Mitul

Pesterii
Platon

Iata mai multi oameni

aflati intr-o incapere
subpamanteana, al carei
drum de intrare da spre
lumina, drum lung fata de
lungimea intregului
pesterii

 In aceasta
incapere ei se
gasesc, inca din
copilarie, cu
picioarele si
grumazurile legate
astfel incat trebuie
sa stea locului si sa
privasca doar
inainte, fara sa
poata sa-si roteasca
capetele.

Lumina le vine de sus si de

departe, de la un foc
aprins inapoia lor

 Intre foc si
oamenii legati
este un drum
asezat mai sus,
de-a lungul
caruia, iata, e
zidit un mic
perete, asa cum
este zidit
paravanul
scamatorilor,
pus dinaintea
celor care
privesc,
deasupra caruia
isi arata ei
scamatoriile

De-a lungul
acestui perete ,
niste oameni
poarta felurite
obiecte care
depasesc in
inaltime zidul,
mai poarta si
statui de
oameni, ca si
alte fapturi de
piatra sau lemn,
lucrate in tipul
cel mai divers

Iar dintre cei care le poarta,

unii, cum e si firesc, scot
sunete, altii pastreaza
tacerea

 Ciudata
imagine si
ciudati sunt
oamenii
legati

Sunt asemanatori noua, am spus. Cand crezi ca astfel

de oameni au vazut, mai intai, din ei insisi, cat si din
sotii lor altceva decat umbrele care cad, aruncate de foc,
pe zidul dinaintea lor?

Iar daca ei ar fi in stare

sa stea de vorba unii
cu altii, nu crezi ca
oamenii nostri ar socoti
ca, numind aceste
umbre pe care le vad,
ei numesc realitatea?

Priveste acum in ce fel

ar putea fi dezlegarea lor
din lanturi si vindecarea
de lipsa lor de minte:
Atunci cand unul dintre
ei s-ar pomeni dezlegat
si silit, deodata sa se
ridice , sa-si roteasca
grumazul, sa umble si sa
priveasca spre lumina,
facand el toate acestea,
ar resimti tot felul de
dureri iar din pricina
stralucirii focului n-ar
putea privi acele obiecte,
ale caror umbre le
vazuse mai inainte.

Dar daca cineva l-ar

smulge cu forta din
locuinta aceasta,
ducandu-l pe un suis
greu si pieptis,
nedandu-i drumul pana
ce nu l-ar fi tras la
lumina soarelui Nu i
s-ar umple ochii de
stralucire, astfel incat
nu ar putea vedea
nimic din lucrurile
socotite acum
adevarate?

N-ar putea, cel putin

indata, sa le vada!

Ar avea nevoie de obisnuinta sa

vada lumea cea de sus. Iar mai
intai el ar vedea mai lesne
umbrele, dupa aceea oglindirile
oamenilor si ale celorlalte
lucruri , apoi lucrurile ele insele

In continuare,
i-ar fi mai usor
sa priveasca in
timpul noptii
ceea ce e pe cer
si cerul insusi ,
privind deci
lumina stelelor si
a lunii mai
curand decat, in
timpul zilei ,
soarele si lumina
sa.

La urma, el va privi soarele,

nu in apa, nici reflexiile sale
in vreun loc strain, ci l-ar
putea vedea si contempla ,
asa cum este, pe el insusi, in
locul sau propriu.

Dupa aceasta, ar
cugeta in legatura cu
soarele , cum ca
acesta determina
anotimpurile si anii,
ca el carmuieste totul
in lumea vizibila, fiind
cumva raspunzator si
pentru imaginile
acelea , vazute de ei
in pestera.

Dar daca iarasi, acelasi

om coborand, s-ar
aseza in acelasi scaun
de unde a plecat , oare
nu ar avea ochii plini de
intunecime, sosind,
deodata, dinspre lumea
insorita?

Iar daca el ar trebui din

nou ca, interpretand
umbrele acelea, sa se ia
la intrecere cu oamenii ce
au ramas totdeauna
legati si daca ar trebui sa
o faca chiar in clipa in
care nu vede bine inainte
de a-si obisnui ochii, oare
nu ar da el prilej de ras?