Scrisoarea III

Costache Negruzzi
(Vandalism) Ianuarie 1838
Imperiile și națiile au avut mărirea și căderea lor; ele însă și-au păzit naționalitatea subt
orice împregiurări, căci deși prefacerile înrâureau în ființa lor politică sau morală, fiecare
păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ținea ca un paladiu spre a-i sluji
de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu așa.
Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, și românul corcindu-se cu neamuri barbare
și străine de el, ajunse în acea demoralizație și ignoranță în care și acum zace, și de care
va fi greu a-l curăți.
Pre daci, nație scitică liberă și vitează, grecii în mândria lor îi numeau barbari, dupre
proverbul lor favorit:
*
Nu știu însă de se cuvine acest nume unei nații care, învingând pre învingătorii lumii,
avea un stăpânitor ce cerea Cesaru lui Dometian să-i trimită meșteri iscusiți în orice
măiestrii pentru țara lui, și căuta păn-în fundul Asiei alianța regelui partilor, vrăjmaș jurat
a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june.
Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnați din ei,
urmând pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alții ca să nu slujească de triumf la
cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat
așezând oști în cetățile dace, zidi și altele ca să fie de stavilă provințiilor nou cucerite în
contra barbarilor. Când însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus,
când Roma încetă de a mai naște Bruți și Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra
ei, toți se strecurară prin Daco-România, aducând feluri de prefaceri triste în coloniile lui
Traian. Ele zăcură deci pustiite și nepomenite de istorici pănă la sfârșitul veacului XIII,
când cu înturnarea prinților lor din Transilvania, se începu o nouă eră pentru români.
Câte puțin-puțin, adunându-se pe lângă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ștefan
Marele și Mihai Viteazul a fi respectați de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind
zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atâte sângeroase bătălii și necurmate
zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia
privea cu lacrimi soarta sorei sale, și neputându-o ajuta, curând după moartea lui Ștefan,
se supuse și ea protecției falnicului Suleiman ce îngrozise creștinătatea cu armele sale.
Sub jugul unei nații ce desprețuia științele, România — ce primise creștinismul în veacul
III — căzu subt influința misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de
credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane și
goniră literele strămoșești. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranței în care se văzu
România înfășurată, căci maimuțind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă
lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox!
Pe lângă aceasta, îndarn aste nenorocite provinții suspinau după un repaos dorit, căci
ațâțându-se războaiele între Rusia și Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de
acest rău. Ea pare că se bucura de o liniște oarecare, liniște minciunoasă și amară!...
În adevăr, scăpaseră țările de tatari, pre care îi stârpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub
osânda altor tatari mai cumpliți, pentru că aceștia nu prădau o lună sau două, prădau
regulat câte șepte ani, și apoi când se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost
stors, ciocoismul, luxul și corupția!...
Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-și aduce aminte de ei?
Tratatul de la Adrianopoli aduse țărilor recâștigarea a parte din drepturile pierdute de
atâta vreme. Românul deșteptându-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce
gânganie bipedă este el pe lume, și în ce clas de animale ar putea intra? Cercetând origina
și limba lui, se văzu că e roman, căci deși îi zic valah, valah va să zică italian, și moldav
sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredințeze însă mai bine căută o istorie a țării
lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăș.
Ureche, Miron și alți hronicari au scris mai toți după tradiții făr-a îngriji datele. A trebuit
deci să-și caute istoria în monumente și ruine!
În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoșească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul
Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce
oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfârșit să găsească și în Moldova urmele strămoșești. La
Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul
Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviță, pre care îl încredințase că
în ruinele ei sunt comori, și cu peatra cetății făcuse zidiul episcopiei și a Precistei! Alergă
la Galați să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! și pre aceasta
vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor și cenușa lor o aruncau
în vânt; iar cu peatra ei pavelau ulițile Galaților! Bietul meu arheolog încremeni la
viderea unei asemene barbarii. Țipa, se încleșta de pietre; îl socotiră nebun și puțin a
lipsit să-l închidă. În sfârșit vrând să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu
vro trei mii monede, și o colonetă de porfir . „Vandali! striga românul nostru, judecând de
pe aceste, câte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-ați făcut capitelele, bareliefele,
lespezile cu inscripții? Nu vă temeți că se vor scula romanii ce au locuit aici, și vă vor
face praf și pulbere?” Nime nu-l asculta; râdeau de omul acesta smintit, care credea că
niște pietre pot sluji spre altă, decât a se zidi pivniți, case, sau a se pavela ulițe; căci ce le
păsă lor că sunt români și sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă o a opta
minune a lumii, un monstruos monument vrednic de acești barbari, un târg pavelat cu
anticvități în veacul XIX!
Zău, este rușine și păcat a videa pe toată ziua pierzându-se câte o urmă a Moldaviei
împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa
carte a vechiei; și curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va
mai rămânea decât a striga ca acel troian care cel puțin luase cu sine pre Dumnezeii săi:
Fuit Illium!...
Ce frumos ar fi — zice un literat englez — de a videa pre vechea Romă înviind în una din
coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar când toate monumentele noastre
vor fi numai o cenușă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele
acest de român pre care îl purtăm, și ce-i vom răspunde?
Întru durerea ce ne sfâșie la privirea dărăpănării romanității, nu putem decât a striga
asupra vandalismului, și a face o chemare la inimi nobile, știind că:
A tous les coeurs bien nés que la patrie est chčre! Monedele acestea le-au împărțit B... S...
între ei. Ce a fost mai însemnat între anticvitățile găsite le-au luat dd. Mavros și Ventura
și care a vrut și a apucat. La cabinetul din Iași nu s-a trimis mai nimic. David Urquart.
Autorul acestui articol ce s-a publicat în „Albina românească” cu învoirea cenzurei , fu
exilat la moșia sa nejudecat și neosândit — deși se găsea deputat — pentru ca să învețe a
nu mai spune adevăruri crude.