DRAGHICI MARIA

GRUPA 702
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA

Ce este comunismul?
Comunismul este acea ideologie socială, politică și economică care are ca scop construirea unei
societăți comuniste, anume a unei ordini sociale fără clase și fără proprietate privată, în care mijloacele
de producție sunt deținute în comun și bunurile sunt împărțite în funcție de nevoi. În teoria marxistă,
comunismul este o etapă superioară a societății, la care se poate ajunge tranzitând socialismul, etapa
intermediară în care este necesar controlul proletariatului asupra economiei și politicului. Comunismul
s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi
în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura
permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat
drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalităţile de „înţelegere a
necesităţii”.1
Marx considera că doar statele foarte dezvoltate și puternic industrializate vor ajunge să
parcurgă etapele necesare până la comunism. Teoria lui Marx, cristalizată în secolul al XIX-lea, a fost
interpretată diferit în Europa față de Rusia, ceea ce a condus la evoluții diferite a interpretărilor și
practicii comunismului.
În Europa s-a produs o scindare între comunism și social-democrație, iar în timp, partidele
comuniste au evoluat de la subordonarea față de Internaționala dominată de sovietici, la acceptarea
jocului democratic, dezvoltând o doctrină nouă, eurocomunismul.
Social-democrația milita, de la bun început, pentru schimbări treptate în societate, produse prin
convingerea oamenilor de necesitatea lor și prin păstrarea jocului democratic. În Rusia, pe fondul unei
înapoieri economice grave, teoria marxistă a fost adaptată de Lenin, și apoi de Stalin, care i-au conferit
un plus de violență și autoritarism.
Stalinismul, dezvoltat în secolul XX, în mod particular a fost un mix de represiune violentă a
opoziției, cu muncă forțată în lagăre și pe șantiere gigantice, și cu dezvoltarea industriei grele, fără a
ține cont de nevoile de hrană și îmbrăcăminte ale populației. Pentru muncitorii din secolul al XIX-lea,
care trăiau în sărăcie și foamete, aceste curente de idei au reprezentat un mod de a se face auziți și de a
protesta

1
N. Manolescu, Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea, Bucureşti, Editura Litera, 1991; Alina
Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas

1
pentru a obține drepturi sociale și salariale: limitarea numărului de ore de muncă la 8 din 24, plătirea
unor asigurări, pensie.

Începuturile în România
Mișcările muncitorești din secolul XIX au avut un ecou firav pe actualul teritoriu al României.
Ideile social-democrate provenind din Franța și Rusia au fost canalizate în așa-numitele „cercuri
muncitorești”, care s-au întrunit într-un prim congres în 1893 și au decis înființarea Partidului Social-
Democrat al Muncitorilor din România.
Intelectualii formați în Franța au dominat partidul până la sfârșitul secolului XIX: Iosif Nădejde,
V.G. Morțun, Alexandru G. Radovici, G. Diamandi erau numiți „generoșii”, deoarece proveneau din
clasa de mijloc sau aristocrație. Întrucât ideile lor progresiste au avut puțină relevanță în economia de
tip agrar care domina Principatele Române, unii dintre „generoși” au părăsit social-democrația și s-au
alăturat Partidului Liberal. Astfel, conducerea PSDMR a fost preluată de grupul influențat de gândirea
rusă, dominat de Cristian Rakovski și Constantin Dobrogeanu-Gherea până la sfârșitul Primului Război
Mondial.
Comuniștii au acționat în cadrul acestui partid (sub diferitele titulaturi pe care le-a purtat) până
după război, în cadrul unei facțiuni maximaliste, care milita pentru apropierea de bolșevici și adeziunea
la Internaționala a III-a, înființată în 1919. În mai 1921 maximaliștii au profitat de retragerea din partid
a aripii reformiste a socialiștilor, votând în cadrul Congersului partidului afilierea necondiționată la
Internaționala a III-a și transformarea vechii formațiuni politice în Partidul Comunist din România
(PCdR). PCdR avea sa devina o filială națională subordonată complet Cominternului (organizație
internațională), care își păstra dreptul de a numi liderii PCdR și de a dispune în ceea ce privește linia
politică ce urma să fie adoptată. Politica extremistă propusă de PCdR, cât și afilierea partidului la o
organizație internațională (Cominternul), care nu recunoștea prevederile Tratatului de pace de la
Versailles și își propunea să militeze pentru schimbarea regimurilor și redesenarea granițelor inclusiv
prin metode teroriste aveau să constituie motivele pentru care PCdR a fost scos în afara legii în 1924.
După 1924, Partidul Comunist din România și-a continuat activitatea în clandestinitate.2

