Cuprins

Introducere...............................................................................................................................3
CAPITOLUL 1.........................................................................................................................4
STADIUL CUNOAŞTERII POLITICILOR ŞI A PRACTICILOR CONTABILE
PRIVIND STOCURILE..........................................................................................................4
1.1. Aspecte generale a practicilor şi politicilor contabile privind stocurile......................................4
1.2. Politicile şi opţiunile contabile cu privire la organizarea şi evidenţierea stocurilor....................7
1.3. Evaluarea la momentul intrării a stocurilor................................................................................9
1.4. Evaluarea la momentul ieşirii a stocurilor...............................................................................11
1.5. Evaluarea stocurilor în situaţia poziţiei financiare....................................................................13
1.6. Diferenţele cantitative şi valorice ale stocurilor la momentul inventarului..............................14
1.7. Diferenţele dintre contabilitatea stocurile conform OMFP 1802/2014 şi referenţialului
internaţional IAS 2 Stocuri...............................................................................................................16
1.8. Tratamentele contabile privind stocurile.................................................................................18
1.9. Aspecte privind tehnicile specifice costurilor de producţie din prisma contabilităţii creative. 20
1.10. Analiza indicatorilor specifici stocurilor..................................................................................23
CAPITOLUL 2.......................................................................................................................25
STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA STOCURILOR A ENTITĂŢII SC
AUTOMOBILE DACIA SA...................................................................................................25
2.1. Metodologia cercetării.............................................................................................................25
2.2. Prezentarea aspectelor relevante în evoluţia entităţii SC Automobile Dacia SA......................25
2.3. Studiu de caz la SC Automobile Dacia SA..................................................................................30
2.4. Analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante.....................................................41
Concluzii.................................................................................................................................44
Bibliografie.............................................................................................................................45
Anexe
Introducere

În România, contabilitatea reprezintă o provocare foarte mare în momentul prezent

datorită schimbărilor frecvente a implicaţiilor fiscale în gestionarea activităţii unei entităţi
economice. De asemenea, globalizarea a avut şi ea un impact destul de important în ceea ce
priveşte gestionarea unei societăţi deoarece contabilitatea românească a trebuit sa se
armonizeze cu normele internaţionale cu scopul unei mai bune evidenţe.

De ce este important ca entităţile economice să îşi gestioneze corect stocurile?

În cazul entităţilor producătoare, acestea se bazează în principal pe mecanismul cererii şi a
ofertei. Astfel, printr-o atenţie deosebită a gestiunii stocurilor, managementul va calcula
corect setul de indicatori care să reflecte realitatea economică şi gradul de eficienţă a folosirii
stocurilor în procesul de producţie. De asemenea, aceste entităţi trebuie să aibă o grijă sporită
în ceea ce priveşte stocul pe care îl deţin şi pe care îl produc în perioada de gestiune deoarece
lipsa cererii unor produse va duce la înregistrarea de cheltuieli cu depozitarea şi manipularea
acestora. Pe lângă acest aspect ar putea interveni şi situaţia opusă când există cerere foarte
mare, iar entitatea să nu poată onora comenzile din cauza unei deficienţe la nivelul stocurilor
disponibile. Astfel, dacă entitatea nu menţine un echilibru între achiziţii şi producţie poate să
creeze situaţia în care produce în pierdere şi are ca finalitate închiderea întregii activităţi.

Lucrarea conţine doua capitole în care sunt evidenţiate detaliat aspectele atât teoretice,
cât şi practice ale stocurilor la nivelul entităţii economice SC Automobile Dacia SA.
În primul capitol este prezentat stadiul cunoaşterii politicilor şi a practicilor contabile privind
stocurile. Acest capitol conţine noţiuni referitoare la organizarea şi evidenţierea stocurilor în
cadrul contabilităţii aşa cum sunt fundamentate în literatura de specialitate. Astfel, în cadrul
situaţiei poziţiei financiare un rol important îl reprezintă activele circulante. În componenţa
acestora o pondere foarte mare o au stocurile şi creanţele în structura entităţilor economice.
Contabilitatea stocurilor prezintă un nivel ridicat de interes din partea tuturor investitorilor
deoarece la nivelul entităţilor economice întâlnim cu preponderenţă stocuri care asigură un
rezultat financiar eficient dacă acestea au fost gestionate în mod adecvat cerinţelor si nevoilor.
Cu atât mai mult acestea au o importanţă vitală în cadrul entităţilor producătoare şi de
distribuţie.

