Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicinã Veterinarã

“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi

Facultatea: Agriculturã

Specializarea: Inginerie Economicã

Grupa 440

Raport Practic la Sociologie

Întocmit de Coordonator

Stud. Alexandra Timofte Şef lucr. dr. Dan Bodescu

»2010«
Interviu Despre Crearea Omului Nou În
Perioada Comunistã
 Cuprins

Introducere…………………………………………………… 1

Interviu…………………………………………………………. 3

Încheiere……………………………………………………….. 7
 Capitolul I: Introducere

1. Scopul
Pãrerea subiectului despre felul în care s-a influenţat şi uniformizat mentalitatea
românilor în perioada comunistã.
2. Obiectivele
a. Determinarea cãilor prin care s-au ajuns la gândirea pe termen scurt şi la
pierderea oricãrei viziuni asupra viitorului;
b. Opinia subiectului despre relevanţa valorilor absolute;
c. Explicarea fenomenului de manipulare abjectã a populaţiei, ce a produs lipsa
reacţiei în momentul în care comuniştii au schimbat adevãrul istoric.
3. Metode
Am decis ca efectuarea acestei cercetãri sã se realizeze pe bazã de interviu.
4. Desfãşurarea experimentului

Realizarea acestui proiect a fost anevoioasã, prin simplul fapt cã nicio persoanã pe
care am intenţionat sã o intervievez nu a acceptat sã rãspundã. Tind sã caut o
explicaţie, motiv pentru care cred cã frica încã mai persistã, cu toate cã, teoretic,
regimul comunist a apus de douã decenii. Reacţiile din partea acestora au fost
neaşteptate, ba chiar bizare.

Rãmasã în impas, am considerat de cuviinţã cã pentru a realiza cercetarea – fie şi

într-o formã sumarã – nu a trebuit decât sã port nişte discuţii libere cu unii dintre
cunoscuţi. Dupã mai multe vizite, am reuşit sã atrag subiectul în zona mea de interes, şi
anume comunismul. Am evitat însã sã îi spun adevãratul motiv pentru care aduceam
mereu în discuţie perioada regimului totalitar, pentru cã astfel m-am asigurat cã
rãspunsurile vor fi spontane, nedistorsionate, sincere.

Printr-o serie de întâmplãri neprevãzute, am cunoscut-o pe doamna Ioana Nistor, în

vârstã de 80 de ani. La început, nu era prea cooperantã, dar eu m-am încãpãţânat sã o
întreb mereu de ceea ce mã interesa. Pentru ea, aceastã perioadã a fost însãşi
tinereţea ei, astfel încât, la un moment dat, vorbea degajat despre refugiu, despre
„mazilirea” Regelui Mihai I (conform spuselor dumneaei, regele nu a abdicat şi nici nu a
furat vagoane cu bogãţii, ci a fost pur şi simplu alungat). Dupã cum se va vedea şi în
interviu, m-am axat pe maniera în care poporul a fost îndoctrinat pe nesimţite de
liderii comunişti care au preluat frâiele puterii: Petru Groza, Gheorghe Ghiorghiu Dej,
Nicolae Ceauşescu.
 Capitolul al II-lea: Interviu

- Dumneavoastrã, doamna Ioana, aţi fost de profesie… ?