Comunismul în interbelic
Pe parcursul perioadei interbelice, partidul a fost măcinat de lupte interne, care au dus la
intervenții repetate ale Internaționalei a III-a în stabilirea ordinii interne. În anul 1930, Secretariatul
Politic al Internaționalei a emis o rezoluție asupra acestor lupte interne, criticând în același timp
2
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

2
neimplicarea în viețile muncitorilor și țăranilor și coordonarea acțiunilor prin directive. Așa încât, în
anul

1931, Internaționala a convocat un Congres al Partidului Comunist din România, în cadrul căruia vechii
lideri au fost înlăturați și s-au ales o nouă conducere, in plus s-a ales si un nou grup desemnat pentru
agitație și propagandă. De-a lungul anilor 1930 se va contura și un nou grup de tineri printer care si
Nicolae Ceaușescu.
Comuniștii au reușit să se facă vizibili printr-o acțiune de grevă generală a ceferiștilor și
petroliștilor la începutul anului 1933, care a fost oprită de regele Carol al II-lea prin decretarea stării de
urgență și prin intervenția armată, ceea ce a dus la uciderea a mai multor muncitori. Numele lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit cunoscut pe plan intern și internațional cu această ocazie, deși el nu
a participat la proteste. E adevărat însă că Gheorghe Gheorghiu-Dej făcea parte dintr-un Comitet de
acțiune al PCdR (alături de Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) și Vasile Luca) care avea drept scop
radicalizarea mișcării revendicative a ceferiștilor.
Pe fondul crizei economice globale din anii 1929-1933, opțiunile politice ale muncitorilor s-au
radicalizat, cu o preferință spre extrema dreaptă, reprezentată în anii 1930 de Garda de Fier, și mai
puțin spre extrema stângă. Preferința spre extrema dreaptă era cultivată și de regele Carol al II-lea.
Acest act terorist a dus la coagularea unui spirit antifascist în România, care însă a avut un teren dificil
de acțiune, întrucât se considera că antifascismul era monopolizat de comuniști.
Din punct de vedere diplomatic, cele mai importante acțiuni antifasciste au aparținut lui Nicolae
Titulescu, care a fost extrem de critic față de Mussolini și Hitler și tendințele lor agresive pe plan
internațional.3
În anul 1937 au avut loc alegeri parlamentare, în cadrul cărora comuniștii au luat din nou o
decizie politică neinspirată, aceea de a încheia alianță cu Partidul Național Țărănesc, care deja încheiase
un pact de neagresiune cu Partidul „Totul pentru Țară”, noua denumire a Gărzii de Fier, pe care și-a
luat-o după dizolvare. Imediat după alegeri, Carol al II-lea a dizolvat parlamentul și și-a impus un
guvern propriu, format de partidul antisemit al lui Alexandru C. Cuza, cu Octavian Goga prim-ministru.
Guvernul nu a rezistat și la începutul anului 1938 a fost demis, constituția a fost suspendată și regele a
impus o dictatură regală. Conflictul cu partidul lui Codreanu s-a acutizat (s-a amplificat), iar acesta a
fost arestat și condamnat la 10 ani închisoare, iar mai apoi ucis sub pretextul unei tentative de evadare.
În această perioadă situația internațională s-a degradat treptat și Germania a pornit războiul,
anexând Austria, cucerind Polonia, încheind tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică. România a
suferit pierderi teritoriale, rămânând fără Transilvania de Nord și Basarabia. În final, Carol al II-lea l-a
numit pe mareșalul Ion Antonescu prim-ministru, în septembrie 1940 și în cele din urmă a abdicat,
urmându-i la tron fiul său, Mihai I.
3
H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996; Vladimir Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog
cu Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 1996;
3
 În toată această perioadă, partidul comunist nu a putut urma nicio strategie care să îi aducă un
grad mai ridicat de vizibilitate, așa cum irelevant și fără contribuții majore s-a găsit pe tot parcursul
celui

