Texte pentru sub I

Stimate domnule Matei Vișniec, umanitatea a ieșit cu greu din pandemie, acum spaima altor
pandemii bate la ușă… Într-o epocă a valorilor umaniste, războiul din Ucraina trimite civilizația
înapoi în istorie… O nouă criză economică este în desfășurare, alte crize se profilează la
orizont… Uneori, ni se pare că trăim într-un teatru absurd, într-o lume cuprinsă de o pandemie a
iraționalității și dezumanizării. Cum priviți toate aceste fenomene? De ce se întâmplă?
Oamenii nu învață mare lucru din greșelile trecutului – iată o primă constatare pe care o fac în
calitate de jurnalist și scriitor. Iar pe un plan filozofic mai general, aș spune că omul este o ființă
contradictorie, iar aceste contradicții sunt proiectate și asupra societății. Pe de altă parte, oricât de
mulți oameni raționali am avea într-o comunitate, ei rămân mereu prea puțini pentru a forja o
inteligență colectivă. Sentimentul că umanitatea formează o singură ființă aflată pe o navă
minusculă pierdută în univers – acest sentiment deci nu este prea puternic în sufletele noastre. La
întrebarea de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă am putea continua să dăm multe răspunsuri, sute
și sute de răspunsuri. Luate toate împreună am putea avea, poate, un răspuns sintetic global. Pe
scurt: umanitatea a progresat în mod spectaculos la nivel tehnologic, dar și-a păstrat încă
instincte din epoca de piatră.
Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm pentru a consolida și ameliora
democrația.
Ce șanse are omul în acest vârtej al nebuniei? Ce putem face într-o lume a crizelor pentru a
supraviețui, pentru a ne păstra rațiunea, echilibrul și umanitatea?
Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm din răsputeri pentru a consolida și
ameliora democrația. Multe dintre crizele actuale sunt un efect al pierderii elanului democratic.
În 1990 optimismul pe planetă era mult mai intens decât acum. Exista o enormă foame de
democrație și libertate. Prăbușirea regimurilor comuniste în estul Europei, precum și destrămarea
Uniunii Sovietice au fost percepute ca o șansă enormă pentru umanitate, de extindere rapidă a
democrației pe toate continentele… Democrația a fost considerată chiar ca un fel de miracol,
milioane de oameni au crezut că ea poate aduce în mod automat și prosperitate. Din păcate, nu s-
a întâmplat chiar așa, de unde și decepțiile acumulate în țări precum cele din Europa de răsărit,
unde libertatea s-a instalat, dar cu un enorm cortegiu de frustrări economice și sociale. Chiar și în
Federația Rusă, în scurta perioadă când Boris Elțîn s-a aflat la putere și când libertatea a fost
reală, haosul economic și proliferarea grupurilor mafiote i-au speriat pe ruși. Începând din 2010,
așa-numita primăvară arabă a însemnat o altă iluzie, și anume că în lumea musulmană ar putea
triumfa ideea de libertate și democrația de tip occidental. Globalizarea economică a fost și ea o
utopie bazată pe speranța că intensificarea comerțului internațional și interdependența economică
dintre țări ar putea duce la o generalizare a practicilor democratice. Din păcate, democrația este
în regres în prezent pe planetă, ca să nu mai spun că în unele țări „democratice“ ea este distrusă
din interior, prin corupție… Dacă vom permite o continuă erodare a democrației, din interior și
din exterior, riscăm să ne trezim într-o zi vasalii unor forțe obscure, riscăm să fim reduși la
statutul umilitor de servitori ai unor noi forme de despotism, paralizați în gândire și în acțiune.
Mai putem salva democrația și prin ea ne mai putem salva existențial, altfel spus mai putem
conferi un sens vieților noastre individuale, precum și aventurii umane pe planetă.
Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate
Pandemia a fost o experiență a spaimei, a fricii de celălalt și de noi înșine, a izolării și
însingurării… A fost, poate, o lecție – despre valoarea lucrurilor simple, a normalității, a faptului
de a fi împreună. Ce ar trebui să învățăm din ea?
Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial, ceva despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate.
Ar fi trebuit să ne regândim raporturile cu natura, să fim mai umili în fața naturii și să nu o mai
maltratăm ca niște indivizi lipsiți de vizibilitate istorică. Ar fi trebuit să mai învățăm ceva despre
generozitate și solidaritate… Mă îndoiesc că aceste lecții au fost asimilate… S-au produs totuși
câteva revelații, de exemplu oamenii și-au dat seama, pe diferite meridiane ale globului, că statul
are încă un rol important de jucat în momente de criză, imprevizibile… Omenirea se poate lăuda
de asemenea că dispune în prezent de spectaculoase capacități de cercetare, precum și de
reactivitate științifică și tehnologică fără precedent. Vaccinurile au fost create într-un timp record,
merită deci elogiat omul în general, sau mai bine spus materia cenușie a omului, capabilă de
astfel de uluitoare performanțe. Păcat că această materie cenușie atât de evoluată nu inventează
soluții durabile pentru stoparea poluării precum și pentru protejarea resurselor și a biodiversității
pe planetă. Păcat că inteligența omului nu reușește să găsească soluții pentru eradicarea foametei
și a războaielor, pentru diminuarea inegalităților, pentru abolirea violențelor din cadrul familiei și
din cadrul societății…
Am învățat în primul rând să respect munca
Să ne întoarcem pe firul timpului… Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat
din familie, de la părinți și bunici?
Am învățat în primul rând să respect munca. În jurul meu toată lumea muncea tot timpul. Tatăl
meu, Ioan, se trezea la ora cinci dimineața și se ducea să lucreze la o fabrică de mobilă. Mama
mea, Minodora, era învățătoare într-un sat situat la opt kilometri de orașul meu natal, Rădăuți, și
făcea naveta cu autobuzul sau cu bicicleta… În satul Horodnic, unde mergeam eu foarte des la
