Revistă sătească de ştiinţă şi cultură

Anul V. Nr. 17. Martie 2017

În acest număr : R. Dodan, Gh.

Postelnicu, M.D. Popescu, M. Ursache,
L.I. Stoiciu, B. Mihalcea, I. Nedelea, E.
Otavă, Gh. Neagu, N. Gâlmeanu, P.
Catană, M. Caloian, T. Cicu, I.
Roşioru, I. Ion, D. Vizitiu, A. Drugău,
Gh. Stroe, M. Nicoară, C. Costea, A.
Cojocaru, E. Necula, I. Mândricel, M.
Vlăsceanu, M. Ifrim, A. Lesenciuc
ÎNTREZĂRIRI 2

JURNAL PÂRSCOVEAN
* Cu ocazia Zilei Naţionale a Culturii şi a aniversării zilei de naştere a lui M. Eminescu, Asociaţia Culturală „Renaş-
terea buzoiană” a premiat cele mai bune cărţi ale anului 2016, printre ele, aflându-se, lucrarea profesorilor Gheor-
ghe Postelnicu şi Dumitru Scoroşanu, „Vechi familii pârscovene”. Diplomele au fost înmânate de către Ovidiu
Cameliu Petrescu, preşedinte, iar festivitatea, desfăşurată la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, a fost mode-
rată de scriitorul Marin Ifrim.
* Directorul Căminului Cultural „V. Voiculescu”, din Pârscov, este Adrian Zota, absolvent al Şcolii Populare de Ar-
tă din Buzău, membru al formaţiei muzicale „Sincron Group” (Apollo Band). Noul conducător al vechiului aşeză-
mânt de cultură pârscovean, construit în 1954 şi renovat în 2016, organizează de la 1 noiembrie 2016 cursuri de chi-
tară, pian (orgă) şi canto, la care iau deja parte 30 de copii din Pârscov şi Măgura (joia şi sâmbăta).
Succes în descoperirea şi afirmare tinerelor talente!

*DIGITALIADA - In intervalul 1 Martie 2016-31 iulie 2017, în Şcoala Pârscov,

se desfăşoară proiectul naţional *Digitaliada*. Acesta este un proiect-pilot de-
rulat în 10 şcoli, exigent selecţionate, din mediul rural. Finanţat de Fundaţia
Orange, *Digitaliada*, a fost implementat cu ajutorul a patru organizaţii non-
guvernamentale: Asociaţia Actori Europeni, Asociaţia Cartea Daliei, Asociaţia
Societatea Online, Fundaţia Noi Orizonturi.
Acest proiect se adresează deopotrivă elevilor şi profesorilor şi răspunde
priorităţilor strategice ale M.E.N.C.S. dar şi ale comunităţii locale.
Obiectivul principal este promovarea educaţiei digitale - formarea unor
bune practici care să implementeze tehnologia şi conţinutul digital în educaţie.
In acest sens, şcoala a fost dotată cu un laborator alcătuit din: 29 tablete Sam-
sung, un laptop, un videoproiector şi mobilier nou. In acest laborator se desfăşoară activităţi curente precum lecţiile de T.I.C. şi
matematică dar şi alte activităţi extracurriculare printre care se numară: *Săptamâna voluntariatului*, *Şcoala părinţilor* etc.
Proiectul a demarat cu echipa alcatuită din: director-Mihalcea Aurora, profesor-Crăciun Georgian, profesor- Dodan Ro-
dica, profesor- Frăţilă Marius şi continuă în următoarea formulă: director-Simion Marioara, profesor - Dodan Rodica, profesor
- Frăţila Marius.
In luna iulie 2017, când proiectul-pilot va lua sfârşit, trei dintre cele zece şcoli selecţionate, vor primi câte o tablă inteligen-
tă. Toţi cei implicaţi în proiect depunem toate eforturile pentru ca şcoala noastră să fie una dintre cele trei şcoli.
Mulţumim Fundaţiei Orange şi celor patru O.N.G uri ! (prof. Rodica DODAN)
ÎNTREZĂRIRI
PUNCTE DE VEDERE
PĂCĂLEALA KWJ
Primul, timorat de trecut, al doilea, de serviciile
secrete, următorul, cariat de alcool şi dezmăţ, cel de astăzi
şi, probabil, de mâine, apretat de orgoliu, mediocritate şi
snobism. În acest timp, statisticile spun că vârsta infarctu-
lui la români a scăzut la 35-40 de ani, iar 7,4 milioane
persoane adulte suferă de hipertensiune arterială. Ştiu
consilierii de la Cotroceni care sunt cauzele acestora? Nu
au mustrări de conştiinţă faţă de metodele odioase de ma-
nipulare şi de învrăjbire a românilor? Probabil că nu, de-
oarece la pupitru s-ar afla o echipă de profesionişti aduşi
din Germania.
Sofiştii care au salvat Bucureştiul respingând ori-
ce iniţiativă gospodărească, salvează acum România, în-
jurând familia, şcoala, cultura şi biserica ortodoxă, cu co-
piii de mână şi cu tricolorul pe umăr, conectaţi la internet
şi la mesajele „elitei‖ intelectuale hrănite cu narcisism.
Dirigintele clasei este Momâia, care, după un somn de doi
ani în cancelarie, s-a trezit la viaţă. Este mediocrul orgo-
lios care pedepseşte întreaga clasă pentru că nu îi execută
dispoziţiile stupide, susţinând apoi că nu este obligat să se
justifice. Este cel care sfidează şi jigneşte simbolurile
noastre naţionale, scorţosul lacom de avere şi putere, spri-
jinit cu toate forţele de 12 mii de securişti şi 6 mii de pro-
curori infiltraţi ca moliile în toată ţesătura socială şi, mai
cu seamă, pe reţelele de socializare.
Tinerii frumoşi şi naivi nu protestează împotriva
patronilor pentru care muncesc zilnic 10-12 ore, împotri-
va abuzurilor din justiţie şi a încălcării drepturilor omului,
împotriva procurorilor şi judecătorilor corupţi, împotriva
birului din sistemul de sănătate, împotriva închiderii tea-
trelor şi a revistelor de cultură. Ei protestează împotriva
celor care au câştigat alegerile din decembrie. Ei nu citesc
decât mesajele şi înjurăturile de pe reţelele de socializare,
pentru că la adăpostul anonimatului, poţi jigni pe oricine
şi să te consideri foarte inteligent. Sărmană generaţie ră-
tăcită, generaţie a păcatului, a concubinajului şi a avortu-
lui, generaţie stăpânită de Satana. Morala ei se bazează pe
mandate de ascultare de 10 ori mai multe ca în SUA, pe
denunţuri, pe cătuşe şi pe puşcărie. Cât mai multă puşcă-
rie, dacă se poate şi pentru inamicii de pe internet. Cu-
nosc rătăciţii din stradă că la fiecare loc de muncă sunt
informatori şi „acoperiţi‖ care le prelucrează gândirea şi
acţiunile în folosul întăririi şi bunăstării poliţiei politice?
Când vor afla, va fi prea târziu.
KWJ nu va putea depăşi niciodată mentalitatea
arivistului ajuns inspector şcolar, inspector general, pri-
mar. Şi, mai presus de orice, meschinăria meditatorului pe
bani al propriilor elevi, proprietarul dubios al mai multor
imobile restituite unei organizaţii etnice asimilate în tre-
cut de nazişti. Cunoaşteţi alt cadru didactic din România
care să pretindă că a putut cumpăra şase imobile într-o
3
reşedinţă de judeţ, cu banii din meditaţii? Nici faimosul
IC care chema copiii la pregătire şi în ziua de Paşti nu are
decât o locuinţă! Meditaţiile desfăşurate la domiciliul pro-
fesorului nu au fost considerate niciodată ceva moral în
lumea şcolii. Să iei bani copilului, iar peste câteva ore să
te întâlneşti cu el în sala de clasă! Josnic! În privirea usca-
tă a lui KWJ, în rânjetul său, se desluşeşte un singur sen-
timent: dispreţul lupului moralist.
În societatea românească, totul e amestecat: virtu-
tea cu păcatul, fărădelegea cu nevinovăţia, adevărul cu
minciuna, modestia cu făţărnicia. De cele mai multe ori,
drepţii suferă, pe când răii triumfă. Sentimentul de drepta-
te sădit în inima noastră se revoltă în faţa acestor prive-
lişti, până când binele va ieşi la lumină, dar nedreptatea
nu poate dura o veşnicie. Odată şi odată se va face drepta-
te celor slabi care suferă din cauza violenţei, abuzului şi
lăcomiei celor puşi să adune, iar nu să dezbine. Să ne îm-
bogăţim în fapte bune şi în iubirea aproapelui. Să rămâ-
nem tari în credinţa strămoşească, în valorile nepieritoare
ale acestui popor. Încetarea războiului între români va fi
un fruct al virtuţii creştine. Iertarea ne dă satisfacţia supe-
riorităţii de caracter şi linişte sufletului. Trufia, mândria şi
neuitarea răului sunt cancerul care face metastază, pe
când blândeţea aduce o neasemuită bucurie şi unire.
ÎNTREZĂRIRI
„Trei zile pe săptămână! Marţi, miercuri şi joi! Atât e la post
Iohannis! În caz că nu e în excursii, peste graniţă! Dar, ca şi
unuia căruia îi lipseşte ideaţia, cultura generală, componenta
cognitivă şi moralitatea, şi atunci când e la Cotroceni, trage
sfori, dă foc, sapă neamul românesc la rădăcină, calcă Constitu-
ţia în picioare, nu vrea ca românului să-i fie mai bine, se pune
în drum (…), supervizează pas cu pas treaba mare a agitatori-
lor, infiltraţilor şi acoperiţilor amestecaţi printre manifestanţi,
bate din picioare sau se trânteşte cu fundul de pământ, dacă
schema nu-i iese cum vor muşchii lui de profesor-meditator. ‖
(Maria Diana Popescu – Stuttgart, din articolul „Un penal care
strigă penalii‖ – revista ArtEmis)
„În mijlocul optimismului legat de spiritul civic şi civilizaţia
românilor redescoperită în ultimele săptămâni, nu pot să nu mă
întristez când văd robespierrismul şi spiritul închizitorial cu
care unii se avântă la demolarea valorilor, oricare ar fi ele: au-
toritate profesională, patriotism, instituţii istorice etc. Din păca-
te, trecem dintr-o extremă în alta: de la pasivitate – la demoni-
zare şi iconoclasm. În elanul revoluţiei morale, unii dintre noi
au o mare voluptate în a arăta cu degetul, a da sentinţe, a demo-
la şi călca în picioare mituri, purtându-şi cu fală, pe rever, radi-
calismul de ocazie‖. (Academician Victor Voicu, secretar gene-
ral al Academiei Române)
ÎNTREZĂRIRI 4

JITIA UNUI SCRIITOR - MARTIR: V. VOICULESCU

Magda URSACHE

De ce mi-am intitulat notele de lectură, din februarie 2002, Cămaşa lui

Voiculescu? Pentru că viaţa, cu vocabulă de cronicar, jitia lui, a fost o chenoză:
şi-a asumat voluntar suferinţa, moartea în chin, ca să-şi păstreze principiile şi
să nu cedeze Puterii comuniste. După filosoful din Sils Maria: „Disciplina su-
ferinţei, a marii suferinţe – ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a
înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului?‖.
Postsocialist, de la vechii politruci a pornit refuzul de a nu-i discrimina
etic pe scriitori. Se găsesc destui critici literari care cer să se elimine biografia,
pentru că ar face parte din sfera non-esteticului. Numai opera contează pentru
ei. Peste vreme, zice-se că cititorul nu se va întâlni cu omul, ci cu cărţile lui.
Dar se va întâlni nu numai cu Creanga de aur, ci şi cu Mitrea Cocor. Nu nu-
mai cu Bijuterii de familie, ci şi cu Drum fără pulbere şi cu Vânătoare de lupi.
„Lămuriţii‖ au scris cărţi lamentabile etic, dar şi estetic. Esteticul s-a răzbunat pe Titus Popovici, pe Aurel Baran-
ga, pe Eugen Jebeleanu… Zisa etnografului anonim li-i străină: „A fi domn i-o întâmplare,/ A fi om e lucru ma-
re‖.
Şi mai apăsat, ni se recomandă să nu micşorăm opera din cauza unor accidente biografice. Cum ar fi slujul
la Putere, angajamentul cu Securitatea… Arta şi morala n-au de-a face una cu alta? Ba da. Din păcate, cei mari
(ca Sadoveanu, ca Preda, ca Petru Dumitriu) au scris mic atunci când au aderat la doctrină, din interes personal
sau de teamă. Biografia, repet şi repet, e mai greu de „scris‖ decât opera.
Să găseşti forţa de a muri întru Hristos nu-i uşor. Istoria oraşului Buzău se leagă de două nume extreme:
torţionarul Alexandru Drăghici şi Sfântul Sava Gotul, ucis prin înec la Vadu-Paşii. Alături de Sfânt stă V. Voicu-
lescu, martirizat pentru că a scris poezie religioasă şi a citit-o în serile de cenaclu. Îmi place să cred că a făcut-o,
deşi fiica sa, Gabi Defour, mi-a spus că, public, nu recitase nimic. Oricum, tinerii care se lasă înmarxizaţi ar trebui
să-i citească, acum, „la ceasuri grele‖, poezia înalt religioasă, mai ales cea creată în închisoare. Verticalitatea i-a
adus lui V. Voiculescu mandatul de arestare în 5 august ’58 şi sentinţa: „uneltire contra ordinii sociale‖.
În lista lui Ov. S. Crohmălniceanu intraseră „personajele‖ cărora trebuia „să li se tragă un picior în spate‖,
adică „decadenţii‖, „ermeticii‖, „formaliştii‖, „misticii‖: Blaga, Arghezi, Crainic, Dan Botta, Ion Barbu, Voicu-
lescu… Cele patru etape ale domesticirii: sfătuit, ameninţat, acuzat, distrus.
Gyr, deţinutul cu nr. 281, fusese condamnat la moarte pentru o poezie: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te,
Ioane (N.n. publicată de noi în Întrezăriri nr.16). Simona Popa-Gyr a scris că tatăl său nu a ştiut timp de 11 luni
că pedeapsa capitală, din ’58, se comutase în 25 de ani de muncă silnică. Să fii închis ca Radu Gyr (18 ani), ca
Nichifor Crainic („numai‖ 15), ca Voiculescu (sub loviturile de cizmă ale gardienilor, „numai‖ 4 ani), din cauza
poeziei?
„– Mai trăieşti, mă?
– Mai trăiesc, domnule sergent major‖, a venit răspunsul.
Ce frică aveau de poezie comuniştii! De cuvânt! „Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în
închisoare, nu era deţinut să nu le repete zilnic‖, mărturiseşte alt ocnaş pe viaţă, Grigore Caraza.
În interviul cu Adrian Alui Gheorghe, O misiune creştină şi românească (ediţia scoasă de Doxologia, Iaşi,
2013), părintele Justin Pârvu spune că rezistenţa la comunism în anii 1947-50 s-a sprijinit pe poeziile lui Gyr şi
Crainic: „au menţinut puternic duhul‖. „Cine scrie poezie, acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har,
se înţelege‖ (p. 107).
În anii ororii dejiste, deţinuţii au cunoscut teroarea sadică a foamei, foamea care înnebuneşte, foamea care
te face să delirezi. Să mănânci pământ, de foame, şi să-ţi imaginezi că este halva; să înghiţi săpun şi să te minţi că
este caşcaval. Ţuţea (13 ani de detenţie) vedea în lună o mămăligă enormă. „Astea ne-au fost bunurile:/ Ocna cu
surghiunurile‖, scria alt poet condamnat la moarte, Ion Caraion. Crohmălniceanu n-a avut parte de pâinea
„deţilor‖ („deţi‖ – deţinuţi politici). Mânca la Capşa şi râdea de chinul lui Crainic, sfâşiat de foame. Nichifor
Crainic a fost înjosit încă o dată în Amintiri deghizate, care s-ar putea numi Atacuri deghizate. Erijat în justiţiar, în
agent sanitar (care dă cu var, ca-n poezia lui Topîrceanu), „bacilul Croh‖, cum i-a spus Ion Barbu, acuza „deplo-
ÎNTREZĂRIRI 5
rabila voinţă de supravieţuire‖ a lui Crainic, consimţirea la compromis prin publicarea în revista „Glasul patriei‖.
Colaborau la alte reviste Gyr şi Crainic? Nu. N-au fost reabilitaţi, au rămas cu semnătură interzisă. Până dincolo
de moarte. Să nu se uite că „Glasul patriei‖ se difuza doar extern; în interior, regimul de difuzare era de la om la
om, mă rog, de la tovarăş la tovarăş.
Paul Aretzu vede în „Glasul Patriei‖ alt „fenomen Piteşti‖, al reeducării. Da, s-au dezis de „atitudinea an-
ticomunistă‖, dar pactul cu diavolul a fost fără folos. Acomodarea, ca să nu-i spun compromisul cu regimul, au
făcut-o, dar nu le-a folosit la nimic. Gyr a murit în ’75, fără să-şi fi văzut vreo poezie în vreo revistă; la fel, Crai-
nic. Vintilă Horia îi scuză frica prin „bătrâneţea chinuită‖: „Crainic a însemnat prea mult pentru mine pentru a-l
ponegri astăzi, când, după cincisprezece ani de închisoare comunistă, a fost pus să scrie despre lucruri în care nici
el nu crede‖ (v. Oameni din „Gândirea”).
Crohmălniceanu, din faza proletcultistă, a fost recuperat (cu poză în manual); la fel, Paul Cornea, ministe-
riabil în postrăvăşeala decembristă, iar proful de marxism-stalinism (numele exact al materiei predate) Pavel
Câmpeanu, flotant politic, a fondat GDS-ul, unde, recent, Andreea Pora i-a invitat pe teoloaga Elena Udrea şi pe
intelectualul Traian Băsescu.
Vrem să trăim în Non-Moralia, dacă acceptăm ca alţi „Eichmani culturali‖, spre a le spune ca Virgil Ne-
moianu, să ceară alte epurări din istorie, din cultură, din literatură?
Comunismul a vrut să ia credinţa celor captivi; azi, le minimalizăm martirajul; cei care i-au băgat în puş-
cării îi acuză de derogări de la legea morală. Îi lăsăm pe călăi nesancţionaţi; pe victime le sancţionăm pentru ce-
dări. De ce? Pentru că trebuie susţinută ideea fizionomiei morale deficitare a românilor: turmă resemnată. Eroi n-
avem, doar pseudo-eroi, martiri n-avem, sfinţi ai închisorilor n-avem. Asta ca să ne fie ruşine de ce am însemnat
ca popor, ca naţiune.
Le cerem scriitorilor să fi fost suflete tari. Camil Petrescu nu trebuia să fi scris Un om între oameni; nici
Cezar Petrescu Nepoţii gornistului, nici Arghezi Cântarea omului. Nici Noica să vadă, triumfalnic, viaţa nouă,
unde nimeni nu suferea de nimic. Numai că „reconsiderările‖ se fac pe sărite: Titus Popovici, căruia Arghezi i-a
spus: „Titus, Titus, tu una scrii şi alta fumezi‖; fuma Kent, nu Plugar) şi V.Em. Galan sunt absolviţi; Maria Banuş
şi Nina Cassian, la fel.
Lui Voiculescu nu i se cunoaşte nici un compromis. Şi-a trăit credinţa ortodoxă până la 79 de ani, când a
murit. Să crezi în Dumnezeu era delict puşcărizabil. Şi l-a asumat. L-au scos din dispensarul Turdei aproape para-
lizat de morbul lui Pott, căpătat intra muros. Eliberat, muribund, în 30 aprilie ’62. Nu le-a povestit nimic copiilor
despre Jilava, despre Aiud: „Mai bine să nu ştiţi nimic‖.
„E o tensiune a sufletului în nefericire care inoculează rigoare‖, nota Nietzsche. Lui Ionică, V. Voiculescu
i-a spus, pe patul de moarte: „Ionică, eu mor. M-au omorât, nu le dau nimic‖. Era vorba de manuscrise. Sonetele
i-au apărut postum, în ’65, povestirile i-au apărut postum, în ’66, romanul Zahei orbul i-a apărut postum, în ’70.
N-aş vrea să mă gândesc la sperjur, ci la martiriu, la „nebunii‖ politici Iuliu Maniu, Monseniorul Ghika şi
Gh. Brătianu, la Mircea Vulcănescu, la Stăniloae, la Ţuţea, la Alexandru Mironescu, la Ion Popovici, la Blaga, la
Streinu, la Dinu Pillat, la Steinhardt, la Alice Voinescu, la Paul Goma. Un popor trebuie judecat după reliefuri, nu
după rătăciţi. Şi nu numai noi am avut rătăciţi, ci şi alţii. Rolland îl adora pe Stalin, a dat mâna cu el peste mor-
mântul lui Gorki (soţia făcea parte din KGB), Aragon îi visa la cazaci adăpându-şi caii în artezienele din Place de
la Concorde. Drieu La Rochelle a optat politic greşit. S-a sinucis (cu luminal); la fel, Fadeev, după ce a aflat de
crimele lui Iosif Vissarionovici. Ezra Pound a fost atras de fascism. Şi cât de orbi pot fi, uneori, filosofii: Heideg-
ger era impresionat, obsedat de mâinile lui Hitler, Sartre îl considera pe Che Guevara, căruia îi plăcea să se sem-
neze Stalin II, „omul cel mai complet al timpurilor noastre‖. Althuser a murit marxist: Lire le Capital. Şi trebuie
spus că poziţia politică nu-i „rentabilă‖: pe Sartre l-a distrus goşismul; la fel, pe proletcultiştii dejisto-paukerişti,
dar şi pe cei care au dat „înaltă apreciere‖ lui Ceauşescu. În ’81, „România liberă‖ anunţase că am intrat în epoca
Ceauşescu‖. Ce mai conta o cacofonie, acolo?
N-am avut literatură-samizdat? A avut grijă Securitatea să nu avem. Se ajunsese la închidere între semeni,
la indiferenţă, la ură de clasă chiar. Sadoveanu n-a intervenit (putea s-o facă!) atunci când a fost arestat V. Voicu-
lescu. Şi Zaharia Stancu putea să-l ajute după arestare. Şi Bogza. Şi Beniuc. Ion Marin Sadoveanu făcuse (sau a
zis că făcuse) o criză de angină. Lipsa de solidarizare l-a anihilat pe omul Voiculescu, dar parte din operă i-a fost
salvată de prietenie. Andrei Scrima a plecat în India cu carnetul de poeme: 89 de poezii; 64 de sonete de V. Voi-
culescu. Caietul negru, cu 190 de poezii, caiet arestat de Securitate, recuperat de Ion Voiculescu în ’68, apoi dis-
părut după moartea lui, în 1973. Găsit de Andrei Cătălin Voiculescu.
ÎNTREZĂRIRI 6
În cea mai recentă carte (excelentă, prozatorul trăgând eseul spre beletristică) despre: Viaţa şi opera lui
Vasile Voiculescu, Euro Press Group, 2012, Gheorghe Postelnicu scrie, la pagina 8, că „Voiculescu a devenit o
stare şi un model care au salvat destine literare. Sărmană cultură care se salvează prin sacrificiu‖. Dar e în datul
scriitorului sacrificiul. Vă amintiţi ce scria Nicolae Labiş? „Sunt 20 de ani şi încă unul/ n-aş vrea niciunul să îl
dau minciunii‖. V. Voiculescu n-a dat niciunul din cei 79 de ani. Poate că îngerul, predilect prezent în poezia sa,
l-a ajutat. Eu l-am simţit, copil fiind, la poarta casei din Pârscov. Tata m-a dus în curtea cu troscot. A coborât
treptele un sfânt bătrân, cu plete albe şi cu ochi aprinşi. „E Doamne-Doamne‖, a şoptit fetiţa cu pălăriuţă maro.
„ – Ştii să citeşti, Maria-Magdalena?
– Da, ştiu‖.
Şi „Doctorul‖, cum îi spunea tatăl meu, aruncat din motive politice din Baroul bucureştean de avocaţi la
Pârscov, mi-a dăruit poveştile reginei Maria, pe care am făcut imprudenţa să le duc la şcoală. Ce tămbălău a ieşit!
L-am simţit pe înger încă o dată la poarta Muzeului din Pârscov. Acolo, vineri, 14 oct. 2016, la statuia lui Oscar
Han, mi s-a înmânat Marele Premiu al Concursului de Creaţie „Vasile Voiculescu‖, de preşedintele Consiliului
Judeţean Petre Emanoil Neagu (au concurat 88 de autori din 21 de judeţe şi din Bucureşti; preşedintele juriului,
prozatorul Aurel Maria Baros), îl consider cel mai preţios dar al toamnei, deşi eseul Noi vrem Cuvânt sau alte fe-
luri de cenzură a fost carte norocoasă: a mai luat două premii: al revistei „Cafeneaua literară‖ pe 2016 şi al Filia-
lei Iaşi a USR.
De ce darul toamnei? Pentru că Voiculescu e modelul meu decisiv. E în arrière pensée în romanul Con-
versaţie pe Titanic. Am prins acolo momentul când l-am văzut prima oară.
Înainte de a-i citi poezia (Voiculescu însuşi spune că poezia e o ţară; o ţară tutelată de magie, adaug eu),
datorită tatei, i-am călcat pe urme în munţii Buzăului. Lacul zânelor (titlu de poem) e în Penteleu.
Sunt guri de rai şi picioare de plai în munţii aceia. Valea Neagră, Genunea Dracului, Dealul Balaurului,
Grajdu-Zmeilor… În triunghiul Bâscelor (v. Bâsca Mare-Bâsca Mică-Bâsca Chiojdului) se poate petrece orice.
„Întâmplări dincolo de fire‖, cum le spune V. Voiculescu, cu solomonari, cu zâne, cu arhipeştele (lostriţa din Bă-
lăneasa), cu arhicalul (din Carâmbu), cu ursul cel îmblânzit de Trăsnilă… „Încet, încet, înveţi «limba păsărilor»‖,
mi-a spus tatăl meu şi l-am crezut. La Terca, am întâlnit-o pe căţeluşa Sfintei Vineri. Toate fac o mitologie zoolo-
gică de excepţie. Descoperiţi poiana cu rugi – e magică. Căutam comori: Voiculescu, şi el, căutase „piatra
zamfirelului‖, pe vârful Manciului. Noi, tata şi cu mine, am găsit un ciob albastru de sifon. La Lopătari, ardea
„focul viu‖, pe lacul Mocearu – plaurul plutitor. Pe Calea Hoţilor, mersese bătrânul Marghiloman. Mai erau şi
peşterile, unde se ajungea greu-greu, pe podeţe şubrede, de-a lungul drumurilor cu gărdurariţă: peştera lui Agaton,
peştera lui Dionisie, peştera lui Iosif…
Da, Vasile Voiculescu a fost doctor (al Casei Regale), dar şi doctor de minte luminată şi de suflet curat.
Ca să cultive „omul sănătos‖, i-a pus, ca îndreptar, Leacuri, la îndemână, de unde poţi afla că plantele medicinale
trebuie neapărat culese din locul unde te-ai născut. Numai astfel au efect. Îţi tai rădăcinile, mori. N-o fi corectă
politic ideea asta pentru omul global, fără rădăcini, dar cei care cred că naţiunile intră în metastază mai au de aş-
teptat moartea lor. Correctness? Mi-o asum.
Când scriam, în 2002, Cămaşa lui Voiculescu, nu înţelesesem pe deplin de ce cămaşa scriitorului-martir e
sfâşiată şi împărţită între manuale alternative. De ce opera sa rămâne nedrept de nerăspândită în librării. Acum
mi-e mult mai clară cauza minimalizării: V. Voiculescu a fost un misionar al pregătirii cultural-religioase. Or, re-
ligia pare a fi… antidemocratică. Ieri, s-a încercat dez-creştinarea, azi – laicizarea României. Civismul, oricât ar
semăna cu alt cuvânt, cinismul, e actual, în timp ce Voiculescu a fost declarat inactual, un depăşit ideatic, un
„fundamentalist ortodox‖ şi searbăd pe deasupra.
Nu place nici afirmaţia sa că Ministerul Culturii e la fel de important ca Ministerul Apărării, când la noi
culturii i se alocă zero virgulă zero de la buget, iar şcoala e supusă unor experimente penibile.
Martirajul lui Voiculescu e nerecunoscut pentru că nu vrem să-i recunoaştem şi să-i cinstim pe martiri. Nu
încă, din motivul cunoscut, denumit de Vladimir Bucovski „încorporarea monstrului‖ estic, mai exact a structuri-
lor care prelungesc trecutul roşu hâd (epitetul aparţine etnologului Paul Drogeanu).
Cine se încumetă să-i coasă la loc marelui scriitor cămaşa sfâşiată şi împărţită? A făcut-o, în 2012, Gheor-
ghe Postelnicu. În 2013, Florentin Popescu a reluat Viaţa lui V. Voiculescu. Voiculesciana, (ed. a III-a revăzută şi
îngrijită de autor, TipoMoldova), punând eseul sub un moto cum nu se poate mai potrivit, din Dinu Pillat: „…
acest om [V. Voiculescu] venit parcă din adânc şi de departe… Cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevă-
rat‖.
Vreau să cred că vor urma şi alţii, şi altele…
ÎNTREZĂRIRI 7