de al Doilea Război Mondial. Purtat în cea mai mare parte a sa de partea Germaniei, și având propriile
contribuții la Holocaust, România a început demersurile pentru încheierea războiului cu o răsturnare de
situație produsă la 23 august 1944 prin arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministru cu puteri depline pe
toată perioada conflictelor armate, și trecerea României de partea Aliaților. Acesta a fost mitul fondator
al comunismului românesc și al regimului socialist care avea să se instaureze pentru următoarele cinci
decade, deoarece liderii comuniști au afirmat că au jucat rolul principal în acest deznodământ, în ciuda
faptului că a fost rezultatul unor acțiuni diplomatice conduse de regele Mihai și mai mulți lideri de
partide.4

Sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial

Convenția de Armistițiu între România și Puterile Aliate a fost semnată la 12 septembrie 1944
la Moscova. În vederea aplicării Convenției de Armistițiu, în România a fost înființată o Comisie Aliată
de Control, aflată sub conducerea discreționară a Înaltului Comandament Aliat (sovietic). Au urmat o
serie de guverne interimare conduse de generalii Sănătescu și Rădescu, în timp ce dorința lui Iuliu
Maniu și a Partidului Național Țărănesc era aceea de a fi organizate alegeri libere cât mai curând
posibil.
Între timp, comuniștii au folosit situația de confuzie și sărăcie și au început campanii extinse de
recrutare. În Transilvania, aripa locală a partidului comunist maghiar și-a declarat intenția de a colabora
cu comuniștii de peste Carpați. Pentru a obține puterea, comuniștii au folosit patru grupări de front:
Uniunea Patrioților, formată din foști țărăniști și liberali care au ieșit din partide în timpul dictaturilor
carlistă și antonesciană; Frontul Plugarilor, un partid condus de Petru Groza cu un oarecare impact în
Transilvania; Apărarea Patriotică, care aduna bani pentru răniți; Societatea pentru Prietenie cu Uniunea
Sovietică. De asemenea, au creat o alianță politică denumită Frontul Național Democrat, care inițial i-a
inclus și pe țărăniști și pe liberali, dar ulterior au fost excluși, rămânând doar Uniunea Patrioților,
Frontul Plugarilor, social-democrații și sindicatele. În același timp, comuniștii au obținut portofolii și
mai importante în al doilea guvern revenindu-i Ministerul Transporturilor lui Gh. Gheorghiu-Dej și
portofoliul de vice-premier, lui Petru Groza. Deoarece guvernul Sănătescu a fost copleșit de agitațiile
muncitorești parțial orchestrate de comuniști, regele Mihai I l-a desemnat pe generalul Rădescu să
organizeze un nou guvern în decembrie 1945, în care postul important de secretar de stat în Ministerul
de Interne i-a revenit lui Teohari Georgescu, unul dintre liderii PCR.

4
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

4
 Nici acest guvern nu a rezistat, fiind demis în urma unei demonstrații organizate de FND care s-
a sfârșit cu focuri de armă ce au provocat morți și răniți. Comuniștii l-au învinuit pe gen. Rădescu cele
întamplat. A avut loc schimbarea guvernului cu unul FND, condus de Petru Groza. În acest guvern,
aripa

Tătărescu a Partidului Național Liberal avea patru portofolii, inclusiv Ministerul de Externe și vice-
președinția, preluată de Gheorghe Tătărescu.
Două măsuri importante ale guvernului trebuie menționate: reforma agrară din 23 martie 1945,
care expropria proprietățile celor condamnați pentru crime de război, precum și toate proprietățile de
peste 50 de hectare, și acordul economic semnat cu Uniunea Sovietică, în urma căruia s-au înființat
firmele mixte româno-sovietice, Sovrom-urile, în fiecare ramură industrială. Companiile erau exceptate
de la taxe, iar partea română de profit se scădea din plățile de armistițiu.

