, -1~· ."'~1i1Lf {„nbu.f.<•a..„.·~
' il 7(1 c ''l- 'U "'"' <°'/'""" f.,j'"""~
\" O.\'°. '),.. ~itl I'fi<'.;:>\.< ~"'"" • <IL • ·,' l' IH• J "CU I l'Utl • V:
„
C\\ "t..:t I"" ~t,,e_ r- 13S ~i( :i :.:1}I ' -

'9e11h„ <1e.cd.1""~ ~,u~tt„ i!.-~elt11J.-. vo~;to/ ,?'CI·{;.,,;, „ 1rri~ "'t-wr1.wa <>a '1u.i
1
:i.: t.• H• t•.i' eu..,..'.' 't.i .;"I,.'\>" ~~a"'~" d.t r·P-=ita', ~ „,•• o _i}..d ~ 1u ;i-/".(ct..-Y. c.a..u_, J< /llA 1'"1..,
i.n~v" . r-~-"'., 'Uc-t.:..rU:..'1.lJt..A. u hc,kL«f"c1.1ia' ~1:Y-f.Hf, . ;, .,.,; acv.>t? e..wJ „ -

Co1~ o~Ji AM~ f';· l~i,vtJt&batf 1.GJ~~IM ,c.:i'_.!t-t~·
r..,L~~ {'O. ecr~~ M!f,W...;.~cC\.ull / ;))oetv\„;:
1 (/\!\ v t l\.\.\
4 C\-'tţ •\1 ~O~-~ ec~ ~- .
0
,, " u ~~ L<M.1M:>„tJ••„ tPtcti.. !l 'UJ. OOO
""~ ~· Ml~ef~'
5 -000
etu~!-
Detalieri asupra execuţiei bugetare (Dare de seamă asupra şedinţei Consiliului

Comunal nr. 1O din 22 august 1918)
SE ÎNTÂMPLA ACUM 100 DE ANI
Valeriu NICOLESCU
ABSTRACT
IT HAPPENED 100 YEARS AGO ...
My presentation provides information from documents conceming the events in

the County of Buzău and the cities of Buzău and Râmnicu Sărat occurring 100 years
ago, which prove that even in the last year of occupation, that ended in November
1918, the German headquarters, officers and soldiers continued to conunit countless
abusive acts. An interesting fact is that, that year, after the union of Bessarabia with
Romania, rallies were organised to show the joy and enthusiasm for the great
achievement, in brief solemn religious services in which the authorities and many
people took part. The countless complaints spoke for themselves. They came from
individuals and institutions and provided details of each situation, robbery, abuse and
archive, fumiture, building etc. destruction. Some of the great land owners requested
expert opinions on the value of the damages, notified via courts of law, in order tobe
later sent to the national commission that was created for this purpose.
The last part speaks briefly of the damages caused to the Buzău oii industry in
an attempt to destroy oii wells, drills and installations so that they could no longer be
used by the aggressors.
Struggling with illiteracy over the entire period of time between the two world
wars, particularly that of unschooled adults, and further on with the issue of
convincing the literate ones to adhere to the Romanian media and not the Russian one,
the Romanian authority faced difficulties in entering the closed universe of the
provincial conununity and attracting it in the cultural system of the Romanian
Kingdom without intense newspaper propaganda. Sadly, the attention paid to this
aspect of the cultural intervention was quite feeble in comparison to other strategies
and instruments of the Romanian propaganda. In Bessarabia, especially in its most
alienated regions (such as its south), the Romanian press was, for a long time,
underfunded, unprotected and unsupported for the development that it so much
needed. This presentation will focus on the analysis of this situation, following in
detail the importance that the Romanian press could have had in order to serve the
integration of the south of Bessarabia in the Romanian mental and cultural system and
the actual measures that were taken (or not) to include it in the action plan of the
goveming authorities.
162 V. Nicolescu
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, Unire, Basarabia, ocupaţie, distrugeri, Buzău,
Râmnicu Sărat
Keywords: First World War, Union, Bessarabia, occupation, destruction, Buzau,
Ramnicu Sarat
Dosare din arhivele fostei Prefecturi a judeţului şi fostei Primării a

Comunei urbane Buzău conţin nenumărate dovezi ale modului cum s-au
comportat trupele de ocupaţie, dar şi referitoare la alte probleme sau
evenimente.
La acea dată, Gheorghe I. Dunka a fost numit prefect al judeţului Buzău,
înlocuit după aceea cu Mihail Haralamb şi apoi cu Ion Georgescu-Ceptura
(1918-1919). Între alte iniţiative de reglementare a activităţilor de zi cu zi, au
fost organizate festivităţi pentru sărbătorirea Unirii Basarabiei cu România, aşa
după cum reiese dintr-un dosar constituit la Primăria Buzău pentru a se
1
exprima adeziunea pentru hotărârea de Unire. În acest sens s-a trimis o adresă
Comandaturii Etapelor 271, datată 19 aprilie 1918, însoţită de o circulară
adresată autorităţilor: Cetăţenii buzoieni, convinşi de însemnătatea unirii
Basarabiei cu România, care s-a obţinut prin dărâmarea ţarismului de
armatele germane, voiesc să serbeze acest mare act naţional printr-un
Tedeum, care să se celebreze la Episcopie în ziua de 21 aprilie a.c., ora 9,00 şi
la care vor participa şcolile cu drapele, diferitele societăţi cu stindardele lor ...
şi cetăţenii oraşului. Un discurs istoric va fi rostit de preotul Provian, chiar la
Episcopie, după care va urma o procesiune până în faţa Primăriei.
Aducându-vă aceasta la cunoştinţă, vă rugăm să ne daţi cuvenita
aprobare, autorităţile comunale garantând ordinea cea mai perfectă.
Câteva memorii ale Primăriei se referă la arhiva din anii 1864 - 1914,
aflată în subsolul Palatului Comunal, distrusă de armatele de ocupaţie, iar un
altul către Ministerul de Finanţe se referă la suma de 438.000 lei ridicată
abuziv de la Administraţia Financiară a judeţului de către Comandamentul
german şi cuantumul sumelor cheltuite cu cartiruirea şi întreţinerea trupelor de
ocupaţie.
Alte documente fac referire la cartiruirea soldaţilor germani şi plata
hotelierilor unde au fost cazaţi ofiţerii, aceştia trimiţând memorii, dar şi a altor
locuitori pentru a se constata degradările spaţiilor unde aceştia au fost cazaţi,
pentru a fi despăgubiţi şi a se efectua reparaţiile necesare. Este interesantă şi
oferta col. dr. Dobriceanu, care s-a arătat dispus să efectueze gratuit curăţenia
oraşului după plecarea armatelor germane de ocupaţie.
1
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria oraşului Buzău, dosar 1111918, f. l - 3, 7, 9 - 11.
Se întâmpla acum 100 de ani 163
Din dosarele Prefecturii judeţului Buzău 2 constatăm o serie de situaţii

îngrijorătoare legate de ultimele luni de ocupaţie germano-austro-ungară şi
multele necazuri datorate anilor de ocupaţie şi situaţia de după. O adresă
primită de la Comandatura Mobilă de Etapă 271, datată 20 iulie 1918, semnată
de către ofiţerul Stellvertreter, în conformitate cu ordinul Comandantului
Suprem, Mackensen, nr. 517 6/8 iulie 1918, informa că nu se poate accepta
livrarea de material lemnos, pentru efectuarea de construcţii şi reparaţii,
aprobare în acest sens fiind dată numai în cazul serviciilor sanitare. Cererea
avea în vedere executarea de reparaţii pentru împrejmuirile clădirilor unde
funcţionau Compania de Jandarmi şi Serviciul Tehnic al judeţului de pe lângă
Prefectură. Se preciza, totodată, că asemenea materiale nu erau disponibile în
reţeaua comercială, de aceea s-a intervenit şi la direcţiile de resort din
Ministerul de Interne, fiind nevoie de 50 bulamaci din stejar, 100 scânduri şi 60
lanţi din brad, 40 kg cuie şi 100 kg ciment.
O adresă a Primăriei comunei Calvini, din 23 iunie 1918, sesiza
Prefectura că pentru asigurarea hranei populaţiei era nevoie de cca. două
vagoane cu porumb, astfel că s-a făcut o solicitare către Comandatura Etapei
nr. 271, dar nici până la 15 iulie nu sosise porumbul promis, în gara Nehoiaşu,
aşa cum se comunicase de către Comandatura de Etapă Nehoiu. Georgius,
comandantul Etapei 271 a informat Prefectura că Victor Tache, primarul
comunei Chiojdu, a fost destituit şi înlocuit cu C. Giurescu, acceptat şi de către
comandantul Etapei 246 Unguriu. De asemenea, s-a cerut Orts Comandatura
Pătârlagele ca Petre C. Basta, revenit din mobilizare, să fie repus ca primar la
comuna Mărunţişu, iar Vasile Stănescu, la Nehoiaşu. De asemenea, s-au luat
măsuri de constituire a Comisiilor Interimare în toate comunele din Plasa
Buzău (Chiojdu, Cislău, Colţi, Mărunţişu, Mlăjet, Nehoiaşu, Nehoiu, Păltineni,
Pănătău, Pătârlagele, Sibiciu, Valea Muscelului ş. a).
O adresă a Administraţiei plasei Buzău informa Prefectura că în comuna
Cislău s-au petrecut aceleaşi devastări în timpul ocupaţiei germane, ca
pretutindeni, adică murdărie, batjocură, case transformate în grajduri, etc.
O altă adresă privea executarea de reparaţii la şcoala din satul Meteleu
(actualmente comuna Scutelnici), din circumscripţia Art. Komandatur Meteleu,
ceea ce însemna că în anii ocupaţiei judeţul a fost organizat după criterii strict
militare. Un alt document este un raport, din 9 septembrie 1918, al şefului
Serviciului Tehnic de pe lângă Prefectura judeţului Buzău, ing. Gheorghe
Nicolescu, prin care sesiza că soldaţii germani au ridicat 82 bulamaci din stejar
de la împrejmuirile cantoanelor nr. 2 şi 4 de pe şoseaua Cotorca - Glodeanu
Idem, fond Prefectura judeţului Buzău, dosar 1/1918, f. 1, 4, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 24, 29,
31, 32, 33, 37; dosar 3/1918, f. 1, 2 - 3, 6 - 7, 11, 13 - 25, 29; dosar 6/1918, f. 3, 7, 15, 16;
dosar 7/1918, f. 1, 2, 6,17, 23; dosar 8/1918, f. 3, 7 10, 24 -25.
164 V. Nicolescu
Siliştea - Buzău,cu care au construit un parc în spaţiul ocupat de clădirea

Judecătoriei Rurale Mihăileşti. În această situaţie, Prefectura l-a informat şi pe
căpitanul Georgius, comandant al Comandaturii de Etapă nr. 271 Buzău. Sunt
şi alte documente care se referă la atitudinea ocupanţilor, chiar şi în condiţiile
în care se făceau eforturi pentru ca armatele de ocupaţie, în condiţiile eşecurilor
militare, să părăsească România, acestea fiind, după părerea noastră, ultimele
zvâcniri de putere şi aroganţă ale celor care se considerau stăpânii lumii.
Ion N. Jinga din Cărpiniştea, venit de pe front, a fost reintegrat de
germani ca primar al comunei, iar la 26 august 1918, Administraţia plasei
Slănic, informa Prefectura că mai mulţi locuitori se plâng de lipsă mare de
hrană, situaţia fiind îngrijorătoare deoarece recolta porumbului din această
regiune este compromisă din cauza secetei îndelungate, astfel că este de
prevăzut ca din ianuarie 1919, lipsa să se accentueze.
Aceeaşi administraţie informa că un ordin al Comandaturii Etapei 246
Unguriu a cerut să nu fie despăgubit locuitorul Luca Alexandru din Cemăteşti,
pentru cele 71 kg came şi 3 kg piele de la un bou pe care l-a sacrificat,
deoarece tăierea a fost ilegală, fără acordul ocupanţilor, după cum specifica
Comandatura Săpoca. Este interesant un proces-verbal al Consiliului Comunal
Cărpiniştea, când s-au aprobat preţurile maximale de achiziţie ale unor produse
de uz alimentar: 1,75 lei carnea de vită; 1,50 lei carnea de oaie; 2,25 lei carnea
de porc; 3 lei o pasăre şi 1,50 lei un pui de găină.
O problemă în atenţia autorităţilor a fost şi situaţia orfanilor de război, în
special a celor din familiile sărace, parte din ei fiind luaţi spre îngrijire de
Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război. Între aceştia fiind şi Neagu
Gh. N. Beşliu din comuna Măneşti - Mânzăleşti.
Totodată, avându-se în vedere nevoile de deplasare în interes de serviciu
a funcţionarilor publici, s-a solicitat Prefecturii să se intervină la autorităţile
militare germane ca să li se permită folosirea propriilor mijloace de transport,
cu asigurarea furajelor necesare cailor, în acelaşi timp, cerându-se să nu se mai
rechiziţioneze paiele şi fânul. O altă adresă atenţiona primarii şi notarii
comunelor din plasă că s-a stabilit, în înţelegere cu Statul Major Economic al
armatei de ocupaţie ca să rechiziţioneze 65% din prune, plătite cu 0,40 lei kg,
restul rămânând proprietarilor. De asemenea, se sublinia că arama, sub orice
formă, ca şi în trecut, rămâne rechiziţionabilă.
La 6 noiembrie 1918, Primăria comunei Niculeşti, sesiza Prefectura că în
comună: Au venit vreo 12 soldaţi germani, spunând că au ordin să
rechiziţioneze vite, dar s-au dedat la diferite barbarii, după ce s-au îmbătat. Au
luat cu forţa vitele locuitorilor săraci, fără a le lăsa nimic, au tras focuri de
armă după locuitori şi i-au bătut pe cei care au protestat. Pe alţi locuitori,
întâi i-au ameninţat că-i împuşcă, iar la urmă le-au pretins bani dacă nu vor
să-i împuşte. La mai mulţi locuitori care erau la cules de porumb pe moşia
Licoiu, le-au luat boii de lajug. Femeilor, ai căror bărbaţi au murit în război,
le-au luat toate vitele, rămânând muritoare de foame.
Din aceeaşi comună, se relata, la 26 octombrie 1918, că din ordinul
locotenentului Taufkisch, fost comandant al administraţiei militare germane
din Beceni, s-au ridicat abuziv 7500 cărămizi, fără plată, cât şi ouă, fân, fasole,
păsări şi două trăsuri. De la Grăjdana, Prefectura a primit un memoriu al
locuitorilor prin care se plângeau că am ajuns să murim de foame, neavând
porumb, primul articol pentru existenţa zilnică. Iar Păun Ion Ilie din Valea
Teancului, informa că atunci când a venit de pe front şi-a găsit familia locuind
într-un coşar pentru vite, casa fiindu-i transformată de către ocupanţii germani
în spital de carantină pentru bolnavii de tifos. Autorităţile locale l-au sfătuit să
nu cheltuiască banii pentru reparaţii deoarece aici urma să funcţioneze şcoala.
Un alt memoriu a fost trimis de locuitorii din Merei care se plângeau că
am terminat porumbul pentru hrană, suferind de foame; s-a cumpărat porumb
din comunele de la câmp, dar acum găsesc cu greu şi acolo, plătind I 00 - 120
lei hectolitrul. Situaţia a fost comunicată şi autorităţilor de ocupaţie care au
promis să-i ajute, cu atât mai mult cu cât rezervele de porumb de la unii
locuitori fuseseră rechiziţionate. Primăria comunei Dara sesiza că mai mulţi
locuitori au semnalat că pe lângă multele corvezi cu care sunt impuşi de
Comandatură, mai au obligaţia de a păzi noaptea Primăria şi Postul de
Jandarmi. Iar locuitorul Ştefan M. Tabără din Gura Sărăţii reclama că
ocupanţii i-au transformat casa în baie publică, atât pentru germani, cât şi
pentru locuitori şi, deşi nemţii au plecat din comună de mai bine de două luni,
casa s-a predat Primăriei care o folosea în continuare în acelaşi scop, încasând
de la fiecare sătean o taxă de 0,50 lei. În final preciza că reparaţiile se ridicau la
cca. 7.000 lei.
Cu adresa din 9 octombrie 1918, căpitanul Georgius referentul
districtului Buzău a cerut Administraţiei plasei Nişcov, ca C. Damian să fie
numit primar la Şarânga şi Ion Constantinescu, la Simileasca, fiind
demobilizaţi. S-a primit şi un memoriu al mai multor locuitori din comuna
Tisău prin care se sesiza că din dispoziţia Comandaturii de Etapă 246 Unguriu,
privind rechiziţionarea abuzivă a întregii cantităţi de borhot din gospodăriile
lor, şi nu 65% pentru ocupanţi şi restul de 35% pentru săteni, aşa cum li se
comumcase.
La 18 octombrie 1918, la Administraţia plasei Nişcov s-a primit o
sesizare referitoare la furturile unor bunuri aparţinând unor instituţii publice din
Vemeşti, descoperite la percheziţiile efectuate la cei bănuiţi, inclusiv la
primarul Ion Săndulescu. Administratorul I. Persescu atenţiona Prefectura că
autorităţile germane de ocupaţie, prin sergentul Ortskommandant, le-au
reproşat că nu aveau dreptul de a efectua percheziţii, astfel că toate bunurile au
fost preluate de către Comandatură. Când au vrut să le recupereze, am fost
166 V. Nicolescu
insultat şi dat afară din localul Comandaturii, repetându-mi-se că nu puteam

face nimic fără autorizarea autorităţilor germane.
În acest sens au făcut plângeri şefii Secţiei de Jandarmi şi al Postului de
Jandarmi (plutonierul Gh. Olteanu), cât şi secretarul Administraţiei, Emilian
Ionescu. S-a stabilit că autorităţile germane comiteau un abuz, deoarece
problema era de competenţa Parchetului. În continuare, I. Persescu relata: Am
fost primit necuviincios de sergentul care ţinea loc de Ortskommandant. Cu
şapca pe cap, cu spatele întors spre mine, îmi spune că nu are timp să
vorbească, deşi i s-a spus de interpret cine sunt. De asemenea, s-a menţionat că
sergentul Konig Schultz, din serviciul Fabricii de cherestea, a insultat şi
îmbrâncit pe secretarul Administraţiei, I. Persescu, precizând: Cer dreptate şi
pentru dreptate mă voi duce să redam la O. K, Mackensen. În replică,
sergentul a început să strige, spunând că am uitat că suntem în război şi că
suntem teritoriu ocupat şi că oricând poate să mă aresteze.
A fost sesizată Prefectura, în sensul că din cauza autorităţilor ocupante
nu ne putem face datoria, cerând revocarea primarului pentru faptele sale şi
insubordonare, deoarece a reclamat situaţia la autorităţile germane, căutând a
ne pune în conflict. S-a anexat un tabel cu cele 33 bunuri (mobilier, unelte,
documente, etc.) descoperite la locuinţa primarului Iulian Săndulescu.
Din memoriul maiorului Constantin Damian, din strada Victoriei nr. 11,
proprietar al moşiei dotale Nucu din comuna Merei, reiese că la întoarcerea din
Moldova a găsit terenul cultivat de I. Poenaru din Merei, căruia îi se arendase
15 - 20 pogoane de către judecătorul de la Judecătoria Merei. Menţiona că
arendaşul de drept, Emilian Alexandrescu, fusese numit administrator, pe
timpul mobilizării, a moşiilor statului. De asemenea, alţi câţiva locuitori au
cultivat porumb.
Cu adresa din 1O noiembrie 1918, Primăria comunei Lipia informa
Prefectura că astă noapte, în această comună a cantonat Regimentul 172
Artilerie Ungară, parte din soldaţi introducând cai în localul Primăriei,
distrugând aproape întreaga arhivă. Primarul V. Popescu a protestat, dar am
fost azvârlit afară, spunându-mi-se de către comandant că aşa este în război.
Se mai menţiona că s-au distrus încuietorile de la uşi, s-a ars dulapul de arhivă,
s-au distrus parte din actele de stare civilă şi corespondenţă, cât şi uşile şi
ferestrele de la baia comunală. Ca răspuns, Prefectura a precizat că a fost
informat Ministrul de Interne şi s-a intervenit şi la generalul comandant al
trupelor de ocupaţie, şi s-a cerut revocarea din funcţie a primarului din
Verneşti.
Adresa din 12 noiembrie 1918, a Prefecturii judeţului Buzău către Poliţie
şi Compania de Jandarmi, conţinea informaţii în legătură cu iminenta plecare a
ultimelor unităţi militare de ocupaţie, anunţată pentru după amiază sau în
cursul nopţii, ultima locaţie fiind gara de unde urmau să se îmbarce toate
Se întâmpla acum l 00 de ani 167
instalaţiunile şi diferite materiale de mare valoare În acest sens s-a solicitat

organizarea unei paze stricte spre a nu fi prădată gara şi magaziile de
populaţiunea mărginaşă. Se menţionează şi măsurile de pază a restaurantului
din gara Buzău, arendat lui David Cohn.
O altă adresă a Prefecturii judeţului Buzău (prefect I. Georgescu -
Ceptura) cu nr. 3.418 din 18 noiembrie 1918 informa comandamentul Brigăzii
a IX-a Infanterie că la acea dată la Buzău staţionau, în afară de coloane, o
Brigadă de Infanterie, ce urma să părăsească oraşul cu trenul, la 6 noiembrie,
trei Companii de mitraliere, o baterie de Artilerie şi două escadroane de
Cavalerie, planificate să plece în două sau trei zile. Se preciza că paza
depozitelor era asigurată de către jandarmi rurali, insuficienţi însă ca număr
pentru un serviciu eficient.
Cu telegrama cifrată din 15 noiembrie 1918, semnată de către ministrul
de Interne, generalul Constantin Coandă (o telegramă ulterioară este semnată
de către generalul Văitoianu), se comunica plecarea de la Iaşi către Bucureşti
(terminus, gara Mogoşoaia), a familiei regale, în ziua de 17/30 noiembrie 1918,
urmând să se ia măsuri serioase de pază pe traseul urmat de garnitura feroviară,
de către organele de poliţie, siguranţă şi jandarmi din judeţele tranzitate, în
special în gări, macaze externe, poduri şi prin împrejurimi. În această situaţie,
având în vedere distanţa până la Buzău şi Mizil, trenul cu familia regală urma
să treacă prin acele gări în după amiaza zilei menţionate. De asemenea, se avea
în vedere asigurarea de măsuri, de către autorităţile guvernamentale de la
Bucureşti, pentru intrarea triumfală în Bucureşti.
În aceste condiţii, Prefectura a alertat, la 26 octombrie 1918, Compania
de Jandarmi şi Poliţia, spre a se asigura paza tuturor instituţiilor publice, ca să
nu se mai distrugă nimic şi să fie descoperite materialele furate, avându-se în
vedere faptul că, în situaţia de haos şi incertitudine cauzată de retragerea
ocupanţilor, s-au înregistrat (ca de altfel în toate asemenea momente) cazuri de
furturi comise de către români. Un alt caz semnalat a fost distrugerea
cantonului de la Vintileanca, de pe şoseaua Mizil - Buzău, de către B.
Grunsberg din Bucureşti, strada Labirint nr. 5, solicitându-se măsuri drastice de
acoperire a pagubelor. ·
O altă adresă, datată la 9 noiembrie 1918, tot a Serviciului Tehnic al
judeţului, menţiona că materialele disponibile din Baulagărele Drăgaica şi
Saturn, evaluate la cca. 100.000 lei, urmau să fie preluate şi valorificate,
situaţie în care s-a luat legătura cu căpitanul Spatz, care a declarat că toate
cheltuielile de transport vor fi plătite din contul administraţiei militare a
teritoriului ocupat. În acest sens, s-a solicitat procurarea a 50 - 60 căruţe,
pentru care urma să se plătească câte 40 lei pe zi, să transporte aceste materiale
din gara Drăgaica.
168 V. Nicolescu
Cu adresele din 13 şi 15 noiembrie 1918, Serviciul de Poduri şi Şosele

solicita Prefecturii judeţului să ordone Companiei de Jandarmi ca să asigure
paza depozitelor de materiale din lagărele de la „Saturn" şi „Drăgaica", în
special materialul lemnos, ulterior comunicându-se că cele din Baulagărul
„Drăgaica" s-au vândut lui Ulise Ruşaveţeanu.
O altă adresă a Serviciului judeţean de Poduri şi Şosele atenţiona
Prefectura că podul de la Beilic dintre satele Cilibia şi Poşta, distrus parţial de
armata română în timpul retragerii, fusese refăcut destul de prost de către
germani, iar podul de la Cemăteşti, peste Valea Cânepei, a fost început de
germani, dar nefinalizat, despre podul Blăjanca menţionându-se că a fost
început înainte de război.
Un ordin din 24 noiembrie 1918 al Ministerului Lucrărilor Publice către
Serviciul judeţean de Poduri şi Şosele solicita ca să luaţi neîntârziat
demersurile cele mai energice pentru restabilirea circulaţiei pe toate
drumurile din judeţ, în înţelegere, în primul rând cu autorităţile militare, în
primul rând repararea şoselelor mai însemnate pentru transporturile militare
şi pentru aprovizionarea oraşelor, cerându-se să se asigure lucrători, materiale
şi mijloacele de transport necesare.
La 2 decembrie 1918, Primăria comunei Simileasca informa Prefectura
că în timpul ocupaţiei a fost distrusă arhiva primăriei, în special cea de stare
civilă, în afară de cea din anul curent şi parte din 1916.
O adresă din 8 decembrie 1918 a Serviciului judeţean de Poduri şi
Şosele, către Prefectură, informa că generalul Darvari, şeful Comisiei militare
pentru recepţia materialelor rămase de la armata de ocupaţie, a ordonat, la 15
noiembrie 1918, colonelului Petrescu, comandantul Etapei a III-a şi al
depozitelor rămase de la armata germană, ca toate materialele şi uneltele
preluate abuziv de la magaziile serviciului să fie predate, după efectuarea
inventarierii. Un alt dosar se referă la înfiinţarea de tutele pentru orfanii de
război ai ostaşilor căzuţi pe câmpurile de luptă.
Totodată, Prefectura a cerut administratorilor de plasă să execute ordinele
Ministerului de Interne şi Ministerului Lucrărilor Publice pentru asigurarea
pazei cantoanelor de pe şosele, care zilnic sunt devastate de răufăcători, astfel
că se avea în vedere inclusiv spitalele, dispensarele şi şcolile .
3
Un raport al Prefecturii, datat 20 decembrie 1918, către Ministerul de

Interne, semnala faptul că în unele părţi spiritele sunt agitate contra
dezertorilor şi mai cu seamă contra tălmacilor (traducători) care au speculat şi
persecutat populaţia cu ocazia funcţiunilor ce li s-au încredinţat de către
3
Serv. Arh. Naţ. Bz„ fond Prefectura judeţului Buzău, dosar 111918, f. 21, 24, 29, 31, 32, 33,
37; dosar 15/1918.
inamic... Mulţi dintre aceştia sunt primari în comunele rurale, pe care

locuitorii nu-i mai vor să-i aibă în capul comunei.
De asemenea, se preciza că nu toate liniile telefonice fuseseră restabilite,
lipseau multe aparate telefonice, poşta rurală funcţiona greu şi neregulat,
lipseau mijloacele de transport pentru efectuarea de deplasări în judeţ.
Porumbul, pe unde s-a făcut puţin, stă şi acum pe câmp pentru că drumurile
sunt rele. În unele comune gripa face ravagii mari, lipsesc medicamentele; în
alte comune a izbucnit cu furie variola, iar vaccinul lipseşte ... se resimte lipsa
de medici.
Este interesantă informaţia că la percheziţia de la locuinţa unui măcelar
s-au găsit două lăzi închise care au aparţinut căpitanului Georgius, fost
comandant al Comandaturii de Etape 271 Buzău şi administrator (militar) al
judeţului Buzău, iar cu alt prilej s-a descoperit o cantitate numeroasă de dosare
ale fostei administraţii militare duşmane, de unde s-ar putea vedea felul barbar
în care armata de ocupaţie a găsit de cuviinţă să facă administraţie, amestecul
său în politica internă, ridicarea şi expedierea produselor din judeţ, strângerea
aurului şi amestecul unor persoane care s-au pus în serviciul lor. În acest sens
s-a solicitat constituirea unei comisii speciale care să inventarieze şi să
cerceteze în detaliu documentele respective.
Un alt raport, semnat de către prefectul Mihail Haralamb, semnala că s-a
primit informaţia de la comisarul de poliţie, Florin Pârvulescu, că un militar
german, Hugo Hans, membru al poliţiei secrete germane (agent secret al
Politichen Polizei), care a acţionat în Buzău, a plecat apoi la Mărăşeşti. Era
logodit cu Argentina Moisescu, fiica primarului Nicu Moisescu din Pietroasele,
unde locuia. Se preciza că a fost militar mobilizat în Regimentul 9 German,
fiind prezent în România din ianuarie 1918. A declarat la interogatoriu că avea
misiunea de a verifica permisele de călătorie pe CFR. În final a fost predat
Comandamentului Militar Român al oraşului Buzău. Se menţiona că datorită
informaţiilor fumizate de acesta, poliţia germană i-au cercetat pe ofiţerul de
poliţie, Apostol Apostolescu, comisarul Anton Georgescu şi comandantul de
sergenţi de stradă, Nicolae Stan Mincu, bănuiţi de spionaj şi arestaţi 4 zile.
Un alt raport menţionează că în pofida stricăciunilor provocate de
armatele germane în retragere, linia CFR Buzău - Nehoiaşu era în funcţiune.
De asemenea, se informa că s-au găsit mai multe uscătoare de prune amenajate
de către nemţi şi mai multe gatere la Vemeşti şi Ruşavăţu, iar în depozite
cantităţi însemnate de lemne de stejar. O mare fabrică de marmeladă este
instalată într-o clădire a Fabricii de Cherestea Găetz (după război a devenit
Societatea „Foresta ltalo - Română'', ca urmare a trecerii în proprietatea
statului a unităţilor industriale aparţinând germanilor şi austro-ungarilor, n.n.)
şi în Gara Nehoiu, unde erau 1OOO putini din fag pentru depozitarea
170 V. Nicolescu
marmeladei, preluate de către Comisiunea judeţeană de lichidare a bunurilor

rămase de la armatele inamice, Etapa 3 Buzău.
Se menţiona şi că Fabrica de Cherestea, cu cca. 200 de lucrători era în
perfectă stare de funcţionare, cu menţiunea că la Cislău şi Pătârlagele, în afara
distrugerilor făcute de armatele inamice în retragere, mai mulţi locuitori au
devastat în mod barbar clădirile şi instalaţiile de la Herghelia Statului Cislău şi
chiar de la Spitalul Pătârlagele. Pentru rezolvarea diverselor probleme pe linie
sanitară, s-a dispus înfiinţarea unui pavilion de izolare la Fabrica de la Nehoiu
şi repararea spitalului de la Pătârlagele. S-au transmis dispoziţii şi pentru
repararea liniilor telefonice şi măsuri pentru combaterea epidemiilor, avându-se
in vedere că gripa infectează multe victime, iar variola se întinde cu furie în tot
judeţuf.
O adresă a Comisiei Interimare a oraşului Buzău, datată 30 decembrie
1918, către secretarul Oficiului de Stare Civilă, solicita întocmirea unui
memoriu detaliat despre distrugerile provocate de fosta armată de ocupaţie, în
special distrugeri, stricăciuni, furturi de arhivă, registre importante, impuneri
de taxe ilegale, împiedicări de funcţionare regulată şi legală a serviciului,
jigniri morale.... Necesare pentru strângerea materialului ce va fi supus
Conferinţei de Pace. Tabelul anexat menţionează distrugerea corespondenţei,
actelor de adopţie şi registrelor de stare civilă din anii 1867 - 1913.
Referitor la cartiruirea armatelor de ocupaţie, alte documente se referă la
procurarea de şei şi căpestre, cât şi fânul necesar pentru cai. Iar la solicitarea
comandantului Comandaturii Etapelor 271, se preciza: nu credem că se va găsi
cineva care să susţină cheltuielile pentru instalarea de automobile, a unei
fabrici de cârnaţi, cazinouri, băi pentru trupe... cu menţiunea că aceste
cheltuieli ar interesa poate obligaţiunile impuse ţării şi plătite din fondurile ei,
astfel că se solicita ca administraţia comunală să fie scutită de cheltuieli în
sensul celor solicitate.
O situaţie din ianuarie 1918, consemna că s-a plătit în contul Orts
Kommandaturii, pentru luna decembrie 1917, pentru cei 178 ofiţeri cazaţi la
Hotelul „Regina Maria", în sumă de 267,00 lei, iar pentru cei 194 de ofiţeri de
la Hotelul „Regal", 291,00 lei. Iar în martie 1918 s-au achitat sumele solicitate
pentru spălatul lenjeriei de la cele două hoteluri, în sumă de 435,00 lei, inclusiv
42,00 lei pentru Anica Nicolae, femeie de serviciu. Un alt document
consemnează că pentru perioada septembrie 1917 - iulie 1918, s-au achitat
3.496,00 lei pentru lenjeria spălată la Hotelul „Regina Maria" şi 2.754,50 lei
pentru Hotelul „Regal".
La 12 februarie 1918, comisarii de culori (oraşul era împărţit pe sectoare
numite culori sau vopsele - roşu, galben, albastru şi negru, n.n.) au fost
Serv. Arh. Naţ. Bz„ fond Prefecturajudeţului Buzău, dosar 1711918, f. 8, 9, 16, 22.
4
atenţionaţi că de la Comandatura trupelor de ocupaţie s-a primit o înştiinţare

referitoare la organizarea unor trageri intensive de aruncătoare grele,
împrejurul oraşului, astfel că era nevoie ca locuitorii din zonă să deschidă
ferestrele pentru a nu se întâmpla pagube.
Cu memoriul din 29 aprilie 1918, G. Gavrilescu din strada Vasile Lupu
nr. 8 semnala că parte din trupele armatei imperiale germane, care se găsesc
cartiruite în oraş, fac exerciţii de instrucţie, ·manevre, pe fâneaţa
subsemnatului, luată în arendă de la Comună, distrugând semănăturile.
Iar adresa Epitropiei Comunităţii Cultului Israelit menţiona că nu avea
posibilitatea de a achita cei 93,00 de lei, ce reprezentau contravaloarea
curentului electric pentru Templul Comunităţii din strada AL Marghiloman,
ocupat în permanenţă de trupele germane pentru lazaret (spital, n.n.) şi altele,
între august 1917 - aprilie 1918, solicitare neacceptată.
Un memoriu din 12 martie 1918, semnat de 9 locuitori originari din
comuna Nămoloasa, demobilizaţi din Regimentele 73 şi 78 Infanterie,
consemnează că au fost în carantină în comuna Zilişteanca, după care li s-a
permis să plece, dar în apropierea tranşeelor germane din apropierea comunei,
au fost opriţi şi trimişi sub escortă germană la Râmnicu Sărat şi apoi la Buzău.
Motivând că nu aveau mijloace pentru a se întreţine, solicitau ca Primăria să
intervină la Comandatură, spre a putea pleca la domiciliile lor.
O adresă de răspuns către şeful Comandaturii Etapelor 271 se referă la
solicitarea lui Naum Sfetcovici (15 august 1861 - 19 aprilie 1938, născut în
Ohrid - Macedonia, înmormântat la Cimitirul „Dumbrava" din Buzău) care
pretindea decontarea sumelor pentru masa servită la restaurantul său de
militarii germani (630,00 lei). Iar la 21 aprilie 1918, informându-se că în
spitalul german a decedat caporalul Nicolae Dumitru, din Regimentul 46
Infanterie şi deoarece trebuia ca bunurile rămase să fie încredinţate familiei, s-a
solicitat să se comunice adresa de domiciliu.
Cu o altă adresă, datată 25 aprilie 1918, se informa Komandatura că în
noaptea de 21122 aprilie 1918, patru soldaţi germani au spart geamurile şi au
rupt ulucele de la gardul proprietăţii Ioanei Călin din strada Crinului nr. 21, alte
devastări producându-se la locuinţele Mariţei Letus din strada Istriţei nr. 19,
Ion Dobre de pe aceeaşi stradă, Petre Roşioru, din strada V. Alecsandri, Ion
Damian, Maria Niculescu şi alţi locuitori de pe strada Duzilor, răspunzându-se
că plata despăgubirilor priveşte statul, iar nu oraşul.
La 20 septembrie 1918, Ana H. Popescu, bd-ul I. C. Brătianu nr. 2,
trimitea un memoriu prin care menţiona că de 2 ani de zile casele mele sunt
ocupate de soldaţi germani, care mi le-au distrus foarte rău, solicitând să fie
eliberate spre a le repara, având intenţia de a le închiria, spre a se putea
întreţine. Memorii în acest sens s-a primit şi de la Constantin I. Niculescu din
strada Petre Bărbulescu (Democraţiei, n.n.) nr. 12, pentru cele 4 camere ale
172 V. Nicolescu
prăvălieisale şi de la Aurelia D. Georgescu din Bucureşti, pentru locuinţa sa