INTERVIU
“TOATE TREC, NU E DECÂT ZĂDĂRNICIE LA MIJLOC”
Gheorghe Postelnicu: — V-aţi aflat, din tinereţe, în conflict cu tot ce înseamnă dictatură şi cult al perso-
nalităţii. Personal am subscris şi eu, pe măsura posibilităţilor artistice, la această revoltă. Romanul „Vâsla de
sare” (1000 de pagini) prezintă cazul unei familii de revoltaţi, iar „Speranţa” (2015), viaţa unui inadaptabil. Se
pare că suntem prea mici, prea puţini, prea risipiţi pentru a susţine un război cu cei doi monştri: dictatura şi cul-
tul puterii. Am publicat, atât pe blogul LIS, cât şi în neînfricatul „Jurnal de Vrancea”, numeroase articole de ati-
tudine. Formam atunci un grup cu afinităţi morale indiscutabile. Poate că cineva îşi va găsi timp să scrie această
poveste. Aţi dezvăluit de mai multe ori motivele închiderii blogului şi Jurnalului şi nu aţi revenit asupra hotărârii.
Dacă nu vă supără să vă amintiţi, rezumaţi semnificaţia acestui moment.
Liviu Ioan Stoiciu: — Un prieten focşănean, Laurenţiu Barbu (cu care am făcut Revoluţia la Focşani; de-
butant în poezie în 1989; în timp, s-a specializat în IT în Italia, şi-a făcut firme de
softuri) mi-a cerut să fac un ziar online, el avea titlul şi „infrastructura‖. Am pus
rapid pe picioare Jurnalul de Vrancea, cu colaboratori profesionişti, scriitori şi
jurnalişti, cu obişnuita rubricaţie a unui ziar de azi (dar Cultura avea întâietate),
acopeream domenii bine cunoscute. Fiindcă fiecare colaborator se bucura de li-
bertatea deplină de expresie, în timp au fost deranjate feţe sus-puse şi s-au plâns
proprietarului Jurnalului de Vrancea, Laurenţiu Barbu (simpatizant şi el al lui
Traian Băsescu; azi e la fel, nu se schimbă oamenii; altfel, e dus în Marea Brita-
nie „la muncă‖), care s-a temut că-şi pierde afacerile — mi-a cerut să nu-i mai
atacăm pe Băsescu şi toată camarila lui, să-i menajăm pe cei aflaţi la putere. Na-
tural, nu am făcut nici un fel de cezură. Până într-o zi când mi-a spus că nu mai
are bani să-l menţină pe server (cădea mereu serverul pe care îl plătea; din acest
motiv nu mi-am mai reluat nici blogul meu, care avea mulţi cititori). Fireşte, m-
am retras, l-am invitat să-şi facă el ziarul care-i place. N-am mai urmărit evoluţia
Jurnalului, a funcţionat o vreme la întâmplare, după care a vândut titlul (toată ar-
hiva Jurnalului de Vrancea fiind aruncată în neant; asta e soarta ziarului online). Aveam în Buzău un nucleu de
scriitori care colaborau la Jurnalul de Vrancea, de primă mână. A fost un experiment jurnalistic reuşit, a dat o se-
rie de spectacole şi a dispărut (aşa cum dispar în neant, de altfel, spectacolele de teatru de pe scenă, cu atâtea an-
grenaje implicate, de la regizor la scenograf; au stagiunea lor, după care sunt uitate; n-au posteritate). „Mi-a mân-
cat‖ mult timp, dar nu-mi pare rău că am dus în cârcă un asemenea ziar online, eram implicat. De la Revoluție am
exagerat cu publicistica (la care nu aveam acces până la Revoluţie), am tot scris texte politice şi culturale (îndeo-
sebi legate de literatură şi scriitori), articole și eseuri. Am fost redactor-șef la săptămânalul USR Contrapunct un
an, am fost redactor (apoi redactor-șef adjunct) la revista lunară Viața Românească până azi (m-am pensionat în
2015, dar am o colaborare în continuare aici), am fost redactor și consilier extern la ziarul lui Ion Rațiu, Cotidia-
nul timp de 14 de ani, scriam și zilnic aici, am colaborat la alte ziare și probabil la toate revistele de cultură din
țară cu texte de atitudine. Aveam cititorii mei. Azi m-am retras din presa cotidiană, totul s-a pervertit, corupția în
rândul redacțiilor ziarelor e dusă la extrem, ies în evidență „acoperiții‖, nu mai poți să pui bază în nimeni, nu mai
scriu articole politice (deși se mai fac mari presiuni să scriu), mai am rubrici la câteva reviste literare. Poate ar
merita să adun miile de texte publicistice scrise după Revoluție, dar nu cred că merită efortul, nu mai citește ni-
meni nici ce contează (literatură originală), darmite publicistică, azi.
Gheorghe Postelnicu — Timp de doi ani aţi scris pentru sertar, „fără un scop anume”, rezultând roma-
nul „Vrăjmaşul”. Din ce unghi trebuie interpretat titlul: al autorului sau al cititorului?
LIS: Surâd — cititorul n-are nici o vină, de ce să-l pun pe el în situația unui „vrăjmaș‖? Sunt eu, autorul
de vină că nu-l atrag (și, glumind, cum să atragă cititorul un „vrajmaș‖?). E o problemă generală a contemporanei-
tății postcomuniste, nu se mai citește literatură originală „din cărți și reviste‖ (se stă la televizor sau pe internet, pe
laptop sau mobil, pe Facebook, „pe rețele de socializare‖). Literatura și-a pierdut cititorii, lectura nu e floare la
ureche să o „placi‖. E subcultura la putere, nu trebuie să faci nici un efort să o receptezi. Deși e paradoxal, trebu-
ind să recunoaștem că azi se citește mult mai mult decât înainte de a deveni accesibil internetul, se citesc știri și
„fleacuri‖ tot timpul pe mobil sau opinii pe platforme de socializare, pe ziare și reviste online sau în format pdf
ÎNTREZĂRIRI 8
(dar nu literare; cele literare au o cotă minimă de accesare). O captare a interesului pentru literatură a reușit-o un
editor (Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45), inventând pe Facebook un cont și apoi un site dedicat poeziei
și prozei, qPoem și qProză, separat, a postat aici „producții‖ la întâmplare și a făcut un pas mai departe decisiv —
le-a scos cărți „pe hârtie‖ celor talentați, una după alta. Nu știu dacă n-a fost un foc de paie, azi funcționează încă
fenomenul… Dar la cât se ridică procentul celor ce citesc poeziile și prozele apărute și pe aceste conturi de
Facebook (și apoi în cărți)? Cu siguranță, procente neînsemnate. Nu cred că se citesc nici măcar între ei acești po-
eți apăruți de pe Facebook. N-au trezit interesul altor cititori, sigur.
În privința romanului „Vrăjmaș‖ (Editura Polirom, 2015) — într-adevăr, l-am scris la întâmplare, după
abandonarea blogului meu, în august 2012. Deși aveam publicate alte patru romane după Revoluție, nu mai scri-
am proză decât pentru sufletul meu, când și când. Învățat să scriu zi de zi în blog, seara, „mi-a intrat în reflex‖ să
scriu„ceva‖ și după ce am închis blogul, am tot scris câte o mică poveste (povești pe care le-am asamblat atunci
când am descoperit, impresionat de adecvare, că în marea proză universală, inclusiv a celor nominalizați la Pre-
miul Nobel, se scrie intuitiv-fragmentar).
Gheorghe Postelnicu — Libertăţile individuale se vor restrânge puţin câte puţin. Se pare că Palatul Co-
troceni a ajuns sediul sinistru al putinismului şi erdoganismului valah. Statisticile vorbesc de 12.000 de
securiştişi de 6.000 de procurori, câte 200-300 în fiecare judeţ, infiltraţi peste tot. Numărul acoperiţilor şi al in-
formatorilor nu îl ştie nimeni. Ce rămâne de făcut? Mai e ceva de făcut? Cui va folosi acest ţarism democratic?
De ce nu se strigă în stradă împotriva instituţiilor de forţăşi a tendinţei lor de a stăpâni totul? Manipulare? „E
ceva în neregulă cu ordinea cosmică” sau cu noi?
LIS — Excelentă observație, legată de Palatul Cotroceni, devenit un pol de putere abuziv. Aud că Germa-
nia (cu cele mai mari investiții în România) e interesată să rămânem o colonie în cadrul Uniunii Europene, să răs-
toarne guvernul PSD-ALDE, care a crescut salariul minim la 1450 de lei… Aveți dreptate, am devenit o republică
a procurorilor (care taie și spânzură, șantajează și aduce acuzații inventate de „martori plătiți‖, ajutați de o legisla-
ție interpretabilă; azi denunțătorul a ajuns să fie, în secret, absolvit de vină, chiar dacă a fost complice la furat mi-
lioane de lei) și a acoperiților de peste tot. Instituțiile de forță din curtea Palatului Cotroceni (președintele țării îi
numește în funcții pe cei de la DNA, SRI, SIE, Procuratura Generală, judecătorii de la înalta curte și de la apel;
moștenire diabolică de la președintele Traian Băsescu, care azi recunoaște că a pus la punct un „stat mafiot‖, in-
timidând guvernul și parlamentul, pe care le destabilizează permanent), toți corupți, fac politică, aflați în plină di-
soluție „ca sistem‖. Suntem manipulați dramatic (le plâng de milă celor scoși în stradă, naivi, cu sutele de mii, în
această lună februarie). Recunosc, eu mi-am pierdut speranța că voi trăi vreodată într-o țară normală, de aceea, să
mă menajez (cât mai am eu de trăit?), m-am retras din viața publică. Nu-mi e ușor să văd cum ne furăm singuri
căciula și cum reaua-credință s-a instalat peste tot, e un blestem!
Gheorghe Postelnicu — Ce rău macină conştiinţa acestei lumi? Se apropie sfârşitul? Cum afirmaţi unde-
va, conştiinţa actului de creaţie s-a transformat într-o conştiinţă a zădărniciei? Asta simte scriitorul Liviu Ioan
Stoiciu, dăruit tardiv cu recunoaşterea meritelor sale literare?
LIS — În esență, așa stau lucrurile, m-ați perceput exact — totul e zădărnicie la mine (o fi la fel și în lu-
me, dar nu e treaba mea să generalizez). Și eu am motive, prin propria biografie, să-mi plâng de milă. Las la o
parte că destinul nu-mi e favorabil, că nu atrag simpatii, că de când mă știu mi-am atins limitele (mă refer la tenta-
tivele de sinucidere). Nu contează valoarea decât declarativ, au valoare cu adevărat numai descurcăreții. Există o
structură piramidală în toate ramurile și la toate nivelurile (inclusiv în viața literară), pe care n-ai cum s-o ignori și
care nu te lasă să ajungi la vârf. Ești nominalizat, ca recunoaștere a „talentului‖ sau „originalității‖, dar nu iei
niciodată premiu. E o stratificare tacită, au porțile deschise numai cei „aleși‖ de sistem...Ce rău macină conștiința
acestei lumi, întrebați. Interesul, egoismul, lăcomia, gustul pentru putere, lipsa de scrupule. S-a pierdut modelul
moral public, nu mai e credibil, a fost relativizat… Aveți dreptate, se apropie „sfârșitul‖, fiindcă s-au atins toate
pragurile „răului‖, la nivel particular și global. Stăm cu spectrul izbucnirii celui de-Al Treilea Război Mondial
deasupra capului, de data asta nuclear (de distrugere globală), o prăbușire a economiilor și a finanțelor în Occi-
dent ar suna gongul de final. Aducerea lui Donad Trump (instabil psihic) în fruntea celei mai mari puteri militare
a lumii nu are darul să liniștească spiritele în acest sens. Nu e de ajuns nebunul din Coreea de Nord, care se joacă
la nesfârșit cu armele nucleare. Lasă că Vladimir Putin și conducerea Chinei nu dau semne că stau cu brațele în-
crucișate în fața provocărilor, bagă bățul prin gard… Se poartă revizuirea teritorială a țărilor, să ne ferească Dum-
nezeu de efecte. Pentru români ajunge și apocalipsa marelui cutremur anunțat, devastator (va trebui să se mute
capitala; pierderile materiale de neimaginat vor produce și instabilitate politică, ceea ce ar putea pune în pericol
ÎNTREZĂRIRI 9
granițele țării; Transilvania și Banatul demult visează nu numai la autonomia bugetară, scârbite de politica la vârf,
de la București).
Gheorghe Postelnicu — În 2016 a apărut volumul I din opera dumneavoastră poetică. Vi s-a propus un
plan editorial? Câte volume vor fi?
LIS — În toamna anului 2016 a apărut și volumul II la Opera Poetică (lansat la Târgul Gaudeamus; volu-
mul I a fost lansat la Bookfest, la București). Nu e meritul meu, Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45 e ini-
țiatorul și coordonatorul acestei colecții. În primele două volume din Opera Poetică mi-au fost cuprinse volumele
apărute în două decenii, volumul 1 (1978-1989), volumul II (1992-2000). Nu știu ce va fi cu volumul 3, ce volu-
me va cuprinde (dacă o fi să mai apară; ați auzit, Editura Paralela 45 a preluat editura USR, Cartea Românească și
s-a aglomerat). Probabil va păstra același regim „decenal‖ (asta ar însemna să rămână pe dinafara Operei Poetice
cărțile apărute după 2010; sau să apară într-un al IV-lea volum al Operei Poetice). M-a bucurat apariția Operei
Poetice, am păstrat întocmai volumele publicate din 1978 încoace — acum vor sta pe un raft, adunate „într-o nouă
carte‖.
Gheorghe Postelnicu — Vă urmăresc, pe cât se poate, colaborarea cu revistele Uniunii Scriitorilor („Vi-
aţa românească” şi „Contemporanul”). Cred că între „bătrâni” este potrivită şi următoarea întrebare: cum staţi
cu sănătatea? (Ţinând seama şi de însemnările din Jurnal făcute de-a lungul timpului).
LIS — La Contemporanul am renunțat la rubrică între timp (am texte de actualitate în Argeș, Bucovina li-
terară, Pro Saeculum, Scriptor, Ardealul literar, mai nou Expres literar la Iași — le găsiți pe toate pe internet),
de unde să tot iau subiecte? Cu sănătatea — acum, când vă răspund, sunt gripat sau răcit, tușesc de rup pământul
(la fel, soția, prozatoarea Doina Popa; suntem retrași la Brașov), am dureri la genunchiul stâng de nu mai pot (la
el am fost operat în 2007), am arsuri gastrice înnebunitoare. Asta voiați să auziți, vaiete? Dinspre sănătatea men-
tală, am o problemă, înaintând în vârstă (peste câteva zile împlinesc 67 de ani; pe 19 februarie), mă tem de Alzhe-
imer, fiindcă am impresia că mi se șterge memoria teribil, de aceea mă mobilizez să mai definitivez câte o carte,
să fiu sigur că nu uit de mine.
Gheorghe Postelnicu — Minţile luminate ale secolului trecut au militat pentru afirmarea noastră printre
valorile europene. Cei care ocupă astăzi strada reprezintă realitatea codului numeric personal şi a paşaportului.
Dincolo de ele se întinde un pustiu moral, deoarece este cool să-ţi culpabilizezi familia vârstnică, poporul, stră-
moşii, dascălii, biserica. Să scriem despre toate acestea? Cine să le citească? Generaţiile secolului XXII?
LIS — Vă împărtășesc întocmai judecățile, jos pălăria, aveți o minte „brici‖ și un cult al moralității publi-
ce rar întâlnit. Sigur, vor veni și scriitori care să exploateze aceste hiatusuri din istorie. Citeam de curând (raport
medical oficial) că noile generații postcomuniste sunt dotate cu un coeficient de inteligență mult mai mic decât al
părinților lor. N-aș fi într-atât de nedrept să nu recunosc între tinerii de azi și capete limpezi, de viitor. Din neferi-
cire însă, s-a produs o ruptură între aceste generații postcomuniste și generația părinților lor. Uitați-vă până și la
promoțiile postcomuniste de scriitori în ce situație s-a ajuns — fiindcă nu li se recunoaște valoarea (mereu pusă în
comparație cu valoarea celor de dinaintea lor; ei având valoare minimală, conform literaturii minimaliste pe care
o scriu, atunci când nu e invadată de vocabular pornografic; „tinerii‖ nu mai sunt interesați de marile teme ale li-
teraturii, cu atât mai puțin de tradiție și de capodoperele trecutului, de acumulările extraordinare de literatură ade-
vărată din istoriile literare), au anunțat că nu mai sunt interesați de critica estetică! Aberant, chiar criticii tineri au
pus în cui uneltele, nu-i mai interesează critica de întâmpinare. E de ajuns dacă li se dă un like sau dacă sunt apla-
udați de o gașcă pentru ce publică, să creadă că au valoare… Din păcate, astfel acumulează frustrări și devin vio-
lenți, nu dau doi bani pe literatura scrisă până la ei (tinerii refuză să o citească; habar nu au de existența revistelor
literare editate de USR, reprezentative, nu mai departe), și-au făcut propriile edituri și reviste, pe hârtie sau online,
și se promovează între ei, exclusivismul e radical. E clar că literatura română (să rămân numai la exemplul ei),
fără acești scriitori tineri incluși, nu va mai avea posteritate. Ce e de făcut? Nimic. Trebuie lăsate lucrurile să cur-
gă de la sine, „acesta e mersul lumii‖ — toate trec, nu e decât zădărnicie la mijloc…

13 februarie 2017. BV
ÎNTREZĂRIRI 10

VIAŢA CĂRŢILOR
Gheorghe POSTELNICU

Sunt întrebat deseori când voi scrie următorul roman. Mă întreabă foarte puţinii citi-
tori ai ultimelor mele romane: ―Minunata Adela‖ şi ―Speranţa‖. Le răspund ezitant: nu ştiu,
nu m-am hotărât, poate niciodată. Adevărul este că, după vârsta de 60 de ani, m-am maturi-
zat în privinţa menirii mele de creator. Să facem un calcul: pui temelia unui roman, zideşti
pereţii, faci acoperişul, tot felul de instalaţii. Şi câte şi mai câte, timp de 2-3 ani. Îl scrii la
calculator, îl reciteşti şi îl corectezi de câteva ori. Aproape că îl înveţi pe de rost. Îl trimiţi
unei edituri care îl acceptă, îl tipăreşte într-un an şi îţi trimite, ca drept de autor, 10 exempla-
re. Opreşti două pentru biblioteca personală, dăruieşti câte unul copiilor şi rudelor apropiate
(care nu e sigur că le vor citi), trimiţi 3-4 confraţilor, cu speranţa că le vor răsfoi şi chiar le
vor comenta, deşi asta se întâmplă extrem de rar, şi, gata, pe cei care ţi-l mai cer, inclusiv
bibliotecarii din localitate, îi orientezi să-l comande unei librării virtuale (bineînţeles, că nu o
vor face). În concluzie, câţi îl citesc din scoaţă în scoartă? 3-4. Cititul oboseşte. Acumulează colesterol, pe când privitul la
televizor şi legăturile pe facebook, relaxează. În vremea asta, pentru tine, ca autor, timpul s-a mai rotit cu nişte ani. Au apă-
rut suferinţe noi. Ţi-ai schimbat lentilele, apoi ochelarii. La două luni mergi la medic să-ţi ridici reţeta. Doctorul specialist te
sfătuieşte să o laşi mai uşor cu gândurile, că nu schimbi tu oamenii şi nici lumea. Altă variantă: ai romanul bun de tipar. În-
trebi o editură cât te-ar costa 100 de exemplare. Atât. Iei pensia şi plăteşti. Sau găseşti, cu foarte mari eforturi, un suflet mă-
rinimos care achită factura. Primeşti coletele prin curier. Scoţi din buzunar două-trei sute de lei şi plăteşti transportul. Eşti
bucuros! Ai mai scos o carte. Începi să o dăruieşti, să o trimiţi prin poştă. 20-30 de exemplare. Prietenii citesc primul şi ul-
timul capitol şi se grăbesc să transmită, în lungi convorbiri telefonice, adevărate cronici literare. Eşti mare, ce mai!
Cinic? Nu. Confratele Gh. Stroe ne avertiza cu mulţi ani în urmă că fiecare scriitor a ajuns la fundul sacului în care
se află ―Ultimul cititor‖.
Felicitări, Titi Damian, pentru ultima parte a tetralogiei ―Muscelenii‖. Am primit cartea prin poştă şi am citit-o cu-
vânt cu cuvânt, rând cu rând, pagină cu pagină, revenind de multe ori asupra textului, pentru a înţelege mai bine sau pentru a
gusta aromele limbii pe care o foloseşti, ştiind cât ai trudit să-ţi vezi visul împlinit: cronica de o jumătate de veac a celor din
mijlocul cărora te-ai zămislit – Muntenii din Muscelu-Cărămăneşti, sat din Colţii Buzăului, aflat acum în ―Ruină‖. Să fii
sănătos, Titi Damian, împreună cu familia domniei-tale. Rămân al tău îndatorat cititor!
ÎN ROMANUL RURAL CONTEMPORAN, TITI DAMIAN NU ARE EGAL!

NU O RECENZIE, NU O CRITICĂ

Bogdan MIHALCEA

Am avut surpriza să primesc cartea "Vechi

familii pârscovene", scrisă de domnii Gheorghe Pos-
telnicu şi Dumitru Scoroşanu (tehnoredactare Elisabeta
Postelnicu), probabil singurii oameni din comuna
noastră care au o bază culturală solidă şi datorită căro-
ra noi, cei rătăciţi, am putea să ne regăsim identitatea
spirituală. Spre ruşinea mea (poate şi a generaţiei me-
le), simt totuşi că valoarea lucrării nu va fi înţeleasă şi apreciată întru totul.
Din carte am înţeles cel puţin un lucru, anume că mai există o sensibilitate şi delica-
teţe printre noi. Nu ştiu cum se face că acestea sunt inhibate de ceva ce nu pot explica şi nu pot înţelege.
Deşi avem aici şi rigoare istorică, cartea este presărată cu scurte vorbe de duh de o densitate morală, apăsătoare,
scrisă în stilul caracteristic şi unic, după umila mea părere, al domnului Postelnicu.
Mi-a plăcut un paragraf, din multe altele, care m-a făcut să cred că istoria comunei noastre nu trebuie uitată doar
pentru că suntem comozi. Pagina 129 (MINEA - ENE): "Anii au trecut. Istoria a rostogolit în fruntea localităţii indivizi lip-
siţi de instrucţie, de iniţiativă şi simţ critic. Oportunişti. Mercenari. Inamici ai culturii, educaţiei şi credinţei strămoşeşti. Ne-
cunoscând trecutul, nu l-au preţuit."
Nu am găsit clişee sau platitudini, iar asta înseamnă foarte mult pentru o carte care se adresează oamenilor cu un
fundament istoric pârscovean.
Mulţumesc doamnei Mariana Urse, mulţumesc domnului Scoroşanu pentru dedicaţiune (am folosit ceva
caragialistic pentru că "dedicaţie" parcă a fost arestat) şi niciodată în ultimul rând, domnului Postelnicu !
ÎNTREZĂRIRI
VORBE ŞI TÂLCURI
DEFORMĂRI
Din cauze variate,
mai lesne sau mai greu
de identificat, unele cu-
vinte româneşti au ajuns
să circule (şi) în forme
incorecte (în raport cu
norma instituită de în-
dreptar sau dicţionar),
acestea dobândind une-
ori o frecvenţă surprinză-
toare. Din numeroasele
cazuri de maltratare lexi-
cală, alegem câteva pen-
tru rubrica din acest număr al „Întrezăririlor”.
>CONTINGENT. Sensul mai des atribuit cuvântului es-
te cel ştiut de fiecare de la părinţi ori bunici (bărbaţi),
care, în anumite împrejurări, îşi mărturiseau vârsta nu
prin numărul anilor de viaţă sau prin anul naşterii, ci
referindu-se la cel al recrutării pentru serviciul militar.
DEX oferă, pentru acest înţeles, următoarea definiţie:
„Totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi luaţi în
evidenţa comisariatelor militare; prin extensie, anul re-
crutării; leat”. Numai că foarte rar vor fi existat situaţii
când cel în cauză să fi pronunţat cuvântul în varianta pe
care am notat-o mai sus, majoritatea foştilor ostaşi pre-
ferând versiunea contigent, în care (prin disimilare con-
sonantică) cel de al doilea n (din cei trei) este eliminat.
De altfel, importante lucrări lexicografice atestă, în mod
firesc, şi varianta contigent, fără a-i conferi însă statut de
corectitudine.
Cuvântul, care provine din fr. contingent sau lat.
contingens,-ntis, mai are, ca substantiv, conform acelu-
iaşi DEX, pe lângă sensul mai larg de „grup de oameni
având o compoziţie omogenă” sau cel învechit, de „con-
tribuţie”, şi un înţeles promovat în limbajul economic
(„plafon cantitativ până la nivelul căruia se limita de că-
tre unele guverne importul sau exportul unor mărfuri din
sau în alte ţări”; de exemplu, „exportul de cereale este
limitat / contingentat temporar” – „Adevărul”, 24 febru-
arie 2004). În sfârşit, ca adjectiv (ce poate deveni sub-
stantiv), contingent face parte din limbajul elevat al filo-
sofiei şi filosofilor (al oamenilor de cultură, în general),
însemnând „care poate să fie sau să nu fie, să se întâm-
ple sau să nu se întâmple; întâmplător, accidental”. Într-
o accepţiune apropiată de această ultimă definiţie apare,
ca substantiv, în citatul următor: „un amestec «impur»
de absolut ideatic şi de contingent psihologic şi anecdo-
tic” (Gheorghe Grigurcu, despre Gabriel Liiceanu, în
„România literară” nr.12/2009).
11
I. NEDELEA
Abaterea de la versiunea literară se produce,
evident, extrem de rar în cazul utilizatorilor cuvântului cu
acest ultim sens, îndeobşte persoane cultivate, cu un
nivel intelectual peste medie (totuşi: „un moment apa-
rent banal, salvat însă de la contigent tocmai pentru că
este transpus în limbaj cinematografic” –
ziarulmetropolis.ro, 11 februarie 2016). Şi statistic, pe
internet, forma populară este mult mai rară decât cea
acceptată de DOOM şi îndreptare (conform unor statis-
tici realizate cu ajutorul motorului de căutare Google –
căutare avansată), explicaţia fiind la îndemâna oricui.
Totuşi „varianta bunicilor” se mai strecoară şi prin ziare şi
reviste, după cum arată citatele următoare: „trimiterea
unui contigent format din zece militari în Afganistan”
(„Adevărul”, 6 ianuarie 2009); „un contigent suplimentar
de 21 500 de soldaţi” (Revista 22, 16 martie 2007); „mo-
bilizare a acestui contigent electoral” („Cotidianul”, 4
decembrie 2007); „câteva argumente împotriva acceptă-
rii în România a unui contigent, sub-contigent sau pluton
de refugiaţi” (evz.ro, 12 februarie 2016) ; „un contigent
de 25 de sportivi” (adevărul.ro, 15 septembrie 2016).
GENUFLEXIUNE. Dacă, mai sus, am încercat să atra-
gem atenţia asupra deformării suferite prin pierderea
unui sunet / a unei litere (n) într-un cuvânt (contingent)
prezent în uzul popular (cu deosebire al bărbaţilor în vâr-
stă), dar şi în cel cult, deformarea cuvântului care des-
chide acest paragraf se produce prin transformarea (în-
locuirea) unei vocale într-un substantiv mai frecvent în
vocabularul vârstelor tinere. El ne trimite cu gândul, în
primul rând, la educaţia fizică din şcoală, dar, în timpurile
pe care le trăim, ne evocă şi mişcările din tot mai nume-
roasele săli de fitness, putând sugera însă, într-un con-
text metaforic, şi antrenamentul de orice tip ori repetate
cedări / îngenuncheri morale. În „Noul dicţionar univer-
sal al limbii române” (NDULR, 2006) este definit simplu
prin „îndoire a genunchilor” şi i se precizează etimologia
ca împrumut din franceză (génuflexion). În niciuna din
cele câteva lucrări lexicografice pe care le-am consultat
nu apare decât forma pe care am notat-o mai sus şi, se
înţelege, toate îndreptarele (precum şi DOOM) o notează
doar pe aceasta.
Totuşi se bucură de o răspândire neaşteptat de
mare o variantă deformată, în care u din mijloc este înlo-
cuit cu o. Iată ca argument al frecvenţei surprinzătoare o
statistică mijlocită de căutarea în paginile de internet (cu
ajutorul aceluiași Google): formele corecte de singular şi
plural (genuflexiune, genuflexiuni) apăreau, la un mo-
ment dat, de aproape 9600 de ori, iar cele greşite
(genoflexiune, genoflexiuni), aproape la paritate, de circa
ÎNTREZĂRIRI
9100 de ori. Versiunea neconformă cu norma se insinu-
ează şi în articole de ziar (mai des, pe forumurile acesto-
ra): „legatul de calorifer cu cătuşele, flotări şi
genoflexiuni până la epuizare” („România liberă”, 20 fe-
bruarie 2008); „obligându-vă la feline genoflexiuni”
(„Adevărul”, pe forum, 14 mai 2008); „alergări, flotări şi
genoflexiun” („Click”, 30 august 2008); „O genoflexiune
în siguranță se face păstrând spatele cât de drept se poa-
te”, adevărul.ro, 13 mai 2016; „sute de genoflexiuni cu
cauciucuri în spate”(evz.ro, 7 septembrie 2016).
Cum s-ar putea explica (prea) frecventa opţiune
pentru varianta care nu ţine cont nici de recomandările
din dicţionare şi nici de forma originară (din limba fran-
ceză)? O primă ipoteză ar putea fi cea care ţine de uşu-
rinţa mai mare a pronunţării cu o, a cărui deschidere în-
curajează înclinaţia firească spre comoditate în rostire. O
a doua explicaţie, pe care o avansăm, de asemenea ca
presupunere (în lipsa unor surse autorizate), are în vede-
re influenţa numeroaselor cuvinte compuse în care fina-
lul primului termen devine o (economico-financiar, fizico-
chimic, greco-catolic, româno-american etc.). Simţit ca
alcătuit din două elemente, în locul lui u s-a introdus o şi
în genuflexiune , considerat vocală de legătură. Semnifi-
cativ, în acest context, este şi cazul unui alt cuvânt: deşi
DOOM1 (1982) şi DEX (1996) recomandau ca literară
forma extravertit (din fr. extraverti), foarte mulţi vorbi-
tori (cultivaţi) au privilegiat versiunea extrovertit (influ-
enţată, probabil, de antonimul introvertit, dar poate şi de
alte cuvinte), încât DOOM2 (2005) a optat pentru „împă-
care”, înregistrând drept corecte ambele forme: extra-
vertit / extrovertit.
CAPOT este, aşa cum ştim fiecare şi cum îl defineşte
DEX, o „îmbrăcăminte femeiască, de obicei lungă până la
călcâie, halat”. Mai înseamnă, conform dicţionarelor, şi
„un fel de manta veche boierească sau militară” (cu acest
sens învechit provenind din turc. kapot) sau, cu un înţe-
les împrumutat din franceză (capot, capote) odată cu
sensul principal (primul notat mai sus), „învelitoare de
pânză care acoperă diferite instrumente şi aparate pe
puntea unei nave”. NDULR face ordine în acest şir de
sensuri şi etimologii, lăsând să se înţeleagă că substanti-
vul neutru vizând un material textil (ce înveleşte corpuri
umane sau obiecte) are dreptul la o unică intrare lexico-
grafică, iar originea lui este fie turcească, fie franţuzeas-
că. E drept, acelaşi capot (cu origine franceză) mai apare
şi într-o veche expresie folosită de jucătorii de cărţi.
Deformarea pentru care aducem aici în atenţie
acest cuvânt se referă în special la articolul vestimentar
feminin şi constă în sonorizarea incorectă a consoanei
finale, t devenind d. Iată câteva exemple din cele, foarte
12
multe, pe care fiecare le auzim sau le vedem scrise (cu
deosebire în texte publicitare): „Doamnele se întindeau
pe pat îmbrăcate în capod” („Jurnalul Naţional”, 9 aprilie
2004); „un capod de stambă englezească” („Dilema ve-
che” nr. 143); „Suna, i se deschidea şi vedea femei în
capod...” („România literară” nr.10/2009); „președintele
(Igor Dodon – n.n.) a apărut într-o fotografie îmbrăcat
într-un capod de baie...”, kankan.md., 25 ianuarie 2017.
Într-o statistică (tot prin Google, cu rezultate afișate pen-
tru limba română), forma corectă este prezentă de 170
de ori, iar cea incorectă, de 180 de ori (e drept că nume-
roase ocurenţe sunt în pagini cu profil lingvistic, unde
apar ambele variante).
Un alt risc de eroare care...pluteşte asupra aces-
tui substantiv neutru este cel al pluralului de
tip...succesuri. Se întâmplă (nu foarte des) ca, în loc de
corectul capoate să întâlnim *capoturi: „poartă numai
capoturi înflorate şi neapărat cercei mari” („Gândul”, 7
iulie 2006); „Halate de baie şi capoturi” (revu.ro, 6 aprilie
2016).
PULOVER. Provenit din engl. pull-over *care sugerează
modalitatea de îmbrăcare /dezbrăcare: „tras peste / pe
deasupra (capului)”+, numele „obiectului de îmbrăcămin-
te tricotat, fără nasturi, care acoperă partea de sus a
corpului” este, de asemenea, „victima” unei deformări
care are însă „circumstanţa atenuantă” a preluării pro-
nunţiei englezeşti (pulovăr). Îndreptarele şi dicţionarele
normative nu acceptă însă decât varianta oarecum mai
apropiată de grafia originară: pulover, pulovere (cu ac-
centul pe o). Francezii, care l-au preluat din aceeaşi sur-
să, îi păstrează chiar forma grafică englezească: pull-over
sau doar pull (pronunţată însă în manieră specifică), în
ciuda unor recunoscute tendinţe puriste (antiamericane
şi antienglezeşti). În româneşte, încercarea de autohtoni-
zare a mers chiar mai departe, fiind posibil ca mulţi din-
tre cei ce citesc aceste rânduri să fi auzit variantele
*plovăr (pe care, de altfel, am auzit-o în familie şi, pro-
babil, am şi folosit-o în copilărie) sau *plover.
Pe internet, forma greşită de singular (pulovăr)
este mai frecventă decât cea de plural eronată (pulovă-
re), dar ambele, cu mult mai rare decât cele corecte. În
presă pot fi întâlnite şi versiunile neliterare: „Port un pu-
lovăr verde” („Dilema veche”, nr. 171); „pulovăr albastru
comod” („România literară” nr.7/2009); „este (?!) de
ajuns un pulovăr şi o geacă” („Evenimentul zilei”, 8 ianu-
arie 2009); „Traian Băsescu în pulovăr” (ampress.ro, 12
decembrie 2016); „îşi pune cu distincţie un plovăr peste
umeri” (dilemaveche.ro, 6 iunie 2016); „Steven Jobs ...a
fost adeptul blugilor clasici şi al unui plover ce mereu
trebuia să fie negru” (mediafax.ro, 12 octombrie 2015).
ÎNTREZĂRIRI 13
CRONICA LITERARĂ
ROMANUL „SPERANŢA”
Elena STROE-OTAVĂ