Preluarea puterii
După jumătatea anului 1945, deoarece guvernul Groza nu a fost recunoscut de Statele Unite sau
de Regatul Unit, Regele Mihai i-a cerut premierului să demisioneze, pentru a se putea organiza alegeri.
Petru Groza a refuzat demisia și regele a intrat în grevă, refuzând să semneze actele guvernului sau să-i
primească pe miniștri.
În toamna anului 1945, partidul comunist a convocat prima Conferință națională, în cadrul
căruia a fost ales Comitetul Central, Biroul Politic și Secretariatul CC format din Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej era deja desemnat
secretar general al partidului. Aceeași conferință anunța o creștere spectaculoasă a numărului de
membri de partid, de la aproape o mie la sfârșitul războiului, la 200.000, în doar un an de zile. Procesul
de recrutare, de care s-au ocupat Ana Pauker și Miron Constantinescu a continuat într-un ritm amețitor
în următorii ani, PCR atingând un efectiv de aproape 800.000 de membri la finalul anului 1947.
La 8 noiembrie 1945, de ziua regelui Mihai, mulțimea s-a adunat în Piața Palatului să îl salute.
Comuniștii au trimis provocatori și au fost comise acte de violență, iar asupra demonstranților s-a
deschis focul. Ulterior, poliția a făcut percheziții la casele tinerilor demonstranți și arestări, iar mulți
oameni disperați, au fugit în munți și a început să se organizeze în grupuri de rezistență. În aceeași
perioadă, comuniștii și socialiștii au început să colaboreze în cadrul unui Front Unic Muncitoresc, dar
pentru social-democrați nu a însemnat decât începutul dispariției lor ca partid.
Impasul politic cauzat de „greva regală” nu avea să fie depășit decât odată cu intervenția
Puterilor Aliate. În cadrul unei reuniuni a miniștrilor de externe ale SUA, Marea Britanie și URSS,
desfășurată în decembrie 1945 la Moscova, s-a luat în discuție criza politică din România. Soluția
acceptată de cele trei părți a fost aceea a organizării „în cel mai scurt timp posibil” de alegeri libere,
5
singura soluție care putea pune capăt provizoratului politic. Comuniștii au întârziat cât au putut data
convocării alegerilor, care aveau să fie organizate la 19 noiembrie 1946, după ce în prealabil fusese
modificată legea electorală, care a acordat drept de vot femeilor pentru prima dată, și a exclus fasciștii
și membrii Gărzii de Fier. În urma alegerilor, Blocul Partidelor Democrate (alianța politică controlată
de către PCR) a câștigat majoritatea mandatelor, dar rezultatul este contestat până în prezent, existând
numeroase suspiciuni de fraudare.

Începuturile stalinizării
Tratatul de pace de la Paris s-a semnat la 10 februarie 1947, când deja influența Uniunii
Sovietice asupra politicii interne a țărilor din Estul Europei nu mai putea fi limitată. Acesta a garantat
teritoriul României între granițele trasate de Convenția de armistițiu. Apoi, în statele din Europa
Centrală și de Est aflate sub influență sovietică a început procesul de stalinizare: au fost dizolvate prin
decret partidele de opoziție Național Liberal și Național Țărănesc, iar partidul Social-Democrat a fost
înghițit în noul Partid Muncitoresc, în urma fuziunii cu partidul comunist, un an mai târziu.
Anul 1947 a fost și anul în care s-a conturat anemica rezistență în munți, cu caracter defensiv și
fără impact asupra regimului. De asemenea, unele personalități au adoptat calea exilului în acei ani,
cum ar fi Rădescu sau Vișoianu, iar în 1948, Regele Mihai. Unul din cele mai importante procese a avut
loc tot atunci, la 30 octombrie 1947, când au fost judecați și condamnați Iuliu Maniu, Ion Mihalache,
Penescu, Niculescu-Buzești și alții.
 Contextul politic dificil era dublat și de o economie distrusă de război, dominată de o inflație
galopantă și împovărată de plata datoriilor de război către Uniunea Sovietică (conform tratatului de
pace, România trebuia să plătească 300 de milioane de dolari către URSS – cu dolarul echivalat la
valoarea sa din 1938, deci valoarea reală a sumei ar fi fost dublă; să achite cheltuielile de întreținere a
trupelor sovietice aflate pe teritoriul României; să restituie toate bunurile furate în timpul campaniei de
război pe teritoriul URSS). Mai mult, prima reformă monetară din 1947 care echivala leul cu 150 de
dolari a sărăcit populația și mai mult.5
Pentru reconstrucția postbelică, Statele Unite au propus Planul Marshall care presupunea
alocarea de fonduri statelor afectate, dar Uniunea Sovietică a criticat demersul, acuzându-l de amestec
în treburile interne ale statelor, iar țările aflate sub influența crescândă a URSS nu au participat la
conferința Planului Marshall, inclusiv România.
În cele din urmă, la sfârșitul anului 1947, regelui i s-a cerut să abdice și să părăsească țara,
pentru a nu împiedica transformările politice și economice pe care comuniștii doreau să le
implementeze. Anul 1948 a fost unul decisiv din punctul de vedere al reformării statului și
transformării acestuia în unul socialist. A debutat cu semnarea Tratatului de prietenie, cooperare și