În ultimul capitol sunt evidenţiate principalele tranzacţii din luna ianuarie 2016 ce au o
frecvenţă ridicată la nivelul stocurilor în cadrul entităţii SC Automobile Dacia SA, precum şi
analiza evoluţiei vitezei de rotaţie a activelor circulante. De asemenea, prezintă modul de
funcţionare a conturilor şi evaluarea stocurilor în cadrul entităţii SC Automobile Dacia SA
conform reglementărilor naţionale.
 CAPITOLUL 1

STADIUL CUNOAŞTERII POLITICILOR ŞI A PRACTICILOR

CONTABILE PRIVIND STOCURILE

1.1. Aspecte generale a practicilor şi politicilor contabile privind stocurile

Conform O.M.F. 1802/2014, stocurile fac parte din grupa activelor circulante care sunt
regăsite într-o entitate economică. Acestea sunt indispensabile activității de exploatare pentru
că ele vor participa în mod direct la atingerea obiectivelor planificate. Astfel, putem afirma
faptul că stocurile sunt acea categorie de bunuri economice care genereaza într-un timp scurt
beneficii economice entității și cu ajutorul cărora entitatea fructifică investiția realizată.
Stocurile reprezintă cheia vitală în special pentru o entitate care are producție de
bunuri, activitate principală, care contribuie la formarea cifrei de afaceri. Fără această
categorie de active extrem de importantă o societate nu ar putea să iși continue activitatea.
Astfel, o entitate producătoare trebuie să aibă o evidență cât mai analitică în ceea ce privesc
stocurile pentru că ea trebuie să aibă un stoc suficient de materii prime, materiale și produse
finite pentru a răspunde eficient la cererea de pe piață. Fără o atenție deosebită asupra acestora
o entitate ar putea sa producă mai mult decât este necesar, ceea ce ar duce la un blocaj de
resurse investite și costuri suplimentare cu depozitarea și manipularea.
Astfel, pentru o gestiune cât mai eficientă trebuie să fie îndeplinite în același timp
următoarele condiții :
(1) natura bunurilor să fie evaluată cât mai just, detaliat şi complet;
(2) intrarea bunului în interiorul entității să fie recepționată în momentul în care s-a
terminat transferul de proprietate;
(3) atât intrarea, cât și ieșirea trebuie să fie evaluate corect conform evoluției pieței și a
factorilor de influenţă.
În literatura de specialitate stocurile sunt clasificate după diferite criterii de grupare:
natura, destinația, sursa de proveniență și faza ciclului de exploatare.
Așa cum afirmă Voinea et al. (2016:32), mărfurile sunt acea categorie de bunuri pe care o
entitate le achiziționează cu scopul de a le revinde clienților. Entitatea nu deține aceste
mărfuri pe o perioada mai mare de un an. Pentru o entitate care are ca obiect de activitate
comerțul cu amănuntul sau cu ridicata, mărfurile sunt cele aducătoare de lichidități pe
parcursul activității. De exemplu, o entitate care are ca obiect de activitate tranzacțiile
imobiliare, terenurile sau clădirile pe care le achiziționează, acestea reprezintă mărfuri și nu
imobilizări corporale deoarece ele vor fi revândute pe piață și vor aduce resursele necesare
continuității activității.
Conform Lungu et al. (2015:183), materiile prime sunt acele bunuri care vor fi folosite
de o entitate în procesul de producție cu scopul obținerii produsului finit. O entitate de
producție nu ar putea să iși desfășoare activitatea fără a deține substanța principală care se va
regăsi în bunul obținut. Organizarea depozitării și a evaluării corecte a materiilor prime se va
reflecta în calitatea produselor obținute în urma parcurgerii fazelor de producție care va avea
ca efect volumul foarte mare a vânzărilor.
Materialele consumabile sunt acele bunuri care iau parte la fazele procesului de producție ,