Acesta este titlul ultimului roman al scriitorului buzoian Gheorghe Postelnicu, publicat la Editura eLiteratura din
Bucureşti, în anul 2015. Câtă speranţă este cuprinsă între filele cărţii, vom descoperi la lecturarea ei.
Ca formulă narativă, autorul alege tonul confesiv al jurnalului, în care notează întâmplările zilnice ale vieţii sale, pe
o perioadă de 44 de ani, de la căsătoria şi până la dispariţia personajului principal, Gheorghe Ion, în spatele căruia se ascun-
de, probabil, însuşi scriitorul. Aşa s-ar părea, dacă am judeca romanul ca pe un simplu jurnal al autorului. Însă, chiar dacă
apar nume de locuri şi, poate, şi de persoane reale ori cu alte nume, cartea rămâne o operă de ficţiune, ce combină notaţiile
de jurnal cu epistole personale sau ale altor personaje, cu versuri atribuite lui Gheorghe, scrise cu diferite prilejuri.
Structural, romanul cuprinde şapte capitole: Speranţa, Coşmarul, Între viaţă şi moarte, Băiatul, Fata, A doua inimă,
Călăuza. Ele sunt precedate de Prolog şi urmate de Epilog.
Cine este Gheorghe, personajul principal, o spune el însuşi în Epilog: „Mă numesc Gheorghe. Aşa mi s-a spus toată
viaţa. Cu multă bunăvoinţă, de câteva ori, am fost Gheorghiţă. O fată mi s-a adresat, pentru scurtă vreme, cu „dragă Gicu‖.
Aşadar, Gheorghe. Numele de familie aproape că nu contează. Este Ion. Ion şi atât, fără nicio modificare. Mi-ar fi plăcut să
mă cheme George Ionescu.‖ De la început, aflăm despre condiţia umilă a personajului. Născut în anul 1935, într-o familie
sărmană, cu părinţi argaţi la stăpânul unei pive (de postav) şi al unei mori de apă de pe râul Buzău, au locuit laolaltă, copii şi
părinţi, într-o singură cameră de la moara stăpânului. Mai târziu, pe la unsprezece ani, a plecat de acasă, să-şi facă un rost,
ajungând muncitor pe Valea Jiului, la Lupeni. Acolo îl aflăm la vârsta de 28 de ani, când doreşte să-şi întemeieze o familie.
Dar, pe un ton de amară autoironie, se întreabă: „Ce încredere îi poate oferi unei femei un „Gheorghe de la ţară?‖ În plus,
personajul este afectat şi de statura lui măruntă: „Tata s-a numit Neculai, dar lumea îl ştia de Purece, iar noi, copiii lui, sun-
tem ai lui Purece, din cauza taliei mici.‖ Din Prolog, aflăm şi primele indicii despre soţia lui Gheorghe, urmând ca viaţa să
confirme cele notate: „Pentru nevastă-mea Eta, am fost, întotdeauna, [… ] un ţărănoi, un analfabet fără educaţie. Ea […]
căuta compania bărbaţilor manieraţi, din lumea bună. Aprecia că sunt îmbrăcaţi bine, că au bani, că vorbesc frumos cu ea.‖
Prima consemnare din jurnalul personal al lui Gheorghe Ion datează din 17 octombrie 1963. Ajuns la vârsta de 28
de ani, doreşte să-şi întemeieze o familie şi trimite bilete de dragoste fetelor din apropierea sa: Cheţi, Magdalena, Ily.
Dar, în data de 24 X 1963, primeşte o scrisoare de la „coana Anişoara‖ de la Brăila, fiica foştilor stăpâni, la care au
fost argaţi părinţii lui Gheorghe. Ea îi scrie propunându-i o fată din Tiveşti, aproape de Brăila. Este, deci, peţitoare, de aici
începând noul drum al tânărului, al calvarului vieţii sale de bărbat căsătorit şi de tată. Peţitoarea îi dă sfaturi în privinţa ţinu-
tei pe care trebuie să o aibă la întâlnirea cu fata şi cu părinţii ei, fiindcă trebuie să facă o impresie bună, căci fata, de numai
19 ani, are şcoală, este elegantă şi constituie o partidă bună. Totul merge bine, fata şi familia îl plac şi nunta se hotărăşte
repede. De caracterul fetei se va convinge încă din timpul pregătirilor de nuntă. Dacă până atunci se comportase decent, în-
cepe să se certe cu părinţii şi cere să se facă totul după cum doreşte ea. O întâmplare anunţă faptul că ceva nu este cum ar
trebui să fie. Încă de la început, lui Gheorghe nu prea i-a plăcut fata, apoi, prin felul ei cuceritor de a se purta, i-a devenit
simpatică. Dar, într-o zi, când a sosit la Tiveşti fără ca ea să ştie, a văzut-o, de la fereastra camerei în care se ascundea, in-
trând supărată pe poartă. Abia după 10 minute a venit la el. Răspunsul îl va afla, dureros, peste mulţi ani, când era deja foar-
te târziu: părinţii o obligaseră să se mărite cu el, deoarece, la vârsta de 16 ani, Eta fugise cu un băiat, iar tatăl ei o bătuse rău.
„Ar fi făcut şi un avort atunci, la 16 ani.‖ (p.153) Chiar de la început (p.19), Gheorghe se gândeşte (când se stabileşte nunta
prea repede)
„Graba asta nu mi-a mirosit a bine, dar fata îmi plăcea şi nu vream să ratez ocazia.‖
După nuntă, tânăra pereche trece pe la Pîrscov, ca s-o vadă şi mama lui pe noră (era bolnavă şi nu putuse veni la
nuntă), apoi pleacă la Lupeni, unde muncea Gheorghe de 7 ani.
Prima reacţie a Etei împotriva soţului se produce în ziua de 04-III-1964, când el îi propune să stea acasă, timpul fi-
ind urât: „Ce, mă, m-ai adus aici să mă ţii închisă cu baba?‖ (gazda)
Treptat, pretenţiile ei cresc. Nu se angajează, pentru că vrea să se plimbe, să fie liberă, să-şi trăiască viaţa. Vrea să-şi
facă prieteni, mai ales în rândul persoanelor cu studii, nu-i plac prietenii soţului, care sunt muncitori simpli şi săraci. Prin
scrisori, situaţia este comunicată şi părinţilor, care îi sfătuiesc să se înţeleagă. „Fără voia mea – notează Gheorghe într-o
scrisoare neexpediată către părinţii ei – şi-a permis să se împrietenească mai mult decât trebuie cu un doctor tânăr, necăsăto-
rit, care a tratat-o de sinuzită şi acum o tratează de sarcină. L-a invitat în casă la noi. Spune că se simpatizează amândoi,
pentru că sunt moldoveni de la Galaţi.‖ (p.31)
Este începutul, pentru că Eta nu se cuminţeşte nici după naşterea băiatului (Crăciunul anului 1964) şi îşi face soţul
de râs în Lupeni, cu aventurile ei.
Gheorghe este nevoit să se mute la Brăila cu serviciul, dar lucrurile nu se îmbunătăţesc, nici după naşterea fetei (ia-
nuarie, 1968). După un timp, nici aici nu mai poate ieşi pe stradă, având impresia că-l arată lumea cu degetul, spunând: „Ui-
te prostul!‖
ÎNTREZĂRIRI 14
Caută disperat să plece, în ciuda opoziţiei soţiei, care-l voia aproape, ca paravan şi pentru a-i da ei toţi banii,
temându-se că ar putea cheltui cu alte femei. După numeroase încercări, ajunge la Zărneşti, lângă Braşov, dorind să ofere
copiilor săi bolnăvicioşi un loc în care să respire aer curat. El iubeşte drumeţiile pe munte, mirosul tare al brazilor, zăpada,
dar Eta şi copiii sunt obişnuiţi cu aerul şi căldura de la câmpie şi nu vin la el decât în vacanţe.
Când află de la doctori că pe copiii lui, crescuţi la câmpie, muntele îi poate îmbolnăvi, pleacă la Buzău şi se anga-
jează la Contactoare, de unde ajunge mai repede acasă, săptămânal sau chiar făcând naveta.
Sunt impresionante încercările disperate ale eroului de a-şi îndrepta nevasta pe calea cea bună. O ameninţă perma-
nent cu divorţul, dar ea este drăguţă cu el şi, din nou, ani de zile, îi dă toţi banii, pe care ea îi cheltuieşte, punând în pericol
hrana copiilor.
Soţul îi cere să nu mai aducă „dârlăii‖ în casă, dar, fără să se ferească de copii, Eta face petreceri acasă, cu femei
uşoare şi amanţii lor. Culmea nesimţirii Etei este întreţinerea lui Nicu, student la Bucureşti, din banii trimişi de el familiei.
Gheorghe îşi îndeamnă soţia să lucreze, dar ei nu-i place munca (lucrase câteva luni în anii mulţi de la căsătorie) şi
preferă să obţină foloase din prostituţie.
Concluzia amară apare tocmai după majoratul băiatului (1982), când constată că acesta nu-l ascultă, că este cinic şi
egoist ca maică-sa, iar fata este nervoasă şi-l acuză tot pe el, că i-a permis mamei să-şi bată joc de el şi de familie. Cu amă-
răciune, reproduce o convorbire cu familia despre hainele lui sărăcăcioase, de care lor le este ruşine: „Sunt hainele mele de
muncă, i-am spus băiatului. Ce am înţeles, dacă am muncit, m-a întrebat el. I-am răspuns: am crescut trei trântori.‖ (p.160)
La remarca Etei, cum că el nu ştie „ce e femeia‖, el răspunde că „ar fi murit de foame dacă eu voiam să ştiu ce e cu
femeile.‖ (p.166). „Cred că m-am chinuit degeaba cu cei doi copii‖, concluzionează Gheorghe cu amărăciune, deoarece ho-
tărâse să nu se despartă până ce nu vor creşte copiii şi vor înţelege, până vor termina şcoala.
Gheorghe nu seamănă cu ceilalţi din jur şi nu le acceptă concepţiile şi comportamentul.
Suflet sensibil, el iubeşte frumosul din natură şi poezia, relaţiile de prietenie dintre oameni. Merge pe jos mulţi ki-
lometri, atât în munţi (Lupeni, Braşov, Valea Prahovei) cât şi la câmpie (Măcin, Pîrscov, Ciolanu, Sărata Monteoru, chiar de
la Constanţa vine pe jos la Brăila). Scrie poezii despre natură, copii, iubite, pluguşor etc. Se bucură de atenţia fetelor şi a
femeilor din fabrică, dintre care îşi doreşte o iubită care să-l înţeleagă. Dar, de fiecare dată, renunţă din lipsa banilor, pentru
că femeile vor bani! Iar el trebuie să-şi întreţină familia.
De aceea, munceşte şi în concediu (în Insula Mare a Brăilei, la ferma de legume şi zarzavaturi de pe şoseaua Brăila-
Focşani şi chiar la case particulare din Buzău, Unguriu, Tiveşti etc.).
Pretutindeni i se apreciază bunătatea, hărnicia, reuşeşte să-şi termine studiile profesionale şi 10 clase (treapta I de li-
ceu). Numai Eta nu îl apreciază, deşi el îi scrie într-o zi (30.V.1978: „Te iubesc, fă proasto, dar tu eşti oarbă de dragostea
altora!‖ (p. 125). Despre Eta: „Zice că vrea să stea cu mine, că a îmbătrânit şi are nevoie de grija mea.‖ (p. 174)
În ciuda tuturor greutăţilor şi a hotărârilor nenumărate de a divorţa de nevastă, Gheorghe nu îşi poate părăsi familia,
atâta timp cât copiii, apoi nepoţii au nevoie de sprijinul său material şi moral: „Aştept până termină copiii şcolile, îi asigur
pensie de îngrijire şi termin cu ea. În acest timp fac naveta, dormind în tren şi în gări.‖( p.193).
Băiatul termină liceul şi se înscrie la Şcoala de marină militară din Constanţa. Este foarte mândru şi ar face orice sa-
crificiu ca să-l ajute, chiar să se transfere cu serviciul la Năvodari ori în altă parte. Felul în care se învaţă şi sunt instruiţi ele-
vii la şcoala militară este prezentat din punctul de vedere subiectiv al băiatului, în numeroasele scrisori ale acestuia către
părinţi şi către sora sa. Autorul adoptă aici stilul epistolar aproape în totalitate. Tatăl îi scrie, la rândul său, dându-i lecţii de
patriotism, trimiţându-i poezii patriotice, iar mama îl sfătuieşte pe fiul rebel să-şi asculte superiorii.
Anii trec, iar roadele muncii sale şi ale sacrificiului propriei fericiri nu întârzie să apară: „26 iunie a fost o zi de ne-
uitat pentru mine. Băiatul ne-a anunţat că a terminat examenele cu bine şi a fost repartizat ca stagiar la Brăila. Fata a luat la
bac 9 la matematică şi 9,76 la fizică. Vrea să dea examen la Galaţi, la seral.‖(p. 234)
Gheorghe este hotărât să o ajute pe fata lui, care trebuie să meargă şi la cursuri, la Politehnică, dar să şi muncească,
să înveţe pentru examene. Este îngrijorat pentru soarta ei, fiindcă se căsătoreşte cu un bărbat leneş, cu tupeu, care nu respec-
tă nimic şi pe nimeni, având un singur răspuns la observaţiile primite: „Fac ce vreau!‖. El se plimbă cu câinele, fumează în
casă, deşi are copil mic, are serviciu sporadic. Tatăl constată că nici fata lui nu are noroc şi ia în grija sa întreaga responsabi-
litate de a creşte şi îngriji copilul, „măcar până merge în clasa întâi.‖ Bineînţeles că-l va îngriji şi proteja până la propria dis-
pariţie!...
Romanul, deşi are o structură foarte densă, cu notaţii zilnice şi comentarii asupra problemelor şi a relaţiilor compli-
cate, îl atrage pe lector prin sinceritatea totală a personajului. Sunt create relaţii multiple, atât in planul exterior, cât şi pe
plan intern, sufletesc. Gheorghe este un personaj complex, relativizat, creat prin mai multe puncte de vedere, văzut prin
„oglinzi paralele‖. Una dintre ele este a Etei, soţia sa, care trădează legământul sfânt al căsătoriei. Este o oglindă monstruoa-
să, deformatoare. În această oglindă, Gheorghe apare „urât‖, „prost‖, „nu ştie să se poarte în lume‖, „nu ştie să vorbeas-
că‖(deşi scrie poezii şi ţine un jurnal), „împuţit‖, „neglijent‖, „handicapat‖, „bătrân‖ etc. Portretul acesta este completat şi
de către copii şi nepot. Nu de puţine ori, băiatul îi spune „boşorog‖, umplându-i sufletul de amărăciune.
Dar, în relaţiile personajului cu lumea, situaţia se schimbă: este apreciat de către prieteni , şefi şi patroni, femeile şi
fetele flirteză cu el şi îi dau speranţa că va putea să găsească o iubită, ajută pe ţiganca Paula cu mâncare şi îi botează fetiţa,
ÎNTREZĂRIRI 15
participă cu entuziasm la Cercul de turism din Buzău, cu care face numeroase drumeţii şi chiar alpinism, în concedii. În
acest plan, este fericit, notând în jurnal, când urcă pe vârful Moldoveanu: „ Momentul cel mai important s-a petrecut pe
29(august), la ora 14. Atunci m-am aflat pe vârful Moldoveanu, la cea mai înaltă cotă din România. În faţa noastră, pe o
pancartă prinsă de o ţeavă metalică, am putut citi „Vârful Moldoveanu 2543,5 metri, străjuită de un drapel zdrenţuit de vân-
turi.‖ Tot la fel de emoţionat a fost şi când a urcat pe Negoiu, al doilea ca înălţime, pe Transfăgărăşan, în Munţii Vrancei ori
la Aluniş, la aşezările rupestre din Munţii Buzăului. Iar Eclipsa din 11 august 1999, a admirat-o în munţii Parâng.
Pe plan sufletesc, are loc o permanentă luptă între ce îşi doreşte şi ce i se oferă, între visurile sale şi josnicia celor
din jur. Până în ultima clipă, speră să găsească un scriitor care să-i transforme visul în realitate, să scrie romanul vieţii sale,
prelucrând jurnalele cu mijloace literare. Scriitorul nu ne spune dacă acest vis s-a realizat. Descoperim la pagina 399 din
Epilog, o voce narativă străină, care povesteşte ce s-a întâmplat în familia lui Gheorghe, după zece ani, deoarece ultima dată
din jurnalul acestuia este 20 martie 2004. Finalul este o scrisoare a băiatului, care vorbeşte despre moartea tatălui, o adevă-
rată tragedie în familie. Gheorghe murise banal, ca şi aparenta banalitate a vieţii sale : alunecase pe stradă, în Brăila, în ziua
de 1 aprilie 2004, şi se lovise la cap de un capăt de ţeavă ieşit din trotuar. Avea 69 de ani, împliniţi pe la sfârşitul lui februa-
rie, fiind singurul din familie despre care nu se ştie în ce zi s-a născut.
S-ar mai ridica şi alte întrebări. Una se referă la numele copiilor. Ei sunt „băiatul‖ şi „fata‖, de cele mai multe ori
„fetiţa‖. Alta ar privi adevăratele sentimente dintre cei doi soţi. Când Eta moare, Gheorghe se afla la Buzău, la o masă, când
„am simţit o vibraţie în piciorul stâng, o gâdilătură pe care nu o mai avusesem niciodată.‖ După înmormântare, îşi aminteş-
te: „la plecarea la Verneşti, intrasem în bucătărie, îi vorbisem frumos, o încurajasem, o mângâiasem pe frunte şi o rugasem
să aibă grijă de ea până mă întorc. M-a condus până la uşă, rareori făcuse acest gest, ne-am privit lung, de mai multe ori,
până am coborât scara. Parcă presimţeam amândoi că ne vedem pentru ultima oară.‖
Romanul „Speranţa‖ este o scriere densă, uneori cu febrilitate şi vijelios, ca un râu din munţii prin care hălăduieşte
Gheorghe. Alteori, curge molcom, cu ape tulburi, precum Dunărea la Brăila. Este o carte despre viaţă şi moarte, despre pă-
rinţi şi copii, despre visul de iubire şi fericire. A fost eroul fericit? Ne răspunde el însuşi: a fost, nu cât şi-ar fi dorit, dar tot-
deauna rămâne SPERANŢA.

SMOCHINELE ADOLESCENŢEI

Gheorghe Andrei NEAGU

Criticul Tudor Cicu este conştient că pentru a intra în linia scriitorilor de valoare trebuie să adaugi pe lângă critică
şi creaţie literară. Categoric că George Călinescu n-ar fi intrat în conştiinţa literară a neamului dacă n-ar fi demonstrat că
este şi un bun creator.
De aceea Fata cu smochine, apărută la Editgraph îl îndreptăţeşte pe romancierul Tudor Cicu să-şi dea cu părerea
despre scrisul altora.
În acest miniroman cu tentă autobiografică, autorul este de departe un creator de stări şi situaţii ce te fac să te duci
cu gândul la Garabet Ibrăileanu, Teodoreanu sau chiar la Mihail Drumeş. Adolescentul sfios, educat, vibrează la fiecare pa-
gină în faţa unei iubiri îndelung aşteptate care este gata să se materializeze. Apelând când la consemnările cuprinse într-un
jurnal al trăirilor pline de speranţă sau de fiorii unei lungi şi mistuitoare aşteptări, autorul foloseşte adeseori un discurs
apropiat de poemul în proză, întrerupt din când în când de dialoguri salvatoare.
Scrisul elegant, plin de inventivitate îl prinde pe cititor în capcana unor trăiri aproape erotice. Spre deosebire de
Suferinţele Tânărului Werther, în Fata cu smochine n-ai să întâlneşti dezamăgirea suicidală. Autorul ştie să ne ducă într-o
lume a dezamăgirilor pozitive pentru care merită să trăieşti, să visezi şi să speri la o iubire adevărată. Poate mai puţin gus-
tată de tinerii frumoşi şi liberi ai zilelor noastre.
Îmi aduc aminte că atunci când am publicat romanul Tarantula, o tânără ce se credea mare critic din noua generaţie
m-a condamnat vehement pentru o scenă romantică în care un tânăr cavaler medieval îşi săruta iubita cu un patos mai tem-
perat. Probabil că tânăra al cărui nume l-am şi uitat, îşi dorea o îmbrăţişare mai vârtoasă, care din nefericire nu avusese loc,
pur şi simplu din respect pentru solemnitatea momentului iubirii în context medieval. De aceea este bine să prevenim tânăra
generaţie asupra sensibilităţii erotismului din această carte.
Practic, autorul transferă toată măreţia iubirii în fiinţa unui tânăr îndrăgostit de Adriana. Că domnul Cicu merge pe
urmele lui Călinescu, o dovedeşte şi visul tinerei care citea Enigma Otiliei şi îl visa pe Felix într-un dialog ficţional de mare
rafinament. Aproape toate personajele ce trăiesc în paginile cărţii sunt tinere, care se lasă din când în când învăluite într-o
armură protectoare pregătită de adulţii ce intervin lămuritor în economia prozei. Nu există practic un conflict între generaţii,
mai degrabă un consens surprinzător. Stăpân peste o frază plină de verb, Tudor Cicu purcede la construcţii lirice de anver-
gură care te pot fura cu uşurinţă atunci când le lecturezi cu lejeritate volumul. Mai mult, Tudor este şi un împătimit făuritor
de metafore, nu neapărat prin alcătuirea cuvintelor cât mai ales prin atmosfera condensată în jurul unei idei aproape cinema-
tografice ce te îmbie la nesaţiu spre lectură.
ÎNTREZĂRIRI 16
Mărturisesc că nu am fost prea atent cu acest autor apărut destul de sporadic şi în revista Oglinda Literară de-a lun-
gul celor cincisprezece ani de existenţă. Poate de aceea mi se pare atât de fraged ca o iarbă proaspătă din buza unui izvor
cristalin.
Tudor Cicu se poate mândri cu acest gen de creaţie literară care îi dă dreptul să se repeadă ca un hultan asupra tex-
telor trimise de diverşi scriitori spre a fi recenzate.
De aceea cred că pentru a fi un critic demn de respect trebuie să eviţi să se spună despre tine aşa cum se spune des-
pre Nicolae Manolescu că nu are operă. Şi Tudor are.

UN INSURGENT ÎN LIRICA EPICĂ

Nicolae GÂLMEANU

În şi despre fenomenologia prozei româneşti s-a scris mult şi se scrie tot mai rar, aviz Cezar Petrescu şi alţi mari
scriitori. De aici, ar fi al cui este păcatul, dacă acesta există cu adevărat, iar dacă nu, ce treburi pământeşti îngroapă acest
fenomen, şi pe scriitor, şi pe cititor (critic!). Păcătoase, obiective sau subiective, în a măsura valorile, şi ale unuia şi ale ce-
luilalt. Mă opresc la limita înţelegerii mele. În această idee, despre domnul Titi Damian auzisem aproape atunci când „şap-
caliii‖, nume preluat dintr-o reală epocă românească, de pe plaiurile scrise ale Văii Buzăului. Valea sa de matrice spirituală
şi profesională, curgea paralel cu valea mea infuzată de opera malului stâng al râului Buzău, semnată fie de V. Voiculescu,
fie de Ion Caraion. Trecerea de pe malul drept al existenţei mele pe cel al acestor corifei ai literei româneşti s-a întâmplat şi
s-a întemeiat încă adolescentin, fiind apoi, pe tot parcursul, fiinţială, poetic şi prozaic. Altă „vale-munte‖ şi alte coline dintr-
un alt curs îl formaseră împădurit şi împietrit pe distinsul şi apreciatul prozator Titi Damian, ca un fag solitar. Îl citisem „pe
tot‖, vorba congenerului buzoian Florentin Popescu şi-l apreciasem, niciodată în scris, amânându-mă şi amânându-l pentru
tot ce scrisese şi aşteptând, ca un vânător de trofee, să răsară cu altă şi tot altă creaţie, inepuizabil şi cu neputinţă de a fi ţinut
în frâu. El dă la vedere verdictul unui mare scriitor că „poporul român, în credinţa sa, a avut genialitatea de a transpune
semnificaţiile profunde ale termenului sacru‖. Am în vedere spaţiul magic al unui sat de munte din „Cronica muscelenilor‖,
unde se declanşează tot felul de momente şi evenimente ale unei epoci istorice, fie, unele, ca o perpetuare şi continuitate ale
valorilor morale, ale tradiţiilor şi obiceiurilor, să nu cadă în zona pierzaniei, prin deşertizare.
„Fagul‖ lui de muntean (pleonasm?!) a existat cu mult înaintea „însurăţeilor‖ de la câmpie, fie-mi iertat naţionalis-
mul regional, nu s-a dezrădăcinat, nu s-a dislocat, strămutându-se, şi nu s-a înstrăinat, ci a rămas să dăinuiască, să buciume
ori să doinească mai departe în scorbura istoriei („în fiecare scorbură era aşezat un zeu‖, Nichita Stănescu), în statornicia,
durabilitatea şi duritatea verbului „a fi‖, atât de puternic vascularizate. De aceea, metafora atât de singulară a „fagului‖ este
emblema românului şi a romanului său, fie în câte va apărea acesta. El ţâşneşte arborescent după alte principii şi dimensiuni
existenţiale dintr-un şi într-un spaţiu metafizic, în ale cărui celule universale se fibrează ceremonii, ritualuri, tradiţii, iubiri,
convulsii, nostalgii şi drame care dezvăluie cititorului esenţa arborescentă („Umbra‖) a unui realism descremenit, magic. El
însuşi, romancierul Titi Damian, stabilit, după ani, dintr-un ţinut apostolic, de catehet, într-o câmpie urziceană, face un re-
curs justiţiar, ca un nou samarinean, de pe Muntele Samara, ori din căutările după „lâna de aur‖ în ţinuturile Colhildei, din
ancestralitatea pelasgilor. În faţa cunoaşterii sale, istoria neamului şi a munteanului Ion Mândruţă, personaj exponenţial al
Muscelenilor, se dezvăluie realist-monografic, şi autorul recreează sau recuperează din aceasta o istorie încărcată de atâţi
martiri ai unui „blestem‖ civilizat cu mult mai blestemat, decât cel divin, şi mai actual. Există pe parcurgerea întregii sale
opere literare un „metanoia‖ pe care scriitorul îl revelează pentru fiecare personaj în parte, care îl îndeamnă pe cititor să în-
ţeleagă tămăduirea şi prin îndoială, spre cunoaştere.
Trilogia („Fagul‖, „Umbra‖ şi „Norul‖) rămâne pentru prozatorul Titi Damian o incriminare vehementă şi justiţiară
despre (pentru) o epocă, o lume, o falie istorico-existenţială în derivă, pe care autorul caută să le descopere în profunzime şi
să le găsească o ieşire din givraj, şi o salvare, dacă nu cumva, deriva va da, mai departe, frisoane autorului sau lumii în care
trăim. Linia mediană a „muscelenilor‖ este dată de volumul „Umbra‖, care monitorizează, ca într-un duplex, celelalte două
volume, după coduri uşor de decriptat, sentimentale, câtă vreme termenul reprezintă şi o condensie care reiterează tematic
regala mitului tradiţional care este „Fagul‖ şi anticipează tema preapocaliptică dată de „Norul‖. Cine va trece de vama noru-
lui, cine, de ce şi cum va rămâne este greu de cuantificat. Şi ce a însemnat norul acela pentru musceleni? O natură dezlănţui-
tă poate de pilde chiar şi de regenerare, o natură umană se dislocă existenţial şi social, vacuumizează suflete, tradiţii, magi-
cul fiinţei de om, iar treptele credinţei sunt tot mai şubrede. Domnul Titi Damian le-a văzut sublim prin structura şi forţa sa
lirică, de vestimentaţie lexicală, justiţiară, contorsionate, până la îngemănarea dintre autor şi operă, sub aceeaşi identitate.
Dincolo de romanele sale, alte teme îşi găsesc rezonanţa cu multiple vocabule şi conotaţii epice, în titluri publicisti-
ce, precum „Judecătorul de suflete‖, „Tablouri în oglinda sufletelor‖ sau „Interioare de conştiinţă‖. De aceea, temându-ne că
numărul acesta de revistă ar putea să ocupe tot spaţiul de domnul Titi Damian, ne-am oprit doar la unele aspecte de luat în
seamă şi de apreciat, fie de unde ar fi autorii acestora pe care i-a recenzat în „Interioare de conştiinţă‖, 2015. Tuşele puterni-
ce din sintagma fiecărui titlu, cuvintele care mi-au încovoiat rafturile unei biblioteci de literatură contemporană, nu sunt de-
cât romanele şi publicistica sa, nevrozele şi nevralgiile sale, verbul său, care nu poate fi tămăduit decât prin „expirare‖.
ÎNTREZĂRIRI 17
Domnul Titi Damian este un insurgent matur în lirica sa epică, sau invers, un pedagog în pedagogia umană, un sensibil apo-
crif în latura convalescentă sau explozivă a unei realităţi obsedante. El va rămâne să dăinuie din metafora fragil-
arborescentă a unui fag, a unui nor, a unei umbre de om cu aură de neam, pe tema gravă şi dramatică a universalităţii unui
fenomen sau epifenomen românesc. Îngemănarea mitică şi metafizică, real-ficţionale, în sensul identităţii unei lumi ar putea
fi patima şi patina care îl îndeamnă pe autor să investigheze şi să delimiteze pe parcursul creaţiei sale realităţile alterate şi
alterante existenţial. Cităm din „Tablete de duminică‖ (Mircea Dinuţ) pe care Titi Damian îl dezvăluie în „Interioare de
consţiinţă‖, unde pamfletul românesc îşi găseşte resurse şi filoni tot mai fibroşi la un popor dotat şi viguros căruia „îi lipsesc
doar competenţele morale‖. Nici în „Cu vaporul prin deşert‖, de Marin Ifrim, 2014, după unele sui-generice interioare soci-
al-politice, investigaţii, opinii, lamentări, resemnări şi reacţii voalate sau vitriolate, cronicarul Titi Damian nu-l poate cu-
minţi pe romancierul care este, ori nu trebuie să-l cuminţească. Obiectivăm, în bună parte, demersul de cronicar al domnului
Titi Damian şi după cum îşi defineşte domnia sa opera publicistică despre care noi ne încumetăm să exprimăm doar aceste
rânduri, că unele rezerve mentale sau cutume vor fi limpezite pe măsura evenimentelor evoluţiei sale scriitoriceşti. Deşi sunt
pescar cu permis plătit, n-am fost niciodată „un gourmet‖ şi n-am mâncat vreodată homar, sunt un cronicar întâmplător în-
tâmpinat de cronicarul (ne)întâmplător, Titi Damian, care a descoperit la ecluzele de după Revoluţie atâţia gurmanzi fără de
saţiu care cu păcat sunt înscrişi în publicistica acestei vremi, în cronici canonizate sau cronicizate cu nume puturoase în aca-
tiste şi pomelnice istorice ale „viilor‖ de după 1989, în locul morţilor adevăraţi, desăvârşiţi prin jertfă şi să nu aibă loc şi să
nu încapă din cauza acelora în nicio basma îndoliată.
„Hei, voi, plaiuri, plaiuri ale ţării mele‖. În scaunele dramaturgului Eugen Ionescu a rămas un singur scaun înfruntă-
rii rinocerilor, cel al adevărului secretizat. În plus, despre Eugen Mihăescu, pe care romancierul l-a antologat în „Interioare
de conştiinţă‖, ca un autor de un dramatism nefalsificat despre Revoluţia din 1989, domnul Titi Damian dă glăsuire de veri-
dicitate pentru „omul moral şi artistul strălucit, un ins vertical mult deasupra României murdare politic, faţă de cum ar trebui
să fie România profundă‖.
Domnul Titi Damian nu aparţine niciunei caste scriitoriceşti, singura sa castă este opera sa, şi nici nu dă curtoazie
culturală cuiva, detaşarea sa introvertită în epic şi în publicistică rămâne o pricină a insaţietăţii sale de prozator, expertiza sa
scriitoricească aparţine unui autor care ar trebui să fie luat mai mult în seamă de obştea centrist-literară de astăzi, evitându-
se fenomenul „defrişării‖, de specific românesc.