5
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

6
asistență mutuală cu Rusia sovietică, a continuat cu fuziunea dintre Partidul Comunist și Partidul
Social-Democrat Român, rezultând Partidul Muncitoresc Român, iar Frontul Național Democratic a
fost schimbat în Frontul Popular Democratic, din care făceau parte PMR, Frontul Plugarilor, Partidul
Național Popular, precum și organizațiile de masă Uniunea Maghiarilor, Confederația Sindicatelor,
Uniunea Tineretului Muncitor și Uniunea Femeilor Democrate.6

Legalitatea socialist
După congresul PMR, a fost aleasă noua Mare Adunare Națională (MAN), care a votat și noua
Constituție, la 13 aprilie 1948. Prin aceasta, Marea Adunare Națională a fost consfințită (cu caracter
durabil) ca instituție supremă a statului, care emitea legi, declara război și încheia pace. A fost creat un
Prezidiu compus din președinte și trei vice-președinți, un secretar și 14 membri, care era ales o dată la 4
ani, precum și un Consiliu de Miniștri, organ executiv și administrativ. Ambele răspundeau în fața
MAN. Noua Constituție garanta multe drepturi civile, cu condiția să nu fie folosite împotriva ordinii
constituționale – ceea ce lăsa mult loc de interpretare. De asemenea, garanta și dreptul la proprietate,
dar întreprinderile, băncile sau companiile de asigurări puteau fi naționalizate, în interesul statului. Prin
constituție, România devenea Republică Populară, aflată în tranziție spre socialism.7

Naționalizarea, planificarea, învățământul

A urmat apoi adoptarea legislației care să consfințească tranziția: la 22 iunie 1948 a fost
adoptată legea naționalizării industriei, a companiilor de asigurări, miniere și de transport. Legea
excepta de la naționalizare Sovrom-urile.
La 1 iulie 1948 a fost înființat Comitetul de Stat a Planificării, care trebuia să elaboreze planul
general al economiei românești și să implementeze planificarea economică.
Reforma educației a fost prevăzută în Decretul adoptat la 3 august 1948, care introducea școala
gratuită și obligatorie pe o perioadă de 4 ani pentru toate vârstele, în special pentru a elimina
analfabetismul. În plus, punea accentul pe învățământul tehnic, care trebuia să producă repede cât de
mulți specialiști, necesari în noua industrie planificată. S-au mai introdus pentru calificări și specializări
adiționale școlile profesionale și școli pentru muncitorii necalificați. Printr-o decizie a Consiliului Inter-
Universitar, în toamna anului 1948 învățământul universitar s-a deschis către mase, alocându-se un
procent pentru fii de muncitori și țărani: 30% pentru medicină, politehnică și textile și 20% pentru
facultățile teoretice și vocaționale. Reforma învățământului a permis și educația în limbile minorităților
naționale: maghiari, germani, evrei și alte 11 minorități de pe teritoriul țării.