din Buzău, strada Unirii nr. 132, ocupată de ofiţeri austro-ungari, care au făcut
modificări după nevoile lor, au transformat şopronul în abator, au modificat o
sobă de teracotă, ca maşină de bucătărie, au distrus ulucile de la gard, daune
evaluate la 600 lei 5 •
De la dr. Petre Inotescu, medicul şef (director, n.n.) al Spitalului
„Gârlaşi", s-a primit un inventar cu bunurile ridicate de germani de la Crucea
Roşie, spital şi cabinete, de la domiciliile familiilor Rădulescu şi maior
Răşcanu. Iar la solicitarea Comandaturii de a se achita contravaloarea lemnelor
pentru încălzirea spitalului, s-a răspuns că Primăria nu dispunea de fonduri
destinate acestui scop. Iar un alt document consemnează că pentru Spitalul
„Gârlaşi" (Gogu Iliescu), prostituate, bolnavii de scarlatină şi personal trebuia
achitată suma de 69 ,00 lei, cu menţiunea că în ianuarie 1918, au fost internate
57 persoane.
Dintr-un alt raport, datat 11 ianuarie 1918, aflăm că pâinea furnizată
autorităţilor germane, 88.157 bucăţi, cu 0,50 lei bucata, intra în contul statului
român. Aceasta era necesară răniţilor şi prizonierilor români şi ruşi, ce urmau
să fie distribuiţi spitalului organizat la Pensionul „Modestia" şi celor amenajate
în casele proprietatea Agnastopol, Virginia Băntoiu, Didina Bagdat, dr.
Blasian, Balcea, I. Dobrescu, Ilie Dumitrescu, d-rele Elena şi Ana Trică
Ionescu, d-rele M. Job, Niculina Protopopescu şi Lipitzer, Scarlat Mihăescu,
Florica Dumitrescu, Stoica Oprea, Gheorghe Popescu, Gheorghe Postăvărescu,
Stan Rădulescu, Leon Rappaport, dr. Rabinovici, dr. Leon Roşianu, ing.
Rosensweig, dr. I. Şapcaliu, Alexandru Scrădeanu şi dr. Lucaciu.
Un alt raport al dr. Petre Inotescu se referă la epidemia de tifos
exantematic din satele Boboc, Cochirleanca şi Roşiori, unde a constatat
existenţa unei grave şi întinse epidemii, menţionând 84 bolnavi şi 23 morţi.
Explica că situaţia se datora lipsei alimentelor, sătenii folosind doar mălai,
varză, praz, lipsind fasolea, cartofii şi ceapa, carnea lipsind de mai mult timp.
Memoriul din 22 martie 1918 al preşedintei Filialei Buzău a Societăţii
Naţionale de Cruce Roşie, referitor la materialele achiziţionate de la firma
Bodeanu, necesare pentru înfiinţarea unui spital de campanie în casa
Georgescu, ca anexă a Spitalului „I. C. Brătianu'', conform dispoziţiei
autorităţilor germane, informa că acestea nu puteau fi achitate, neexistând o
decizie în acest sens a Comitetului Central al Crucii Roşii.
Iar familia lui Mihail Metaxa, din strada N. I. Constantinescu nr. 34,
informa că în imobilul proprietatea sa din strada Victoriei nr. 18, autorităţile
militare germane au instalat un spital pentru copiii cu boli contagioase, motiv
5
Serv. Arh. Nat. Bz., fond Primăria oraşului Buzău, dosar 1111918; dosar 3/1918, f. l - 5, 7 -
8, 10, 12 - 13, 18 - 19, 21, 23 - 25.
Se întâmpla acum l 00 de ani 173
pentru care a solicitat să fie scutit pentru impozitul datorat perioadei 13 aprilie
1917 -23 aprilie 1918 6 .
După plecarea, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, a ocupanţilor germani şi
austro-ungari, autorităţile locale şi mai mulţi proprietari, în principal deţinători
de moşii în judeţ, au solicitat, conform prevederilor legale, realizarea de
expertize pentru a se constata pagubele cauzate de ocupanţi.
Între aceştia şi Mihail I. Marghiloman, fratele fostului prim - ministru
Alexandru Marghiloman, a solicitat anchetă in futurum pentru constatarea
pagubelor cauzate de trupele germane de ocupaţie între 1916-1918, la moşia sa
de la Luciu: acareturi, hanul, grădina, 4 maşini de treierat, moara şi pădure.
Cerere în acest sens a făcut şi Horia Cârlova, pentru moşia sa din Zoreşti,
comuna Valea Teancului. La fel şi colonelul Gheorghe Prassa, pentru
proprietatea sa de la Lipia, pentru pagubele produse de către trupele germane şi
ruse, evaluate la 33 7.246 lei (act expertiză întocmit la 12 octombrie 1918);
Melania Ghica, pentru conacul şi moşia de la Sgârciţi, pagube de peste 200.000
lei; Aurel Păltineanu, pentru pagubele cauzate de război la conacul moşiilor
Şopârliga - Smeeni, Sălcioara şi Bălaia.
Comisia Interimară a emis în ianuarie 1919, o publicaţie, semnată de
preşedintele Gheorghe Stambuliu, în conformitate cu Ordinul Circular al
Ministerului de Interne, referitor la centralizarea reclamaţiilor care priveau
rechiziţiile neregulate făcute de armata română, iar pentru declararea
preţurilor fixate pentru rechiziţii, trebuie să fie declarate, inclusiv diferenţele
de preţ.
Din alte dosare 7 aflăm că zilnic un număr de locuitori erau folosiţi pentru
lucrări în interesul armatelor imperiale de ocupaţie. Executarea de lenjerie de
către ateliere de croitorie, executarea de perne şi dosuri de saltele, furnizarea de
materiale de către comerciantul S. N. Dumitrov, măcinat grâu pentru nevoile
ocupanţilor, plata agentului secret Anton Rady, materiale pentru instalaţiile
morii Minculescu, executarea lucrărilor de iluminat cu electricitate pentru
şcolile unde erau spitale de campanie, tăiere de lemne din pădurile Maxenu,
Spătaru şi Crâng, contribuţia Primăriei fiind estimată 111.161,65 lei.
La 9 martie 1918, Prefectura Buzău sesiza Cdt. Abtl. M.V.R
Rohrleitungs Baum, pentru justificarea sumelor cheltuite pentru achiziţionarea
a 1200 pâini şi alte produse pentru hrana lucrătorilor de la conducta de petrol
(745,00 lei). Un alt document este un memoriu al lui Ion Ceauşu care sesiza că
soldaţii germani au arat un pogon de grădină din dosul cimitirului Dumbrava.
De asemenea, la 24 aprilie 1918, Comandamentul Etapelor 271 solicita
decontarea sumei de 1128,80 lei, cheltuită pentru întreţinerea ostaticilor
6
Ibidem, dosar 5/1918, f. l - 3, 7, 9 - l l.
7
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria oraşului Buzău, dosar 8/1918, f. l, 3, 5, 6, 8, l l, 25.
174 V. Nicolescu
(prizonieri, n.n.) din lagărul de la Zilişteanca. Toate aceste probleme erau în

sarcina lui Constantin larea şi Pompiliu Ioaniţescu, primarul şi ajutorul de
primar de la acea dată.
Dintr-un memoriu datat 11 mai 1918 al casierului Comunei urbane
Buzău, Dumitru Şapcaliu, aflăm că din prima zi de ocupaţiune şi până astăzi,
administraţia comunală cu toate serviciile a reuşit să funcţioneze normal,
precizând că s-au înfiinţat taxe speciale pentru a se putea realiza aprovizionarea
oraşului cu lemne, carne, pâine şi alte produse necesare populaţiei, dar şi a
ocupanţilor şi menţiunea că am plătit mii de oameni care au lucrat la diferite
instituţii germane, în cele dintâi luni de ocupaţie.
Atitudinea ocupanţilor faţă de administraţia locală s-a manifestat până în
ultima zi, Ministerul de Interne fiind sesizat că la 19 noiembrie 1918, Ba)ir
General Komando, cu ocazia evacuării, a ridicat suma de 438.600 lei ...
Primăria a fost supusă la toate cheltuielile de cartiruire a trupelor dând
ultimul ban în fa/a ameninţărilor ce i se făcea, (astfel) că azi am ajuns la
ruinarea stării financiare.
Din dosare ale Prefecturii judeţului Buzău 8 constatăm cu ce probleme se
confruntau instituţiile publice din cauza evenimentelor petrecute cu ocazia
războiului. Judecătoria rurală Beceni solicita să se aprobe folosirea imobilului
familiei Ştefan Perieţeanu, fiind însă nevoie de fonduri pentru reparaţii,
înlocuirea uşilor şi sobelor, a grajdului şi .împrejmuirii distruse de către
ocupanţi. Judecătoria de Ocol Rural Buzău a solicitat să funcţioneze în
imobilul proprietatea lui Alexandru Georgescu, din bulevardul I. C. Brătianu,
unde funcţionase Poliţia Militară germană şi unde, jumătate, era ocupat de
Judecătoria de Ocol Urban. De altfel, un alt document preciza că Judecătoria de
Ocol Rural funcţiona în strada Transilvaniei nr. 27, iar cea de Ocol Urban,
într-un local care merge spre ruină.
La 26 august 1918, Ghiţă St. Anghel din Pogoanele a solicitat plata
chiriei pentru spaţiul ocupat de Judecătoria Rurală, anterior în imobilul
proprietatea lui Marin Marinescu, case care sunt ocupate de Compania de
Agricultură germană, astfel că Etapa din Pogoanele a decis mutarea în imobilul
proprietatea sa. Dintr-un alt memoriu, semnat de Alexandru Săndulescu, aflăm
că acesta locuia pe strada Hindenburg, reieşind că ocupanţii au atribuit nume
germane pentru principalele artere de circulaţie din comună.
Cu adresa din 1 octombrie 1918, către Ministerul Justiţiei, Prefectura
informa despre starea localului de judecătorie din Pătârlagele, care a suferit
multe stricăciuni cu ocazia ocupa/iei, mobilierul a fost distrus sau în parte
8
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Prefectura judeţului Buzău, dosar 2011918, f. l, 2, 5, 6, 9, 11, 12,
14; dosar 2411918, f. l, 2, 3, 5, 9; dosar 2611918, f. 1 - 5, 32, 54, 63 - 70, 73, 84 - 110; dosar
27/1918.
ridicat, astfel că era nevoie de fonduri pentru reparaţii şi dotări. Un alt

document se referă la solicitarea lui C. D. Nicolescu, preşedintele Judecătoriei
Merei, de a se achita chiria pentru spaţiul ocupat de instituţie, iar Judecătoria
Pârscov a cerut înlocuirea mobilierului deteriorat sau distrus în timpul
ocupaţiunii.
La 2 noiembrie 1918, Dumitru Şerpescu din Mihăileşti sesiza Prefectura
că trupele de ocupaţie mi-au distrus gardul de la proprietatea mea şi l-au
transportat în curtea Judecătoriei Mihăileşti.
Din motive personale, la 29 iulie 1918, Marcel Dumitrescu din Cioranca
informa Prefectura judeţului că nu· mai era de acord cu închirierea imobilului
proprietatea sa, pentru Administraţia plasei Glodeanurile, astfel că urma să se
apeleze la Vasile C. Săbăreanu din Movila Banului.
Administratorul plasei Slănic, Radu Poenaru, raporta la 31 august 1918:
cu ocazia invaziunii trupelor de luptă inamice care au trecut prin comuna
Beceni, în decembrie 1916 şi ianuarie 1918, soldaţii au distrus aparatul
telefonic, colecţia de legi Hamangiu, mobilierul ... La venirea trupelor am fost
alungat cu întreg personalul din clădire.
Ştefan Antonescu, administratorul plasei Pârscov, raporta la 5 septembrie
1918, că locuitorii comunelor Pârscov, Târcov şi Trestia au fost obligaţi de
Orts Kommandatura Pârscov a plăti suma globală de 2600 lei, cheltuieli de
corvezi, sumă ce nu putea fi suportată de bugetele şi aşa sărace ale comunelor
respective, dar au fost atenţionaţi şi somaţi să achite, altfel li se va cere o sumă
dublă.
La 8 noiembrie 1918, Administraţia plasei Sărăţelu informa despre
distrugerea arhivei, aproape cu desăvârşire, de către ocupanţi, care au folosit
documente în sobe sau la bucătărie.
La 3 decembrie 1918, Ministerul de Interne a transmis prefecturilor
judeţelor o circulară prin care erau solicitate să comunice documente din care
să reiasă dispoziţiile abuzive ale autorităţilor militare şi administrative ale
armatelor de ocupaţie, acte arbitrare, vexaţiuni, injoncţiuni şi prejudicii
însemnate cauzate instituţiilor publice şi particularilor, cu începere de la
intrarea duşmanilor în ţară şi până la momentul izgonirii lor. Având în vedere
că toate acestea, (trebuie) să fie cunoscut în toată goliciunea lui, pentru a fi
arătat la Congresul de pace întregul sistem vitreg şi duşmănos cu care
ocupantul a perseverat.
Reiese că toate pagubele evidenţiate în documente urmau să fie suportate
de către foştii ocupanţi, documentele înaintate trebuind să consemneze
capturile, materialele rechiziţionate, distrugerile de orice fel, devastări,
barbarii, şi samavolniciile celor care, pe unde au trecut, au înlocuit principiile
de drept, umanitate şi libertate, cu acelea ale bunului plac, ale forţei brutale şi
fărădelegii.
176 V. Nicolescu
Raportul urma să fie structurat pe următoarele capitole: a) vexaţiuni şi

imixtiuni; b) distrugeri, furturi şi jafuri; c) crime, violuri, silnicii; d) dări şi
amenzi impuse de administraţia militară şi despăgubirile acordate unor supuşi
străini; e) pagube cauzate de armata rusă; f) pagube cauzate de armata română,
urmând ca să se evidenţieze tot ceea ce reliefa comportamentul trupelor de
ocupaţie.
O circulară din 24 decembrie 1918 a Comisiei Interimare a oraşului
Buzău solicita locuitorilor să comunice, potrivit unui tabel tipărit, pagubele
pricinuite de război. De asemenea, deoarece supuşii statelor cu care România
se afla în stare de război au primit unele despăgubiri, la 18 februarie 1919 au
fost somaţi să le predea.
O altă publicaţie, semnată de către prefectul judeţului, Gheorghe I.
Dunka şi N. A. Cara-Thase, preşedintele Comisiei de anchetă pentru stabilirea
abuzurilor comise de inamic în judeţul Buzău, solicita documente despre grave
vexaţiuni, încălcări de drepturi garantate prin convenţiile internaţionale,
abuzuri de tratament (violenţe, arestări, deportări, amenzi colective sau
individuale, violuri, silnicii şi jafuri, furturi şi rechiziţii abuzive, devastări şi
distrugeri), care să dovedească sistemul abuziv al inamicului, ... care
învederează tendinţa de a distruge orice avuţie şi activitate românească.
Informaţiile trebuiau să se refere la toţi ocupanţii - germani, austrieci, unguri,
turci sau bulgari.
Un document emis de Serviciul Contabilităţii, datat 1 noiembrie 1918, se
referă la cheltuielile impuse de ocupanţi pentru mobilierul necesar locuinţelor
unde erau cartiruiţi ofiţerii germani, ridicarea de către căpitanul Georgius, de la
Administraţia Financiară a judeţului, a sumei de 438.600 lei, fără nici un
document justificativ. Sunt anexate tabele cu animalele, vehiculele,
harnaşamentele şi accesoriile rechiziţionate şi clădirile devastate şi degradate:
Palatul Comunal, unde funcţionau Primăria, Poliţia, Judecătoriile de Ocol
Urban şi Rural Buzău şi Serviciul Sanitar, 5 localuri de şcoală primară,
Cazarma sergenţilor, Abatorul, Bufetul şi Parcul Crâng, Hala din Piaţa Obor şi
Hala Mercur (Piaţa Săracă de mai târziu), clădirile şi împrejmuirea Oborului de
vite din strada Mateescu (actualmente Mesteacănului) şi un imobil din strada
Filantropiei nr. 15.
Alte tabele nominalizează locuitorii de pe diferite străzi obligaţi la plata
unor taxe, iar altă situaţie statistică se referă la suma de 3000 lei destinată
pentru familiile sărace ale demobilizaţilor din 8 comune din plasa Sărăţelu (231
persoane din Beciu, Căneşti, Grabicina, Joseni, Pleşcoi, Policiori, Târcov şi
Trestioara) alocată din fondurile Asociaţiei „Familia Luptătorilor".
&
Documente din anul 1917 ale Primăriei oraşului Râmnicu Sărat9 fac
referire la ce presiuni şi samavolnicii au fost supuse autorităţile şi locuitorii de
către trupele de ocupaţie, multe din adrese fiind în limba germană. Din ordinul
Etappen Kommandatur şi a căpitanului Schultz s-a dispus trimiterea a 1O
plăpumi pentru prostituatele din Mizil şi ghete pentru lazaretul (spital, n.n.)
sifilitic din aceeaşi localitate, alte ordine referindu-se la trimiterea de ciorapi,
fuste, bluze şi baticuri. De la locuinţele proprietatea lui Al. Rigani şi C.
Ciochină s-a rechiziţionat arbitrar mobilier necesar Serviciului de cartiruire a
trupelor de ocupaţie germane. De la Etappen Kommandatur 225 Bilrgermeister
Amt der Stadt Râmnicu Sărat s-a solicitat ca lunar să se trimită statistici cu
numărul şi categoriile de animale şi păsări.
O adresă a Primăriei, din 9 ianuarie 1917, către Orts Kommandatur,
solicita eliberarea şi punerea la dispoziţie a unor însemne distinctive pentru
funcţionari, pentru a nu mai fi nevoie ca zilnic să fie legitimaţi la intrarea în
instituţie. Multe din adresele primite poartă antetul: Armee Femspr. Abtlg 9
Betriebsalteilung, ce aveau ca subiect obligativitatea de a se rechiziţiona
mături, saltele, căni şi ligheane, lămpi şi alte obiecte, ce trebuiau duse la
cazarma Regimentului 23 Obuziere, necesare pentru cei 4000 de prizonieri
români internaţi aici, iar la 24 ianuarie 1917, s-au cerut 40 kg săpun, 1O găleţi
din fier sau din lemn şi 3 duzini de ştergare.
La solicitarea Comandamentului de Etape 225, s-a comunicat numele
comercianţilor ce deţineau 1276 sifoane mari şi mici şi 1619 sticle de
limonadă, că de, nemţii obişnuiau să bea „şpriţ". Cele 4 Circumscripţii de
Poliţie au fost atenţionate să predea la datele solicitate, cămăşi, izmene şi
ciorapi, altfel nemţii urmau să efectueze percheziţii şi să dea amenzi. S-au
rechiziţionat mese, scaune şi birouri, s-au inventariat toate păsările ouătoare, în
special găinile, fiecare proprietar fiind obligat să predea în fiecare sâmbătă,
câte două bucăţi de fiecare pasăre, evaluate la O, 1O lei bucata.
Din memoriul datat 6 februarie 1917 al Tarsiţei Aslan, din strada Bagdat
nr. 23, reiese că încă de la ocuparea oraşului de către trupele imperiale, a fost
evacuată, astfel că solicita inventarierea bunurilor din locuinţă, având intenţia
de a se muta la Bucureşti. Iar alte documente conţin tabele cu locuitori din
comunele judeţului, din ţinutul Putna şi judeţele Brăila, Constanţa, Ialomiţa,
Ilfov şi Prahova, refugiaţi care erau găzduiţi în locuinţele unor localnici. Erau
verificaţi şi primeau hrană prin carantina din Calea Bălţaţilor (carantina de
izolare).
9
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat, dosar 111917, f. 2, 8 - 9, 17, 21,
31-32,37,41-44,47-48;dosar2/1917,f.2, 17, 19,30-33,35,43,60, 74-81,83,91-
97, 117-121,231;dosar3/1917,f.1-3;dosar4/l918,f.2,26, 102-108, 115.
178 V. Nicolescu
Dintr-un memoriu al medicului Şef al Spitalului de Cruce Roşie reiese că

zilnic, de dimineaţă şi până seara târziu îngrijea peste 60 răniţi grav, din
categoria celor care nu puteau fi evacuaţi, inclusiv pe cei din unităţile militare
în trecere prin oraş, astfel că implicarea sa era cu mult peste puterile sale,
deoarece avea în grijă şi bolnavii din Spitalul „Bagdat".
Cu data de 7 martie 1917, primarul Gheorghe David a fost înlocuit de
către ocupanţi, prin ordinul Comandamentului de Etape 225, cu Alexandru
Nica. Deoarece imobilul fusese ocupat de către germani, Primăria funcţiona în
imobilul proprietatea lui Ion Teodoru, din strada Primăriei nr. 4, membrii
Consiliului Comunal depunând jurământul la 15 iulie 1917. Serviciul
Pompierilor, cu 8 cai şi alţi 3 daţi de comandamentul militar, fusese mutat pe la
proprietari.
Un alt document menţionează alte abuzuri ale ocupanţilor, subliniindu-se
că în timp de mare lipsă bănească, sub ocupaţia străină, Primăria a fost
nevoită să împrumute 60.000 lei, din care 15.000 lei de la marele proprietar cu
moşie la Grebănu, colonelul D. C. Soutzo. Săptămânal, Serviciul Contabilitate
avea obligaţia de a comunica cheltuielile de personal sau cu diferite achiziţii.
S-a întocmit şi bugetul pentru anul financiar 1917-1918, cu text în limbile
germană şi română, inclusiv un fond de necesităţi de 70.000 lei (fond de
rezervă), cu precizarea că s-a avut în vedere starea de război şi că ne aflăm
tocmai în zona de operaţiuni militare a etapelor, astfel că s-a gândit un buget
echilibrat. Personalul a fost redus, deoarece traiul este mai scump, mai puţin
personalul bisericesc, căruia li s-au redus lefurile, deoarece mai încasau şi bani
din serviciile religioase prestate. Se preciza că o cheltuială împovărătoare o
reprezenta sumele pentru cei scoşi zilnic la diferite corvezi, pentru lucrări la
străzi, cimitire, cazărmi, cartiruire. Se menţiona că la 27 decembrie 191 §, data
ocupării oraşului, în Casierie era suma de 47.571,75 lei, ulterior încasăndu-se
alte sume din taxa pentru câini şi pentru eliberarea biletelor de identitate. În
final, la venituri se prevedea suma de 33.000 lei şi pentru cheltuieli, 332.074
lei, cu un excedent de 926,00 lei. Din ordinul Comandantului Suprem al
Armatei a 9-a, mareşalul Mackensen, s-a impus o taxă de timbru, obligatorie.
Printr-o publicaţie din 13 aprilie 1917, Comandatura Etapelor 225
informa pe cei interesaţi că intenţiona să achiziţioneze monede din aur, pentru
care, în funcţie de valoarea nominală şi gramaj, plătea o bonificaţie între 1O şi
15%.
La şedinţele Consiliului Comunal s-au primit sesizări privind diverse
abuzuri: Paraschiv I. Stănescu a fost evacuat în mai 1917, din imobilele
deţinute în strada Victoriei, la nr. 14 şi 106; în imobilul Sofiei Drăgan din Piaţa
Halelor (locuia în strada Domireşti nr. 17) a fost instalată o baie comunală; au
mai fost ocupate, din ordinul Comandaturii Etapelor nr. 879, casa lui Stanciu
Goldănescu, din strada Crângu Meiului nr. 21, unde a fost mutată din localul
propriu, Şcoala primară nr. 4 de băieţi.
A.O.K Marele Stat Major al armatei imperiale germane a obligat
Primăria să achite cheltuielile pentru lucrările de consolidare executate la
Teatrul Comunal, care înainte era părăsit, deoarece ocupanţii aveau intenţia de
a organiza spectacole, Administraţia militară germană a prezentat deconturi de
cheltuieli pentru 2.489 mărci, inclusiv pentru achiziţionarea unui Kinomotor,
montat la cinematograful din strada Victoriei.
La alte întâlniri ale Consiliului Comunal s-au dezbătut solicitări ale unor
negustori care cereau scutirea sau reducerea impozitelor pentru prăvălii,
deoarece erau ocupate de militari ai trupelor de ocupaţie. Iorgu Georgescu a
cerut plata chiriei şi contravaloarea stricăciunilor cauzate imobilului său din
strada Bălţaţi nr. 29, unde este carantina de izolare. Cereri în acest sens s-au
primit de la Ion Angelescu şi Iorgu Georgescu, din strada Bălţaţi nr. 127 şi 129,
unde, de asemenea, a fost spaţiu de carantină pentru bolnavii de tifos
exantematic şi de cartiruire, stricăciunile fiind evaluate la 1.15 5,50 lei,
respectiv 1.698,50 lei, sume care trebuiau însă decontate de către Statul român.
În imobilul din strada Bagdat, colţ cu strada Orăşanu era instalată Etapen
Kommandatur 225, nu departe de Spitalul Bagdat.
Ordinul cu nr. 2.274 al Comandaturii Etapelor 225 Werwaltag solicita
decontarea de urgenţă a cantităţii de 2.000 kg zahăr, predată de către Intendenţa
Armatei a 9-a, spre a fi vândută populaţiei la preţul de 4 lei aur pe kg, prin
Etappen Magazin, reieşind suma de 8.000 lei aur. Administraţia Militară a
informat că mai mulţi comercianţi au primit, spre speculă, o cantitate
importantă de vin din depozitele armatei germane, dar că aceasta nu a primit
suma cuvenită, evaluată la 77.400 lei.
La propunerea Primăriei, Comandatura germană a acceptat să acopere
doar jumătate din suma de 12.104 lei, contravaloarea lucrărilor de la Teatrul
Comunal executate de către administraţia militară germană, cât şi suma de
30.000 lei, alte cheltuieli efectuate în timp. În această situaţie, deoarece
Primăria nu avea fonduri, Administraţia germană a vândut mobilierul lui G.
Berger din Bucureşti, căruia i s-a propus închirierea Teatrului, astfel că s-a
încheiat un contract pentru 1O ani, cu plata anticipată a chiriei pe 3 ani (200 lei
pe an) şi 500 lei donaţie pentru ajutorarea săracilor.
Alte diferende priveau iarba din pădurile păşunate de către vitele trupelor
staţionate sau în trecere, sau cosită de către aceştia. Un alt memoriu s-a trimis
de către N. Alexandrescu, arendaşul viilor Corneanca, care sesiza că i-a fost
distrus conacul moşiei din Zărneşti de către ocupanţi, luându-mi-se întreaga
recoltă de vin şi porumb ... moşia Corneanca a rămas pârloagă din cauza
lipsei braţelor de muncă, via s-a uscat, motiv pentru care a cerut scutirea de
impozit pentru anul 1917. La rându-i, Obştea „Sf. Gheorghe" a cerut să se
180 V. Nicolescu
constate daunele cauzate de război în moşia Domneasca, pe care o avea în

arendă (din 163 ha în 1917 a folosit 15 5 ha şi 78,50 ha în 1918), la fel ca şi o
serie de negustori sau chiriaşi ai unor prăvălii, spaţii închise sau ocupate de
militarii germani. Alte distrugeri au fost semnalate la captările de apă din Valea
Cacovei, de unde se alimentau cu apă orăşenii.
Gheorghe Nicolescu din strada Curcănari solicita plata chiriei pentru
imobilul său, unde a fost instalat tribunalul, mutat din localul propriu de către
autorităţile germane de ocupaţie, la fel şi Ion Antonescu, pentru imobilul din
strada Cuza Vodă nr. 70, unde fusese mutată Şcoala primară nr. 2, deoarece
localul propriu fusese ocupat de militari germani. Iar Ion Georgescu sesiza că
în imobilele sale din strada Primăriei nr. 12 şi Stareţ Arvechie nr. 2 au fost
ocupate de Judecătoria de Ocol Urban.
S-a discutat de asemenea, şi posibilitatea acoperirii cheltuielilor cerute
de cerinţele serviciilor ordonate de comandamentele militare, peste
prevederile bugetare in curs, evaluate la 969.956 lei, ce trebuiau luate din
fondurile de creditare.
Din documente reies şi alte samavolnicii ale ocupanţilor, o serie de
ordine ale Orts Kommandatur Râmnicu Sărat obligând autorităţile locale să
rechiziţioneze obiecte de lenjerie, servicii de masă, predarea obligatorie de ouă
şi multe altele. Alte sesizări privesc evacuări din locuinţe, rechiziţionarea de
mobilier şi piane (Sofia Gh. Rătescu), animale şi mijloace de transport (docare,
trăsuri, cupeuri). Revenit din mobilizare, Ştefan Cristescu din strada Dorobanţi
nr. 52, a găsit locuinţa ocupată de soldaţi germani, la fel ca şi atelierul unde
lucra. Iar la anumite termene, se solicitau tot felul de situaţii, cum a fost şi
cazul Poliţiei Militare Austro-Ungare care a obligat Primăria să-i trimită
statistica vitelor din oraş, pe specii şi a păsărilor, totul dirijat către K.u.K.
Etappenstation Komando Râmnicu Sărat, Militar Polizei.
Pentru anul 1918, informaţiile documentare 10 se referă la rechiziţionarea
imobilului cinematografului arendat de către Strul Posmantir, unde germanii
organizau spectacole de film, pe cheltuiala acestuia. La 18 ianuarie, acesta a
înaintat un memoriu din care reiese că încă din ianuarie 1917 germanii au
folosit cinematograful, iar la solicitările sale i s-a răspuns să se adreseze
Primăriei pentru despăgubiri.
La 7 ianuarie 1918, membrii Consiliului Comunal (Al. O. Nica, V. B.
Popescu, I. Theodorescu, V. Paripa, I. Bărcălescu, D. Modreanu, D. L. Ionescu,
Ştefan Paulescu, C. Zosescu, Gh. Mateescu şi Petre Vioreanu) au fost invitaţi
10
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria oraşului Râmnicu Sărat, dosar 3/1918, f. 3, 8, 9, 13 - 17,
18 - 21, 22 - 24, 25 - 27; dosar 411918, f. I - 5, 28, 31, 37, 38, 45, 47, 50, 53, 55, 59 - 66, 68,
83, 96, 110, 114, 115, 117, 120, 128, 137, 141, 144, 152-153, 159, 165 - 177, 197; dosar
511918, f. 3, 6, 9, 107; dosar 611918, f. 25, 35, 60, 88 - 89; dosar 811918.
pentru a doua zi, la ora 11.00, la biserica „Cuvioasa Parascheva", unde se va

oficia un parastas pentru odihna sufletelor celor adormiţi pe câmpurile de
luptă.
Un ordin al Comandaturii de Etape 225, din 25 ianuarie 1918, se referea
la modalităţile de sărbătorire a zilei de naştere a Majestăţii Sale Imperiale
Wilhelm al II-lea, pentru ziua de 26 ianuarie, încheiată cu „ Marea Retragere"
(retragere cu torţe a militarilor participanţi). Iar la 27 ianuarie, în grădina
publică urma să aibă loc un serviciu religios, la care au fost invitaţi toţi
membrii Consiliului Comunal şi conducătorii instituţiilor locale.
De asemenea, pe lângă alte măsuri s-a dispus ca toţi locuitorii şi toate
instituţiile să verifice coşurile de fum pentru evitarea eventualelor incendii.
Zilnic trebuia ca locuitorii să participe la curăţirea străzilor, s-a cerut ca
tălmacii (translatorii) să fie plătiţi de Primărie, între aceştia fiind şi Petre I.
Dascălu, precizându-se că Primăria trebuie să execute orice asemenea ordine
de la autorităţile germane.
La şedinţa din 13 aprilie 1918, s-a informat de către primar că s-a
împlinit marele eveniment al Unirii Basarabiei cu România, care s-a hotărât în
ziua de 9 aprilie curent (stil nou), de către Sfatul Republicii Moldoveneşti de la
Chişinău. Consiliul manifestă o mare bucurie pentru acest frumos şi mare act
al fraţilor Basarabeni. La final s-a hotărât să se tipărească o publicaţie către
locuitori, care erau invitaţi să participe la Tedeumul de la biserica Mănăstirea.
Iată textul (în limbile română şi germană): Iubiţi concetăţeni! O mare bucurie
care va umple inimile tuturor ni se anunţă din Moldova.
Basarabia, în urma hotărârei Sfatului ei, a hotărât în seara zilei de 9
aprilie, unirea cu România, una şi indivizibilă.
Vă anunţ acest mare act săvârşit în folosul României, spre a lua
cunoştinţă, căci bucuria trebuie să fie a tuturora. Basarabia e trup din trupul
nostru şi un secol întreg de despărţire n-a putut să înstrăineze sentimentele
care o împingeau spre noi.
Neputând să dăm expresiunea tuturor simţurilor şi gândurilor care ne
frământă în aşa momente de bucurie, deocamdată am hotărât să pecetluim
acest mare act naţional prin rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu.
Rugăciunea va avea loc duminică, 14 aprilie stil nou, ora 1O dimineaţa,
în biserica Mănăstirea, la care vă rog să binevoiţi a lua parte cu toţii. Evreii
vor ţine la ora 9 a.m., în Templul evreiesc, serviciu divin.
Vor asista şi autorităţile civile şi toate şcoalele.
Primar, Gheorghe David
La 31 iulie 1918, Protoieria informa că din cauza evenimentelor prin
care a trecut oraşul s-a devastat şi mobilierul din cancelaria instituţiei, astfel
că s-a văzut nevoită să solicite altul în schimb, pentru a-l aşeza în casele Şcolii
de cântăreţi bisericeşti, foste proprietatea Kâţa Niculescu.
182 V. Nicolescu
G. D. Dumitrescu, preşedintele Băncii Creditul Râmnicean, cu sediul în

strada Victoriei nr. 33 solicita sprijin spre a nu se ocupa localul băncii. Casa
Centrală a Asigurărilor Muncitoreşti informa că la filiala locală s-a
rechiziţionat abuziv tot mobilierul. Iar C. Manolescu, funcţionar la Tribunalul
Râmnicu Sărat, sesiza că i s-a rechiziţionat un cazan mare din aramă folosit
pentru rufe, ca să se pregătească mâncare pentru prizonierii români, care nu a
mai putut fi recuperat, astfel că a cerut despăgubiri. Alte obiecte de mobilier
s-au rechiziţionat pentru Imobilul ocupat de Poliţia Militară (K.u.K General
Komando Feldpost 4414).
La 3 septembrie 1918, la ordinul Komandaturii, Primăria a solicitat
Circumscripţiilor de Poliţie să rechiziţioneze scaune pentru imobilul din strada
Moltken nr. 71, unde avea loc un banchet. S-a solicitat mobilier şi pentru
Cazinoul din strada Bisoca, frecventat de militarii germani din Regimentul 172
Artilerie. Interesant că într-un depozit al Primăriei se găsea mobilier
rechiziţionat de germani de la diferite locuinţe şi prăvălii. În imobilul Saftei N.
I. Cuereanu, din strada Crângu Meiului nr. 66, era Biroul Foto de Aviaţie (Flii
Parck), iar de la 20 august 1918, aici s-a mutat un ofiţer austriac. În imobilul
din strada Braşoveni nr. 11 funcţiona un Birou Austriac al Armatelor de
Ocupaţie.
La rapoartele Primăriei sunt anexate şi tabele cu cheltuielile solicitate, în
folosul Comandamentului de Etape şi Poliţiei Militare, în mai multe etape,
totalizând suma de 526.867 ,55 lei. Iar o publicaţie a Primăriei oraşului
Râmnicu Sărat solicita ca toţi ofiţerii români de rezervă să se prezinte zilnic, la
orele 8.00 şi 16.00, la sediul Comandaturii germane din strada Primăriei nr. 4.
&
Referitor la implicaţiile economice în vremea războiului, prin intrarea
României alături de Antantă, în războiul împotriva Puterilor Centrale (1916-
1918) pentru ca industria de petrol - puţuri, sonde, rafinării, depozite, instalaţii
de transport etc. să nu fie folosită de către ocupanţi, la cererea aliaţilor şi sub
îndrumarea colonelului Norton Griffit şi a ataşatului militar englez, colonelul
Tompson, s-a trecut la distrugerea tuturor instalaţiilor în funcţiune. Pentru
judeţele Dâmboviţa, Prahova şi Buzău s-a estimat că au fost distruse 1677
sonde, din care 1047 productive, 26 rafinării, rezervoare cu 82.700 tone ţiţei
ceea ce însumează o pagubă de 9.980.527 lire sterline, cu mult superioare
pierderilor care s-ar fi datorat folosirii acestora de către ocupanţi 11 •
În anii 1917 - 1918, exploatările petrolifere din judeţ au fost trecute în
subordinea a două comandamente speciale: Kodoel (Comandamentul
Ion M. Iosa et alii, România în primul război mondial, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 216;
11
Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Bucureşti, 1955, p. 117 - 118.
Se întâmpla acum I 00 de ani 183
Terenurilor Petrolifere) şi Mineralolabteilung (Comandamentul Uleiurilor