însă fără a se regăsi în bunul finit în aceiași formă, ci transformată.
Glăvan et al.(2013:133), semifabricatele sunt active care au capacitatea de a fi folosite
chiar dacă nu au parcurs tot traseul de producție și care pot fi vândute în starea în care se află
după câteva faze de producție fără a se mai investi timp și resurse ca să poată să fie
transformate în bani așa cum sunt produsele finite care nu pot fi folosite până nu parcurg toate
fazele de producție conform planului tehnologic.
Produsele finite sunt bunurile care au urmărit tot procesul tehnologic prescris de
inginerii specialiști în obținerea acestora la un nivel ridicat de calitate. Astfel, entitatea care
obtine produse finite în urma procesului tehnologic urmărit nu va mai aduce nici o modificare
asupra lor (Lungu et al., 2013). Pentru o entitate producătoare, produsul finit este principala
sursa aducătoare de lichidități și grație acestuia se va obține profitul dorit dacă s-au respectat
toți factorii care să aducă plus de valoare. De asemenea, pentru o entitate care are activitate de
productie o să işi divizeze procesul tehnologic în faze de producţie pentru a-şi îmbunătăţi
calitatea produselor fabricate şi sa işi faciliteze calculul de cost.
Conform O.M.F.P 1802/2014, modelul de determinare a costului de producţie a
bunurilor ce au parcurs tot procesul tehnologic include toate cheltuielile ce au fost realizate în
scopul obţinerii acestora la care se adaugă valoarea înregistrată a produselor neterminate de la
începutul perioadei curente şi va elimina valoarea bunurilor nefinalizate la finele perioadei.
Bunurile pe care le produce o entitate şi care nu parcurg toate fazele de finisare într-o
perioadă de gestiune pentru că necesită un timp mai îndelungat datorită complexităţii lor
reprezintă producţie în curs de desfăşurare (CECCAR-Ghid practic de aplicare et al. 2015).
Unde întâlnim cel mai des acest element de activ? Entităţile producătoare de produse
alimentare, de bunuri aeronautice şi de autoturisme de lux. Astfel, entitatea la finele perioadei
trebuie să îşi stabilească costul de producţie al bunurilor terminate şi a impactului asupra
acestora a produselor nefinalizate în perioada curentă.
Metodele care se folosesc la determinarea valorii produselor neterminate pot fi
subiective datorită complexităţii activităţii sau a lipsei de experienţă a persoanei responsabile.
Aceste produse neterminate în perioada curentă işi vor continua procesul de fabricaţie în
perioada imediat următoare dacă se încadrează în sfera bunurilor cu ciclu scurt de producţie.
De asemenea, din procesul de productie reies şi bunuri care nu au caracteristicile
calitative necesare ca să îndeplinească statutul de produs pentru utilizare din cauza unor erori
de la nivelul ciclului de producţie, aceste bunuri poartă denumirea de rebuturi. Din procesul
tehnologic de produse pot rămâne din materialele folosite porţiuni care nu mai intră niciodată
în componenţa unui produs finit din cauza neîndeplinirii condiţiilor de folosire, având
denumirea de deşeuri sau reziduri de materiale. Atât deşeurile, cât şi rebuturile intră în sfera
produselor reziduale şi care pot fi folosite de către entitate pentru uzul propriu sau sunt
valorificate prin diverse metode în scopul acoperirii pierderii de producţie.
Aşa cum afirmă Melyon (2004:82-83), produsele reziduale sunt clasificate in (1)
vandabile; (2) reciclabile; şi (3) nevandabile datorită faptului că acestea pot să se confrunte cu
situaţia în care piaţa să le ofere sau nu o valoare. Cele vandabile pot fi vândute pe piaţă pentru
că au o valoare dată de către aceasta. Pot fi valorificate fie în aceiaşi stare, fie prin intermediul