bunicii dinspre mamă, precum și la frații și surorile ei, toată lumea muncea șapte zile din șapte…
Femeile munceau la colectiv și în grădinile lor, unchii mei făceau și ei naveta, la Rădăuți, unde
lucrau tot la acea faimoasă fabrică de mobilă. Doar duminica dimineața îi vedeam pe acești țărani
harnici cum se îmbrăcau frumos (în costumele lor naționale) ca să meargă la biserică. Toți
munceau mult, dar fără să se plângă vreodată în fața mea. Mai târziu însă am aflat ce ruptură se
produsese în sufletul lor de țărani după cooperativizarea agriculturii…
Pe lângă această uluitoare tenacitate legată de muncă, am mai observat foarte repede în familia
mea și ceea ce aș numi acum un simț moral natural. Nimeni nu lăuda comunismul, doar noi,
copiii, ne întorceam de la școală fredonând cântece patriotice… Familia dinspre mamă (ea avea
șapte frați și surori, toți rămași la țară) mi-a mai dat un exemplu de prezervare a tradițiilor și a
patrimoniului cultural popular. Asistam extaziat la nunți, botezuri, hramuri, înmormântări… Și
întotdeauna anumite ceremonii confereau sens unor momente nodale ale vieții. La fel, de
Crăciun, de Anul Nou, de Paște se derulau în fața mea ritualuri care m-au făcut să înțeleg
diferența dintre haos și cosmos, adică dintre lumea fără reguli și lumea construită pe bază de
principii și valori ancestrale.
Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede
Ce vă amintiți despre primii ani de școală și întâlnirea cu manualele și cărțile, despre învățătoare
și atmosfera de atunci?
Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede pentru că mama îmi citea povești și îmi aducea
cărți ilustrate în care mă scufundam la nesfârșit… La Rădăuți locuiam foarte aproape de școală,
așa că mergeam singur (foarte mândru) la grădiniță. Imediat ce ajungeam la grădiniță (eu și
ceilalți copii), educatoarea, doamna Guter, ne lăsa să scotocim într-o ladă cu cuburi și alte
corpuri geometrice colorate, și construiam castele. Evoc aceste momente pentru că la grădiniță
am avut primul meu „succes artistic“: într-o zi am modelat din plastilină o căprioară pentru care
am primit felicitări din partea educatoarei. Căprioara mea a ajuns într-o vitrină și, în fiecare
dimineață, cum ajungeam la grădiniță, mă duceam să mă asigur întâi că acea creație a mea era la
locul ei…
Îmi amintesc evident și de emoția descoperirii manualelor la fiecare început de an școlar.
Învățătoarea mea, doamna Călărașu, părea severă, dar ne iubea din tot sufletul ei. Ea a fost prima
ființă care mi-a remarcat talentul la desen. Așa că am devenit un fel de „vedetă“, se știa că
„Matei desenează cel mai bine din clasă“. În acei ani mergeam duminica să văd desene animate
la unul dintre cinematografele din oraș, iar uneori și la comedii cu Stan și Bran, sau la filme
istorice, precum Neamul Șoimăreștilor. Evident, cum mă întorceam acasă, începeam să desenez,
să „reproduc“ pe caietele mele cele văzute pe marele ecran. Îmi amintesc cât de mult i-am
impresionat atunci pe colegii mei (aveam cu toții cam 9 ani) când am desenat bătălia cu care
începea Neamul Șoimăreștilor… Toți m-au elogiat atunci afirmând că desenul meu era „exact ca
în film“. În urmă cu vreo zece ani am descoperit, în podul casei de la Rădăuți, caietele mele de
desen din școala primară și am revăzut acel desen… Copilul ascuns în mine a tresărit, evident,
iar adultul din mine s-a amuzat copios…
Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc scriitori, să public în volum, să văd teatru
Undeva mărturisiți că ați trăit în copilărie cu mirajul Capitalei, că ați fugit de acasă ca să faceți
liceul în București. De ce această fascinație?
M-am îndrăgostit de orașul București în primul rând pentru că tatăl meu era un pasionat călător.
În fiecare vară, când făceam tradiționalul drum cu trenul spre mare, ne opream câteva zile și în
București. Apoi am descoperit că toate revistele care mă interesau își aveau redacțiile la
București, de la revista Cutezătorii la Luceafărul și România literară. Împreună cu tatăl meu am
vizitat, în anii când eram elev la școala generală, și alte mari orașe ale țării: Iași, Cluj, Timișoara,
Brașov… Dar nici unul nu m-a impresionat atât de mult precum Capitala, unde ajungeam de la
Rădăuți după o lungă călătorie de opt ore cu trenul… Ulterior am debutat cu poezie în revista
pentru copii Cutezătorii și în revista literară Luceafărul… Mergeam la București ca să-l întâlnesc
pe poetul Virgil Teodorescu, întrucât el îmi facilitase debutul răspunzându-mi elogios întâi la
Poșta redacției în Cutezătorii. Tot Virgil Teodorescu era redactor-șef la Luceafărul și chiar
președinte al Uniunii Scriitorilor. Când am câștigat primii bani din publicarea poemelor mele în
Luceafărul, parcă mi-au crescut aripi: într-o zi am luat trenul și m-am dus la București fără știrea
părinților, eram prin clasa a unsprezecea. Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc
scriitori, să public în volum, să văd teatru… M-am întors însă ca să-mi termin liceul la Rădăuți,
dar tot la București am dat la facultate, la Filosofie, și am intrat în 1975…
Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte
Cum vi-i amintiți pe profesorii din liceu?
Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte. Toți erau oameni pasionați și
interesanți (în sensul că îi găseam originali). De exemplu, profesorul meu de română, Hlinski,
care mi-a declarat încă din primele luni ale clasei a noua că aveam „calități de critic literar“. Îl
mai menționez însă pe profesorul meu de filosofie, Dobrotă, cel mai original dintre toți. Un
accident din tinerețe îl lăsase fără o mână și fără un picior. Mergea însă cu ajutorul unei proteze
speciale, fără cârje, doar în locul mâinii stângi i se vedea doar mâneca sacoului introdusă în
buzunar. Toată lumea era intimidată în prezența sa și în fața inteligenței sale. Locuia destul de