UN EVENIMENT
Gheorghe POSTELNICU

Aşa poate fi considerată ultima carte a Aurei Christi, creatoarea policromă, profundă
şi impetuoasă, care reprezintă în gradul cel mai înalt cazul aprecierii incomplete şi nedrepte de
către o cultură română cotropită de jurnalism şi de politicianism. S-a născut la Chişinău, unde
a primit educaţia şcolară, părăsind oraşul inundat de activiştii imperiali programaţi să conser-
ve nişte fantome: limba şi poporul moldovenesc. S-a stabilit la Bucureşti, împreună cu fratele
Andrei Potlog, într-un loc binecuvântat, redacţia revistei „Contemporanul. Ideea europeană‖
care parcă aştepta sosirea lor. Se întâmpla în urmă cu 24 de ani. A realizat aici ceea ce puţini
au reuşit în alte redacţii: păstrarea independenţei acestei publicaţii, purtând lungi şi istovitoare
lupte cu semidocţii noii ordini europene şi cu elita cosmopolită (vezi „Acasă – în exil‖).
Această fiinţă fragilă s-a aşezat în fruntea celor pentru care, în slujirea, respectul şi iubirea
limbii române, nu există lucruri mici şi neînsemnate. A suit cu mintea sa genială la înţelegerea
înaltă a fenomenelor şi întâmplărilor vieţii. A căzut, s-a ridicat, s-a prăbuşit, a renăscut, învin-
gând suferinţe fizice greu de suportat, refuzând de mai multe ori să iasă din lume (vezi „Un
cuib de sfinţi‖ – adevărat jurnal de front), gândind creştineşte că faptele de azi pot fi cele din
urmă. Şi-a mângâiat sufletul cu cărţile pe care le-a scris, chemându-ne pe toţi în paginile lor
ca într-o rugăciune colectivă. A îndurat multă osteneală ca să ajungă la meditaţia activă din
„Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei‖, „Noaptea străinului‖, „Ceremonia orbirii‖, „Elegii nordice‖. Fiecare carte a
Aurei Christi e cu lupta şi izbânzile ei. Se pare că de multe ori îngerul i-a şoptit: „Fugi, taci, linişteşte-te!‖ Retragerea poetei
în meditaţie e un act înalt de libertate, deoarece constrângerea nu se impune decât din inteior.
Aşadar, ultima sa apariţie editorială este „Geniul inimii‖, 2017, un roman în versuri, subintitulat „Cartea iluminări-
lor mele‖, format din trei părţi (Povestea subteranei, Copiii himerelor, Un cuib de sfinţi). După „Orbita zeului‖ era de aştep-
tat ca următoarea cristalizare lirică a Aurei Christi să fie una…epică. Dar lucrurile sunt departe de a fi atât de simple, pe cât
sugerează a le prezenta evidenţa. Drumul artistic al domniei sale e complicat, deşi, analizat părticică cu părticică, nimic nu
este dovedit a fi complicat. Poemele epice, înrudite cu parabola, semnifică impulsuri care se strâng într-un punct interior,
fapt dedus de noi din amplul studiu introductiv („O poveste despre intersectarea lumilor‖) realizat de Mircea Braga. Reputa-
tul estetician afirmă că „Geniul inimii‖ poate fi citit ca o poveste „a unor întâmplări de la întâlnirea lumilor‖. Credem că
tehnica lor este şi a pantomimei tragice şi a teatrului mut. De aici picură un lirism scheletic şi o obiectivitate particulară, un
ÎNTREZĂRIRI 18
sine esenţial şi năvalnic. Printr-un văl uriaş de neguri şi îndoieli, poeta, împodobită cu toate minunile şi darurile omeneşti,
îşi propune să îndrepte aşezarea interioară a semenilor săi şi să-i ducă într-o lume a nevinovăţiei. Se micşorează pe sine, ca
să-i înalţe pe ceilalţi! Pentru acest lucru a mutat-o Dumnezeu pe pământ. Mai devreme sau mai târziu, fiecare din noi va fi
certat cu greaua uitare a minţii, pentru că prea ne-am semeţit cu ştiinţa şi trufia. Cu ţinerea de minte. Să fim pregătiţi pentru
această cruce, pare să ne spună Poeta, şi să plutim lin pe corabia mântuirii („Inimă, o, inimă, tu - / Nu mai taci din gură?!‖,
„Ce este oare o inimă? Ce poate fi? / Pecetea unei lumi‖, „Ce este inima? Ce poate fi? / O matcă veşnică a viului / de unde
tot vorbesc cu tine / tac cu tine şi nu mă mai opresc?‖)
Poemul Aurei Christi e consecutiv unei combustii interioare care-l apropie de starea de spirit a elegiei, a cântecului
şi a psalmului, deopotrivă cu acele conţinuturi în care traiectoria gândului lasă o amprentă persistentă. Când se îndulceşte de
gânduri, poeta nu mai stă de vorbă cu ele, ci le trimite departe, cu paza minţii, pentru că la început, ele sunt ca seminţele,
adică nici bune, nici rele. Dacă le arunci din minte, dispar, dacă le încălzeşti, încolţesc şi prind rădăcini. Dumnezeul mângâ-
ierii o răsplăteşte pe Aura Christi după osteneală, pentru că „Nu poate să nu vină ireparabila, / nesfârşită, frumoa-
sa…Iubirea. / Adevărul tuturor Adevărurilor: / Legea Iubirii. Geniul inimii. Da.‖. E vorba de o iubire „iremediabilă, imposi-
bilă, ireparabilă‖. În care din cele două lumi, aceasta şi cealaltă, Poetul este răsplătit cu Iubire? Creatoarea înţelege să stea
acolo unde sufletul său nu este vătămat, unde cugetul stă în echilibru. Pacea sufletească, liniştea, atitudinea pozitivă vin
când sufletul veghează pentru a nu fi călcat de patimi. Pacea este unica împărăţie dăruită poetei smerite şi temerare, prin-
zând mâna inimii sale în palma Stăpânului Absolut. Frica de moarte este pricinuită de viaţă: „Între viaţă şi moarte te aştept, /
între turme dulci de miresme / şi armate de fluturi, între greieri / viteji şi maci lunatici, între codri / de vise, pe care în somn
îi cutreieri‖, „Asta e tot ce contează. Viaţa ta‖, „Dumnezeu lucrează viul din oameni‖.
Aura Christi deschide o temă nouă în literatura română: cultura inimii, cu vectorii – smerenie, slujirea aproapelui,
devotamentul şi răbdarea în suferinţă. Să se bucure mai departe de mare trecere la Stăpânul lumii!

GÂNDURILE UNUI IUBITOR DE VERSURI DESPRE VOLUMUL

« ARHIVA VISURILOR », DE MIHAI HORGA

Petru CATANĂ
Mărturisesc faptul că nu am avut privilegiul să-l cunosc personal pe poetul Mihai
Horga, dar beneficiind de amiciţia profesorului Vasile Stancu, care mi-a atras atenţia asu-
pra poeziei autorului romaşcan, m-am aplecat asupra celui mai recent volum al său, intitu-
lat Arhiva visurilor, publicat la Editura „Papirus Media‖ din municipiul Roman. Lectura-
rea mi-a readus în suflet sentimente de bucurie şi recunoştinţă pentru faptul că mai există
în ziua de azi oameni de factura acestui sensibil poet, care deşi ajuns la o vârstă onorabilă,
abordează varii subiecte din cotidian într-un mod cu totul deosebit.
În poezia de început, Remember, autorul, cu o delicată nostalgie, îşi aminteşte de anii copilăriei sale: Copil fiind,
având avere / Ascunse-n sân, câteva mere (Luate, pradă de război / Într-o dispută-tărăboi / C-un adversar înverşunat / Cu
care, apoi, le-am şi mâncat...) / Iar ca prietenă, o fată, / Ce a rămas nesărutată / Unde mi-era mintea de-acum / Să o sărut, ca
un nebun? / Viaţă, repede-ai trecut / De ce nu am făcut mai mult? / O fac acum - însă în gând... / De ce mă pomenesc plân-
gând?. Concluzionând, în final: Din salcia, pe mal plecată, / Atât a mai rămas - o cioată....
Deosebit este şi sentimentul de iubire, ce emană din poezia Tu: Când totul împrejur / Vorbeşte-n şoapte / Tu eşti ci-
reaşa / De pe tort, în noapte... // De tine nu mă satur / O ştii bine / Şi nu uita, aştept / Ziua de mâine...!
Cu pioşenie autorul abordează problematica divinului în poezia Mântuitorul: Născut din Duhul cel Sfânt / Şi din
Maria Fecioară / Ai coborât pe pământ / Iisuse, odinioară.
Subiectul ecologic este tratat în poezia Dezastre: S-au tăiat păduri întinse / Cresc însă copaci pe hale / Verdele plă-
mân atins e / Ne pleacă munţii la vale. Acelaşi subiect este abordat şi în poezia Grijă faţă de pom: Topoarele lucrează / Dis-
trug şi defrişează / O zonă astăzi verde / Mâine nu se mai vede / O fi vreun blestem... / Ecologişti n-avem!
Cu vivacitate susţinută, autorul abordează ludicul, ilustrat în poeziile: - Sâmburele: Culcaţi în fân / Ne înfruptam /
Din pepeni dulci / Sirop-un gram, / Sări atunci / Pe al tău sân... /Şi-un sâmbur rău / (Ce derbedeu!) / Alunecă în decolteu. -
Coup de foudre: Veselă, plină de viaţă / O jună cu strungăreaţă / Cântă acompaniată / De chitară... şi pe dată. - La semafor:
Mi-ai apărut la capătul de zebră / Inconştientă-cât eşti de superbă / Fragilă, sperioasă ca un pui / Mitraliind cu tocurile-cui. -
Funcţionarele: Steluţe în ochi li se-aprind / Fugare priviri săgetând / Cu vii, sclipitoare ocheade / La cale punând escapade /
Cu visuri secrete de dor / În nopţi pătimaşe de-amor / Cu şoapte mângâietoare / Săruturi ameţitoare....
Problematica aspră a desrădăcinării este tratată de autor în poezia Mutaţii: Hei, mlădiţe de român / Puse în pământ
străin / Grădinar nepriceput / Pe nimica te-au vândut.... // Cuminte, harnic popor / Românul nu-i călător.... // Dar, de-o vre-
me s-a sucit / Nu are trai liniştit / Are-un mare handicap / Vai! şi-a luat lumea-n cap / Îl paşte din greu, urgia / Se destramă
România.... // Dezordinea ordonată / Îşi face efectul, iată: / Ce era rău, azi e bine / Ce era moral, ruşine....
ÎNTREZĂRIRI 19
Ca-ntr-un joc serios tratează probleme precum Diogene şi Arhimede. Autorul abordează cu mult umor problema
amorului în poezia Amor tâmpit, unde conchide: În peisajul străzii insolit... / Declar că eşti un caz deosebit! / Deşi nu te-
nţeleg, pot să admit / Că mai există şi amor tâmpit....
Cum este corect şi firesc, voi aminti şi despre latura citadină a versurilor lui Mihai Horga, exprimată în poeziile:
Dor de Iaşi, oraşul naşterii, al copilăriei şi al tinereţii: Mi-e dor de leneşul Bahlui / În Iaşi, intrând prin Păcurari / Mi-e dor de
Târgu Cucului / De Bucium cu plopii impari... // Pe-aicea, prin dulcele târg / Al „Ieşilor‖ sună ecoul / Poeţilor urcând cu
sârg / Olimpul Junimii - Copoul!.
Dar, cu şi mai mare drag şi umor, elogiază oraşul Roman, oraşul faptelor sale familiale şi profesionale, în poezia Pa-
triotism local: În urbea asta, n-avem troleibuz / Şi nici nu cred că vom avea, desigur / Dar vara vom putea mânca harbuz /
Iar toamna face-vom cură de struguri. // Şi totuşi, urbea asta nu aş da / Pentru nicio metropolă din lume / Am visele aici,
familia, / Şi tot ce am realizat, anume!
Deşi ajuns la vârsta senectuţii, poetul Mihai Horga continuă să se hrănească din acel „dulce fagure de miere‖, care
este frumoasa Limbă Română. Se foloseşte cu subtilitate şi plăcere de talentul său nativ, trecând cu eleganţă şi uşurinţă de la
lecţiile de viaţă, pe care ni le serveşte, la o tandreţe fină, de la efemer la fabulos, de la filozofia primară la iritarea cetăţeanu-
lui obişnuit, ce nu se sfieşte să-şi exprime părerea deschis despre defectele societăţii, în care ne ducem umila noastră exis-
tenţă, şi despre potentaţii vremurilor pe care le trăim.
Urez inginerului-poet Mihai Horga să se bucure, alături de cei dragi, de multă sănătate şi putere de muncă, să ne mai
încânte şi în viitor cu ale sale minunate poezii!

***************************************************************************************************

SPAŢIUL PÂRSCOVEAN
Marian CALOIAN

Cu admiraţie şi deosebit respect salut apariţia revistei ,,Intrezăriri”, rod al muncii unor oameni de o deosebită
valoare care, dascăli fiind, nu numai că au făurit destine, dar îşi pun în continuare amprenta asupra vieţii culturale în
spaţiul Pârscovean şi nu numai. Vă mulţumesc!
Spațiul Pîrscovean!
Cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care răspunsurile sunt încă vagi şi neconvingătoare.
Am citit, cu ceva ani în urmă, „Zahei Orbul‖ al lui Vasile Voiculescu şi am conştientizat că, în personajul principal,
ne regăsim fiecare dintre noi. Rătăcirea lui Zahei, orbul, este de fapt controlată oarecum de destin. Rătăcirea lui Zahei în
necunoscut are loc într-un spaţiu autarhic românesc, descris de altfel şi în Trilogia Culturii. Lucian Blaga se raporta tot tim-
pul la acest spaţiu, deal, vale...deal, vale şi la modul în care acesta şi-a pus amprenta asupra sufletului românesc. Stările
noastre sufleteşti, sunt efecte ale spaţiului în care trăim. Iată de ce ne întristăm şi ne bucurăm în acelaşi timp, iată de ce tre-
cem aşa de uşor de la bucurie la tristeţe şi invers. Iată de ce găsim această linie sinusoidală ca motiv pe diferite elemente,
produse ale culturii locale.
Spaţiul Pîrscovean este spaţiul lui Blaga pentru că dealul şi valea se succed aici mai frumos ca nicăieri, este spaţiul
lui Dan Puric, pentru că aici şi numai aici putem găsi răspunsul la întrebarea ,,CINE SUNTEM‖ şi nu în ultimul rând spaţiul
lui Vasile Voiculescu, pentru că aici rătăcirea nu este orbească, pentru că aici există destin, determinism absolut.
Eu cred că Blaga și Voiculescu au explicat mai bine Geneza decât mulţi alţi autori cu pretenţii gen, Dan Brown sau
John Fowles. Scriitorii noştri sunt mai profunzi, mai misterioşi, dar în acelaşi timp mai expliciţi. Nu ne povestesc de CERN,
de Vatican, de materie şi antimaterie, dar ne definesc atât de frumos spaţiul şi timpul, ne fac să conştientizăm sensul vieţii,
să înţelegem că ne naştem nu pentru a muri ci pentru a trăi o nouă viaţă.
Sunt voci care afirmă faptul că ne tragem din maimuţă. Teoria Darwinistă, demonstrată oarecum, a convins mulţi
oameni. Unii au demonstrat chiar că din nimic poţi face materie aşa cum ne-a creat Dumnezeu pe noi. Deci au reuşit. E un
prim pas spre aflarea Adevărului Absolut, spre descoperirea Marelui Anonim. Însă sunt paşi care se raportează la materie, la
ceea ce este trecător, efemer. Ori spaţiul Pârscovean ne dă uneori senzaţia că timpul este relativ, că de fapt timpul este o ex-
presie a sentimentelor, a trăirilor oamenilor care dăinuiesc parcă dintotdeauna pe aceste meleaguri. Şi atunci cum ne putem
noi raporta la materie, dacă scrierile lui Vasile Voiculescu ne transmit altceva, acel altceva care se găseşte dincolo de bariera
timpului şi a spaţiului. La el totul este transformat într-o poveste magică, în mister. Apa, râul, peştii, animalele din pădure,
munţii, tot ceea ce ne înconjoară e transformat cu o măiestrie de nedefinit în poveşti magice. Acesta este spaţiul Pârscovean.
Căutaţi-l în scrierile lui Voiculescu, căutaţi-l în inimile dumneavoastră, a celor care aveţi prilejul şi bucuria de a vă fi născut
şi trăit în acest ţinut.
ÎNTREZĂRIRI
POEŢI CONTEMPORANI
SPUNE O RUGĂCIUNE
Liviu Ioan STOICIU
sparge în pumni nuci noi, adunate dintre frunzele
îngălbenite. Împarte miejii: unul
ţie, unul mie. Pe ultima nucă nu reuşeşte să o spargă.
Asudă. „Nuca asta e ca tine, ascunsă”, o
pune sub calcâiul drept, sub pantof, îşi ia distanţă,
nu se sparge, ia un bolovan şi
loveşte, nuca sare cât colo, n-o mai găseşte... De ce
ai spus că nuca aia e ca mine? De aia.
O sărută: hai
să ne regăsim viciile. Vino cu mine în vie, sub gutui –
pe scenă, în timp, înapoi... „Vei fi
uimită de liniştea care va domni de cum se va ridica
noua cortină”. Ia...
Se aud, totuşi, aici, mici zgomote. Şoapte. Fâsâieli.
Sunt morţii
locului, dau bineţe, ei strigă
din viitor, din răsputeri, după sănii: îşi scutură
zăpada de pe haine cu o maturică...
Dar eu nu-i văd. Nu?
Spune şi tu ca mine o rugăciune.
NU
Tudor CICU
Nu se poate face doar cu arcul găuri în soare
Cum nici o ghiulea de tun nu va lovi luna
Dar de la capătul pământului, singur, în zare
Mă uit cât de bine vă e! Şi mă mir numa!
Stau lângă îngeri. Firesc, ei mă întreabă mereu:
„De ce stelele voastre nu cad cu-ale mele în mare?‖
Adevărul doare întotdeauna. Îl aud pe Dumnezeu
„Spune-le ce vor să audă, nu ce pe tine te doare!„
Am dreptul să vă vorbesc despre iubirea de ţară
Despre trădare lângă cerul căzut în eroare
Vă iubesc... A una şi a încă o mie una oară!
Până când versul e ca acel nebun cu o floare.
20
O SPOVEDANIE
Nicolae GÂLMEANU
Prin ultima picătură a picăturii din tezaur,
ce mă loveşte în ţeasta gurii care vorbeşte, să mă
expectorez, uitându-mă cum marile iubiri şi jertfe
au murit de mult, fiindcă nu mai sunt istorii adevărate
şi istorice care să scrie despre astăzi nimic, nu mai
există cateheţi şi poeţi şi trubaduri, şi legende, a
dispărut epitetul cromatic din picturile medicinii şi
nu se mai nasc din dragoste copii, pier
cimitirele la o laltă cu preoţii, pentru că
nu mai are cine muri de atâta moarte,
pământul acesta nu va mai mirosi niciodată a răşină şi a mirt,
în goana copitelor, vor fi căutaţi magii
şi în gaură de şarpe, ci nu vor fi găsiţi.
PANTUMURI
Ion ROŞIORU
375
Îşi face-n voie cuibul barza chioară
Pe hornul unei case lipsite de noroc.
N-o să mai văd pe el cum se coboară
Prin nopţi pustii un rece zvâc de foc!
376
Cu broboane de răşină
Plâng molizii de pe grui.
Buimăcit de luna plină
Pun tămâie-ntr-un căţui!
377
În trista-mpletitură de nuiele
A ţarcului noi găuri s-au ivit.
Cum o s-arate gardurile mele
După ce neştiut voi fi murit?
378
:
Se mistuiesc întoarsele făclii
La căpătâiul iernii care moare.
Zâmbindu-i vag iluziei târzii
Întind covorul roşu pe cărare!
379
Oglinzile de gheaţă la ponton
Foşnesc a imposibilă plecare.
Parcă adast pe mal de Rubicon
Cu zarul într-o mână gânditoare!
ÎNTREZĂRIRI
POEŢI PÂRSCOVENI
SUNT UN ATOM…
IJI
Sunt un atom din Univers,
Dansând pe raza unui soare,
Din vremuri imemoriale,
Cuplat c-un electron pervers
De la o floare…
Am apărut printr-un big-bang,
Dintr-o iubire implicată
Şi-o energie-ntunecată
Ce mă ţinea legat în ştreang,
Spre judecată.
Prea mult n-am stat să mă gândesc
Şi cu un ţipăt de egretă,
Am rupt cordonul de lansetă,
Să ies, să strig că te iubesc,
Dragă planetă!
Dar mult timp nu m-am bucurat
De raza bunului tău soare,
Căci dinspre Est venea rumoare
Pe suflul unui vânt turbat,
De disperare…
Erau făpturi din fraţi de-ai mei
Ce se-agitau într-o coloană,
Ca-ntr-o mişcare browniană,
Cu telefoane şi scântei,
Jurând de mamă!
Alţi, mai bătrâni şi mai sfioşi,
Cu teamă şi cu supărare,
Cereau un pic de bunăstare
Pentru nepoţii lor frumoşi
Şi plini de soare.
Dar din palate nu venea
Decât lumină şi tăcere,
Un fir de fum şi-un iz de bere,
Iar strada, cu lumini, trecea
Ca la-nviere…
…………………………….
Cât te-ai schimbat tu, ţara mea,
Prin câte veacuri de durere
Trecut-ai fără mângâiere!...
Acum la fel; dar eu aş vrea
Să-ţi dau putere,
Să te ridici din nou, să lupţi,
Să nu-ţi pleci fruntea-ngândurată
Cum ai făcut-o altădată;
Şi cu puterea celor mulţi,
Vei fi salvată!
Te voi privi din Univers,
Dansând pe raza mea de soare,
Că te ridici precum o floare,
Şi cum, lovit la interes,
Duşmanul moare…
21
ABC, de primăvară… ÎNVĂŢĂTORUL ( 1 )
Doina VIZITIU
(debut)
Aida Oana DRUGĂU
ABC…De ce? De ce?
Primavăra asta e…
Rudele, neamurile
Îşi tot spun poveştile. Prin anii care trec în zbor,
A venit c-un ghiocel
Prin viaţa care-n vuiet vine,
Mititel, înfăşăţel
Schimbă faţa satului
Mereu ne vom gândi la tine,
Cu-acelaşi drag, cu-acelaşi dor,
Rupe gura târgului.
Că de când zăpadă nu-i Prea bunule învăţător.
Am aflat că pe Gurgui
Vin baieţi, fetiţe multe Ca grădinarul iscusit
Să privească, să asculte… Tu ne-ai vegheat
Cântecul de piţigoi Tu ne-ai iubit
În ogradă lângă noi. Şi-n viaţa care-n vuiet vine
Foaie verde foi şi foi:
Mereu ne vom gândi la tine
-Ia priviţi, niţel la noi!
Cu-acelaşi drag, cu-acelaşi dor,
Prea bunule învăţător.
ÎNTRUCHIPARE
ÎNVĂŢĂTORUL (2)
Îngălbenesc şi Abecedarul
Şi toate cărţile surori,
Dar tânăr ne rămâne Darul
Bătrânilor învăţători.
Marian CALOIAN Bătrâni – de cât se tot apleacă
(debut) Cu noi, pe-o pagină adesea,
Degeaba te ascunzi, frumoasa mea, Ca dintr-a slovelor comoară
Curând pe cer vei deveni o stea
Să strângem stropul de-nţeles.
O stea ai fost demult şi eşti
Ai inceput să cazi şi nu te mai
opreşti.
Bătrâni de câţi ani le trecură
Sau poate e doar rază de lumină Cu analize ne-ncetat…
Ce pân-acum mi-a fost străină Când ne părea o aventură
Sau vis întruchipat în disperare Găsirea unui predicat.
Ce-apare oare sau dispare. Cuvântul vostru ne tot mână,
O fi, n-o fi nimic din tot ce este Bătrânii noştri învăţători!
Şi pare-a fi doar o poveste Voi cărţile ne-aţi pus în mână,
Cobori sau urci O viaţă vă vom fi datori!
Nici eu nu ştiu
Mă simt de parcă cerul e pustiu.
Apari, dispari
Vei şti mereu
Că eu te caut
Şi te voi iubi
Chiar dacă tu nu vei mai fi
Sau poate eşti
Dar nu mă vezi
Sau poate sunt
Dar nu mă crezi.
ÎNTREZĂRIRI 22
PROZĂ
DAPHNE
Gheorghe STROE