- Am fost economistã la Regionala Cãi Ferate – Bucureşti vreme de 18 ani, dupã care
14 ani la Regionala Cãi Ferate – Braşov.
- Cum aţi ajuns sã vã desfãşuraţi activitatea în acest domeniu?
- Provin dintr-o familie de funcţionari publici şi am urmat studiile la „Academia
Comercialã – Bucureşti”. Dupã terminarea facultãţii, am dat examen pentru
ocuparea postului de economist.
- Ce pãrere aveti despre modul în care a fost „reeducat” poporul?
- Acum, fãcând o introspecţie, cred cã reeducarea a început de pe bãncile şcolii.
Sistemul de învăţământ trebuia să îndeplinească o funcţie de îndoctrinare, să-i
pregătească pe copii şi tineri după tiparele „omului nou” şi să elimine spiritul critic şi
spontaneitatea elevilor. S-a operat şi o sinistră discriminare pe criterii de clasă, iar
cei admişi în şcoli erau supuşi unui sistem de dresaj ideologic.
- A existat un interes special al Partidului Comunist pentru Ministerul Educaţiei
Naţionale?
- PCR dorea o „reeducare” rapidã a elevilor şi a cadrelor didactice, deoarece fãcea
parte din proiectul de consolidare a monopolului puterii. Aveam 17 ani când însuşi
primul ministru, Petru Groza, susţinea cã tineretul este uşor de influenţat şi îi
propunea Ministrului Educaţiei Naţionale sã se ocupe de agitaţiile de la diferite
universităţi.
- Cei de la putere erau tulburaţi de manifestãrile tinerilor?
- Exista o „reacţiune” din partea învãţãmântului. Avusese loc un eveniment – la data
de 8 noiembrie 1947, studentii şi-au manifestat spontan nemulţumirile faţã de noua
putere -, astfel încât autoritãţile îşi puneau problema sãrbãtoririi Zilei Naţionale. Cei
care au participat au fost înscrişi pe liste şi urmãriţi luni de zile; alţii au fost şi
arestaţi pe motiv cã aveau legãturã cu legionarii. Mii de studenţi au fost închişi în
toatã ţara.
Şcoala reprezenta, în viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de
pregătire a cadrelor. Au transformat copiii în comunişti adevăraţi. I-au luat sub
controlul lor şi i-au naţionalizat. Copiii au fost de la început sub influenţa
grãdiniţelor şi şcolilor comuniste.
Decizia de raţionalizare a învăţământului a dus la pensionarea forţată a unor
profesori eminenţi, care nu ajunseseră la vârsta legală de pensionare.
- Cât de grave au fost efectele pe termen lung ale impunerii manualului unic?
- Tinerii au studiat după materiale de propagandă cu aspect vag didactic, încropite la
repezeală, pe măsură ce se publicau scrieri cu mesaj comunist şi s-au impus nume
noi. Prin această serie de infamii, literatura română era îndepărtată din şcoală şi
evacuată din conştiinţa tinerilor. Fusese atins un nivel al îndobitocirii greu de
depăşit. Uniformizarea din sistemul educaţional, realizată prin reforma comunistă a
învăţământului, a bulversat şcoala românească: licee de mare tradiţie au fost silite
să-şi închidă porţile, iar statutul învăţătorilor şi a profesorilor a fost serios diminuat.
Mulţi elevi şi studenţi, eliminaţi din şcoli din cauza originii „nesănătoase”, au trăit
adevărate drame.
- Concomitent cu toate aceste lucruri s-au preocupat, în sensul peiorativ, şi de
culturã.
- Din punctul de vedere al partidului, poporul nu avea nevoie de produsele artistice
burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele şi arta aveau dreptul
să fiinţeze atât timp cât nu se aflau în afara „cauzei generale a proletariatului”.
- Pãi şi ce se mai putea citi?
- Singurele texte valoroase scrise - trei la numãr - au fost Moromeţii (vol. 1) al lui
Marin Preda, Scrinul negru de George Cãlinescu şi, de asemeni, romanul lui Petru