aproape de Liceul numărul 2 (unde eram eu înscris) și venea la cursuri mergând încet,
șchiopătând ușor. Purta întotdeauna un costum impecabil și cravată. Într-o vreme când nouă,
băieților, ni se cerea să ne tundem scurt, profesorul Dobrotă arbora un păr bogat, eminescian
(semăna de altfel cu Eminescu din celebra fotografie făcută la Viena pe vremea studenției). Acest
om a fost efectiv fericit după ce am reușit la filosofie (în acel an fuseseră 25 de candidați pe un
loc!) și m-a îmbrățișat când m-am dus să-i comunic personal vestea. Mai târziu, când s-a
pensionat și a simțit că nu va mai trăi mult, i-a cerut soției sale să-mi dăruiască mie câteva zeci
de cărți prețioase, opere filosofice de Hegel, Kant, Schopenhauer…
Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste
Când v-ați descoperit atracția față de cărți și înclinația spre scris, pasiunea de a scrie literatură?
Când v-ați dorit să fiți scriitor?
Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste, a fost prima mea dragoste în universul
cuvintelor. De pe la 10 sau 11 ani am început să scriu poezie și chiar am debutat atunci în revista
Lumina a Liceului numărul 2 de la Rădăuți. Traseul meu de poet a fost apoi foarte marcat la
București de întâlnirea cu Cenaclul de Luni, cu criticul și profesorul Nicolae Manolescu și cu
toată generația mea, generația ’80. Am și publicat trei volume de poezii (în 1980, 1982 și 1984)
înainte de a pleca din țară. În 1984, Uniunea Scriitorilor mi-a decernat premiul pentru cea mai
bună carte de poezie a anului, pentru cel de-al treilea volum de poezie, Înțeleptul la ora de ceai.
Am scris poezie cu pasiune, cu îndârjire, cu convingerea că aveam ceva de spus. Scriam pentru
mine, dar și pentru ceilalți, scriam pentru a explora libertatea pe care mi-o dădeau cuvintele, dar
și pentru a demola sistemul totalitar… Sigur, până la urmă nu poezia a dărâmat comunismul, dar
ea ne-a permis într-o mare măsură să nu ne sufocăm psihic, estetic, intelectual. Forța metaforei a
fost mai puternică decât forța cenzurii, acest lucru mi se pare evident.
Multe cărți mi-au schimbat viața
Ați fost încurajat în această aspirație, ați avut profesori care v-au susținut și îndrumat în aventura
scrisului?
Mare lucru e să ai, în viață, prieteni buni! Mare lucru este să ai prieteni buni mai ales în anii
formării tale ca om. Spun acest lucru pentru că multe cărți mi-au schimbat viața, și ele mi-au fost
oferite sau împrumutate sau sugerate de prieteni sau de profesori care, oricât de paradoxal ar
părea, îmi deveniseră prieteni. Am avut deci norocul de a întâlni oameni minunați în orașul meu
natal, dar poate și talentul de a căuta apropierea unor oameni mai vârstnici decât mine, cu mai
multă experiență de viață și având orizonturi culturale mai largi decât al meu… M-am
„împrietenit“, în anii când eram elev de școală generală, cu un scriitor, Teofil Lianu, muzeograf
la Rădăuți. El conducea un cenaclu literar pentru elevi și ne asculta „pruducțiile“ literare cu o
răbdare infinită. Când mi-a spus că puteam să vin la el la muzeu și în afara datelor când avea loc
cenaclul, n-am ezitat o clipă, imediat ce scriam câte o povestire sau câte un ciclu de poeme fu-
geam la el ca să i le citesc. Teofil Lianu avea deja o vârstă respectabilă, o figură de patriarh.
Aveam impresia că vizitam un bunic blând și înțelept, ca să nu mai spun că muzeul mă fascina.
Acea „autorizație“ de a-l vizita pe scriitor oricând doream mi se părea un privilegiu absolut (dar
nu abuzam de el).
Mă înscrisesem, atunci, la cercul de desen al Casei Pionierilor, și m-am „împrietenit“ cu omul
care îl anima, cu profesorul de desen Traian Rotaru. Acest om minunat mi-a hrănit timp de mulți
ani curiozitatea culturală cu albume și cărți esențiale. El a devenit un fel de mentor al meu, mi-a
explicat pentru prima dată ce înseamnă arta modernă… Tot el mă invita în atelierul său
improvizat în grădina casei sale, unde răsfoiam la nesfârșit albume prețioase: așa am descoperit
cine erau impresioniștii, ce însemna avangarda… Acolo i-am „întâlnit“ pe Picasso și pe Dali…
Picturile suprarealiste ale lui Traian Rotaru mă fascinau, îl urmăream cum lucra și am început
apoi eu însumi să pictez… În casa părinților mei de la Rădăuți, în camera mea, pereții sunt plini
de tablouri semnate de Traian Rotaru, dar și de lucrări realizate de mine în anii adolescenței.
Traian Rotaru m-a învățat tot, inclusiv cum se prepară un șasiu și o pânză… Tot el mi-a spus,
într-o vară, că era cazul să încep să-l citesc pe Dostoievski, și timp de două luni m-am scufundat
în opera acestui autor esențial.
Nu i-am uitat niciodată pe oamenii care, în anumite momente ale vieții mele, mi-au spus „fă-ți
timp te rog și citește această carte“. Un alt pictor din Rădăuți, Mihai Cîmpeanu (el era prieten cu
mentorul meu Traian Rotaru), mi-a dat să citesc Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde.
Cartea a fost o adevărată revelație. De la un alt profesor de română (și conducător de cenaclu
literar), Ion Filipciuc, am primit într-o zi un număr din revista Secolul XX și sfatul de a citi o
piesă intitulată Așteptându-l pe Godot, scrisă de un anume Samuel Beckett… Ceea ce a însemnat
o altă revelație, descoperitea unui limbaj literar nou…
Pentru a rezuma, aș spune că atunci când un copil are norocul de a fi ghidat de oameni pasionați,
șansele acelui copil de a-și descoperi vocația în viață se multiplică în mod benefic.
Interviul integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022
Liviu Rebreanu, în dialog cu… Tudor Mușatescu
Liviu Rebreanu a fost, pentru mulți scriitori, un model și un protector în lumea literară
interbelică. Presa epocii este bogată în interviurile pe care romancierul le oferea mai tinerilor
confrați, dar cel publicat în 1928 de revista Rampa este special și datorită autorului: gazetarul
care îl intervievează pe Rebreanu este viitorul dramaturg Tudor Mușatescu.