Minerale). Terenurile petrolifere au fost preluate în administrarea Companiei
Erdolbetriebsgemeinschaff formată din societăţi cu capital german, în frunte cu
„Steaua Română", care avea deja exploatări la Monteoru şi Arbănaşi 12 • Prima
măsură a fost reluarea exploatărilor şi încercarea de a mări producţia pentru a
se putea acoperi nevoile frontului. O menţiune dintr-un raport ulterior este mai
mult decât concludentă: în timpul ocupaţiei s-a urmărit extragerea de ţiţei cu
orice preţ, adică cât mai repede şi cât mai mult 13 • După încheierea războiului,
în decembrie 1918, la exploatările petroliere din judeţul Buzău au fost numiţi
directori militari: Al. Teodoreanu la Societatea „Steaua Română"; F. Cojan la
14
Arbănaşi şi D. Pavelescu la Societatea Edrol Industrie Anlagen Arbănaşi •
12
N. N. Constantinescu, Situaţia clasei muncitoare din România, 1914 - 1944, Ed. Politică,
Bucureşti, 1966, p. 46 - 4 7.
13
Serv. Arh. Naţ. Bz., fond Societatea petroliferă „Steaua Română" Arbănaşi, dosar 210/1920.
14
Idem, fond Prefectura judeţului Buzău, dosar 35/1919, f. 34.
184 V. Nicolescu
Târg la Buzău
HU\.:(? M"'NCKe
~ ;1ers . 4'3~s
Târgul Obor
Hugo Mancke, Buzău, 1918
Târgul Obor
Hugo Mancke, Buzău, 1918
ARMATA ROMÂNĂ ANGAJATĂ ÎNTR-UN RĂZBOI CU O NOUĂ
CONFIGURAŢIE ŞI DINAMICĂ- BĂTĂLIA PENTRU GALAŢI,
ÎN IANUARIE 1918
Conf. univ. dr. Mihaela Denisia LIUŞNEA
ABSTRACT
THE ROMANIAN ARMED FORCE IN A W AR WITH

A NEW CONFIGURATION AND DYNAMICS - BATTLE
FOR GALAŢI IN JANUARY 1918
One of these pages of history that Bolshevik ideologists wished to remove from
collective memory was the 7/20 - 9/22 January l 918 moment, when in Galati, in a
very complex intemational context, there was a fierce struggle for „nation and
country" to prevent the politica\ and military collapse of what remained of the
Kingdom of Romania after the defeats of 1917 - namely, Moldova.
The Battle of Galati in 1918, January 7/20 - 9/22, was one of the first armed
confrontations following the rules of a modern warfare where all types of weapons are
involved and perfectly cooperate in our case, artillery, aviation, with a double role of
recognition, but also that of supporting the land army by bombardment, then the fleet,
whose shooting defended and supported the soldiers, who eventually got to the melee
fight. Undoubtedly, the information transmission unit had an important role - by
telephone, so that very good coordination could be achieved between all the army
bodies.
After the victory of the Romanian army, not only the front was rescued, but also
the boshevization of other Russian army bodies ( consisting of about one mi Ilion
people) and even the attempt, through pressure from the other points, Paşcani and
Spătăreşti - Fălticeni, to bolshevise the space of Moldova were avoided for the time
being. Let us not forget that the city was the southernmost point on the front line in
1918, located on the border with Russia, through Bessarabia, occupied in 1821 by the
Tsarist Empire.
After this victory, Bessarabia was able to receive the armed support it had
requested, so that it could protect itself against the robbery and crimes of the Russian
army that was retreating in great disorder and so that it could defend its independence,
a first step towards fulfilling an ideal, that of „the union with the Country" - in March
1918.
Analele Buzăului X, Buzău, 2018, p. 187 -197.
188 D. M. Liuşnea
Cuvinte cheie: Galaţi, 1918, război, Basarabia

Keywords: Galaţi, 1918, war, Bessarabia
*
Despre primul război mondial s-a scris foarte mult în Occident şi foarte
puţin în spaţiul rusesc, pentru că Rusia ţaristă dispare înainte de sfârşitul
acestuia, iar bolşevicii care au luat, prin forţă, puterea, au definit acest război
drept imperialist şi ca urmare, un trecut ce trebuia să dispară din amintirea
tuturor, precum ţarul Nicolae al Ii-lea cu întreaga familie, alături de toţi cei
care s-au opus noului regim. Din păcate, în România de după 1945, atitudinea a
fost aceeaşi, astfel că paginile de istorie şi monumentele eroilor au fost pur şi
simplu distruse, mulţi oamenii participanţi direct la evenimente, au fost
încarceraţi, torturaţi şi ucişi, după care s-a aşternut tăcerea timp de multe
decenii.
Una dintre aceste pagini de istorie, pe care ideologii bolşevici şi-au dorit
să o şteargă din memoria colectivă, a fost momentul 7 /20 - 9/22 ianuarie 1918,
când la Galaţi, într-un context internaţional deosebit de complex, s-a desfăşurat
o crâncenă luptă pentru ,,neam şi ţară", pentru a preveni colapsul politic şi
militar a ceea ce mai rămăsese din Regatul României, după înfrângerile anului
1917 - şi anume Moldova.
Din fericire, s-au păstrat documente, printre care un Memoriu, scris de un
preot militar 1, participant direct la evenimente, Pr. Căpitan Ioan Muşeţeanu2 , de
la Regimentul 21 Infanterie 3 , care surprinde foarte corect contextul şi condiţiile
1
Preoţii militari erau asimilaţi în armată cu titlul de locotenenţi. În luna martie a anului 1917,
Marele Stat Major elibera Ordinul Circular 19.001, primul act oficial care reglementa
asimilarea preoţilor militari, precum şi recompensarea celor care au dat dovadă de acte de
bravură, curaj şi dispreţ faţă de moarte, astfel că preoţii de regimente erau asimilaţi gradului
de locotenent, cu posibilitatea de a fi înaintaţi la gradul de căpitan pentru merite deosebite.
O.C. 19 001/ 9 martie 1917, în Monitornl Oastei, nr. 28 I 1917, p. 118 - 119. Înalt Decret nr.
778/ 25 iulie 1917, în Monitornl Oastei, nr. 79/ 1917.
2
Ioan D. Muşeţeanu, licenţiat, paroh al Bisericii Buna Vestire din Cărămidarii de Sus -
Grozăveşti din Bucureşti ( 1903 - 1918), a slujit iniţial în Regimentul 40, după care, în
refacere, ajunge preot la Regimentul 21 Infanterie, în grad de căpitan. A mai slujit la
Regimentul 46/61, după care a fost mutat pe Trenul Sanitar nr. 8. Pr. Grigore N. Popescu,
Preoţimea română şi întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferinţele şi pilde pentrn viitor, I,
Tipografia „Vremea", Bucureşti, 1948, p. 120. Pr. Ic. C. Nazarie, Activitatea preoţilor din
armată, Bucureşti, 1921, p. 103.
3
Unde ,,Prezentându-mă la Regimentul 21 în ziua de 7 martie a.c., primele cuvinte cu care
m-a întâmpinat comandantul, col. Gorski, au fost acestea: «Părinte, suntem într-o stare
nenorocită, avem peste 600 de bolnavi şi în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit
între noi şi te rngăm să ne dai tot concursul pentrn combaterea bolilor contagioase»". Aici
,,A ridicat moralul şi a vindecat sufletul soldaţilor regimentului .. .plin de patriotism şi
smerenie". (Lt. col. Maxim); Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu,
Preoţi în lupta pentrn făurirea României Mari I 9 I 6 - I 9 I 9, Editura EUROPA NOVA,
Bucureşti, 2000, p. 336.
Armata română angajată într-un război cu o nouă configuraţie ... 189
de desfăşurare, personajele implicate şi oferă amănunte deosebit de utile pentru

a înţelege cum s-au derulat evenimentele. Astfel, în continuare, urmând textul
documentului menţionat, vom completa şi vom reconstitui, utilizând şi alte
surse, evenimentele ce încep în zi de Sărbătoare, Sf. Ioan Botezătorul, ale
anului 1918.
*
Demersul nostru va începe cu consecinţa imediată a prăbuşirii Imperiului
ţarist - prăbuşirea frontului rus, anticipată şi favorizată de demersurile
Germaniei, care reuşise să exporte revoluţia roşie şi să o implementeze în
Imperiul ţarist tocmai pentru a-l scoate din război. Facem această menţiune
necesară pentru a înţelege în ce condiţii, germanii, adversari în război
împotriva românilor pe front, au reuşit să folosească o nouă tehnică,
neconvenţională - războiul psihologic, determinat de spargerea alianţei şi
conflicte armate în tabăra adversă, între foşti aliaţi - în cazul nostru cea
româno-rusă. Să ne amintim că România intrase în război de partea Antantei, în
1916, prin Tratatul de Alianţă între România, pe de o parte, şi Franţa, Marea
Britanie, Rusia şi Italia, şi a Convenţiei militare semnate la Bucureşti, la 4/17
august 19164 .
La sfârşitul anului 1917, în condiţiile în care, pe frontul românesc,
armatele ruse refuzau să mai asculte ordinele comandantului lor direct, general
Dimitrie Grigorovici Scerbacev, al cărui cartier General se afla la Iaşi (Socola),
acesta a trimis, la 20 noiembrie I 3 decembrie 1917, o telegramă
feldmareşalului german August von Mackensen şi arhiducelui austriac Iosif,
prin care le propunea „încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de
pe frontul român" 5• Ieşirea Rusiei din război, închisese şi posibilităţile de
aprovizionare a armatei române prin Marea Nodului, precum şi prin Marea
Neagră, prin porturile Arhanghelsk, Semenova şi Alexandrovsk. Astfel,
România a fost pusă în situaţia de a încheia un armistiţiu, în 26 noiembrie I 9
decembrie 1917, stabilindu-se încetarea ostilităţilor pe frontul românesc,
semnatari cu Tripla Alianţă fiind atât Rusia, cât şi România. Se semnase la
Focşani, în condiţiile în care statul Român avea o nouă frontieră militară pe
aliniamentul Focşani - Nămoloasa - Galaţi. Pr. Căpitan Ioan Muşeţeanu scrie
că ,,De la 21 suntem în armistiţiu, aşa că stăm foarte liniştiţi. Circulă multe
zvonuri, însă - noi armata - una ştim, să luptăm înainte oricâte jertfe ni s-ar
cere ... Soldaţii noştri aveau faţă de ruşi o atitudine foarte rezervată, dar şi îi
4
I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României 1354-1920:
Texte rezumate, adnotări, bibliografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975,
p. 410 - 412.
5
Mihaela Denisia Liuşnea, Roman ia in the international context of the 1918, în lnternational
Multidisciplinary Scientific Conference on the Dialogue between Sciences & Arts, Religion
& Education MCDSARE, 2, Târgovişte, 2018, p. 205.
190 D. M. Liuşnea
priveau cu un ochi batjocoritor. Asemenea sunt foarte disciplinaţi, încât fac

admiraţia noastră a tuturor ofiţerilor şi aceasta ne dă mari speranţe în
victorie. Ocupaţia soldaţilor, după încheierea armistiţiului, a fost patrularea
pe stradă contra jafurilor făcute de ruşi, care şi începuseră a se manifesta pe
ici pe colo. La 14 decembrie am primit ordin de plecare spre Galaţi, făcând
acest drum de 40 km într-o după-amiază şi o noapte întreagă. Comanda
regimentului s-a stabilit în com. Fântânele, unde fiind o biserică neisprăvită
am slujit şi eu cum am putut într-însa, în zilele de 24 şi 25 decembrie şi 1
ianuarie - Sf Vasile. Ocupaţia soldaţilor era şi acum tot patrularea prin sat şi
drumurile de la un sat la altul. Aici am ţinut trei şezători: 25,27 şi 31
decembrie". 6
Pe de altă parte, prăbuşirea Rusiei ţariste crease ocazia reparării unei
nedreptăţi istorice - ocuparea de către aceasta a Basarabiei în 1812, astfel că în
noiembrie 1917, în Adunarea legislativă a acesteia s-a decis formarea Sfatului
Ţării, sub preşedinţia lui Ioan Inculeţ, cu următoarele atribuţii: ,,să cheme în
timpul cel mai scurt adunarea poporană a Republicii Moldoveneşti, aleasă
prin glăsuire obştească, de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită după sistemul
proporţional; să împartă norodului muncitor tot pământul fără plată, pe
temeiul folosirei drepte; să apere toate slobozeniile (libertăţile) câştigate prin
revoluţie, precum slobozenia cuvântului, tiparului, credinţei, cugetului,
unirilor, adunărilor şi grevelor, să chezăşuiască neatingerea persoanei şi a
locuinţei şi să aşeze judecata dreaptă pentru tot norodul; să chezăşluiască pe
deplin drepturi deopotrivă pentru toate noroadele ce trăiesc pe pământul
Republicii Moldoveneşti, dându-le autonomia culturală - naţională personală;
să orânduiască treaba învăţământului pe temeiul autonomiei şi al
naţionalizării pentru toate popoarele Republicii Moldoveneşti,· să ia măsuri
pentru ca îndată să se încheie pacea fără răpiri de pământuri străine şi fără
despăgubiri de război, dându-se noroadelor dreptul de a-şi hotărâ soarta,
pacea trebuind să fie încheiată în înţelegere cu întovărăşiţii şi cu toate
noroadele Republicii Democratice Federative Ruseşti" 7 •
6
Documentul 150, Nr. 2, datat 5 februarie 1918. Preotul Regimentului 21 Infanterie P. A.
către Protoieria Armatei, M.C.G., Serviciul Religios; Memoriu de activitatea depusă de
subsemnatul la Regimentul 21 Infanterie, în intervalul de la 15 noiembrie până la 5 februarie
1918. Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru
făurirea României Mari 1916 - 1919, Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 2000, p. 149 -
150.
7
Document nr. 2, ,,Declaraţia Sfatului Ţării al Basarabiei"', 2/15 decembrie, Chişinău, în voi.
Relaţiile româno - sovietice. Documente, Voi. I, 1917 - 1934, Ministerul Afacerilor Externe
al României, Direcţia Arhivă Diplomatică, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse,
Departamentul Istorico-Documentar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 3 - 6.
Acelaşi Sfat al Ţării

proclama, pe data de 2 decembrie 1917, Republica
Democratică Moldovenească, alegând şi un organ decizional, Consiliul
Directorilor Generali, care în perioada imediat următoare a pus bazele primelor
structuri statale: armata şi justiţia. Situaţia politică a devenit din ce în ce mai
tensionată, pentru că apăreau consecinţele altei arme neconvenţionale, foarte
eficiente, utilizată de ideologii bolşevici - propaganda. Vladimir Lenin,
preşedintele Sovietului Comisarilor Poporului, a trimis agitatori, care trebuiau
nu doar să destabilizeze armată rusă , în ideea scoaterii Rusiei din război 9
(negocierile de pace începând în ziua de 22 decembrie 1917 la Brest - Litovsk),
ci trebuiau să contamineze şi militarii români, inclusiv comunităţile urbane
româneşti. Unul dintre aceştia a fost Semen I Semion Rochal, cel care crease în
1917, Republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică, ce apăra
intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd 10 • Pe
acesta noul guvern de la Petrograd l-a desemnat pe S. Roshal drept comisar al
trupelor ruse de pe frontul românesc 11 •
Fostul generalul rus, Youri Nikiforovich Danilov (1866 - 1937) 12 , în
memoriile sale, publicate la Paris 13 , scrie că acţiunile agitatorilor au devenit
atât de intense încât s-a luat decizia de a fi interzise mitingurile şi s-au pus
limite activităţii comitetelor 14 • Acesta evocă ziua de 25 iulie 1917, când
generalul Dimitrie Grigorovici Scerbacev primeşte o telegramă de la Kerensky,
Şeful Guverului provizoriu, prin care i se cerea oprirea ofensivei pe frontul
românesc 15 . Comitetele vor răspândi rapid informaţia, astfel că este folosită
8
General A. I. Denikin, La decomposition de /'arme russe et du pouvoir Fevrier - Septembre,
1917, Paris, 1925, pp. 186 - 204. Care Agitatorii incitau masa de soldaţi în cursul
mitingurilor să distrugă ordinea internă din unităţile lor. Maria C. Stănescu, Costin Feneşan
(editori), Lenin şi Troţki versus Ludendorff şi Hoffman, Bucureşti, 1999, pp. 332 - 333.
9
Primul decret semnat de noua putere, bolşevică, a fost Decretul păcii. Hugo Fazio Vengoa
La Revoluci6n Rusa de 1917: dilemas e interpretaci6n, în „Historia Critica" Nr. 64 aprilie -
iunie, 2017, p. 34.
'
0
Kronstadt era sediul marinei militare ruseşti, iar victoria marinarilor răsculaţi l-a făcut pe
Troţki să îi numească „mândria şi gloria revoluţiei ruse" Orlando Figes, Revoluţia Rusă,
1891 - 1924. Tragedia unui popor, Editura Polirom, Iaşi, 2016, p. 98.
11
Victor Serge, El afzo I de la revoluci6n rusa, Sieglo XXI Editores, S.A„ 1999, p. 128.
12
Youri Danilov, La Russie dans la guerre mondiale 1914 - 1917, Payot, Paris, 1927, p. 545 -
546.
13
A emigrat la Paris în 191 7.
14
Începând din 19 iulie 1917, Armata a 11-a a început replierea, care a lăsat descoperit flancul
Armatei a 8-a, ceea ce îl obligase pe generalul Komilov, comandant al Grupului Sud -
Vestic, să ordone şi retragerea acesteia. În fapt se declanşase dezordinea, care a dus la
înlocuirea comandanţilor de divizie şi formarea unor detaşamente speciale ce urmăreau
dezertorii, situaţia fiind atât de gravă încât generalul amintit propune introducerea pedepsei
cu moartea pe front. Youri Danilov, op. cit„ p. 545.
15
Ibidem, p. 546.
192 D. M. Liuşnea
propaganda - prin agitatorii organizati în comitete, ca măsură de control asupra

respectării ordinelor de la Petrograd 16 .
În condiţiile acestor presiuni Consiliul Directorilor Generali, care
reprezenta deja puterea executivă legală din Basarabia, susţinut şi de Blocul
majoritar din Sfatul Ţării 17 , a solicitat guvernului român, la 22 decembrie
1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui regiment ardelenesc care să fie pus la
dispoziţia autorităţilor basarabene. Socialiştii din Sfatul Ţării s-au opus
considerând că această chemare a armatei române în ajutor ar semnifica de fapt
ocuparea ţării şi implicit ruperea de Federaţia Rusă.
De altfel, guvernul român primeşte o Notă de protest (29 decembrie
1917) de la Petersburg prin intermediul reprezentantului diplomatic român,
Constantin Diamandy, prin care acţiunea armatei române este definită drept
„criminală" şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse 18 , în condiţiile în care
Comitetul Revoluţionar din Chişinău informase „că trupele române au ocupat
micul oraş Leovo şi mai multe sate din Basarabia, iar revoluţionarii au fost
împuşcaţi" 19 • De asemenea erau menţionate şi acţiunile Comitetului
revoluţionar din Iaşi, membrii acestuia fiind arestaţi de autorităţile române 20 •
Studiind mai departe textul notei, aflăm că sunt solicitate informaţii privind
măsurile pe care le-a luat „Guvernul României până acum pentru a pedepsi
elementele criminale dintre ofiţerii români şi din birocraţia românească, care
au îndrăznit să ridice mâna împotriva revoluţiei ruse" 21 • Putem constata o
violenţă de necrezut a exprimării, ameninţările fiind directe, formulate cu un
aer de superioritate de partea ruso-ucraineană referitor la cei care sunt definiti:
„conspiratori români contrarevoluţionari, complici ai lui Kaledin 12 ,
16
Ibidem.
17
Socialiştii din Sfatul Ţării s-au opus considerând că această chemare a armatei române în
ajutor ar semnifica de fapt ocuparea ţării şi implicit ruperea de Federaţia Rusă.
18
M. H. 3eMcKoe, C. M. Maiiopoe, M. B. Ca~q11Koe, B. M. Xeocrne, fi. E. lliTeiiH, (I. H.
Zemskov, S. M. Mayorov, I. V. Sadchikov, V. M. Khvostov, B. Ye. Shteyn) Jiory,weHm&1
BHeumeu no!lumuKu CCCP. (Documentele politicii externe a URSS) ToM I. 7 HOH6pll 1917 -
31 ~eKa6pll 1918 r. - Moscow: rocnonHTHJ~aT, 1959, docum 37 Horn Hapo~HOro
KoM11ccapa I1HocTPaHHbIX )],en TiocnaHHHKY PYMbIHHH )],11aMaH~H, 16 (29) iJeKa6pR 1917
(Notă a Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe către Trimisul României Diamandi
16 decembrie (29) 1917), pp. 66 - 67.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Generalul de cavalerie Aleksei Maximovich Kaledin în Armata Imperială, liderul Kosacilor
(1861 - febr. 1918).
Shcherbaciov2 3 şi Rada, absolut indiferent de ce posturi ocupă aceşti

conspiratori în ierarhia românească" 24 .
În absenţa unui răspuns din partea autorităţilor române, Sovietul
Comisarilor Poporului l-a arestat pe Constantin Diamandy2 5, alături de alţi
câţiva membri ai ambasadei şi a hotărât ca toate relaţiile diplomatice cu
România să înceteze; Legaţia română şi, în general, toţi reprezentanţii
autorităţilor române să fie expulzaţi, pe cea mai scurtă cale, dincolo de
frontieră; ca Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, a fost declarat
intangibil pentru - susţineau ruşii - oligarhia română. Puterea sovietică îşi
asuma răspunderea de a păstra respectivul tezaur, până la predarea lui în
mâinile poporului român. De asemenea, gen. D. Scerbacev, fostul comandant -
şef al frontului român, care s-a ridicat împotriva revoluţiei, a fost declarat
duşman al poporului şi pus în afara legii 26 .
Generalul H. Berthelot lua şi el în considerare necesitatea prezenţei
soldaţilor români în Basarabia cu caracter temporar însă, şi strict militar,
aceasta reprezentând de fapt poziţia Franţei, care nici ea nu dorea un conflict
deschis cu noii conducători ruşi.
Guvernul român a aprobat solicitarea primită prin Telegrama Consiliului
Directorilor General din Chişinău 27 , astfel că sunt trimişi iniţial 1OOO de
voluntari, care urmau să plece de la Kiev spre Chişinău. Reacţia autorităţilor
române a fost moderată deoarece un conflict armat direct cu puterea bolşevică
ar fi adus mari dezavantaje României, cum ar fi: încetarea relaţiilor diplomatice
şi ocuparea ţării de bolşevici - armata rusă fiind încă dispusă de-a lungul
frontul românesc - deoarece era pe poziţia de aliată, mai periculoasă, având în
vedere că domina haosul; pierderea arhivelor şi a tezaurului românesc trimise,
23
Dimitrie Grigorovici Scerbacev, Comandant al frontului rus din Moldova în 1917-1918.
24
Notă a Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe către Trimisul României Diamandi
16 decembrie (29) 1917, în op. cit.
25
Document nr. 6, „Comunicat al Guvernului Rusiei Sovietice cu privire la arestarea şi
eliberarea lui Constantin I. Diamandy, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al
României la Petrograd", 1/14 ianuarie 1918, Petrograd, în Relaţiile româno-sovietice.
Documente. Vol. I, 1917 - 1934, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 10 - 13. Va fi
eliberat de Lenin pe 2 ianuarie 1918, sub presiune diplomatică. La 23 ianuarie 1918.
Berthelot l-a informat pe generalul Tabouis, reprezentantul Franţei la Kiev, că
reprezentantul român în capitala rusă fusese arestat, calea ferată Ungheni - Chişinău tăiată în
mai multe locuri, comunicaţiile întrerupte. Gheorghe Cipăianu, Generalul Henri Mathias
Berthelot şi Basarabia (Ianuarie-Februarie 1918), în vol. Modernizare economică, socială
şi spirituală în Europa Est-Centrală, In honorem prof univ. dr. Csucsuja Istvan, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, p. 171.
26
Document nr. 9, ,,Hotărâre a Sovietului Comisarilor Poporului al RSFS Ruse privind
ruperea relaţiilor diplomatice cu România", 13/26 ianuarie 1918, Palatul Taurida,
Petro grad, în Relaţiile româno-sovietice. Documente. Vol. I, 1917 - 1934, p. 15 - 17.
27
Arh. M. Ap. N., fond Microfilme, rola P 11 1.251 O, c 11.
194 D. M. Liuşnea
pentru siguranţă, în capitala Imperiului ţarist (dispărut în 1917), represalii

posibile asupra refugiaţilor români de la Odessa; posibilitatea de transformare a
ceea ce mai rămăsese din România într-un câmp deschis, urmând să cadă
victime şi numeroşi civili; blocarea aprovizionării, ceea ce ar fi însemnat
sfârşitul conflictului în defavoarea României.
În acelaşi timp, pe frontul din Moldova, în zona Galaţilor, „de la 1
ianuarie situaţia se schimbă: ruşii încep să părăsească poziţia de pe front şi se
adună cu toţii în satele de pe malul stâng al Siretului, ca să treacă în Rusia.
Atunci se iau măsuri preventive, însă fără vreun rezultat, căci ei se strâng în
număr mare 8.000 oameni - o divizie şi jumătate, cu 2 regimente de artilerie şi
80 mitraliere"28 .
În aceste condiţii, Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul de
brigadă Ioan I. Popescu (Sanitaru), cu subunităţi de mitraliere şi de artilerie, în
cooperare cu Flota de Dunăre, după ce s-a concentrat în zona Bereşti, Tg.
Bujor, Băneasa, Măstăcani a început la 7 ianuarie 1918 trecerea Prutului, fiind
împărţită în două detaşamente în două sectoare: Folteşti - Vadul lui Isac
(detaşamentul „Prut"), ocupând după trei zile portul Reni şi Oancea - Cahul
(detaşament „Bolgrad"), care ocupă Bolgradul pe 19 ianuarie. Tot aici ajunge şi
vedeta torpiloare nr. 629 .
În perioada următoare armata română va desfăşura în perioada 7 ianuarie
- 27 februarie 1918 o acţiune de restabilire a ordinii de drept în Basarabia,
devastată de armata rusă în retragere şi de diferite formaţiuni paramilitare
înarmate. La acţiune vor participa 2 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, care
aveau efectivele reduse la 2/3 din cele de război, conform Păcii de la Buftea.
La 14 ianuarie 1918, comandantul Diviziei 11 Infanterie, generalul Ernest
Broşteanu şi statul său major îşi vor face intrarea oficială în Chişinău fără
lupte.
Revenind la începutul anului 1918, pe data de 31 decembrie I 12 ianuarie
1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească ajunge la comandamentul
diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de ziua următoare, 1/13 ianuarie,
trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia.
La Galaţi, Pr. Căpitan I. Muşeţeanu povesteşte că: ,,R.uşii au fost lăsaţi să
vină pe şoseaua naţională !veşti-Galaţi - până la Barboşi Movileni, iar aici au
fost înconjuraţi de regimentul nostru30 astfel: un batalion dinspre Galaţi, 2
companii dinspre Fi/eşti, lacul Calica şi restul de 6 companii dinspre Şendreni
28
Memoriu de activitatea depusă de subsemnatul la Regimentul 21 Infanterie, în intervalul de
la 15 noiembrie până la 5 februarie 1918, în op. cit.
29
Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei 1917 - 1919, Editura
Ex Ponto, 1999, Constanţa, p. 100 - 120.
30
Regimentul 21 Infanterie reprezentând trupa de manevră.
Annata română angajată într-un război cu o nouă configuraţie ... 195
Sărdar spre apus. În a doua linie veneau Re~imentul 6 Mihai Viteazul ,

31
Regimentul 50 Putna32, Regimentele 5 Călăraşi3 şi 11 Siret, iar, ca artilerie,

aveam 4 tunuri 34 (ruşii peste 100) de 75 [mm} de la Regimentul 2 Artilerie,
câteva tunuri calibru mare, ale marinei, aşezate pe marginea de vest a
oraşului3 5, plus vedetele de pe Dunăre 36 . Ruşii aveau în spate podul de pe
Siret, de linie ferată, iar în faţă dealurile de la Barboşi cu tranşee din linia a
doua de apărare - fiind foarte bine adăpostiţi. Lupta a început în ziua de Sf
Ion 37, pe la orele 4 p.m. şi a ţinut toată noaptea şi toată ziua de 8 până seara la
7, când s-a terminat cu înfrângerea totală a ruşilor ce au început să treacă
Siretul la nemţi. Totuşi în ziua de 8, pe la orele 1O dimineaţa, noi am fost in
mare pericol dinspre Galaţi, căci respinseseră trupa noastră până la 300 m de
Ţiglina, ameninţând să intre în oraş, cu care ocazie ne-au luat două companii
prizoniere cu comandanţii lor. Dar, intrând în luptă şi vedetele de pe Dunăre
şi ai noştri pornind din nou la atac, i-au pus pe fugă şi i-au respins până la
linia ferată. În dimineaţa zilei de 9 trupele noastre victorioase se aflau la podul
de pe Siret, dezarmând pe ruşii ce nu vruseseră să se predea la nemţi - şi
aceasta numai infanteria, căci artileria nu s-a mai întors. Regimentul nostru a
avut în această luptă 12 răniţi şi un mort, deşi a fost în linia întâi" 38 •
31
Regimentul 6 Infanterie şi Mitraliere ,,Mihai Viteazul".
32
,J.,a 8 Martie, trupele Regimentului 50 Infanterie şi un escadron de cavalerie au pătruns în
Cetatea Albă, iar la 12 Martie 1918, Comandantul diviziei (13 Infanterie, generalul Popescu
Ion s.n) trecea în revistă trupele în centrul oraşulut'. Constantin Kiriţescu, Istoria
războiului pentru întregirea României 1916 - 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
33
Din ordinul de operaţiuni nr. 7253117.01.1918, emis de către Marele Cartier General,
,,Divizia 13 Infanterie întărită cu Regimentul 5 Călăraşi va trece în Basarabia pentru a se
concentra în zona: Ba/grad - Kazajaclia, Colonia Pandaclia, Cartierul diviziei (P. C.) la
Bolgrad. Concentrarea se va face prin marşuri pe jos. Mişcarea va începe în dimineaţa de
18 ianuarie curent (1918). Misiunea diviziei: a) să asigure ordinea pe calea ferată şi
regulata funcţionare a trenurilor; b) să asigure regulata funcţionare a organelor şi
unităţilor noastre de exploatare care operează în zona Diviziei; c) să se pună populaţia,
avutul ei şi al ţinutului la adăpost de jafuri şi distrugeri"; Fond M Ap. N„ dosar 254,
Ordinul de operaţiuni nr. 7253117.01.1918, emis de către Marele Cartier General, f. 1.
34
Bateriile marinei de 120 mm, 75 mm şi 105 mm, printre care bateria „Căpitan Bratu" care
dispunea de obuze brizante de 120 mm.
35
În cartierul Mazepa - oraşul Galaţi.
36
Vedetele de supraveghere, nr. 1: „Maior Constantin Ene"; nr. 2: „Căpitan Nicolae Lascăr
Bogdan"; nr. 5: „Maior Gheorghe Şonţu" şi nr. 7: „Locotenent Dimitrie Călinescu" fuseseră
construite în şantierele navale „Thames Iron Works & Shipbuilding Co." din Londra, în
perioada 1907 - 1908, fiind dotate cu un tun de 4 7 mm Skoda, o mitralieră Maxim de 6,5
mm şi două lansatoare de proiectile de 356 mm, amplasate de o parte şi alta a bordajului.
37
7 ianuarie - Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului.
38
Memoriu de activitatea depusă de subsemnatul la Regimentul 21 Infanterie, în intervalul de
la 15 noiembrie până la 5 februarie 1918, în op.cit.
196 D. M. Liuşnea
Ruşii,
la care face referire Pr. Căpitan I. Muşeţeanu, făceau parte din
Corpul IV Siberian39 , ce erau conduşi de praporgicul (ofiţer inferior) Anghelof.
Aceştia au participat la lupte cu o vedetă torpiloare, un escadron de cavalerie, o
baterie grea de artilerie şi 6 mitraliere, două companii de mitraliere şi
infanterişti bine pregătiţi (cca 12 OOO de oameni), ce luptaseră în războiul ruso-
japonez (1904 - 1905)40 .
Cât priveşte partea românească, aceasta era de fapt o parte din Armata 2
Română dispusă de pe linia Galaţilor, având drept şef pe Comandantul militar
al Judeţului Covurlui, căpitanul comandor Constantin Niculescu Rizea, ce
primise ordin să apere oraşul41 , ajutat fiind de ceilalţi ofiţeri, Comandant al
trupelor de operaţie pentru apărarea Galaţiului, adică Brigada 8 Infanterie,
aparţinând Diviziei a IV-a a armatei române - colonelul Bucur Bădescu, de
Comandandorul Nicolae Puricescu şi de echipajele celor patru vedete şi ai
şalupei dotată cu mitraliere, precum şi de militarii bateriilor marine de coastă,
de piloţii avioanelor din Escadrila Farman 5 de Recunoaştere şi Bombardament
din Grupul 3 Aeronautic, precum şi ai Escadrilei de monoplane Nieuport, din
Grupul 2 Aeronautic, de Fotograful locotenent observator Grigore Gafencu, de
militarii Regimentul 21 Infanterie sub comanda generalului Alexandru Gorski,
reprezentând trupa de manevră, de cei ai Regimentului 27 Infanterie, condus de
maiorul Vulcănescu, precum şi cei ai Regimentului 6 Infanterie şi mitraliere
„Mihai Viteazul" condus de maiorul Constantin Milicescu, aparţinând
Batalionului 2, de militarii Regimentului 64 şi 50, de cele 2 escadroane de
cavalerie şi de Regimentul 50, aflat sub comanda locotenent colonelului
Diamandi Genuneanu şi nu în ultimul rând, de Compania de Pompieri a
oraşului, comandată de Subl. Ioan Nicolau (în perioada 1911 - 1930).
Pentru apărarea oraşului Galaţi s-au dat lupte grele în 7 - 8 ianuarie 1918,
ruşii fiind în cele din urmă învinşi şi împinşi spre gara Barboşi şi podul peste
Siret42 . Au căzut în luptă 26 de militari români şi au fost 70 de răniţi
înregistraţi 43 .
Citim mai departe, în Memoriul Pr. Căpitan Ioan Muşeţeanu: ,La I 2
ianuarie ne-am mutat în Galaţi, regimentul nostru ocupând sector în faţa
oraşului, în Dobrogea şi peste Siret, în faţa Brăilei, la Vădeni. În această
situaţie, vizitez din când în când trupele de pe front, 40 km, vorbindu-le şi
îmbărbătându-i. Trupa care stă în repaus în Galaţi, un batalion merge în
39
Paul Păltânea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, II, Editura Partener, Galaţi,
2008, p. 267.
40
Ibidem.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Ed.
43
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 207 - 210.
fiecare duminică la biserică. Asemenea, în zilele de 24 ianuarie şi 2 februarie

s-a ţinut câte o şezătoare. Soldaţii sunt sănătoşi şi plini de voioşie. Au hrană
din destul, mai ales că aici se găseşte mult peşte, afară de aceasta oraşul
Galaţi ne dă carne de la abator pentru trupă, mai în fiecare zi .... Dorindu-vă
sănătate, rămân prea supus şi plecat al D-voastră, Căpitan preot Muşăţeanu,
Regimentul 21 Infanterie".
Aproximativ 500 de militari români au reuşit să apere oraşul Galaţi în
ciuda inferiorităţii numerice, raportul fiind de 1/10, iar pentru cinstirea
memoriei lor, municipalitatea Galaţi a comandat ridicarea unui monument, în
anul 1925, cunoscut sub numele „Apărătorii oraşului Galaţi - 7 - 9 ianuarie
1918", lucrare executată de sculptorul gălăţean de origine greacă Ioannis N.
Renieris 44 , demolată de autorităţile comuniste din România, în 1962 I 1963.
*
Această bătălie de la Galaţi, din ianuarie 1918, a reprezentat una dintre
primele confruntări armate desfăşurate după regulile unui război modern, în
care toate tipurile de arme sunt implicate şi colaborează perfect, în cazul nostru
artileria, aviaţia, cu dublu rol, de recunoaştere, dar şi de susţinere a armatei
terestre prin bombardament, apoi flota, a cărui tir a apărat şi susţinut soldaţii,
care au ajuns în final la lupta corp la corp. Fără îndoială, un rol important l-a
avut şi unitatea de transmitere a informaţiei - prin telefon, astfel că s-a putut
realiza o foarte bună coordonare între toate corpurile de armată. De asemenea,
strategia utilizată a fost eficientă. Ruşii au fost lăsaţi să ajungă singuri într-o
mare concentrare - în faţa podului peste Siret, astfel că a fost evitată risipirea
lor prin localităţile din jurul Galaţilor, iar pe de altă parte, punerea lor în
imposibilitatea de a se desfăşura pe flancuri, a limitat pierderile de vieţi
omeneşti în rândul armatei române şi în acelaşi timp, încheierea destul de rapid
a conflictului fără drept de apel.
În urma victoriei armatei române, nu doar frontul a fost salvat, ci şi
bolşevizarea pe moment a altor corpuri de armată ruseşti (cu un efectiv de cca.
un milion de oameni) şi chiar încercarea, prin presiunile din celelalte puncte,
Paşcani şi Spătăreşti - Fălticeni, de a bolşeviza spaţiul Moldovei. Să nu uităm
că oraşul era cel mai sudic punct de pe linia frontului în 1918, amplasat pe
frontiera cu Rusia, prin Basarabia, ocupată în 1821 de Imperiul ţarist.
După această victorie, Basarabia a putut primi ajutorul armat pe care l-a
solicitat, astfel încât să reuşească să se protejeze de jafurile şi crimele armatei
ruse ce se retrăgea în mare dezordine şi să-şi apere independenţa, un prim pas
spre îndeplinirea unui ideal, cel al „unirii cu Ţara" - în martie 1918.
44
Tatăl său, Nicolae P. Reniers emigrase din Pyrgos, Tinos, Grecia, în România, în 1850,
stabilindu-se în Galaţi.
CONSOLIDAREA UNITĂŢII NAŢIONALE ROMÂNEŞTI PRIN
CAMPANIA DIN 1919. DE LA NISTRU ŞI DINCOLO DE TISA
ÎMPOTRIVA „NEBUNIEI ROŞII A BOLŞEVISMULUI"
Valeria BĂLESCU
ABSTRACT
CONSOLIDATION OF THE ROMANIAN NATIONAL UNITY THROUGH THE