JUDECĂTORUL MARINESCU avea parte de o dimineaţă plictisitoare, nu doar pentru că la

vîrsta lui o şedinţă de judecată ajunsese o rutină, însă acum chiar nu era nimic să-i atragă atenţia,
doar pricini mărunte, avocaţi obosiţi de procese şi de drumurile de la o instanţă la alta, martori de la
care nu se dovedea că ar fi ceva de aflat. „De ce dracu mi-aţi adus aici toţi tîmpiţii?” îi veni să zică în
mai multe rînduri pînă ce, aproape de amiază, se hotărî să suspende şedinţa. I se făcuse foame şi
gîndul îi fugea la sandvişurile aduse de acasă.
Primul dosar după reluarea şedinţei era un divorţ, sigur lipsit de orice interes: nici copii la
mijloc, nici pretenţii cu privire la bunurile comune pe care să le soluţioneze instanţa, pentru că parta-
jul fusese deja convenit… Grefierul făcu apelul părţilor şi judecătorul nu ridică privirea din dosar
aproape un minut. Un caz simplu, divorţ prin acordul părţilor. Ambii soţi se făceau vinovaţi de infideli-
tate… Dar cînd judecătorul zise „în fine” şi lăsă dosarul din mînă încremeni. Femeia era incredibil de frumoasă, poate cea mai frumoasă
din cîte văzuse vreodată… Dosarul rămase în pronunţare, n-avea motive să mai dea un termen.
O REÎNTÎLNI DUPĂ cîteva zile chiar pe scara blocului. O salută, deşi nu-i stătea în fire să fie familiar cu cei pe care îi judecase,
iar femeia nu doar că se grăbi să-i răspundă, ci se opri să schimbe şi cîteva cuvinte, ceea ce judecătorul acceptă, dar după o ezitare.
Venise la o prietenă şi, pînă îşi făcea rost de o locuinţă, avea să rămînă la ea, un etaj mai sus de al lui. De fapt putea să stea aici cît voia,
prietena plecase la muncă în Spania şi-i lăsase cheia, „aşa că o vreme o să fim vecini”. Nu conteni nici după această precizare, continuă
minute bune, că judecătorul fu surprins că femeia găsea atîtea să-i spună. Doar prin faptul că îi judecase divorţul nu însemna că de acum
se puteau considera apropiaţi… Era deci cazul să pună punct, îşi zise, şi femeia parcă îi ghici gîndul că brusc îşi luă la revedere. Dar
judecătorul nu se îndreptă spre uşa apartamentului său, rămase locului urmărind-o cum cobora şi, simţindu-se privită, se întoarse şi ea o
clipă, cît să-i zîmbească şi să-i facă un mic semn cu mîna.
Întîlnirea aceasta se repetă şi în zilele următoare, să fi zis că recent divorţata îl aştepta înadins, iar conversaţiile de pe scara
blocului începură să se lungească. „Ce am eu de împărţit cu femeia asta?” se întrebă într-o zi, dar nu se clinti din loc, fără să-i pese de
ceilalţi locatari care, întorcîndu-se de la serviciu, trebuia să se strecoare pe lîngă ei. Dacă ar mai fi fost atent şi la altceva, nu ar fi trecut
cu vederea nedumerirea de pe faţa unora.
Într-o după-amiază însă tînăra femeie nu îl mai întîmpină pe scară. Involuntar, se uită spre ceas: se întorcea la ora obişnuită şi,
ajuns în faţa apartamentului său, stătu o vreme în aşteptare înainte de a se hotărî să intre… Şi nici a doua, nici a treia zi nu se mai
întîmplă nimic, ceea ce nu-l mai preocupă cîtuşi de puţin, puse întîlnirile de pînă atunci pe seama hazardului. La vîrsta lui, avea alte lu-
cruri la care să se gîndească, iar obligaţiile meseriei i se păreau din nou obositoare.
O reîntîlni totuşi după aproape două săptămîni, „a trebuit să plec din oraş pentru nişte treburi, îi zise de cum îl văzu jos în capul
scării, dar s-a rezolvat. Îmi pare rău că nu am reuşit să vă anunţ, deşi să ştiţi că am încercat.” N-o întrebă de ce ar fi trebuit ea să facă
asta, fără să-şi dea seama era bucuros că o revedea, dar nu zise nimic, o lăsă să vorbească în voie. „Unde e soţia dumneavoastră
acum?” îl întrebă pe neaşteptate, cu un aer ciudat. „Nu ştiu”, îi răspunse scurt, nedumerit. Pînă atunci nu-l mai întrebase niciodată despre
viaţa lui personală… „Cum adică nu ştiţi?” insistă femeia. „Pur şi simplu nu am un răspuns în privinţa asta.” „”E de necrezut să spuneţi
că… Dar aţi fost… sînteţi căsători, văd că purtaţi verighetă.” „Din obişnuinţă. După ce s-au făcut copiii mari şi s-au dus la ale lor, mi-a zis
că a venit momentul să luăm o pauză. De fapt, nu mi-a zis nimic, să fi putut să-i cer o lămurire, eram la judecătorie cînd mi-a lăsat cîteva
rînduri pe o jumătate de coală şi a plecat. Cheia am găsit-o în cutia poştei.” „Măcar aţi căutat-o?” „N-am stat nici eu cu mîinile în sîn. Co-
piii sigur au ştiut ceva, dar n-au vrut să-mi dea nicio lămurire. Mi-au zis doar să am răbdare să nu forţez lucrurile. Că aşa sîntem noi, ro-
mânii, facem din ţînţar armăsar… Şi cîte alte prostii… M-am enervat şi m-am certat cu ei şi de ani buni sînt cum mă vezi, singur cuc.” „I-
aţi dat motive să vă părăsească? Ştiu eu, dumneavoastră ca bărbat…” „În sensul în care te gîndeşti dumneata, niciodată.” „Atunci cum
de nu v-aţi hotărît să găsiţi totuşi o soluţie, să puneţi lucrurile la punct?” Judecătorul însă nu zise nimic, de parcă n-o auzise. Conversaţia
se purta acum în apartamentul lui, n-o invitase să intre, dar nici n-o respinsese. Stînd de vorbă, urcaseră împreună două etaje, apoi dis-
cuţia continuase în faţa uşii judecătorului, pînă ce acesta descuiase ca să lase în hol sacoşele cu cumpărături. Dar tînăra femeie îl dădu
la o parte din cadrul uşii, cît se poate de firesc, şi intră pe lîngă el. Nu zise nimic şi, fiindcă privirea femeii era întrebătoare, o conduse
spre uşa din stînga, în sufragerie. Foarte degajată, nu aşteptă niciun îndemn, se aşeză numaidecît pe canapea, cu picioarele strînse sub
ea. Parcă nici nu se afla într-o casă străină, casa unui bărbat singur… „Cam dezbrăcată”, îşi zise judecătorul şi se duse la bucătărie, să
ia o sticlă şi două pahare.
…ÎN SUFRAGERIE, femeia stătea liniştită în aceeaşi poziţie. Judecătorul însă nu părea să se simtă în apele sale. Îşi aminti de
un fragment din mesajul pe care i-l lăsase soţia („ţi-am făcut doi copii, i-am crescut mari şi-şi au acum rostul lor, e destul deocamdată;
luăm o pauză şi mai vedem după aceea”), trecuseră de atunci cîţiva ani şi deja se obişnuise singur… „Ce caută femeia asta în casa
mea?” se nelinişti la un moment dat, deşi profesional nu era nici o problemă, îi judecase divorţul, dar trecuse destul de atunci, redactase
şi hotărîrea, era un caz definitiv încheiat… Nu-şi duse însă gîndul pînă la capăt, pentru că tînăra femeie îl surprinse cu o întrebare la care
nu s-ar fi aşteptat: „Şi chiar nu v-aţi gîndit niciodată să divorţaţi?” „Pentru ce motiv?” „Cum adică pentru ce motiv? Dumneavoastră care
sunteţi judecător mă întrebaţi pe mine? Un caz simplu ca bună ziua, abandon al domiciliului conjugal, mai ales că nici măcar nu aţi avut o
ÎNTREZĂRIRI 23
discuţie să vă lămuriţi, v-a pus în faţa faptului împlinit.” „Soţia se hotărîse doar pentru o pauză, nimic mai mult.” „Haideţi, dom’judecător,
ştiţi mai bine ca mine, e abandon al domiciliului conjugal şi gata… Totuşi chiar n-aţi avut curiozitatea să o căutaţi, să vedeţi despre ce
este vorba în realitate? Aveţi funcţia pe care o aveţi şi aţi fi primit ajutor din toate părţile, era de ajuns să-l cereţi.” „N-am renunţat cu una
cu două, am făcut imposibilul s-o găsesc, dar pînă la urmă n-am aflat nimic… Deci nu mi-a mai rămas decît să aştept.” „Şi-o fi găsit pe
altcineva”, se grăbi tînăra femeie, foarte sigură pe ea. „Exclus… Bag mîna în foc că nu… La vîrsta asta, nici eu, nici ea nu ne mai ţinem
de prostii. Dacă n-am făcut-o cît am fost tineri… Doar că ajunsese că tot timpul era cu biserica, de nici nu te mai puteai înţelege cu ea ca
soţ şi soţie, aşa că la un moment dat n-am ezitat să o caut şi pe la mănăstiri.” „Odată, cînd fostul soţ era chipurile într-o delegaţie, am
găsit pe unul şi două săptămîni n-am mai dat pe-acasă. Dar fostul nici n-a băgat de seamă, că şi el a lipsit aproape trei…Cînd s-a întors,
m-a găsit la locul meu, potolită… Vorba vine, că la cîteva zile după aia am mai făcut-o cu un vecin a cărui nevastă era la o perfecţionare.
Mai grav a fost atunci că m-am temut că am rămas însărcinată, iar eu habar n-aş fi avut care era tatăl.” Judecătorul însă nu avu nicio
reacţie şi tînăra femeie se opri încurcată. Înţelese în schimb că era timpul să plece şi, destul de neglijentă, se ridică de pe canapea, iar
judecătorul se grăbi să o conducă spre ieşire.
„CINE A ÎNCEPUT primul?” o întrebă într-o seară în care, venind cum îşi luase obiceiul în apartamentul lui, tînăra femeie nu
făcea decît să-i povestească despre infidelităţile din fosta sa căsnicie. Multe le repovestea, dar cu amănunte în plus, uneori chiar fără
nicio reţinere… Judecătorul accepta de fiecare dată s-o primească, deşi ora era mai degrabă nepotrivită… „Pentru că aici este o proble-
mă. Dacă ar fi început-o el, s-ar fi putut vorbi de circumstanţe atenuante. În mintea dumitale, poate ai considerat că era normal să te răz-
buni.” „Ăsta mă ia ca la judecătorie”, păru a se înţelege din privirea tinerei femei, totuşi se strădui să-i răspundă. „Sinceră să fiu, habar n-
am şi nici nu cred că ar fi contat. Cînd m-am culcat prima dată cu un alt bărbat, a fost pentru că am vrut-o. Am făcut-o pur şi simplu… N-
am stat să mă gîndesc nici de ce am făcut-o, nici dacă pe viitor o să se repete. Dacă n-aş avea faţă de dumneavoastră reţinerea pe care
o am, ar fi multe de povestit despre acest început, că nu ne-ar ajunge seara. Pot spune doar că abia atunci m-am simţit cu adevărat îm-
plinită.” Şi ar fi continuat tot aşa, dar îşi dădu seama că judecătorul deja nu mai urmărea, ceea ce pentru ea era mai mult decît de neînţe-
les. Nu se ferise de detalii, tocmai de aceea o nedumerea că judecătorul, e drept că în vîrstă dar bărbat totuşi, nu se arăta interesat… Îşi
trase spre genunchi capotul – oricum prea scurt – care i se ridicase de tot şi înţelese că judecătorul voia să rămînă singur.
„UN LUCRU nu pricep”, o întrerupse judecătorul din însufleţirea cu care tocmai povestea despre o aventură avută chiar de un
revelion („două zile şi două nopţi de neuitat, în care n-am pus nimic pe mine”). „Ce nu înţelegeţi?” se precipită femeia, probabil cu speran-
ţa că o să i se ceară să revină asupra vreunui detaliu. „Pur şi simplu nu înţeleg. Ce rost mai avea să te întorci la soţul tău după ce o fă-
ceai cu altul? N-ar fi fost normal să divorţaţi de mult? Copii nu aveaţi, să fi considerat asta un motiv să mergeţi totuşi mai departe… De ce
aţi ajuns aşa tîrziu la tribunal? Că doar n-o să zici că mai era vreo speranţă pentru viitor.” „De ce să ne fi complicat cu chestii de-asta?
Divorţaţi sau nu, tot aia era. Mai degrabă a fost o întîmplare c-am ajuns la judecată.” Şi aşa s-a încheiat şi discuţia din seara aceea.
„NU VĂD DE ce te consideri prea bătrîn, cum zici dumneata,” păru într-o seară că tatonează terenul tînăra femeie. Era aşadar
destul timp de cînd nu-l mai aştepta pe scară să se întoarcă de la judecătorie, îi bătea la uşă după aceea, adesea la ore tîrzii şi îmbrăcată
neglijent, „e cald la mine, toate ferestrele dau spre apus”, zicea invariabil şi intra, nestingherită de privirea care uneori întîrzia o clipă în
plus asupra ei. Se obişnuise cu apartamentul judecătorului şi nu mai aştepta să fie condusă, trecea imediat în sufragerie şi se aşeza pe
canapea, cu picioarele strînse sub ea, cu genunchii goi, dar nu numai genunchii… „La un moment dat, am făcut-o cu unul ceva mai în
vîrstă ca dumneata şi pot spune că a fost mai mult decît extraordinar. Simţea probabil că e aproape de final şi dădea tot ce mai putea…O
săptămînă încheiată n-am ieşit din apartamentul lui, deşi m-am temut tot timpul c-o să rămîn însărcinată. Şi tot de teama asta n-am mai
dat după aceea pe la el, dar n-o să regret niciodată că am făcut-o cu unul care ar fi putut să-mi fie tată. A fost mai grozav decît cu ăia
tinerii, era…” Numai că atenţia judecătorului părea departe, ceea ce n-o încurajă să continue.
„NU-MI MAI MERGE televizorul şi am ceva de văzut”, îi zise revenind într-o seară pentru a doua oară, după ce trecuse de un-
sprezece. Nu aşteptă nicio încuviinţare, se grăbi să se ducă în dormitor unde ştia că este televizorul şi se urcă în pat cu o pernă la spate,
într-o poziţie ca de obicei neglijentă. Judecătorul nu zise nimic, îi dădu telecomanda şi se întoarse în sufragerie la cartea pe care o ci-
tea… Astfel o lăsă singură o vreme, se făcuse tîrziu după miezul nopţii cînd trecu prin dormitor. Televizorul mergea în gol, fiindcă femeia
adormise. Un somn liniştit, relaxată, întinsă pe tot patul… O privi un timp şi nu se putu abţine să nu se gîndească încă o dată că are pi-
cioare frumoase, că tot corpul îi era admirabil proporţionat, apoi o acoperi cu o pătură şi reveni în sufragerie, să se pregătească de culca-
re pe canapea.
CÎND SE TREZI, judecătorul nu mai era acasă şi se gîndi că plecase la treburile sale, la tribunal. Trecuse de zece, dar nu că
dormise atîta o nedumirea, cît faptul că nu-l auzise mişcîndu-se pe hol, la baie sau la bucătărie, ca să se pregătească de serviciu. Totuşi
nu se întreba unde dormise judecătorul, de vreme ce ea îi ocupase patul… Avu o ezitare, pentru că normal ar fi fost să se ducă la ea,
apoi se dezbrăcă lăsîndu-şi puţinele haine pe pat şi, goală, trecu în baie. Se spălă cu gelul lui de duş şi se şterse cu prosopul lui, sigur al
lui, pentru că era singurul atîrnat pe uşă. Înfiorată de atingerea prosopului, se şterse îndelung.
Ieşind din baie, o vreme se plimbă goală prin apartamentul judecătorului, fără să-i treacă prin minte că, pentru un motiv oareca-
re, acesta ar fi putut să se întoarcă pe neaşteptate. Nu avusese niciodată ocazia să arunce o privire peste mărunţişurile de prin camere,
venind zi de zi aproape că nu se mişca de pe canapeaua din sufragerie, aşa că trecu acum în voie de la una la alta. Dintr-ale soţiei, nu
părea să mai fie aici cine ştie ce, poate lucruri de îmbrăcăminte într-un şifonier cu uşile încuiate. Nu văzu nicăieri cheile, dar nici nu se
strădui să le caute, se întoarse în bucătărie unde aflase un expresor. „Oare unde îşi bea el cafeaua?” se întrebă după ce se umplu ceaş-
ca şi, gîndindu-se puţin, se duse în sufragerie şi se aşeză pe fotoliul pe care îl prefera judecătorul cînd stăteau de vorbă.
ÎNTREZĂRIRI 24
Gata şi cu cafeaua, acum se putea întoarce la ea acasă, mai trebuia doar să se îmbrace… Numai că uşa de la ieşire era încuia-
tă pe dinafară, ceea ce era de înţeles, dar judecătorul sigur mai avea pe undeva o cheie de rezervă. Prin sertarele de la bucătărie? Posi-
bil… Însă cînd voi să se apuce de căutat o văzu chiar sub nasul ei, lăsată la îndemînă în cuierul din hol. Ieşi, încuie şi luă cheia cu ea.
Reveni spre seară la ora obişnuită şi sună o singură dată, scurt, dar degeaba, deşi întotdeauna i se deschidea numaidecît, de
parcă judecătorul aştepta în spatele uşii. Se grăbea probabil să nu vadă vecinii că-l vizita o femeie… După un timp, mai sună iar, apoi
renunţă lăsînd să se întoarcă mai tîrziu. Şi o făcu toată seara, în mai multe rînduri şi din ce în ce mai nedumerită, ultima încercare, înain-
te de a se culca; dar se trezi după nici o oră de somn şi, abia acum amintindu-şi că avea cheia de la apartamentul judecătorului, sări din
pat şi, în cămaşă de noapte şi desculţă, se grăbi pe scară spre etajul de mai jos. Nu mai sună, descuie şi intră. Judecătorul nu se întor-
sese, cum însă femeia n-avea habar cît era ceasul rămase să-l aştepte, gîndindu-se că poate întîrziase pe undeva… Dimineaţa o prinse
dormind în patul lui şi, după ce se trezi, îi trebui un timp ca să-şi facă curaj să iasă pe scară şi să se ducă un etaj mai sus, la ea. Ce ar fi
zis lumea dacă ar fi văzut-o ieşind de aici în cămaşă de noapte şi scurtă, şi transparentă?
Următoarele zile nu aduseră nicio schimbare în afară de faptul că, să nu se mai plimbe fără rost între cele două uşi, femeia se
decise la un moment dat să nu mai stea la ea, să îl aştepte pe judecător în apartamentul lui, treptat aducîndu-şi aici toate lucrurile cu care
se mutase după divorţ.
VARA TRECU şi, reîncepînd şcoala, tînăra femeie trebui să se întoarcă la liceul unde era profesoară. Parcă mai izolată, mai
inaccesibilă… Niciodată vreun coleg mai obişnuit să facă pe cocoşul nu izbutise să se apropie de ea, fie doar şi pentru un flirt nevinovat,
în general acceptat de toată lumea, dar puseseră asta pe seama faptului că era măritată. Încercară unii şi acum, ştiindu-se că în vară
divorţase, numai că din nou se izbiră de acelaşi zid. „E liberă, ce dracu?” îi scăpă în plină cancelarie unui profesor de istorie, care de mult
pusese ochii pe ea.
Pînă la urmă, se află cum fusese şi cu divorţul, probabil de la unul dintre avocaţi, ceea ce provocă amuzamentul tuturor. „Ea şi
infidelitatea! Călugăriţa asta… Nici măcar în vis… E clar că a inventat o minciună, ca să termine mai repede cu soţul. I-a văzut cineva
împreună cît au fost căsătoriţi? Bag mîna în foc că tot virgină a rămas şi după nuntă, că nici pe bărbatu-său nu l-a lăsat să se apropie de
ea. Nu vedeţi că nu suportă să o atingă un bărbat? Dacă îi pui şi tu mîna pe braţ, pur şi simplu pentru că sîntem colegi, se strînge ca un
arici.” Unii şi-o aminteau şi ca elevă: inaccesibilă şi atunci şi total neinteresată de băieţi, deşi era cea mai frumoasă fată din liceu. „Tocila-
ră tîmpită!” o catalogaseră repede şi definitiv, nu fără temei, pentru că an de an era premianta clasei şi a olimpiadelor naţionale. Nici mă-
car tinerii profesori, abia veniţi la catedră, nu-i treziseră vreun interes, deşi situaţiile în care aceştia se apropiau cam mult de elevele din
ultimele clase nu erau tocmai rare… În fine, o profesoară de la alt liceu din oraş, fostă colegă de grupă cu ea la facultate, povesti că la fel
fusese şi-n studenţie, „nu mă surprinde că pînă la urmă a divorţat, mă miră doar că la un moment dat a acceptat totuşi să se mărite. Aşa,
fără nici un rost.” Însă nimeni nu şi-ar fi putut închipui că toată vara femeia inventase pentru judecător poveşti cu aventuri care mai de
care mai palpitante, mai picante, mai provocatoare… Poveşti despre ea, născocite de la un capăt la altul… Cine ar fi crezut că toate
acestea putuseră ieşi din imaginaţia unei femei despre care se ştia că niciodată nu se arătase interesată de vreun bărbat, chiar dacă fu-
sese măritată un timp?

POVESTE DE FAMILIE
(1)
Aida Oana DRUGĂU
A fost odată o iarnă grea…
Marcel era un băieţel de vreo şase anişori cu mânutele aproape degerate care în fiecare zi îşi ajuta bunicii la treburile gospodă-
reşti, mai ales îl ajuta pe tataie care era de-acum bătrân, cam şubred dar care îi iubea atât de mult…
Bate cu pumnul său îngheţat în geamul casei şi strigă:
- Mădălina, hai afară să construim un om de zăpadă!
Mădălina era surioara sa geamănă care mai mereu o ajuta pe bunica prin bucătărie, la treburile casei, “ştia chiar să aprindă fo-
cul şi să facă singură o mămăliguţă bună”.
- Omul de zăpadă pare aşa vesel, spuse unul dintre copii…are şi nas portocaliu…Ce m-aş fi bucurat să-l vadă şi părinţii noştri!
- Dar ei îl văd, adaugă cu voce sigură Mădălina…sunt mereu alături de noi “într-un fel”…după cum îi mângâia bunica în clipele
lungi de tristeţe…când le era dor…
Le era atât de dor fiindcă parinţii lor erau “Sus”, lângă Doamne-Doamne”. Mămica lor murise încă de la naştere iar tatăl a murit
şi el…Deşi ei îi aşteptau uneori chiar şi acum…
Marcel ar fi vrut tare mult să fi fost toţi, ca tatăl să-l ajute la crăpatul lemnelor, la adunatul de “gătejele” din pădure …plus că se
descurcau atât de greu şi cu hrana…noroc că bunica Leana şi chiar Mădălina erau gospodine pricepute…făceau o ciorbă de cartofi aşa
bună…bunica o acrea cu zeama rămasă de la murăturile puse cu saramură “din deal”.
Duminica după ce se întorceau de la biserică, atunci când bunica putea merge, fiindcă avea mai mereu probleme de sănătate
pregătea împreună cu “nepoţica ei scumpă” ouă cu jumări, mămăliga şi salată de varză acră. Era mare înghesuială pe unturica rămasă în
cratiţă…le plăcea tare mult copiilor.
Câteodată, când era iarna grea, ca acum, cu vânt aspru şi zăpadă mare, bunica îi aştepta de la şcoală cu câte o felie de pâine
pe care aşeza unturică de porc aromată, presăra bobiţe de sare fină adusă de pe pietroaiele ”bâlcii din deal” şi tăia rondele de ceapă.
Bunicul şi bunica mâncau şi ei atunci o jumatate de felie…ce bucuroşi erau în acele momente, însă bunica Leana se întreba dacă Nico-
ÎNTREZĂRIRI 25
lae o fi mâncat şi el ceva…De fapt ei se bucurau de fiecare moment petrecut împreună, în casuţa lor mică, neterminată…fiindcă tata,
care era cunoscut în zonă ca zidar talentat şi foarte harnic murise răpus de boală - se pitise de ruşi în vremea războiului într-o clucă de
coceni, toamna târziu, răcise la plămâni - şi curând după soţia sa dragă muri şi el.
Şi aşa copiii au rămas, la aproape trei anişori orfani de ambii părinţi - doar cu bunicii…mai aveau însă pe cineva drag…un frate
mai mare Nicolae, frate de tată.Tatăl copiilor mai avusese o soţie care şi aceasta murise răpusă de cancer…îi rămăsese din prima căsă-
torie un fiu, Nicolae, cel mai mare, orfan de mama la doar trei anişori, de tată la unsprezece. Era acum elev cu bursă de merit la Liceul
de Băieţi Haşdeu din Buzău. Cu bănuţii din bursă se îmbrăca, se spăla, mânca şi le cumpăra frăţiorilor săi creioane şi caiete trimestrial
”Să înveţe şi ei carte, să nu-şi bată nimeni joc mai târziu de ei, să fie oameni harnici şi buni!”
Nicolae era foarte apreciat de mulţi dintre colegii de liceu, mulţi orăşeni din familii bine situate sau copii de dascăli şi doctori de
ţară. Însă el era cel mai bogat…elev eminent, după dorinţa bietului tată, frate şi nepot iubitor, un adevărat stâlp deja pentru restul familiei.
Nicu, aşa cum îl strigau toţi, avea un vis…ar fi dorit să ajungă contabil, să lucreze cinstit, să-şi ajute frăţiorii şi bunicii cât mai mult posibil.
Credea cu tărie în Dumnezeu, în idealurile sale, avea un caracter puternic, ceea ce uneori i-a adus şi necazuri, mai ales din cauza unor
admiratori ai “Societăţii noi, multilateral dezvoltate” de mai târziu.
Mijloacele materiale erau întotdeauna destul de precare - avea un singur rând de haine (uniforma impecabilă de licean care îi
venea “ca turnată” după cum ii spunea mereu mătuşa Mariţa din capul satului, sora răposatei sale mame). Era un tânăr grijuliu, sobru de
cele mai multe ori, cu ochii căprui, tenul aproape măsliniu şi părul negru. Câteva semne de vărsat îl deosebeau acum de restul însă
“Acesta e farmecul meu!” îşi zicea uneori în gând. Avea o dantura impecabilă şi prin zâmbetul său rar, dar atât de sincer şi cald, se făcea
plăcut şi respectat aproape de oricine.
Părul bogat şi ondulat, frumos pieptănat şi faptul că întotdeauna încălţămintea îi era lustruită îl caracterizau. Şi-a păstrat aceas-
tă alura până în anii cei din urmă…

FRAŢII EUGEN ŞI VASILE STANCIU, DIN COMUNA COZIENI, JUDEŢUL BUZĂU

LUPTĂTORI AERIENI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Comandor dr. Marius-Adrian NICOARĂ1

Comandor în rezervă Eugen–Mihail CASAPU

Numeroase familii din judeţul Buzău au dat aviaţiei militari valoroşi, care în
vremuri de restrişte, au luptat pentru apărarea ţării. Printre aceştia fraţii Vasile şi
Eugen Stanciu, ce s-au născut în anul 1922, respectiv în anul 1924, în comuna Cozi-
eni, sat Tulburea, judeţul Buzău, fiii lui Aurel şi ai Eufrosinei.
Oferindu–se ca voluntari pentru front în anul 1943, au optat pentru Forţele
Aeriene Regale Române (F.A.R.R.). După o perioadă de pregătire militară de bază,în
anul următor au urmat împreună Cursul de trăgători aerieni la Şcoala de aviaţie de la
Tecuci.
În conformitate cu Ordinul de zi de comandament numărul 5 din 23 aprilie
1944 al Statului Major al Aerului, pe baza raportului Flotilei 2 Bombardament nr.
26838/1944 şi a proceselor verbale de trecere a probelor de brevetare, soldatul Eu- Vasile STANCIU Eugen STANCIU
gen Stanciu a fost
brevetat ca trăgător aerian pe data de 6 martie 1944.2 Celălalt frate nu
apare în documentele de brevetare (procesul verbal de trecerea pro-
belor, registrul sau ordinul de zi pe comandament), probabil din cauza
nefinalizării cursului din motive medicale (deoarece a contactat o boa-
lă la plămâni), el decedând probabil în anul1945 (posibil1946) din ca-
uza acelei boli.

Aeronavă Savoia Marchetti (S.M.) 79 B1 (Nr. 221)

ce a aparţinut Grupului 1 Bombardament dislocat
pe aerodromul din Oradea, în noiembrie 1944

AeronavăJunkers (Ju) 88D-1 (nr.1) a fost pilotată

de locotenentul aviator Gheorghe Dobrescu, do-
borât în Ungaria pe 19 Noiembrie 1944
1
Comandantul Centrului de Instruire pentru Forţe Aeriene, Ziliştea-Boboc, Buzău
2
Tănase comandor dr., Jănel, Nicoară comandor dr, Marius–Adrian, „Cartea de aur a absolvenţilor Şcolii Aripilor Româneşti,” volumul
II (1941 – 1945), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2016, p.218
ÎNTREZĂRIRI 26

Aşadar cei doi fraţi au fost antrenaţi să utilizeze armamentul aeronavelor S.M.- 79 B-1 de producţia italiană şi Ju.– 88D-1 de
producţie germană.
Echipajul unui bombardier se compunea din patru membri: pilot, observator, radiotelegrafist şi mitralior.Situat în partea din faţă a
aeronavelor, într-o celulă de plexiglas ce dădea o perspectivă completă asupra luptei, trăgătorul utiliza în general 3 mitraliere Breda
SAFAT, fiecare de 12,7 milimetri (mm.),respectiv una tip Lewis de 7,7 mm, avioanele încărcând până la 1250 kilograme (kg.) de bombe
cele italiene, respectiv 2000 kg. cele germane, atingând un plafon de zbor de 7 - 8000 de metri (m.) cu o distanţă maximă de zbor de
1700 – 2000 de kilometri (km.) însemnând cel puţin 5 ore (h.) de zbor la o viteză 390 km./h. De aceea mitraliorul urma cursuri speciale
pentru folosirea armamentului aflat în dotarea aeronavei, ce trebuia manevrat în condiţiile speciale ale luptelor aeriene, ce se desfăşurau
cu manevre la viteze mari şi în condiţiile desfăşurării tragerilor pe timpul zborului cu specificul evoluţiei în cele trei grade de libertate.
Reîntorşi la Flotila 2 Bombardament, cei doi fraţi au participat la etapa de final a Campaniei din Est a Armatei Române în cel de-
al Doilea Război Mondial până la 23 august 1944 şi ulterior, integral la Campania din Vest până la sfârşitul acesteia pe data de 9 mai
1945 (respectiv 19 mai pentru F.A.R.R. ce a continuat misiunile de supraveghere aeriană a retragerii germane).3
În Campania din Est, fraţii Stanciu au făcut parte din Grupul 5 Bombardament – subordonat Corpului 1 Aerian Român, iar în cea
din Vest din Grupul 1 Bombardament cu aceeaşi ierarhizare, unităţi de luptă ce au acţionat permanent cu rezultate deosebite, datorită
experienţei acumulate. Bombardamentul se efectua de la diferite înălţimi, după natura obiectivelor şi în raport cu apărarea antiaeriană a
acestora. Atacul la înălţime joasă s-a dovedit întotdeauna foarte eficace, mai ales atunci când s-a putut aplica principiul surprinderii şi cel
al „massei”. În afara unor rare excepţii, avioanele de bombardament au acţionat numai însoţite de avioanele de vânătoare, întreaga for-
maţie fiind concentrată asupra unui obiectiv precis. Acţiunile de luptă ale acesteia efectuate în adâncimea dispozitivelor inamice, au dez-
organizat constituirea unor concentrări de trupe inamice şi afluirea pe căile de acces sau aprovizionările corespunzătoare, prin desfăşura-
rea unor acţiuni aeriene de nivel strategic cu un grad ridicat de eficienţă. Acţiunile masive de acest tip au sprijinit extrem de eficient trupe-
le terestre de foarte multe ori intervenţia acesteia fiind decisivă.
S-a folosit un număr important de procedee de apărare împotriva aviaţiei de vânătoare inamice şi a artileriei, printre care: a) tra-
iectul de ducere spre obiectiv care să ocolească zonele periculoase; b) sosirea la obiectiv din direcţii neaşteptate (dinspre adâncimea
zonei inamicului, dinspre soare etc.); c) înălţimi mari pe traiect la ducere, pe cât posibil deasupra norilor, şi atacul la obiectiv la înălţime
mică; d) misiuni de autoprotecţie în cadrul formaţiei şi nedispersarea acestora la atacul vânătorii inamice; e) subordonarea aviaţiei de
vânătoare de însoţire, comandantului formaţiei de bombardament. Ca regulă generală, în zonele bine apărate de artileria antiaeriană
inamică, formaţiile de bombardament române lărgeau distanţele între avioane şi variau înălţimea de zbor, restrângerea formaţiei făcându-
se imediat după depăşirea obiectivului bine apărat antiaerian. Bombardierele se ascundeau de aviaţia de vânătoare în nori, iar când avia-
ţia de vânătoare intra în nori bombardierele treceau sub nori.
După lăsarea la vatră în anul 1945, fostul trăgător aerian Eugen Stanciu,a lucrat o pe-
rioadă de timp în gospodăria părintească, şi ulterior, după ce s-a căsătorit, în cea proprie. La
mijlocul anilor 1950 s-a mutat în oraşul Buzău, unde şi-a construit o casă şi a lucrat pe cont
propriu, realizând şi comercializând la târgurile de la ţară încălţăminte (opinci) făcută din mate-
rialul recuperat de la anvelopele de autovehicule. A decedat în toamna anului 1977.
Stanciu Eugen a avut 10 fraţi, printre care Elena şi Victor, ai căror băieţi (Casapu Eu-
gen-Mihail, respectiv, Stanciu Aurel), au îmbrăţişat cariera militară, ambii absolvind Şcoala
Militară de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu”, în 1975, respectiv, în 1983.
Casapu Eugen-Mihail, născut în Buzău şi absolvent al Liceului Militar „Stefan cel Ma-
re” din Câmpulung Moldovenesc, a avut o frumoasă carieră didactică în această şcoală milita-
ră până în anul 1989, după care a îndeplinit diverse funcţii de conducere în Comandamentul
Aviaţiei Militare, Comandamentul Operaţional Aerian Principal şi Statul Major al Forţelor Aeri-
ene. A trecut în rezervă în anul 2008 din funcţia de şef al Serviciului Doctrină, unde a avut o
contribuţie deosebită la elaborarea doctrinelor, manualelor şi actelor normative specifice şi la
coordonarea procesului de învăţământ din Forţele Aeriene.
Stanciu Aurel, născut în comuna Cozieni (sat Bălăneşti), a îndeplinit cu conştiinciozi-
tate şi responsabilitate diferite funcţii de comandant de subunitate în cadrul Regimentului 49
Aviaţie Vînătoare Bombardament Ianca şi Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu”, de
adjutant superior de escadrilă la Grupul Şcoală Aviaţie Vânătoare Bombardament Boboc, de
ofiţer cu asigurarea materială la Baza 20 Aeriană Boboc, navigator în punctul de Comandă al
Diviziei 1 Aeriene Ploieşti şi ofiţer în compartimentul de reglementări în aviaţie la Şcoala de
Aplicaţie pentru Forţele Aeriene Boboc.

