Relații intelectuale în secolul al XVIII-lea:

Antioh Cantemir, Voltaire și Montesquieu

prof. Honciuc Bogdan

Liceul Teoretic ,,Dimitrie Cantemir''- Iași
Aleea Decebal, nr. 13, Iași
Tel. 0232 / 233.970
Web: http://www.ltdc.ro/wordpress/
Personal e-mail:honciucbogdan@yahoo.com
Tel. 0740 484 397

Articolul de față se dorește o contribuție la istoria ideilor, a mediilor intelectuale

europene din secolul al XVIII-lea. Figura centrală a studiului o reprezintă Antioh Cantemir
(1708-1744), fiul savantului principe Dimitrie Cantemir, dar subiectul de interes este un
demers comparativ al relațiilor intelectuale pe care le-a angajat în perioada misiunii sale
diplomatice în Franța cu doi din cei mai iluștri reprezentanți ai Iluminismului european:
Voltaire și Montesquieu.
Deși sfera de interes a acestei contribuții este cea schițată în rândurile de mai sus,
credem că este necesar să aducem câteva precizări cu privire la personalitatea lui Antioh
Cantemir. Este al patrulea fiu, născut la 4 aprilie 1708 din căsătoria lui Dimitrie Cantemir cu
Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Avea numai doi ani când tatăl său și-a început domnia
în Moldova, așa că primele amintiri despre acesta datează din perioada exilului rusesc al
fostului domn al Moldovei, după 1711.1 În Rusia, datorită preocupării învățatului său părinte,
Antioh avea să fie înzestrat cu educația fundamentală. Începe studiile deprinzând limbile
greacă, latină și italiană cu preotul grec Anastasie Condoidi, apoi cu J.V. Vockerdt și Ivan
Ilinski, cunoscător al limbilor slave.2 Urmează apoi cursurile Academiei de la Astrahan și, în
fine, pe cele ale Academiei de Științe de la Petersburg (1725-1730), unde are ca profesor de
matematică pe Bernoulli, de istorie pe Beyer, iar pe Gross de filosofie morală.3
Antioh participă la campania militară din Persia a lui Petru cel Mare, între 1722-1723,
însoțindu-și tatăl deja afectat de boala ce avea să-i aducă sfârșitul câteva luni mai târziu.
Este dificil să reconstituim o istorie a raporturilor tată-fiu dintre Dimitrie și Antioh
Cantemir, dar cercetătorii care s-au dedat acestei investigații, printre care și Ștefan Lemny, au
remarcat atenția fostului principe al Moldovei pentru educația copiilor săi, în mod egal și lipsa
de ,,inocență intelectuală''4 cu care savantul european și-a considerat progeniturile în fața
vieții, părând mereu să-i aprecieze pe baza criteriului învățăturii.5 Dacă Dimitrie Cantemir s-a

1
Cf. Constantin Cubleșan, « Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir. », în Tabor, nr. 2, mai 2012, pag. 43.
2
Cf. Ghenadie al Râmnicului, « Principele Antioh Cantemir », în Revista nouă, nr. 1, anul II, 1889, pag. 1.
3
Idem, pag. 1.
4
Cf. Ștefan Lemny, « Tel père, tel fils. Dimitrie et Antioh Cantemir, au croisement des cultures européennes »,
în Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub , volum coordonat de Victor Spinei și
Gheorghe Cliveti, București-Brăila, 2009, pag. 253.
5
În testamentul său, redactat în 1722, Dimitrie Cantemir dorește să desemneze un moștenitor remarcat deja
pentru inteligența și cunoașterea pe care le deținea: « (...) Dintre fiii mei, Matei, Constantin, Șerban și Antioh

1
bucurat de grija unui părinte neștiutor de carte, Antioh s-a putut sprijini cu toată încrederea pe
erudiția tatălui său. Putem fi încredințați că încrederea pe care Dimitrie Cantemir și-o punea în
tânărul său vlăstar, Antioh, era primită cu recunoștință de acesta. Realitatea istorică vină să
confirme faptul că Antioh s-a arătat implicat în a conserva amintirea tatălui, fiind singurul
dintre copii care și-a continuat studiile luând ca model impresiile anilor săi de tinerețe cu
privire la eforturile intelectuale depuse zilnic de părintele său. În biografia lui Dimitrie
Cantemir, anexată primei ediții engleze a Istoriei Imperiului Otoman, Antioh avea să relateze
despre tatăl său: « El se trezea de obicei la orele 5 ale dimineții și, după ce-și bea cafeaua
(lucru pe care-l făcea fumând după felul turcesc [narghilea, n.n.]), se dedica studiului până la
prânz, mereu așezat către mijlocul zilei. (...) Dormea puțin după masă, iar restul zilei era
folosit pentru studiu până la orele 7 ale serii. » [trad.n.].6 Mai mult, Antioh pare să fi moștenit
această pasiune pentru scris, iar rezultatele ei erau deja vizibile în 1732 când prima misiune
diplomatică îl solicita la Londra. În perioada 1725-1731, A. Cantemir tradusese Sinopsis
istoric (1725) al istoricului bizantin Constantin Manasses, redactase un Dicționar rus și
francez, tradusese în rusă La lettre d'un Sicilien à un de ses amis, contenant une agréable
critique de Paris et des Français (1726), publicase Simfonia la Psaltire (1729), compusese în
1730 primul cânt al poemului Petrida și tradusese în 1731 Conversațiile despre pluralitatea
lumilor ale lui Fontenelle.7
Moartea țarului Petru I cel Mare în 1725 avea să-l arunce pe Antioh Cantemir în
mijlocul luptelor dintre facțiunile politice care încercau să controleze puterea. Își proclamă
adeziunea față de gruparea condusă de Trubețkoi și Tcerkaskoi. În 1730, ca ofițer al
regimentului de gardă Preobrajensk, Antioh participă activ la acțiunile care au condus la
înscăunarea împărătesei Anna Ioannovna. Partida victorioasă îl asigură mai apoi de favorurile
ei. În 1732, datorită intervenției prințului Golițîn, Antioh este trimis ca ambasador al Rusiei la
Londra.8 A rămas șase ani în Anglia, unde, sprijinindu-se pe colaborarea cu Robert Walpole,
ministrul lui George II, a mediat cu succes relațiile dintre Anglia, Franța, Austria, Rusia și
Imperiul Otoman. În fața încercărilor Franței de a constitui un bloc militar antirusesc compus
din Suedia, Polonia și Imperiul Otoman, Antioh a încercat să ofere o contrapondere prin
întărirea relațiilor existente între Anglia și Rusia.9
Perioada misiunii diplomatice de la Londra (1732-1738) corespunde aproximativ cu
intervalul redactării operei poetice reprezentative pentru numele lui Antioh Cantemir: nouă
satire, intercalate cu ode, fabule și epistole, scrise în maniera clasicismului iluminist, care
aveau să-l impună dealtfel ca un deschizător de drumuri în cultura modernă a Rusiei10,
semănând astfel cu părintele său care, prin Istoria ieroglifică, punea bazele romanului
alegoric, inspirat de evenimentele societății contemporane11.
În martie 1738, ca urmare a serviciilor sale aduse la Londra, apreciate prin acordarea
titlului de șambelan de către curtea rusească, Antioh este numit reprezentant diplomatic în
Franța cu rang de ministru plenipotențiar. Avea să rămână în Franța până la moartea sa

(...), am avut intenția să-l numesc moștenitor pe cel mai mic, pentru că este cel mai bun prin inteligență și
cunoaștere, cu condiția să nu se schimbe mai târziu. » [trad. n.], idem, pag. 253.
6
Apud. Virgil Cândea, «La vie du prince Dimitrie Cantemir écrite par son fils Antioh. Texte intégral d'après le
manuscrit original de la Houghton Library », in Revue des Études Sud-Est Européennes , tomul XXIII, nr. 3,
pag. 220.
7
Cf. Ștefan Lemny, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea,
prefațată de Emanuel Le Roy Ladurie, traducere de Magda Jeanrenaud, Iași, Ed. Polirom, 2010, pag. 171.
8
Cf. Constantin Cubleșan, op.cit. , pag. 45.
9
Cf. Gheorghe Bobână, « Antioh Cantemir: ,,Toți sunt uimiți de realizările mele diplomatice'' », în Akademos.
Revistă de Știință, Invovare, Cultură și Artă, nr. 189, 2005, pag. 40.
10
Cf. Constantin Cubleșan, op.cit. , pag. 45.
11
Cf. Marcela Ciortea, «Față-n față: Dimitrie Cantemir și fiul său, Antioh », în Annales Universitatis Apulensis.
Series Philologica, tomul nr. 1, nr. 12, 2011, pag. 91.