Dumitriu, Cronicã de familie. Vânătoarea de cărţi a fost asociată celei de oameni,
întrucât populaţia era aţâţată să-i depisteze pe proprietarii bibliotecilor. În şcoli şi în
universităţi nimeni nu mai consulta, fără spaima de a fi denunţat, volumele tipărite
înainte de 1948. Cei mai curajoşi ascundeau şi împrumutau în taină apropiaţilor cărţi
care începeau să câştige valoarea fructului oprit.
- Şi cum de populaţia a rezistat atâţia ani doar cu o bazã culturalã minimalã?
- Asta nu era tot. De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus şi ameninţa să influenţeze
literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de viaţă, stilul vestimentar era taxat
drept decadent şi demascat ca o diversiune organizată de duşmanii lagărului
socialist. Şi, tot astfel, tot ce venea dinspre propriul trecut literar şi ameninţa să
pună în pericol naşterea literaturii socialiste prin simplul fapt că ar fi putut constitui
un termen de comparaţie umilitor era privit cu ostilitate şi supus indexării.
- Din câte am înţeles anterior, autori precum Blaga, Bacovia, Eminescu, Arghezi şi
mulţi alţii nu au fost studiaţi în şcoli, nu se gãseau în librãrii. Aşa este?
- Da. Dacă poziţia ideologică a scriitorului în epoca lui a fost neconformă cu viziunea
marxistă asupra lumii, aceasta era trecută cu vederea sau pur şi simplu abolită.
Textele sau fragmentele susceptibile a fi incriminate au fost suprimate editorial.
- Cum aţi resimţit cenzura comunistã asupra credinţei dumneavoastrã?
- Când a ocupat funcţia din Minister, soţul meu a semnat un act conform cãruia nu
avea nicio religie, chiar dacã acasã aprindeam candela şi ne rugam, aşa cum am
învãţat de la parinţii noştri. Nu trebuia sã fii vazut în acele vremuri cã îţi faci semnul
crucii în dreptul vreunei biserici sau sã intri sã te rogi şi sã asculţi Sfânta Liturghie.
Încet, încet oamenilor li s-a imprimat în minte ca singuri au fost capabili sã ridice
 uzine, oraşe, şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa s-a nãscut “omul nou”; nu era nici
ţãran, nici burghez. Era proletar.
Comuniştii nu considerau Biserica a fi liantul acestui neam. De la naştere pânã la
moarte, totul în viaţa ţãranilor era legat de bisericã. Ni s-a invadat tuturor
intimitatea, nu mai aveam voie sã ne botezãm copiii, sã facem cununii religioase. În
Sâmbetele Paştilor, pe ascuns duceam jertfã la bisericã. S-a creat o mutaţie la nivel
cerebral: cã Dumnezeu nu existã şi cã ideologia comunistã e deschizãtoare de
drumuri cãtre un viitor mãreţ. O emanaţie a Comitetului Central nu poate gândi. Au
întors sistemul de referinţe. Pentru ei, creştinismul ortodox român este o stare de
retardare istoricã de care trebuie sã ne lepãdãm, aşa, firesc. Ei nu ştiu, sãracii, cã noi
prin asta ne-am mântuit şi am traversat lagãrele comuniste.
- În ce manierã s-a realizat destructurarea societãţii civile şi sub acţiunea cui?
- Sub coordonarea autorităţilor poliţieneşti. Din 1947 a început acţiunea de dizolvare
a tuturor organizaţiilor şi asociaţiilor care contraveneau intereselor autorităţilor
comuniste. Procedura s-a dezvoltat pe trei direcţii. Una legală, prin care se făcea
imposibilă continuarea activităţii până la acordarea acceptului autorităţilor; cea de-a
doua, prin care aceste structuri erau catalogate ca fiind duşmănoase regimului şi
erau interzise. Cea mai uzitată a fost însă procedura autodizolvărilor. Structurile
asociative dispăreau, lăsând locul noilor canale de organizare menite a realiza
integrarea socială în cadrul a ceea ce autorităţile au imaginat a fi naţiunea socialistă.