„Era imediat după război. Abia acceptat în paginile revistelor literare, mă simţeam dator să-mi
iau în fiecare zi „schwartzul” la Capşa, ca orice poet care se respectă. Nu cunoşteam, nici măcar
din vedere, pe «maeştrii» scrisului românesc.

Acolo însă îi puteam găsi aproape pe toți, mă puteam simţi oarecum alături de ei încorporându-
mă şi eu — cu de la mine putere şi pe cont propriu — în acel impresionant şi tulburător “Ai
noştri”…

Într-o zi, am văzut intrând pentru prima dată pe un domn voinic, falnic, cu pălărie mare, cu păr
de aluminiu şi fața tânăra, rasă americăneşte… Nu-l cunoșteam. Ne-am încrucişat în ușă și am
profitat de ocazie ca să-mi aprind ţigara de la el.

ADVERTISING

Când am ieșit, un confrate de-al meu (nu de-al lor) m-a întrebat cu admiraţie:

— Ce vorbeai la uşa cu Rebreanu?

— Cu cine?

— Cu Liviu Rebreanu…

— Eu?
— Tu! Adineauri, în uşă, când ți-ai aprins ţigara de la el…

— Aaaa! Cu Rebreanu?… Ce să vorbesc, m-a întrebat ce mai fac, ce mai scriu… Mă apreciază
foarte mult… Mi-a vorbit de ultima mea poezie…
— I-a plăcut?
— O știe pe din afară… Mi-a spus chiar câteva versuri din ea.
În ochii confratelui meu, care avusese în aceeași revistă cu mine, pe aceeași pagină, o poezie,
licărea invidia…
— Trebuie s-o fi citit și pe-a mea…
— Sigur… Nu mi-a spus însă nimic de ea… Nu i-o fi plăcut!
Şi după ce confratele meu plecă, cu buzele livide de ciudă, intrai din nou în cafenea pentru a face
cunoştinţă, în felul meu, cu d. Liviu Rebreanu…
Urcând scările imobilului din str. Popa Tatu 85, unde locuieşte d. Rebreanu (Doritorii sunt rugaţi
a nu nota adresa) îmi aminteam de această întâmplare şi mă gândeam să i-o povestesc înainte de
a începe interviul…
Dar am început să vorbim despre alte chestii la ordinea zilei şi am uitat.
Domnul Liviu Rebreanu se ocupă de aproape de ultimele evenimente din lumea teatrală şi
artistică. Le cunoaşte pe toate şi le judecă binevoitor pentru toţi, ca şi cum ar dori câştig la câteși
patru ponţii unei mese de pocker.
Discutăm despre “Cazul Iancovescu”, despre succesul lui “Fritz” şi al „Nunţii cu repetiţii”,
despre fostul viitor Teatru al Autorilor Dramatici Români, despre… despre… despre…
—Mi se pare că v-am întrerupt din scris, domnule Rebreanu?
— Nuuu…
—Văd pe birou o pagina începută proaspăt și tocul alături, cu pana udă de cerneală…
— N-are nicio importanță…
Îmi pare rău că sosirea mea a întrerupt pe d. Rebreanu din scris…

A întrerupe pe un scriitor când scrie, singur, cu gândurile în pumni, în faţa foilor albe, ca să-i iei
un interview, este tot atât de nepotrivit ca şi când ai întrerupe pe un credincios din ruga lui în faţa
icoanelor ca să-l întrebi cât e ceasul sau ca să-i ceri o batistă împrumut.
Dar d. Liviu Rebreanu n-a luat în consideraţie sacrilegiul şi, jovial şi binevoitor ca totdeauna, s-a
așezat Ia birou, în așteptare.

— Dar cu hârtiile alea ce faci?

— Scriu pe ele ceea ce o să-mi răspundeți dvs.