2
survenită în 1744 pe fondul unei suferințe cauzate de boala de plămâni de care suferea de ceva
timp. Spre deosebire de Anglia, unde succesul diplomatic l-a însoțit neîntrerupt, Franța a
reprezentat pentru Antioh Cantemir un mediu diplomatic sumbru și auster în care s-a simțit
mereu privit cu suspiciune, bănuit că ar fi fost un agent de destabilizare al politicii externe
franceze. Aflat în relații distante cu regele Ludovic XV, trebuind să combată constantele
viziuni ale ministrului principal al regelui, cardinalul de Fleury, mereu dispus să vadă o
alianță amenințătoare contra Franței între Rusia și statele nordice, Antioh a dus însă pe umerii
săi însărcinarea primită, asigurând echilibrul diplomatic.12
Dacă domeniul relațiilor diplomatice din Franța a fost unul înghețat, adesea minat de
dificultăți în colaborarea cu reprezentanții conducerii de stat ai regatului, legăturile adevărate
au fost întreținute însă de Antioh Cantemir cu societatea franceză, una din atribuțiile sale fiind
și aceea de a-și reprezenta suverana în viața publică de la Paris, în saloanele ambasadei sale,
sau cele mondene ale orașului. Este un mediu propice pentru a achiziționa cărți și a stabili
relații în cercurile cultural-artistice ale Franței.13 Dacă misiunea diplomatică oficială slujea
interesele Rusiei în plan politic, scopul secundar al prezenței lui Antioh în Occident a fost
mereu desăvârșirea operei culturale începute în patrie. În primul rând, Antioh era pregătit să
asigure lucrărilor tatălui său recunoașterea europeană de care aveau nevoie. Studiile de
orientalistică din țările apusene ale continentului erau la acea dată într-un stadiu incipient, iar
Imperiul Otoman și provinciile sale făceau subiectul unui foarte mare interes. Ca urmare, prin
intervențiile directe ale lui Antioh Cantemir, aveau să vadă lumina tiparului ediția în traducere
engleză și cea franceză a Istoriei Imperiului Otoman: « The History of the Growth and Decay
of the Othman Empire » ( vol. I-II, London, 1734-1735 ) și « Histoire de l'Empire Othoman,
où se voyent les causes de son aggrandissement et de sa décadence. Avec des notes très
instructives. Par S.A.S. Demetrius Cantemir. Traduite en français par M. de Joncquières »
(Paris, 1743, vol. I-II).14 Antioh face cunoștință cu mințile luminate ale Franței, un cerc de
persoane a căror prezență în viața literară pariziană era incontestabilă. Primul biograf și
traducător al operei poetice a lui Antioh Cantemir, abatele italian Ottaviano Guasco15 afirma
că: « (...) Prima sa grijă [a lui Antioh, n.n.] a fost să-și formeze legături cu savanți din toate

12
Cf. Gheorghe Bobână, op.cit., pag. 41.
13
Un exemplu sugestiv este recepția urmată de un bal oferită de Antioh Cantemir în saloanele ambasadei sale din
Paris la 11 iunie 1742, pentru a sărbători încoronarea țarinei Elisabeta. La acest eveniment monden a participat și
familia de Noailles, căreia, pe baza relațiilor de prietenie îi va dedica în 1743 traducerea în franceză a ,,Istoriei
Imperiului Otoman'' realizată de abatele de Joncquières, cf. V. Mihordea, « Note cu privire la Antioh Cantemir »
în Revista istorică, vol. XXXI, nr. 1-12, ian. – dec. 1945, pag. 61.
14
Cf. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu, « Contribuția lui Antioh Cantemir la editarea și receptarea operei lui
Dimitrie Cantemir în cultura europeană », în Analele Universității Creștine ,,Dimitrie Cantemir'', București,
seria Istorie-serie nouă, anul II, nr. 1-2, 2011, pag. 9.
15
Născut în 1712 la Brischerasio, lângă Pignerol (Pinerolo, Italia), în Piemont, Ottaviano Guasco a fost fiul unui
intendent al lui Victor-Amadeus II de Savoia. Trimis la Florența pentru a-și completa studiile de teologie și a
intra în rândul clerului, ambițios și deschis noilor idei, Guasco ajunge la Paris în 1738. Dacă ne mărginim la
dosarul corespondenței lui Montesquieu, aflăm că abatele Guasco părăsise casa sa din Torino și plecase la Paris
pentru tratament la ochi, devenind curând prietenul lui Montesquieu pe domeniul acestuia de lângă Bordeaux.
Știm că și Antioh Cantemir suferea de pe urma problemelor oculare, așa cum o indică epistolar surorii sale Maria
rămasă în Rusia. Este foarte posibil ca Antioh și Guasco să se fi întâlnit cu prilejul consultațiilor date de doctorul
Gendron, medic celebru la acea dată pentru vindecarea unor boli de ochi, pe care l-au frecventat așa cum o
probează corespondența. În 1749 avea să apară traducerea în franceză a Satirelor lui Antioh realizată de Guasco.
Suspectat de poliția pariziană de spionaj, ca și A. Cantemir dealtfel, era prezentat în salonul doamnei Geoffrin ca
un parazit și aventurier, deși s-a făcut cunoscut ca un erudit, recunoscut ca membru al Academiei Etrusce de la
Cortona (1745), membru asociat al Academiilor de la Bordeaux (1745) și Berlin (1746), Toulouse și Amiens și
Paris (1750). În 1761 revine în Italia, acolo unde moare în 1781, Cf. Morda R.J. Evans, « Antiokh Kantemir and
His First Biographer and Translator », în The Slavonic and East European Review, vol. 37. nr. 88, 1958, pag.
186-187; vezi și articolul « Guasco, Ottaviano (di) » semnat de François Cadilhon, apărut în Dictionnaire
Montesquieu , coord. Catherine Volpilhac-Auger, E.N.S. Lyon, 2013, pag 349.

3
domeniile»16 [trad.n.]. Printre femeile mondene de la Paris pe care le-a cunoscut în primul an
de ședere se numără și marchiza de Monconseil17, persoană de vază a saloanelor literare, cu
ajutorul căreia Antioh a fost introdus în lumea literelor și a științelor pariziene. Că savantul
ambasador al Rusiei era un obișnuit al saloanelor pariziene vine să argumenteze și disputa
care avusese loc în epocă între celebra Madame de Geoffrin și abatele Guasco, care scriind
biografia lui Antioh, evitase să-i menționeze numele și salonul monden pe care îl întreținea.18
Același Guasco citează printre prietenii de la Paris ai lui Antioh pe ducesa de Aiguillon
(Anne-Charlotte de Crussol de Florensac), ediția franceză a Satirelor fiindu-i dedicată
dealtfel. Tot ei se pare, Antioh îi închinase una sau două poezii în franceză, care, omise de
editorii operei sale, au fost incluse într-un volum apărut la Londra în 1764 în care era prezentă
și o compoziție în versuri intitulată Madrigal, dedicată ducesei de Aiguillon.19
Pentru a pune în evidență activitatea lui Antioh Cantemir în mediul intelectual din
Franța, prezentul demers se va concentra pe relațiile sale cu două din personalitățile cele mai
de seamă ale Iluminismului, filosofii François-Marie Arouet sau Voltaire (1694-1778) și
Charles-Louis de Secondat baron de Montesquieu (1689-1755).
Misiunea diplomatică a lui Antioh la Paris i-a permis, după cum am văzut, să realizeze
contacte numeroase în mediile mondene și cele ale lumii savante. Pe măsură ce participa la
noul peisaj intelectual care i se oferea în capitala Franței, A. Cantemir înțelegea să perpetueze
amintirea tatălui său prin demersurile de a-i face cunoscută și publicată opera, în special
lucrarea Istoria Imperiului Otoman. Mediile intelectuale occidentale erau la acea dată foarte
interesate de problemele turcești și orientale, precum și de aspectele legate de Rusia. Prima
contribuție marcantă care avea să realizeze o sumă generoasă a eforturilor orientaliștilor
francezi din secolul al XVII-lea, a fost lucrarea Bibliothèque orientale ou Dictionnaire
universel: contenant tout ce qui fait connoître les peuples de l'Orient (1697) a lui Barthélemy
d'Herbelot.20 În secolul al XVIII-lea, scriitori precum Fontenelle, Montesquieu, Voltaire,
Diderot, Rousseau, d'Alembert, Jaucourt, Marmontel, Condillac, Mirabeau, au prezentat
opinii privitoare la istoria Rusiei, conducerea politică, economia, capacitatea ei militară și
structura socială. Perspectiva lor asupra Rusiei poate fi analizată între doi poli reprezentativi:
de la infinitul optimism al lui Voltaire, care era pregătit să primească Rusia în familia
națiunilor luminate datorită progreselor ei în arte și științe de sub domnia lui Petru cel Mare,
până la completul pesimism al lui Rousseau, vizibil îngrijorat în Contractul social de
introducerea viciilor societății occidentale într-o țară precum Rusia.21
Putem afirma, împreună cu istoricul francez Michel Mervaud, că, în contexul veacului
al XVIII-lea, Voltaire a fost un rusofil, interesul său pentru Rusia fiind unul constant, mai
presus de toate legat de personajul și opera lui Petru cel Mare, integrat preocupărilor sale în
corespondența purtată cu regele Frederic al Prusiei, în ediția din 1739 a lucrării Istoria lui
Carol al XII-lea, rege al Suediei, în Anecdote cu privire la țarul Petru cel Mare, și, mai ales,
în Istoria Imperiului Rusiei sub Petru cel Mare. (vol. I -1759, vol. II -1763).22 Fără a dori cu
16
Cf. Ottaviano Guasco, Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l'histoire de sa vie, Londra, editor Pierre
Gosse, 1749, pag. 105.
17
Cf. Victor Ghilaș, « Relații cultural-artistice ale dinastiei Cantemir cu Franța », în Francofonia: limbă și
cultură franceză în Europa de sud-est. Acte ale colocviului, Institutul de Cercetări Filologice și Interculturale,
2009, pag. 83.
18
Cf. V. Mihordea, op.cit. , pag. 62.
19
Cf. Grégoire Lozinskij, « Le prince Antioche Cantemir, poète français », în Revue des études slaves, tomul V,
fasc. 3-4, 1925, pag. 240.
20
Cf. Grigore Ploeșteanu, « Receptarea Istoriei Imperiului Otoman de Dimitrie Cantemir în Franța », în Studia
Universitatis ,,Petru Maior'' : Historia, nr. 1, 2001, Târgu-Mureș, pag. 50.
21
Cf. Carolyn Wilberger, « Eighteenth-Century French Scholarship on Russian Literature », în Eighteenth-
Century Studies, vol. 5, nr. 4, 1972, pag. 504.
22
Cf. Michel Mervaud, « Le russophile et le russophobe: Voltaire et Chappe d'Auteroche », în Slavica occitania,
Toulouse, nr. 22, 2006, pag. 324.