3
Nota autorului, Corpul 1 Aerian Român a fost ultima mare unitate militară română revenită în ţară, pe două eşaloane – rulant şi volant
după
ÎNTREZĂRIRI 27

MIHAI VITEAZUL PE VALEA BUZAULUI

Constantin COSTEA

De numele marelui voievod se leagă primul act politic devenit simbol al unității naționale, Unirea celor trei mari privincii istorice
românești în anul de grație 1600. In ceea ce îl privește pe voievod, contemporanii, prieteni ori adversari, și-au dat seama că au avut de-a
face cu o personalitate excepțională; unii l-au preamărit, alții l-au urât cu patimă, cu toții au rămas, uimiți de forța și măreția acestui ilus-
tru personaj. Se cuvine, pentru început, să prezentăm câteva elemente generale despre viața și lucrarea politică a acestui remarcabil
voievod.
S-a născut la jumătatea secolului al XVI-lea, în anul 1558 ( în anul 1601 când pictorul Sadeler de la curtea lui Rudolf al II-lea de
la Praga i-a realizat portretul, Mihai avea 43 de ani). In ceea ce privește pe tatăl său, unii
istorici consideră că ar fi fiul postum al lui Pătrașcu cel Bun, domn al Tării Românești
(1554-1557), alții susțin că ar fi avut alt tată pe care, însă, nu îl cunoaștem. Mama sa pe
care o chema Tudora era o femeie foarte frumoasă care a trăit în târgul de la gura Ialomi-
ței, cunoscut sub numele de Târgul de Floci, așezare care își dobândise prosperitatea
datorită comerțului cu lână. Era soră cu Iane Epirotul care a ajuns la rangul de mare ban al
Olteniei, fiind și capuchehaia, un fel de reprezentant al domnului la Constantinopol (C.C.
Giurescu, Istoria românilor, Editura AAL Educational, București, 2007, vol. II, p. 180). In
tinerețe s-a ocupat cu negustoria, apoi a îndeplinit o serie de dregătorii: mare stolnic, mare
agă și, în sfârșit, mare ban al Olteniei (Ibidem, 181).
In 1593 merge la Constantinopol unde obține tronul Tării Românești, ajutat de
unchiul său, Iane și de Andronic Cantacuzino, dar și cu aportul principelui Transilvaniei,
Sigismund Bathory. Aderă la Liga Sfântă creată la inițiativa Papei Clement al XVIII-lea
care îndemna pe toți monarhii creștini să-și unească forțele împotriva turcilor. Adoptă,
încă de la început, cu sprijinul marii boierimi, mai ales al celei din Oltenia, o politică fățiș
antiotomană (P.P.Panaitescu, Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu-
rești, 1990, p.171). Pentru a contracara acțiunile turcilor, caută sprijin la Sigismund
Bathory. De aceea, la 20 mai 1595, o solie munteană alcătuită, preponderent, din mari
boieri semnează, în numele domnitorului, un tratat înrobitor cu principele Sigismund, încălcând astfel indicațiile domnitorului. Existau și
soli ostili domnitorului care și-au primit pedeapsa dar și oameni devotați, printre care și Luca, arhiepiscop al Buzăului ( sept. 1583-oct.
1603), apoi mitropolit al Tării Românești, mort în 1629. Inalta față bisericească se născuse în Cipru și fusese uns ca arhiepiscop de
domnitorul Petru Cercel (1583-1585). L-a slujit cu devotament pe Mihai Viteazul, ca sol diplomatic în Ardeal, în mai 1595 și ca trimis al
voievodului la țarul Feodor al Moscovei, în perioada iunie-iulie 1597 (G. Cocora, Mihai Viteazul și Buzăul, în Spiritualitate și cultură la
Intorsura Carpaților, Buzău, 1983, vol.I, p.210). După venirea din Rusia, trimis de domn pentru ajutorarea bisericilor pustiite de tătari, a
ctitorit, probabil și cu sprijinul lui Mihai Viteazul, schitul Izvorani din comuna Tisău. Schitul s-a năruit în urma marelui cutremur din vre-
mea lui Serban Cantacuzino (1678-1688), iar pomelnicul s-a pierdut. Mihai Viteazul i-a răsplătit devotamentul prin donarea satelor
Pojorâți, Stănuleștii, Găvăneștii de Sus și de Jos și Periații, azi în comuna Săgeata. Din partea lui Mitrea, fost mare vornic, primește, în
1593, închinarea mănăstirii Tisău și vii în Zorești, de la Negre, membru în locotenența domnească, înainte de a fi ucis de Simion Movilă,
mori pe apa Buzăului (G. Cocora, Sirul episcopilor Buzăului, în Spiritualitate..., vol. II, p. 37). Revenind la Mihai Viteazul trebuie să evi-
dențiem strălucita victorie de la Călugăreni (13/23 august 1595) și apoi pe cea de la Giurgiu. La sărăcirea țării contribuiau, în mare mă-
sură, desele și sălbaticele incursiuni ale tătarilior care năvăleau adesea în Tara Românească stârnind groază și incendiind satele (G.
Gocora, Mihai Viteazul și Buzăul, în Spiritualitate..., p.214). In octombrie 1596, Mihai Viteazul stătea în așteptarea tătarilor, cu oastea sa
la Buzău, dar aflând de apropierea hanului tătăresc s-a retras la Gherghița și de acolo spre munte (Ibidem). In 1597, domnitorul se afla
tot în zona Buzăului pentru a preântâmpina uriașa invazie a tătarilor. Voievodul își organizează tabăra la Buzău, mai precis pe apa
Nișcovului (Ibidem, p. 216). Locul taberei se pare că a fost Mănăstirea Bradu, din comuna Tisău, mănăstire organizată ca cetate. Valea
Nișcovului avea o poziție strategică remarcabilă. In stânga se afla muntele Predealul Buzăului (Culmea Ciolanu), iar pe partea dreaptă
„stâncoasa Istriță și dulcele Chilmiziu”; această zonă reprezenta o excelentă fortăreață naturală, având legătura cu Buzăul, iar prin dru-
mul care ducea la Lapoș cu Ploieștii și Târgoviștea (Ibidem, p. 217). Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul reprezintă cel mai măreț act din
istoria românilor de până atunci. Voievodul se hotărî să acționeze singur. Unirea celor trei țări românești a fost idea lui și inițiativa îi
aparține. Actul de la 1600 reprezintă unul din marile titluri de glorie ale voievodului, putând servi ca model de acțiune militară și politică
(C.C.Giurescu, op. cit. p. 194). In vederea realizării acestui scop militar, Mihai își concentrează trupele pentru traversarea Carpaților în
două zone diferite: Ploiești și Craiova. Aici se dovedește a fi un mare strateg pentru că este pentru prima oară, în istoria românilor, când
armatele renunță la sistemul clasic de a se deplasa pe o singură coloană pentru traversarea unui obstacol natural dificil (Stefan Pascu,
Mihai Viteazul și Transilvania, în vol. Mihai Viteazul, București, 1975, p. 15). Tabăra de la Ploiești este organizată pe trei corpuri: unul de
16.000 de soldați pentru atacul asupra Sibiului, al doilea de 8000 de haiduci și 2000 de călări, pentru atacul asupra Brașovului, iar voie-
ÎNTREZĂRIRI 28
vodul cu restul de 80 de guri de foc, însoțit de familia sa, porni la 14 octombrie 1599 spre pasul Buzăului, după ce îl ocupase anterior (N.
Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1979, p.83). Trebuie menționat că nu există informații de epocă precise cu privire la drumul urmat de la
Ploiești, pe valea Buzăului. Se pare că varianta cea mai sigură este aceea că el a mers din Ploiești până la Albești și de aici a trecut de-a
curmezișul dealurilor până la Cislău cu „uimitoare iuțeală”, fiind la 18 octombrie 1599 aproape de graniță, în Munții Siriului (Ion Sârbu,
Istoria lui Mihai Viteazul, domnul Tării Românești, Timișoara, 1976, p. 532).
Alți istorici susțin că Mihai trebuia să lase aparența, pentru cei care spionau mișcările sale, că se îndrepta spre Moldova; de
aceea există varianta că el a mers de la Ploiești și până la Albești și că, de aici a trecut de-a curmezișul dealurile, ajungând la Măgura,
apoi la Cislău, continuând înaintarea pe valea Buzăului (V. Atanasiu, Concepția militară a lui Mihai Viteazul, în vol. Mihai Viteazul, p.
124). Planul era ca, în drum să-i ridice pe secui, dușmani ai Bathoreștilor, care le răpiseră drepturile. Sașii din Brașov i-au trimis daruri și
l-au asigurat de neutralitatea lor. Concomitent, venea, pe Valea Oltului, pe la Turnu Roșu, cea de-a doua armată munteană comandată
de frații Buzești (Radu, Preda și Stroie), banul Udrea și Baba Novac. Cele două armate au făcut joncțiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu.
Andrei Bathory, devenit între timp principe al Transilvaniei este învins în lupta de la Selimbăr. La 21 oct./1 nov. 1599 Mihai Viteazul își
face intrarea în Alba Iulia, cetatea de scaun a Principatului Transilvaniei, devenită, de atunci, simbolul Unirii (C.C.Giurescu, op. cit. pp
194-195). In primăvara anului 1600, armatele muntene și transilvănene trec prin pasul Oituz și cuceresc, în mai puțin de două săptă-
mâni, Moldova. Vara anului 1600 reprezintă pentru Mihai Viteazul momentul culminant al puterii sale politice; ordinele sale sunt executa-
te de la Nistru până în Banat și din Maramureș până la Dunăre. In actele oficiale el se intitulează „ Io Mihai voievod, din mila lui Dumne-
zeu domn al Tarii Românești, al Ardealului și a toată tara Moldovei”. (C.C.Giurescu, op. cit. p. 190). Cojunctura politică internă, dar, mai
ales cea internațională au dus la căderea lui Mihai Viteazul și la destrămarea unității de neam a românilor. La 18 septembrie 1600 voie-
vodul este înfrânt în lupta de la Mirăslău, de trupele imperiale habsburgice comandate de generalul Gheorghe Basta. Moldova cade
sub stăpânirea polonilor care impun ca domn al Moldovei pe Ieremia Movilă. Polonii, sub comanda hatmanului Zamoyski intraseră în Ta-
ra Românească pentru a-l impune ca domn pe Simion Movilă. Pe parcursul desfășurării evenimentelor, Mihai Viteazul va mai reveni pe
Valea Buzăului. Aflat în Transilvania, în fruntea unei armate de 16.000 de oameni, Mihai trecu munții, tot pe Valea Buzăului, pe unde
venise cu un an mai înainte, pentru a-și salva țara călcată de poloni. La 7 octombrie 1600 scria “ din munții Buzăului” că “ puțină oaste
care este cu mine se împrăștie”. De aici se pare că a coborât pe valea Teleajenului, deoarece între 12 și 15 se afla în tabăra de pe valea
Cricovului. De aici pleacă pe valea Chiojdului-Cislău și își organizează tabăra la Rătești unde se găsea mănăstirea fortificată Cetățuia “
ce-i zice si Berca”( C. Serban, Contribuții la repertoriul corespondenței politice și diplomatice a lui Mihai Viteazul, în vol. Mihai Viteazul…,
p.274). După un popas de trei zile la Buzău pentru odihnă și aprovizionare polonii pornesc pe drumul de la poalele Istriței pentru a se
confrunta cu Mihai Viteazul. Urmărind să le taie calea, Mihai Viteazul trece de la Rătești la Măgura, schitul Ciolanu și coboară pe izvorul
Haleșului în valea Nișcovului și de aici în Valea Caprei, Glod, Valea Unghiului. Această regiune subcarpatică dintre Valea Buzăului și
Valea Cricovului, prin accesibilitate și configurație geografică oferă spațiu de manevră pentru operațiunile militare ale unei armate mici.
Terenul accesibil face posibil ca cele două văi să fie traversate foarte ușor (G. Cocora, op. cit. p.220). Zona prezintă și o poziție tactică
deosebită. De aici, pe Valea Nișcovului putea ajunge foarte ușor la Buzău, sau peste dealul Istrița, la Mizil. O confruntare importantă cu
polonii are loc la Năieni care se termină indecis. Mai au loc lupte la Ceptura și Bucov dar Mihai nu poate opri înaintarea polonilor spre
București. Hatmanul Zamoyski, instalează, în noiembrie 1600, la cârma Tării Românești pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean.
Mihai Viteazul se îndreaptă spre Viena, apoi spre Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea, solicitându-i sprijinul. Ca urmare a nemul-
țumirii generale față de atacurile și jafurile comise de mercenarii poloni, la începutul lunii ianuarie 1601 se declanșează răscoala boieri-
lor munteni împotriva lui Simion Movilă. Oastea celor răzvrătiți condusă de frații Buzești îi iese în cale pe drumul Buzău-Râmnicu-Sărat
și îi înfrânge pe poloni la Valea Mare (Crucea Comisoaiei), loc aflat în comuna Zărnești-Buzău (C.C.Giurescu, op. cit. p.305). Simion
Movilă spera să-și redobândească tronul cu ajutor polon, dar, în august 1601, trupele sale sunt zdrobite în lupta de la Gura Nișcovului.
La 19 august 1601 Mihai Viteazul este ucis mișelește în tabăra de pe Câmpia Turzii, din ordinal generalului imperial Gheorghe
Basta. Iată cum descrie Cronica Tării Românești acest episod: “Iar când fu într-o dimineață , văzu Mihai viind oaste nemțească către
cortul lui, unii călări, alții pedeștri și socoti că aceștia sunt ajutorul lui și nimica de dânșii nu se temea; iar ei procleții nu i-au fost de aju-
tor, ci vrăjmași. Si dacă văzu că sosesc, ieși din cort înaintea lor și le zise: Bine ați venit, voinicilor, vitejilor! Iar ei se repeziră asupra lui
ca niște dihănii sălbatice cu săbiile scoase, iar unul se repezi cu sulița și-l lovi dirept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul și căzu trupul
lui cel frumos ca un copac, pentru că nu știuse nici se prileji sabia în mâna lui cea iute, și-i rămase trupul lui gol în pulbere aruncat”( P.P.
Panaitescu, op,. cit. p.184).

Familia . La vârsta de 26 de ani, în 1584, Mihai s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicu din Vâlcănești și nepoata
lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Cu Stanca, Mihai a avut doi copii: pe Nicolae, numit, uneori, în documente și Nicolae Pătrașcu și pe
Florica. Nicolae, care a ținut tronul Tării Românești pe când tatăl său era în Ardeal, s-a căsătorit cu Ancuța, fata lui Radu Serban (1602-
1611), cu care a avut o fiică, Ilinca. Florica s-a măritat cu Preda postelnicu. Doamna Stanca a murit de ciumă în 1603. Mama voievodu-
lui, Tudora sau Theodora s-a retras, la sfârșitul domniei lui Mihai Viteazul, la Mănăstirea Cozia și s-a călugărit, primind numele de
Teofana (C.C.Giurescu, op. cit. pp. 207-208)
ÎNTREZĂRIRI 29

CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE LA REDACŢIE

Caietele de la Ţinteşti Nr. 4 (2016). Tânăra publicaţie trimestrială se deschide cu un editorial („Nu murim când vor statui-
le‖) al lui M. Ifrim care merge drept la ţintă („Target‖): sufletul cititorului, ca şi versurile lui Stelian Grigore („Sat natal‖),
eseul Mihaelei Gomoescu („Ţinteştean. Român. European?‖) şi evocarea lui Nistor Tănăsescu („Veşnicia trece şi prin Ţin-
teşti‖). Trecutul localităţii din vecinătatea oraşului Buzău este scos la lumină prin contribuţia lui I. Neagu şi a lui Mihai Şte-
fan. De reţinut „Tableta ca o bombă cu ceas‖ a Magdei Ursache şi contribuţia consistentă a Marilenei Lică-Maşala, cu proză
scurtă, restituiri (Mihai Antonescu, condamnat la moarte şi executat de comunişti în 1946) şi interviu („Prietenul care mă
întreabă…‖).
Nr.6 (2017) se deschide cu remarcabilele versuri ale lui N. Cabel („Post scriptum‖) scrise de Sânziene, şi se conti-
nuă cu texte de mare valoare (M. Gomoescu, Cr. Rotărescu-Antohi, El.D.Plătică, S. Grigore, M. Ursache, A. Anghel, C.
Păun-Heinzel, A. Pioară, V. Bistriceanu, M. Ştefan).
Orizonturile bucuriei Nr. 1, „revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă‖, editată de Asociaţia pentru Civi-
lizaţie Ortodoxă ASCIOR. Redactor-şef: Iona Nicolae Muşat, secretar de redacţie: Floarea Dimian, tehnoredactor: Tiberiu
Câmpan. Din sumar: editorialul „Motivaţia lansării revistei‖ (I.N. Muşat), „Strategia revistei‖ (preot prof.dr. M. Milea), ver-
suri de Girel Barbu, Mihaela Roxana Boboc, A. Anghel, F. Dimian, S. Cătinean, M. Bendoiu, T. Cabel, A. Haz, M. Alexa,
G. Tuzu, D. Stoica, M. Rugină, D.Z. Ciugureanu, G. Zaharia, M.D. Istrate, F. Zirbo, E. Amariei, L. Liciu, L. Gogu. De înal-
tă valoare artistică este medalionul pictorului iconar preoteasa Ana Necula-Avram, ca şi oferta de costume populare confec-
ţionate de un atelier de pe strada Transilvaniei, din Buzău.
George TEI: „Rătăcit în sentimente”, 2016. Excentricul poet bucureştean, considerat în prefaţă „rebel
între poeţi‖ de către actorul Eugen Cristea, şi-a prezentat acest volum la Biblioteca Comunală din Pâr-
scov, în ziua de 27 XI 2016, sub tutela Cenaclului V. Voiculescu din Buzău, alături de tânăra Andra Du-
minică (vol. „Strigăte fără ecou‖), cu rădăcini într-o veche familie pârscoveană. Varianta în limba france-
ză a celor 98 de poeme a fost realizată de Anca Măgurean („Perdu dans les sentiments‖).
Titi DAMIAN: „Muscelenii”, vol IV, 2016. Subintitulată „Ruina‖, ultima parte a romanului început în
urmă cu 12 ani (1500 de pagini!) încheie o spectaculoasă tetralogie, unică în proza contemporană. Scriito-
rul T.D., născut în Muscelu-Cărămăneşti (Colţi), a purtat cu sine în Bărăganul ialomiţean matricea sufletească a satului de
munte prosper până la primul faliment social – colectivizarea, trăindu-şi acum agonia unei depopulări inevitabile, ajungând
„sat fără şcoală, fără copii, fără botezuri, fără cununii‖. Originalitatea acestui roman-fluviu este construită pe problematică şi
pe stil. O cronică amară a satului de munte, desfăşurată pe durata a cinci decenii. Finalul deschis promite, cine ştie, o conti-
nuare.
Mihai DORIN: „Civilizaţia românilor în viziunea lui Eminescu”, 1998. Eseu bine închegat, având, la origine, teza de
doctorat a apreciatului conferenţiar de ştiinţe umaniste al Universităţii „Gheorghe Asachi‖ din Iaşi. Cele 5 capitole (Sistemul
de referinţă al epocii, Geneza cugetării politice eminesciene, Factorii constitutivi ai civilizaţiei românilor, Românii în evul
modern, Factorii de incompatibilitate şi întârziere istorică) prezintă concepţia gazetarului Eminescu privitoare la civilizaţia
românilor, prin gândirea unui fin analist contemporan.
Prof.dr. Vasile PASAILĂ: „Straja – Vatră de istorie din Valea Sucevei”, 2009, lucrare
impresionantă prin organizare, prin îmbinarea stilului ştiinţific cu cel narativ, prin bogăţia in-
formaţiilor. Ca un argument suplimentar pentru a vizita localitatea Straja, autorul anexează 112
pagini cu imagini inedite. Un capitol special îl constituie cel dedicat personalităţilor comunei
Straja, activităţii lor culturale, ştiinţifice şi culturale: Savantul Dimitrie Onciul, preşedinte al
Academiei Române, preotul Ilie Pasailă, teologul N. Cotos, pictorul George Cotos, părintele
Dimitrie Dan ş.a.
Aura CHRISTI: „Geniul inimii”, 2017, roman în versuri ilustrat de Mircia Dumitrescu, subintitulat „Cartea iluminărilor
mele‖. Volum excepţional, de peste 400 de pagini, inspirat de Harul Divin, realizat între 31 mai şi 29 august 2016, cu o pre-
faţă de Mircea Braga. Este format din trei „cărţi‖: Povestea subteranei, Copiii himerelor, Un cuib de sfinţi. Numărul unu
(778) al revistei „Contemporanul. Ideea Europeană‖ cuprinde mai multe studii dedicate acestei cărţi. Ele sunt semnate de N.
Breban, I. Munteanu, N. Sălcudeanu, S. Borbely, T. Codreanu, V. Nemoianu. „O carte pentru cel ce ştie. O carte pentru mi-
ne‖. Portretul divinei creatoare a fost realizat de Andrei Potlog. Cele două moto-uri care patronează lucrarea sunt din F.
Dostoievski şi Marina Ţvetaieva.
Cartelul metaforelor Nr. 30-32. Magda Ursache scrie despre mijloacele prin care se ratează un scriitor. Printre ele se află:
slujirea politicului, negarea înaintaşilor şi pornografia. Am mai reţinut un comentariu semnat de D. Sitar-Tăut referitor la
două volume de cronici şi recenzii aparţinând Rodicăi Lăzărescu şi continuarea dialogului literar dintre poeţii M. Ifrim şi N.
Cabel.
RETROSPECTIVĂ Asociaţia Ortodoxă Filantropia Berca. Broşura redactată de pr.prof. Daniel Necula şi tehnoredacta-
tă de prof. Iuliana Tăbăcaru face retrospectiva 2016 a realizărilor pe plan social şi uman a cunoscutei asociaţiei filantropice
ÎNTREZĂRIRI 30
susţinute de parohia ortodoxă din Sătuc – Berca. Sunt evidenţiate cu texte şi imagini activităţi precum „Ziua porţilor deschi-
se‖, Şezătoarea cultural-artistică „Culorile toamnei‖, mişcarea sportivă „Mens sana in corpore sano‖ constând în înfiinţarea
clubului de fotbal Viitorul Berca, având 50 de copii de la 7 la 17 ani, înscrişi în competiţiile oficiale. Asociaţa Filantropia
investeşte şi în educaţie, acordând lunar 8 burse sociale pentru elevi şi studenţi. Am remarcat articolul „Evaluarea şi consili-
erea psihologică‖ semnat de psihologul clinician Andreea Manta, şi „Nu vreau să merg la azil!‖, semnat de Catinca Ion.
„Nimic nu reuşeşte fără ajutorul lui Dumnezeu, iar noi ştim şi credem că Dumnezeu ne-a ajutat în tot ceea ce am întreprins,
de aceea şi dăm Slavă pentru toate‖.
Tudor CICU: „Scrisori din prisaca de la Negoşina”, 2016. Subintitulată „Libertatea de a citi‖, noua carte aduce în discu-
ţie menirea scriitorului, „purtător al flăcării ce va scoate din popor Frumuseţea la liman‖, angajat într-o luptă fără învingă-
tor, asemenea lui Cervantes şi eroului său. Autorul reînvie scrisoarea literară, o specie rafinată de clasicismul francez, şi pre-
luată la noi de C. Negruzzi, cu „Negru pe alb‖ (1857). Volumul lui C.N. cuprindea 32 de scrisori, volumul lui T.C.- 20, pu-
blicate mai întâi pe blogul personal.
Aurel ANGHEL: „Pârnod”, 2016. Cunoaştem proza lui A. Anghel numai din fragmentele pu-
blicate în Întrezăriri. Cartea care evocă amintirea lui Pârnod nu a ajuns încă la noi. Suntem, to-
tuşi, bucuroşi să publicăm un comentariu apărut de curând în revista Helis: „Pentru neiniţiaţi,
titlul romanului poate părea bizar. Ce înseamnă Pârnod? În limba română nu există acest cu-
vânt dar, separându-l pe jumătate, ar avea ceva semnificţie. Citind romanul o descoperi pe cea
adevărată: Pârnod este porecla tatălui autorului, trăitor într-o comună din Bărăgan, Cocora,
unde aproape fiecare cetăţean era cunoscut nu după numele din actele de stare civilă, ci după
poreclă. Ce este de fapt acest roman? Autorul a strâns aici o sumă de povestiri, publicate în
Helis, sau alte cărţi , pe care le-a cimentat admirabil, pentru a evoca personalitatea complexă a
tatălui. Este un prilej de a zugrăvi spaţiul minunat al copilăriei și adolescenţei, în interacţiunea
lui, uneori dramatică, cu lumea. În câteva sute de pagini,Aurel Anghel a imortalizat universul
viu, singular al satului din Bărăgan, după cel de al doilea război mondial și metamorfozele lui
dictate de spasmele sociale într-un complex istoric tumultos, totul filtrat prin lentila personalită-
ţii lui Pârnod. Este un roman captivant, în care mulţi dintre noi se regăsesc, o monografie genială a comunei respective, un
roman perfect realizat stilistic și care se va așeza firesc în panoplia operelor durabile ale literaturii române. 17.01.2017
BELGRANO 2 , Antarctica, Dan Simionescu”

TAINELE LECTURII
Alina COJOCARU
O problemă acută a societăṭii în care trăim o constituie, în rândul copiilor, al tinerilor, dezinteresul pentru
lectură. Se constată tot mai des faptul că pentru mulṭi elevi cititul a devenit o corvoadă, ei necitind din plăcere, ci doar
din obligaṭie, unii dintre aceṣtia nu citesc nici măcar din obligaṭie. Aceṣtia renunṭă cu uṣurinṭă la cărṭi în favoarea
vizionării programelor TV, a filmelor, a navigării pe internet sau în favoarea jocurilor pe calculator care le răpesc tot
timpul liber. Dezvoltarea tehnologiei prezintă atât avantaje, cât ṣi dezavantaje. Printre avantajele internetului se nu-
mără accesul mai rapid la informaṭii din toate domeniile, economia de timp, posibilitatea de a comunica prin mail,
messenger, precum ṣi posibilitatea de a socializa cu persoane din diverse ṭări; însă, în acelaṣi timp, utilizarea inter-
netului prezintă ṣi dezavantaje, precum: accesul la internet este permis oricui, indiferent de vârstă, de experienṭă,
fapt ce poate deteriora caracterul multor copii prin vizionarea unor lucruri nepotrivite vârstei lor; calitatea ṣi veridicitatea informaṭiilor de pe internet sunt
nesigure ṣi greu de verificat; stricarea limbajului de comunicare prin folosirea a tot felul de prescurtări (de cele mai multe ori, elevii uită să mai scrie
corect, nu mai ṭin cont de diacritice, de semnele de punctuaṭie ṣi de ortografie); se pierde mult timp cu jocuri pe calculator, filme, facebook; statul prea
mult în faṭa calculatorului poate dăuna sănătăṭii.
Din punctul meu de vedere, cel mai mare dezavantaj este acela că tinerii nu mai au contact direct cu cărṭile, nu mai au acea plăcere de a
alege o carte dintr-un raft prăfuit din bibliotecă ṣi de a o răsfoi, de a simṭi acel miros specific al cărṭilor învechite de trecerea timpului…Ei nu ṣtiu, din
păcate, ce pierd! Nu conṣtientizează ce rol important are lectura în viaṭa fiecăruia dintre noi, cât de mult o carte ne poate schimba viaṭa; cărṭile fiind
făuritoare de personalităṭi, întrucât o carte te trimite la alte cărṭi ṣi toate formează o bază trainică a culturii fiecăruia.
Cu fiecare carte pe care o citim trăim noi experienṭe, ea ne oferă posibilitatea de a ne lărgi orizonturile, de a privi o problemă din mai multe
unghiuri, de a călători peste tot în lume ṣi în diferite perioade de timp, de a face cunoṣtinṭă cu diverse personaje, situaṭii în care acṭionează personaje-
le, ne dă prilejul de a extrage din fiecare carte citită câte o învăṭătură, o morală ṣi astfel devenim încet – încet mai buni, mai înṭelepṭi, mai încrezători în
capacităṭile noastre intelectuale. În cărṭi găsim răspunsuri la toate întrebările ṣi frământările noastre, trebuie doar să alegem cartea potrivită ṣi în
concordanṭă cu vârsta cititorilor. Ea, cartea, reprezintă un izvor nesecat de înṭelepciune, morală, adevăr, credinṭă, dragoste, milă, bunăta-
te…Dezvăluie tainele naturii, istoria neamului, dragostea pentru pământul strămoṣesc, calităṭi ṣi defecte umane.
De la vârste fragede trebuie să li se insufle copiilor dragostea ṣi interesul pentru citit; primii paṣi în acest sens trebuie săvârṣiṭi de către
părinṭi prin citire a unor poveṣti, basme, întrucât încă de la vârsta de 3-4 aniṣori, copiii au multă disponibilitate ṣi o capacitate crescută de a se identifi-
ca cu personajele preferate, de a se bucura sau a se întrista împreună cu ele. Fiind îndrumaṭi de mici le va fi mult mai uṣor să se apropie de cărṭi după
ce îṣi vor forma deprinderea de a scrie ṣi a citi.
ÎNTREZĂRIRI 31