6
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/
7
“Însemnãri politice”, ed. Al. Gh. Savu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990

7
Cultele și minoritățile
La 4 august 1948 a fost publicat decretul asupra cultelor, care punea sub controlul statului
bisericile. Biserica Romano-Catolică a intrat în opoziție și Biserica Greco-Catolică care a fost
desființată până la sfârșitul anului. În același timp, au mai fost scoase în afara legii o serie de culte
neoprotestante. Politicile față de minorități au fost ambivalente. Pe de o parte, caracterul internaționalist
al mișcării

comuniste cerea recunoașterea diversității etnice de pe teritoriul statului și acordarea de drepturi politice
și culturale, ceea ce statul român a realizat. Pe de altă parte, unitatea de monolit (care era constituit
dintr-o singura bucată) a partidului comunist nu permitea existența unor mișcări diferite, așa încât
organizațiile reprezentative au trebuit desființate și înființate unele noi, cu caracter frontist, dependente
de Partidul Muncitoresc Român. Pe măsură ce regimul comunist a căpătat tot mai multe accente
naționaliste, minoritățile și-au pierdut din drepturi: s-a redus numărul de școli cu învățământ dedicat, s-
au redus publicațiile, universitatea maghiară din Cluj a fost unificată cu cea română. Începând cu anii
1960, un număr ridicat de evrei au emigrat spre Israel, precum și un număr însemnat de germani au
plecat spre Republica Federală Germană, în schimburi din care statul român a câștigat valută în sume
substanțiale.8

Justiția
Reformarea justiției a avut loc în 1949, cu înființarea Miliției la 22 ianuarie 1949, cu rolul de a
apăra proprietatea de stat și drepturile și libertățile poporului, precum și legea de organizare a justiției
din
2 aprilie 1949, care prevedea alegerea de „asesori populari” de către Consiliile Populare sau de către
partid.
Au urmat abolirea Codului Penal din 1937 și introducerea unor prevederi prin care se pedepseau
actele considerate primejdioase pentru societate, chiar dacă nu erau prevăzute ca infracțiuni, iar în 1950
s-a desființat practica privată a avocaturii. În 1948 s-a instituționalizat și poliția politică, Direcția
Generală a Securității Poporului, cu un rol decisiv în monitorizarea și controlul populației de către
regim.
În 1952 o lege nouă a creat o ierarhie, înființând Curtea Populară Supremă, curți regionale și
curții populare pentru orașe și raioane. Curtea Supremă era aleasă de Marea Adunare Națională, iar
judecătorii de la curțile inferioare erau numiți de ministrul de justiție, în timp ce asesorii populari erau
aleși.

8
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

8
 Reforma administrativă nu a reîmpărțit doar teritoriul, ci s-au înființat organe de conducere
colectivă, cum ar fi Consiliile populare, ca organe ale puterii de stat în teritoriu, care trebuia să
administreze planul economic, implementarea legilor sau sănătatea publică.

Colectivizarea,  industrializarea și alte reforme

Colectivizarea a început tot în anul 1949 și a durat până în 1962, când statul deținea 96% din
terenul arabil. Necesitatea ei a fost argumentată prin numărul foarte ridicat de terenuri mici și
fragmentate, neproductive, deținute de țărani săraci. Pentru a ajunge la astfel de performanță s-a recurs
la exproprieri, deportări ale foștilor proprietari care s-au opus, pedepse cu închisoarea sau chiar
omucideri, în cazul unor situații de opoziție colectivă în zona rurală. S-au creat gospodăriile colective și

stațiuni de mașini și tractoare (S.M.T.). Foștii proprietari puteau să păstreze un lot mic de teren pe lângă
casă.
Planificarea industrializării s-a realizat în anul 1950 și a reprezentat principalul obiectiv al
primului cincinal (1951-1955), în urma căruia, în 1955, nivelul de trai era planificat să crească cu 80%,
numărul muncitorilor să se ridice la 3 milioane, industria grea să se dezvolte semnificativ și agricultura
să fie mecanizată. Aceste realizări trebuiau susține de alte două obiective ambițioase – electrificarea
țării în 10 ani și construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, un șantier ambițios care a adunat în jurul
său un număr mare de lagăre de muncă care au înghițit toate categoriile de arestați, de drept comun sau
politic, intelectuali, muncitori, țărani.
În 1952 a fost aprobată o nouă Constituție, prin care se înființa instituția Procuraturii, ca organ
de supraveghere asupra respectării legii de către ministere, organe centrale și locale ale puterii de stat,
oficiali și cetățeni. Legea fundamentală mai prevedea și înființarea unei Regiuni Autonome Maghiare în
Transilvania, ca unitate administrativ-teritorială locuită de populația compactă de maghiari secui.
Regiunea a rezistat până în 1968, suferind diverse modificări, până la desființarea ei, fără însă să
se bucure vreodată de autonomie reală.
Securitatea și-a întărit rețeaua de informatori pe teritoriul țării și în închisori și au fost făcute
arestări masive. Un val similar de represiune s-a produs și în 1958, care a fost însoțit și de înăsprirea
codului penal și care s-a manifestat o dată cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării. Decizia
de retragere a trupelor a fost luată pe fondul doctrinei de coexistență pașnică, aplicată de Nikita
Hrușciov (liderul URSS de la moartea lui Stalin și până în 1964), conform căreia între blocurile sovietic
și capitalist nu exista în mod necesar conflict. Din acest motiv, era considerată oportună retragerea
trupelor sovietice de pe teritoriul României, în special pentru că statul român nu avea graniță cu nicio
țară membră NATO.