4
adevărat acest lucru, Voltaire este responsabil de a fi creat în cultura franceză a secolului al
XVIII-lea, un « miraj rusesc »23, urmărind în primul rând să suscite un curent de simpatie în
favoarea Rusiei transformate sub conducerea lui Petru cel Mare. Căutând simpatia publicului
cititor, Voltaire renunță însă la obiectivitate, creatorul de mituri din el îl surclasează pe istoric
într-o operă despre Rusia care nu este imparțială și dezinteresată, având un ,,spirit
jurnalistic''24 demonstrat prin dorința constantă de a nu plictisi lectorul și a-l întreține cu
episoade cât mai spectaculoase, deși neadevărate sau parțial adevărate25.
Pentru a scrie despre Rusia, Voltaire citise relatări europene de călătorie și
corespondase cu personalități precum țarina Ecaterina cea Mare, primind pe domeniul de la
Ferney mulți ,,pelerini'' ruși, intrând în contact cu reprezentanți ai literelor precum
Lomonosov și Sumarokov26. În 1739, pe când recorecta următoarea ediție a Istoriei lui Carol
XII, în care Dimitrie Cantemir era unul din protagoniștii frescei istorice, Voltaire a scris două
scrisori adresate lui Antioh Cantemir. Prin intermediul contelui Francesco Algarotti (1712-
1764), filosof, critic de artă și libretist italian27, Voltaire obținuse de la Antioh exemplarul
ediției engleze a Istoriei Imperiului Otoman pe care ajunsese s-o cunoască și să o aprecieze
ca sursă valoroasă, recomandând-o apoi și altor savanți ai epocii. De menționat este faptul că
în 1739, când Voltaire îl contacta prin intermediar și pe cale epistolară, Antioh nu avea prea
multă admirație intelectuală pentru fiosoful francez. Sursele acestei antipatii sunt vizibile în
corespondența din anii anteriori acestui moment de contact. În epistola trimisă marchizei de
Monconseil la 29 noiembrie 1736, când se afla încă în Anglia, Antioh vorbea destul de
depreciativ cu privire la modul de a scrie și de a se informa al lui Voltaire: « (...) Acest autor
mi-a părut în mai toate lucrările sale că-i place să scrie chiar în domenii pe care nu le
înțelege. Istoria sa asupra lui Carol XII este un roman în loc să fie istorie, iar ,,Letrres sur les
anglais'' sunt discursuri auzite prin cafenelele Londrei. L-aș sfătui să scrie satire și epigrame,
dar să lase focului filosofia. »28 În 21 ianuarie 1738, Antioh revenea epistolar la aceeași
marchiză de Monconseil, comunicându-i anecdotic modul în care Voltaire ar fi intenționat să
scrie un roman al filosofiei lui Newton: « (...) Dacă bietul om a făcut să zboare armatele [
subl.n. ] fără să le arate drumul și mișcările tactice, închipuiți-vă ce-o să facă, când va
explica mișcările corpurilor cerești. Mi-e frică tare că n-o să mai avem siguranța vieții pe
pământ. Iată o pildă care vă va da bogat subiect ca să vă reveniți din melancolie. În orice
caz, acest lucru este interesant pentru toți oamenii de arme.»29 Așa cum observă istoricul
român Ștefan Lemny, motivele lipsei de simpatie ale lui Antioh Cantemir față de Voltaire
țineau de superficialitatea ultimului de a se documenta, lucru care-l afectase în plan

23
Expresia îi aparține lui Michel Mervaud, în « Voltaire, historien de la Russie: verité ou histoire militante? »,
Slavica occitania, Toulouse, nr. 28, 2009, pag. 229.
24
Cf. idem, pag. 230.
25
Se pare că lipsa de obiectivitate a lui Voltaire față de problemele rusești, inconstanța opiniilor sale și dragostea
pentru senzațional în dauna adevărului istoric, l-au făcut suspect în secolul al XVIII-lea chiar și mediilor
intelectuale din Rusia. Atunci când, în 1745, Voltaire a trimis o cerere epistolară pentru a deveni membru al
Academiei de Științe de la Sankt-Petersburg, adăugând un exemplar din Henriada și unul din Elementele
filosofiei lui Newton, afirmându-și dorința de a scrie istoria lui Petru cel Mare, a trebuit să aștepte un an de zile
răspunsul de acceptare din partea academicienilor ruși, un interval explicabil prin reticența cu care aceștia
priviseră erorile strecurate în operele sale, Lomonosov caracterizându-l drept « om periculos », care în judecățile
sale asupra celor mari dăduse adesea dovezi cu privire la caracterul său îndoielnic, cf. Michel Mervaud,
«Voltaire et l'Académie des Sciences de Saint-Pétersbourg. La correspondence de Voltaire avec Kirill
Razumovskij à la lumière du conflit entre Joseph Nicolas Delisle et l'Académie des Sciences de Saint-
Pétersbourg. », în Revue des études slaves, Paris, tom LXXX, nr. 4, 2009, pag. 459-461.
26
Cf. Carolyn Wilberger, op.cit., pag. 505.
27
Cf. Victor Ghilaș, op.cit., pag. 84.
28
Apud. I.G. Dimitriu, « Din corespondența lui Antioh Cantemir cu Voltaire », în Preocupări literare, anul III,
nr. 6, București, iunie 1938, pag. 246.
29
Apud., pag. 247.

5
personal30. Voltaire atribuise în Istoria lui Carol XII origini grecești Cantemireștilor31, un
lucru pe care aceștia nu-l susținuseră niciodată, iar mai apoi că principele Cantemir « (...) De-
abia primise investitura în principatul său, că îl și trădă pe împăratul turc, binefăcătorul său,
pentru țar [ Petru cel Mare, n.n.] de la care spera avantaje și mai mari. »32 [trad.n.].
Considerații de ordin personal făceau ca figura și scrisul lui Voltaire să nu fie agreate de fiul
lui Dimitrie Cantemir.
Antioh Cantemir este cel care inițiază corespondența cu Voltaire, printr-o epistolă care
s-a pierdut din nefericire, dar al cărei conținut poate fi reconstituit parțial pe baza celor două
răspunsuri ale filosofului francez, pe 13 martie 1739 și în 19 aprilie același an. Se pare că
Antioh îi atrăsese atenția corespondentului său asupra unor erori istorice comise în legătură cu
originea familiei sale și rolul jucat de Dimitrie Cantemir în evenimentele de la începutul
secolului, deoarece, în debutul epistolei din 13 martie, Voltaire se arată deosebit de generos în
a atribui expeditorului său și strălucitei familii a acestuia toate laudele cuvenite, încercând
astfel să repare eroarea genealogică ce se strecurase în paginile Istoriei lui Carol XII cu
privire la originea Cantemireștilor: « Mă veți ierta, vă rog, că m-am înșelat în ce privește
originea dumneavoastră. Mulțimea talentelor prințului, tatăl dumneavoastră, și ale
dumneavoastră personal, mă făcuseră să cred că vă trageți probabil din vechii greci; și v-aș
fi bănuit mai curând din neamul lui Pericle decât din cel al lui Tamerlan.»33 Prima scrisoare
este prilejuită de lectura făcută de Voltaire la Istoria Imperiului Otoman (« Citesc acum
,,Istoria otomană'', a răposatului prinț Cantemir, tatăl dumneavoastră, pe care voi avea
onoarea să v-o restitui cât de curând » ) lucru ce-l adâncise într-o disperare cauzată de genul
istoric prin progresia actelor negative ale umanității: « (...) ceea ce aflu cu durere din toate
istoriile: că ele sunt analele crimelor rasei umane.»34 Dispus să-și corecteze erorile asumate,
Voltaire îl înștiința pe corespondentul său că noua ediție a Istoriei lui Carol XII ce trebuia să
apară în Olanda, avea să cuprindă un text epurat de deformările din versiunea princeps,
Antioh fiind încredințat că va putea constata acest lucru, filozoful francez angajându-se să-i
trimită « (...) o copie a ceea ce inserez despre ilustrul dumneavoastră părinte în a mea Istorie
a lui Carol XII care este acum reeditată și pe care nu o voi trimite în Olanda decât atunci
când voi fi informat de unul din secretarii dumneavoastră că îmi dați permisiunea s-o fac. »35
Studiul celei de-a doua ediții a lucrării lui Voltaire arată că textul a rămas identic însă,
singurul lucru concret pe care filosoful l-a întreprins a fost să atenueze aprecierile sale față de
politica lui Dimitrie Cantemir față de turci în următoarea sa lucrare, « Istoria Imperiului
Rusiei sub domnia lui Petru cel Mare ».36 Textul este aici mult mai rezumativ, fără a mai
include ,,trădarea'' față de sultan a lui Dimitrie Cantemir: « [...] Démétrius Cantemir avait
obtenu la Moldavie. On faisait descendre ce vaivode Cantemir de Tamerlan, parce que le
nom de Tamerlan était Timur, que ce Timur était un kan tartare; et du nom de Timur-kan

30
Cf. Ștefan Lemny, Cantemireștii..., op.cit., pag. 230.
31
« [...] La Moldavie était gouvernée alors par le prince Cantemir, grec d'origine, qui reunissait les talents des
anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. », cf. Voltaire (1694-1778). Oeuvres complètes de
Voltaire. 16 / nouvelle édition... précédée de la Vie de Voltaire, par Condorcet et d'autres études biographiques.
, Paris, Garnier Frères, Libraires – Éditeurs, 1878, pag. 273.
32
« [...] À peine avait-il reçu l'investiture de sa principauté, qu'il trahit l'empereur turc son bienfaiteur pour le
czar, dont il espérait davantage. », idem, pag. 273.
33
Voltaire către prințul Antioh (13 martie 1739, Cirey), în I.G. Dimitriu, op.cit., pag. 243. Traducerea din
franceză a textului realizată de Angela Pintilie în « Scrisorile lui Voltaire către Antioh Cantemir », Lucrările
Simpozionului Național cu Participare Internațională ,,Dimitrie Cantemir și vocația europeană a gândirii
românești, ediția a X-a, Iași, Ed. Spiru Haret, 2013, pag. 14-16.
34
Apud, pag. 243.
35
Apud, pag. 242.
36
Cf. Raisa Radu, « Antioh Cantemir. 260 de ani de la moarte. », în Economia, nr. 1, 2004, pag. 111.