unor prelucrari care să aibă un impact pozitiv asupra acestora în ceea ce priveşte utilitatea lor.
Entitatea îşi calculează rezultatul obţinut în urma acestei activităţi de valorificare prin
următorul algoritm: preţul obţinut care este diminuat cu eforturile depuse pentru prelucrare şi
desfacere pe piaţă. Noţiunea de produse reziduale reciclabile se referă la situaţia în care
entitatea le foloseşte şi sunt evaluate la valoarea care este înregistrată pe piaţă. Dacă acestea
sunt folosite într-un proces de producţie ulterior, valoarea lor trebuie să fie scăzută din costul
de producţie. Sunt situaţii în care bunurile reziduale să nu aibă o valoare de piaţă care are ca şi
consecinţă imposibilitatea comercializării, bunuri nevandabile. O entitate care se confruntă cu
nevalorificarea acestora va înregistra costuri suplimentare care o determină să le includă în
costul de producţie ceea ce reprezintă un minus în gestiunea procesului tehnologic şi a
specialiştilor responsabili.
Conform Glavan et al. (2013:133), ambalajele sunt parte a activelor circulante şi prin
intermediul lor produsele finite ajung în siguranţă la destinaţie. Unul dintre rolurile sale este
de a proteja alte bunuri economice de eventuale degradări din cauza factorilor externi.
O entitate care are ambalaje în gestiune prin achiziţie sau producţie poate avea situaţii în care
acestea nu mai sunt restituite din diverşi factori. Atunci când entitatea livreaza bunuri
împreună cu ambalaje pe care nu le mai recuperează prin contractul încheiat în care se
stipulează acest aspect, valoarea ambalajelor este recuperată prin includerea în preţul
produselor.
În cazul entităţilor producătoare de bunuri se pot întâlni următoarele situaţii aferente
gestionării valorii ambalajelor: (1) atunci când obţinerea şi vânzarea de bunuri sunt
condiţionate de ambalaje va duce la includerea valorii ambalajelor în costul de producţie; şi
(2) atunci când valoarea ambalajelor este abosorbită în cheltuielile de desfacere în situaţia în
care doar vânzarea de bunuri depinde de utilizarea ambalajelor (Melyon, 2004).
Conform O.M.F.P 1802/2014 şi prevederilor fiscale, ambalajele recuperabile sunt
livrate clienţilor împreună cu produsele cu scopul nedeteriorării pe parcursul transportului a
bunurilor. În factura fiscală este prevăzut un rând distinct în care amabalajele au o valoare
superioară celei reale pe care clientul este obligat să o plăteasca, iar în momentul în care
returnează ambalajele la termenele stabilite va primi valoarea achitată iniţial. În cazul în care
clientul doreşte să le păstreze sau nu depozitează ambalajele in condiţii optime, iar acestea işi
pierd din caracteristicile calitative, furnizorul va emite o factură complementară de vânzare a
acestora.
De asemenea, nu putem să nu remarcam faptul că un ambalaj bine ales destinat unui
produs face diferenţa pe piaţă de alte produse de aceaşi natură şi îi aduce bunului plus de
valoare. Un produs care din punct de vedere calitativ este inferior, dar care are un ambalaj
bine proiectat de catre specialiştii departamentului de marketing va creşte în ochii
consumatorilor mult mai mult decât un produs cu o calitate superioară dar care nu este însoţit
de un ambalaj atrăgător.
Produsele agricole sunt bunurile care se obţin atunci când se recolteaza de la activele
biologice: lâna , bumbac, struguri etc. O entitate care are ca obiect de activitate creşterea de
animale sau de plante deţine atât active biologice de natura stocurilor care urmează a fi
vândute, cât şi produse agricole obţinute prin intermediul activelor biologice.
 1.2. Politicile şi opţiunile contabile cu privire la organizarea şi evidenţierea stocurilor