— Prin urmare nu e de glumă cu d-ta?

— Nu.

— Și ce vrei să-ți spun? Haz ai, dom-le ! Poftim, întreabă-mă!…

(…) Printre primii scriitori pe care i-am cunoscut în Bucureşti, a fost Ilarie Chendi. Într-o zi,
având o bucată în buzunar, Chendi mi-a spus: „Du-te şi citeşte-o la cenaclul lui Mihalache
Dragomirescu”.

Cenaclul ăsta, al „Convorbirilor Critice”, era singurul cerc literar activ, pe-atunci, prin 1908-
1909.

Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu si fiica sa, Puia-Florica
Conducătorul lui era dl. Mihail Dragomirescu şi, luându-mi inima-n dinţi şi manuscrisul în
buzunar, m-am dus la d-sa şi i-am spus cum stă chestia cu mine.
Foarte binevoitor, mi-a răspuns :

— Vino şi dumneata astă-seara la mine fiindcă tocmai e şedinţă. Ai să-i cunoşti şi d-ta, au să te
cunoască şi ei. Adu şi o bucată de-a dumitale s-o citim…

— La ce oră să viu ? am întrebat eu, obişnuit cu punctualitatea străinătăţii din care

descinsesem…

— Apoi… aşa… cam pe la opt…

La opt fără cinci — în seara aceea — eram în faţa porţii. La opt punct sunam…

Domnul Dragomirescu mă întâmpină cu şervetul la gât, foarte jenat…

— A! Dumneata? Ai şi venit?… Încă n-am luat masa…

Şi neavând ce să facă, mă pofti și pe mine la masă… Acolo mai erau şi alţi invitaţi, scriitori,
dintre favoriţii cercului.

Atunci am cunoscut pe Minulescu, care cânta seara după masă cântece apăşeşti, fiindă venise de
curând de la Paris, pe Cincinat Pavelescu, cu epigrame şi paraepigrame, pe Gârleanu, pe
Corneliu Moldovanu, pe Davidescu, pe Nanu şi pe Alexandru Stamatiad.

Ăştia toţi erau „maeştrii” cenaclului.

Ciurucurile, începătorii — cărora am fost afectat şi eu — veneau după masă… Erau printre ei
Sorbul, Săulescu, Gregorian şi alţi câţiva.
Şedința literară a „Convorbirilor” avea loc seara, după masă.

Se citeau diferite „opere” de-ale participanţilor, se schimbau opinii critice, se recunoşteau talente
şi se lansau scriitori şi volume.

Stamatiad, Minulescu şi cu Davidescu, erau revoluţionarii cenaclului. Şedeau de-o parte, într-un
colț, și refutau „vechile tipare”.

Printre cei contestaţi de revoluţionarii „Convorbirilor”, cel mai aprig era Eminescu.

Mi-aduc aminte că — chiar atunci, în prima seară a participării mele la şedinţele cenaclului— d.
Mihalache Dragomirescu a propus o lectură din Eminescu, pentru dovedirea acuzaţiilor pe care i
le aduceau revoluţionarii.

Nu-mi aduc aminte ce anume bucăţi s-au citit. Ştiu însă că revoluţia a căzut, căpeteniile ei
recunoscând eroarea lor şi valoarea poetului.

Eu aşteptam cu mare emoţie ca d. Mihalache Dragomirescu să citească şi bucata mea pe care i-o
înmânasem discret.

Se făcu însă, unu… două… şedinţa se ridică şi bucata mea nu se citi.

Am plecat foarte impresionat. Nu ştiam ce să cred şi fel de fel de presupuneri îmi chinuiau
mintea.
A doua zi de dimineaţă primii însă o carte poştală de la d. Dragomirescu în care îmi spunea că,
neavând timp să citească bucata mea înainte de a o prezenta cenaclului, nu voise să mă expună
unui eşec. Că, citind-o ulterior, îi găseşte calităţi şi o va publica în “Convorbiri”, unde a şi apărut.

O amintire despre Vlahuță

Am văzut în interviurile pe care le publică „Rampa” că majoritatea celor interogaţi aveau întinse
cunoştiinţe în lumea scriitorilor, artiştilor şi actorilor mari. Unii cunoşteau personal pe Eminescu,
alţii au fost prieteni cu Caragiale, unii vorbeau de Matei Millo şi de Alecsandri, iar alţii ar fi fost
în stare să spună chiar, într-un moment de antrenare, că au fost colegi de bancă cu Heliade
Rădulescu…

Eu n-am cunoscut pe niciunul dintre scriitorii mari, afară de Vlahuță. Și pe el, l-am cunoscut
după război.

Eram cu Nichifor Crainic când l-am întâlnit.

Crainic prezentându-mă, i-a spus:

— Uite, îți prezint pe Rebreanu… Ăsta e Liviu Rebreanu, prozatorul…

Vlahuţă îmi strânse mâna cu prietenie…

— Da… da… Ştiu… ştiu… îl cunosc… şi adresându-mi-se mie:

„Foarte frumoase poezii faci… Mi-au plăcut mult de tot”. Nici până astăzi nu ştiu dacă Vlahuţă a
făcut o ironie sau o gafă.
Ziarist și cronicar dramatic la Rampa

După început, a mers foarte greu. Eu n-am avut norocul unor succese imediate, ca alţi colegi ai
mei, ca Herz şi Eftimiu, spre exemplu. Ei erau faimoşi, celebri şi eu, nimic…

Numai într-un cerc foarte restrâns de scriitori parcă mi se recunoştea „ceva”. Dar era atât de
puţin şi-atât de discret!