6
venait, disait-on, la famille de Kantemir. »37 Epistola lui Voltaire din 13 martie 1739
cuprindea apoi intenția acestuia de a obține lămuriri și noi informații referitoare la nivelul de
populare al Rusiei și cifre reale referitoare la cuantumul celor care compuneau principalele
straturi sociale: nobilimea rusă, clerul și țărănimea servilă, fenomenul depopulării ca urmare a
unor boli ca variola și scorbutul. Nu este dificil să ne dăm seama de ce era atât de interesat
filosoful francez de aceste cifre. În Istoria Imperiului Rusiei sub Petru cel Mare avea să o
spună foarte clar: « Cu cât o țară este mai civilizată, cu atât este mai populată »38 [trad.n.],
încercând astfel să demonstreze că populația Rusiei s-a mărit după acțiunea civilizatoare a lui
Petru cel Mare.
Antioh Cantemir răspunde în martie 1739 pe cale epistolară lui Voltaire, cu modestie
și prudență, angajându-se cu un anumit grad de reținere în conversația intelectuală deschisă de
corespondentul său. În debutul răspunsului său, Antioh se arată « foarte sensibil » la
complimentele primite din partea lui Voltaire cu privire la statura intelectuală și morală a
tatălui său. Pe de altă parte, se prezintă pe sine « nu prea elocvent în a face complimente și de
obicei mă mărginesc să mulțumesc în două cuvinte, dar cu sinceritate, obligațiile [
aprecierile, n.n. ] ce le primesc ».39 În fapt, după cum constata și Ștefan Lemny, Antioh refuză
să primească complimentele care-i fuseseră adresate personal40 de către Voltaire : « Dacă pot
să vă fiu de acum încolo de vreun folos, puteți dispune de mine oricând, însă fără să-mi faceți
tot felul de complimente; cu această condiție, voi fi încântat să continuăm corespondența
noastră ». În aceeași scrisoare Antioh face unele remarci prin care încearcă să corecteze erori
de documentare ale lui Voltaire privitoare la biografia principelui Dimitrie Cantemir, greșeli
prezente în Istoria lui Carol XII : « Ca urmare a permisiunii ce mi-o dați, fac aici remarci
asupra materialului operei voastre Histoire de Charles XII. Tatăl meu a primit de la împărat
două diplome (al căror original se află la Petersburg) pentru principatele Moldovei și
Munteniei, dar el n-a intrat în stăpânirea acesteia din urmă niciodată, fiind silit să se salveze
cu împăratul Petru cel Mare după tratatul de la 1711 (...) ».41 Partea finală a răspunsului lui
Antioh Cantemir către corespondentul său oferă unele date referitoare la gradul de populare și
stratificarea socială a Rusiei petrine, dar cifrele sunt vizibil mai mici decât cele aproximate de
savantul francez.
Voltaire răspunde de pe domeniul de la Cirey, în data de 19 aprilie 1739, exprimându-
și regretul că noua ediție a Istoriei lui Carol XII era deja definitivată în Olanda, arătându-se
îngrijorat că orice intervenție din partea lui de corectare și modificare a textului ediției
princeps avea să vină prea târziu: « Aflu cu tristețe că ediția Ledit [ a Istoriei lui Carol XII,
n.n.] este deja gata. Le ordon să facă o completare cu cele privitoare la ilustrul
dumneavoastră tată, dar ordinele autorului nu sunt executate de către librari, tot așa cum
cele ale Divanului nu sunt ascultate de hoții arabi42 ».43 Anunțându-l de restituirea Istoriei

37
« Dimitrie Cantemir obținuse [de la Poartă, n.n. ] Moldova. Unii îl făceau să descindă pe acest voievod
Cantemir din Tamerlan, pentru că numele lui Tamerlan era Timur, că acest Timur era un han tătar; și de la
numele de Timur-han venea, se spune, familia Cantemir. » cf. Voltaire, Histoire de l'empire de Russie, sous
Pierre-le-Grand, Paris, Treuttel et Würtz, 1835, pag. 205-206.
38
Apud., Michel Mervaud, « Le russophile et le russophobe ... », op.cit. pag. 331.
39
Principele A.D. Cantemir către F.M. Voltaire ( 1739 martie Paris ), apud. I.G. Dimitriu, op.cit., pag. 244.
40
Cf. Ștefan Lemny, Cantemireștii..., op.cit., pag. 232.
41
Principele A.D. Cantemir către F.M. Voltaire ( 1739 martie Paris ), apud. I.G. Dimitriu, op.cit., pag. 244.
42
,,Hoții arabi'' din epistola lui Voltaire sunt de fapt pirații berberi de religie islamică de pe coasta de nord a
Africii, care realizau la acea dată profituri însemnate în insulele Mediteranei. Vinderea sclavilor luați de pe
corăbiile europene era ocupația lor de bază, istoricii apreciind la 1,6 milioane numărul europenilor care le-au
căzut victime între secolele XVI-XVIII, n. aut.
43
F.M. Voltaire către prințul A.D. Cantemir (19 aprilie 1739, Cirey), în I.G. Dimitriu, op.cit., pag. 245.
Traducerea din franceză a textului realizată de Angela Pintilie în « Scrisorile lui Voltaire către Antioh Cantemir
», Lucrările Simpozionului Național cu Participare Internațională ,,Dimitrie Cantemir și vocația europeană a
gândirii românești, ediția a X-a, Iași, Ed. Spiru Haret, 2013, pag. 16.

7
otomane, Voltaire aduce din nou laude lui Antioh, pe care-l numește « doctor în știința
conversației, în orice limbă și despre orice artă ».44 Istoricul Sever Zotta a opinat că
scrisoarea din 19 aprilie 1739 a lui Voltaire către Antioh trădează o « lipsă de sinceritate, (...)
se pare că lui Voltaire nu-i convenea să modifice radical în ediția a doua cele scrise în cea
dintâi. Cărțile aveau atunci mai mare autoritate decât azi și scriitorii erau geloși de reputația
lor, mai ales când erau și polemiști ca Voltaire. »45 Aceeași absență a sincerității și prezența
unor complimente gratuite din partea lui Voltaire ar putea să inducă și cuvintele lui Antioh
prin care refuză să primească noi laude cu titlu personal din partea corespondentului său.
Suntem însă de părere că aceasta este o opinie a cărei duritate merită o critică. În mod sigur
Voltaire a fost un orgolios în ce privește faima și renumele operei sale, pot fi citate numeroase
polemici în care acuză mari nume ale literelor veacului al XVIII-lea pe temeiul cunoașterii
savante pe care o poseda. Dar în acest caz particular, Voltaire a fost destul de sincer
preocupându-se ulterior să includă în prefața ediției din 1748 a Istoriei lui Carol XII
următoarea remarcă: « (...) Un călugăr ortodox, un călugăr catolic, scriu că Mahomed II a
lăsat întreg orașul Constantimopolului pradă jafului; că a sfărâmat el însuși icoanele lui
Iisus Hristos, că a schimbat toate bisericile în moschei. O sută de istorici copie aceste fabule
mizerabile [subl.n.]; dicționarele Europei le repetă. Consultați adevăratele anale turcești,
adunate de către principele Cantemir, veți vedea cât de ridicole sunt toate aceste minciuni. »
[trad.n.].46 În ediția din 1756 a lucrării Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor,
Voltaire este deasemeni laudativ în aprecierea operei istorice a lui Dimitrie Cantemir: « Eu
am mărturisit că Demetrius Cantemir a expus multe fabule vechi, însă el nu se putea înșela în
privința monumentelor moderne pe care le-a văzut cu ochii săi și în privința academiei [
Academia grecească din Fanar, n.n. ] unde el a fost crescut » [trad.n.].47 Putem fi siguri, prin
urmare, atât de admirația reală pe care Voltaire o nutrea față de opera principelui Dimitrie
Cantemir, dar și de dorința lui de a-și corecta erorile sau interpretările abuzive din lucrările
precedente.
Dacă argumentele de mai sus nu par să convingă îndeajuns, putem afla o linie
argumentativă alternativă în dosarul unei corespondențe pe care Voltaire o poartă în paralel cu
cea dusă cu Antioh Cantemir în lunile martie-aprilie ale anului 1739. Este vorba de scrisorile
adresate de Voltaire către Jean-Baptiste Sauvé la Noue, actor și dramaturg francez
contemporan, căruia îi răspunde la 3 aprilie 1739 ca urmare a invitației primite de a face
lectura textului tragediei în patru acte intitulată Mahomet II48, lucrare ce-i fusese trimisă de
tânărul său prieten cu ceva timp înainte. Știm că Voltaire începuse lucrul în 1738 la propria
versiune a tragediei în cinci acte Mahomet sau fanatismul, acesta era un alt motiv probabil
pentru care apreciase faptul că Antioh Cantemir îi procurase exemplarul Istoriei Imperiului
Otoman (se pare că nu manuscrisul latin original, ci eleganta ediție londoneză tipărită între
1734-1735). În 1739, în aceeași lună aprilie, Voltaire se adresează în scris atât lui Antioh cât
și lui La Noue, în ambele cazuri făcând referințe la personalitatea savantului principe

44
Idem, pag. 16.
45
Cf. Sever Zotta, Despre neamul Cantemireștilor, Iași, Institutul de Arte Grafice « Vatra Românească », 1931,
pag. 25.
46
Un moine grec, un moine latin, écrivent que Mahomet II a livré toute la ville de Constantinople au pillage ;
qu’il a brisé lui-même les images de Jésus-Christ, et qu’il a changé toutes les églises en mosquées. (...) Cent
historiens copient ces misérables fables [subl.n.]; les dictionnaires de l’Europe les répètent. Consultez les
véritables annales turques, recueillies par le prince Cantemir, vous verrez combien tous ces mensonges sont
ridicules. », Cf. Voltaire, Histoire de Charles XII, roi de Suède , La Haye,1748.
47
« J'avoue que Démétrius Cantemir a rapporté beaucoup des fables anciennes; mais il ne peut s'être trompé sur
les monuments modernes qu'il a vus de ses yeux, et sur l'Académie où il a été élevé. », cf. Voltaire, Essai sur les
moeurs et l'esprit des nations, tome IVe, Neuchâtel, 1773, pag. 154.
48
Cf. Nicolae Liu, « Voltaire despre Cantemir – un document epistolar. », în Secolul 20. Revistă de literatură
universală, nr. 11-12, 1973, pag. 99.