1919 CAMPAIGN; FROM THE DNIESTER RIVER AND BEYOND THE TISA
RIVER AGAINST THE „RED INSANITY OF BOLSHEVISM"
The birth of Great Romania, an aspiration materialized in the popular manifestation

in Alba Iulia, on December 1'1,1918, gave the country- as expected- the respite ofthe
well-deserved joy of the creation of the Romanian national unitary state, the goal of so
many generations in history.
Even if the truce of November l r 11, 1918 consecrated the surrender of the enemy
and the end of the war on the west front, for the Romanian State, in 1919, the fight
continued. This was a necessity for the consolidation of national unity against the
Bolshevik menace, looming both in the west, and the east, through the anticipated
coalition of Soviet forces from Russia, Ukraine and Hungary, discontent by the union of
Bessarabia, Bucovina and Transylvania with Romania. This study analyzes such attempts,
starting the subversive event in Hotin of January 7, 1919, and also thc oncs that followed
along the Dniester River, particularly after the creation the yu Communist lntemational
that orchestrated to a great extent the actions via which the Bolsheviks threatened the
Romanian State security.
These movements from the cast, later coordinated under Lenin's leadership with the
Bolshevik movement in the west, installed on March 21'1, 1919, through Bela Kun's
Hungarian Soviet Republic, would resuit in the ultimatums given to Romania on May 1'1
and 2"u by the Foreign Affairs Offices in Russia and Ukraine. It was an intimidation
attempt directed towards the Romanian State at the very time it was fighting back Bela
Kun's annies that tried to impose by any means the border in Transylvania according to
the Belgrade annistice of October 30111 I November 13 1\ 1918, which had been entered into
without the consultation of Roman ia.
Eventually, supported by the Allies and summoning the democratic forces inside
Hungary, the Romanian army intervened west of the Tisa River, finally forcing the
Hungarian Bolshevik forces to surrender. The Romanian army entered Budapest on
200 V. Bălescu
August 41h, 1919, and restored order after Bela Kun 's flee to Austria, until November
when he withdrew.
Romania's politica! and territorial status quo, both în the west, and in the east,
following the fighting and sacrifice of World War I ( 1916 - 1919), was later intemationally
acknowledged în the Paris Peace Conference: as to Hungary, în the Trianon Treaty of June
41h, 1920 and in connection with Bessarabia in the Peace Treaty of October 28 1h, 1920.
Cuvinte cheie: bolşevism, propagandă, Basarabia, Ungaria, Bela Kun

Keywords: Bolshevism, propaganda, Bessarabia, Hungary, Bela Kun
Înfăptuirea României Mari, deziderat finalizat prin manifestarea populară

de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, nu a dat ţării - după cum era de aşteptat
- răgazul unei binemeritate bucurii a creării statului naţional unitar român, ţel
vizat de atâtea generaţii de-a lungul istoriei.
Chiar dacă armistiţiul din 11 noiembrie 1918 consacra capitularea
duşmanului şi sfârşitul războiului pe frontul de vest, pentru statul român lupta a
trebuit să continue şi în 1919. A fost o necesitate de consolidare a unităţii
naţionale împotriva, îndeosebi, a pericolului bolşevismului maghiar, însă în
fapt împotriva coaliţiei de forţe sovietice din Rusia, Ucraina şi Ungaria,
nemulţumite de unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
Lenin, mizând pe radicalismul atroce al bulgarului-bolşevizat Cristian
Rakovski şi pe ura ce o nutrea faţă de regimul monarhic românesc, numindu-l
la conducerea Kievului, spera să instaureze o republică sovietică şi în România.
În acest scop, Rakovski, manipulând forţele alb-gardiste prinse în iureşul
războiului civil intern, a pregătit revolta de la Hotin împotriva autorităţilor
române, nădăjduind pe susţinerea populaţiei civile alogene, „destul de
numeroasă şi nepregătită să accepte noile realităţi din Basarabia" . Pentru asta
1
a ordonat unităţilor teroriste bolşevice din Odessa să acorde sprijin lui Simion
Pertliura, liderul naţionaliştilor ucraineni, care nu precupeţea nici un efort în
regiunea Hotin, de „a realiza unirea cu Ucraina"2 • Lăsând la o parte atitudinea
contrarevoluţionară a adepţilor lui Petliura, dar luând în calcul aversiunea lor
faţă de România, Rakovski îndemna membrii Komsomol-ului ucrainean să le
acorde acestora sprijin în acţiunile lor îndreptate împotriva românilor, „cum ar
fi jandarmii, portăreii, agenţii secreţi", pentru că astfel puteau fi „de mare
ajutor" 3 . De altminteri raportul Brigăzii speciale a Siguranţei statului român din
Galaţi informa la 30 decembrie 1918 că la Odessa fusese creat un Comitet de
1
Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991). Dicţionar, Ed. Militară,
2
Larry Watts, Fereşte-mă Doamne de prieteni„„ trad. Camelia Diaconescu, Ed. RAO,
3
Ibidem.
Consolidarea unităţii naţionale româneşti ... 201
Salvare a Basarabiei, iar la Tiraspol era un detaşament care avea misiunea de a

interveni pentru „eliberarea" Basarabiei. Formaţiunile respective erau alcătuite
îndeosebi din persoane care cunoşteau bine situaţia din Basarabia şi în
organizarea lor erau implicaţi ofiţeri care serviseră în armata ţaristă, unii dintre
ei fiind de origine basarabeană. Ei intenţionau organizarea de astfel de
detaşamente de voluntari şi pe teritoriul românesc, pentru o mai mare reuşită a
acţiunii subversive planificate.
Pentru coordonarea acţiunilor din zona vizată a Hotinului, pe modelul
Directoratului din Kiev, fusese constituit un Directorat basarabean în
componenţa căruia intrau şi reprezentanţi ai autorităţilor ucrainene. Dar, de la
început, în cadrul Directoratului se creionaseră două curente: unul era pentru
crearea Republicii Democrate Mica Bucovină în componenţa Republicii
Populare Ucrainene, cu capitala la Hotin; celălalt - era pentru continuarea
luptei de „eliberare" a Basarabiei şi formarea Republicii Populare Democratice
Basarabene. Oricum, amândouă direcţiile vizau dezmembrarea statului naţional
român. Pentru aceasta, acţiunea subversivă de la Hotin a fost bine pregătită,
iniţial în stânga Nistrului, printr-o propagandă prin manifeste şi apeluri
răspândite în cadrul populaţiei basarabene. Prin comitete ilegale au fost
stabilite legături cu locuitorii din Hotin şi Moghilev - Podolsk, iar în paralel au
fost transportate la Hotin şi în preajma acestuia o importantă cantitate de arme.
Acţiunea fusese uşurată de faptul că în zonă frontul se retrăsese mai târziu, iar
populaţia locală reuşise să ascundă o mare cantitate de armament. Acestor
rezerve li se adăugaseră şi cantităţile sustrase de Directoratul ucrainean din
depozitele de la Kameneţ - Podolsk şi Moghilev - Podolsk.
În fapt, acţiunea subversivă de la Hotin a început în zorii zilei de 7
ianuarie 1919, când trupe alb-gardiste constituite în patru detaşamente şi
conduse de foşti ofiţeri ai fostei armate ţariste, „cu o enormă experienţă
militară'.4, au trecut Nistrul pe la Ungri şi Colaraşovka, atacând prin
surprindere posturile româneşti de grăniceri, în combinaţie cu populaţia
instigată şi înarmată; iar altele intrând prin Naslavcea vizau înaintarea spre
Verejeni şi Lincăuţi. Bandele anarhice, numărând adesea între 200 - 300 de
atacatori, pătrunzând astfel prin mai multe puncte, au reuşit să ocupe unele
localităţi din zonă, fapt pentru care trupele române, prin lupte intense şi cu
pierderi umane, au reuşit să le opună rezistenţă. Dar acest atac a fost preludiul
pentru cel susţinut la 10 ianuarie 1919, pe toată linia Nistrului, de la Hotin la
Atachi, bandelor atacatoare fiindu-le înlesnită trecerea fluviului de gheaţa
formată. La aceeaşi dată a fost ocupat şi Hotinul, „unde atacatorii au manifestat
4
Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz
la Războiul Civil, Ed. Militară, Bucureşti, 2009, p. 169.
202 V. Bălescu
o cruzime deosebită faţă de funcţionarii şi soldaţii români" 5 , după cum relata şi

istoricul Constantin Kiriţescu, în opera sa6 •
După acţiunea întreprinsă, Directoratul basarabean s-a adresat populaţiei
din Hotin şi împrejurimi printr-un Apel, în care se arăta că „Uniunea naţională
a basarabenilor şi-a asumat misiunea de salvare a Basarabiei", îndemnând
totodată la „eliberarea" de sub regimul burghez românesc, spunând că acesta se
uita demult la „Basarabia înfloritoare, iar când armata rusă s-a destrămat,
România a introdus imediat armatele sale în Basarabia"7 •
Printre conducătorii detaşamentelor anarhice s-au aflat nume ca: I. Neaga
(comandant al Regimentului 1 Basarabean), Gheorghe Bărbuţă (comandant al
Regimentului 2 Basarabean), Alexei Starov, Gheorghe Maevski ş.a., aflaţi sub
comanda supremă a căpitanului din fosta armată regulată rusă Latîi, care avea
ca şef de Stat Major pe Filipciuc 8 .
Împotriva lor s-a opus Corpul V al armatei române, care a organizat o
contraofensivă cu mijloace majore, sub conducerea generalului Davidoglu.
După trei zile de lupte crâncene, oraşul Hotin a fost eliberat la 14 ianuarie
1919, astfel că bandelor răzvrătite le-a fost stopată înaintarea, fiind obligate să
se retragă peste Nistru.
În urma confruntării, alături de ostaşii români care au căzut la datorie,
printre care şi generalul Stan Poetaş, comandantul Brigăzii 17 Infanterie şi
şeful trupelor din zona Atachi, documente ulterioare (din 1925) reflectă că au
pierit şi mulţi locuitori nevinovaţi, pentru că „de frica" unei invazii bolşevice
„care domina conştiinţa autorităţilor la acel moment", unele sate au fost
distruse complet de artileria română, fiind astfel consemnate în total 15.000 de
victime9 . În afara acestora, date mai recente precizează că 5.000 dintre răsculaţi
şi 50.000 de oameni din cadrul populaţiei civile (îndeosebi ucraineni şi evrei)
au fugit după înfrângerea răscoalei în stânga Nistrului, formând „o bază solidă
demografică pentru înfiinţarea[ ... ] noilor unităţi ale Armatei Roşii", care se vor
pregăti în mai pentru marşul victorios spre Ungaria 10 •
Pentru că în acea vreme cu greu era perceptibilă o realitate, datorită
atmosferei haotice creată în Ucraina şi Rusia de războiul civil, mărturiile
documentare imediate arătau că acţiunea de la Hotin fusese în exclusivitate
5
Pavel Moraru, op. cit., p. 228.
6
Constantin Kiriţescu, Istoria pentru întregirea României. 1916-1919, voi. II, Tipografia
„România Nouă", Bucureşti, f. a., p. 575.
7
Pavel Moraru, op. cit., p. 228.
8
Anatol Leşcu, op. cit„ p. 169.
9
Arh. M.A.E., fond 711 U.R.S.S., voi. 133, f. 410; Pavel Moraru, op. cit., p. 228. În nota
ultimativă adresată statului român la 1 mai 1919, Cicerin şi Rakovski reproşează printre
altele şi executarea a 3.000 persoane.
'
0
Anatol Leşcu, op. cit„ p. 169 - 171.
rezultatul anarhic al bolşevicilor. Asta consemna şi unele rapoarte ale

Siguranţei române, care spuneau de pildă despre Denikin că „vrea să provoace
revoluţia în România şi intenţionează să introducă în Basarabia manifeste şi
broşuri semnate de Lenin (!?)" 11 .
Dar, în afară de scopul imediat sovietic, mai _era de luat în calcul încă un
aspect. Acţiunea subversivă de la Hotin petrecându-se chiar în preajma
deschiderii Conferinţei Păcii de la Paris ( 18 ianuarie 1919), dorea să
demonstreze marilor decidenţi ai lumii dezacordul populaţiei din regiune faţă
de actul unirii cu România.
La începutul lunii februarie regiunea din nordul Basarabiei era pacificată,
iar de-a lungul Nistrului de mijloc şi de sud paza era întărită de către Divizia a
9-a până la Tighina, şi de către Divizia a 1O-a până la Cetatea Albă. Cu toate
măsurile de siguranţă, activitatea bolşevică s-a intensificat în perioada ce-a
urmat la hotarul Nistrului, impulsionată fiind de înfiinţarea Internaţionalei a
III-a Comuniste, în martie 1919.
La aceasta se mai adăuga instalarea guvernului bolşevic la Budapesta, iar
puterea sovietică consecventă ideii de înfăptuire a revoluţiei mondiale şi-a
dirijat acţiunile subversive în intenţia de a ataca Polonia şi România, prin
nucleele comuniste basarabene, în scopul unirii cu bolşevicii unguri. Pentru
reuşita unui astfel de plan şi similar acţiunii din Hotin, Lenin mizase pe „o
coaliţie roş-albă" 12 în Transilvania, între bolşevicii şi militarii unguri. Misiunea
unei asemenea înfăptuiri şi-o asumase bolşevicul Bela Kun 13 , un evreu ungur,
originar din Transilvania. El se remarcase ca adept al bolşevismului în lagărele
de prizonieri din Siberia, unde fusese încarcerat alături de alţi 300.000
prizonieri de război (ungurii reprezentând o treime), care se oferiseră drept
11
Pavel Moraru, op. cit„ p. 227.
12
Larry Watts, op. cit., p. 80.
13
Bela Kun (n. 1866, Cehu Silvaniei, Comitatul Sălaj, sau în Comuna Nimigea, Bistriţa
Năsăud - d. 29 august 1938, U.R.S.S.). Despre Bela Kun pe larg în: Gyorgy Borsănyi, The
life of a Communist revolutionary, Bela Kun, trad. de Mario Fenyo, Colorado: Social
Science Monographs, New York, Columbia University Press, 1933; Lucian Predescu,
Enciclopedia „ Cugetarea", 1939, p. 470; Rudolf Tokes, Bela Kun and the Hungarian
Soviet Republic: the origins and role of the Communist Party of Hungary in the revolutions
of 1918-1919, New York: published for the Hoover lnstitution on War, Revolution, and
Peace, Stanford, California, by F.A. Praeger, 1967; Bela Menczer, Bela Kun and the
Hungarian Revolution of 1919 (pp. 299-309), din: History Today, Volume XIX (5),
London: History Today Inc„ May 1969; Andrew C. Janos, William Slottman (eds.),
Revolution in perspective: essays on the Hungarian Soviet Republic of I 9 I 9: Published for
the University of California, Berkeley, Center for Slavic and East European Studies,
Berkeley, California: University of California Press, 1971; Mikl6s Molnar, Histoire de la
Hongrie, Hatier, 1996; Ungaria şi istoria ungurilor, Centrul European de Cercetări şi Studii
Istorice, Editura Europa Nova, Veneţia, 2001 ş.a.
204 V. Bălescu
voluntari în Armata Roşie, în timpul războiului civil 14 • Se preocupase apoi de

formarea la Moscova, la 4 noiembrie 1918, a grupului maghiarilor comunişti,
fiind de altminteri primul grup comunist din exil din cadrul Partidului
Comunist (bolşevic) Rus, după care a început pregătirile pentru o revoluţie
ungară. În intenţia sa de a impune un regim bolşevic la Budapesta miza pe
câştigarea adeziunii populare, „exploatând pretenţiile asupra fostelor teritorii
imperiale" 15 •
Bela Kun revenise în Ungaria la 17 noiembrie 1918, alături de încă opt
compatrioţi de-ai săi, bolşevizaţi şi ei şi camuflaţi în personal al Crucii Roşii.
În prezent este de notorietate faptul că sub umbrela acestei organizaţii cu scop
umanitar se ascundeau tot felul de agenţi secreţi ai serviciilor bolşevice 16 •
Atunci, în Ungaria era la conducere guvernul lui Mihâly Kârolyi, ce
fusese instaurat la 31 octombrie 1918, în urma izbucnirii la 30 octombrie 1918
a Revoluţiei Crizantemelor sau Revoluţia Mija-de-toamnă din Ungaria, în
fruntea căreia se aflase. Numirea sa fusese un fapt împlinit prin ocuparea la 31
octombrie a principalelor clădiri publice din Budapesta de către protestatari,
alături de soldaţii purtători de crizanteme. Regele Carol al IV-lea a acceptat şi
el rezultatul rebeliunii, aşa că l-a numit în fruntea noului guvern de coaliţie al
forţelor progresiste pe Mihâly Kârolyi, care avea să devină în mai puţin de o
lună primul preşedinte al ţării, prin proclamarea la 16 noiembrie 1918 a
Republicii Democrate Ungare. Kârolyi, sprijinitorul Consiliului Naţional
Social Democrat Maghiar, avea drept principal obiectiv obţinerea
independenţei faţă de Austro-Ungaria. Astfel, prin revoluţia pornită a silit
demisionarea prim-ministrului Sândor Wekerle, iar fostul premier Istvan Tisza
a fost asasinat. Noul prim-ministru ungar era hotărât să nu accepte armistiţiul
încheiat între Austria şi Antanta la Padova (din 3 noiembrie 1918, de la Villa
Giusti), şi dorea negocieri directe cu reprezentanţii militari ai Antantei, aflaţi în
Balcani. A vând în vedere situaţia de război, guvernul maghiar era alarmat de
posibilitatea ocupării de către ţările vecine considerate ostile, respectiv:
Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, a teritoriilor pe care le revendicau, din
14
15
Paul Lendvai, Ann Major, The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat,
Princeton, Princeton University Press, 2003, p. 369; Peter Pastor, Hungary Between Wilson
and Lenin: The Hungarian Revolution of 1918-1919 and The Big Three, Boulder, East
European Monographs, 1976 (sursă on-line: www.hungarianhistory.hu); Anthony Cave
Brown, Charles B. Mac Donald, On a Field of Red: The Communist lntemational and The
Coming of World War li, G.P. Putnam, 1981; apud Larry Watts, op. cit., p. 77.
16
William R. Corson, Robert T. Crowley, The New KGB: Engine of Soviet Power, New York,
William Moroow 1986, pp. 295-297; Raymond W. Leonard, Secret Soldiers of Revolution:
Soviet Military lnteligence 1918-1933, Westport CT, Greenwood Press, 1999, p. 50 - 60,
apud Larry Watts, op. cit., p. 78.
fostul Imperiu Austro - Ungar. Aşa s-a ajuns la semnarea armistiţiului de la

Belgrad, la 30 octombrie/13 noiembrie 1918, în baza căruia o misiune de
control din partea Aliaţilor, alcătuită din 57 de soldaţi şi comandată de
locotenent-colonelul francez Ferdinand Vyx (sau Vix), de unde şi numele
misiunii (Misiunea Vix), a fost trimisă la Budapesta pentru a monitoriza situaţia
în acord cu termenii înţelegerii 17 .
În ceea ce-l privea pe Bela Kun, acesta la numai o săptămână de la
sosirea sa în Budapesta, printre măsurile organizatorice luate urgent a fost
înfiinţarea Partidului Comunist Ungar. După o lună apoi, avea să organizeze şi
grupele de susţinere: „grupul comunist român", în compunerea căruia intra un
„grup maghiaro-român" ce constituia de fapt baza comuniştilor transilvăneni şi
care fuseseră recrutaţi din rândul prizonierilor de război din Siberia 18 .
În acţiunea sa Bela Kun a avut susţinerea lui Lenin şi Rakovski, acesta
din urmă fiind încă „autoritatea supremă" pentru România în cadrul Consiliului
Suprem. Militând şi pentru o Dobroge autonomă, în interesul Sofiei, Rakovski
întreţinea relaţii cu Federaţia Balcanică, în ideea unirii cu forţele militare
bulgare care încă ocupau Dobrogea (graţie acordului Antantei), pentru o
acţiune conjugată împotriva României.
Este interesant de remarcat faptul că, deşi datorită măsurilor de epurare
etnică Puterile Centrale limitaseră dreptul forţelor militare bulgare în
Dobrogea, Antanta interzisese aliatului român să-şi reinstaleze forţele militare
şi administraţia în această regiune, după retragerea Germaniei, în 1918. De
altminteri această atitudine era redată critic de gl. Berthelot la 11/24 nov. 1918,
când nota: „se discută hotărârea inadmisibilă a lui Franchet d'Esrerey, prin
care este autorizată menţinerea administraţiei bulgare în Dobrogea" 1 •
Însă, la sfârşitul anului 1918, odată alcătuite forţele de reacţie bolşevice
din Ungaria, ele au trecut la săvârşirea de acţiuni subversive (propagandă,
agitaţie) asupra autorităţilor române, similar grupurilor bolşevice din
Basarabia. Organele de siguranţă din România, după cum şi serviciile secrete
franceze şi engleze informau despre acţiunile acestora, astfel că la sfârşitul
anului 1918 şi începutul lui 1919 era raportată pentru Transilvania cifra de
3.000 de agitatori, care făceau o intensă propagandă împotriva Unirii, iar cca.
4.000 de socialişti acţionau pentru „demoralizarea armatei române", toţi aceşti
17
Acordul garanta: jurisdicţia maghiară în teritoriile ocupate, până la decizia finală a
Conferinţei de Pace; prevedea demobilizarea armatei maghiare, cu excepţia a şase divizii de
infanterie şi una de cavalerie, care trebuiau să menţină ordinea în ţară; trupele germane
trebuiau să evacueze Ungaria; încetarea relaţiilor diplomatice cu alte state; în schimb, aliaţii
s-au angajat să nu se amestece în treburile interne ale Ungariei, unde trebuiau încetate
ostilităţile.
18
19
A.N.l.C., fond General Berthelot, dosar nr. 2, p. 301.
206 V. Bălescu
agitatori dispunând de importante sume de bani pentru îndeplinirea scopului

propus20 • În asemenea condiţii Statul Major al armatei române consemna în
rapoartele sale necesitatea prevenirii anarhiei prin măsuri severe, pentru a evita
„represalii sângeroase asupra propriilor fraţi", ceea ce de fapt urmăreau
provocatorii bolşevici unguri 21 .
Exemplul unor astfel de angajări destabilizatoare în Transilvania, poate fi
cel al unei brigăzi din Divizia Szekler, care cu cca. 500 foşti prizonieri de
război maghiari au atacat prin surprindere în sectorul Diviziei a 7-a române, în
raionul Zalău Gud. Sălaj), la 2/15 ianuarie 1919. Cercetările ulterioare au arătat
că principalul instigator al acestei acţiuni a fost dr. Apăthy, „un agent scrupulos
pentru executarea ordinelor emanate de la Budapesta, în vederea unei campanii
antiromâneşti în Transilvania", aşa cum menţiona şi raportul cpt. francez
Ameil, prezentat lt. col. Vix, din cadrul Misiunii Militare Interaliate de la
Budapesta22 •
De evidenţiat este faptul că aceste acţiuni ale bolşevicilor unguri se
corelau cu ceea ce se petrecea în aceeaşi perioadă în Basarabia, cazul Hotin
prezentat mai sus fiind evident, dar şi cu ascensiunea extremei stângi în
Germania şi Austria, pe fondul afundării guvernelor social-democrate în criza
economică postbelică. Această stare determinase la sfârşitul anului 1918
apariţia atât la Berlin cât şi la Viena a sovietelor de muncitori şi soldaţi. În
Germania, Liga Spartachistă condusă de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg
decidea la Conferinţa de la Berlin, din 29 decembrie 1918, formarea Partidului
Comunist German (K.P.D.), mişcare extinsă apoi la Bremen, prin proclamarea
la 1O ianuarie 1919 a Republicii Sovietice, chiar dacă pentru scurt timp 23 . La
fel şi în Austria, unde la 3 noiembrie 1918 fusese creat Partidul Comunist
20
Larry Watts, op. cit., p. 79. Agitatorii erau împărţiţi în mai multe facţiuni, cu denumirea de:
Muncitorii Comunişti Români din Budapesta, Federaţia Comunistă Română din Austria,
Ungaria, Transilvania şi Banat, Grupul Român din Ungaria şi Transilvania ş.a. O prezentare
din perspectivă comunistă a acestui aspect pe larg în: În sprijinul Republicii Ungare a
Sfaturilor (Solidaritatea oamenilor muncii din România cu Republica Ungară a Sfaturilor)
1919. Documente şi amintiri, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari.
21
Campania armatei române din 1918-1919, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 165.
Raportul din 12/25 ianuarie 1919 înaintat Consiliului de Miniştri; vezi şi alte cazuri la
pp. I 61 - I 65.
22
Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, rola P II 1.2619, c. 124; Dumitru Preda, Vasile
Alexandrescu, Costică Prodan, op. cit., p. 164.
23
Republica Sovietică din Bremen a durat trei zile, grupări de spartachişti producând mişcări
similare şi în Brunswick, Wolfenbilttel, Dortmund, Dilsseldorf (sursa: F. L. Carsten,
Revolution in Central Europe 1918-1919, Temple Smith, London, 1972, p. 210, apud
Alexandru Ghişa, România şi Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relaţiilor
diplomatice (1918-1921), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 150).
Austriac, ai cărui membri organizaseră chiar o armată roşie, cu sprijinul

prizonierilor de război reîntorşi din Rusia. Astfel, la începutul primăverii lui
1919, între adepţii mişcării comuniste din Germania, Austria şi Ungaria se
intensificaseră legăturile.
Într-o asemenea conjunctură pentru Aliaţi nu era străină nici intenţia
conjugării eforturilor sovietice de la est şi vest pentru atacul împotriva
României, serviciile secrete franceze şi engleze raportând frecvent în cursul
lunii februarie 1919 despre aceasta 24 .
Pe acest fond şi presiunea aliaţilor în Ungaria se făcea simţită, în
condiţiile în care, în nord, tânărul stat cehoslovac îşi consolidase poziţia prin
preluarea controlului Slovaciei de sub administraţia maghiară, iar în
Transilvania, Consiliul Dirigent apelase la sprijinul militar al Regatului Român
pentru îndepărtarea stăpânirii ungare.
Venind în întâmpinarea acestor solicitări, Consiliul de Miniştri de la
Bucureşti hotărâse în noaptea de 25 spre 26 ianuarie I 7 - 8 februarie 1919, în
lipsa lui Ion I. C. Brătianu, trecerea armatei române dincolo de Munţii Apuseni,
pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de români. Decizia de atunci nu a
fost însă urmată, pe de o parte, pentru că situaţia trupelor din Transilvania nu
permitea o asemenea operaţiune militară, iar pe de altă parte, pentru că Înaltul
Comandament Aliat de la Paris aprecia ca „neoportună" o nouă acţiune care să
modifice statu-quo-ul teritorial din Ungaria şi Transilvania, pentru că altfel s-ar
fi îngreunat lucrările Conferinţei de Pace de la Paris25 . Generalul Berthelot,
având cunoştinţă despre aceasta, nota la 14 februarie 1919 că „gl. Prezan îi
comunicase decizia guvernului român de a ocupa zona: Arad - Oradea Mare -
Satu Mare, iar el îl sfătuise să n-o facă"26 , cu toate că prin Convenţia de la
Belgrad ( 13 noiembrie 1918) „armistiţiul prevedea implicit ocuparea
Transilvaniei de către România, deoarece românii sunt consideraţi ca făcând
parte din Antantă" 27 . Era însă de discutat linia de demarcaţie a Transilvaniei,
care avea să fie modificată în etape succesive, prin intervenţia factorilor de
decizie români pe lângă generalii francezi Franchet d'Esperay, H. M. Berthelot,
dar şi la Paris, la Consiliul Militar Interaliat.
Prevederea fusese adusă la cunoştinţă (la 12 decembrie 1918) locotenent-
colonelului francez Ferdinand Vix, pentru a o face cunoscută guvernului
maghiar (Denes Berinkey) 28 . Opinia reprezentanţilor Ungariei către F. Vix
24
Larry Watts, op. cit., p. 80; Charles Upson Clark, Bessarabia: Russia and Romania an the
Dniester River (cap. XXVI), New York, Dodd, Mead & Co., 1927.
25
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, op. cit., p. 166.
26
A.N.I.C., fond General Berthelot, dosar nr. 2, p. 330.
27
Alexandru Ghişa, op. cit., 2002, p. 151.
28
Peter Pastor, The Vix Mission in Hungary, 1918-1919: A Re-examination, în: Slavic Review,
voi. 29, nr. 3/1970, pp. 481 - 498 (sursă on-line: http://es.wikipedia.org/wiki/Nota_ Vyx).
208 V. Bălescu
fusese exprimată la 18 februarie 1919, comunicându-i-se că ei erau de acord

doar cu o „autonomie naţională" a românilor din Transilvania, în condiţiile
„menţinerii integrităţii teritoriale a Ungariei", şi că „niciodată nu au recunoscut
separarea de Ungaria a celor 26 de comitate ungare reclamate de români" 29 .
Situaţia de haos din Europa de Est făcuse ca nu la mult timp după sosirea ,,Misiunii Vix" în
Ungaria ca relaţia cu aceasta să se agraveze rapid. Însă nici poziţia lt.col. Vix nu era una
confortabilă, pentru că el trebuia să ţină cont de o comandă multiplă: de şeful armatei
franceze din Orient, comandată de gl. Henrys; de şeful Armatei Aliate din Orient, condusă
de gl. Franchet d'Esperey (ambele grupări de armate considerate relativ pro-ungare), dar şi
de comandantul francez al trupelor din România, generalul Berthelot, care era opus
intereselor maghiare. Se mai adăugau ordinele venite direct de la Ministerul de Externe
francez, care, uneori, evitau termenii acordului de la Belgrad. Aproape simultan cu sosirea
,,Misiunii Vix" la Budapesta, la Paris, Franţa a sprijinit cererea lui Benes, reprezentantul
Cehoslovaciei la Conferinţa Păcii, pentru evacuarea Slovaciei de către maghiari. Vix primea
această ştire la 2 decembrie 1918, împreună cu aceea că Parisul nu recunoştea noul guvern
maghiar. Faţă de situaţia incomodă în care se afla ofiţerul francez a ripostat în faţa
superiorilor săi, de încălcarea acordului semnat cu Ungaria. Dar, la jumătatea lui decembrie
1918, situaţia lui Vix a devenit şi mai complicată, datorită situaţiei din Transilvania, prin
faptul că armata franceză din România permitea acesteia trecerea frontierei stabilită prin
armistiţiul de la Belgrad. Vix s-a plâns de noua situaţie superiorilor săi din Belgrad,
solicitând retragerea comisiei de supraveghere, considerând-o astfel de prisos. Pe de altă
parte, la 23 decembrie 1918, reprezentantul cehoslovac în Ungaria, Milan Hodza, anunţa
guvernul ungar de decizia Aliaţilor privind delimitarea frontierei dintre Ungaria şi viitoarea
Cehoslovacie. La sfârşitul lunii ianuarie 1919, situaţia reală a rămas confuză în Ungaria.
Prins în încurcătura acestor ordine şi interese contradictorii, pentru a-şi menţine autoritatea,
Vix a decis prezentarea unui ultimatum lui Kărolyi, înaintat de altminteri la 12 februarie
1919, şi ale cărui condiţii de aplicare începeau din 23 februarie. La 26 februarie 1919,
Consiliul aliaţilor de la Paris a decis susţinerea liniei de demarcaţie dintre armatele maghiare
şi cele române, cu intenţia de a pune capăt tulburărilor care afectau regiunea. O zonă neutră
trebuia stabilită între graniţele celor două ţări. Motivul real pentru schimbarea frontierelor
(teoretic temporare) a fost planul mareşalului Foch, de a crea o forţă anti-sovietică necesară
pentru protejarea căilor ferate maghiare. Guvernul maghiar a prins de veste de noua decizie,
şi a început să se pregătească de o ripostă. Reprezentantul maghiar era presat de a accepta
situaţia, prin ultimatumul lt. col. Vix din 20 martie 1919, pentru a da un răspuns în 30 de
ore. Kărolyi a respins imediat cererea şi a sugerat că cere ajutorul sovietic pentru a-şi apăra
ţara. A doua zi, 21martie1919, Kărolyi a anunţat oficial respingerea ultimatumului „Vix",
şi a demisionat. S-a format apoi un nou guvern de coaliţie, alcătuit din social-democraţi şi
comunişti, condus de Bela Kun, şi a fost declarată Republica Sovietică Ungară. La 26 martie
1919 misiunea „Vix" părăsea Budapesta, lăsând în urmă un guvern comunist, care prin forţa
armelor a vrut să se impună, dar fără rezultat însă, în urma confruntării cu armata română.
Republica Ungară a Sfaturilor a dispărut, luându-i locul apoi Regatul Ungar, care a existat
între 1920 - 1944.
29
Alexandru Ghişa, op. cit„ p. 151. Textul fusese scris de gl. Henrys, Comandantul Armatei
Franceze de Orient, în baza ordinelor din 28 noiembrie 1918, date de gl. Franchet
d'Esperay, comandantul şef al Armatelor Aliate.
Faţăde afirmaţia guvernului maghiar a protestat Alexandru Vaida-