A trebuit dar să mă apuc de gazetărie. La „Rampa” aceasta — în paginile căreia combaţi

dumneata zilnic, — am început şi eu să combat…

Făceam „Cronica Dramatică”. Mă specializasem în „Cronica Dramatică” pentru că marea mea

pasiune de teatru nu mă părăsise nici atunci, cum nu m-a părăsit nici până astăzi şi urmăream
toate spectacolele de-atunci, cum le urmăresc şi pe cele de azi.

De aceea scriam eu „Cronica”. Şi-apoi, cronica dramatică de azi e excesivă în a critica… însă pe
vremea când am început s-o scriu eu la „Rampa”, toți actorii erau geniali, toate piesele,
capodopere. Nu era obiceiul să se spună nimic rău despre ei și despre piesă în cronici.

Eu, însă, am început să procedez altfel… Să «înjur» cum se zice obișnuit în materie, ori de câte
ori mi se părea că așa trebuie să fac.

Din această cauză nu erau puţini cei care ziceau despre mine: „Uite-te, domnule! A venit
boanghinul să ne facă nouă zile fripte”.

Atunci erau în redacţia „Rampei”, M. Sorbul, Săulescu şi cu mine.

Secretar de redacţie, era, mi se pare, Matei Gheorghiu. Colaborau Vinea, A. de Herz şi Irimescu-
Cândeşti, ăsta cu „afacerea petroliferă”.

Camil Petrescu debuta sub iniţialele K. Mill.

Pe lângă ăştia, mai scriau şi fruntaşii literaturii de pe atunci.

Păstrez colecţia „Rampei” din vremea aceea şi ţin foarte mult la tot ceea ce am scris în paginile
ei…

Cam în acela timp cu activitatea mea de „cronicar dramatic”, desfăşuram şi o alta de „redactor
literar” şi „redactor de politică externă a ţărilor subjugate” la ziarul Ordinea.

Eram plătit cu 60 de lei pe lună.

Liviu Rebreanu
Retribuţia mea de ziarist era, bineînţeles, insuficientă nevoilor mele… Duceam, prin urmare, o
existenţă muncită greu, fără a avea totdeauna asigurată ziua de mâine.

Aşa sunt însă suferinţele oricărei vieţi de scriitor care nu are alte venituri în afară de munca lui şi
cred că numai prin astfel de suferinţe poate ajunge vreodată să se realizeze.

Nu-mi fac niciun fel de onoare sau de ruşine din a spune că am îndurat mult în viaţa mea de
scriitor, pentru că am îndurat alături şi la fel cu cel puţin 80 la sută dintre colegii mei.

Am impresia însă că noi priveam lipsurile şi nevoile toate cu mai mult stoicism decât colegii
noştri mai tineri de azi.

Foarte mulţi dintre aceştia îşi închipuie că dacă au scris o poezioară sau o nuvelă trebuie
numaidecât răsplătiţi cu bani şi glorie.

Nu sunt puţini cei care vin şi spun: „Aşa aţi făcut şi cu Eminescu. Aţi lăsat să-l sugrume
mizeria”.

Omul care vrea să reuşească în cariera grea a scrisului care este, poate, una dintre cele mai puţin
rentabile cariere, trebuie să fie pregătit ca să reziste tuturor neajunsurilor.
Talentul e ceva aşa de insezisabil, atât de greu de judecat, încât trebuiesc o mulţime de
împrejurări, o sumedenie de încercări, ca să-l poţi recunoaşte şi să te poţi fixa asupra lui.

Din neajunsurile şi suferinţele mele personale, nu regret nimic.

Toate mi-au fost necesare, toate mi-au folosit ca să-mi înmulţesc cunoştinţele de viaţă şi de
oameni.

Am învăţat ceea ce se numeşte pătrunderea psihologică şi-am mai învăţat încă să păstrez o
perfectă seninătate în faţa vieţii oricum s-ar manifesta ea…

Un singur regret am păstrat, totuşi, din epoca aceasta a vieţii mele literare.

Acela că în şase ani de zile, de la 1909 la 1915, n-am putut să scriu decât zece nuvele adunate în
volumul „Golanii”, apărut în 1916.

Dacă viaţa mea ar fi fost mai uşurată, dacă colegii mei care aveau conducerea vieţii literare de pe
atunci ar fi avut mai multă încredere în mine ca scriitor, aş fi scris, poate, un roman ori două în
tot acest timp.

Abia când am putut ajunge să am o independenţă materială, m-am putut consacra complet
scrisului…

Şi-atunci mă gândeam cu părere de rău la cei șase ani pierduţi ca să spun în cronici „D-l X. a fost
bine, d-ra Igrec, în notă”, etc.

Toate se întorc însă spre un bine şi un folos.