BINEFACERILE RUGĂCIUNII
Preot Enache NECULA

Dumnezeu a sădit în adâncul sufletului nostru dorinţa de a săvârşi binele, de a cunoaşte adevărul şi de a
ne înălţa spre El, creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute.
Inălţarea noastră spre Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El se face prin rugăciune. Ea este convorbi-
rea noastră cu Părintele ceresc. Prin ea sufletul creştinului se îndreaptă, cu toate puterile spre Dumnezeu, dar, în
acelaşi timp ea face să se reverse, asupra celui ce se roagă, harul dumnezeiesc.
Toate vietăţile de pe faţa pământului sunt mulţumite cu mediul lor. Numai omul nu află mângâiere şi odihnă
pe pământ. Păsările cerului cântă vesele în codri, fluturii zboară liberi în aer, peştii saltă în ape limpezi, oile se îndes-
tulează cu iarba câmpului, numai omul, acest călător fără patrie nu-şi află odihna sufletului său. El ştie că nu pe pă-
mânt este ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, ca
aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga. Aşa s-a născut
rugaciunea în om. Rugăciunea este marele dar dat nouă de Dumnezeu ca să putem fi în comuniune cu El. Este darul dumnezeiesc revărsat peste
spinii pământului, este o necesitate şi mai întâi o datorie. Toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, poate omul să tacă? Poţi să asculţi cântecul păsărilor,
murmurul apelor, adierea vânturilor şi freamătul mărilor, iar tu omule, poţi sta nepăsător?
Rugăciunea este o lucrare sfântă, îndeletnicire înaltă, prin care viaţa noastră se îndreaptă spre Dumnezeu, e o înalţare a inimii şi o împreu-
nă-petrecere cu harul dumnezeiesc, care luminează, curăţă şi sfinţeşte viaţa omului. Adevăratul credincios este un om al rugăciunii. Rugăciunea este
pentru sufletul lui ceea ce este hrana pentru trup. Ea este pâinea cea din toate zilele a vieţii sufleteşti.
Rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ. Viaţa omului, de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de mul-
ţime de dureri, necazuri, primejdii, suferinţe şi lacrimi. Cum va străbate acest călător străin – omul – calea aceasta primejdioasă, de nu va avea călăuză
un toiag de sprijin pe acest drum spinos! Acest toiag este sfânta rugăciune.
Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor; cu rugăciunea au crescut în viaţă, cu rugăciune în inimă au pornit la luptă
pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îm-
bătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Este bine şi folositor să vorbim oricât de des despre rugăciune. Rugăciunea este sufletul creştinătăţii,
este maica tuturor virtuţilor. Ne ridică mintea către Dumnezeu, este vorbirea cea mai intimă a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa lumii, inima
credinţei, pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune niciun su-
flet nu poate primi lumină, nu se poate mântui. Ori de câte ori ne rugăm, ochii sufletului întâlnesc harul dumnezeiesc. Cel ce se roagă cu credinţă şi cu
smerenie simte lucrarea binefăcătoare a harului, dobândeşte pacea cu sine însuşi şi mulţumire sufletească.
Poate că noi înşine nu ştim şi nu reuşim să mânuim cum se cuvine rugăciunea. Am auzit zicând: “Dumnezeu nu mi-a împlinit rugăciunea
mea, am plătit slujbe la biserică, am fost la mănăstiri, am făcut cereri la Dumnezeu, dar … nu mi s-au implinit”. Aceşti creştini nu ştiu ce cer. Ei nu cer
lucruri folositoare mântuirii sufletului lor, nu cer iertarea păcatelor, nu cer mai multă credinţă, nu vor pocăinţa, adică părerea de rău pentru păcatele
făcute, nu dragoste şi iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele lor, nu cer răbdare şi îndepărtarea ispitelor. Cei mai mulţi cer: mărire pământească, bani
mulţi, avere multă, spor în cele pământeşti, servicii bune şi uşoare, viaţă lungă, viitor fericit, cinstire de la oameni, să fie apreciaţi şi laudaţi de cei din
jurul lor şi multe altele. Aceste rugăciuni nu sunt împlinite pentru că nu sunt nici în folosul lor nici al semenilorlor.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a învăţat cum să ne rugăm şi ce să cerem în rugăciunile noastre. El însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a rugat, diminea-
ţa, la amiază şi seara. S-a rugat la începutul activităţii Sale, în decursul ei şi la sfârşit. S-a rugat în temple, pe mare sau pe uscat, în mijlocul mulţimilor
sau în locuri singuratice. Avem cea mai frumoasă şi mai cuprinzătoare rugăciune, Rugăciunea “Tatăl nostru”.
Prin pilde minunate ne-a învăţat cum să ne rugăm, cu credinţă, cu smerenie, să alungăm din inimătoată răutatea. Să cerem cele ce sunt de
folos pentru sufletele şi trupurile noastre. Ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru vrajmaşii noştri.
Rugăciunea este “scara către cer”, prin ea primim ploaia binefacătoare a harului dumnezeiesc. Ea ne ajută să fim mai buni, mai iertători, mai
credincioşi şi să înaintăm pe treptele desăvârşirii. In urcuşul spre desăvârşire pot apărea multe obstacole. Ispitele şi păcatul ne ies înainte la tot pasul.
In aceste momente rugăciunea ne ajută, revarsă în suflet energia de care avem nevoie pentru a ne împotrivi celui rău.
Curăţia inimii, iertarea păcatelor, credinţa în Dumnezeu, facerea de bine şi celelalte virtuţi care împodobesc viaţa unui creştin le avem numai
în climatul rugăciunii. Unii se întreabă: ce legătură este între credinţă şi rugăciune? “Nu cumva putem crede şi dacă nu ne rugăm? Sau, nu cumva ne
putem ruga fără să avem credinţă?” De fapt credinţa şi rugăciunea sunt într-o strânsă legătură. Am putea spune că nu există una fără de cealaltă. Nici
credinţă fără rugăciune nici rugăciune fără credinţă. Ele se condiţionează şi se completează reciporoc. După cum frunzele pomilor fac coroana frumoa-
să şi ajută la dezvoltarea fructelor, tot astfel rugăciunile împodobesc viaţa creştinilor, o apară şi îi ajută să aducă roadele faptelor bune. Ne învaţă cum
să ieşim biruitori asupra unor greutăţi care se ivesc în viaţă. Ne dă răbdare şi putere de a ierta pe cei ce ne fac rău.
In familie rugăciunea este liantul care ţine dragostea şi încrederea între soţi. În sufletul copiilor ea devine temelie a respectului şi dragostei fa-
ţă de părinţi. Rugându-ne cu credinţă devenim mai buni, mai înţelegători, mai umani.
“Rugăciunea este aripa credinţei, roada nădejdei, oglinda dragostei, pecetea virtuţii şi izvorul pocăinţei. Ea este izvor nesecat de sfinţenie şi
trăire creştinească, este pavăza care ne ocroteşte de imboldul ispitelor şi este cheia cu care deschidem porţile cerului şi lăsăm să se pogoare asupra
noastră harul lui Dumnezeu. Rugăciunea îmbărbătează pe cel deznădăjduit, ridică pe cel căzut, mângâie pe cel întristat, înviorează pe cel obosit, în-
toarce la credinţă pe cel păcătos, întăreşte pe cel îndoielnic în credinţă şi smereşte pe cel trufaş; pe cel aspru îl îmblânzeşte, pe cel pizmaş îl potoleşte
şi către lucrarea faptelor bune pe toţi îi povăţuieşte.”
Aşadar, darul şi puterea rugăciunii sunt foarte mari. Dar şi duşmanii rugăciunii sunt mulţi. Iată câţiva: satana, lumea, trupul, plăcerile, grijile
vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al omului. Când vrei să te duci la biserică, locul cel mai sfânt de rugăciune, el, îţi pune piedică, îţi
găseşte o ocupaţie, face ceva ca să nu ai timp şi pentru rugăciune. Aceasta este cea mai întâlnită motivaţie. “De ce nu veniţi la Biserică? De ce nu vă
rugaţi? Nu avem timp, părinte.” Ceea ce nu este adevărat. Timp avem, dar nu ştim să-l folosim. Să nu uităm, că rugăciunea este dragostea de Dumne-
zeu şi de oameni în acţiune, ea duce la unirea cu Dumnezeu şi la apropierea între oameni.
Fericiţi sunt cei ce au puterea rugăciunii şi se bucură de beneficiile ei !
ÎNTREZĂRIRI 32

TRADIŢII, DATINI, OBICEIURI

TRADIŢIA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ - DESPRE ANOTIMPURILE ANULUI
C. COSTEA
In conceția populară românească arhaică, anul era împărțit în patru perioade distincte: copilăria,
tinerețea, maturitatea și bătrânețea, etape care corespundeau cu vârstele omului. Desfășurarea eveni-
mentelor acestor perioade numite anotimpuri erau ordonate și influențate de sărbătorile celor două mari
cicluri: familial și calendaristic. Deosebirea esențială constă în durata acestor intervale: viața omului se
desfășoară pe parcursul a câtorva decenii, pe când evenimentele din timpul anului se petrec în 365 sau
366 de zile. Pentru locuitorii satului românesc arhaic, tradițional, timpul avea valoare lucrativă. El era
strâns legat de faptele, întâmplările și evenimentele petrecute pe parcursul vieții oamenilor (ocupații,
preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor și păsărilor). De aici vine denumirea sărbătorilor precum și a
principalelor îndeletniciri, agricultura și păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar și un altul pastoral (Ion Ghinoiu,
Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002, p. 23). Numele anului și reprezentarea lui alegorică se în-
tâlnește într-un basm mitic despre luna februarie. Anul apare personificat într-un moș care avea o vie pe rod la care ținea
foarte mult. Bătrânul avea 12 feciori care purtau numele celor 12 luni ale anului. Feciorii uncheașului au lucrat via, au cules-
o, au făcut vin și l-au pus într-un butoi mare, dându-i 12 cepuri la nivelele corespunzătoare vinului, pentru lunile anului. Ce-
pul de la fundul butoiului era cepul lui Făurar, deoarece el era feciorul cel mai mic și el lua ceea ce mai rămânea din butoi.
Fiecare frate trebuia să bea, în luna lui, de la cepul lui care era suprapus lunii anterioare. Fratele cel mai mic bea mereu de
la cepul lui. Frații mai mari așteptau să bea și ei după ce se termină rândul celui mic. Când au vrut să bea, în ordinea vâr-
stei, ceilalți nu mai aveau vin în butoi, pentru că pe cepul său, Făurar sorbise tot vinul de deasupra. Frații ceilalți îl fugăresc
să-l omoare dar prâslea prinsese puteri de la atâta vin ce băuse și scapă nevătămat (Romulus Vulcănescu, Mitologia română,
Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 437). In tradiția populară, lunile anului care alcătuiesc cele patru anotimpuri sunt consi-
derate a fi cei 12 copii ai anului sau ramurile unui copac bătrân. Fiecare denumire avea, în lumea satului o anumită semnifi-
cație. Fiecare din aceste luni sugerează prin numele ei o anumită activitate din viața oamenilor ori amintesc despre o anumi-
tă tradiție. Vom vedea semnificația fiecărei luni în articolele viitoare.
PRIMAVARA - In calendarul civil acest anotimp durează de la 1 martie până la 31 mai. Primăvara astronomică în-
cepe la 21 martie când se produce echinocțiul de primăvară și se sfârșește la 22 iunie când are loc solstițiul de vară. Denu-
mirea anotimpului vine din limba latină, de la termenul „prima vera‖. Anotimpul era dedicat de vechii greci zeului Hermes,
iar la romani,, corespondentului acestuia, Mercurius, crainicul și mesagerul zeilor, zeul comerțului și călăuzitorul, în Infern,
al sufletului morților (Anca Balaci, Mic dicționar mitologic greco-roman, Editura Stiințifică, Bucurerști, 1969, pp. 191-
192). In tradiția populară este identificată cu o fată tânără, foarte frumoasă, plăcută dar cam deșucheată deoarece stă îmbră-
cată și încălțată pe o bucată de pământ cu o dungă de iarbă verde și alta de pământ uscat, neânverzit, iar printre ele o dungă
de apă și una de glod. In mijloc se află un pom înmugurit, gata să dea în floare (Marcel Olinescu, Mitologie românească,
Editura Saeculum vizual, București, 2004, p. 256). In iconografie apare ca o femeie tânără, gingașă, neasemuit de frumoasă,
purtând pe cap o ghirlandă de flori multicolore. Primăvara reprezintă victoria vieții, triumful soarelui și al luminii asupra
morții și întunericului iernii. Raportată la vârstele omului, primăvara reprezintă pruncia și copilăria, fiind cel mai schimbă-
tor anotimp al anului, ilustrat de alternanțe capricioase ale vremii: cald-frig, senin- înorat, soare, vânt-ploaie. Este anotimpul
florilor și al exuberanței vegetației, al cântecului, jocului și al veseliei, al tinereții și al dragostei. Cea mai mare sărbătoare
creștină a primăverii este cea a Sfintelor Paști, deschisă de Duminica Floriilor și închisă de Duminica Tomii. Există nume-
roase tradiții, datini și obiceiuri legate de acest anotimp. Noi am selectat doar o parte dintre acestea. Se spune în popor că
primăvara când se scot vacile din grajd la păscut, li se leagă un fir sau o panglică de culoare roșie de coadă ca să nu fie deo-
cheate și nici duhurile rele să nu se apropie de ele și să le ia laptele. Când se ieșea primăvara la arat și se trăgea prima braz-
dă se obișnuia să se pună pe brazdă pâine și sare pentru ca roadele să fie bogate și pământul să rodească. Gospodarul nu
trebuia să dea sămânță nimănui până ce nu semăna el primul pentru că, se zicea, norocul îl va părăsi și nu se vor face roade
pe ogorul lui. Dacă vei vedea, pentru prima dată, numai o rândunică toată vara vei fi singur. Când vezi întâia dată rândunele
să te speli iute pe obraz cu apă sau cu lapte pentru a nu avea pete sau alunițe pe față. Dacă găsești, primăvara, un furnicar
este bine să iei tărână din acel furnicar și să o arunci peste cap, zicând: „ să fiu iute și sănătos ca furnica‖!, astfel vei scăpa și
de dureri de cap sau de friguri și nici nu vei avea vreo moleșire sau lenevie. Când vezi, primăvara un șarpe, pentru prima
oară, este bine să-l ucizi căci omorându-l îi iei puterea, iar de va scăpa, șarpele îi ia puterea omului. Primăvara, devreme, se
leagă câteva vițe de vie sau pomi fructiferi din livadă, cu salcie de la Florii ca să fie ferite de piatră. In locul unde tună pri-
ma oară, primăvara, acolo va fi belșug și pâinea cea mai bună. Dacă vei vedea o barză zburând pe sus atunci vei fi sănătos
tot anul iar de o vei vedea mergând pe jos, pe câmp, vei fi bolnav. Atunci când vezi, primăvara, un cârd de cocori este bine
să-i numeri ca să știi că atâția ani vei trăi. Dacă vezi cucul pe un pom verde, atunci vei fi sănătoa întregul an; iar de se va
așeza pe un pom uscat, va prevesti boală; dacă această pasăre se așează pe pământ, cel care o vede va avea multe griji și
ÎNTREZĂRIRI 33
nevoi. Dacă vei vedea, pentru prima oară, un miel alb vei avea tot anul inima bună; de vei vedea miel negru, atunci inima îți
va fi tot anul neagră. Când vei vedea zburând un fluture roșu, vei fi sănătos; dacă fluturele este de culoare galbenă, tot anul
vei fi galben la față și bolnav. Când auzi prima dată cucul cântând și ești bolnav, atunci tot anul vei fi bolnav. Când cucul
cântă aproape de casă este semn de moarte. Dacă tună primăvara și mai este încă zăpadă, vara va cădea grindină multă.
Atunci când pomii înfloresc timpuriu, în perioada următoare va fi secetă. Dacă primăvara va fi ploioasă, vara va fi secetoa-
să.
VARA -Denumirea acestui anotimp vine din limba latină de la termenul „vera‖. Conform calendarului civil, vara
începe la 1 iunie și se încheie la 31 august. In schimb, vara astronomică începe la 22 iunie (solstițiul de vară) și se termină
la 23 septembrie (echinocțiul de toamnă). Potrivit tradiției populare vara se prezintă ca o fată tânără și frumoasă dar bine
legată. E numai în cămașă și se plimbă printre flori, mângâindu-le și vorbind cu ele. Peisajul este completat de pomi încăr-
cați cu toate soiurile de fructe rumenite și coapte: cireșe, vișine, pere, mere, care de care mai arătoase și mai ochioase ce râd
printre frunzele verzi (Marcel Olinescu, op. cit. P.357). Anotimpul era închinat de grecii din Antichitate zeului Apollo, zeul
Soarelui, al luminii, în general, zeu al tămăduirii, priceput în arta vindecării. Mai târziu a devenit zeul muzicii, al poeziei și
al artelor frumoase (Anca Balaci, op. cit. pp.38-39). Raportată la vârsta omului ea este „vara vietii‖, reprezentând simbolul
tinereții, al vigoarii și al impetuozității. Din punct de vedere calendaristic, vara este anotimpul belșugului, al coacerii roade-
lor pământului, iar ca alegorie universală, ea semnifică lumina, căldura, fertilitatea și împlinirea vieții ( Ion Ghinoiu, op. cit.
P.96). Coincide cu perioada de coacere a grâului, cu roitul stupilor și recoltarea mierii, cu culegerea plantelor de leac și tă-
măduitoare. Totuși, în tradiția populară, sărbătoarea care marchează începutul verii este cea a Sânzienelor sau Drăgaica,
sărbătoare care își are originea într-un străvechi cult solar închinat zeiței Diana, veche divinitate italică identificată cu Ar-
temis din mitologia greacă. Era considerată zeița luminii, al cărei simbol strălucitor era Luna (Anca Balaci, op. cit. p. 124).
Sânzienele erau considerate ca niște fecioare frumoase, adevărate preotese ale Soarelui, divinități nocturne ascunse prin pă-
durile întunecate care, în noaptea de 23 spre 24 iunie plutesc prin aer sau umblă pe pământ, cântă și dansează, împart rod
holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și de miros florile, tămădu-
iesc bolile și suferințele oamenilor (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideea, București , 2001, p.
123). In legătură cu acest anotimp putem aminti câteva tradiții. Dacă, în timpul verii apar vârtejuri în aer, aceasta înseamnă
secetă. Când sunt multe nuci și alune este semn că iarna va fi grea. Dacă cucul mai zăbovește o săptămână până în Sfântul
Petru, iarna va fi grea; dacă mai rămâne o săptămână după Sfântul Petru, se anunță o iarnă blândă și uscată.
TOAMNA - Numele toamnei vine de la latinescul ‖automnus‖.In calendarul astronomic toamna debutează la echi-
nocțiul de toamnă (23 septembrie) și se încheie la solstițiul de iarnă (22 decembrie). In conformitate cu calendarul civil,
anotimpul începe la 1 septembrie și se încheie la 30 noiembrie. In popor, toamna este identificată cu o femeie frumoasă,
îmbrăcată bine și cu un cojocel cu râuri, cu bumbi de aur. Este frumoasă, înaltă, mlădioasă dar, deși zâmbetul îi înflorește
pe față, ochii îi sunt mereu triști și gândurile parcă ar fi departe. Fel de fel de fructe îi stau în cale, aurii și rumenite. Frunze-
le copacilor par de aramă și de aur. Din aur este și părul femeii, pe când iarba dimprejur e îngălbenită (Marcel Olinescu, op.
cit. p. 257). Vechii greci au închinat acest anotimp lui Dyonisos, zeu al puterii roditoare a pământului, zeul viței de vie și al
vinului, sinonim cu Bacchus, la romani. Raportată la vârstele omului „toamna vieții‖ reprezintă simbolul maturității, al băr-
băției și al înțelepciunii. Este anotimpul strângerii roadelor bogate, iar ca alegorie universală, toamna ilustrează lumina cre-
pusculară a ultimelor bucurii ale vieții, dar și beneficiile și plăcerile vieții. Activitățile specifice acestui anotimp sunt: se-
mănatul cerealelor, culesul viilor și al fructelor, depozitarea ultimelor recolte de pe câmp. Activitățile specifice păstorilor:
coborârea oilor de la munte și pregătirea pentru iernat, deschiderea țarinilor pentru pășunatul devălmaș, angajarea ciobani-
lor pentru viitorul an pastoral, etc. Dacă vor fi bureți mulți, toamna va fi lungă. Când ciorile își fac apariția mai devreme
este semn că iarna va veni în curând. Atunci când rândunelele pleacă de la noi mai târziu este semn de toamnă lungă, fru-
moasă și călduroasă. Dacă păsările călătoare, când pleacă de la noi, au zborul lin este semn de toamnă lungă și blândă; dacă
zboară în cerc și fac multă zarvă, vremea va fi schimbătoare și toamna va fi urâtă. Dacă apar, sporadic, flori de salcâm este
semn de toamnă lungă. Atunci când vom observa, toamna, șoareci mulți este semn de iarnă lungă și grea. Când vrăbiile ci-
ripesc gălăgios e semn că va ploua. Dacă pițigoii și ciocârlanii vor țopăi pe lângă casă, ocoale, etc. va fi frig în scurt timp și
va ninge. Dacă toamna fulgeră și tună, atunci primăvara va fi secetoasă. Atunci când iepurii vin în grădină și fac stricăciuni
este semn de iarnă grea. Când toamna tună se spune că Sfântul Ilie se întoarce acasă cu carul încărcat de porumb. In tradiția
populară românească se spune că toamna începe la Sfânta Maria Mică (8 septembrie) și se sfârșește la Sfântul Nicolae (6
decembrie).
IARNA - Numele își are originea în termenul latin „hibernum‖. Anotimpul, după calendarul civil începe la 1 de-
cembrie și de termină la 28 sau 29 februarie. Iarna astronomică debutează cu solstițiul de iarnă (21 decembrie) si se termi-
nă odată cu echinocțiul de primăvară (21 martie). După tradiția populară, iarna se înfățișează sub chipul unui om bătrân cu
barba albă, cu țurțuri de gheață la sprincene și la mustăți, îmbrăcat cu 12 cojoace și tot dârdâind de frig. Pomii apar ca și
morți, doar câte o frunză uscată se leagănă în vânt. Pământul e înghețat bocnă. Nici o floare, doar flori de gheață, nici o
frunză verde decât cea a bradului. Când moșneagul se mai scutură de frig, ninge (M. Olinescu, op. cit.p. 527). Grecii antici
ÎNTREZĂRIRI 34
au dedicat acest anotimp zeului Hefaistos, zeul metalelor și al meșteșugurilor legate de foc, corespondentul lui Hades sau
Pluto, la romani (Anca Balaci, op. cit. pp.178-179). Raportată la vârstele omului, iarna reprezintă simbolul bătrâneții
nepurincioase, iar din punct de vedere calendaristic este anotimpul tristeții, al singurătății și al morții. Ca alegorie universa-
lă iarna se asociază cu întunericul, frigul, sterilitatea, moartea (Ion Ghinoiu, op. cit. p. 181). In popor este considerat un ano-
timp nefavorabil activităților lucrative la câmp sau pe afară, în schimb se practică activități legate de industria casnică: cu-
sut, tors, țesut, brodat, croșetat. Spre sfârșitul lunii februarie gospodarii pregăteau uneltele și animalele pentru arat, ascuțeau
și îndreptau fiarele plugului, reparau și confecționau unelte, îngrijeau animalele. Cu privire la acest anotimp, în popor, cir-
culă o serie de tradiții și superstiții dintre care menționăm doar câteva. Atunci când iarna, la marile sărbători, va fi promo-
roacă multă, acesta este semn de belșug în toate. Este bine să ținem minte în ce zi a săptămânii a început să ningă pentru ca,
primăvara, gospodarul să semene în aceeași zi. Se zice, în popor, că după o iarnă grea urmează un an mănos. Dacă iarna stă
zăpada pe pomi va fi grâu înalt și bogat în boabe. Dacă iarna degeră pământul va fi un an bun. Când iarna tună va fi foamete
în acel an. Dacă iarna nu viscolește va fi pâine puțină. Atunci când se strâng stoluri de ciori lângă sat, iarna va fi grea. Când
vrăbiile caută adăpost sub streașina casei urmează ger cumplit. Atunci când vrăbiile se strâng grămadă și ciripesc zgomotos
ele vestesc iarnă grea. Când pițigoiul vine la fereastră urmează 15 zile de ninsori bogate. Dacă pisica se linge pe bot și se
uită spre ușă, se zice că gerul se înmoaie și dă în moină. Dacă mâța se uită spre sobă urmează ger mare. Dacă animalele se
ling mereu iar caii sforăie este semn de ploaie. Când pădurea vuiește este semn de viscol. Atunci când iarna este geroasă,
vara va fi călduroasă și plăcută. Dacă oile, pe ger, nu mănâncă cu poftă, vremea se înmoaie în scurt timp; dacă, pe timp
moale încep a mânca cu poftă, vremea se înăsprește. Dacă pomii încep să înflorească în acest timp, sunt semne că iarna va fi
ușoară.
Notă: In prezentarea unor obiceiuri, datini și tradiții legate de anotimpurile anului m-am folosit de materiale culese
personal de pe Valea Bălănesei, îndeosebi din comuna Odăile

INTERVIU
„Rădăcinile sunt dulci”
Gheorghe Postelnicu: Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti: eram la gimnaziu. Mergeam împreună 5-6 băieţi, doi kilo-
metri de la şcoală până acasă. Voi, cei mai mari (Ionel Nedelea, Tănase Şelaru, Nicu Văduva), povesteaţi, pe rând, ca
într-un serial, capitolul citit dintr-o carte de Jules Verne. Noi, mai mici cu doi ani (Severică Manolache, Giurgea
Catalin, Gheorghe Nişcoveanu), ascultam vrăjiţi, înţelegând în ce lume minunată te poate duce lectura. După un timp
ne-aţi inclus şi pe noi în lanţul de cititori pe la care trecea o carte. Anii s-au scurs. Ce amintiri păstrează I. N. din Şcoala
Pârscov şi din Şcoala Pedagogică din Buzău?
Ion Nedelea: Cu preambulul întrebării tale (față de cei care nu cunosc vechimea prieteniei noastre, aș fi poate dator
cu o explicație a formei amicale de adresare), stârnești un roi de amintiri dragi, dintr-un timp care, chiar dacă nu va fi fost
paradiziac, acum, după decenii, pare plin de minunății. Țin minte foarte bine acele momente ale drumului de la școală până
intram pe ulița Bârsănescu, unde se întrerupeau episoadele povestite, pentru a fi continuate a doua zi. Îmi sunt vii în memo-
rie, pentru că erau, într-un fel, cele în care, prin însuflețirea relatărilor, mă simțeam o altă ființă, decât cea cam retrasă, in-
trovertită, care eram de obicei. De altfel, plăcerea lecturii a apărut și s-a păstrat până astăzi, cred, și din această cauză, a ne-
voii de evadare din spațiul unor realități nu întotdeauna confortabile, în lumea ficțiunilor eliberate de propriile incertitudini.
„De vină‖ a fost, fără îndoială, și mediul familial, părinții fiind, atât cât le permitea timpul, cititori de cărți diverse. Ba chiar,
în partea a doua a anilor mei de gimnaziu, s-au abonat, pentru mine, la „Gazeta literară‖, din care și ei citeau, fără să le sca-
pe vreun număr, romanul „Rădăcinile sunt amare‖ al lui Zaharia Stancu, publicat în foileton. Trecând la întrebarea propriu-
zisă, mi-ar fi greu să aleg din noianul de amintiri din vremea anilor de școală câteva cu iluzia că cineva le-ar putea socoti
interesante. Țin minte multe nume de colegi și multe întâmplări; altele s-au estompat. Fiindcă atenția, emoțiile, satisfacțiile
și dezamăgirile (cele din urmă, provocate de înțelegerea propriilor limite) erau legate cu deosebire de învățătură, mi-au ră-
mas, mai degrabă, adânc întipărite în memoria afectivă chipurile învăluite în lumină ale învățătoarei și ale profesorilor din
clasele elementare și, respectiv, gimnaziale. Dar despre „doamna Aurica‖ (Georgescu) ori despre distinșii profesori
Sevastița și Ion Popescu, domnișoarele profesoare Ligia Giurescu și Viorica Pietraru, și nu numai despre ei, individualități
de neuitat prin personalitate, competență, farmec, înțelepciune, care mi-au marcat indubitabil procesul de formare ca om și
ca intelectual (dacă nu cumva o asemenea calitate nu va fi rămas decât o aspirație), ai dat tu seamă cu mai multă pricepere și
cu admirația și stima cuvenite în „Dicționarul dascălilor pârscoveni‖. Relațiile cu colegii, fără a fi fost vreodată reci sau
afectate de sentimente negative, nu puteau fi cele ale unui extrovertit...zburdalnic și jucăuș. Peste ani, cea care mi-a fost
prima dragoste (precoce, secretă și neîmpărtășită, dar destul de...acută, încât să cer mamei să-mi cumpere „o grebluță și ulei
de păr‖, drept care am fost trimis „la Iordache sau Manta‖ să mă tund chilug) și, să zicem, ultima dragoste, devenindu-mi
ÎNTREZĂRIRI 35
soție (între cele două existând, firește, idilele adolescenței), îmi mărturisea, rememorând clipe din clasa a doua, când am
fost colegi, că eram un copil mereu încruntat și reticent în privința participării la jocurile vârstei. Se pare că deveneam altul
în afara incintelor școlare. De pildă, pe izlazul de la Izvorul Mocanului, unde, dacă nu aveam vreo carte precum „Toate pân-
zele sus‖, care mă acapara până la uitarea de vaca avută sub pază la păscut, trăiam, alături de prieteni, băieți și fete, plăceri-
le unor jocuri ca „guia‖, „purceaua‖, „baltage‖, făceam „cascadorii‖ în/din nucul de pe șesul pășunii, aruncam proiectile de
lut cu „giugeata‖...Bănuiesc că-ți amintești cum era.
Dar să mai fac un pas în parcursul școlar... La Școala Pedagogică din Buzău, unde am intrat în 1959 pentru șase ani,
am avut iarăși norocul de a mă afla sub influența unor dascăli de neuitat. Despre profesorul Teodor Bordea a scris elogios,
cu talentul revărsat în întreaga ei operă, o fostă colegă de an, prezență prestigioasă în paginile Întrezăririlor – Passionaria
Stoicescu, afirmând, prin apelul la o metaforă memorabilă, că „Limba română avea ochi albaștri‖. Despre ceilalți profesori a
scris, la fel de inspirat și cu toate epitetele respectului și recunoștinței, un alt colaborator al revistei pârscovene, scriitorul
Titi Damian, și el fost coleg de an la pedagogică, într-una din cărțile sale („Judecătorul de suflete‖, 2014). N-aș adăuga, în
ce mă privește, decât că am fost, în acea școală a pregătirii temeinice a viitorilor învățători, beneficiarul unei atmosfere fa-
vorabile studiului, care, pe de altă parte, se potrivea unui țărănuș cam timorat și nesigur de sine. Retrăiesc adesea momente
ale vieții la internat, nu tocmai lipsită de privațiuni, din dormitoarele și sala de mese austere, pe cele de la finalul orelor de
„meditație‖, când, apropiindu-ne de majorat, inițiam câte o scurtă seară de dans, fiecare dintre cei ce reușeam să scârțâim la
vioară melodii de dans devenind lăutari improvizați, de deplasările pe la concursuri cu formația corală a școlii (condusă de
inenarabilul profesor de muzică Anton Stoica), despre care, de asemenea, a scris Titi Damian, într-un roman al său. În cel
de al șaselea an am devenit, pe neașteptate, învățători, fiind repartizați pe la școlile unde se zicea că este nevoie de noi. Așa
am ajuns la Ciuta, dascăl la clasa I al unor copii dintre care pentru mulți trebuia să mă întorc la literele deja predate, fiindcă
veneau târziu în sat din localitățile unde făceau cărămidă. Eram navetist cu bicicleta pe orice fel de vreme, greutățile drumu-
lui fiind mai ușor de suportat datorită șanselor de întâlnire pe traseu (între Robești și Măgura sau Pârscov) cu cea pe care o
regăsisem, după vreo 10 ani, ca locuitoare a așezării cu pricina și ca profesoară la Robești.

Gh.P.: ...Ne apropiem, astfel, de amintirile de la Universitatea din Iaşi...