Voevod, membru în delegaţia română la Conferinţa Păcii de la Paris, printr-o
notă înaintată Consiliului Militar Interaliat. El contesta valabilitatea
prevederilor Convenţiei de la Belgrad, în sensul că Aliaţii încheiaseră
înţelegerea respectivă „cu o autoritate de fapt şi nu de drept", şi astfel nu putea
fi invocată „pentru a contrazice condiţiile armistiţiului general"; cerând,
totodată, ca şi în cazul statului cehoslovac, de a nu ţine cont de prevederile
documentului în cauză şi acordarea ~ermisiunii trupelor române de „a înainta
până la limita teritoriilor româneşti" 3 .
Intervenţia delegaţiei române a atras atenţia Conferinţei Păcii de la Paris,
iar prin Comitetul pentru problemele româneşti, condus de Andre Tardieu, a
fost întocmit un studiu privind necesitatea unei noi delimitări a graniţei dintre
România şi Ungaria, în Transilvania. Propunerea viza separarea armatelor
române şi ungare printr-o zonă neutră, ocupată de trupele statelor aliate, cu
scopul de a „împiedica răspândirea bolşevismului predominant în Ungaria" 31 .
Specificarea avea o importanţă majoră, pentru că reliefa existenţa unui „factor
de risc în regiune" 32 , bolşevismul maghiar, şi pe care Aliaţii îl conştientizau. În
final rezultatul a fost stabilirea unei noi linii de demarcaţie între Ungaria şi
România, în urma raportului reprezentanţilor militari ai Consiliului Superior de
Război, aprobat de Conferinţa Păcii, la 26 februarie 1919.
Noua decizie a fost adusă la cunoştinţă părţilor de către lt. col. Vix, la 20
martie 1919, de aceea a rămas cunoscută în istorie drept Nota Vix.
Din partea ungară nota a fost primită de contele Mihăly Karoly, în
calitate de preşedinte provizoriu al Republicii Ungare, cel care a şi prezentat-o
a doua zi spre aprobare guvernului ungar. Dezavuând-o, guvernul ungar a
demisionat în bloc, fapt ce a fost adus la cunoştinţa Conferinţei Păcii de către
Mihaly Karoly tot la 21 martie 1919, invocând nerespectarea Convenţiei de
armistiţiu din 13 noiembrie 1918. Se încheia astfel regimul instituit prin
30
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporolui român, voi. III, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983, p. 21 l.
31
Alexandru Ghişa, op. cit, p. 152.
32
Ibidem, p. 153. Raportul a fost semnat de: Gal Belin (Franţa), Sacville West (Anglia),
Cavallero (Italia), Lochridge (S.U.A.). Noua linie de demarcaţie era: limita de est pentru
România - şoseaua Arad - Salonta Mare - calea ferată Oradea Mare - Careii Mari - Satu
Mare. Deşi aceste localităţi nu puteau fi ocupate de români se permitea utilizarea căii ferate
de armata română şi populaţia civilă din zonă, sub controlul aliat; limita de vest pentru
Ungaria - o linie cu plecare de la Tisa (5 km nord-vest de Vasarosnameny) - 5 km vest de
Debreţin - 3 km vest de Devavânya şi Gyoma - 5 km vest de Oroshaza - Hodmezovasarhely
şi Szeged; limita nordică - râul Someş; limita sudică - râul Mureş; oraşele Arad şi Szeged
rămânând sub ocupaţie franceză.
210 V. Bălescu
„revoluţia rozelor de toamnă" 33 , care însemnase ruperea de sistemul monarhic

şi dualist austro-ungar.
Situaţia s-a agravat apoi, după ce la Budapesta a fost proclamată la 21
martie 1919 Republica Ungară a Sfaturilor (Sovietică). Noul regim de dictatură
proletară sub coordonarea lui Bela Kun izbândise ·În vidul de putere creat la
Budapesta, prin unificarea Partidului Comuniştilor Unguri (K.U.P.) cu aripa
radicală a Partidului Social - Democrat Ungar (M:Sz.D.P.)34 . Atunci, noul
Consiliu Revoluţionar de Guvernământ avea în funcţia de premier pe Sândor
Garbai, însă conducerea efectivă a executivului a fost practic preluată de Bela
Kun, care avea şi calitatea de comisar al Afacerilor Străine. În consens apoi cu
ministrul de război, Vilos Bohm, şi Statul Major General maghiar, cu social-
democraţii şi cu preşedintele Mihâly Kâroly, supranumit ulterior şi „contele
Cominternului", au stabilit „«o alianţă ideologică şi militară completă» cu
Rusia Sovietică" 35 .
Evenimentul crea pericolul pentru România de a fi atacată atât din flancul
estic, cât şi din cel vestic de către forţele conjugate ale Armatelor Roşii
sovietice şi ungare, şi să fie transformată în republică sovietică. Temerea nu era
fără temei, pentru că în acest sens acţiona Bela Kun atât în plan intern, cât şi
extern. Pe de o parte, speculând interesele teritoriale ale elitei aristocrate
ungare, cu uşurinţă el a reuşit să-şi creeze o Armată Roşie, condusă îndeosebi
de ofiţeri ai fostului Imperiu austro-ungar, care printr-o astfel de coabitare cu
stânga radicală vor ajunge curând ei înşişi comunişti, slujind noului regim. Pe
de altă parte, chiar din 21 martie 1919 comunica lui Lenin că împiedicarea
izbânzii dictaturii proletare în Ungaria se datora „hoţilor imperialişti din
Antantă" 36 , care doreau sfărâmarea Ungariei şi împărţirea ei. Îndeosebi
oligarhia română era acuzată că dorea să obţină materiile prime, industria,
agricultura şi teritoriul Transilvaniei, şi tocmai de aceea justifica necesitatea
posesiunii acestei provincii de către forţele comuniste maghiare.
Forţele sovietice l-au susţinut pe Bela Kun, Rakovski aflându-se deja la
21 martie 1919 în Ungaria, cu un proiect de cooperare militară. Planul său
prevedea o ofensivă în estul României, pe două direcţii: 1) Armata Roşie 1-a
ucraineană trebuia să atace pe la nord, prin Bucovina, şi să se unească cu
forţele bolşevice maghiare; 2) în acelaşi timp o altă forţă militară sovietică
alături de trupe de voluntari trebuia să arunce pe români din Basarabia, după
33
Ibidem, p. 155.
34
Ibidem, p. 157.
35
36
Maria Ormos, From Padua to The Trianon, 1918-1920, Highland Lakes, NJ. Atlantic
Research and Publications, 1990, p. 209, apudLarry Watts, op. cit., p. 81.
care Rakovski preconiza să preia comanda forţelor ucramene, să treacă în

România şi să împingă pe români spre Mare 37 .
Subordonat aceluiaşi plan fusese şi ordinul de la jumătatea lunii aprilie
1919, a ministrului de război al Armatei Roşii ucrainene, Vladimir
Alexandrovici Antonov-Ovseienko, care spunea să fie concentrate toate
unităţile în Basarabia, pe flancul drept, în aşteptarea ordinului său special de a
ataca prin „Bucovina şi de-a lungul Carpaţilor", venind astfel în sprijin
armatelor maghiare sovietizate şi stabilirea contactului cu acestea38 .
Despre planurile sovietice forţele aliate aveau cunoştinţă, surse franceze
informând la începutul lunii aprilie că România era ameninţată „de un posibil
atac ungaro-rus, la care s-ar fi putut alătura chiar şi Bulgaria care dorea
Dobrogea" 39 .
De altminteri, despre această situaţie şi gl. Berthelot nota: „Ungaria
refuză să se supună recomandărilor Antantei, îşi constituie un guvern comunist,
face o declaraţie de război cehilor, sârbilor, românilor şi face un apel către
Lenin. lată frumosul rezultat al politicii noastre de temporizare şi de
. „40
menajamente .
În faţa unor asemenea evidenţe şi ţinând cont că unităţi militare ungare se
aflau în Crişana41 , Înaltul Comandament român ignorând şovăielile Consiliului
Suprem Aliat a hotărât să treacă la ofensivă. La 16 aprilie 191942 , după
respingerea unui atac maghiar din timpul nopţii, armata română a trecut
defileurile Munţilor Apuseni, iar în scurt timp ocupa oraşele Satu Mare, Carei,
Salonta, Oradea Mare, ajungând la l mai 1919 la Tisa, considerat punct
strategic de asigurare a securităţii.· Astfel starea de război depăşise starea
37
Rudolf Tokes, Bela Kun and the Hungarian Soviet Republic: The Origins and Role of the
Communist Party of Hungary in the Revolution of 1918-1919, Palo Alto, Standford
University Press, 1967, pp. 133-135, 200-203; Tibor Hajdu, Plans of Strategic Coopera/ion
Between the Russian and Hungarian Red Armies, în Peter Pastor (editor), Revolutions and
lnterventions in Hungary and its Neighbor States, 1918-1919, Boulder, Social Sciences
Monographs, 1988, pp. 302, 367-368, 374; Larry Watts, op. cit., pp. 81 şi 82.
38
G\enn E. Torry, The Romanian lntervention in Hungary. 1919, în Peter Pastor, op. cit.,
p. 307-308; Larry Watts, op. cit., p. 84.
39
40
41
În urma Notei lt. col. Vyx, reprezentantul militar al forţelor Aliate la Budapesta, „se fixa o
nouă linie de demarcaţie asupra întinderii teritoriale de sub administrarea guvernului ungar"
instituindu-se „o zonă neută" controlată de Antanta, care cuprindea oraşele Debreţin şi
Seghedin (sursa: Nagy Zsuzsa, Conferinţa de pace de la Paris şi Ungaria, 1918-1919,
Budapesta, Ed. „Kossuth'', 1965, pp. 75-77; În slujba Republicii Ungare a Sfaturilor, 1919.
Documente şi Amintiri, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 15).
Generalul G. D. Mărdărescu, Campania pentro dezrobirea Ardealului şi ocuparea
42
Budapestei (1918-1920), Ed. Cartea Românească S.A., Bucureşti, 1922, Ediţia a II-a, Ed.
Militară, 2009, p. 34.
212 V. Bălescu
latentă de conflict apărută între cele două state, ambele revendicând

Transilvania, privită de partea română şi ca „o problemă de partaj" după
dezmembrarea Austro-Ungariei.
Acţiunea militară a României a fost însoţită de acţiunea politică a
Consiliului Dirigent din Transilvania, care a luat în stăpânire Crişana şi
Maramureşul.
La 3 mai 1919 trupele române s-au oprit la Tisa, în primul rând din
considerente militaro-strategice, dar şi pentru protejarea populaţiei de
eventualele agresiuni ale Armatei Roşii a lui Bela Kun. Acesta trimisese la 1
mai 1919 preşedintelui S. U.A., dar şi guvernelor statelor limitrofe, cehoslovac,
român şi iugoslav, o notă43 similară cu o cerere de armistiţiu, pe care a
adresat-o prin radio şi tuturor partidelor muncitoreşti şi comuniste. Prin
documentul respectiv arăta că nu revendică pretenţii teritoriale ca vechiul
regim, în schimb solicita încetarea imediată a ostilităţilor şi neamestecul în
treburile interne ale noii Republici a Sfaturilor, precum şi tranzitul comercial
liber şi încheierea de convenţii comerciale libere. În urma acestora,
Comandamentul Trupelor române din Transilvania înainta părţii ungare
44
proiectul unui acord de armistiţiu , la 3 mai 1919, având în cuprindere
condiţiile în care se puteau suspenda ostilităţile dintre cele două părţi. În primul
rând se cerea dezarmarea tuturor forţelor ungare, predarea întregului material
de război şi a materialului rulant ce asigurase legătura dintre cele două state,
predarea celor 4 trenuri blindate care acţionaseră împotriva armatei române în
Transilvania ş.a., inclusiv deschiderea unei misiuni române la Budapesta pe
baza principiului extrateritorialităţii. Guvernul bolşevic maghiar nu a răspuns
însă niciodată solicitărilor înscrise, ceea ce dădea un plus de gândire
autorităţilor române. În schimb, clauzele armistiţiului românesc solicitate
guvernului ungar erau prezentate Marilor Puteri aflate la Conferinţa Păcii de la
Paris, ca „un ultimatum" dat lui Bela Kun şi că armata română „aşteaptă din
clipă în clipă «să înainteze spre Budapesta pentru a scăpa de un vecin ostil» -
aşa după cum transmitea Archibald Cary Coolidge, comisarul american pentru
45
ţările dunărene de la Viena, către preşedintele american Woodrow Wilson" .
De fapt, în general Marile Puteri aveau o poziţie indecisă faţă de părţile
aflate în conflict. Pe de o parte preşedintele Wilson, alături de premierul
britanic Lloyd George, punea căderea guvernului Karoly (pe care ei îl
consideraseră un moderat) pe seama ofensivei trupelor române până la Tisa şi
43
Alexandru Ghişa, op. cit„ pp. 168 - 169.
44
Ibidem.
45
Ibidem, p. 170; Shermann David Spector, România la Conferinţa de Pace de la Paris, ediţie
de Valeriu Florin Dobrinescu, Institutul European, Iaşi, 1995, p. 175.
reproşa prim-ministrului român, Ion I. C. Brătianu, că luase o aşa decizie 46 . De

aceea Wilson era de părere că se impunea trimiterea unei armate interaliate la
Budapesta pentru a contracara planul românesc. Lloyd George, la rândul său,
chiar dădea de înţeles că ar putea recunoaşte Republica Sovietică a Sfaturilor,
pentru că - se exprima el - „nu putem afirma că nu vom recunoaşte niciodată o
republică sovietică", considerând că oricât de imperfect ar fi un asemenea
regim tot avea o reprezentativitate mai mare decât guvernul ţarist47 . Pe de altă
parte, aceste perspective trezeau o mare îngrijorare în rândul oamenilor politici
francezi. Şeful guvernului de la Paris, Clemenceau, refuzase să dea ordin
trupelor franceze (singura forţă disponibilă în Ungaria) să ocupe Budapesta
fără o colaborare britanică, americană şi italiană48 ; iar mareşalul Foch luând în
calcul avansul armatelor ungare împotriva celor cehoslovace, era de părere că
se impunea o campanie militară împotriva Ungariei pentru a-i neutraliza forţa
războinică, reliefănd că în asemenea condiţii doar România „nu făcea rezerve şi
49
nu prezenta cereri " •
Situaţia nou creată la Tisa, în afară de faptul că zădărnicea planul forţelor
sovietice de la Moscova şi Kiev de a-şi da mâna cu cele din Ungaria, le oferise
şi prilejul unor noi provocări la adresa României. Când trupele române
ajungeau la Tisa, Cicerin şi Rakovski au trimis guvernului român, din partea
Comisariatelor Afacerilor Externe din Rusia şi respectiv Ucraina, nota
ultimativă din 1 mai 1919, în cuprinsul căreia alături de multe interpretări
tendenţioase, în final se cerea României: „ 1) Evacuarea imediată a trupelor
române, a funcţionarilor şi agenţilor din întreaga Basarabie şi acordarea
libertăţii muncitorilor şi ţăranilor basarabeni de a-şi stabili propria lor putere;
2) Deferirea tribunalului popular a tuturor vinovaţilor de crime săvârşite asupra
muncitorilor şi ţăranilor basarabeni şi asupra întregii populaţii din Basarabia; 3)
Înapoierea întregului patrimoniu militar care aparţine Rusiei şi Ucrainei şi
capturat de România; 4) Retrocedarea către locuitorii Basarabiei a întregului
.
patnmomu . ce l e-a C:iost l uat ŞI. con fiIscat" 50 .
Ultimatumul era dat pentru 48 de ore, începând cu 1 mai, ora 22.00, iar
dacă condiţiile nu erau acceptate de către guvernul român statele provocatoare
avertizau că vor dispune „de întreaga libertate de acţiune faţă de România" 51 .
Notei de mai sus îi adăuga Rakovski o alta, la 2 mai 191952 , în calitatea
sa de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina şi Comisar
46
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic,
47
48
Shermann David Spector, op. cit., p. 175.
49
Florin Constantiniu, op. cit., p. 305.
50
Arh. M.A.E., fond 71 I U.R.S.S., voi. 133, pp. 405 - 41 O.
51
Ibidem.
214 V. Bălescu
pentru Externe, prin care în numele poporului ucrainean şi din Bucovina soma
guvernul român să elibereze teritoriul Bucovinei în 48 de ore. De altminteri, în
planul sovietic nota ultimativă era doar preludiul unei acţiuni intervenţioniste
asupra României, pentru care forţele militare roşii fuseseră organizate temeinic. ·
La l mai 1919 armata ucraineană avea în atenţie întregul mal stâng al Nistrului,
de la Hotin la Cetatea Albă, iar începând din 2 mai 1919 i se mai adăugaseră şi
alte diferite detaşamente de partizani care se retrăseseră din Basarabia,
îndeosebi după înfrângerea de la Hotin. Alături de asemenea forţe fusese
organizată şi Divizia 1 puşcaşi Basarabeni, al cărui comandant era Matuzenco.
Aceasta cuprindea 3 regimente de puşcaşi, dislocate la Oviodopol, Tiraspol şi
Dubăsari, stând în aşteptare pentru primirea ordinului de deplasare în Ungaria,
în scopul susţinerii Republicii Sovietice a Sfaturilor, împotriva forţelor
române 53 .
Dar, până atunci, atacul planificat de soviete la graniţa Nistrului avea să
testeze rezistenţa trupelor române şi aliate (franceze, greceşti, poloneze) prin
atacul de la Tighina, în timp ce în vest, Bela Kun urma să-şi îndrepte ofensiva
(la 20 mai 1919) spre noul înfiinţat stat cehoslovac, cu scopul creării unui
„coridor terestru direct" spre Ucraina54 . A fost împiedicat în final de a-şi
realiza planul de forţele române, gri!! lupte intense şi prin acorduri directe cu
armatele cehoslovacă şi poloneză 5 • Intre 23-25 mai 1919 a fost pusă stăpânire
52
Ibidem, pp. 411 - 412. Nota ultimativă avea următorul cuprins: ,,Muncitorii şi ţăranii din
Bucovina eliberaţi de sub jugul habsburgic au fost supuşi cu forţa (nu) mai puţin dureroasei
dominaţii a boierilor şi dinastiei române de Hohenzollern. Ucraina care a îndepărtat
opresiunea de clasă sau naţională pentru toate popoarele a devenit prada oligarhiei militare
şi civile române. R.S.S. Ucraina şi o parte considerabilă a populaţiei Bucovinei protestează
în modul cel mai energic împotriva actelor de violenţă, exercitate de către Guvernul român.
Guvernul ţăranilor şi muncitorilor din Ucraina luptă să-şi apere în mod oficial toate
drepturile de liberă determinare naţională a muncitorilor şi ţăranilor din Bucovina. Clasa
muncitorilor n-ar putea suferi între Ungaria şi Ucraina sovietică o Bucovină aservită.
Guvernul sovietic al Ucrainei acordă o perioadă de 48 de ore României pentru declaraţia de
consimţământ privind evacuarea imediată a trupelor sale din Bucovina. Termenul expiră la 4
mai, orele 2,00".
53
Anatol Leşcu, op. cit., pp. 170-171. Forţelor amintite ale Diviziei 1 puşcaşi îi mai erau
adăugate unităţi de transmisiuni (Direcţia transmisiuni cu un batalion), un batalion de
intendenţă; Direcţia artilerie şi comanda Brigăzii 1 de la Odessa, Batalionul de rezervă
Basarabean, dislocat la staţia Libaşevka, Divizionul de Cavalerie din Ananiev, Brigada 3 din
Birzula.
54
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, op. cit., p. 246; Larry Watts, op. cit.,
p. 85; Jorg K. Hoensch, A History of Modern Hungary 1867-1994, New York, Longman,
1996, p. 96.
55
Nicolae Mareş, Alianţa cu România trebuie să existe, în Magazin istoric, nr. 1O (391 ),
octombrie 1999, pp. 51 - 54; Nicolae Mareş, Alianţa româno-polonă între destrămare şi
solidaritate: (1938-1939), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010, p. 26.
pe comunicaţia dintre Sighet şi Kolomeea, prin conjugarea eforturilor Diviziei

a VIII-a română, care a sprijinit armata poloneză prin înaintarea din Bucovina
în Pocuţia, timp în care Comandamentul Trupelor din Transilvania a ocupat
Korosmezo şi Jabonica. În acest fel „s-a înlăturat putinţa unei legături între
bolşevicii ruşi şi unguri" 56 .
În acelaşi timp nu era de neglijat nici situaţia de pe Nistru şi din
Dobrogea.
Solidari cu Bela Kun, Rakovski şi Cicerin au încercat o nouă diversiune,
mai întâi diplomatică, printr-o altă notă ultimativă adresată guvernului român,
la 25 mai 1919, prin care-i imputau României jefuirea Basarabiei de
armamentul rămas de la armata rusă dar şi de alimente, în legătură cu armatele
alb-gardiste contrarevoluţionare. De aceea, atenţionau că-şi rezervă dreptul „de
a deferi la timp Tribunalului revoluţionar pe vinovaţii direcţi şi indirecţi de
fărădelegile" făcute, „indiferent de poziţia pe care ar ocupa-o"; după cum
„guvernele muncitoresc-ţărăneşti ale Rusiei şi Ucrainei îşi declină orice
răspundere faţă de soarta viitoare a diferitelor valori aduse pe timpul
guvernului ţarist în Rusia şi care aparţin guvernului român, Băncii Naţionale
Române, altor bănci româneşti, precum şi moşierilor şi capitaliştilor români 57 .
Concomitent cu acest ultimatum era programată şi începerea unei revolte
în Basarabia, însă vigilenţa organelor române de securitate, care au arestat pe
suspecţii conducători revoluţionari, au dejucat planul sovietic şi a nemulţumit
pe Bela Kun. De altminteri el avea să comunice lui Lenin, la 28 iulie 1919, că
„totala lipsă de cooperare" cu Rusia Sovietică era cauza înfrângerii sale de
către forţele româneşti, sporite prin deplasarea celor din Basarabia .
58
În ceea ce priveşte Dobrogea este de adăugat că bulgarii începuseră să

concentreze şi ei forţe sporite. În legătură cu aceasta gl. Berthelot intervenise la
Paris, cu o lună înainte, cerând a fi acordată satisfacţia cuvenită României în
Transilvania, pentru că altfel rezistenţa forţelor maghiare încuraja pe cele
bulgare la ofensivă în Dobrogea.
În ceea ce-o privea, Franţa, propunându-şi drept obiectiv înfrângerea
bolşevismului din Rusia de sud, prin Comandamentul francez din Orient se
preocupase de sprijinirea înfiinţării unui stat ucrainean dirijând pentru asta
importante sume financiare 59 . Generalul Berthelot notase în acest sens, în
jurnalul său, încă din 19 noiembrie I 2 decembrie 191 7, în urma unei telegrame
de la Kiev: „Ucraina cere ajutorul Franţei. Răspund că accept şi telegrafiez
guvernului francez că iau această hotărâre pe răspunderea mea. Dacă nu
56
Generalul G. D. Mărdărescu, op. cit., p. 80.
57
Reia/ii româno-sovietice„., pp. 42 - 43.
58
59
Constantin Kiritescu, op. cit., pp. 576 - 578.
216 V. Bălescu
reuşesc, guvernul mă va putea dezavua" 60 . Apoi, la 16/29 decembrie 191761

numea pe Tabouis în calitate de comisar al Republicii Franceze în Ucraina,
căruia îi „sugerase" cu ,,insistenţă" să nu se preteze ,,la încercările de
dezagregare: autonomie să fie, dar nu independenţă!" 62 . Fraza explică cu
claritate că Franţa era interesată în distrugerea comunismului însă fără
dizolvarea marelui stat rus, în speranţa continuării luptei împotriva Puterilor
Centrale şi păstrarea unui echilibru strategic pe continentul european. Lui
Berthelot şi mai târziu faţă de momentul arătat i se reproşase de Afacerile
Străine franceze, sub influenţa reprezentanţilor lui Denikin (de la Paris) şi
sprijiniţi de War-Office, că ar fi sprijinit Directoratul Ucrainei. Presa engleză
susţinuse îndeosebi faptul că gl. Berthelot „semnase chiar un tratat de
recunoaştere a independenţei Ucrainei", ceea ce gl. Berthelot dezminţea
categoric 63 .
Manevra franceză a fost sesizată de bolşevici, astfel că printr-o notă a lui
Troţky către Misiunea Militară Franceză se obiecta faţă de „activitatea
contrarevoluţionară a ofiţerilor francezi", care sub pretextul aprovizionării
făceau legătura între gl. Alekseev, Rada ucraineană şi Kaledin •
64
Pentru rezistenţa împotriva forţelor bolşevice fusese organizată şi o

armată compusă din trei divizii franceze (156, 30, 16 - colonială), două greceşti
(a 2-a şi a 13-a) şi alte formaţiuni de voluntari polonezi, ruşi şi ucraineni.
Comanda acestor forţe fusese încredinţată generalului francez Philippe Henri
Joseph d' Anselme, şi se sprijinea la stânga frontului pe „bandele neregulate"
ale generalului ucrainean Petliura, iar la dreapta pe armata alb-gardistului
genera1 rus D em"k"m65 .
Generalul d' Anselme după ce reuşise să ocupe în februarie 1919 Odessa,
pentru a-şi consolida apărarea de flanc a apelat la trupele române să treacă
Nistrul, astfel că la 21 martie 1919 (st. v.) un regiment român (39) cu artilerie
şi cavalerie, sprijinit de câteva plutoane franceze cu tancuri, a ocupat
Tiraspolul şi Razdelnaia, important nod de cale ferată la Kerson. Deşi au
acţionat alături de francezi, conştiente de pericolul la care s-au expus, trupele
române şi-au organizat apărarea de-a lungul graniţei Nistrului, cât şi în
adâncimea teritoriului, pentru a rezista unui eventual atac bolşevic. Însă cu tot
sprijinul românesc acţiunea trupelor franceze nu a dat rezultatul scontat,
acestea fiind respinse la Berezov (80 km de Odessa). Faptul se datora în parte
oboselii soldaţilor francezi, a tinerei şi neexperimentatei armate greceşti, a
60
61
Ibidem, p. 203.
62
Ibidem, p. 201.
63
Ibidem, p. 361.
64
Arh. M.A.E., fond 1914-19/8, E.II-P.II, dosar nr. 34, p. 69.
65
Constantin Kiriţescu, op. cit., pp. 576.
lipsei de disciplină şi de omogenitate a trupelor de voluntari, dar şi lipsei de

sprijin a Comandamentului Trupelor de Orient, potrivit celor consemnate de gl.
Berthelot66 . De altminteri, referitor la cea de-a doua sa misiune în România,
generalul francez consemna că unul dintre scopurile revenirii sale fusese şi
acţiunea din Rusia Meridională , pentru înfăptuirea căreia primele directive le
67
66
Ibidem.
67
A.N.l.C., fond General Berthelot, dosar nr. 2, p. 355; 357 - 261. Prin telegrama din 25
noiembrie 1918 Berthelot spunea că primise noi precizări, cerându-i-se un plan de acţiune
pentru Rusia Meridională, pe care l-a înaintat la 28 noiembrie 1918, şi în care precizase
punerea „în valoare a nevoii de a dispune de efective puternice". Însă cum nu putea avea
trupe franceze într-un număr mai mare, ceruse, potrivit propriei exprimări: „să recurgem la
elementele româneşti, sub forma unor divizii mixte franco-române'', cu menţiunea că
„diviziile româneşti refăcute nu puteau fi folosite în afara unui comandament pur francez,
din cauza unor frecuşuri cu populaţia din sudul Rusiei" (Ibidem, p. 357). Această necesitate
o mai subliniase şi gl. Alby printr-o scrisoare, în care evidenţiase că intervenţia în Rusia
„este o treabă colosală şi că ar fi mai bine să ne abţinem de a o face cu mijloacele
insuficiente de care dispuneam" (Ibidem, p. 357). Cu toate acestea abia la 16 ianuarie 1919
(după două luni) a primit un răspuns, în timp ce Afacerile Străine franceze telegrafiau
trimisului de la Bucureşti că „proiectul generalului Berthelot este inadmisibil!" (p. 358). În
ciuda faptelor prezentate, abia la 16 decembrie 1918 o parte a Div. 156 (cmd. gl. Borius) a
început să debarce la Odessa (un detaşament fusese detaşat la Sevastopol), sub un aprig
bombardament al unor trupe ucrainene, mai mult sau mai puţin bolşevice, care de altfel a
încetat repede. Toată această acţiune, menţionează gl. Berthelot, fusese hotărâtă de
comandantul de la Salonic (fără decizia lui Berthelot), care a continuat să trimită ofiţeri în
Rusia fără să i se aducă la cunoştinţă despre misiunea lor, fapt ce a dus la protestul gl.
Berthelot, la 11 ianuarie 1919.
A urmat o nouă repartiţie a atribuţiilor între Franchet şi Berthelot, acordul lăsându-i mai
multă libertate celui din urmă. Dar şi atunci, Berthelot se plângea că „atârna" tot de Salonic,
în privinţa recompletării personalului cât şi a aprovizionărilor care lăsau de dorit. Efectivele
se micşorau din ce în ce, unităţile neprimind nici o întărire, „în afară de câteva sute de
oameni, provenind din dizolvarea unor divizii [... ] cu o morală dintre cele mai
jalnice"(Jbidem, p. 358).
La mijlocul lunii ianuarie 1919 d' Anselme s-a dus să ia comanda trupelor din Odessa şi
abia spre sfârşitul lui februarie s-a putut începe deplasarea în Rusia Meridională a altor
unităţi, din Armata Dunării: Diva 16-a Inf. Călare (imobilizată de o epidemie de gripă); un
regiment din Div. 30 Inf. terestră a trebuit să rămână în Dobrogea, pentru menţinerea
ordinii; transporturile căilor ferate au fost oprite datorită zăpezii şi lipsei de locomotive -
până la 20 ianuarie 1919. Apoi, incidentele au început din primele zile ale lunii februarie, pe
malul stâng al Nistrului. Un batalion din R. 58 Inf. şi o baterie de munte „au refuzat
categoric să pornească împotriva bolşevicilor de la Tiraspol" (Ibidem, p. 357). La Odessa
„greutăţile au fost create deopotrivă de voluntarii lui Denikin, ca şi de partidele politice ruse,
care erau tot atât de divizate pe cât de numeroase" (Ibidem, p. 359), ceea ce a determinat
deplasarea gl. Berthelot la Odessa, unde a găsit situaţia „foarte gravă" şi pe care a expus-o
superiorilor săi prin raportul din 17 februarie 1919, dar şi printr-o scrisoare lui Franchet.
Punctul cel mai sensibil era lipsa efectivelor franceze. Menţiona că Ia sfârşitul lunii
februarie erau în jurul Odessei, în total: „şase batalioane franceze, care dispuneau doar de o
mie şi două sute de puşti; două regimente greceşti; un batalion polonez şi un număr de
218 V. Bălescu
primise prin intermediul lui Franchet d'Esperey, pe care-l caracteriza ca „un

om de o ignoranţă crasă, de o prostie desăvârşită, de o suficienţă şi de o
infatuare uber alles" 68 •
În condiţiile arătate d' Anselme ordonase retragerea trupelor, ceea ce a
produs degringoladă în sudul Basarabiei, zona fiind practic invadată de trupe
aliate, dar şi de populaţia civilă care se refugiase din calea bandelor bolşevice.
Concomitent şi trupele române s-au retras de la Razdelnaia la Tiraspol, apoi la
Tighina, datorită avansării trupele bolşevice, care la 17 aprilie 1919 ocupaseră
Tiraspolul.
Repliindu-se, pentru apărarea frontierei Nistrului, trupele române ale
Corpului V Armată, compus din Divizia 1 Cav. şi Diviziile 9 şi 10 Inf., au
ocupat malul fluviului de la Hotin la Tighina, după care, spre sud, până la
Mare, erau dispuse trupele gl. d' Anselme. În această formaţie trupele aliate au
rezistat atacurilor intense ale bolşevicilor care, zilnic, prin detaşamente armate
voluntari ruşi, imposibil de precizat (cam între două şi patru mii), ai căror ofiţeri se ţin de
chefuri la Odessa, şi ai căror soldaţi întorc spatele şi fug, la prima lovitură de tun!". Mai
consemna apoi că, în ciuda tuturor insistenţelor, trupele de întărire nu i-au sosit, de aceea
ceruse ca „deplina conducere a operaţiilor să fie dată comandantului suprem al Armatelor
Aliate, care având răspunderea va înţelege, poate, necesitatea de a întări acţiunea noastră"
(Ibidem, p. 359). Dar greutăţile s-au ivit, după cum raporta şi d'Anselme la 1 martie 1919.
Telegrama lui Berthelot din 12 martie 1919 specifica evacuarea Odessei, dacă nu se asigura
aprovizionarea.
Preşedintele Consiliului (francez) i-a dat asigurări că Odessa va fi aprovizionată, deci nu
trebuia părăsită, după cum asigura şi România de deplina siguranţă pe frontiera ei apuseană.
Însă toate garanţiile s-au dovedit „irealizabile", datorită „evenimentelor ce au urmat".
Greutăţile în aprovizionare nu au îngăduit aducerea la Odessa a 45.000 tone de hrană
necesară populaţiei, iar când gl. Berthelot s-a adresat lui Heintz, delegatului american de la
Constantinopol (însărcinat cu aprovizionarea), acesta a răspuns „că el nu poate să dea de
mâncare Odessei, decât pe baza plăţii în aur„.!" (Ibidem, p. 360).
În acelaşi timp, „mi s-a cerut - mai specifica gl. Berthelot - să asigur aprovizionarea din
resursele româneşti, uitându-se că România sângera pe viu, n-avea nici ce mânca şi n-avea
nici mijloacele de transport" (Ibidem, p. 360). Generalul Franchet însă, preluând
comandamentul direct de la 15 martie 1919, a hotărât evacuarea Odessei la data de 1 aprilie
1919, nefiind luate în considerare măsurile pregătitoare stabilite de gl. Berthelot, anterior.
GI. Berthelot mai evidenţiase un fapt, prin care-şi demonstra încă o dată adeziunea şi
respectul faţă de România şi cei care o reprezentau, notând: „O ultimă greşeală avea să fie
comisă faţă de rege şi faţă de Înaltul Comandament Român. În trecerea sa pe la Bucureşti,
Franchet d'Esperey a propus ca trupele româneşti să fie repartizate în două grupuri: pe
frontul dinspre Ungaria şi pe frontul Basarabiei, sub ordinele generalilor francezi. Acest fapt
însemna încălcarea unei prerogative a regelui, la care el ţinea cel mai mult; iar acest proiect,
căruia nu i s-a dat nici o urmare, a provocat o vie emoţie în armata română" (Ibidem, p.
360); dezavua şi faptul că i se atribuise lansarea ideii.
Ibidem, p. 343. Conflictul dintre generalii Berthelot şi Franchet d'Esperey avea să fie
68
judecat la Paris, şi pentru a-l stinge a fost propus gl. Mangin la comanda trupelor franceze
din România şi Ungaria.
puternic consolidate, uneori compuse din sute de indivizi, atacau posturile