Toate sunt, cu siguranţă, dictate de undeva şi au un rost pe lume.
Toate contribuie spre o îmbunătăţire a aluatului sufletesc al omului.
În cei şase ani — fărâmiţaţi în pagini de gazete — am fost amestecat complet cu viaţa şi asta o
să-mi folosească până la moarte, în tot ce voi face şi în tot ce voi scrie.
(…)
— Dintre prozatorii români, Mihail Sadoveanu e autorul meu preferat.
Eu, ţi-o spun drept, cred că Sadoveanu este un scriitor mare. Şi să-ţi motivez de ce. Fără discuţie
că, din anumite puncte de vedere, Odobescu, Creangă, Caragiale, pot fi socotiţi scriitori mai mari
decât el.
Dar scriitorul mare, după părerea mea, este numai acela care izbuteşte să creeze complet o lume
nouă… Şi Sadoveanu e prozatorul român — printre puţinii — care a izbutit acest lucru şi, faţă de
toţi, el aduce un plus considerabil: se sprijină pe o operă mare şi calitativ, şi cantitativ.
Cartea preferată
— Mă întrebi ce carte prefer? Uite-o colo pe birou. Cartea aia groasă cu scoarţe negre…
E o carte în care se află toată înţelepciunea lumii, trecută şi viitoare… N-o ţin niciodată în raft…
Îi zice BIBLIA…
Toată lumea citeşte. Poate că exagerez afirmând aceasta. Poate că spun prea puţin (s-ar putea
spune că toată lumea citeşte mult…) Fapt cert este că în viaţa fiecărui individ (iar mi se pare că
exagerez) biblioteca ocupă un loc oarecare. Că unele biblioteci se compun din aventurile lui
„Raffles” sau din suferinţele acelei faimoase „Dispărute în noaptea nunţii”, ori din colecţia
completă a clasicilor lumii, nu interesează. Fiecare citeşte ceea ce îi permite mintea să înţeleagă
şi gustul să aprecieze.
Dar din toate lecturile unui om — fie pe bază de roman foileton sau pe Critica Raţiunii Pure —
se alege o bibliotecă specială.
Un mănunchi de cărţi pe care nu te mulţumeşti să le deschizi numai odată.
Un mănunchi de cărţi în care te uiţi des, ca la un tablou preferat…
Am căutat să aflu, vag, din ce autori şi-a populat domnul Liviu Rebreanu biblioteca sa specială şi
iată ce-am aflat!
Dintre cei mai vechi: Balzac, Flaubert, Dostoievki, Dickens…
Dintre cei noi: Thomas Hardy, Thomas Mann, Merejkovski, Joseph Delteil (ăsta mai ales).

Domnul Rebreanu îşi mărturiseşte cu greu preferinţele. Ţine secret, cum se zice… Totuşi, cei
numiţi au evadat, în cursul convorbirii noastre, din hrubele discreţiei d-sale.
Domnul Rebreanu se plimbă cu paşi mari, măsurând birou. Mă gândesc la o întrebare pe care am
pus-o de curiozitate multora din cei pe care am avut cinstea să-i intervievez.
Întrebarea e asta: Dacă ar fi să vă începeți viața de la început, cunoscând pe cea care aţi trăit-o,
tot cariera asta aţi alege-o?
O formulez. Domnul Liviu Rebreanu se întoarce brusc și îmi răspunde hotărît:
— Tot asta aș alege! N-aş vrea să mă fac nimic altceva decât scriitor, nici a doua oară…, apoi
continuă să se plimbe prin birou…
Toți cei cărora le-am pus această întrebare, mi-au răspuns la fel: Tot asta m-aș face!
(…)
— În afară de literatură, ce altceva vă pasionează?
— Medicina. Ți-am spus că, încă din copilărie, voiam să mă fac doctor. Dragostea asta pentru
medicină mi-a rămas până astăzi. Înainte de război am vrut să mă înscriu la facultate… După
război chiar, puțin mi-a lipsit ca să nu ajung student în medicină… Voiam să studiez medicina ca
să mă pot apropia de biologie, de începuturile vieţii, pentru că trebuie să-ţi fac o mărturisire.
Pe mine m-a chinuit şi mă chinuie şi astăzi întrebarea aceea banală: De unde venim şi unde
mergem?
Pentru acest lucru, deopotrivă cu Teosofia, mă interesează medicina în părţile ei care ating viaţa
şi cele dintâi începuturi ale ei. Dar…
S-a făcut târziu. Amurgul timpuriu şi-a semnalat prezenţa la ferestre încercănându-le sub draperii
de umbră… Îmi strâng notiţele şi pun domnului Liviu Rebreanu o ultimă întrebare:
— Aveţi o fotografie? La asta nu se aştepta. Rămâne o clipă pe gânduri, apoi mărturiseşte
zâmbind:
— N-am… Am, dar nu am aici. Am de un an nişte poze la un fotograf şi, fiindcă veni ocazia asta,
am să mă duc acuma să le iau…”
https://dosaresecrete.ro/liviu-rebreanu-in-dialog-cu-tudor-musatescu/?
fbclid=IwAR3pFTm1avive66cPCwN1TA-gD3z1R_Y_J3V9H3PbJz-QaY8jazF3ONxmrE