8
Cantemir. Credem că epistola către La Noue poate fi considerată reactivul care eliberează
veridicitatea admirației și respectului pe care Voltaire îl manifesta față de opera cantemiriană.
În scrisoarea din 3 aprilie 1739 către autorul dramatic La Noue, Voltaire se arată laudativ față
de textul tragediei Mahomet II care-i fusese trimis spre lectură, dar în finalul ei rezervă și
critici acestei lucrări. Prima observație realizată de filosoful francez privește stilul exprimării
personajului central, Mahomet II. Se pare că La Noue nu reușise să surprindă modul istoric
atestat de a se exprima al sultanului otoman, care presupunea un limbaj bogat în metafore și
plin de imagini, după cum arăta Voltaire. Și pentru a exemplifica, acesta apelează la
informația istorică culeasă de el din Istoria Imperiului Otoman: « Știți că intrând în Sfânta
Sofia, pe care tocmai o transformase în moschee, el striga versuri persane, pe care le
compusese chiar atunci: ,,Palatul imperial a căzut, păsările care anunță masacrul și-au făcut
auzite strigătele pe zidurile lui Constantin ?''»49[trad.n.]. Dacă intriga tragediei lui La Noue
era moartea creștinei Irena, pe care sultanul Mahomet II ar fi ucis-o cu propria mână din
gelozie și pentru trădare, Voltaire era încă odată un critic acerb al fabulelor istorice, atacându-
și tânărul confrate cu usturătoare cuvinte: « ,, Istoria lui Carol XII '' mi-a impus să citesc
câteva lucrări istorice cu privire la turci. Am citit, între altele, de curând, Istoria otomană a
principelui Cantemir, voievod al Moldovei, scrisă la Constantinopol. (...) El se mulțumește
să-l înfățișeze pe Mahomet ca pe cel mai înțelept principe al vremii sale (...). Dar că ar fi vrut
să ia în căsătorie pe o creștină, că ar fi gâtuit-o, etc., iată ce nu s-a imaginat niciodată pe
vremea lui. »50 [trad.n.]. Sigur, Voltaire realiza duritatea criticii, îndulcind în final paharul
pentru corespondentul său și comunicându-i că vorbise ca un istoric și nu ca poet, că adesea
licențele poetice și derogările de la adevărul istoric și le permitea el însuși dacă slujeau în
teatru scopului artei dramatice. În ce privește aspectele pe care am dorit să le evidențiem,
credem că această epistolă către La Noue probează suficient faptul că Voltaire prezenta o
atitudine sinceră față de Antioh Cantemir, laudele și complimentele sale nu erau gratuite,
apelase chiar în acea perioadă la scrierile savantului principe al Moldovei și era pregătit, cel
puțin în intenție, să renunțe la erori comise în propriile lucrări pe baza ultimelor lecturi și a
comunicării epistolare redate mai sus.
Dacă relația intelectuală stabilită între Voltaire și Antioh Cantemir în secolul al XVIII-
lea poate fi documentată epistolar, deși există destule indicii că cei doi corespondenți nu s-au
întâlnit niciodată, legăturile pe care Montesquieu le-ar fi avut cu autorul « Satirelor » au fost
apreciate de câțiva istorici drept foarte concrete51 și posibil de presupus pe baza surselor
existente, dar cel mai adesea au fost privite sub semnul circumspecției și al ipoteticului52.

49
« (...) Savez-vous bien qu'en rentrant dans Saint-Sophie, qu'il venait de changer en mosquée, il s'écria en vers
persans qu'il composa sur-le-champ: ,, Le palais impérial est tombé; les oiseaux qui annoncent le carnage ont fait
entendre leurs cris sur les murs de Constantin?''», text reprodus din Lettre a M. de la Noue, entrepreneur de
spectacles à Rouen, (Cirey en Champagne, le 3 avril 1739), cf. Alexandre Collini, Mon séjour auprès de Voltaire
et lettres inédites que m'écrivit cet homme célèbre jusqu'à la dernière année de sa vie, Paris, Lèopold Collin
Libraire, 1807, pag. 352.
50
« (...) L'Histoire de Charles XII m'a mis dans la nécessité de lire quelques ouvrages historiques concernant les
Turcs. J'ai lu, entr'autres, l'histoire ottomane du prince Cantimir, Vaivode de Moldavie, écrite à Constantinople.
(...) Il se contente de représenter Mahomet comme le plus sage prince de son tem[p]s. [...] Mais qu'il eût voulu
épouser une chrétienne, qu'il l'eût égorgée, voilá ce qui n'a jamais été imaginé de son tem[p]s. », idem, pag. 355-
356.
51
Așa se raportează la relația dintre Montesquieu și Antioh Cantemir istoricul Nicolae Iorga, care afirma cu
încredere că « Dimitrie Cantemir a crezut că deosebește în vicisitudinile Casei lui Osman o perioadă de creștere
și una de scădere ... E o concepție originală care va trece, prin manuscriptul acestei opere, aflător în mâinile
fiului lui Dimitrie, Antioh, ambasador la Paris, la amicul acestuia, Montesquieu însuși. », apud. Marcel
Romanescu, Cantemir, Montesquieu și Marsigli, extras din volumul omagial C. Giurescu, București, 1944, pag.
415.
52
Doi istorici contemporani care exprimă acest lucru în studiile lor sunt Șt. Lemny în Cantemireștii..., op.cit.
pag. 229 și D. Bădărău, în Filozofia lui Dimitrie Cantemir, București, 1964, pag. 176-177.

9
Credem că un răspuns definitiv la întrebarea referitoare la natura relațiilor dintre Montesquieu
și Antioh Cantemir trebuie să se bazeze pe o cercetare mai profundă, care să depășească cele
câteva mențiuni epistolare care le atestă și să sugereze contacte sau apropieri intelectuale între
cei doi autori vizibile în opera lor.
În primul rând, la Montesquieu exista o apetență pentru studiul Rusiei, de unde Antioh
provenea, la fel ca și în cazul lui Voltaire, autorul Scrisorilor persane avea motive care țineau
de preocupările sale intelectuale pentru a se interesa cu privire la spațiul lumii rusești, opera
de modernizare a lui Petru cel Mare, idei pe care le-a dezvoltat în Spiritul legilor, acolo unde
concluziona, pe baza faptului că climatul și mediul rusesc nu sunt în întregime asemănătoare
celor din Asia, că despotismul nu era decât un import în Rusia, aceasta fiind în mod natural o
parte a Europei. Spre deosebire de Voltaire care rămâne veșnic optimist în privința șanselor
Rusiei de a participa la civilizația europeană, Montesquieu împrumută un scepticism axat pe
observația că moravurile și tradițiile sunt specifice poporului, în timp ce legile aparțin
legislatorului: opera lui Petru cel Mare nu putea fi pentru el decât o formă de ,,tiranie''
camuflată, din moment ce dorea să schimbe prin legi elementul fundamental al identității
poporului său.53 Bineînțeles, pentru a ajunge la concluzia sa privitoare la natura legilor și a
guvernării Rusiei, Montesquieu a trebuit să se documenteze, iar sursele lui au fost cele scrise,
relatări de călătorie în special54, dar și mărturii orale, domeniu în care trebuie să originăm
posibilul interes al filosofului francez pentru persoana lui Antioh Cantemir, reprezentantul
țarinei la Paris în perioada 1738-1744.
Dacă în cazul lui Voltaire există mărturii directe că a corespondat cu Antioh Cantemir,
în ce-l privește pe Montesquieu putem reconstitui indirect natura relațiilor pe care le-a avut cu
fiul principelui Dimitrie Cantemir. Trei mențiuni în dosarul corepondenței stăpânului
domeniului de la Breda legitimează supoziția că l-a cunoscut personal sau cel puțin frecventa
un mediu intelectual restrâns din care Antioh făcea parte ocazional. Se pare că Montesquieu l-
a cunoscut cel mai probabil pe ambasadorul Rusiei prin intermediul eruditului italian
Ottaviano Guasco.55 În colecția Lettres familières du Président de Montesquieu, baron de la
Brede, à divers amis d'Italie, publicată prin grija aceluiași abate Guasco în 1767, este
reprodus textul unei epistole datată posibil în perioada februarie-martie 1742, prin care
Montesquieu i se adresa cu multă afecțiune și interes pentru starea sănătății sale. În finalul
acestei misive, Montesquieu introducea următoarele rânduri: « (...) Ambasadorul vă salută. El
începe să deschidă ochii asupra prietenei sale; am contribuit întrucâtva și mă felicit, fiindcă
nu-i făcea cinste. »56 [trad.n.] Ambasadorul nu era nimeni altcineva decât Antioh Cantemir,
iar misterioasa sa prietenă era o anumită domnișoară d'Anglebert, de condiție umilă, cu care a
avut însă doi copii, de care familia rămasă în Rusia s-a îngrijit financiar după moartea sa
survenită în 1744. Intervenția în viața intimă a lui Antioh, în domeniul relațiilor lui afective, îl
face pe Montesquieu să devină un prieten apropiat al acestuia, fără doar și poate, nu numai o
referință intelectuală în planul operei. Dacă istoricul Ștefan Lemny insistă asupra caracterului