Pentru a realiza amploarea programului de distrugere a acestor nuclee ale societăţii
civile au fost circa 1000 de astfel de asociaţii desfiinţate .
- Vã mai puteţi gândi şi la o altã iniţiativã care a ajutat la creionarea „omului nou”?
- Orgazinaţia Şoimii Patriei cuprindea în mod obligatoriu toţi copiii cu vârsta cuprinsã
între 4 şi 7 ani. De la 7 pânã la 14 ani, copiii erau înregimentaţi în formaţiunile de
Pionieri. La mijlocul anilor 1970, se ajunsese ca toţi tinerii la împlinirea vârstei de 14
ani să fie înscrişi automat în Uniunea Tineretului Comunist (UTC). În fine, absolut
toţi salariaţii erau în mod automat integraţi în Uniunea Generală a Sindicatelor din
România (UGSR), care ajunsese la peste 7.000.000 de membri.
Ameninţarea de a deveni victima informatorilor funcţiona ca un inhibator la nivelul
populaţiei, împiedicându-i pe mulţi să-şi manifeste nemulţumirea faţă de regim. În
fiecare moment şi sub orice pretext, puteam fi denunţaţi sau acuzaţi, fără a avea
posibilitatea de a ne apăra. Deja în administraţii şi în întreprinderi, conversaţiile cu
străinii nu se mai puteau desfăşura decât cu martori de faţă şi numai în birouri
desemnate în acest scop. În plus, era recomandată cu insistenţă evitarea contactelor
cu străinii în afara acestui cadru.
Capacitatea de efort fizic şi intelectual a fost în permanentă scădere în cei aproape
50 de ani de comunism.
- În cadrul intim, cum aţi simtit efectele acestui regim?
- Sistemul comunist mi-a pus în pericol şi propria cãsnicie. Soţul meu, dupã ce a
terminat studiile, a fost diplomat la Ministerul Afacerilor Externe. Era trimis periodic
la Ambasadele Române din exterior pentru închierea de contracte economice. Eu, în
schimb, eram opritã ca „zãlog” în ţarã şi niciodatã nu mi s-a permis sã trec frontiera.
Nu mã simţeam în siguranţã, telefoanele îmi erau ascultate şi Securitatea ne
urmãrea, ca nu cumva soţul meu sã divulge secrete de stat sau sã fugã şi sã devinã
„duşman al poporului”.
- România se afla în plinã ficţiune, de vreme ce partidul nu fãcea decât sã proclame
succesele regimului şi prosperitatea de care se bucurau locuitorii sãi.
- Întradevãr, ţin minte cã în noiembrie 1987 au fost anunţate noi reduceri ale cotei de
consum la electricitate şi benzinã. În România domneau deprimarea, angoasa
adâncã, frustrarea, tocmai din cauza faptului cã nu se gãseau alimente;
medicamentele, bunurile de larg consum lipseau, de asemenea. Benzina era
restricţionatã, ca şi circulaţia maşinilor. Oraşele şi satele se aflau în întuneric din
cauza întreruperii excesive a energiei electrice. Iarna, nu se înregistra în
apartamente o temperaturã mai mare de 140C.
- Cum a reacţionat această societate foarte controlată, agresată în mod constant
până în ultimile sale refugii, ameninţată de a se vedea definitv ruptă de trecutul său
şi de a-şi pierde identitatea spirituală?
- Problema fundamentală cu care se confrunta societatea românească era aceea a
voinţei şi capacităţii sale de a rezista în faţa unei puteri care o trata ca pe un duşman
căruia îi declarase război deschis în scopul de a o transforma după criteriile logicii
sale totalitare. Cu toate acestea, rezistenţa societăţii a fost departe de a fi neglijabilă
şi, mai mult decât atât, în ultimii doi ani, după manifestaţiile de la Braşov din 1987,
s-a asistat la apariţia primelor fenomene de solidaritate şi la reapariţia unor acţiuni
publice colective, care au culminat cu explozia populară din 1989 în marile oraşe ale
ţării.
 Capitolul al III-lea: Încheiere

Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice

preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Ceea ce s-a
realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii
economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar.
Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este
interzis, este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor
degradante la care îi condamna sistemul.
Se poate spune că, în ansamblu, regimul comunist din România a fost ostil valorilor
spirituale veritabile, pe care le-a atacat şi a urmărit să le distrugă. Evident că nu a reuşit
complet. În anumite momente, au apărut şi opere culturale incontestabile. Acest lucru
însă nu s-a petrecut datorită, ci în pofida regimului.
Românii, în imensa lor majoritate, trăiau în permanenţă cu teama zilei de mâine.
Preocuparea de a-şi asigura satisfacerea nevoilor celor mai elementare (hrană,
îmbrăcăminte, sănătate, căldură, transport etc.) le acapara tot timpul liber şi toată
energia. Această luptă cotidiană pentru supravieţuire pe care fiecare o ducea pentru
sine şi pentru familia lui, contribuia la alienarea individului şi la atomizarea societăţii.
Ea lăsa prea puţin spaţiu altor aspiraţii şi făcea imposibilă organizarea unei rezistenţe
comune. Este locul să arătăm că, abandonată de Occident, ocupată de trupele
sovietice şi cu un odios regim represiv la putere, România a găsit forţa de a organiza
cea mai numeroasă şi mai activă rezistenţă anticomunistă din toate ţările est-
europene. Cu toate eforturile propagandistice ale regimului comunist, în 1989 tinerii
au participat masiv la revoluţia anticomunistă.
Consecinţa cea mai tragică şi cu efecte pe termen lung a colectivizării a fost
desfiinţarea clasei ţărăneşti ca principală producătoare a avuţiei naţionale. Ţăranii
mijlocaşi şi aşa-zişii „chiaburi” reprezentau cea mai aptă categorie socială pentru
adaptarea la exigenţele unei agriculturi moderne, potenţial competitivă pe plan
internaţional. Această categorie socială nu mai există, fie din cauza represiunilor din
perioada colectivizării şi de după aceea, fie în urma migraţiei la oraş unde s-a constituit
o categorie socială nedefinită, nici ţărani, nici orăşeni, fără nicio perspectivă socială.
Întrebat de criticul Eugen Simion într-un interviu ce e adevãr şi ce e ficţiune în
Moromeţii, Marin Preda rãspunde: „Adevãrate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt
împrejurãrile”. Din acest motiv consider dialogul dintre Moromete şi Bâznaie a fi
reprezentativ pentru destrãmarea gospodãriei ţãrãneşti tradiţionale: „Pânã în clipa
din urmã omul e dator sã ţinã la rostul lui, chit cã rostul ãsta cine ştie ce s-o alege de
el! […] Cã tu vii şi-mi spui cã noi suntem ultimii ţãrani de pe lume şi cã trebuie sã
dispãrem… Şi de ce crezi cã n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi cã mai degrabã tu ar
trebui sã dispari, nu eu?...” […] „Mãcar, zise Moromete mai departe, eu tot am fãcut
ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pãmântul pânã în momentul de faţã – cã n-au
vrut sã-l munceascã, ce sã le fac eu, toatã viaţa le-am spus şi i-am învãţat – dar pe tine
sã te vedem dacã eşti în stare cel putin de-atât! O sã fii în stare? Nu sã-i îmbraci şi sã le
dai de mâncare, cã asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui!?
Ce-i înveţi, fiindcã unui copil chiar dacã nu îi intrã în cap cât e mic, când se face mare îşi
aduce aminte. […] Fiindcã degeaba o sã le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o pãţi, cã mai
deştept ca tine nu e nimeni, din fapte ei o sã vazã cã nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce
sã le spui şi or sã ajungã de capul lor şi-or sã te înveţe ei pe urmã minte când oi
îmbãtrâni… Or sã-şi şteargã picioarele pe tine, cã n-ai ştiut sã faci din ei oameni…”.
În realitate, acest „comunism naţional” a servit prea puţin poporului român; a
creat însă un sentiment de falsă euforie naţionalistă. Ne-a confiscat aspiraţiile.