Riva, 29 mart. 1904

Copil dragă,
Ar fi o copilărie să mai încerc să-ți descriu drumul ce l-am făcut aceste două zile, căci asemenea
locuri nu se pot descrie oricât de mare talent ar avea cineva... ele fac să fie văzute... Nu-ți închipui cât
de rău îmi pare că nu ai venit și tu cu noi acum. După ce am plecat din Viena am mers până la
Salzburg prin locuri foarte plăcute că nu mă înduram să-mi iau ochii de la fereastră. Când am început
să ne apropiem de Salzburg am început să vedem înălțimi din ce în ce mai mari, până ce am ajuns să
vedem munți mari acoperiți cu omăt (căci suntem în april), în sfârșit când am ajuns la Salzburg ne-
am îngrozit de înălțimile din jurul nostru, deși ploua cam puțin asta nu ne-a împiedicat după ce ne-am
aranjat cu otelul să ieșim pe străzi, unde am văzut forme de case foarte curioase și mai multe statui
mari, apoi văzând Castelul Hohen-Salzburg ne-am dus până la el, ne-am suit cu un tren funicular (60
bani) și de pe înălțimea castelului am văzut pe de o parte orașul cu priveliștea lui măreață, iar pe de
alta niște munți colorați și neacoperiți pe vârfuri cu omăt (când vei veni tu, ai să-i vezi altfel căci are
să fie mai cald pe atunci). Cred că nici n-am văzut tot ce s-ar fi putut vedea căci prin unele părți era
cam ceață și apoi a și început a bura din nou. A doua zi am plecat la Inspruck [!] cam supărați căci
ploua mărunt și era o ceață groasă. Iar n-a trecut mult și a început a se însănina (și noi a ne bucura),
iar în fața noastră a se desfășura priveliști așa de mărețe că nu mă pricepeam ce-i cu mine, visez?
Sunt pe pământ? și frumusețele și uimirea a mers crescând până ce am ajuns la Riva (nu știu ce
surprize) ne mai așteaptă ziua de mâni căci mergem cu vaporul de la Riva la Gardone (de la 12-3)
unde ne oprim și stabilim (imediat ce voi ajunge am să-ți scriu adresa și tu să-mi scrii imediat,
imediat și mult ce-i pe acasă că mor de nerăbdare). Am spus că descripții nu fac că nu pot, dar e
destul să-ți spun că am umblat cu trenul pe deasupra munților la 1370 m înălț[ime] vedeam omăt nu
numai prin gări, dar sub noi la adâncimi mari, vedeam [...] în jos la 100 metri, am trecut zeci de
tuneluri (din care câteva semicirculare), când vedeam linia ferată deasupra noastră, când o vedeam în
jos, o dată am înconjurat un sat cu trenul, am trecut prin două stații consecutive care erau așezate una
deasupra celei alte, am zărit de câteva ori vreo 2-3 ghețari, cea mai mare parte de la Inspruck [!] (azi
am făcut acest drum), am mers pe malul unui râu (un defileu de mai bine de 2 ceasuri între munți
mari stâncoși și în cea mai mare parte nu era loc decât pentru râu și calea ferată, altă dată am mers pe
coasta unui munte stâncos pe o linie cât încăpea calea fereată, de o parte prăpastie adâncă, iar de ce
alta se rădica zidul de stâncă a muntelui. Cascade am văzut sute, din care unele cu căderi foarte
repezi (dar nu tare late). La Mori am schimbat trenul (am mers cu un tren curios dar bun cu balcoane
late, am stat tot timpul afară). Am uitat să-ți spun că de la Inspruck [!] întâi am suit până la înălțimea
de 1370 m în omăt și apoi am început a ne scoborî așa că de la o vreme ne-am trezit în un adevărat
raiu, câmpul înverzit, copacii înfloriți, păsările cântau, o adevărată primăvară, așa că pe la Mori era
cald și noi eram singurii oameni cu haine de iarnă (dar ce ne pasă) de la Mori la Riva am mers mai
tot timpul prin niște munți foarte înalți și foarte stâncoși, dar îndată ce era vreo bucățică de loc plan
printre ei era plantație de vie și în depărtare numai ce rădica și câte un colos de cei încărcați cu omăt
de 3000 mii metri (cum se văd pe unele cărți poștale între acești munți formați numai din stânci
enorme mai apărea câte un lac frumos și mare cu apa limpede și albăstrie (dar nici unul aș a mare ca
lacul nostrum). Apoi castele trebuie să fi văzut cel puțin 50… care de care mai vechi și mai
impunătoare. (Mai exact ai putea vedea în un Baedeker cam ce am văzut eu sigur că am pierdut din
vedere multe, căci sunt cam zăpăcită de drum dar țin să-ți scriu în astă sară). De altfel să nu te
îngrijești că dorm bine și mănânc bine. Lacu[l] nostru Garda e cel mai mare lac din Italia, azi am
văzut numai capul lui (căci e cam lung și mai îngust spre cap) și în lățime se vede de la un țărm la
altul, dar în lungime nu se zărește deloc. Țărmul așa că e ca o mare când te uiți din tren spre
lungimea lui, pe harta mea te vei putea orienta unde mergem mâni, iar din o carte poștală vei vedea și
localitatea. Până acum nici noi nu știm ce-i cu Gardone, dar sperăm că va fi mai ieftin căci aci e cam
scump la Riva, căci suntem cam în sezon. Bătrân dragă, am trecut prin păduri de măslini, pe aci
palmieri-s pe străzi (ca teii la noi), în grădini tot felul de flori, palmieri, dafini, lămâi, portocali etc…
Muzica nu lasă nimic de dorit… Când am ajuns cu trenul la Mori, un cerșitor a cântat din o menoreta
[?], Rigoletto, Norma (bucăți). Copiii, băieții (golanii) pe străzi pe aci fredonează bucăți de prin
opere (scrisoarea o termin azi căci asară-ți muream de somn), azi dimineață la 6 ne-a trezit muzica,
ne-am sculat și acum mă aflu pe terasa odăei chiar pe malul lacului, în față e nesfârșitul (lacului), în
dreapta un munte mare stâncos, iar în stânga niște munți și mai mari acoperiți cu omăt, iar pe lac [...]
bărci și câteva vaporașe. Aci e așa de cald că asară am mâncat pe terasa otelului pe malul lacului.
Acum ne ducem să facem o mica plimbare pe jos (după café) și pe tine și micoanca vă sărut de mii de
ori, cum vei primi adresa, te rog mult să-mi scrii imediat, sărutări, Lența
Sărutări și compl.[imente] Dnei și Dlui Trancu.
(Din colecțiile speciale ale BCU Iași)
#BCUIasi #BCUMihaiEminescuIasi #BibliotecaCentralaUniversitaraMihaiEminescu
#ColectiiSpeciale #SpecialCollections #Ibraileanu #Romanianwriters #scriitoriromani
#corespondență #correspondence #pritenieliterara #literaryfrienship