53
Cf. Rolando Minuti, « L'image de la Russie dans l'oeuvre de Montesquieu », Communication presentée au
congrès international ,,Les Lumières européennes et la civilisation de la Russie'' (Saratov, 3-5 septembre 2001),
în Cromohs, nr. 10, 2005, pag. 5.
54
Montesquieu făcuse lectura mai multor lucrări cu privire la spațiul rusesc: relatarea englezului John Perry,
intitulată The Present State of the Russian Empire (Londra, 1716), textul călătorului în China Evert Ysbrandts
Ides, inserat în 1727 în volumul Reccueil de voyages au Nord, de către J.F. Bernard (Amsterdam, 1727), sau
Histoire généalogique des Tatars a hanului Abul Ghazi, publicată în franceză în 1726, cf. idem, pag. 2.
55
Vezi nota nr. 14 a prezentului articol.
56
« L'ambassadeur vous salue. Il commence à ouvrir les yeux sur son amie; j'y ai un peu contribué, et je m'en
félicite, parce qu'elle lui faisait mauvaise figure. », în volumul Correspondence de Montesquieu, publicată de
François Gebelin în colaborare cu André Morize, Bordeaux, Imprimeries Gounouilhou, 1914, pag. 368-369.

10
ipotetic al amiciției celor doi, o face punând sub semnul îndoielii autenticitatea acestor Lettres
familières ..., abatele Guasco fiind suspect în ochii editorilor săi în mai multe ocazii.57
Moartea lui Antioh Cantemir, survenită în 1744 pe fondul unor suferințe anterioare
care au culminat cu complicații pulmonare, a generat altă mențiune în corespondența purtată
de către Montesquieu cu apropiatul său italian, abatele Guasco. La 1 august 1744, filosoful
francez expedia din Bordeaux o epistolă către acesta din urmă, în care îi comunica
condoleanțele sale față de pierderea suferită prin dispariția lui Antioh Cantemir: « Abatele
Venuti mi-a împărtăși, dragul meu abate, durerea pe care v-a pricinuit-o moartea prietenului
dumneavoastră, prințul Cantemir ... Veți putea găsi pretutindeni amici care să-l înlocuiască
pe cel pe care l-ați pierdut, dar Rusia nu va putea să găsească la fel de ușor un ambasador
cu meritele prințului Cantemir. »58 [subl.n.] Dacă interpretăm textul acestei scrisori, am putea
deduce, la fel cum a făcut-o și Marcel Romanescu59 într-un studiu din 1944, că Antioh era mai
mult un prieten apropiat al lui Ottaviano Guasco decât al lui Montesquieu, că acesta din urmă
l-a apreciat mai mult ca ambasador și mereu pe baza impresiilor filtrate de către abatele italian
menționat.
Antioh Cantemir dispare epistolar definitiv de sub pana lui Montesquieu la finele
anului 1746, atunci când o misivă scrisă la Paris îl înștiința pe Ottaviano Guasco, preocupat de
publicarea în traducere franceză a Satirelor60 fostului ambasador al Rusiei, că: « P. [ărintele]
Desmolets mi-a spus că aflase un librar pentru manuscrisul dumneavoastră al Satirelor, dar
că nimeni nu dorește savanta dumneavoastră dizertație (...). Cenzorul dumneavoastră [Antioh
Cantemir, n.n.] este mort, dar mă consolez pentru că autorul este încă în viață.»61 [trad.n.]
Dacă Montesquieu accepta să medieze în vederea aflării unei soluții pentru a oferi tiparului
opera poetică a lui Antioh Cantemir, este evident că la un moment dat sau altul s-a aflat în
legătură cu acesta, sau cel puțin ambii au fost membrii aceluiași grup intelectual.
Dincolo de scrisorile lui Montesquieu, care-l amintesc indirect pe Antioh, cercetătorii
au încercat să reconstituie natura relațiilor dintre cei doi pe baza corespondențelor posibil de
identificat în lucrările pe care le-au redactat. Spre exemplu, unul din miturile referitoare la
opera lui Montesquieu susține că sursa de inspirație pentru titlul lucrării Considérations sur
les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence, publicată prima dată la
Amsterdam, în 1734, a fost chiar opera lui Dimitrie Cantemir tradusă în același an la Londra
de către editorul N.Tindal prin grija lui Antioh, ce-i pusese la dispoziție manuscrisul latin
original al părintelui său: « The History of the Growth and Decay of the Othman Empire » (
vol. I-II, London, 1734-1735 ). Apropierea dintre cele două titluri nu putea fi o coincidență,
iar pe baza ei unii cercetători au presupus chiar o colaborare între Antioh și Montesquieu care
fusese inițiată posibil în cercurile de erudiți italieni de la Londra încă din 1734. În articolul
său din 1944, Marcel Romanescu insistă însă pe faptul că tipărirea aproape simultană dar în
spații diferite a celor două lucrări excludea filiera unui împrumut ideatic din opera lui
Cantemir la Montesquieu.62
57
Cf. Ștefan Lemny în Cantemireștii..., op.cit. pag. 230.
58
« L'abbé Venuti m'a fait part, mon cher abbé, de l'affliction que vous a causée la mort de votre ami le prince
Cantemir (...). Vous trouverez par-tout des amis pour remplacer celui qui vous avez perdu; mais la Russie ne
remplacera pas si aisément un ambassadeur du mérite du prince Cantemir.», în volumul Correspondence de
Montesquieu, op.cit. , pag. 403.
59
Cf. Marcel Romanescu, op.cit. , pag. 415.
60
Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l'histoire de sa vie, Londra, editor Pierre Gosse (Utrecht), 1749.
61
« Le P. Desmolets m'a dit qu'il avait trouvé un libraire pour votre manuscrit des Satires, mais que personne ne
veut de votre savante dissertation (...). Votre censeur est mort, mais je m'en console puisque l'auteur est encore
en vie. » în volumul Correspondence de Montesquieu, op.cit. , pag. 426.
62
Se pare că sursa de inspirație în titlul ales de Montesquieu pentru lucrarea sa era un opuscul aparținând
eruditului aventurier italian Luigi Ferdinando Marsigli, intitulat, L'État militaire de l'Empire Ottoman, ses
progrès et sa décadence, par M. le Comte de Marsigli, de l'Académie Royale des Sciences de Paris et de
Montpellier, de la Société Royale de Londres et fondateur de l'Institut de Boulogne, La Haye, Pierre Gosse &

11
 Un indiciu sigur al faptului că Antioh aprecia creația literară a lui Montesquieu este
faptul că a tradus în limba rusă Scrisorile persane ale acestuia63, deși manuscrisul acestei
traduceri s-a pierdut. În plus, din 1735, atunci când un exemplar tipărit al Scrisorilor persane
ajunge în rafturile bibliotecii sale64, Antioh pare să demontreze în cuprinsul creației sale
ulterioare împrumuturi ideatice și similitudini cu modul de gândire al filosofului francez. Atât
Montesquieu cât și Antioh s-au preocupat de soarta mulțimilor, a celor mulți, necunoscuți, dar
care muncesc pentru binele întregii societăți. În Scrisori persane autorul deplânge soarta
țărănimii franceze, care nu are altă moștenire pentru progeniturile ei condamnate la sărăcie
decât munca istovitoare: « (...) Recunosc că plugarii sau țăranii, odată însurați, se vor
înmulți, fie că sunt bogați, fie că sunt săraci. Nu-i împiedică gândul la avut. Ei au întotdeauna
de lăsat copiilor o moștenire sigură: sapa.»65 Mulțimea anonimă și egalitatea dintre oameni
sunt subiectul câtorva din versurile de final ale Satirei a II-a scrise de Antioh Cantemir: « (...)
Adam n-a născut nobili, căci unul glia scurmă / Dintre feciori, iar altul behăitoarea turmă / O
paște. Noe-n arcă scăpă și el, de-asemeni, / Plugari, doar prin moravuri slăviți – dar simpli
semeni. »66 Atât filosoful francez cât și poetul Antioh au expus în opera lor problema
colportorilor de știri, a celor care manipulează voințele libere din jurul lor prin falsificarea
imaginii realității. Montesquieu insistă asupra inutilității acestor paraziți ai cuvântului cum
erau considerați unii din primii reprezentanți ai jurnalismului incipient în veacul al XVIII-lea:
« În scrisoarea aceasta am să-ți vorbesc despre o anumită specie de oameni, colportorii de
vești, care se întâlnesc într-o grădină minunată, unde trândăvia lor are mereu de lucru. Ei
sunt cu totul nefolositori statului, iar discursurile lor de cincizeci de ani încoace n-au avut un
efect diferit de cel pe care l-ar fi produs o tăcere la fel de lungă. Cu toate acestea ei se cred
oameni de seamă pentru că întrețin proiecte fantastice și discută despre interese supreme. (...)
Ei fac să zboare oștile (subl.n.) ca berzele și dărâmă zidurile [cetăților, n.n.] de parcă ar fi de
carton. Au poduri peste toate râurile. Drumuri secrete în toți munții. Nu le lipsește decât
mintea. » Recunoaștem în textul de mai sus al filosofului francez o exprimare ironică care
fusese adoptată literal de către Antioh Cantemir atunci când, la 21 ianuarie 1738, în scrisoarea
adresată marchizei de Monconseil, persifla cu aciditate credulitatea lui Voltaire și lipsa lui de
obiectivitate istorică: « (...) Dacă bietul om a făcut să zboare armatele [ subl.n. ] fără să le
arate drumul și mișcările tactice, închipuiți-vă ce-o să facă, când va explica mișcările
corpurilor cerești. Mi-e frică tare că n-o să mai avem siguranța vieții pe pământ.»67 Dar
diplomatul și omul de litere care era Antioh nu se mulțumește să preia din opera lui
Montesquieu o formă de exprimare, ci și un întreg subiect de satirizare, ironizând și el pe cei

