Comunizarea

României
1945-1955

Alexandrina Bordieru, clasa a X-a G

Colegiul Național de Informatică ,, Spiru Haret” Suceava
 Comunizarea României
Dintre fenomenele totalitare manifestate în secolul XX în Europa, comunismul este poate cel
mai puţin cunoscut şi înţeles de către tânăra generaţie. Prin intermediul acestui eseu îmi propun să
compensez lipsa de informare a tinerilor şi să ofer o imagine de ansamblu asupra acestei perioade,
reconstituind pe cât posibil atmosfera acelor ani. Parte din istoria împărtăşită cu multe alte ţări
din Europa, păstrarea memoriei explorarea şi analizarea acestei perioade poate fi realizată mult
mai bine în colaborare cu oamenii care din păcate au fost nevoiți să fie martorii acestor perioade atât de
dificile.
Părinții noștri nu vor putea uita niciodată că a existat comunismul în Europa de Est, până în
urmă cu 25 de ani. De foarte multe ori profesorul de istorie îmi spunea: "Trebuie să prețuim
memoria celor care au trăit acea perioadă întunecată, în care valorile umane și drepturile
omului au fost călcate în picioare de regimurile totalitare din blocul sovietic.”
Oamenii care au trăit în acea vreme, în aceste zone, ne-au arătat ce înseamnă a rezista. Era
nevoie de forță și curaj pentru a trăi în adevăr și acest fapt trebuie să-l avem mereu prezent în
minte. Ar trebui să încercăm să ne postăm în același loc ca și strămoșii noștri ca să înțelegem ce
ar fi trebuit să face și cum am fi acționat, nu să ne limităm doar la faptul că în ziua de astăzi
putem judeca unele acțiuni.
Oamenii, dar în special biserica au fost supuși unor persecuții severe, umilinței, represiunilor,
inclusiv prin suprimarea ordinelor religioase, a schiturilor, mănăstirilor, parohiilor, prin
confiscarea bunurilor și privarea lor de libertate. Au încerat să reducă biserica până la o
catacombă a tăcerii. Astăzi nu mai există nici o percepție clară asupra totalitarismului comunist.
Este bine să-l studiem, la fel cum se studiază hitlerismul sau fascismul, pentru a nu-l uita și
pentru a învăța din el.
Citeam în presă că în Rusia „icoana” lui Stalin tronează frumos și impunător în multe biserici.
Pictat pe pereții locașurilor sfinte sau chiar în icoane. Cel mai sângeros criminal din lume
alături de Hitler este încă venerat de oameni? Articolul m-a uimit și chiar m-a intrigat,
nevenindu-mi a crede că e posibil astăzi așa ceva.
Cum au vrut rușii să construiască socialismul? Poate prin eliminarea elementului omenesc din
ecuație? Când mă gândesc la ceea ce a fost mai rău în timpul Uniunii Sovietice, primul lucru
care-mi vine în minte e represiunea stalinistă. Cred că nu sunt singura. Victimile acestei
represiuni au fost milioanele de suflete trimise în Gulaguri sau oameni ce au preferat să rămână
acasă lângă copii și cărora li s-a făcut viața coșmar.. Însă de ce oare nu ne amintim de victimile
care n-au mai apucat să ajungă în Siberia, ci au murit „construind” socialismul? Își propuse-
seră să înființeze Împărăția Cerurilor pe pământ, călcând pe trupurile oamenilor. N-am să pot
înțelege niciodată entuziasmul maselor și sprijinul acestora pentru puterea politică. Mai ales
atunci când cetățenii au fost și sunt cei care plătesc. Acest comportament de supunere și
obediență a fost (și este în continuare) perceput ca o acceptare răbdătoare. Aproape de
neînțeles.
Sunt basarabeancă și mulți cred că noi basarabenii sunt oamenii rușilor, dar nu e așa și mă
doare să aud asta, pentru ca noi suntem doar simpli vorbitori de limbă rusă, dar în suflet avem
aceeași ură pentru cei care i-au dorit mereu să ne distanțeze de România.Iar noi doar rareori,
ca popor, am avut curajul și puterea să ne ridicăm împotriva suferinței intolerabile și a
guvernelor. Poate doar o dată pe secol. Facem o revoluție, se schimbă căte ceva (aproape
nesemnificativ), iar mai târziu băgăm mâinile în buzunare și ne întorcem la existența obișnuită.
Parcă am fi obișnuiți să fim sluga cuiva. De fapt, cred că marea „religie” comunistă a făcut din
noi, oamenii, indivizi dependenți, nu o societate în adevăratul sens al cuvântului.
Ne încăpățânăm să rămânem așa, suspendați parcă între UE și Rusia de parcă țelul
nostru ar fi să împiedicăm desintegrarea spațiului postsovietic.
Eu cred că atât Europa, cât și Rusia sunt preocupate de realitățile trecutului. Doar că
Europa este preocupată de modul în care să depășească acest trecut, iar Rusia să revină la
situația de dinainte, la statutul de conducătoare. Nu-i de mirare că încă mai dăinuie stafia lui
Stalin prin biserici și prin mințile oamenilor. N-ar fi de mirare nici dacă l-ar canoniza și am fi