În literatura de specialitate s-a ajuns la formularea unor reguli clare în organizarea

stocurilor cu scopul de a avea o gestiune cât mai sănătoasă. Reglementările contabile afirmă
faptul că stocurile trebuie să fie ţinute cantitativ şi valoric sau doar valoric prin apelarea la
cele două tipuri de inventare: permanent sau intermitent.
Conform Glăvan et al. (2016:183), prin folosirea inventarului permanent sunt
recunoscute scriptic atât intrările, cât şi ieşirile ceea ce duce la o evidenţiere cât mai clară din
punct de vedere cantitativ şi valoric. Putem accesa oricând informaţii în legătură cu valorile
pe care le au elementele stocurilor graţie acestei metode de evidenţiere. Metoda este folosită
la rang înalt datorită avantajelor care privesc cunoaşterea în orice moment a stocurilor din
depozite atât cantitativ, cât şi valoric. Această metodă ajută la evidenţierea stocurilor mai ales
atunci când la sfârşitul exerciţiului financiar se va realiza activitatea de inventariere la nivelul
acestei secţiuni patrimoniale. Atunci când o entitate foloseşte inventarul permanent are trei
metode de organizare a contabilităţii analitice pe care să le folosească.
Metoda operativ-contabilă-reprezintă un model prin care stocurile sunt ţinute prin
intermediul a două sisteme de evidenţă: la nivelul depozitelor cu ajutorul fişelor de magazie în
care sunt prezentate stocurile pe categorii de bunuri din punct de vedere cantitativ, iar valoric
este cuantificat de sistemul contabil (CECCAR-Ghid practic de aplicare et al. 2015). Pentru
corelarea şi exactitatea informaţiilor din aceste două sisteme diferite de evidenţă a stocurilor
se recurge la un control lunar în ceea ce priveşte evaluarea cantitativă prin transcrierea fişelor
de magazie în Registrul stocurilor. În fişele de magazie se evidenţiază cantitativ pe fiecare zi
mişcarea stocurilor din depozitele societăţii pe baza documentelor de intrare şi de ieşire. De
asemenea, conform reglementărilor contabile cu privire la această metodă în aceste fişe de
magazie sunt evidenţiate plusurile sau diminuările de stocuri la inventar.
De asemenea, mai este reglementată încă o metodă de organizare a stocurilor: metoda
cantitativ-valorică-prin intermediul căreia stocurile sunt evidenţiate atât cantitativ, cât şi
valoric prin sistemul contabil pe fişe de cont, iar la nivelul de depozitare a stocurilor prin fişe
de magazie. Pentru a se controla concordanţa dintre aceste două tipuri de evidenţe se apelează
la punctajul periodic dintre cantităţile înregistrate la nivelul fişelor de magazie cu fişele de
cont analitice din contabilitate, iar la sfârşitul lunii se realizează balanţa analitică a stocurilor.
Metoda global-valorică reprintă modelul prin care se evidenţiază numai valoric, atât în
gestiunie, cât şi în contabilitate (O.M.F.P 1802/2014). Această metodă se foloseşte cu
preponderenţă în cazul mărfurilor şi ale ambalajelor care sunt evidenţiate în unităţile de
desfacere cu amănuntul. Documentele cu ajutorul cărora se ţine evidenţa stocurilor sunt: fisa
de cont pentru operatiuni diverse sau raportul de gestiune. Acest raport de gestiune se
completează pe baza altor documente de evidenţă contabilă aferente intrărilor şi ieşirilor de
mărfuri şi ambalaje. În cazul bunurilor de natura obiectelor de inventar se va recurge la
evidenţa cantitativă cu ajutorul unui formular specific Fisa de evidenta a materialelor de
natura obiectelor de inventar in folosinta, iar valoric se va înregistra în contabilitate conform
intrărilor şi ieşirilor. Concordanţa informaţiilor cantitative cu cele valorice se vor urmări la o
dată stabilită de societate la care se va desfăşura procesul de inventariere şi se va putea