româneşti de grăniceri, capturând şi ucigând soldaţii respectivi, sau ocupând
vremelnic unele localităţi, trupele române luptând apoi să-i alunge.
În intenţia de a produce o revoluţie în Basarabia bolşevicii au intensificat
atacurile la Nistru, şi dorind a-şi atrage de partea lor trupele franceze şi
americane, la 27 mai 1919 un avion sovietic a răspândit manifeste la Tighina,
în limba franceză. Apoi, în noaptea aceleiaşi zile a început bombardarea
oraşului, iar în zori „trei companii de bolşevici cu un efectiv de 300 - 400 de
oameni"69 , au trecut cu bărcile Nistru! în două etape, fără ca trupele franceze
aflate în zonă (la o jumătate de km de oraş) să riposteze. Sovieticii fuseseră
siguri că aceste trupe vor fraterniza cu ei (au făcut-o doar cca 60), după cum
mizau într-o reuşită şi prin sprijinul populaţiei civile, agitată de agenţii
bolşevicii infiltraţi anterior în oraş. Începând astfel atacul împotriva trupelor
întâlnite pe străzi, li s-a opus nu la mult timp trupele de tiraliori argentinieni
(din Div. 16-a colonială), majoritatea bolşevicilor fiind ucişi sau înecaţi în
Nistru, în goana lor de a fugi peste fluviu.
După eveniment, ancheta care s-a realizat la Chişinău a dezvăluit că
trecuseră Nistrul şi ajunseseră la Tighina 300 de bolşevici, dintre care, după o
luptă de două ore, rămăseseră pe teren 150 de morţi, potrivit comunicatului
oficial publicat în Socialismul. Doar o mică parte dintre ei reuşiseră să se
retragă peste Nistru, iar ca represalii a fost bombardat Tiraspolul.
Împotriva celor bănuiţi de bolşevism, autorităţile române au luat măsuri
aspre. Consiliul de Război din Chişinău a judecat între 21 iulie - 29 august
1919 membrii Comitetului de partid din Basarabia şi Odessa. În Procesul celor
I 08, denumire după numărul acuzaţilor, în afară de fugari au fost condamnate
la muncă silnică, pe viaţă, 21 de persoane, la închisoare pe termene diferite 31
persoane, iar membrii Guvernului provizoriu basarabean ce se formase la
Odessa [Ivan Krivorukov, alături de agenţii bolşevici de peste Nistru - V.
Voronţov, N. Osipov, G. Poniatovski, A. Po~lavski, G. Borisov (G. Starîi) ş.a.]
au fost condamnaţi la moarte în contumacie 7 .
Ancheta mai constatase că „trupele franceze nu au dorit să lupte de la
început, iar patrulele franceze care păzeau frontiera au dat dovadă de lipsă de
vigilenţă"; în oraş fuseseră răspândite manifeste bolşevice, iar cu atacatorii se
produsese o fraternizare şi din partea muncitorilor ceferişti 71 •
În urma confruntării s-a ajuns la concluzia retragerii şi repatrierii trupelor
aliate şi întărirea frontierei pe Nistru cu trupe române. Prin urmare, în zonă a
fost deplasată Divizia a 5-a, care îşi avea aria de responsabilitate pe sectorul
69
Pavel Moraru, op. cit, p. 235.
70
Ibidem, pp. 236 - 237.
71
Ibidem, p. 235.
220 V. Bălescu
cuprins între Tighina şi Mare, precum şi Divizia a 4-a, care a primit în grijă
jumătate din sectorul Diviziei a 1O-a, care-şi avea cartierul la Orhei. De
asemenea, în Basarabia de sud a mai fost constituit un Comandament
Teritorial, pus sub comanda generalului P. Angelescu, alcătuit din Divizia 15
lnf., Brigada 4 de Roşiori, alături de 3 (trei) regimente de călăraşi. În acest fel
şi graţie disciplinei soldatului armatei române, cel puţin pentru o perioadă,
incursiunile masive ale bolşevicilor la Nistru au fost stăvilite.
Pentru întărirea frontului Basarabiei fusese nevoie de oprirea ordinului de
înaintare spre Budapesta şi dislocarea a trei divizii în Basarabia.
Contribuise la reducerea ofensivei conjugate sovietice ruso-ucrainene şi
ungare împotriva României şi forţele alb-gardiste ale generalului A. I. Denikin,
care se deplasau din bazinul carbonifer al Doneţkului către Moscova. Pentru
stoparea acestora Lenin somase pe Rakovski să renunţe la proiectul iniţiat,
altfel îl făcea răspunzător „dacă trupele destinate atacului împotriva României
nu erau trimise imediat să apere puterea sovietică, ameninţată de înaintarea
albilor" 72 •
Spre sfârşitul lunii mai 1919 Antanta permitea forţelor române să
pătrundă şi în Dobrogea, astfel că pericolul unui contact sovieto-bulgar era
eliminat şi din partea de sud-est a României.
*
Timp de trei luni (mai, iunie, iulie 1919), reprezentanţii Marilor Puteri de
la Paris nu reuşiseră constituirea unei forţe militare interaliate care să schimbe
regimul comunist de la Budapesta. Nici chiar cehoslovacii şi iugoslavii nu mai
erau atât de interesaţi într-o alianţă împotriva regimului lui Bela Kun, deoarece
nu mai aveau revendicări asupra teritoriului ungar care să nu le fie acceptate de
Conferinţa de la Paris. Aceste stări de fapt îngrijorau România, mai ales că
schimbul de mesaje dintre Paris şi Budapesta era perceput ca un semn al
Consiliul celor Patru că intenţiona să trateze pacea cu Budapesta lui Bela Kun.
Astfel, perspectiva României de a-şi afla aliaţi împotriva naţionaliştilor
maghiari şi a regimului lui Bela Kun era lipsită de orice speranţă. Raţiunea însă
indica statului român că atâta timp cât plana asupra sa ameninţarea unui război
pe două fronturi, printr-o „alianţă roşie" între est şi vest, era „imperativ
necesar" să lupte pentru îndepărtarea regimului comunist a lui Bela Kun73 .
Paradoxal, o asemenea intervenţie îi era solicitată României chiar din interiorul
Ungariei. Reprezentanţii fostei clase politice, prin Gyula Andrâssy (fostul
prim-ministru), prinţul Windischgrătz şi Vazsonyi Vilmos (avocat, fost
ministru) se adresaseră la 10 iulie 1919 lui N. Petrescu - Comnen (şeful
Biroului român de presă la Berna), solicitând susţinere pentru guvernul
72
73
Ibidem, p. 306.
conservator ce se constituise atunci la Szeged, prin îndepărtarea regimului

comunist şi ocuparea Budapestei. Ei considerau România „ca singura putere"
din centrul Europei „în măsură de a lichida bolşevismul", de a le salva ţara şi
de a se „restabili pacea şi ordinea în inima Europei" 74 • Pentru un asemenea
ajutor contele Gyula Andrâssy afirmă că „poporul maghiar va rămâne
recunoscător poporului care-l va ajuta să scape de anarhie" 75 .
Demersurile patrioţilor unguri făcea evidentă convergenţa intereselor
româneşti cu cele ce priveau stabilitatea civilizaţiei europene.
Bela Kun însă neluând în calcul opoziţia şi fără să ţină cont de nereuşitele
încercărilor sale strategice, şi-a continuat pregătirile pentru reluarea atacului în
Transilvania.
Consiliul Suprem Aliat - Clemenceau, Lansing, Balfour, Titoni, Makino -
având cunoştinţă de pregătirile războinice ale Armatei Roşii ungare, la 11 iulie
1919 telegrafia lui Bela Kun nu pentru a încheia cu el pacea, după cum se
aştepta, ci spunându-i: „Conferinţa de Pace nu poate trata cu dumneavoastră,
până când dumneavoastră nu respectaţi condiţiile pentru armistiţiu" 76 . În
acelaşi context, mareşalul Foch anunţa la 13 iulie 1919 pe gl. Constantin
Prezan, şeful Marelui Cartier General român, că fusese însărcinat din 11 iulie,
de către guvernele Aliate, să analizeze modul în care s-ar fi putut întreprinde o
acţiune militară împotriva Ungariei. Şi astfel mareşalul francez apela la
România de a folosi „maximum de mijloace" posibile pentru „lichidarea
completă a problemei ungare" . Pentru factorii de decizie români era un
77
paşaport în alb, de ocupare a Budapestei. De altminteri prim-ministrul român şi

Înaltul Comandament erau decişi ca în următoarea confruntare să meargă până
la capăt în lupta româno-maghiară, dintr-o dublă motivaţie: de securitate şi de
prestigiu naţional - ca un drept de „răscumpărare a secolelor de oprimare şi
umilinţă îndurate în Transilvania"78 •
Între timp, intervenţia politicienilor maghiari nu rămăsese fără rezultat.
Ei fuseseră primiţi de ministrul român de la Berna, Mihail Pâclianu, iar
rezultatul întrevederii îl făcuse cunoscut diplomatul român, la 18 iulie 1919,
atât ministrului român al Afacerilor Străine, cât şi delegaţiei române la
Conferinţa Păcii de la Paris.
În aceeaşi perioadă (17 iulie), în capitala franceză, Consiliul Suprem
Aliat luase din nou în discuţie planul operaţiunilor militare împotriva Ungariei.
Pentru aceasta se întâlniseră mareşalul Foch, gl. Weigand şi reprezentanţii
74
Ibidem, p. 307.
75
Nicolae Petrescu - Comnen, O primă experienţă comunistă în Ungaria. Amintiri şi
documente inedite, Madrid, 1957, p. 34.
76
77
Ibidem.
78
222 V. Bălescu
Cehoslovaciei (Benes şi Kramer), Iugoslaviei (Pasic) şi României (Nicolae

Mişu şi Al. Vaida - Voevod). În cadrul dezbaterilor din Consiliu rezulta
ocuparea Ungariei printr-o coaliţie aliată de forţe cehoslovace, române, sârbe şi
franceze (dintre cele aflate deja în Ungaria), în total 20 divizii, cu 220.000
militari, faţă de 150.000 forţe ungare; stabilirea unui nou guvern cu care
Antanta să poată încheia o pace în acord cu punctele sale de vedere ş.a.
Totodată gl. american Tasker Bliss, în legătură cu poziţia adoptată până
atunci de România, acuza guvernul român că nu a respectat condiţiile de
armistiţiu. Pentru a clarifica însă lucrurile, Statul Major General francez a
înaintat un raport lămuritor79 , din care rezulta că la armistiţiul din 3 noiembrie
1918 (cât şi la Convenţia militară din 13 noiembrie 1918), România nu făcuse
parte şi astfel nici nu-i recunoscuse vreodată prevederile, în ceea ce privea
graniţa, pentru că atunci când fusese stabilită gl. Franchet d'Esperey nu ţinuse
cont de Tratatul de Alianţă încheiat în 4/ 17 august 1916 de România cu
Antanta. El se limitase doar a trasa o linie de demarcaţie militară în
Transilvania. Se mai arăta că încă din 15 decembrie 1918 forţele române
fuseseră autorizate să intre în Transilvania, în baza art. III din Convenţie, luând
în stăpânire oraşele Baia Mare, Cluj şi Alba Iulia. Dar, trecând de această linie,
forţele române ajunseseră la conflicte cu forţele maghiare. Se mai puncta că
dezbătând din nou această problemă, Conferinţa Păcii decisese la 17 februarie
1919 o nouă linie de demarcaţie, ceea ce însemnase denunţarea Convenţiei din
13 noiembrie 1918, iar la 26 februarie 1919, aceeaşi Conferinţă a Păcii stabilise
crearea unei zone neutre la vest de Arad - Oradea - Carei - Satu Mare.
Raportul continua arătând că românii după numeroase lupte depăşiseră cu
mult limita zonei stabilite, atingând Tisa, aliniament pe care „refuză să-l
părăsească înainte ca forţele ungare să fie demobilizate" 80 .
În privinţa modului în care partea ungară respectase armistiţiul amintit,
documentul preciza că în dezacord cu prevederile Convenţiei, armata ungară îşi
sporise efectivele şi capacitatea de luptă; că efectivele şi armamentul au fost
folosite „într-un scop agresiv, de propagandă revoluţionară, constituind un
pericol permanent pentru Europa Centrală" 81 •
Bela Kun însă, încrezător pe susţinerea forţei bolşevice din Ucraina,
considerând Basarabia „un ferment de nemulţumiri" 82 şi mizând pe greva
generală agitată de socialiştii români, a dat ordinul de atac asupra armatei
române la 20 iulie 1919, la acea dată dispunând de 280.000 de soldaţi 83 • Dar,
79
Alexandru Ghişa, op. cit, pp. 179 - 180.
80
Ibidem, p.180.
81
Ibidem.
82
Larry Watts, op. cit„ p. 85.
83
Alexandru Ghişa, op. cit, pp. 179 - 180.
când liderul bolşevic ungar a pornit ofensiva împotriva armatei române,

dispunea de-a lungul Tisei de opt divizii, cărora credea că li se opun doar două
divizii române. Era dezinformat, pentru că după relativa calmare a atmosferei
la graniţa Nistrului şi pe fondul răgazului dat de încheierea armistiţiului dintre
bolşevicii unguri şi trupele cehoslovace, încheiat la somarea Conferinţei de
Pace (Consiliul Suprem) la 23 iunie 1917, România şi-a repliat forţele în
Transilvania, iar în locul contingentelor care părăsiseră frontul (1912, 1913)
Marele Cartier General chemase altele de la vatră (191 O, 1911 ), sporind astfel
forţa combativă din Transilvania84 . Singurul impediment care sta în faţa
armatei române era totuşi frontul prea mare de acoperit, pe toată lungimea
Tisei, de cca. 1600 km 85 .
La 20 iulie 1919, prin forţe covârşitoare armata lui Bela Kun, într-o
primă fază, reuşise trecerea în stânga Tisei, în zona Tokay şi Szolnok, iar la sud
ocupa oraşul Hodmezo - Vazarhelly.
Cu toate că se aştepta la un asemenea atac, armata română a resimţit
şocul loviturii maghiare, pentru că preconizatele forţe aliate franceze, sârbe şi
cehoslovace nu au mişcat un pas pentru a sprijini trupele române 86 . Sârbii nu au
aprobat nici măcar transportul de materiale pe ruta Vârciorova - Timişoară,
care era confirmat de Conferinţa de Pace că aparţine României, chiar dacă era
încă sub ocupaţie sârbă; de aceea au fost folosite rute ocolitoare 87 • Dar,
începând cu a doua zi, 21 iulie 1919, printr-o manevră de retragere
Comandamentul Trupelor Române din Transilvania a urmărit desfăşurarea unei
lupte de uzură şi de dispersare a forţelor invadatoare, pentru ca mai apoi,
printr-o luptă susţinută, în numai o săptămână duşmanul a fost alungat pe malul
drept al Tisei. Inamicul simţindu-se înconjurat a fost nevoit să se retragă spre
Szolnok, abandonând mult material de război, astfel că în ziua de 26 iulie 1917
grupul român de manevră nu a găsit decât mormane de proiectile şi material
abandonat. A mai capturat apoi toate posturile care nu reuşiseră să se retragă pe
podul de la Szolnok, dărâmat şi el în retragere de forţele maghiare, pentru a
stopa, măcar pentru o clipă, înaintarea trupelor române. Această primă victorie
împotriva forţelor maghiare a fost adusă la cunoştinţa regelui Ferdinand prin
telegrama trimisă de către comandantul Trupelor din Transilvania, generalul
Gheorghe Mărdărescu, cel care a şi adresat ostaşilor un cuvânt de mulţumire
.
prmtr-un ord'm de zi·88 .
84
Arh. M.M.N„ colecţia ,,Albume", inv. nr. 633, Cum am fost atacaţi ... , în Pagini de glorie.
De la Tisa la Budapesta, p. 4, 7.
85
Ibidem, p. 17.
86
Arh. M.Ap.N„ fond M.C.G„ dosar nr. 826, pp. 45 - 55; Alexandru Ghişa, op. cit, p. 181.
87
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, op. cit„ p. 275.
88
Arh. M.M.N„ colecţia „Albume", inv. nr. 633, p. 26, 35.
224 V. Bălescu
În perioada mai sus amintită, politica de „tărăgăneală" a Antantei a oferit

posibilitatea lui Bela Kun să anunţe Conferinţa de Pace că România a atacat
Ungaria (mesaj interceptat de Marele Cartier General român), în ideea de a-şi
justifica ofensiva împotriva României. Deşi forţele Aliate conştientizau că
pentru liniştea Europei singura soluţie este intervenţia armată interaliată şi
ocuparea Budapestei, „citadela nefastului regim comunist"89 , din diferite
consideraţii aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, Conferinţa de Pace ajungând
la concluzia că nu se poate trata şi discuta cu Bela Kun a recurs la măsuri
diplomatice. Prin radiograma din Lyon, din 27 iulie 1919, Consiliul Suprem
Interaliat lua atitudine împotriva lui Bela Kun şi a atacului ce-l săvârşise
împotriva unei „puteri amice şi aliate" 90 .
Pentru România însă era un „protest tardiv şi platonic" 91 , pentru că, pe de
o parte, reacţia Aliaţilor venea după ce România obţinuse singură o victorie
împotriva armatelor lui Bela Kun, iar pe de altă parte, nota respectivă se
mărginea doar să constate atacul armatei bolşevice ungare asupra României,
fără să anunţe măsuri concrete împotriva lui Bela Kun. Prin urmare, guvernul
român a conştientizat că deplina siguranţă nu o poate dobândi decât prin
înfrângerea totală a armatei lui Bela Kun. În zilele următoare apoi, între 27-29
iulie 1919, trupele române - Grupurile gl. Traian Moşoiu (cu Div. 1 şi 6) şi gl.
Holban (cu Div. 1 şi 2 Vânători) - au făcut pregătiri pentru a traversa Tisa.
În sprijinul Comandamentului Trupelor din Transilvania au fost trimise
întăriri de Marele Cartier General, prin Divizia VII (retrasă de pe frontul de est)
şi Regimentul de Vânători de Munte, care alături de Div. 2 Cavalerie au intrat
în compunerea unui nou grup de trupe, a generalului Demetrescu. În urma
89
Generalul G. D. Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei (1918-1920), Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 89.
90
Ibidem, pp. 89 - 90. Conţinutul notei era: „Guvernele aliate şi asociate sunt foarte doritoare
de a încheia pacea cu poporul ungar şi de a pune capăt stării de lucruri, care face imposibilă
reconstituirea economică a Europei Centrale şi pune o piedică oricărei încercări de a
aproviziona populaţia. Este chiar o imposibilitate de a încerca această operă, mai înainte ca
în Ungaria să fie un guvern reprezentând poporul şi care să-şi execute ad-literam
angajamentele lui, luate faţă de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kun nu răspunde nici
uneia din aceste condiţiuni; el nu numai că a rupt armistiţiul semnat de Ungaria, dar, în
momentul de faţă, atacă o putere amică şi aliată. Se cuvine guvernelor aliate de a lua sub
propria lor răspundere măsurile, cari comportă acest aspect particular al chestiunii. Dacă
hrana şi proviziile trebuiesc furnizate, dacă blocusul trebuie ridicat, dacă opera de refacere
economică trebuie să fie reinstalată, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinţă, decât cu un
guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al cărui autoritate s-a fondat pe teroare.
Puterile asociate cred nemerit de-a adăoga, că orice ocupaţie străină a teritoriului ungar, aşa
după cum este definit prin Conferinţa de Pace, va lua stărşit, de îndată ce Comandamentul
suprem interaliat va socoti că condiţiunile armistiţiului au fost executate într-un mod
mulţumitor".
91
Ibidem, p. 90.
pregătirilor, intenţionând mişcări tactice, după aruncarea podului de vase peste

Tisa în noaptea de 29 spre 30 iulie, trupele române au trecut fluviul la Tisa -
Bo. Primele trupe care au trecut în Ungaria au fost cele ale Diviziilor 1 şi 2
Vânători, fără să întâmpine rezistenţă din partea forţelor maghiare. În după
amiaza aceleiaşi zile au trecut şi trupele Div. 6, din Grupul gl. Moşoiu. A urmat
în noaptea de 30/31 iulie trecerea prin surprindere a Div. VII din Grupul
Demetrescu, în regiunea Madaras (Kis-Kore), dar şi a altor trupe care au ocupat
poziţii strategico-tactice importante: Takta, Szada - Takta, Harkany - Tisa,
Takta Kenez. În încercarea de a rezista şi a prinde într-o capcană forţele
române, inamicul a lăsat descoperit drumul spre Budapesta şi s-a retras în
triunghiul Czegled - Abony - Kecskemet. Fără a se lăsa înşelate, trupele
române luptând susţinut împotriva inamicului au învins rezistenţa acestuia în
preajma Szolnocului, la 2 - 3 august 1919, şi l-au urmărit în retragerea spre
Abony şi Czegled. Simţindu-se însă înconjurate, trupele ungare au fost silite să
trimită parlamentari pentru capitulare, în faţa Comandamentului Trupelor
române din Transilvania. În aceeaşi zi, Grupul gl. Moşoiu şi Brig. 4 Roşiori (lt.
col. adj. Atanasescu) au procedat la dezarmarea a trei divizii inamice (3, 5, 6)
din regiunea Abony - Czegled. Totodată a fost capturat şi un număr
impresionant de prizonieri: 1.000 ofiţeri şi 30.000 trupă, precum şi un „enorm
material de artilerie, muniţii şi arme"92 • Asemenea victorii dobândite pe
direcţia principală de atac au obţinut şi celelalte grupuri militare române
angajate pe teritoriul Ungariei (gl. Holban, gl. Demetrescu, gl. Hanzu, gl. Papp
ş.a.). În urma lor, la 3 august 1917, Comandamentul Trupelor din Transilvania
concluziona că inamicul nu mai este capabil de nici o rezistenţă, prin urmare a
decis înaintarea trupelor cu aceeaşi mare precauţie spre Budapesta. Anihilând
orice rezistenţă a adversarului, în după-amiaza zilei de 4 august 1919 (ora
16,00) trupele române ajungeau la porţile Budapestei, iar în urma somaţiei
făcute de gl. Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din
Transilvania, care sosise alături de Divizia 1 Vânători, s-a prezentat o delegaţie
a noului guvern maghiar pentru a preda oraşul. Trupele române au pătruns în
linişte apoi în Budapesta, pe Calea Andrassy, fiind întâmpinate cu bucurie de
populaţia oraşului, deoarece scăpase de teroarea bolşevică.
Fusese o victorie rapidă a trupelor române, care în doar 15 zile reuşiseră
înfrângerea a 9 divizii bolşevice, ale armatei lui Bela Kun. El însuşi fugise în
Austria încă din 2 august, unde a fost închis. Istoricii unguri au demonstrat
ulterior că liderii bolşevici îşi însuşiseră de la Banca Austro - Ungară din
Budapesta suma de 25 milioane coroane, motiv de reproş pentru mai târziu 93 .
92
Ibidem, p. 42.
93
Alexandru Ghişa, op. cit., p. 183.
226 V. Bălescu
Abia în 1920, printr-un schimb de prizonieri între Uniunea Sovietică şi

Austria, Bela Kun a ajuns la Moscova, căutând protecţia „tovarăşilor" sovietici.
În U.R.S.S. i-a fost acordată cetăţenie sovietică şi a fost numit în conducerea
Cominternului, însă protectorii iniţiali i-au devenit călăii de mai târziu, pentru
că şi-a găsit sfârşitul în timpul marii epurări staliniste, din 1938 (29 august) 94 •
Când armata română a pătruns în Budapesta, în locul guvernului
controlat de Bela Kun se afla de la 1 august 1919 un guvern „sindicalist'',
condus de Gyula Peidl şi Kâroly Peyer, socialişti de dreapta şi ostili
comuniştilor95 .
După ocuparea Budapestei, gl. Gheorghe Mărdărescu a trimis o
telegramă regelui Ferdinand, la 5 august 1919, prin care-l anunţa că pe 4 august
1919, ora 18,00, „trupele române au ocupat Budapesta fără rezistenţă", iar după
luarea măsurilor de ordine a primit defilarea trupelor (o brigadă de infanterie şi
un divizion a trei baterii din Divizia l-a Vânători, precum şi un divizion din
Brigada 4-a Roşiori), pe Andrassy-strasse. Mai anunţa că a numit guvernator al
Budapestei pe gl. Holban şi că populaţia a primit trupele noastre „în mod
simpatic" 96 .
De asemenea, gl. Gh. Mărdărescu a dat o proclamaţie către populaţia
Budapestei, prin care arăta bunele intenţii ale armatei române şi îndemna la
ordine.
Armata română a mai trebuit să neutralizeze apoi şi alte trupe bolşevice
răzleţe, detaşamente militare ce acţionau în zona dintre Tisa şi Dunăre.
De asemenea, tot la 5 august 191 7 fusese remisă autorităţilor din capitala
Ungariei Convenţia militară de armistiţiu care reglementează suspendarea
ostilităţilor între România şi Ungaria 97 , ce avea în cuprins 15 articole. Printre
prevederile sale, articolul 13 stipula instituirea unei Misiuni Militare române la
Budapesta, cu beneficiul extrateritorialităţii, care să controleze executarea
convenţiei; după cum articolul 14 stabilea că trupele române urmau să
părăsească teritoriul ungar „dincolo de frontierele care vor fi fixate prin
Tratatul de Pace cu România", după intrarea în vigoare a acestuia.
Guvernul Gyula Peidl nu a fost de acord cu semnarea convenţiei, însă
după înlocuirea lui, la 7 august 1919, cu guvernul condus ad-interim de Istvan
Friedrich (definitiv din 15 august), documentul a fost validat. Semnatarii au
fost în final: gl. Prezan (România) şi col. Werth (Ungaria). În baza prevederilor
documentare era înfiinţată şi Misiunea Militară română, condusă de Constantin
94
„Istorie şi civilizaţie", Anul II, nr. 7, Aprilie 2010, p. 50; Bela Kun (sursă on-line:
http://ro.wikipedia.org/wiki/ Bela_Kun).
95
96
Arh. M.M.N., colecţia „Albume'', inv. nr. 633, p. 44.
Alexandru Ghişa, op. cit., p. 183.
97
Diamandy, diplomatul român care fusese închis de bolşevici la Petrograd, cu

un an în urmă. Deşi nu era militar de carieră iar convenţia avea multe
competenţe de natură militară, tocmai de aceea fusese ales, ca diplomat să
poată relaţiona fără sincope cu autorităţile locale. Lui Constantin Diamandy i
s-a atribuit funcţia de Înalt comisar al guvernului român la Budapesta,
asemănător cu funcţiile celorlalţi reprezentanţi ai Aliaţilor în Ungaria.
Urmare a înfrângerii Armatei Roşii ungare şi a îndepărtării regimului de
sub autoritatea lui Bela Kun, în august 1919, între România şi Ungaria înceta
starea de război, însă starea conflictuală a continuat, având drept fond diverse
probleme litigioase şi un set complex de împrejurări externe. Departe de a se
ajunge la ceea ce exprima AL Vai da - Voevod, ca „învinşii de astăzi [... ] să fie
prietenii noştri de mâine'', România era privită de către unii lideri maghiari ca
„inamicul numărul unu al Ungariei"98 . Aşa se exprimase Miklos Horthy,
viitorul regent al Ungariei, în octombrie 1919, chiar înainte ca trupele române
să părăsească Ungaria.
Ocupaţia militară română în Budapesta a durat până la 7 noiembrie
1919 , după care a încetat, aşa cum anunţa şi Proclamaţia 100 semnată de gl.
99
Mărădărescu şi C. Diamandy. După această dată, statu-quo-ul politic şi

teritorial româno - ungar urma să fie reglementat de Conferinţa de Pace de la
Paris, prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prilej de dezvoltare a unei
politici revizioniste în toată perioada interbelică şi nu numai 101 •
Dacă lucrurile erau clare acum la graniţa de vest a României, temerile la
graniţa de est persistau, pericolul venind atât din partea bandele bolşevice, cât
şi a trupelor alb-gardiste ale lui Denikin sau Vranghel.
98
Florin Constantiniu, op. cit„ p. 307.
99
Generalul G. D. Mărdărescu, op. cit„ pp. 183-190. Comandamentul Trupelor din
Transilvania împreună cu Înaltul comisar al guvernului român la Budapesta, C. Diamandy,
şi alături de Consiliul Dirigent au fixat data începerii operaţiunii de evacuare pentru data de
7 noiembrie 1919, care a cuprins practic două perioade: I. Perioada pregătitoare, de la 7-12
noiembrie 1919; II. Perioada evacuării propriu-zise, au fost trecute la est de Tisa. Apoi, la
începutul lunii februarie 1920, în urma deciziei Conferinţei Păcii asupra graniţei dintre
România şi Ungaria, guvernul român a hotărât evacuarea regiunii de la est de Tisa (care era
dată Ungariei). Practic, operaţiunea aceasta a început la 24 februarie 1920 şi s-a desfăşurat
în mai multe etape, finalizându-se la 28 martie 1920, dată de la care toate trupele române se
găseau la răsărit de frontiera cu Ungaria, frontieră stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris.
Deja, la momentul trecerii trupelor române la răsărit de frontieră, grănicerii erau instalaţi la
hotarul dinspre vest al României Mari.
100
Arh. M.M.N„ colecţia „Albume'', inv. nr. 633, p. 48.
101
Despre acesta pe larg în Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
228 V. Bălescu
În toamna anului 1919 rapoartele Serviciului de Siguranţă 102 informau

despre atacuri armate ale bandelor bolşevice asupra posturilor de grăniceri, în
încercarea de a trece Nistrul în Basarabia, pentru desfăşurarea de activităţi
subversive împotriva statului român. De remarcat era cazul descoperit la
Ismail, prin arestarea lui Vorobiev, fiul preotului din Vâlkov şi care slujise
bolşevicilor la Odessa. El fusese adus în Basarabia cu şalupa de un anume
căpitan Popov, iar din scrisorile descoperite asupra sa rezulta că în afara
propagandei antiromâneşti fusese şi agent bolşevic de legătură între Basarabia
şi Nicolaev. Se mai aflase că atât şalupa, cât şi marinarii ce-l însoţiseră pe
Vorobiev făceau parte din Serviciul de Informaţii bolşevic de la Odessa.
Acestor intenţii li se adăugau şi altele, agenţii români din Siguranţă raportând
că: „În toate părţile Rusiei denikiniste se vorbeşte numai de acţiuni împotriva
României"; că propagandiştii generalului Denikin răspândeau proclamaţii în
rândul trupelor galiţiene ale lui Petliura, promiţându-le Bucovina în cazul în
care i se vor alătura. De asemenea, aceleaşi Servicii informau că o comisie
alcătuită din populaţie românească (din comunele: Bender, Chişinău şi din alte
oraşe din Basarabia) refugiată dincolo de Nistru, s-a prezentat generalului
Denikin pentru a interveni în Basarabia. Răspunsul lui Denikin fusese, potrivit
informaţiilor, că „după terminarea cu bolşevicii se va adresa României în mod
amical, pentru cedarea Basarabiei Imperiului rusesc, şi în caz de refuz [... ] vor
interveni cu forţa armată pentru a-şi îndeplini scopul" 103 .
Aşa stând lucrurile, România cerea „declaraţii formale" diferitelor
grupări ruseşti care pretindeau că reprezintă Rusia şi care erau prinse în
războiul cu sovietele, „în privinţa atitudinii" ce urmau să aibă faţă de România,
dar nu obţinea decât răspunsuri evazive. Aşa comunica şi Poklevski - Koziel în
privinţa lui Denikin , iar Denikin însuşi, somat de englezi, prin gl. Briggs -
104
trimis de Ministerul de Război britanic ca delegat militar pe lângă armata lui

Denikin -, răspundea prin nota din 24 noiembrie 1919 că dăduse ordin
armatelor sale ca „în nici un caz să nu treacă Nistru!"; şi că amâna rezolvarea
chestiunii Basarabiei „până la înfiinţarea în Rusia a unei autorităţi supreme a
102
Arh. M.A.E., fond 711 U.R.S.S., voi. 133, p. 263 - Raportul nr. 587/5.X.1919; p. 264 -
Raportul nr. 59917 .X.1919. Prin acest raport se arăta că propaganda comunistă dezinforma
cu ajutorul gazetei „Odeski-Litovsk", din 24 septembrie 1919, spunând tot felul de
neadevăruri, de felul: că populaţia din Basarabia era exploatată de statul român, care exporta
5 milioane saci de grâu în Vechiul Regat, în detrimentul populaţiei din Basarabia; şi că de
aceea presa română pomenea tot mai rar de „România Mare" şi folosea mai des „Nenorocita
de România".
103
Ibidem, p. 264.
104
Ibidem, p. 253, 261 - 262.
întregii Rusii", fiind convins că în final problema va fi rezolvată „pentru

amândouă ţările fără un conflict armat, pe cale paşnică" 105 •
Conţinutul notei lui Denikin a fost făcut cunoscut de gl. Briggs
ministrului Afacerilor Străine român, la 30 noiembrie 1919. Totodată, el
adăuga că era „de cel mai mare interes de a se remite generalului Denikin
materialul de război rusesc aflător în România" şi că guvernul român trebuia
„să facă totul pentru a ajuta pe Denikin, în interesul relaţiilor viitoare ale
României cu Rusia, care, în orice caz, mai curând sau mai târziu se va închega
într-un stat puternic, de care va trebui să se ţină cont, şi, în special, România
este datoare a arăta astăzi tot prieteşugul posibil Rusiei" 106 .
Ministrul român al Afacerilor Străine a opinat generalului englez că era
nimerit, în problema prezentată, ca guvernele Aliate „să discute afacerile
ruseşti cu România, arătând care este politica lor în viitor". Însă, după
generalul Briggs, atunci „cu greu" Aliaţii „se puteau pronunţa în privinţa unei
politici bine definite sau a lua angajamente pentru viitor".
Rămânea şi în acest caz ca Puterile Aliate, în cadrul Conferinţei de Pace
la Paris, să consolideze poziţia dobândită de România în urma războiului, ca
stat naţional unitar, în raport cu politica sovietică, ceea ce s-a şi întâmplat apoi,
prin semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920, prin care Marea Britanie,
Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România.
105
Ibidem, p. 257.
106
Ibidem, p. 261 - 262. Şi citatele care urmează au drept sursă documentul de la nota curentă.
ASPECTE ECONOMICE ALE COMUNEI ŞARÂNGA,
JUDEŢUL BUZĂU
Daniel DRUŢU DANCIU
ABSTRACT
ECONOMIC ISSUES OF THE COMMUNE ŞARÂNGA, BUZĂU
The commune of Sarânga is first mentioned in 1890 under the name of

Coca Iantropol estate, bearing its owner's name and consisting of an area
formed mostly of fields sui table for farming. In 1831, the mapping done for the
registration of taxpayers included approximately 200 families, with farming as
their livelihood. Significant changes in the economic organization of the
commune could be seen after the 1864 agrarian reform that registered 177
peasants who had previously worked for the land owner, who were given land
from the Iantropol estate. After the war, the statistics of the area shows us that
in 1919 the livelihood was still based on farming. After 1930, changes in the
farming activities are seen, i.e. from the approximately 1378 existing hectares
at the time, 670 hectares were for plant cultures and 636 hectares for grafted
vineyards.
Cuvinte cheie: viticultură, pomicultură, creşterea animalelor, împroprietăriri, Şarânga