9
 Relaxarea la nivel internațional se resimțea și în România, unde guvernarea socialistă a căutat să
se deschidă spre comerțul extern cu țările occidentale, mai ales la începutul anilor 1960. Politicile
economice din cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înființat de URSS în 1949) erau
gândite în așa fel încât statele membre să se specializeze spre anumite ramuri, ceea ce timp ar fi
însemnat un dezavantaj pentru România, care nu ar mai fi putut să pună accent atât de mare pe industria
grea. În plus, în urma încheierii procesului de colectivizare, G.G. Dej căuta să realizeze o reconciliere
între partid și popor, căutând sprijin în populație, în țărani, intelectuali și tehnocrați. Astfel că a început
să afirme fățiș opoziția față de URSS. Relaxarea a continuat în anii 1963 și 1964 cu eliberarea
deținuților politici, și cu o delimitare din ce în ce mai largă față de Hrușciov, România fiind alături de
China unul din statele care au creat breșe în blocul sovietic. Răcirea relațiilor a culminat în 1964, cu
„Declarația Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1963”, prin care se afirma dreptul națiunilor de a-
și determina singure destinul, în funcție de condițiile naționale. După căderea lui Hrușciov și în
contextul bulversat al URSS,

Dej nu a mai avut nicio opreliște în încurajarea manifestărilor naționaliste în România și a deschiderii
către Occident.9

Ceaușescu, liderul „rebel” al blocului estic

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965 și la conducerea țării i-a urmat Nicolae
Ceaușescu, în poziția de Secretar General al Partidului Comunist Român. Nicolae Ceaușescu a
continuat politicile de apropriere economică de Occident și îndepărtare aparentă de URSS. Regimul său
poate fi împărțit în două etape: continuarea liberalizării, până în anul 1971, și rigidizarea și
dogmatizarea guvernării, între 1971 și 1989. Prima decadă a însemnat, în afara politicilor de relaxare, și
acapararea puterii în partid, prin discreditarea măsurilor luate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de
apropiații acestuia.
Momentul memorabil al primei decade de conducere a fost anul 1968. Pe fondul politicilor
reformatoare promovate de Dubcek în Cehoslovacia și a emergenței „socialismului cu față umană” care
a dus la o democratizare crescândă a regimului în acest stat, Brejnev, succesorul lui Hrușciov la
conducerea URSS, a hotărât intervenția Armatei Sovietice pentru a opri reformele. Ceaușescu, care
susținea în continuare neintervenționismul în afacerile interne ale statelor, nu l-a sprijinit pe Brejnev și
a condamnat public gestul liderului sovietic, în cadrul unui miting în care a fost îndelung ovaționat (a-și
manifesta entuziasmul pentru o persoană prin urale sau aplauze).