I.N.: Am ajuns la Facultatea ieșeană de filologie printr-o – să-i zicem cu niște vorbe cam mari – frângere...voită de
destin. În școala pedagogică eram, se pare, bun la toate (ceea ce nu e deloc un merit), dar mă atrăgea în mod deosebit mate-
matica. Ajunsesem pe la faza națională a olimpiadei de profil (e drept, și la cea de limba română), dar, prin specificul școlii,
nu făcusem matematici superioare. N-am avut curajul și puterea să le învăț singur, așa că, dintre cei foarte puțini care au
primit dreptul, datorită mediilor, de a candida la admiterea în învățământul superior, eu am ales filologia. Am intrat și am
ieșit primul (nu ascund amănuntul, fiindcă știu că modestia excesivă poate fi luată drept fandoseală ori aroganță), anii de
studenție însemnând, pe acea vreme, nu doar studiu serios, ci și oferte bogate pentru bucuriile tinereții (inclusiv zile de va-
canță la mare). Am avut profesori redutabili, ca Alexandru Dima, I. D. Lăudat, Constantin Ciopraga, Gavril Istrate, dacă ar
fi să-i amintesc doar pe unii dintre cei formați înainte de război și preluați, pentru valoarea lor incontestabilă, de școala
„nouă‖, dar și câțiva aparținând acesteia din urmă, un fel de generație de mijloc, a proletcultismului, pe care-i respectam,
conștienți însă, chiar dacă eram simpli învățăcei, că nu se ridicau la nivelul celor numiți. Aveam parte și de mulți asistenți
tineri, de care eram apropiați și care ne convingeau, la seminarii, cursuri sau prin articolele publicate în reviste de specialita-
te, că facultatea are un viitor asigurat în privința competențelor academice. În final, la București, la repartiția comună pen-
tru toate facultățile de profil din țară, fiind cel dintâi care a avut dreptul la o opțiune, am ales Institutul Pedagogic din Su-
ceava. Motivația era multiplă: era învățământ superior, era un nivel al acestuia mai modest, eram tot un fel de dascăl. Dar
mă depărtasem mult de locul de baștină, ajungând aproape de cel unde, cum se zice, se pune harta-n cui. Din păcate, moti-
vele care mi-au determinat opțiunea au dispărut după vreo doi ani, când, restrângându-se activitatea institutului, după prin-
cipiul „ultimii veniți, primii plecați‖, m-am transformat din asistent universitar în gazetar. Era a două ruptură de destin, ne-
dorită de această dată. M-am adaptat și am ieșit la pensie ca redactor-șef la ziarul sucevean cel mai vechi. Când, după Revo-
luție, am fost rechemat la universitatea suceveană, am considerat că e prea târziu și sunt depășit.

Gh. P.: Cum s-a născut pasiunea pentru etimologie, filologie, istoria limbii? Pentru vorbe şi tâlcuri?
I.N.: „Pasiunea‖, cum îi zici tu, datează din anii facultății. Trecând peste diverse antecedente, cred că ea s-a concre-
tizat prima dată în lucrarea de diplomă despre ‖Verbele iotacizate‖, apreciată de regretatul lingvist prof. univ.dr.Vasile Ar-
vinte. Apoi, la institutul sucevean, în puținii ani, m-am risipit între teorie literară, literatură universală, limbă română con-
temporană, iar la ziar, preocuparea pentru limbă a constat numai în grija pe care funcțiile deținute ori obligațiile de „minte
limpede‖ mă făceau să o am pentru corectitudinea scrisului, în condițiile în care aveam și colegi selectați din „câmpul mun-
cii‖ și pregătiți la ‖Ștefan Gheorghiu‖. Ieșirea la pensie a însemnat o (un alt fel de) întoarcere la prima dragoste. Am propus
redacției unde lucrasem și a fost acceptată o rubrică de cultivare a limbii intitulată „Din vorbă-n vorbă‖. În cele vreo 300 de
articole, cele mai multe pe teme de corectitudine și greșeală în vorbire și scriere, am comentat, cu exemplificări, erori frec-
ÎNTREZĂRIRI 36
vente din presa tipărită și din audio-vizual. Nu m-am îmbătat cu apă rece, încât să cred că implicarea mea pe acest tărâm ar
fi o luptă cu șanse reale de succes în eradicarea abaterilor de la norme, dar, asemenea altor susținători de rubrici de aceeași
natură, mi-am asumat un fel de înfruntare cu mori de vânt. Eram convins că opiniile favorabile exprimate la adresa rubricii
de intelectuali apropiați redacției „Crai nou‖ nu erau străine de bunăvoință și conveniențe, însă am fost plăcut surprins să
aflu, la un moment dat, de la o persoană cu care nu mă cunoșteam, că păstrează colecția de episoade decupate din ziar.
„Vorbe și tâlcuri‖ continuă să-mi concretizeze dorința de a nu mă îndepărta de preocupările pe care le numeai în întrebare.

Gh. P.: Cred că zona cea mai sensibilă a biografiei lui I. Nedelea este de natură…geografică. De la Pârscov la
Suceava sunt câteva sute de kilometri. Cum s-a realizat adaptarea la specificul Bucovinei?
I. N.: Cei circa 350 de km reprezintă, într-adevăr, o distanță greu de acoperit. Cu atât mai mult în vremurile când
mijloacele de comunicație nu ajunseseră la nivelul de azi. Cât timp se putea procura în condiții normale benzină făceam
drumul spre acasă lunar. Apoi, ceva mai rar... Ai mei nu aveau telefon. Chiar în ziua în care mama, rămasă de câteva luni
singură, a reușit, în 1997, să-și instaleze unul, poate și de emoția și bucuria că va avea posibilitatea să ia astfel legătura cu
noi oricând, a plecat după tata.
Cât despre adaptarea la specificul Bucovinei, n-am simțit că aceasta ar fi presupus dificultăți, fiindcă diferențele, ca
pe întreg teritoriul românesc, nu sunt atât de puternic marcate, încât să creeze obstacole de o natură sau alta. Rațional și
echidistant, trebuie să remarc totuși o anume specificitate mai ales în privința civilizației rurale, asupra căreia, în Țara Fagi-
lor, și-a pus amprenta influența exercitată pe parcursul a aproape un secol și jumătate de austrieci. Ea se regăsește, de
exemplu, în grija sporită pentru ordine și în deschiderea mai accentuată spre nou și modern. Mai ales în gospodăriile țără-
nești din zona de munte este evidentă buna rânduială a construcțiilor de locuit și anexelor, a uneltelor sau lemnelor pentru
iarnă; mulți dintre gospodari s-au grăbit, cu decenii bune în urmă, să-și introducă în case încălzire prin centrale pe lemne, iar
în unele bucătării, pe lângă sobe complicate, poate fi remarcată în tavan o așa-zisă hotă pentru îndepărtarea aburilor și miro-
surilor. Afectiv și subiectiv, tânjesc după „dezordinea‖ de acasă, pe care o pot înțelege ca preferință pentru lucrările chiar
simple ale spiritului și reacție superioară față de rigori și constrângeri ale vieții materiale.

Gh. P.: Pot fi dezvăluite firele care te mai leagă de satul natal? Ai nostalgii când rememorezi timpul copilăriei?
I. N.: Respectivele fire sunt ușor de devoalat. Mai cu seamă cele care mă leagă, prin tristeți și regrete, de morminte-
le părinților, bunicilor, rudelor. Apoi cele, de asemenea concrete, care îmi aduc bucurie ori de câte ori revăd chipurile sau
aud la telefon vocile verișoarelor Cati Negrea (fostă Iamandoiu), Geta Toader (fostă Grigore), Fana Baba (fostă Catalin) ori
a vărului Lambru Catalin, singurii rămași în cuprinsul Pârscovului. Niște fire speciale ai întărit chiar tu, acceptându-mă în
calitate de colaborator la revista aceasta și onorându-mă, ca prieten, cu mesaje prin poșta electronică, cu cărțile și revistele
pe care mi le trimiți. Nostalgii? Ele mă încearcă deseori și uneori devin copleșitoare. Din fericire, amintirile copilăriei mele
sunt dintr-un spectru predominant pozitiv, încât, „contrazicându-l‖ pe Zaharia Stancu, pot mărturisi cu mâna pe inimă că...
rădăcinile sunt dulci.

Gh. P.: Când vei strânge în volum apreciatele tale foiletoane, adevărate acţiuni de salubritate lingvistică? Sunt
piedici care nu pot fi trecute? Care sunt acestea?
I. N.: Îți mulțumesc pentru aprecierile binevoitoare, dar încerc să fiu sincer și m-aș bucura să accepți argumentele
mele ca atare. Plecând din învățământ, am aterizat, de voie, de nevoie, într-o lume a efemerului, cea a presei cotidiene. Cu
foiletoanele la care te referi, m-am menținut, în bună măsură, într-o realitate trecătoare. Nu numai pentru că ele au apărut în
numere de ziar, care trăiesc o zi sau, uneori, câteva zile, ci și fiindcă au ca obiect fenomene specifice, cele mai multe, unor
perioade relativ scurte. Chiar și normele în virtutea cărora sunt incriminate abateri ortografice sau gramaticale au o durată
determinată. Este de ajuns să compari cele două ediții ale „ Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic ‖ (1982 și 2005)
pentru a constata că ceea ce altădată reprezenta eroare a pierdut, în multe cazuri, acest statut. În plus, citatele prin care în
articolele în cauză exemplific greșeli trimit la publicații, titluri, autori și ani de apariție care-și pierd peste un an-doi actua-
litatea. Cine ar mai da crezare sau n-ar remarca anacronismul unor trimiteri la texte învechite? Pe de altă parte, trebuie să
recunosc că nici nu am ambiția de a-mi vedea modestele încercări publicistice cuprinse între niște coperte, cum se proce-
dează în exces în ultima vreme cu texte risipite inițial prin ziare și, ulterior, propuse unei perenități îndoielnice. Dacă au
existat/există câțiva cititori ai paginilor în care se află și numele meu e de ajuns.

*******************************************************************************************

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 37

DOCUMENTELE PÂRSCOVULUI
5
Ilie MÂNDRICEL
1588 (7096) mai 15, Bucureşti
Acelaşi domnitor întăreşte fraţilor Radu şi Ispas ocină, ogoare şi înfrăţiri la Pârscov.
Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul mare-
lui şi preabunului, răposatului Alixandru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei me-
le lui Radul şi fratelui său Ispas şi cu fiii lor, câţi le va da Dumnezeu, ca să le fie ocină la Pârscov, însă în Valea Diei, însă
un loc de munte, dar din hotarul Romăneştilor până în piscul Diei şi în lat 120 de stânjeni, pentru că au cumpărat Neacşul al
Zorei şi de la Drăgan al lui Marmoe şi de la Radu şi fratele său Ispas această mai sus-zisă ocină dela Stan orăşanul din Pâr-
scov, pentru doi boi şi 10 oi.
Şi iar a cumpărat Radul singur patru ogoare la stâna Moşului, de la Oană şi de la Miroslav din Pârscov, pentru 400
aspri de argint.
Şi iar s-a înfrăţit Radul cu Maican din Pâcleni şi a dăruit Radul pe fratele său Maican cu un cal bun, iar Măican, el
pentru frăţie şi pentru cal, el a dat fratelui său Radul un loc de casă în sat, la Trestia, cât se va putea îngrădi împrejur. Şi iar
s-a înfrăţit Radul cu Crăciun din Pârscov, de a dăruit Radul pe fratele său Crăciun cu o iapă, iar Crăciun, el a dat fratelui său
Radul un ogor în câmp, la ... (rupt).
Şi aldămăşari ... (loc alb) oameni buni, anume: Dragomir şi Pătru şi Bălan din Trestia şi din Pârscov, Dragul ...
(rupt), din ... (rupt) şi Crăciun Bătnă şi Cârstian al lui Rolea şi Dan. Şi au vândut aceşti mai sus-zişi oameni ocinile lor mai
sus-zise de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor şi din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele.
De aceea, am dat şi domnia mea lui Radul şi fratelui său Ispas, mai sus-scrişi, ca să le fie aceste mai sus-zise ocine
de moştenire şi ohabă, lor şi fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată şi martori punem domnia mea: jupan Chisar mare vornic şi jupan Dumitru mare logofăt şi Miroslav mare vistier
şi Pătru mare spătar şi Radul mare comis şi Ventilă mare stolnic şi Vladul mare paharnic şi jupan Iane mare postelnic.
Şi eu ... (alb) am scris în cetatea de scaun în Bucureşti, luna mai 15 zile, de la Adam până acum ani curgători, în
anul 7096 (1588).
Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
A.N.I.C. Buc., S. I. nr. 1384. Orig. sl., hârtie, pecete timbrată; trad. din 1851; altă trad., ib. Ms. 172, f. 15v-16
Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/V, 356-357; D.R.H. B., vol.
1590 (7099) noiembrie 19, Bucureşti
Domnul întăreşte fraţilor Stoica şi Tatu ocini, ogoare, o delniţă de fân şi părţi dintr-o moară la Pârscov.
Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Alexan-
dru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stoica şi fratelui său Tatul şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le
va da, ca să le fie ocină la Pârscovu Ţigulei, un ogor la câmp, de la Şerban, pentru că l-a cumpărat Stoica singur acel ogor de
la Şerban, cu 100 aspri gata. Şi iar a cumpărat Stoica un ogor de la Ţigulea, cu 200 aspri gata. Şi iar a cumpărat Stoica un
ogor de la Moş, cu 200 aspri gata. Iar după aceea, iar a cumpărat Stoica un ogor de la Nan, cu 140 aspri gata. Şi iar a cumpă-
rat Stoica o delniţă de fân de la Şandru, cu 70 aspri gata.
Iar după aceea, iar a cumpărat Stoica împreună cu fratele său Tatul: însă să se ştie că a cumpărat Stoica partea lui
Drăgan toată din moara de sus, oricât va avea Drăgan din moara de sus, toată, pentru că a cumpărat Stoica de la Drăgan, cu
200 aspri. Iar Tatul, fratele lui Stoica, a cumpărat singur partea lui Radul, toată, din moara de sus, pentru că a cumpărat
Tatul acea parte de moară de la Radul, însă de la Din ... (rupt) aspri gata.
Şi iar a cumpărat Tatul un ogor de la Şerban, cu 200 aspri gata. Iar după aceea, iar a cumpărat Tatul un ogor de la
Manea, cu 200 aspri gata. Şi iar a cumpărat tatul un ogor din Pârscovul Tatului de la ... (rupt) 17, cu 120 aspri gata. Şi iar a
cumpărat Tatul două ogoare de la Cega, pentru un cal bun de 120 aspri gata. Şi iar a cumpărat Tatul două ogoare de la Go-
deanu, cu 240 de aspri gata.
Şi au vândut acei mai sus-zişi (oameni aceste) ocine mai sus-zise de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor
din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele.
Pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Stoica şi fratelui său Tatul, ca să le fie aceste ocine mai sus-zise, lor şi fii-
lor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată şi martori punem domnia mea: jupan Mitrea mare vornic şi jupan Pârvu mare logofăt şi Pătru mare (spătar şi)
Andrei mare vistier şi Radul mare comis şi Mihai mare stolnic şi Vladul mare paharnic şi jupan Gherghe mare postelnic. Şi
ispravnic, Mitrea mare vornic.
Am scris eu, Stoian, care am scris-o în cetatea de scaun Bucureşti, luna noiembrie 19 zile şi de la Adam până la
această scriere, cursul anilor, în anul 7099 (1590).
Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
A.N.I.C. Buc., S. I. nr. 1444. Orig. sl., perg., pecete aplicată, căzută; trad. din 1851. Ediţii: trad. D.I.R.
ÎNTREZĂRIRI 38
B.,XVI/V, 477-478; sl. şi trad. D.R.H. B., vol. X
1597 (7105) iunie 25, Târgovişte
Mihai Viteazul întăreşte mai multora moşii de cumpărătoare şi de moştenire la Târcov, Pârscov şi la Sârbi.
Cu mila lui Dumnezeu, Io Mihai voievod şi domn a toată Ţara Rumânească, feciorul marelui şi preabunului
Pătraşco voievod. Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele Oprii şi cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie
lui moşie la Târcovul lui Bâtlan, însă partea lui Coman, feciorul lui Dragomir, toată, pentru că au cumpărat Oprea această
moşie de la Coman, drept 1200 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea moşie la Târcovul lui Bâtlan, partea Neacşii, fata lui
Dragotă, toată, drept 900 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea moşie la Târcovul lui Bâtlan, din partea Pritei jumătate, drept o
vacă cu lapte şi drept 700 aspri. Însă moşiile sunt din apa Buzăului până în Piatra Sucetului. Şi iar au cumpărat Oprea un
pământ de 24 de paşi la Cotul Muşcelului, la Pârscov, de la Barbul al Glăvii, drept 700 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea un
pământ, iar la Pârscov, la Vârful Muşcelului, de la Dobra a Oanei, drept 120 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea un pământ la
şes, iar din ceialaltă jumătate de moşie de la Prite, drept 60 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea un pământ la Fântâna lui Cojan,
de la Obreajen, drept 80 aspri. Şi (iar) au cumpărat Oprea moşie la Târcovul lui Bâtlan, din partea lui Cojan a patra parte,
drept 700 aspri, din apa Buzăului până în Piatra Sucetului. Şi iar au cumpărat Oprea un răzor la Piscul lui Pulei, de la Călina,
fămeia Vladului, drept 35 aspri. Şi iar au cumpărat Oprea un răzor la Piscul Rupturii, de la Călina, fămeia Vladului, drept 35
aspri.
Şi iar au cumpărat Şteful şi fraţii lui Bunea şi Stan un pământ de 24 de paşi, la Dealul Murgului, de la Mănăilă ot
Plopeni ... (loc alb). Şi mărturii au fost oameni buni, anume: Anghel Dragoe şi Andreiu şi Neagoe de la Tetcoi.
Şi iar să fie Dobrii cu feciorii ei moşia de la Sârbi, însă partea tătâne-său Stoicăi, toată, oricât să va alege
dupretutindenea şi de cumpărătoare cât va fi, pentru că iaste dreaptă şi bătrână moşie de baştină.
Şi să fie Stanei şi cu feciorii ei moşie la Sârbi, însă partea tată-său, Neagului, toată, oricât să va alege
dupretutindenea şi de cumpărătoare cât va fi, pentru că iaste a lor bună şi dreaptă moşie de baştină.
Şi au vândut acei mai sus-zişi oameni moşiile lor ce s-au scris mai sus, de a lor bună voie şi cu ştirea tuturor
megiaşilor şi din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele.
Pentru aceia, am dat domnia mea Oprii şi Dobrii şi Stanii ca să le fie lor aceste mai sus-zise moşii stătătoare şi
ohabnice, lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor şi de nimeni să nu să clintească, după zisa domniei mele.
Iată dar şi mărturii am pus domnia mea: jupan Dumitru vel (mare, sl.) dvornic i (şi, sl.) jupan Theodosie vel logofăt
i Stoichiţă vel vistier i Negre vel spătar i Stroe vel stolnic i Radul vel comis i Şărbul vel paharnic i jupan Preda vel postelnic.
Şi ispravnic, Dumitru vel dvornic.
Şi am scris eu, Andrei logofătul, în scaunul Târgoviştii, în luna lui iunie 25 dni (zile), leat 7105 (1597).
Acest izvod s-au scos pre limba rumânească de pe uricul slavonesc de Lupp dascăl slavonesc la Şcoala domnească
în Bucureşti, la leat 7251 (1743). Az (eu, sl.) Lupp dascăl slavoneasc ispisah (am scis, sl.).
A.N.I.C. Buc., S. I. nr. 1606 trad. Ediţii: D.I.R. B., XVI/VI, 277-278; D.R.H. B., vol. XI, 1975, p. 321-322
1597 (7106) septembrie 28, Târgovişte
Mihai Viteazul întăreşte lui Manea, Dragomir, Mircea ş. a. ocini şi vii în Verneşti, Bănceştii Javrei, Cârlomăneşti,
Mălureni, Zoreşti, iar lui Stan în Târcov două ogoare. (Extras).
Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului
Petraşco voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Manea cu fiii lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie
ocină în Verneşti, însă trei stânjeni din partea lui Dobrul, însă din apa Buzăului până în Nişcovelul Sec, de pretutindeni şi în
deal 3 pogoane de vie, pentru că a cumpărat Manea cu fiii lui, cu Vetre şi cu Dragotă şi cu Drăgan, acei trei stânjeni de oci-
nă şi acele 3 pogoane de vie de la Dobrul, pentru 1500 aspri gata.
(...)
Şi iar a cumpărat Stan în Târcov două ogoare şi unul este în faţa Buzăului, iar altul ..., de la Şteful al lui Neagoe,
pentru 32 de aspri.
(...)
Şi au vândut acei mai sus-zişi oameni ocinile lor şi viile mai sus-scrise de a lor bună voie şi cu ştirea tuturor
megiaşilor şi din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele.
De aceea, am dat şi domnia mea lui Manea cu fiii lui mai sus-scrişi şi fratelui său Stan şi lui Dragomir şi lui Mircea
şi Stanei, ca să le fie acele mai sus-zise ocine şi vii de moştenire şi ohabă, lor şi fiilor lor şi nepoţilor lor şi strănepoţilor şi de
nimeni neclintit, după porunca domniei mele.
Iată şi martori punem domnia mea: jupan Dumitru mare vornic şi jupan Theodosie mare logofăt şi Stoica mare vis-
tier şi Negre mare spătar şi Stroe stolnic şi Radul comis şi Şerban paharnic şi jupan Preda mare postelnic. Şi ispravnic, Du-
mitru mare vornic.
A scris Efrem în cetatea de scaun Târgovişte, luna septembrie 28 zile, de la Adam până acum, în anul 7106 (1597).
Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
B.A.R., Doc. ist., CVIII/13. Orig. sl., perg., 39 x 29,5 cm., rupt, ros şi pătat, pecete timbrată stricată. Edi-
ţii: trad. D.I.R. B., XVI/VI, 291-293; sl. şi trad. D.R.H. B., vol. XI, 347-350
ÎNTREZĂRIRI 39
BINELE ŞI RĂUL ÎN VIAŢA OMULUI

,,Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii.’’ Preot Mădălin VLĂSCEANU
Sfântul Ioan Damaschin

Dacă vom arunca o privire în trecutul istoric al omenirii, observăm preocupările filozofilor, teologilor şi oamenilor de ştiinţă
pentru studierea, conceptualizarea, definirea a ceea ce poate fi bine sau rău în cadrul acţiunii umane. Moralitatea, ca şi imoralitatea răz-
boaielor, vor îmbrăca întotdeauna, întregul spectru de evaluări între da şi nu, între bine şi rău, între posibil şi imposibil, între eroism şi
crimă. Dumnezeu a aşezat în faţa omului două căi, două alternative, două posibilităţi: moartea şi viaţa, lumina şi întunericul, binele şi
răul, lăsând şi libertatea de alegere. In consecinţă, omul este liber să aleagă. Ce este bine şi ce este rău; iată un paradox cu care s-a con-
fruntat omenirea de-a lungul existenţei sale. Morala este regula bunei conduite, adică o distincţie între bine şi rău. Ea este bazată pe res-
pectarea legii lui Dumnezeu. Omul se comportă bine când face totul în vederea şi pentru binele tuturor, căci atunci el respectă legea lui
Dumnezeu. Binele reprezintă tot ceea ce e conform cu legea lui Dumnezeu, iar răul, tot ceea ce-l îndepărtează de El. Astfel, a face bine
înseamnă a ne conforma legii lui Dumnezeu; a face răul înseamnă a încălca această lege. Omul posedă mijloacele de a distinge binele de
rău atunci când crede în Dumnezeu şi când doreşte să ştie. Dumnezeu ne-a dat inteligenţă tocmai pentru ca omul să discearnă binele de
rău. Omul, subiect al erorii, se poate înşela în aprecierea binelui şi răului, crezând că face bine atunci când de fapt face rău.
Binele a fost dintotdeauna privit ca scop al activităţii umane. Categorie fundamentală a eticii, binele desemnează ceea ce este
recomandabil sau dezirabil din punct de vedere al moralei sau aprecierea cu privire la atitudinea, faptele şi comportarea omului. Opusul
binelui îl constituie răul, categorie ce desemnează tot ceea ce este obiect de dezaprobare, de blam, de oprobiu, tot ceea ce contravine
normelor morale.
Răul e una din cele mai vechi şi mai generale probleme care frământă pe om aproape de la apariţia lui. Viaţa însăşi este o formă
a luptei duse împotriva răului, căci nu se poate spune că omul şi societatea n-au încercat, de-a lungul timpului, să combată răul.
Răul nu e o problemă simplă. Dacă se elimină cele rele, rămâne natura nealterată. Deci, dacă se elimină răul, natura ramâne mai
curată; dar dacă se elimină binele, nu mai ramâne natura. Acesta e motivul pentru care natura posedă binele, în timp ce răul nu e natură,
ci e contra naturii.
Dacă de la aspectul pur filosofic al naturii răului, trecem la cel real, pe care-l întâlnim în viaţă, constatăm că răul nu e în adevăr,
o esenţă sau o substanţă pe care s-o putem capta, analiza şi defini în vreun fel. El e o neexistenţă care se prezintă ca existenţă, e o mască,
e o minciună. Răul are puterea şi îndrăzneala considerabilă a minciunii. Răul e minciună prin excelenţă, fiindcă el deformează şi îmbol-
năveşte existenţa. El trece drept realitate, fără să fie; el atrage prin înşelăciune. În rău, prin rău şi din rău, toate lucrurile devin străine şi
duşmane unele altora.
Răul a fost şi este atribuit diavolului şi îngerilor lui. Demonii sunt răi nu prin fire, ci prin lipsa virtuţilor îngereşti, prin aceea că
au încetat de a dori şi a face lucrurile dumnezeieşti. Ei sunt răi prin aceea că lucrarea lor cea firească a slăbit. Originea reală a răului se
află în ceea ce filosofii şi teologii au numit şi numesc liberul arbitru, libera alegere. In centrul chipului lui Dumnezeu, dat omului la crea-
ţiune, străluceşte acest minunat dar al libertăţii de alegere şi de hotărâre. Graţie acestei libertăţi, sufletul poate înclina spre cele bune, dar
se şi poate abate de la acestea. El gândeşte binele şi-i cunoaşte dulceaţa; el poate stărui în contemplarea binelui şi are puterea de a păstra
viaţa. Dar el are şi puterea de a se depărta de la bine. Dumnezeu ne-a dat libertatea, pentru că Lui nu-I place constrângerea, ci îndrepta-
rea cea din virtute, iar virtutea
vine din voinţa care alege, nu
din constrângere.
Lumea a fost creată
de Dumnezeu nu pentru ca să
fie spaţiu de desfăşurare a for-
ţelor răului, ci pentru ca omul
să trăiască fericit şi să laude pe
Dumnezeu. De aceea omul
trebuie să facă tot ce poate
pentru a alunga răul pe orice
cale, şi cu orice preţ să aleagă
săvârşirea binelui.
“Care sunt temele principale ale poeziei româneşti de astăzi?”
Au răspuns, în ordinea primirii mesajelor, poeţii:

Marin IFRIM: În primul rând, anatomia şi biologia, mai rar, religia şi dragostea, şi aproape deloc tema
poeziei însăşi, aşa cum procedau optzeciştii, care făceau şi din virgulă un motiv liric pus la picioarele literaturii
zvelte, înalte, sigure precum o statuie de oţel. Poezia actuală are artroză, diabet, e oarbă şi surdă. Se scrie cu
egoism, cu foame de cuvinte nesemnificative. Suntem într-o pauză literară de câteva decenii. E ceva firesc, e
vorba de un anotimp sterp. Bietul Nichita Stănescu avea poezie în tot corpul, însă nu făcea parade din astea de
balerin dansând pentru Premiul Nobel. Există câţiva poeţi “omologaţi” de critici profesionişti, care scriu cu
vârful penisului sau cu profunzimea vaginului. Nu-i citesc decât din întâmplare. Să fie la ei. Prefer să citesc versurile homerice
ale lui Ion Gheorghe încă o sută de ani. Mă simt mai sigur pe mine.
Tudor CICU: Văd cinci direcţii mari, alăturate unor teme majore:
1. Spre poezia lirică cu versuri ce au o anumită muzicalitate prin care poetul îşi exprimă direct gândurile şi
sentimentele în ipostaze tematice ale: iubirii, fericirii, însingurării depresive, morţii, dezlegării tainelor,
legăturii dintre fiinţă şi univers.
2. Aplecare predominant anticipativă spre poezia confesivă: a fragmentarismului în redarea trăirilor
secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării şi euforiei prelungite în oniric.
3. Interesul tot mai crescând spre poezia expresionistă cu preferinţe spre un limbaj metaforic; o
reinventare a retoricii declarative cu accente în: trăirea frenetică a vieţii, liberate prozodică, leit-motivul
tainei şi al miracolului creat de lumea basmului, aplecare spre mit şi parabolă, raport eu/lumea reală cu accente hieratice
hrănită din vise profetice.
4. Cultivarea poeziei suprarealiste, a născocitorilor de realităţi noi create prin cuvânt în care mitul supraomului e intersectat cu
o nouă invenţie a fiinţei poetice.
5. Prinde tot mai mult curaj poezia dramatică, vulcanică de tip homerian specifică narativităţii: a privirii în oglindă şi rostirii
în spaţii vaste unde gânditorul este trăit ca predestinare a fiinţării noastre vremelnice şi în care glasul poetului rămâne
predominant.
Ion ROŞIORU: Temele mari ale poeziei dintotdeauna au rămas în vigoare. La noi, după o jumătate de
veac de comunism acerb, s-a reintensificat tema divinităţii, a unei întregi simbolistici de factură
biblică..Perenă rămâne tema timpului care e perceput însă ca tot mai galopant de către toată lumea. Poezia
îşi este, parcă mai mult decât oricând, propria ei temă cu virtuţi tămăduitoare pentru poetul care se agaţă cu
disperare de ea, precum "un copil de poala mumii" (Al. Philippide). Iubirea continuă să ocupe un loc
central în spaţiul poetic actual, cu specificarea că doza de autoironie cu care se vaccinează împotriva
sentimentalismului love-story-st a fost mărită considerabil. Pe poziţii, la loc de cinste adică, se situează şi
tema naturii, temă revigorată în ultimii ani postdecembrişti prin aclimatizarea la noi a unor specii literare
precum haiku-ul nipon sau pantunul malaez. Peste toate tema revoltei împotriva condiţiei umane îşi dă
mâna cu cea a singurătăţii Şi tot aşa, lista anchetei de faţă poate continua, eventual cu o temă a atitudinii
sociale, mai puţin luată în serios, din păcata, de critica literară de la noi ca şi de aiurea. Nu şi de cei care o
ilustrează, adică de epigramiştii hărăziţi de Dumnezeu cu talent şi spirit civic salutar. ..
Adrian LESENCIUC: M-e teamă că, treptat, Dumnezeu şi lumea au ieşit din poezia contemporană
românească. Iar în locul rămas liber se cultivă doar propria biografie a fiecărui autor.

* În curând, o nouă carte de Gheorghe Postelnicu : „Lumina cuvintelor”.

ÎNTREZĂRIRI
ISSN 2343 – 7324 Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în
ISSN – L 2343 - 7324 comuna Pârscov, judeţul Buzău.
intrezariripirscov@yahoo.ro
Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),
Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,
Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.
Răspunderea pentru conţinutul
Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu
articolelor publicate aparţine autorilor.
Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.