puși în situația de a ne închina „marelui” apărător al socialismului, ucigașul a milioane de
oameni... Chiar că are alură de sfânt!
Nu sunt cea mai semnificativă persoana, ca să pot judeca trecutul, dar totuși cred că istoria
putea fi schimbată dacă oamenii erau mai predispuși să facă acest lucru.Dacă trăiam în acea
perioadă nu încercam să fug în altă parte în căutarea unui trai mai bun, lasând de izbeliște
patria și neamul. Cu o floare nu faci primavară, dar dacă se încerca cred că erau șanse de a
câștiga și de a învinge teribila forță a comunismului. La fel nu puteam să rămân resemnată că
așa trebuie să fie și să mă supun acestui regim. Aș fi acționat, iar dacă mă întrebă cineva
,,cum?” nu aș putea răspunde concret pentru că ceea ce știu eu despre acele vremuri îs doar
istoriile povestite de bunici, părinți, învățate la ora de istorie sau citite în diverse surse
informative. Dar sigur aș fi găsit un mod de a arăta întregului popor că nu trebuie să slăvească
"marile realizări" ale comunismului, ci să se gândească la cei care au murit la Canal.
Iar acum aș putea doar să rog pe toți să nu compare foamea de azi cu cea de atunci, aș dori
să își amintească, de pildă, de cozile la carne, iar când afirmă că statul le asigura o casă, ar fi
bine să își amintească că locuiesc cu chirie în casele Statului. Oamenii nu aveau locuri de
muncă,iar cei care aveau "dosare pătate" aveau dificultăţi imense în a se angaja. Mulţi nu au
mai avut posibilitatea de a munci niciodată.
Oare cum ne-am simţi azi, dacă statul ne-ar confisca mâine averea? Aşa, deodată, să ne
trezim că nu mai avem nimic: casă, pământ, firmă, maşină, NIMIC! Ba încă să mai facem şi
puşcărie pentru simplul fapt că ne-am descurcat în viaţă mai bine decât alţii! Şi încă ceva: unii
au fost cuminţi, n-au crâcnit, au bătut din palme, s-au bucurat de căsuţa şi serviciul date de stat
în vreme ce alții mureau în pușcărie pentru drepturile furate de comunismul pe care mulți l-au
aplaudat. Alţii şi-au dat viaţa pentru libertate , când cei ce aplaudau stăteau în casă tremurând
de frică şi sperând să se termine totul odată, indiferent cum. E omenesc. Frica, laşitatea sunt
omeneşti şi adeseori justificabile, ba chiar justificate. Acum foarte mulţi români regret, dar
faptul a fost săvârșit.
Fireşte, şi această durere de pe urma comunismului este justificată într-un fel sau altul.
Fiecare îşi are justificările lui. Sărăcia, cuţitul ajuns la os. Sau poate doar o memorie bună. Îmi
e greu să cred că nu au fost oameni ce nu au avut de a face, într-un fel sau altul, cu aparatul
opresiv al comunismului.
Din păcate nimeni n-a avut o baghetă magică, în aşa fel în câteva secunde să trecem dintr-o
dimensiune în alta, de la economia centralizată şi planificată la economia de piaţă, de la
regimul totalitar cu partid unic la democraţie şi pluralism politic. Nu, tot ceea ce am împlinit a
însemnat muncă, sacrificii, uneori suferinţă, aşa cum de suferinţă şi de sacrificii a fost nevoie
pentru a ne despărţi de regimul ceauşist. Nu tot ce am trăit în comunism a fost rău, nu tot ce
trăim acum este bine. Acum însă avem ceva în plus: libertatea de a schimba ceea ce este rău.
Depinde de noi să folosim această libertate, şi, din nou solidari.
În concluzie, tot ce cunosc din istoria comunizarii României din anii 1945-1955 este că pe
atunci întreaga țară a fost transformată într-o imensă închisoare. Mai târziu a fost înfiinţată
Securitatea, a cărei misiune era să apere, prin teroare, conducerea comunistă şi să-i distrugă pe
toţi cei care s-ar fi opus acesteia. Mai întîi, Securitatea i-a trimis în închisoare pe foştii oameni
politici şi pe marii intelectuali ai ţării. Aici, erau supuşi unui regim de exterminare: înfometaţi,
torturaţi, puşi la muncă forţată. Securitatea avea pretutindeni informatori, adică persoane care
colaborau de bunăvoie sau erau constrînse, prin şantaj. Dacă vorbeai împotriva regimului,
puteai fi arestat şi condamnat la închisoare. Ofiţerii Securităţii puteau împuşca oameni pe loc,
fără judecată; aşa au sfîrşit mulţi ţărani care s-au opus, nevrînd să li se ia pămîntul pentru a fi
înfiinţate ferme colective de stat. Oamenii au fost supuși unui destin tragic, iar când spun asta
nu confer o imagine prea mărită lucrurilor, ci hiperbolizez prin micșorare.
Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvînt lumea de atunci, aş spune că totul era gri. Cel mai
gri era, însă, faptul că oamenii nu își dădeau seama că e atît de gri. Astăzi lucrurile stau
diferit,iar noi nici nu ne dăm seama că trăim într-o lume extreme de colorată