Keywords: viticulture, pomiculture, animal husbandry, allotment, Şarânga
Fostă comună până în anul 1968, satul Şarânga face parte de la această
dată din comuna Pietroasele, împreună cu Câlţeşti, Clondiru de Sus, Dara de
Sus (probabil de la turcescul dara care înseamnă greutatea unui vas ce se scade
din marfa cântărită) şi Pietroasa Mică, ca urmare a aplicării prevederilor Legii
de organizare administrativ - teritorială din februarie 1968 1.
În anul 1934, satele Câlţeşti, Clondiru de Sus şi Dara de Sus au format
comuna Dara, iar Şarânga a rămas comună separată, sub numele de Doctor N.
Manolescu 2, din 1940, revenind la numele de Şarânga.
1
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1116/1968.
2
Vezi fişa din anexele lucrării
232 D. Druţu Danciu
Într-o schiţă monografică a comunei întocmită în 1942, se încearcă

explicarea toponimicului Şarânga, o ipoteză menţionând că ar deriva de la
vechea vatră siliştoasă a satului, înfiinţată în jurul unui arman boieresc. Este
mai plauzibilă însă derivarea numelui de la rădăcina şar, care înseamnă
jgheabul teascului (sau crestătură în piatra morii)3 , ştiut fiind că zona este
propice pentru cultivarea viţei de vie, îndeletnicire cunoscută în zonă din
vremea dacilor. Alţi cercetători 4 indică bulgărescul foru, care înseamnă
culoare, slavonescul for, tradus prin pătat sau sârbescul Saren, tradus prin
pestriţ, dar mai plauzibilă ni se pare explicaţia lui Iorgu Iordan care
menţionează şi rădăcina şar, pe care o explică ca însemnând coasta de sus a
dealului. Altă ipoteză, preluată din tradiţia orală, indică faptul că satul şi-a luat
numele de la onomasticul Şarânga, ca punct de reper la „drumul mare de sub
deal" fiind cândva Crucea lui Şarânga şi că la început localitatea s-ar fi numit
Satul lui Şarânga.
Repere geografice
Satele comunei sunt aşezate la poalele dealurilor subcarpatice, despre
care specialiştii afirmă că s-au format în ultima parte a terţiarului şi începutul
cuaternarului. Terenul este ondulat, fiind în zona dealurilor, astfel că terenul
era favorabil practicării viticulturii, mai ales pe partea sudică a acestor dealuri,
luminate de soare de dimineaţa şi până seara.
Clima era temperat - continentală, cu o temperatură medie anuală vara de
20 de grade (cu maxime de 34 grade în unii ani) şi ierni geroase (unele cu
temperaturi de minus 35 grade), mai ales în luna ianuarie (gerul Bobotezei). Ca
regim pluviometric, ploua mai mult primăvara şi toamna, mai rar în lunile mai
şi iunie şi aproape deloc în iulie şi august, ploile începând iar în luna
septembrie. În perioadele de secetă, când cerealele erau afectate, viile nu aveau
probleme, toamna cu ploi puţine influenţând coacerea strugurilor care, în
toamnele ploioase aveau de suferit (mucegai).
Vânturile erau neregulate. Iarna bătea Crivăţul, cu 5 - 25 m pe secundă,
iarna troienind zăpada care era împinsă la adăposturi, în acelaşi timp afectând
şi drumurile, astfel că mult timp nu se mai putea circula. Mai bătea şi Austrul
sau Sărăcilă, de la sud - vest, în toate cele patru anotimpuri, dar mai puţin vara
şi fiind vânt cald primăvara (iarna la fel de rece ca şi Crivăţul) ajuta la topirea
zăpezii. Dinspre sud bătea Băltăreţul, vânt cald şi aducător de ploaie, iar de la
munte bătea Munteanul.
În ceea ce priveşte flora în perimetrul comunei erau păduri naturale,
47,50 ha livezi cu meri, peri, nuci, vişini, caişi, pruni, zarzări, corcoduşi, gutui,
3
L. Şăineanu, Dicţionarul universal al limbei române, Craiova, l 9 l 4, p. 42.
4
Iorgu Iorda, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei, l 963, p. l 3 l.
Aspecte economice ale comunei Şarânga, judeţul Buzău 233
zarzări etc., dar şi perdele de salcâmi şi duzi. Viile ocupau în 1942, o suprafaţă
de 599,37 ha, pe mici porţiuni fiind grădini cu zarzavaturi şi legume. Ca plante
medicinale erau folosite: izma (menta - folosită pentru dureri de stomac,
vărsături şi digestie îngreunată), muşeţelul (colici, dureri de dinţi şi pentru
uşurarea digestiei), pelinul (tratarea rănilor) şi mătase de porumb (boli renale).
În privinţa faunei, în 1942 s-au înregistrat 202 boi, 165 cai, 149 oi, 18
vaci, 515 capre şi 200 porci, dar şi păsări ca raţe, găini, gâşte, curci şi altele. Ca
. animale sălbatice - iepuri, vulpi, dihori, veveriţe şi lupi, dar şi şerpi, broaşte şi
broaşte ţestoase. Ca dăunători - coropişniţe care atacau viile şi culturile de
cartofi, omizile şi cărăbuşii.
Ca hidrologie era numai gârla Dara care izvora din Gruiu, traversa prin
mijloc satul Şarânga şi se vărsa în Sărata, în apropiere de satul Ulmeni, în sat
fiind multe fântâni cu apă potabilă.
Repere arheologice şi istorice

Pe teritoriul fostei comune Şarânga s-au descoperit vestigii arheologice
distincte la Dara de Sus şi Clondiru de Sus. O hartă cu principalele obiective
arheologice din zona Pietroasele 5 , indică la Dara o necropolă dacică şi o
aşezare de epocă romană târzie, cât şi o necropolă la Clondiru de Sus. În harta
cu descoperirile din judeţul Buzău aparţinând culturilor carpice şi Sântana de
Mureş, sunt menţionate şi descoperirile de la Clondiru de Sus, Dara, localitatea
Clondiru de Sus fiind marcată şi în harta cu descoperirile aparţinând culturilor
Ipoteşti - Cândeşti şi Dridu.
Şi deoarece fosta comună Şarânga avea în apropiere Gruiu Dării,
amintim că aici s-au descoperit obiecte din a doua epocă a fierului, La Tene. Pe
platoul aflat în vârful culmii, în suprafaţă de 0,5 ha, apărat natural din trei părţi,
fortificat, probabil, în secolul II î. Hr., doar spre vest şi nord, exista o
fortificaţie reprezentată de un val cu o lungime, determinată în timpul
săpăturilor, de 50 m, cu lăţimea de 1O m şi înălţimea de 4 m, din pământ şi
pietre. Pe coama dealului s-a stabilit că a fost o palisadă formată din două şiruri
de stâlpi groşi de lemn cu împletitură din nuiele, umplută cu pământ şi pietre.
De asemenea, s-a constatat că, în partea exterioară a valului au fost săpate mai
multe şanţuri de apărare.
Cercetările arheologice au scos la iveală locuinţe, vetre, gropi şi o mare
cantitate de materiale, constatându-se că, la construirea locuinţelor s-a folosit
lemnul şi piatra, mai rar lutul. Materialul ceramic însuma vase, din care cele
mai multe lucrate cu roata (ceşti, castroane, fructiere), figurine antropomorfe şi
zoomorfe, fusaiole, greutăţi etc.. Au fost găsite şi vase lucrate cu mâna
5
Buzău - mică enciclopedie istorică, Buzău, 2000, p. 30, 41, 66, 71 - 74.
(borcane şi căţui), dar şi ceramică de import (amfore, boluri, kantharoi) din

centre de producţie greceşti şi romane.
Din metal s-au descoperit unelte, arme, accesorii de îmbrăcăminte şi
harnaşament, vase şi monede. Dacă uneltele şi armele erau din fier, podoabele
erau confecţionate din bronz şi argint. Cele zece monede (histriene şi romane)
erau din argint. S-au descoperit şi câteva obiecte lucrate în piatră - râşniţe,
arcere, bile pentru catapulte, iar din sticlă s-au găsit perle mono- şi policrome şi
vase. Pe Dealul Câlţeştilor şi-au avut aşezări purtătorii culturii Monteoru, cea
mai avansată cultură din epoca Bronzului.
Potrivit determinărilor arheologilor, cetatea de la Gruiu Dării şi-a încetat
existenţa în secolul I d. Hr., legând, cu probabilitate, momentul de expediţiile
romane în zonă. Pe Gruiu Dării, singura cetate cu zid de piatră din Curbura
Carpaţilor, pe terasele de sub Grui şi în alte puncte din zona fostei comune
Şarânga, strămoşii noştri daci ne-au lăsat moştenire prin ceea ce arheologii au
scos la lumină dovezile unei civilizaţii avansate, în cadrul căreia viaţa spirituală
avea o deosebită importanţă, dacă ţinem cont de faptul că cetatea de la Gruiu
Dării era folosită pentru practici rituale.
Basil Iorgulescu6 menţionează comuna Şarânga cu vechiul nume, Coca7 , în
plasa Sărata, la sud-est de poalele muntelui Istriţa, într-o zonă cuprinsă între
Valea Pietroasa şi pârâul Sărata, la cca. 19 km. de reşedinţa judeţului, în
următorul perimetru: la nord - Colţul Pietrei, marginea platoului Gruiu, crucea
lui Barac, drumul Şarânga până la Fântâna cu cerc; la est - hotarul cu moşia
Cireşeanca, cătunul Câlţeşti, mănăstirea cătunului Dara de Sus, hotarul viei lui
Radovici, coasta Puţului, hotarul moşiei Coca, hotarul moşiei Ulmeni; la sud -
hotarul moşiei Brădeanca (proprietatea mănăstirii Bradu), peste calea ferată,
până în apropierea comunei Clondiru; la vest - hotarul moşiei Brădeanca, din
nou peste calea ferată, hotarul moşiei Bărbuleanca (proprietatea mănăstirii
Barbu), din nou hotarul cu moşia Brădeanca, marginea cătunului Ochiul
Boului, până la Colţul Pietrei. În zonă se menţionează şi Valea Şarânga, nume
sub care mai era cunoscută Valea Dara care izvora din comuna Şarânga, din
dealul Gruiu şi se varsă în pârâul Sărata, pe teritoriul comunei Ulmeni.
Din păcate, atunci când se fac referiri la istoria comunei, se menţionează
că, tradiţii istorice lipsesc, că este comună veche, la începutul secolului IX
existând satele Şarânga şi Clondiru de Sus, dar nu uită să amintească ruinele lui
Negru Vodă de pe dealul Gruiu, în realitate o veche cetate dacică.
6
B. Iorgulescu, Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău,
Bucureşti, 1892, p. 170, 184, 207, 267, 478, 495.
Coca - toponim pe care-l poartă mai multe aşezări cuprinse între Muntele Bodineşti,
Sărăţelul Bercii şi râul Slănic, cât şi în jurul muntelui Istriţa, despre care B. Iorgulescu
afirmă că ar putea fi legendarul Caucaland, ocupat de tribul goţilor cauci.
Pe la 1890, avea o suprafaţă de 2053 ha (327 ha teren arabil, 278 ha pădure,

79 ha fâneaţă, 624 ha izlaz, 24 ha livezi, 627 ha vie şi 94 ha teren neproductiv).
Între proprietăţile importante se menţionează moşiile Coca, Târcoleasca
(proprietate a moşnenilor - cătunul Dara de Sus, cu 221 ha cu vie, livezi şi
teren arabil, din care 43 ha pădurea Târcoleasa - numele derivă de la moşnenii
Târcoleşti), Cireşeanca (moşie în cătunul Dara de Sus, cu 127 ha, din care 78
ha pădure, 8 ha vie, restul teren arabil şi vii în otaşniţă 8 , al cărui nume poate
deriva de la cătunul Cireşeanu, din subordinea comunei urbane Mizil), Gruiu
(platou acoperit cu vii, fâneaţă şi izlaz, pe care se află şi o carieră de piatră; tot
pe acest platou se văd ruinele unei vechi cetăţi numită Negru Vodă) şi Coca
Iatropol (300 ha vii şi teren arabil, din care 20 ha pe teritoriul comunei
Monteoru, suprafaţă cunoscută sub numele fostului proprietar, Iatropol,
devenind apoi proprietatea lui Vintilă C. A. Rosetti). În partea de nord a
comunei, la poalele muntelui Istriţa, terenul era accidentat, astfel că aici erau
plantate vii şi pomi fructiferi, într-un perimetru existând şi o carieră de piatră,
iar la sud zona era şes, ceea ce permitea practicarea agriculturii. Despre ruinele
Negru Vodă (par a fi mult mai vechi) de pe dealul Gruiu, B. Iorgulescu
precizează că se găsesc fragmente ceramice, resturi de arme, oase, monede şi
că în apropiere era o subterană - platou cu o carieră de piatră.
Accesul se realiza pe şoseaua Mizil - Sărata, care trecea prin comună şi
drumul care lega satul de reşedinţă cu şoseaua naţională, la care se poate
adăuga vechiul, strategicul şi însemnatul drum natural din Şarânga, pe la
Fântâna cu cerc în Grăjdana, făcut cu multă dificultate peste muntele Jstriţa.
La acea vreme era formată din satele Clondiru de Sus (sub ramificaţiile de sud
- est ale muntelui Istriţa, cu 440 locuitori şi 106 locuinţe), Dara (Muscelul Dării
de Sus, cu 330 locuitori şi 77 case) şi Şarânga (satul de reşedinţă, cu 1.080
locuitori şi 271 case) cu o populaţie de 1850 locuitori (942 masculin şi 908
feminin, din care un italian şi 454 locuinţe. Dintre cei 1850 locuitori, doar 363
erau înregistraţi în categoria contribuabililor.
Majoritatea se ocupau cu cultivarea pământului, ca meseriaşi indicându-
se 3 cizmari şi un pietrar. Se mai menţionează 43 comercianţi şi 9 stabilimente
comerciale, între care 5 cârciumi
Viaţa economică
Obşteasca catagrafie din 1831, înregistrează în plasa Sărăţii şi satele Gura
Dării de Sus, pe moşia cu acelaşi nume, proprietatea pahamicesei Elenei
Hrisoscoleu, cu 134 familii şi 23 feciori de muncă, ştiut fiind că rostul
catagrafiilor, realizate din 7 în 7 ani, era de a fixa impozitul pe cap de familie
numit capitaţia. Satul Şarânga, era pe moşia Sărata, proprietatea fostului mare
8
Otaşniţă - corect otaşină = dare pe vin, aici în sensul de arendă.
logofăt Dumitrache Hrisoscoleu, era înregistrat cu 216 familii şi 42 feciori de

muncă . 9
În „Extractul cu suma plugarilor şi muncitorilor lăcuitori prin satele

acestui Prinţipat, supt răspundere de capitaţie", apar aceleaşi două sate, dar cu
alte cifre la suma populaţiei, în plus şi „sumele de bani încheiate pe fieşcare sat
şi anul", cu următoarele menţiuni: satul Gura Dări de Sus - 52 familii, cu 780
lei în 1831 şi 1560 lei în 1832, pentru doi săteni indicându-se că erau nedajnici
supt feluri de numiri (scutiţi n.n.). Iar pentru Şarânga - 168 familii, cu 2520 lei
în 1831şi5040 în 1832, 14 săteni fiind trecuţi la categoria scutiţilor 10 .
După promulgarea legii Agrare din 1864, privind împroprietărirea
clăcaşilor de pe moşiile boiereşti, pe adresa administraţiilor judeţene şi
comunale Ministerul de Interne a trimis precizări în legătură cu art. 16 al legii
prin care se indica comasarea terenurilor stabilite pentru împroprietărire;
delimitarea acestor terenuri de către o comisiei ad-hoc din care făcea parte
delegatul proprietarului şi superarbitrul care era unul din membrii Comitetului
Permanent; nemulţumirile urmau să fie rezolvate de către comisiile de
constatare, iar recursurile se judecau de către Consiliul Judeţean sau Comitetul
Permanent, ultima instanţă fiind Consiliul de Stat 11 •
Potrivit legii, împroprietărirea să făcea în funcţie de numărul animalelor
de muncă, astfel că cei cu 4 boi şi o vacă primeau câte 11 pogoane, cei cu 2 boi
şi o vacă câte 7 pogoane şi 19 prăjini, iar pălmaşii, numai cu o vacă, câte 4
pogoane şi 15 prăjini, iar cu toţii, inclusiv cei care nu intrau în cele trei
categorii şi locul de casă şi grădină în suprafaţă de 498 stânjeni pătraţi în zona
de şes şi 398 stânjeni pătraţi în zona de deal şi munte, unde terenul pentru
împroprietărire era limitat. Cu adresa Prefecturii districtului Buzău (prefect
Nicolae Gh. Iacovache) s-a înaintat Ministerului de Finanţe procesul verbal din
10 august 1865, prin care s-a stabilit de către Comisia ad-hoc exproprierea
moşiei proprietatea lui Nae Iatropol şi împroprietărirea foştilor clăcaşi după
cum urmează:
- pentru 29 fruntaşi, câte 6 pogoane, 3 prăjini şi 4 stânjeni 12 pătraţi, în
total 200 pogoane, situaţie impusă de terenul disponibil;
- pentru 68 mijlocaşi, câte 4 pogoane, 21 prăjini şi 29 stânjeni pătraţi,
în total 333 pogoane şi 62 stânjeni pătraţi;
- pentru 58 pălmaşi, câte 2 pogoane, 23 prăjini şi 33 stânjeni pătraţi;
9
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.l.C.), fond Administrative Noi,
Obşteasca catagrafie, dosar 377/1831.
10
Analele Parlamentare ale României, tom. II ( 1831 - 1832), Bucureşti, 1892, p. 480.
11
A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Divizia rural-comunală, dosar 20111866, f. 115.
12
Stânjen - unitate de măsură egală în Ţara Românească cu 1,96 m.
- pentru 22 persoane doar câte 498 stânjeni pătraţi locul de casă şi

grădină;
- pentru biserică - 17 pogoane.
Din tabelele anexate documentelor întocmite pentru împroprietărire, cei
177 foşti clăcaşi făceau parte din familiile: Ioniţă, Ivan, Căpăţână, Mitrea,
Dobrin, Rotaru, Piţigoiu, Nedelcu, Lupu, Tănase, lstrăţoiu, Iordache, Ifrim,
Anghel, Fătoiu, Doni, Runceanu, Zaman, Radu, Zăinescu, Păduroiu, Vâlcu,
Anton, Sava, Negoiţă, Popa, Albu, Văduva, Marinache, Vasile, Dumitrache,
Mustăţea, Răduţă, Fânaru, Olaru, Apostu, Moşescu, Dogaru, Voinea, Mocanu,
Militaru, Dumitraşcu, Ştefan, Manea, Ştirbu, Voicu, Lungu, Anghelache,
Necula, Ţuicu, Pinţoiu, Bolintineanu, David, Dulugea, Chira, Cosma, Zlotu,
Stan, Barbu, Puţă, Tudorache, Alexandru, Dumitru, Cătălin, Ciocârlan,
Florea 13 .
În anul 1873, s-a judecat la Tribunalul Buzău Secţia I, procesul în care
Alexandrina Iatropol îl chema în judecată pe Hristea Lazu care, conform
obligaţiilor contractuale era obligat să achite arenda moşiei 14 .
Serviciul Administrativ al Prefecturii judeţului Buzău (prefect Petre
Zaharescu) a transmis primăriei preţul muncilor agricole practicat în anul 1919:
aratul cu 4 vite= 120 lei hectarul;
aratul cu 2 vite = 100 lei hectarul;
semănatul cu mâna = 5 lei hectarul;
grăpat cu boroana cu 4 vite = 1O lei hectarul;
grăpat cu boroana cu 2 vite= 6 lei hectarul;
grăpat cu grapa de mărăcini cu 2 vite = 6 lei hectarul;
cositul cu maşina cu 4 vite = 1O lei hectarul;
cositul cu maşina cu 2 vite = 6 lei hectarul;
cositul cu braţele = 30 lei hectarul;
secerat cu maşina simplă = 30 lei hectarul;
cositul cu braţele = 100 lei hectarul.
Dintr-o situaţie statistică întocmită la 28 decembrie 1919, aflăm că erau
înregistrate următoarele animale şi păsări: 258 boi, 24 vaci sterpe, 23 vaci cu
viţei, 36 mânzaţi, 11 mânzate, 14 armăsari, 109 cai, 54 iepe, 6 noateni, 7
noatene, 20 berbeci, 589 boi, 115 capre, 2963 găini, 30 raţe, 352 curci şi
curcani, 6 porci, 25 vieri, 149 scroafe, cât şi 3 stupi 15 .
13
A.N.l.C„ fond Reforma agrară din 1864, dosar 27511864, rola 45, f. 275 - 287.
14
Direcţia Arhivelor Naţionale Buzău (în continuare Dir. Arh. Nat. Bz.), fond Tribunalul
Buzău S. I, dosar 86/1873.
15
Idem, fond Primăria comunei Şarânga, dosar 111919, f. 96, 178 - 179.
În 1920, după publicarea 16 Decretului - Lege relativ la instituirea

comitetelor locale de ocol pentru stabilirea drepturilor de împroprietărire, a
Instrucţiunilor relative la constituirea şi modul de funcţionare a comitetelor
locale pentru stabilirea drepturilor de împroprietărire, a Decretului - Lege
privind modificarea art. 3 7 şi 48 din Decretul - Lege nr. 3697 /1918 asupra
exproprierii şi stabilirea ordinei de preferinţă la împroprietărire şi modalitatea
plăţii loturilor cumpărate, a Decretului - Lege relativ la completarea art. 3 7 din
Decretul - Lege nr. 3697/1918, asupra exproprierii pentru stabilirea mărimii
loturilor de împroprietărire şi a Instrucţiunilor relative la lucrările comitetelor
de ocol pentru stabilirea drepturilor de împroprietărire, ordinea de prioritate
comunicată era:
categoria I- mobilizaţii din Campania 1916 - 1919;
categoria a II - a - mobilizaţii din Campania 1913;
categoria a III - a - văduvele de război cu copii;
categoria a IV - a - agricultorii mici fără pământ;
categoria a V - a - agricultorii cu terenuri sub 5 ha;
categoria a VI - a - orfanii de război.
Potrivit acestor criterii, au fost completate tabelele cu locuitorii care se
încadrau în prevederile legate enumerate, ce nominalizau 421 persoane,
majoritatea agricultori, dar şi notarul Nicolae Bolintineanu, învăţătorii Dumitru
Cristea şi Mihai C. Alexandrescu; cârciumarii Hacic Manuk, Nicolae Damian,
Tănase Rănceanu şi Ghiţă N. Pilă. În total, tabelele însumau 282 îndreptăţiţi la
împroprietărire categoria I (majoritatea cu 0,25 şi 9,50 ha dar şi cu 0,75 ha 1
ha, 1,25 ha,1,75 ha, 2,25 ha, 2,50 ha), 55 din categoria a III-a, 32 din categoria
a IV-a, 4 7 din categoria a V-a şi 5 din categoria a VI-a şi anume orfanii Tănase
A. Ion, Andrei Paraschiv, Ion Sandu Tudorache, Nicolae Andrei şi Dumitru S.
Popa.
Cu procesul verbal din 1O iulie 1920, George Popescu, agronomul
regional al Regiunii Agricole Tohani - Nişcov a verificat sesizarea locuitorilor
comunei care au menţionat că nu au primit nici o suprafaţă de izlaz conform
Legii învoielilor agricole din 1907, în urma verificărilor constatând că în 1908,
s-au folosit 182 ha din moşia proprietatea Elenei Gh. Teişanu, cercetarea
făcându-se în prezenţa lui Alexandru I. Dulugea, preşedintele Comisiei
interimare a comunei şi învăţătorului Dumitru Cristea, preşedintele Comitetului
local de împroprietărire. De asemenea, au fost analizate şi cele 27 de contestaţii
din partea unor locuitori care nu fuseseră incluşi în listele de împroprietărire.
Dosarul cu lucrările Comitetului local de împroprietărire include şi un tabel cu
16
Monitorul Oficial nr. 2/2 aprilie 1920, p. 59; Monitorul Oficial nr. 15/23 aprilie 1920;
Monitorul Oficial nr. 29/12 mai 1920; Monitorul Oficial nr. 50/6 iunie 1920.
militarii grade inferioare ce urmau să fie trecuţi în tabelul cu împroprietărirea la

categona. I:
Gradul Numele şi prenumele Unitatea militară Situaţia
brigadier Avram Constantin Reg. 7 Artilerie demobilizat
sergent Nedelcu Neculai Reg. 79 Infanterie prizonier
sergent Zăinescu Ion Corn. J and. Putna demobilizat
sergent Lupu Dumitru Reg. 79 Infanterie demobilizat
sergent Croitoru Constantin Reg. 79 Infanterie demobilizat
sergent Dulugea Neculai Reg. 40 Infanterie demobilizat
sergent Apostol Ion Reg. 1O Infanterie demobilizat
caporal Petru Dumitru Reg. 9 Slobozia prizonier
caporal Neculai D. Păduroiu Reg. 79 Slobozia prizonier
caporal Apostu Constantin Arsenalul Armatei demobilizat
caporal Puţă Constantin Reg. 19 Obuziere demobilizat
caporal Dumitru Badiu Reg. 9 Vânători prizonier
soldat Bratu Ionel Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Rotărescu Gheorghe Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Zaman Tănase Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Ion Petre Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Bivol Gheorghe Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Bratu Mihai Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Nedelcu Gligore Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Giurea N eculai Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Iordache Gheorghe Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Mitrea Constantin Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Vlad Vasile Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Voicu Alexandru Reg. 39 Infanterie prizonier
soldat Răduţă Petre Reg. 39 Infanterie demobilizat
soldat Dinu Costică Reg. 39 Infanterie demobilizat
soldat Bratu Stan Reg. 39 Infanterie prizonier
soldat Dragomir Gheorghe Comp.5 Sanitară demobilizat
soldat Teodor Vasile In spate front demobilizat
soldat Manolache Apostu Reg. 24 Roman demobilizat
soldat Iordache Ion Reg. Art. Călare demobilizat
soldat Dinu Dumitru Reg. 75 Infanterie prizonier
soldat Mocăniţă Alexandru Reg. 7 Artilerie demobilizat
soldat Bratu Iordache Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Tudose Constantin Reg. 39 Infanterie demobilizat
soldat Dumitru Toma Reg. 40 Infanterie demobilizat
soldat Căpăţână Stan Reg. 3 Art. Brăila demobilizat

soldat Sârbu Mihai Vânători de Munte demobilizat
soldat Zăinescu Stan Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Burada Neculai Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Ciocârlan Alexandru Reg. 10 Vânători demobilizat
soldat Stanciu Ene Reg. 35 Infanterie demobilizat
soldat Barbu Ion Reg. 79 Infanterie prizonier
soldat Marinache Vasile Comp. 3 Sanitară demobilizat
soldat Rănceanu Nicolae Bat 5 Pionieri demobilizat
soldat Căpăţână N eculai Reg. 39 P. Rareş prizonier
soldat Istrăţoiu Petre Reg. 79 Infanterie demobilizat
soldat Târcolea Alexandru Reg. 5 Roşiori demobilizat
soldat Radu Ion Reg. 7 Artilerie demobilizat
soldat Tănase Mihalache Reg. 33 Tulcea demobilizat
Cu procesul verbal din 12 decembrie 1921, sub semnătura notarului

Nicolae Bolintineanu, s-a completat Comitetul local de împroprietărire, prin
desemnarea a 4 delegaţi: Paraschiv Şerbănescu, Ion N. Voinea, Constantin
Ghiţă Burada şi Mihalache N. Apostol. Şi deoarece pentru numărul mare de
locuitori ce se încadrau în prevederile legii de reformă agrară, nu exista teren
suficient, s-a constituit un comitet format din: D. Marinescu, preşedintele
Comisiei interimare, învăţătorul - diriginte (director n.n.) Dumitru Cristea,
preşedintele băncii populare, Constantin Damian şi notarul Nicu Georgescu, cu
obligaţia de a întocmi documentaţia pentru împroprietărirea prin colonizare. În
moşia Coca - Şarânga, proprietatea Elenei Teişanu s-au atribuit doar 2,80 ha la
doi săteni - Ion N. Voinea şi Alexandru Ciocan (câte 1,40 ha). Procesul verbal
din 25 martie 1921 este semnat de primarul Al. I. Dulugea, Dumitru Cristea, I.
Voinea, Sandu I. Ion. În prealabil s-a întocmit dispoziţia de parcelare a moşiei,
menţionându-se că, în comună erau 3 sate: Clondiru de Sus, Dara şi Şarânga,
cu 486 familii. Totodată, s-au întocmit, pe categorii şi tabelele cu cei care
aveau dreptul să fie împroprietăriţi: 286 în categoria I cu 1293,90 ha; 54 în
categoria a III-a, cu 228,50 ha; 36 în categoria a IV-a, cu 120 ha; 82 în
categoria a V-a, cu 309 ha şi 8 în categoria a VI-a, cu 40 ha, în total 466
îndreptăţiţi, din care 464 urmând să primească pământ prin colonizare.
S-au găsit totuşi destul de mulţi nemulţumiţi care au transmis 60 de cereri
pentru includerea în tabelele anexă, aceştia fiind fie părinţi ai soldaţilor din
Campania 1916 - 1918, văduve de război, sau săteni fără pământ. Alte tabele,
semnate de primarul D. Marinescu cuprind următoarele date: categoria I = 75
ha; categoria a II-a= 42 ha; categoria a III-a= 9,50 ha, categoria a IV-a= 1205
ha; categoria a V-a = 192 ha; categoria a VI-a = 192 ha; categoria a VII-a
=269,50 ha; categoria a VIII-a= 345 ha; categoria a IX-a= 36,50 ha; rezerve=
6 ha, în total 2178,50 ha. Iar cu procesul verbal din 24 ianuarie 1923, Nicu N.
Paraschivescu, agronom regional, constata că la Şarânga din cele 489 familii,
480 aveau dreptul să fie împroprietărite, mai puţin cei doi care primiseră 4,80
ha. Se preciza că fiind comună de deal şi de şes, locuitorii se ocupau cu
viticultura şi cultivarea pământului, 40% dintre cei îndreptăţiţi acceptând să fie
împroprietăriţi prin colonizare 17 .
Şi totuşi, deşi Comitetul local de împroprietărire, al cărui preşedinte era
învăţătorul Dumitru Cristea, s-a străduit să respecte cu stricteţe dispoziţiile
transmise, pe adresa acestui organism s-au transmis mai multe contestaţii din
partea celor omişi, în special părinţi ai celor încă concentraţi, sau soţii ale
acestora, între aceştia fiind Costică R. Burada, Nicolae T. N. Zăinescu,
Gheorghe C. Popescu, Costică C. Vasile, Tache D. Niţă, Radu G. Istrăţoiu, Nae
Burada, Ion I. Apostol, văduva Sora Dumitru Stângă, Necula Ifrim, Caloean
Alexandru, Petrache V. Marinache, Radu N. Răduţă, Manolache V. Mănoiu,
Gheorghe I. Apostol, Alexandru Stan R. Rotaru, Stan R. L. Rotaru, Petre Gh.
Voicu, Neculai Al. Grigore, Stanciu I. Ciocârlan, Ion I. Halcu, Paraschiva Mişu
I. C. Vasile, Grigore Ştefan Tudor, Gheorghe Puţă, Stoica V. Oancea, Luca D.
Iliescu, Dumitru Sora Ioniţă, Ghiţă N. Popa, Maria Petre Gh. Voicu, Neculai
Al. Grigorescu, Tinca Gh. Olaru, Stanciu I. Ciocârlan, Tănase Ion, Neculai
Baniţă, Alexandru N. Vasile, Niţă Gh. Zăinescu, Pompiliu Dan Muşat, Grigore
P. lstrăţoiu, Vasile Gh. Sârbu, Constantin A. Căpăţănă, Miţa Marin T. Stratone,
Sultana Niţă G. C. Zăinescu, Ghiţă Zincă, Ioana Vasile N. Căpăţână, Gheorghe
Petre, Stoica C. Istrăţoiu, Neagu Frangulea Rotaru, Ion V. Stratone, Constantin
Ion St. Oancea, Costache C. Marica, Lache N. Istrăţoiu, Maria Costică C.
Apostol, Catinca Ştefan Manolescu, Profira Chivu Istrăţoiu, Anca Ştefan I.
David, Ioniţă M. Vâlcu.
Contestaţiile acestora au fost judecate de către Comisia de Ocol pentru
împroprietărire a sătenilor de pe lângă Judecătoria Ocol Rural Merei
(preşedinte C. D. Nicolescu, preşedintele judecătoriei; C. Rădulescu,
administratorul plasei Tohani - Nişcov; inginerul agronom I. Andronescu,
administratorul Obştii Simileasca; Ştefan Lupaşcu, delegatul sătenilor, parte
din acestea fiind respinse, celelalte admise, contestatarii primind, cei mai mulţi,
câte 4 şi 5 ha, dar şi 2,25 ha, 2,50 ha, 3 ha, 4,50 ha 18 .
Cu procesul verbal din 30 iulie 1923, Comisia de expropriere Merei
(preşedinte: N. Th. Pâslaru, judecător la Judecătoria Ocol Merei; M.
Paraschivescu, delegatul Casei de Împroprietărire şi Gheorghe M.
17
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 211920, f. 14 - 27, 43 - 46, 61, 73,
97, 115, 117 - 119, 128, 144 - 203, 217 - 239, 243 - 247, 252 - 261.
18
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 111920, p. 1 - 222.
Christodorescu, delegatul sătenilor) a dispus exproprierea terenurilor folosite

cu embatic 19 şi arendă, la solicitarea locuitorilor din comuna Şarânga care le
aveau în folosinţă - terenuri cu livadă şi vie (majoritatea), pentru care plăteau
bani (12 lei, 13 lei, 13,50 lei şi câteva contracte cu 20,77 lei, pentru vie), iar
unii dintre embaticari şi câte o găină. Terenurile erau proprietatea următorilor:
Dumitru Marinescu, Sandolache Târcolea, Matilda şi Lucreţia Teodorescu,
Iancu N. Târcolea, Gheorghe N. Isbăşoiu, Laurenţiu Zara, moştenitorii Iancu
Dulugea, Dragomir Barac, Caloian Alexandru, Nae Apostol, moştenitorii dr.
Barac, Anica I. B. Lupu, Elena Gh. Teişanu şi N. Bolintineanu, cele mai multe
suprafeţe fiind proprietatea Elenei Teişanu şi Laurenţiu Zara. Ca embaticari şi
arendaşi sunt menţionaţi 173 săteni din familiile: Burada, Balaban, Zăinescu,
Stoiana, Lupu, Saiu, Zaplaie, Băbuş, Munteanu, Bănică, Groapă, Niţu, Stoian,
Pascu, Căpăţână, Dobrin, Mihalache, Rotaru, Voicu, Capotă, Popa, Ifrim,
Olaru, Nistor, Manolache, Ilie, Mihai, Ghiţă, Tudorache, Grigore, Mingate,
Pila, Sârbu, Ioaniţescu, Dan, Aprodu, Bărzoiu, Floaica, Anghel, Mocanu,
Păduroiu, Cernat, Stoica, Dogaru, Ivan, Mitrea, Bratu, Sava, Adam, Glaveşanu,
Marin, Cojocaru, Burlacu, Oancea, Piţigoiu, Militaru, Bănică, Dobroiu,
Mănoiu, Pană, Toader, Alexandrescu, Vasile, Sultan, Mustăţea, Marinache,
Cătălin, Bădulescu, Rănceanu, Dulugea, Dulugeanu, preotul Miltiade Ionescu,
Ispas Bolintineanu.
La apelul făcut de Elena Gh. Teişanu prin care a contestat hotărârea nr.
7411923 a Comisiei judeţene de expropriere, Tribunalul Buzău a dispus ca să se
scoată de sub expropriere în întregime moşia Coca - Şarânga, teren de cultură
şi păşune, sentinţă definitivă şi executorie, conform art. 46 din Legea de
reformă agrară din 1921. Alte statistici nominalizează 80 de săteni
împroprietăriţi prin colonizare în comuna Surdila - Găiseanca din judeţul
Brăila, din familiile Ifrim, Alexandrescu, Neagu, Zăinescu, Ivan, Marin,
Căpăţână, Dumitraşcu, Ioaniţescu, Dobrin, Vâlcu, Tănăsescu, Marin, Negoiţă,
Bănică, Ştefan, Stoica, Petre, Stratone, Istrăţoiu, Vrăcioiu, Cristodor, Apostol,
Pariş, Popescu, Puţă, Dinu, Zaman, Chivulescu, Păduroiu, Balaban, Damian,
Mustăţea, Marcu, Vasile, Marinache, Dragomir, Ilie, Chivu, Rănceanu,
Marinescu, Baniţă, Bădulescu, Gheorghe şi Arghira 20 .
O altă situaţie menţionează că structural, terenul comunei însuma 2/3
deal cu vii şi 1/3 teren arabil, fără fâneţe, dar cu izlaz comunal. Sunt
nominalizaţi şi străinii din comună: Abdurain Ionutz, marchitan albanez şi
Giovani Solon, tâmplar italian, cât şi ceilalţi comercianţi şi profesionişti din
comună: cârciumari -Toma Militaru, Hagic Manuk, Iosif D. Zăinescu, Stan M.
19
Embatic= arendare pe mai mulţi ani (emfiteoză - contract pe termen lung).
20
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar l/1923 - 1933, f. I - 33, 35, 38 -
39.
Stratone, Tănase L. Rănceanu, Nicolae S. Bădulescu (şi băcănie); 27 posesori

de cazane de ţuică; băcănia Luca Rănceanu, manufacturile şi băcăniile Nicolae
D. Păduroiu, Dumitrache Condrea, Muslin Beget şi comercianţii de fructe
Constantin A. Bădulescu şi Nutelo C. Burada.
Alte statistici privesc posesorii de animale de reproducţie - 9 armăsari şi
1 berbec şi deţinătorii de animale: 572 locuitori deţineau 191 cabaline, 297
bovine, 490 ovine şi 137 caprine, 262 porcine, 673 câini, iar ca păsări - 5.125
găini, 362 gâşte, 777 raţe, 188 curcani, 28 bibilici, cât şi 19 stupi (5
sistematici)2 1•
Planul de exploatare a izlazului pentru anul 1928, întocmit de către
George Popescu, agronomul regional al Regiunii Agricole Tohani - Nişcov şi
Constantin Damian, primarul comunei Şarânga, asistat de gospodarii fruntaşi
Constantin St. Neagu şi Manolache Ivan, consemnează că sătenii foloseau
izlazul de 80,75 ha, în moşia Stâlpu, teren argilos din lunca Călmăţuiului,
expropriat în 1922, din moşia proprietatea moştenitorilor Virginiei dr.
Constantin Angelescu. Terenul a fost preluat de către comună cu procesul
verbal din 13 martie 1925. Au fost învoite la păşunat 967 oi cu 25 lei, urmând
să se plătească suma de 24.175 lei. Iar cu hotărârea nr. 6 din 31 ianuarie 1928,
Comisia judeţeană de expropriere a confirmat hotărârea Comisiei de
expropriere Merei, din 5 mai 1927, prin care s-a fixat preţul de despăgubire
pentru cele 40 ha teren pădure de stejar din moşia statului Pietroasa-Bădeni, la
1200 lei ha. Se menţiona că exproprierea s-a făcut în conformitate cu
prevederile Legii agrare din 1921 şi precizarea că era pădure netăiată, urmând
ca cele 40 ha să fie folosite pentru păşunat.
O altă situaţie statistică menţionează o suprafaţă totală de 1378 ha, din
care 670 ha teren arabil, 67 ha păşune, 636 ha vie altoită pe rod şi 5 ha livadă
cu pruni. Terenul arabil s-a cultivat cu grâu (200 ha) şi porumb (470 ha) cu o
producţie medie la ha de 560 chintale grâu şi 100 chintale porumb. Producţia
viticolă înregistrată însuma 203.100 hl vin şi 3000 hl ţuică. Mai se indică 16
stupi primitivi şi 24 stupi sistematici, iar ca animale şi păsări: 191 cabaline, 321
bovine (252 boi), 106 porcine, 1.809 ovine, 137 caprine, 5.247 găini, 775 raţe,
362 gâşte, 186 curci şi curcani, 28 bibilici. Iar bugetul anului 1928 se cifra, la
venituri şi cheltuieli, 555.304,08 lei 22 .
Documente din 1930, ale Primăriei satului Şarânga, înregistrează 2.627
locuitori, din care 2 de altă naţionalitate (1.325 masculin şi 1.302 feminin), 345
case, 9 grajduri, 257 ha vie pe rod, 134 cabaline, 228 bovine, 1.320 ovine, 103
21
Ibidem, dosar 211923, f. 1 - 2, 6, 28; dosar 1/1928 - 1929, f. 9; dosar 3/1928, f. 5; dosar
4/1928.
22
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 211928, f. 1 - 4, 20, 42, 51 - 52,
58, 54.
porcine, 112 căruţe, 1 automobil, 130 ha cu grâu, 28 ha cu orz, 10 ha cu ovăz,