Jean Neaulme, 1732. Marsigli și Cantemir au locuit la Constantinopol între 1693-1699, șanse ca ultimul să fi
cunoscut lucrarea celuilalt prin intermediul mediului diplomatic erau destul de mari. Sigur este că Montesquieu
nu a avea cum să cunoască lucrarea Istoria Imperiului Otoman în 1734, cu atât mai puțin să se inspire pentru
titlul său într-o operă a cărei redactare o începuse mult mai devreme. Mai probabil, argumentează M.
Romanescu, Montesquieu l-a cunoscut pe Marsigli în peregrinările sale în Italia, cantoanele helvetice, Anglia, în
cadrul Academiilor ai căror membri au fost, înainte de 1730 când a început lucrul la Considerațiile ... sale, cf.
Marcel Romanescu, op.cit. , pag. 423-427.
63
Cf. Ottaviano Guasco, Satyres..., op.cit., pag. 141.
64
În Catalogul bibliotecii lui Cantemir, alcătuit în mai 1744, la nr. 389 se afla un exemplar din Lettres persanes,
publicat la Londra, 1735, cf. Vasile Harea, Dimitrie Cantemir și fiul său Antioh. Studii. , ediție îngrijită și note de
Sorina Bălănescu, cuvânt înainte și fișă bio-bibliografică de Mihail Harea, Iași, Editura Universității ,,Alexandru
Ioan Cuza'', 1999, pag. 215.
65
Cf. Montesquieu, Scrieri persane. Caiete, traducere de Ștefan Popescu, prefața de Irina Eliade, București, Ed.
Minerva, 1970, pag . 238.
66
Cf. Antioh Cantemir, Stihuri, ediția a II-a revăzută, în românește de Virgil Teodorescu, Ed. Junimea, 1979,
pag. 35.
67
Este absolut sigur că în 1738, atunci când scria marchizei de Monconseil aceste rânduri epistolare, Antioh
cunoscuse opera lui Montesquieu, avea încă din 1735 în biblioteca sa un exemplar în franceză al Scrisorilor
persane și realizase și o traducere a lui în rusă, dacă ar fi să-l credem pe biograful său, italianul Ottaviano
Guasco. Vezi și nota nr. 28.

12
care oferă un fals spectacol al lumii semenilor de lângă ei. În Satira a III-a avea să lase
posterității chipul lor în portretizarea unui fictiv ,,Menandru'', un pseudonim sub care se
ascunde tainic un reprezentant al elitei rusești de la acea dată: « (...) Menandru-n zori se
scoală și parcă-l pișcă strechea: / Aleargă de ici colo și trage cu urechea / Să afle ce se spune
în case și pe stradă / Ori în prikaz, în curte, nesățios să vadă / Ce-i cu ucazul proaspăt, a
cinului schimbare / (...) Când din belșug Menandru vești adunat-a, vinul / Cel nou din vasu-
acela turnat, aflându-și plinul, / Se umflă-n doage, fierbe, și sâsâie, și cură [curge, n.n.], /
Zvârlind afară dopul, nestăvilit, pe gură / Și, iată, două sute de vești încep să-ți zboare. »68
În plan politic, concepțiile celor doi reprezentanți ai literelor par să respecte din nou
similaritatea. Montesquieu a fost disprețuitor față de concepția politică a monarhiei absolute,
teoretizând conceptul de monarhie temperată de aristocrație, a cărui ilustrare o vedea în
modelul britanic al monarhiei parlamentare. Și Antioh Cantemir a împărtășit aceeași viziune
politică. În Satira I, el persiflează voința unică a monarhului și ignoranța acestuia: « (...)
Monarhul nostru june, a spune se cuvine / Nădejde-i pentru muze, și proștii, cu rușine, / Din
față-i fug. (...) / Năpasta-i alta: unii, temându-se pesemne, / Slăvesc în țar, ce-n alții, zic ei,
sânt semne rele (...). »69 Biograful lui Antioh, eruditul abate italian Guasco, avea să ne lase și
el o mărturie a concepției politice a acestuia, în contextul în care relatează evenimentele legate
de numirea ca regentă a Rusiei, după moartea țarului Petru II în 1730, a prințesei Anna. Prins
între facțiunile politice rivale, între care cea condusă de prințul Dolgorouki avea ca scop
impunerea unei conduceri de tip absolut, iar cea a lui Tcerkaskoi și Trubețkoi propunea o
guvernare care să asocieze aristocrația rusă, Antioh alege ultima tabără: « (...) Căci, dealtfel,
el [A.Cantemir, n.n.] a gândit mereu că monarhia temperată de către aristocrație era cea mai
bună dintre guvernări. De aceea admira atât guvernarea din Anglia, unde Parlamentul deține
puterea suverană, în limite precise, care-l împiedică să se ridice deasupra legii, și îi asigură
pe supuși contra tristelor urmări ale puterii arbitrare (...).[trad.n.] »70 Fără doar și poate,
Antioh Cantemir și-a definitivat această concepție politică a unei monarhii temperate în
Occident, intrând în contact cu opera politică a lui Montesquieu.
În această etapă a cercetărilor referitoare la raporturile existente între Antioh Cantemir
și Montesquieu, putem afirma cu tărie că influențele intelectuale au asigurat o legătură între
cei doi, indubitabil se poate repera un circuit ideatic din opera filosofului francez în lucrările
fiului principelui Cantemir, mai mult, se poate susține că autorul Scrisorilor persane era
conștient de activitatea celui care între 1738-1744 fusese ministrul plenipotențiar al Imperiului
Rusiei la Paris. Există cercetători pentru care incertitudinea unui contact direct între cei doi
intelectuali ai secolului al XVIII-lea este imposibil de respins. Puținele mențiuni, foarte vagi
dealtfel, ale corespondenței purtate de Montesquieu și din care am reprodus fragmente în
rândurile de mai sus, nu sunt suficiente pentru a statua că s-a aflat într-o relație strânsă, directă
și de durată cu cel care avea să fie considerat mai târziu unul dintre fondatorii curentului
literar pseudoclasic71 din Rusia. Din punct de vedere istoric nu putem să adăugăm nimic
acestor dubii și nici să le facem să dispară, deși în planul imaginației a existat un efort pentru
a recupera măcar în plan artistic și estetic ceea ce mediul intelectual al secolului Luminilor n-a
reușit să ne transmită poate în planul mărturiilor scrise. Așa spre exemplu, la preromanticul
rus Konstantin N. Batiușkov (1787-1855), este vizibilă încercarea literară, pur ficțională, de a
construi în curprinsul povestirii sale intitulate O seară la Cantemir (1817), un univers al

68
Cf. Antioh Cantemir, op.cit. , pag. 54-55.
69
Idem, pag. 9.
70
« (...) Car d'ailleurs il a toujours pensé, que la Monarchie tempérée par l'Aristocratie, était le meilleur des
gouvernements. C'est ce qui lui faisait tant admirer celui d'Angleterre, où le Parlement contient la puissance
souveraine dans des justes bornes, l'empêche de s'élever au-dessus des Loix, et rassûre les sujets contre les tristes
suites du pouvoir arbitraire (...). », cf. Ottaviano Guasco, op.cit. , pag. 47.
71
Cf. Emil Gane, « Antioh Dim. Cantemir », în Arhiva, anul XXXVI, nr. 2, aprilie 1929, pag. 141.

13
prieteniei, al contactului direct și personal dintre Antioh și Montesquieu. Textul literar
imaginează o vizită a lui Montesquieu, însoțit de abatele italian Venuti, în casa lui Antioh
Cantemir din Paris: « (...) Odată, pe înserat, Montesquieu și abatele V. [Venuti72, n.n.],
cunoscut om de spirit, l-au vizitat pe stihuitorul nostru. Cufundat în discuție cu a sa muză, n-a
observat venirea prietenilor, ce aveau la el accesul liber. »73 Devenit personaj literar alături
de Montesquieu în povestirea lui Batiușkov, Antioh are o conversație foarte antrenantă despre
teoria influenței climatului asupra societăților susținută de filosoful francez, despre intenția sa
de a traduce Scrisorile persane, întreruptă doar de intrarea în scenă a abatelui Guasco, un
prieten întârziat. Rămași în lumina ultimilor cărbuni care se stingeau în vatră, după ce
Montesquieu și Venuti se retrăseseră, Antioh și Guasco au prilejul unor impresii finale: « Știu
doar atât: Cantemir, răscolind cărbunii ce se stingeau în cămin, i-a spus abatelui Guasco: -
,,Trebuie să recunoști, iubite prietene, că Montesquieu este un om inteligent, un mare scriitor
..., însă ...'' – ,, Însă vorbește despre Rusia ca un ignorant, a adăugat abatele Guasco''. »
Textul acesta nu reproduce o mărturie istorică, dar poate fi considerat ca o tentativă de
empatie istorică a unui scriitor rus care studiase contextul în care a trăit și a creat Antioh
Cantemir în Franța secolului al XVIII-lea.
Concluzionând, putem afirma că Voltaire și Montesquieu au întreținut contacte
intelectuale cu Antioh Cantemir în ultimii săi ani de viață. Putem repertoria asemănări ale
acestor relații intelectuale la nivelul împrumutului reciproc de idei în plan istoric, filosofic,
politic și literar. Există și deosebiri care pot fi identificate de o analiză atentă. În timp ce
Voltaire pare să fi avut cu Antioh o relație bazată pe corespondența directă, ocazionată de
interesul său personal asupra unui subiect ca genealogia Cantemireștilor și opera istorică a
principelui Cantemir, Montesquieu întreținea un contact indirect cu diplomatul Rusiei, prin
intermediari, cel mai adesea reprezentanți ai grupului de erudiți italieni din Franța și Anglia
acelui secol. În acest caz particular, natura influențelor ideatice poate fi analizată prin studiul
operei literare și surse de ordin secundar. Dincolo de demersul comparativ pe care am ținut
să-l propunem studiului de față, concluzia lui finală este că Antioh Cantemir s-a evidențiat
prin activitatea sa diplomatică și literară în Anglia și Franța secolului al XVIII-lea, ca un
veritabil participant la ideile și cultura Luminilor. El desăvârșea astfel ceea ce anunța opera
savantului său părinte, iar contactele intelectuale întreținute cu Voltaire și Montesquieu o
dovedesc cu prisosință.