9
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

10
 Pe plan intern însă, politicile sale au căpătat o tentă naționalist-conservatoare. Decretul
770/1966 de interzicere a avorturilor, exceptând anumite cazuri enumerate de lege, a fost primul semnal
și a lăsat în urma sa numeroase victime, soldându-se cu decesul a aproximativ 10 mii de femei, până în
anul 1989. Tezele din iulie 1971 au clarificat intențiile sale: au oprit procesul de liberalizare și au
produs mobilizarea tuturor cetățenilor spre propagandă național-stalinistă.
Pe plan extern însă, liberalizarea a continuat și România a devenit membră a mai multor
organizații occidentale: GATT în 1971, Fondul Monetar Internațional în 1972, tratament preferențial în
Piața Comună. Succesele diplomatice s-au succedat și ele: vizita președintelui SUA, vizitele în Statele
Unite și Regatul Unit întreprinse de cuplul Ceaușescu ș.a.
Pe plan intern, Ceaușescu a concentrat întreaga putere în mâna sa. A fost primul președinte al
țării, începând cu 1974, fiind și secretar-general al partidului comunist. Cultul personalității și
propaganda din țară, precum și încălcarea continuă a drepturilor omului, în special al celui de liberă
circulație au făcut să dispară simpatia de care s-a bucurat inițial Ceaușescu. Semnatară a Tratatului de la
Helsinki din 1975 prin care se angaja să respecte drepturile cetățenilor săi, România nu reușea să îl
pună în aplicare și voci de opozanți s-au făcut auzite, din rândul românilor sau al minorităților
naționale. Pentru a comunica, aceștia au folosit emisiunile Radio Europa Liberă sau rețele clandestine
de transmitere a mesajelor lor

spre occident. Detenția politică nu a încetat niciodată să fie o practică în România comunistă, dar în anii
1980 a devenit din nou frecventă, iar organizațiile internaționale care monitorizau statele socialiste,
Human Rights Watch sau Amnesty International urmăreau atent România. Muncitorii din România
munceau în condiții din ce în ce mai grele, astfel că s-au organizat în câteva acțiuni de protest: greva
minerilor din Valea Jiului în 1977, greva minierilor din Motru în 1981, greva muncitorilor de la Brașov
din 1987. Acestea au fost reprimate cu violență.10
Propaganda intensă a soților Ceaușescu din anii ʹ80 a fost însoțită de măsuri severe de
austeritate și o scădere treptată a nivelului de trai al românilor, datorate politicii de achitare a datoriilor
externe și de reconstrucție a țării. Planurile de sistematizare adoptate în anii ʹ70 au început să fie
implementate, indicând că se va ajunge la o înjumătățire a numărului de sate și un impact grav asupra
patrimoniului și asupra satelor maghiare. Aceste predicții au dus la proteste ale liderilor maghiari la
nivel internațional și
la coalizarea exilului românesc într-o operațiune amplă, al cărei scop era acela de a adopta satele
românești amenințate de distrugere. În paralel cu aceasta, profitând de cutremurul care a devastat
Bucureștiul în anul 1977 și a lăsat mii de clădiri vulnerabile, Ceaușescu a transformat capitala într-un
imens șantier, propunându-și să construiască un nou centru civic format din Casa Republicii (actuala

10
“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

11
clădire a Parlamentului) și bulevardul Victoria Socialismului și deschizând alte lucrări ample de
infrastructură, ceea ce a dus la dispariția unor străzi și cartiere întregi.11
Pe plan extern, după venirea lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică și relaxarea regimului
său, au început reforme din ce în ce mai profunde în țările din blocul socialist, iar în state ca Ungaria,
Polonia sau Cehoslovacia opoziția a devenit tot mai clar conturată și mai fermă. Presiunile acesteia
pentru reformă au slăbit regimurile, care nu au mai putut rezista și au cedat organizării de alegeri libere.
La 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului, care a împărțit Germania postbelică între Republica
Federală Germană și Republica Democrată Germană și Europa între Vest și Est, a căzut, și o dată cu el
și blocul socialist. În România, Ceaușescu a refuzat în continuare să reformeze regimul sau să cedeze
puterea, dar valul de proteste a pătruns și în țară prin Timișoara, iar până la sfârșitul anului guvernul
comunist a căzut în urma unei Revoluții în care au murit peste o mie de oameni. Nicolae și Elena
Ceaușescu au fost arestați și judecați, condamnați la moarte și executați la 25 decembrie 1989.12

BIBLIOGRAFIE
1).“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023 preluat din
https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

2). Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995

3). H.-R. Patapievici, Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996; Vladimir Tismăneanu, Balul mascat. Un
dialog cu Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 1996

4). N. Manolescu, Dreptul la normalitate. Discursul politic şi realitatea, Bucureşti, Editura Litera, 1991; Alina
Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas

“Introducere în comunism”, acesat la 22 martie 2023preluat din https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/

11

Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; H.-R.
12

Patapievici, Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996; Vladimir Tismăneanu, Balul mascat. Un dialog cu
Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 1996
12