216 ha cu porumb.
În vederea alegerilor pentru Comitetul agricol comunal, s-au întocmit
tabele cu 86 capi de familie şi 59 persoane cu drept de vot, iar candidaţi au fost
propuşi preotul Meltiade Ionescu şi Constantin I. Popa23 .
În anul 1930, ca urmare a aplicării noii formule de organizare
administrativă implementată de guvernul PNŢ, primarii satelor Şarânga, Dara
şi Clondiru au procedat primul şi ceilalţi la predarea-preluarea izlazului de 40
ha din pădurea Pietroasa - Bădeni, procesul verbal din 27 mai având ca anexă
tabelul cu 17 locuitori care şi-au învoit vitele pentru păşunat - 12 boi, 2 vaci şi
15 cai.
Din situaţiile transmise de primăriile săteşti către primăria de centru de la
Sărăţeanca, menţionează populaţia fiecărui sat şi vitele pe care le deţineau:
Clondiru de Sus - 76 familii şi 376 vite;
Dara - 113 familii şi 534 vite;
Şarânga - 452 familii şi 1.544 vite •
24
Un memoriu din 19 mai 1931 al locuitorilor satului Şarânga, către

primarul comunei de centru, Sărăţeanca, sesiza că de 4 ori pe an în sat se
organiza un bâlci, pe un teren de pe malul gârlei Dara care trecea prin mijlocul
satului, dar care, în timp, are malurile mâncate de ape şi a fost umplută cu
gunoi. De aceea se solicita ca să fie mutat pe locul unde a funcţionat 1O ani,
care bâlci a fost mutat din ambiţiile naţional-ţărăniştilor. Terenul era
proprietatea lui Ion Păduroiu, care-l oferea gratuit, soluţie acceptată la 20 mai
1931, astfel că bâlciul avut loc a doua zi în această locaţie 25 .
S-a întocmit şi o situaţie cu cei 49 comercianţi din comună, din care 38
posesori de cazane de ţuică; cârciumarii: Ion Gh. Bulibaşa, Toma Militaru, Ion
D. Păduroiu, Antich Manuch, Neculai Bădulescu şi Iosif Zăinescu; prăvălii de
manufactură: Niculae D. Păduroiu, Stan Istrăţoiu, Muslin Beget; băcănie - Ion
N. Barbu şi brutăria lui Radu Ilie. Alt tabel înregistrează ca meseriaşi 2 fierari,
6 tâmplari, 1 pietrar, 2 croitori, 2 dogari, 1 cizmar şi 3 zidari. La 4 februarie
1933, a avut loc licitaţia pentru arendarea pe termen de 2 ani, a celei de a patra
cârciumi cu tot felul de băuturi din satul Şarânga (1894 locuitori), pentru o
arendă de 2.000 lei pe an. Totodată, au fost înregistraţi şi cei 295 de porumbei
ai lui Ion Ionescu, Dumitru Cristea, Iosif Zăinescu şi Ion A. Petre, cât şi
evidenţa celor 103 locuitori care deţineau care cu boi.
23
Ibidem, dosar 611930, f. 10, 13, 23.
24
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 211930, f. l - 2; dosar 4/1930;
dosar 511930, f. 14- 16.
25
Ibidem, dosar li 1931, f. 92 - 93.
Statistica animalelor domestice realizată în anul 1935, înregistra 15

cabaline, 134 bovine (116 boi), 2.360 ovine, 200 caprine, 148 porcine, cât şi
118 stupi (78 sistematici). Cu procesul verbal din 26 februarie 1935, a fost
constituit Comisia agricolă comunală formată din Constantin Diaconu -
preşedinte, preoţii Ion Alexandrescu şi M. Iliescu, învăţătorul Luca D. Iliescu,
notarul Alexandru N. Bănică, Constantin C. Manea şi Ion M. Păduroiu.
Statistica agricolă înregistrează ca semănături 5 ha ovăz, 100 ha grâu de
toamnă, 220 ha porumb, 5 ha mei şi 1O ha orz de primăvară (340 ha cereale), 2
ha lucernă şi 3 ha dughie (5 ha plante furajere), raportându-se următoarele
producţii medii la ha 900 kg la ovăz, 1.440 kg orz, 1.200 kg grâu, 1.120 kg la
porumb, 2.200 kg dughie şi 200 kg fasolea cultivată prin porumb. Iar la 29
martie 1935, George Popescu, inginerul agronom al Regiunii Agricole a II-a
Mizil şi primarul comunei Dr. N. Manolescu, Constantin Damian, au procedat
la repartizarea suprafeţei de izlaz de 120 ha şi 7 .500 mp celor două comune
formate după ce satele Câlţeşti, Clondiru şi Dara au devenit comună, astfel: 80
ha şi 7.500 mp din moşia Stâlpu, fostă proprietate a Virginiei dr. C. Angelescu,
pentru comuna Dr. N. Manolescu şi 40 ha din pădurea Pietroasa - Bădeni,
pentru comuna Dara. Totodată, primarul Constantin Damian şi notarul
Alexandru Bănică au întocmit, pe baza declaraţiilor personale, statistica
suprafeţelor de vii.
Pentru anul agricol 1935-1936, s-au raportat ca semănături 5 ha cu orz,
200 ha cu grâu de toamnă, 125 ha porumb, 20 ha cu orz de primăvară (total 350
ha cu cereale), 4 ha plante furajere, 1 ha cu ceapă, producţiile medii la ha fiind
de 630 k~ orz, 1900 kg grâu, 900 kg porumb, 700 kg dughie, 320 kg fasole prin
porumb 2 •
În 1938 s-au recenzat 8 stupi primitivi şi 53 sistematici, cu procesul
verbal din 8 iulie 193 8, constituindu-se şi Comisia pentru inventarierea
depozitelor de băuturi, formată din primarul I. C. Alexandrescu, agentul MAT,
Petre C. Popescu şi Constantin I. Dulugea, delegatul proprietarilor. Alte
evidenţe înregistrează ca suprafeţe însămânţate, 15 ha cu orz, cu o producţie
medie la ha de 980 kg; 58 ha cu porumb - 700 kg/ha, 280 ha cu grâu - 1920
kg/ha, 392 ha cu vie de pe care s-au obţinut 40.400 dl/an, 132 cai, 166 bovine,
1800 oi şi capre (cu o producţie de lână de 2300 kg), 250 porci şi 2 ha cu pomi
(producţie de 5.000 kg anual) .
27
Fiind zonă de deal, locuitorii se ocupau în principal cu viticultura şi

pomicultura, dar şi cu cultivarea pământului, în partea de şes a comunei sau în
26
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 3/1832-1933, f. 10; dosar 111933,
f. 38, 79 - 80; dosar 5/1935, f. 6, 19, 32, 35, 46; dosar 2/1936, f. 85, 101, 126.
27
Ibidem, dosar 111932, f. 157; dosar 111935, f. 93 - 94; dosar 1/1938, f. 384, 399; dosar
2/1939, f. 8 - 11.
zonele unde au fost împroprietăriţi. Suprafaţa ocupată cu vii în 1940, măsura

599,37 ha, majoritatea altoite, cu atât mai mult cu cât, nu departe, fiinţa
Pepiniera Pietroasa. Livezile ocupau 0,25 ha, deoarece, în timp, pomii s-au
uscat şi au fost scoşi. Fructele erau păstrate pentru iarnă sau erau folosite
pentru compoturi şi dulceţuri. Pentru creşterea vitelor era la dispoziţie un izlaz
de 47,50 ha, iar iama erau folosite pentru hrana animalelor fân, paie de grâu, de
orz, coceni de porumb. Recensământul din 1941, a înregistrat 202 boi, 165 cai,
18 vaci, 1140 oi, 515 capre şi 200 porci, numărul redus de animale totuşi fiind
explicat prin lipsa suprafeţei necesare de păşune. Pentru cultivarea cerealelor
comuna dispunea de o suprafaţă de 504 ha teren arabil, statistica agricolă din
1941, menţionând o producţie de câte 20 vagoane de grâu şi porumb.
Ca unelte, sătenii posedau cazmale speciale pentru desfundat terenul
pentru pregătirea plantării butaşilor de viţă-de-vie, bricege de altoit via,
foarfeci de vie şi fierăstraie mici, 100 pluguri, boroane, 14 grape din fier, 5
prăşitori, 1 semănătoare, 5 prăşitoare, 1 trior, 1O1 care pentru boi, 198 căruţe
pentru cai şi 5 trăsuri. În unele gospodării erau linuri folosite pentru vinul care
se scurgea din teascuri, cazane de fabricat ţuica.
Mai sunt menţionate şi activităţile casnice de ţesut pânza, dimia,
macaturile, prelucrarea inului, cânepei şi a borangicului. În sat erau câţiva
croitori (croitorese), cizmari, tâmplari şi fierari. Se făcea comerţ cu cereale,
băuturi spirtoase şi vin, iar cei 8 comercianţi din comună comercializau
produse de manufactură şi băcănie.
Statistici din 1939, înregistrează din nou comercianţii (operaţie anuală
pentru stabilirea taxelor şi impozitelor): cu manufactură şi băcănie -
Alexandrina I. Păduroiu, Stan M. Istrăţoiu şi Musli B. Camberovici; băcănii -
Toma Nilitaru şi Ion C. Ioaniţescu; brutarul Florea Kostrici, morarul Peter
Cristescu, măcelarul Păun N. Coleş; cârciumarii - Ion D. Păduroiu, Roman
Gavrilă, Ion Gh. Bulibaşa şi 14 posesori de cazane de ţuică, taxele fiind
încasate de către Ion A. Voicu, perceptorul Circumscripţiei a 8-a Ulmeni.
La solicitarea dr. Ştefan Galiş, medicul veterinar al Circumscripţiei a II-a
Mizil, în vederea examinării generale a stării de sănătate a animalelor, s-a
comunicat următoarea situaţie statistică:
categoria 1939 1940
bovine 107 174
cabaline 140 173
ovme 1307 1438
caprine 124 187
păsări 5335 5560
stupi 32 45
Ca păşune, s-a informat că existau 80,75 ha fâneţe naturale şi 40 ha.

păşune în pădure, în total 120,75 ha, suprafaţă pentru acre s-au învoit 36
cabaline, 46 bovine şi 1438 ovine.
Statistica agricolă a anului 193911940 menţionează o suprafaţă totală de
1392 ha, o populaţie de 3933 locuitori şi 712 gospodării. S-au însămânţat 154
ha cu grâu, 5 ha cu orz, 196 ha cu porumb, 100 ha fasole prin porumb. Cu vii
erau 357 ha vie altoită pe rod şi 12 ha neproductivă şi 159 ha vie hibrizi
producători direcţi, în total 528 ha, livezile ocupând 5 ha. Se mai indică 225 ha
pădure, 12 ha ape curgătoare şi 4 ha coaste, în total 16 ha, 13 5 ha curţi -
clădiri, 5 ha folosite de CFR, 9 ha teren neproductiv.
Sunt şi tabele cu 116 locuitori care au solicitat sămânţă de floarea
soarelui, o cultură care începea să câştige teren de la an la an. Iar altă situaţie
înregistrează 350 ha teren arabil pentru care s-a stabilit să se plătească 80 lei de
ha pentru pază. Un alt tabel nominalizează 67 locuitori care au solicitat
sămânţă de grâu prin Banca populară „Şarânga", pentru 44, 17 ha, în valoare de
9.023 lei. Alţi 117 locuitori şi-au manifestat disponibilitatea de a defrişa viile
hibrizi producători direcţi. Tot în vederea stabilirii nivelului taxelor şi
impozitelor, în 1940 s-a stabilit că localităţile comunei numărau 852 familii (76
la Câlţeşti, 154 la Clondiru, 112 la Dara şi 51 O la Şarânga ), cu 4 debite de
băuturi. Comercianţi erau cei menţionaţi anterior, în plus o a doua măcelărie,
proprietar Hachic Manuch, iar numărul posesorilor de cazane de ţuică era acum
de douăzeci şi şapte 28 .
Statistici din 1943, înregistrează 858 gospodării cu 941,26 ha, din care
269,45 ha însămânţate cu grâu de toamnă, 62,43 ha orz de primăvară, 26,71 ha
ovăz, 417,41 ha porumb, 84,85 ha cu dughie, 1,75 ha porumb furajer. Este
interesant un registru care evidenţia, pe fiecare familie, recoltele obţinute,
totalul suprafeţei arabile, numărul membrilor de familie, numărul de animale,
ce cantitate de sămânţă trebuia fiecăruia, necesarul de consum. Explicaţia
derivă din starea de război când toate resursele erau atent monitorizate, astfel
încât să asigure necesarul de consum al gospodăriilor ţărăneşti, dar şi necesarul
pentru nevoile frontului 29 .
Foarte concludentă este tabelul cu situaţia exploatărilor agricole, pe
categom.. de terenun·30 , ast fiel:
- până la 1 ha - 369 exploataţii cu 66 ha teren arabil în comună şi 120 ha în
alte localităţi, 234 ha cu vie, 2 ha livadă, 4 ha fâneţe - 1012 locuitori cu 68
bovine, 59 cabaline, 42 porcine şi 639 ovine: suprafeţe cultivate - 75 ha
28
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 311939, f. 17; 3/1939, f. 17, 45;
dosar 211940, f. 8, 11 - 12, 18, 27, 46, 53, 64; dosar 311940, f. 4, 10.
29
Ibidem, dosar 4/1943; dosar 5 /1943, f. I - 12.
30
Ibidem, dosar 211949, f. 165, 167, 183-184, 285, 504, 508, 513.
porumb, 0,50 ha floarea soarelui, 3 ha alte culturi; total arabil în comună -

78,50 ha;
- între 1 - 2 ha - 262 exploataţii cu 102 ha în comună şi 68 ha în alte
localităţi, 78 ha vie şi 4 ha păşune - 756 locuitori cu 34 bovine, 52
cabaline, 26 porcine şi 565 ovine; suprafeţe cultivate - 2 ha orz, 64 ha
porumb, 0,50 ha floarea soarelui, 8 ha alte culturi; total arabil în comună -
74,50 ha;
- între 2 - 3 ha - 19 exploataţii cu 76 ha în comună şi 7 ha în alte localităţi,
33 ha. vie şi 8 ha păşune - 350 locuitori cu 36 bovine, 32 cabaline, 31
porcine şi 464 ovine; suprafeţe cultivate - 6 ha orz, 2 ha ovăz, 55 ha
porumb, 0,50 ha floarea soarelui, 10,50 ha alte culturi; total arabil în
comună - 74 ha;
- între 3 - 5 ha - 34 exploataţii cu 39 ha în comună ·şi 22 ha în alte localităţi,
38 ha vie şi 2 ha păşune - 289 locuitori cu 34 bovine, 28 cabaline, 28
porcine şi 91 ovine; suprafeţe cultivate - 2 ha orz, 64 ha porumb, 0,50 ha
floarea soarelui, 16 ha alte culturi; total arabil în comună - 57 ,50 ha;
- între 5 - 1O ha - 9 exploataţii cu 27 ha în comună şi 22 ha, 42 ha vie şi 2 ha
păşune - 55 locuitori cu 4 bovine, 4 cabaline, 6 porcine şi 8 ovine;
suprafeţe cultivate - 4 ha orz, 1 ha ovăz, 10 ha porumb, 1,50 ha floarea
soarelui, 21 ha alte culturi; total arabil în comună - 37 ,50 ha;
- între 15 - 20 ha - 2 exploataţii cu 23 ha în comună şi 4 ha livadă - 12
locuitori cu 2 bovine, 2 cabaline, 3 porcine; suprafeţe cultivate - 4 ha orz, 1
ha. ovăz, 7 ha porumb, 2 ha. floarea soarelui; total arabil în comună - 11 ha
Total general - 333 ha în comună, 227 ha în alte comune; 425 ha vie, 6 ha
livadă, 21 ha păşuni - 2464 locuitori cu 178 bovine, 177 cabaline, 136
porcine şi 1767 ovine - 20 ha orz, 5 ha ovăz, 243 ha porumb, 6,50 ha
floarea soarelui, 58,50 ha alte culturi; în comună 333 ha (alte tabele
însumează 574 gospodării cu 1772 ovine).
Cu procesul verbal din 16 iulie 1949, o comisie formată din Toma
Zăinescu, vicepreşedinte al Comitetului Provizoriu, secretarul Mihail Damian
şi administratorul agricol Ion Rotaru, membri ai Comitetului comunal de
colectare a cerealelor, constata că recoltele de grâu de toamnă şi primăvară,
secară, orz şi ovăz de primăvară erau compromise din cauza secetei, motiv
pentru care au fost întoarse şi semănate cu porumb şi plante furajere, ceea ce
însemna că nu se putea colecta nimic din cerealele menţionate.
Pentru 95 familii sărace cu 400 membri s-a repartizat cantitatea de 4.000
kg porumb în valoare de 24.500 lei, sumă ce trebuia acoperită de către
beneficiari. Şi o informaţie interesantă. În comună avea 5 ha de vie şi Marietta
Dinulescu - Marghiloman. Alte documente se referă la Moara naţionalizată
botezată „Donca Simo", la conducerea căreia, cu acordul secretarului PMR,
Nicolae Burada şi a secretarilor PMR ai celor 4 organizaţii de bază, au fost
numiţi: Nicolae Păduroiu, administrator; Iancu Constantin, mecanic şi Toma D.

Neagul (şi secretar al organizaţiei de bază PMR nr. 1). Alt document face
referire la distribuirea de crăci pentru foc din pădurea Dr. Inotescu, proprietatea
Constantin Zăinescu, Remus Nestor (politician liberal, fost prefect, parlamentar
de Buzău şi secretar de stat în Ministerul de Interne).
Pentru planul de cultură al comunei, dar şi pentru planul de colectări şi
impozite, s-a realizat şi un recensământ cu locuitorii care deţineau terenuri pe
teritoriul altor comune, reieşind că 71 deţineau terenuri în comuna Limpeziş,
I 00 în comuna Găgeni - Vintileanca, 182 în comuna Clondiru de Jos, 395 în
comuna Stâlpu, 65 în comuna Pietroasele, 3 în comuna Costeşti, 17 în comuna
Sărăţeanca (4,96 ha), 17 în comuna Merei (7,50 ha), I în comuna Lipia (0,50
ha) şi 42 în comuna Ulmeni 31 •
Seceta din anul 1946-194 7 a afectat serios şi veniturile locuitorilor
comunei dacă avem în vedere şi faptul că mulţi dintre ei s-au văzut nevoiţi să
contracteze împrumuturi la Creditul naţional Agricol punând gaj terenul arabil
şi inventarul viu şi mort, bani necesari pentru achiziţionarea de cai, vaci şi
chiar sulfat de cupru necesar la stropirea viei împotriva manei. Şi pentru cei
care aveau copii pe care nu-i puteau întreţine, fiind lipsiţi complet de mijloace,
la solicitarea organelor judeţene au întocmit un tabel cu 19 copii cu vârste între
7 şi 14 ani care urmau să fie trimişi în Bulgaria şi Polonia spre a fi îngrijiţi în
condiţii mai bune. Urma să rămână în taberele care-i aşteptau până la I august
194 7. Proveneau din familiile Pană, Bădulescu, Răduţă, Lupu, Dobrescu,
Zăinescu, Albu, Dulugea, Bărzoi şi Ciubuc .
32
*
La proclamarea Republicii Populare Române, toţi salariaţii au fost
obligaţi să depună jurământul faţă de noua formă de stat, între aceştia fiind
secretarul Iancu I. Vâlcu, telefonistul Train Rănceanu, administratorul agricol
Costache N. Barbu, agentul veterinar Nicolae B. Ivan, cât şi Ion C., Zăinescu,
Constantin M. Ştefan, Petre G. Căpăţână, Ion N. Barbu şi Nae I. Vasile,
membri ai Comisiei interimare, notarul Mihail Damian, primarul Alexandru
Dulugea. În prima şedinţă din an, s-a aprobat schema de personal a primăriei -
primar, ajutor de primar, notar, secretar, casier, funcţionar administrativ, agent
veterinar şi om de serviciu, în total 8 posturi, cât şi Regulamentul de organizare
a serviciului comunal.
Pentru luna ianuarie 1948, la solicitarea organelor judeţene s-a întocmit o
dare de seamă detaliată privind starea de spirit a populaţiei din care reiese că
aceasta a fost influenţată pozitiv de legile promulgate - reforma judecătorească
şi numirea asesorilor populari, Legea 36211948, privind redobândirea
31
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 411946, f. 1 - 34.
32
Ibidem, dosar 111947, f. 1 - 15, 88.
proprietăţilor (terenuri şi case) vândute între 1 august 1946 - 15 august 194 7,

din cauza secetei, dar şi măsurile în plan sanitar de deparazitare şi combatere a
tifosului exantematic. În privinţa zvonurilor care îngrijorau populaţia, s-a
informat că recensământul general din 1948 avea ca scop cunoaşterea
suprafeţelor de teren deţinute de fiecare, după care acestea treceau la stat (ceea
ce s-a întâmplat ceva mai târziu prin înfiinţarea gospodăriilor colective). S-a
subliniat că era nevoie de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi că oamenii nu aveau
bani deoarece nu mai aveau ce vinde, precizându-se că producţia viticolă a fost
slabă în ultimii doi ani. Iar muncitorii şi meseriaşii nu prea aveau de lucru.
Darea de seamă privind starea de spirit a populaţiei realizată în
decembrie 1948, consemna că în comună locuitorii erau liniştiţi şi că unele
zvonuri au avut efecte negative. Astfel, veştile colportate de orăşeni că urma să
fie blocată carnea de porc, i-a determinat pe mai mulţi săteni să-şi taie porcii
înainte de termen, altă îngrijorare fiind indusă de zvonul că după 1 ianuarie
1949, pentru căsătorii şi botezuri se vor încasa taxe foarte mari.
La 21 februarie 1948, a avut loc şedinţa Consiliului comunal ca avea ca
obiect bunul mers al învă/ământului şi gospodăriei comunale. Au fost
convocaţi: preoţii Ion Alexandrescu, P. Lăzărescu şi Miltiade Ionescu;
învăţătorii: Elisabeta Deciulescu, Aurel Constantinescu, Doriftei şi Valentina
Citac, Elena Alexandrescu, Pompilia Popescu, Ioana Cristea, Paul Vâlcu;
notarul Mihail Damian, secretarul Iancu Vâlcu, agentul vererinar Nicu Ivan şi
telefonistul Traian Rănceanu.
Procesul verbal al şedinţei de Consiliu din 23 martie 1948 este semnat de
către primarul Gheorghe I. Dan. S-au întocmit şi fişe personale pentru unii din
salariaţi - notarul Damian Mihail, în activitate de la 1 iulie 1941; Iancu I.
Vâlcu, secretar, în funcţii administrative din 1927, agentul veterinar Iordache
Traian, numit la 1 iunie 1945 33 .
În 1948 s-au completat şi situaţii privind activitatea morii proprietatea lui
Petre Cristea, după 20 iunie, moara naţionalizată „23 August", ca animale
indicându-se 78 cabaline, 93 bovine, 603 ovine şi 119 porcine, primar fiind
Alexandru Dulugea, înlocuit din februarie 1948, cu Gheorghe S. Dan. Mai sunt
menţionaţi agentul veterinar Nicu Ivan şi guardul Gheorghe Voinea, cât şi
învăţătorul Aurelian Constantinescu, alături de ceilalţi salariaţi şi pensionarii
menţionaţi nominalizaţi în tabelele pentru distribuirea cotei de ulei. Ca sedii de
instituţii se indică primăria (5 camere), postul de jandarmi (4 camere), şcolile
( 11 clase în total), bisericile, moara naţionalizată (2 încăperi) şi Cooperativa
„Mărgăritarul" (4 camere). Şi deşi bumbacul din import se distribuia la schimb
33
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 1/1948, f. l - 4, 21, 31, 47, 49, 50;
dosar 6/1948, f. 8, 11.
cu cereale sau alte produse, un tabel cu 50 de locuitori face referire la cei foarte
săraci care urmau să-l plătească cu bani.
Cu procesul verbal din 21 iunie 1948, primarul Gheorghe St. Dan,
secretarul Iancu Vâlcu, şeful de post Alexandru Frângulescu, Ion N. Barbu,
Nicolae Vasile, C. Anton, consilieri comunali şi reprezentanţi politici,
împreună cu Nicolae Păduroiu, membru PMR, au preluat cu inventar moara lui
Petre Cristea, inventar estimat la 1. 708.319 lei. În aceeaşi zi, membrii
Partidului Unic al Frontului Plugarilor au desemnat ca director al morii, pe
Nicolae Păduroiu, iar ca paznic pe Ion Burlacu, zis Neagu Toma, Gheorghe I.
Zăinescu şi Dumitru D. Căpăţână.
La 14 iulie 1948 a fost constituit Comitetul comunal de redresare format
din primarul Gheorghe Dan, notarul Mihail Damian, preotul P. Lăzărescu,
învăţătorul I. Popescu, perceptorul I. Tătăranu, agentul sanitar Andrei
Manolache, moaşa Elisabeta Rotaru, agentul agricol Constantin Barbu,
delegatul Frontului Plugarilor - Constantin Biţoiu; delegatul PMR - Nicu I.
Bulibaşa, delegatul Tineretului Sătesc - Dumitru Al. Zaman, delegata U .F.
D.R. - Uţa I. Neagu 34 .
Continuă colectarea obligaţiilor impuse prin planurile de colectare, o fişă
centralizatoare înregistrând 379 locuitori care aveau obligaţia de a preda
39.078 kg de grâu. Cu procesul verbal din 15 august 1948, Vasile Irimescu,
administrator de fermă, ing. agronom Al. Cazacu, contabilul Nicolae
Dobrinescu şi şeful de cultură Ilie Popescu, împreună cu Gheorghe St. Dan,
primarul comunei, au contabilizat producţiile obţinute în tarlaua Ulmeni;
12.699 kg orz şi 550 kg ovăz, din care s-a predat cota de 7% - 889 kg ovăz şi
39 kg orz. Un alt tabel înregistrează 407 cultivatori de porumb (1604 membri
de familie) care au cultivat 324 ha cu o producţie de 98.095 ha. La Clondiru,
254 cultivatori - 46 ha - 19.025 kg - cota de 4278 kg; satul Dara - 290
cultivatori cu 45,50 ha, şi 13.565 kg; predat 6055 kg şi satul Câlţeşti - 91
cultivatori cu 12, 25 ha - 150 kg, predat integral, în total 2239 ha, cu 427,75 ha
cu 130.685 kg, din care s-au predat 57.146 kg 35 .
În anul 1949, între alte documente din dosarele primăriei, mai multe
tabele nominalizează locuitorii săraci care aveau nevoie de lemne de foc sau de
porumb pentru hrană. Cu aprobarea primarului Gheorghe Dan (din aprilie,
preşedinte al Comitetului provizoriu al comunei), 62 de locuitori au primit
bonuri pentru a primi, cu plată, câte două căruţe de crăci. Iar cu procesul verbal
din 12 februarie 1949 s-a constituit Comitetul comunal de colectare a laptelui,
ştiut fiind că funcţiona sistemul cotelor obligatorii, mai târziu înlocuite cu
34
Dir. Arh. Naţ. Bz., fond Primăria comunei Şarânga, dosar 2/1948, f. 40.
35
Ibidem, dosar 9/1948, f. 86, 88, 98; dosar 3/1948, f. 1-5, 102, 138, 143, 160, 183, 347 - 349,
473 - 489, 533 - 542, 585, 589.
contractările şi achiziţiile,
aparent benevole, dar realizate prin diferite forme de
constrângere. Componenţa comitetului era: primarul Gheorghe Dan, notarul
Mihail M. Damian, Manolache şi Petre Gr. Căpăţână şi funcţiona în
conformitate cu decizia Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei3 6 . În acest sens
s-a stabilit şi un plan de colectare a laptelui, de la 45 gospodării urmând să se
colecteze 2062 litri lapte de vacă. De asemenea, s-a realizat şi evidenţa celor
490 gospodării cu 1235 oi rasă ţigaie 37 .
36
Monitorul Oficial nr. 11/14 ianuarie 1949.
37
Dir. Arh. Naţ. Bz„ fond Primăria comunei Şarânga, dosar 2/1949, f. 70, 74, 76, 147.

10 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau X 2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

10 Analele Buzaului Buletin Muzeul Judetean Buzau X 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Toată corespondenţa referitoare la buletinul Toute correspondance concemant la

Redacţia: MUZEUL JUDEŢEAN BUZĂU

Cuvânt înainte .................................................................................................... 7

Doina Simona FURTUNĂ

Conf. univ. dr. Constantin I. STAN

Virgil - Ioan CUERU

Prof. univ. dr. Gheorghe CALCAN

dr. Felicia-Elena BOŞCODEALĂ

Marius Gabriel NECULAE

Conf. univ. dr. Mihaela Denisia LIUŞNEA

Daniel DRUŢU - DANCIU

Galeria publicaţiilor ştiinţifice de specialitate s-a îmbogăţit în ultimii ani

MOSNENII ANO THEIR TRIALS

HAGIEŞTI. (SAAC, PH) În vechime a mai purtat denumirile de Agieşti

C. Neculescu se declara bolnav urmând ca stolnicul Dumitrache să se ocupe de

HAIDĂI. (RS-BR) Este oarecum incertă prezenţa la 1629 a căpitanului

HAIMANELELE. (BZ) Mai târziu a devenit Haimanalele ot Poşta

Împăraţi". Mai târziu se ajungea şi la o neînţelegere de hotare încercarea de

HAIMANELELE OT MĂRGINEANU. (SAAC, PH) Mănăstirea

HALEŞ. (SAAC, BZ) A aparţinut de comunele Tisău, Haleş şi Pădureni.

HAMZEŞTI. (SAAC, BZ) Mai demult era Amarul. La 20 mai 1629 o

Căldăruşanilor apare localitatea şi sub numele de Amarul la 17 septembrie

HĂBUND. (DB, PH) În trecut a aparţinut de comuna Şima apoi de

Stoica Radu Mehedinţu îi vindea iuzbaşei Dimian din Tăriceni „partea

HĂRHĂDĂU. (SAAC, BZ) Vezi Valea Lupului de la Nehoiu. Figura,

familii de ungureni. Probabil este o citire alterată. Conform datelor Visteriei un

arhiereul Ioanichie Stratonichias năstavnicul bisericii Creţulescu cu

HÎNGANI. (SAAC, BZ) Vezi Cătiaşu

HÎNGULEŞTI. (RS, VN) Apare şi denumirea de Ţuguiaţi. Comuna a

HÎRBOCA. (BZ) Vezi Zărneşti şi Vadu Soreşti. La ridicarea în plan a

reţinea localitatea în cadrul judeţului Saac plasa Podgoria şi cu 29 de

HERĂŞTI. (RS, BZ) A mai purtat denumirile de Hierăştii, Hărăşti. A

C. M. Boncu, Contribuţii la ... , pp. 356 - 360.

moşie de unde şi cartea de blestem din prima decadă 39 . În septembrie începea

HODOBENI. (BZ) Se situa probabil între Sătuc şi Cândeşti după

Bobolea cel Bătrân, Mihalcea, Mihail şi Dragomir - se arăta că „au vândut ei de

HOIZANU. (BZ) Vezi Lipia

HOMEŞTI. (RS, BZ) Ocina Burţuneasca făcea obiectul poruncii

al Ii-lea (Mihail Radu) aflate în colecţiile Muzeului Municipiului Bucureşti, în „Hrisovul",

moşii de aici era reţinută la 1 aprilie 1671 54 . Împreună cu „fraţii de moşie" şi

Dispărutul schit Trestieni - Gârbovi de pe moşia Tîmboieştilor era

Augustin Cireş şi George Nicolae. La 1927 era amintită localitatea cu o pagină

HOMEŞTI PĂ DEAL. (RS, BZ)

HOMOCEA. (BZ) Probabil lângă Pogoanele. La 25 iulie 1576 se

HOMOCIOAIA. (BZ) Era înregistrată ca parte de sat la Petrăcheşti,

Însemnările de pe vechile cărţi de cult aduc numeroşi locuitori, dar şi pe rudele

HOMORICIU. (SAAC, PH) Ca forme mai vechi se pot ammt1

Ca fiind din Homoriciu apare un Stănilă care la 1551 ducea, şi el pe piaţa

Tudor Tăriceanu cu ginerele său Vasile cumpărau la 14 octombrie 1602,

19 august 1795 80 . De la Divan sosea, în jumătatea a doua a lui ianuarie 1808,

HOMORICIU - PAMÂNTENI. (SAAC, PH) În 1831 localitatea din

HOMORICIU UNGURENI. (SAAC, PH) Nichifor monahul făcea o

HORJA. (SAAC, BZ) Comuna Glodeanu Cârlig. În documentul dat

HORJANI. (SAAC, BZ) Forme mai vechi au fost cele de Orjani,

HORJENEŞTI (RS, BZ) Satul de Ziduri a mai purtat denumirile de

sub aceea de Horjinei în 23 mai 1674. Menţiuni documentare avem şi din 15 şi

îi iaste dată de zestre de socrul meu". Se obţinuse acordul moşnenilor unii

Un proces pentru moşia de aici se derula în perioada 1669 - 1672. Mănăstirea

HRIZOAIA. (PH) Sat menţionat în secolul al XVII - lea92 .

danie, în proprietatea episcopiei se va petrece în 25 iunie 1651. Dumitru de la

Guliano şi Toma Arion - reclamau episcopia pentru călcare 103 . La 9 noiembrie

IAZU. (PH) Vezi Protosinghel, comuna Măgurele.

ICHIMEŞTI. (BZ) Vezi Mânzăleşti. Valea Perei era o subdiviziune a