Abstract

This article aims to present the intellectual connection between three distinguished
personalities of the XVIIIth Century: Antioh Cantemir, Voltaire and Montesquieu. During his
diplomatic mission in France (1738-1744) in service of the Russian Empire, Antioh, the son of
the former prince of Moldavia, Dimitrie Cantemir, came in close contact with the Western
culture and made striving efforts for the acknowledgement of his illustrious father works,
especially his « History of the Growth and Decay of the Othman Empire ». Combining the
task of a career diplomat with his passion for the Letters, Antioh Cantemir produced an

72
Un alt membru al diasporei italiene din Franța și Anglia cu care Antioh Cantemir a avut contacte de-a lungul
vremii, istoric atestate. Dealtfel, erudiții italieni erau, din câte se pare, foarte apropiați printre cunoștințele
diplomatului Rusiei: « (...) Prin cultura italiană a putut Cantemir să asimileze cea mai mare parte din cultura
Europei. Este de menționat că italiana era familiară anumitor cercuri rusești încă înainte de secolul al XVIII-lea.
», cf. G. Nandriș, « L'influence italienne sur A. Cantemir », în Annali. Sezione Slava, Instituto Universitario
Orientale, tomul VI, Napoli, 1963, pag. 19.
73
Apud. Gheorghe Barbă, Epopeea istorică a Cantemireștilor. Antologie. Destine legendare în pagini literare,
ediție îngrijită, traduceri, studiu critic, note și comentariu de Gh. Barbă, Editura Universității din București,
2009, pag. 57.

14
impressive collection of « Satires » and translated in Russian, French and Italian some of the
Western culture representative works. It was in France that he connected with the group of
scholars and philosophers which gave him the possibility to make some writing relations with
Voltaire and Montesquieu, two of the French Enlightenment pillars. Letters were both a form
of communication and a literary genre in XVIIIth Century, studying those written between
Antioh and his French correspondents gave us some answers regarding the intellectual
itinerary of some ideas. Although we put forward some of the differences between Voltaire
and Montesquieu in connection with Antioh Cantemir, we try to argue that his collaboration
with them gives a whole new dimension to his writing, which the present article seek to
emphasize.

BIBLIOGRAFIE:

Surse primare:
Cantemir Antioh, Stihuri, ediția a II-a revăzută, în românește de Virgil Teodorescu, Ed.
Junimea, 1979.
Guasco Ottaviano (di), Satyres de monsieur le prince Cantemir avec l'histoire de sa vie,
Londra, editor Pierre Gosse (Utrecht), 1749.
Montesquieu, Scrieri persane. Caiete, traducere de Ștefan Popescu, prefața de Irina Eliade,
București, Ed. Minerva, 1970.
Idem, Correspondence de Montesquieu, publicată de François Gebelin în colaborare cu
André Morize, Bordeaux, Imprimeries Gounouilhou, 1914.
Voltaire, Essai sur les moeurs et l'esprit des nations, tome IVe, Neuchâtel, 1773.
Idem, Histoire de Charles XII, roi de Suède , La Haye,1748.
Idem, Histoire de l'empire de Russie, sous Pierre-le-Grand, Paris, Treuttel et Wurtz, 1835.
Idem, Mon séjour auprès de Voltaire et lettres inédites que m'écrivit cet homme célèbre
jusqu'à la dernière année de sa vie, par Alexandre Collini, Paris, Lèopold Collin Libraire,
1807.
Idem, Oeuvres complètes de Voltaire. 16 / nouvelle édition... précédée de la Vie de Voltaire,
par Condorcet et d'autres études biographiques. , Paris, Garnier Frères, Libraires – Éditeurs,
1878.

Surse secundare:

Barbă Gheorghe, Epopeea istorică a Cantemireștilor. Antologie. Destine legendare în pagini

literare, ediție îngrijită, traduceri, studiu critic, note și comentariu de Gh. Barbă, Editura
Universității din București, 2009.
Bobână Gheorghe, « Antioh Cantemir: ,,Toți sunt uimiți de realizările mele diplomatice'' », în
Akademos. Revistă de Știință, Invovare, Cultură și Artă, nr. 189, 2005.
Cândea Virgil, «La vie du prince Dimitrie Cantemir écrite par son fils Antioh. Texte intégral
d'après le manuscrit original de la Houghton Library », in Revue des Études Sud-Est
Européennes , tomul XXIII, nr. 3.
Ciortea, Marcela, «Față-n față: Dimitrie Cantemir și fiul său, Antioh », în Annales
Universitatis Apulensis. Series Philologica, tomul nr. 1, nr. 12, 2011.
Cubleșan Constantin, « Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir. », în Tabor, nr. 2, mai 2012.
Dimitriu I.G., « Din corespondența lui Antioh Cantemir cu Voltaire », în Preocupări literare,
anul III, nr. 6, București, iunie 1938.

15
Eșanu Andrei și Eșanu Valentina, « Contribuția lui Antioh Cantemir la editarea și receptarea
operei lui Dimitrie Cantemir în cultura europeană », în Analele Universității Creștine
,,Dimitrie Cantemir'', București, seria Istorie-serie nouă, anul II, nr. 1-2, 2011.
Evans Morda R.J., « Antiokh Kantemir and His First Biographer and Translator », în The
Slavonic and East European Review, vol. 37. nr. 88, 1958.
Gane Emil, « Antioh Dim. Cantemir », în Arhiva, anul XXXVI, nr. 2, aprilie 1929.
Ghenadie al Râmnicului, « Principele Antioh Cantemir », în Revista nouă, nr. 1, anul II, 1889.
Ghilaș Victor, « Relații cultural-artistice ale dinastiei Cantemir cu Franța », în Francofonia:
limbă și cultură franceză în Europa de sud-est. Acte ale colocviului, Institutul de Cercetări
Filologice și Interculturale, 2009.
Harea Vasile, Dimitrie Cantemir și fiul său Antioh. Studii. , ediție îngrijită și note de Sorina
Bălănescu, cuvânt înainte și fișă bio-bibliografică de Mihail Harea, Iași, Editura Universității
,,Alexandru Ioan Cuza'', 1999.
Lemny Ștefan , Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al
XVIII-lea, prefață de emanuel Le Roy Ladurie, traducere de Magda Jeanrenaud, Iași, Ed.
Polirom, 2010.
Idem, « Tel père, tel fils. Dimitrie et Antioh Cantemir, au croisement des cultures
européennes », în Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub ,
volum coordonat de Victor Spinei și Gheorghe Cliveti, București-Brăila, 2009.
Liu Nicolae, « Voltaire despre Cantemir – un document epistolar. », în Secolul 20. Revistă de
literatură universală, nr. 11-12, 1973.
Lozinskij Grégoire, « Le prince Antioche Cantemir, poète français », în Revue des études
slaves, tomul V, fasc. 3-4, 1925.
Mervaud Michel, « Le russophile et le russophobe: Voltaire et Chappe d'Auteroche », în
Slavica occitania, Toulouse, nr. 22, 2006.
Idem, « Voltaire, historien de la Russie: verité ou histoire militante? », Slavica occitania,
Toulouse, nr. 28, 2009.
Idem, «Voltaire et l'Académie des Sciences de Saint-Pétersbourg. La correspondence de
Voltaire avec Kirill Razumovskij à la lumière du conflit entre Joseph Nicolas Delisle et
l'Académie des Sciences de Saint-Pétersbourg. », în Revue des études slaves, Paris, tom
LXXX, nr. 4, 2009.
Mihordea V., « Note cu privire la Antioh Cantemir » în Revista istorică, vol. XXXI, nr. 1-12,
ian. – dec. 1945.
Minuti Rolando, « L'image de la Russie dans l'oeuvre de Montesquieu », Communication
presentée au congrès international ,,Les Lumières européennes et la civilisation de la Russie''
(Saratov, 3-5 septembre 2001), în Cromohs, nr. 10, 2005.
Nandriș G., « L'influence italienne sur A. Cantemir », în Annali. Sezione Slava, Instituto
Universitario Orientale, tomul VI, Napoli, 1963.
Pintilie Angela, « Scrisorile lui Voltaire către Antioh Cantemir », în Lucrările Simpozionului
Național cu Participare Internațională ,,Dimitrie Cantemir și vocația europeană a gândirii
românești, ediția a X-a, Iași, Ed. Spiru Haret, 2013.
Ploeșteanu Grigore, « Receptarea Istoriei Imperiului Otoman de Dimitrie Cantemir în Franța
», în Studia Universitatis ,,Petru Maior'' : Historia, nr. 1, 2001.
Radu Raisa, « Antioh Cantemir. 260 de ani de la moarte. », în Economia, nr. 1, 2004.
Romanescu Marcel, Cantemir, Montesquieu și Marsigli, extras din volumul omagial C.
Giurescu, București, 1944.
Wilberger Carolyn, « Eighteenth-Century French Scholarship on Russian Literature », în
Eighteenth-Century Studies, vol. 5, nr. 4, 1972.
Sever Zotta, Despre neamul Cantemireștilor, Iași, Institutul de Arte Grafice « Vatra
Românească », 1931.

16
17