compora listele obţinute cu fişele din contabilitate. De asemenea, toate bunurile care intră într-
o societate au la bază documente fiscale, cum ar fi factura fiscală şi avizul de însoţire a
mărfurilor. Depozitele recepţionează aceste bunuri pe baza notei de recepţie şi constatare de
diferenţe în cadrul căreia sunt consemnate toate informaţiile în legătura cu bunurile. Daca se
vor constata diferenţe între datele din acest document şi evidenţa faptică se vor consemna în
cadrul acestuia şi se vor rezolva cu furnizorul.
Aşa cum afirmă Glăvan et al.(2016:184), stocurile achiziţionate de o societate care
aplică inventarul intermitent va înregistra intrarea acestora prin intermediul conturilor de
cheltuieli corespunzatoare. Astfel, metoda permite determinarea valorii stocurilor numai prin
intermediul inventarierii care trebuie realizată la sfârşitul exercitiului financiar înainte de
raportarea obligaţiilor fiscale.
Atunci când are loc vânzarea de stocuri nu se prevede descărcarea din gestiune a
acestora conform reglementărilor contabile, ci la sfârşitul perioadei financiare când are loc
inventarierea faptică care ajută la determinarea valorii stocurilor care au ieşit din gestiune pe
parcursul exercitiului financiar şi pentru care se desfăşoară inventarierea. Inventarul
intermitent este o metodă de organizare a contabilităţii stocurilor şi constă în a înregistra
ieşirile doar la sfârşitul perioadei ţinând cont de inventarul realizat. Determinarea valorii
stocurilor ieşite pe parcursul exerciţiului are următorul algoritm de calcul: valoarea stocurilor
de la începutul perioadei la care se adaugă valoarea stocurilor intrate pe parcursul exerciţiului
financiar şi diminuat cu valoarea stocurilor determinată la inventariere.
Daca entitatea are produse finite obţinute există o serie de particularităţi în ceea ce
priveşte inventarul intermitent. Astfel, pe parcursul exerciţiului financiar nu se înregistrează
nici obţinerea şi nici descărcarea din gestiune a produselor finite. De asemenea, la începutul
exerciţiului financiar se va înregistra anularea stocurilor determinate la inventar aferente
perioadei precedente, iar la finele exerciţiului după ce s-a realizat inventarierea se va
înregistra în contabilitate valoarea produselor constate.
Inventarul intermitent prezintă o serie de dezavantaje pe care inventarul permanent nu
le prezintă şi datorită cărora entităţile au o atracţie mai mare faţă de cel permanent. Unul din
dezavantaje se referă la situaţia în care la inventarierea faptică se poate strecura erori sau
omisiuni intenţionate sau nu care duc la denaturări ale informaţiilor prezentate in bilanţ şi în
contul de profit şi pierdere. De asemenea, inventarul intermitent nu poate să fie folosit în
comerţul cu amănuntul atâta timp cât se utilizeaza metoda intitulată global-valorică. În schimb
inventarul permanent poate să fie folosit în orice situaţie indiferent de metoda utilizata. Prin
utilizarea inventarului intermitent nu vom aveam posibilitatea să evidenţiem plusurile sau
diminuările de stocuri ce pot apărea la momentul realizării inventarierii.
Prin apelarea la inventarul intermitent se poate manipula rezultatul unei entităţi pentru
că se poate recurge la o subevaluare a stocurilor care va avea ca efect direct o majorare a
cheluielilor cu stocurilor diminuând rezultatul exerciţiului. Aceste entităţi care manipuleaza
mărimea rezultatului au interese fiscale în ceea ce priveşte înregistrarea unei obligaţii fiscale
mai mici aferente impozitului pe profit.

1.3. Evaluarea la momentul intrării a stocurilor

 Stocurile sunt înregistrate atunci când respecta regulile de recunoaştere, adică în
momentul în care toate riscurile ce privesc aceste stocuri sunt transferate alături de beneficiile
pe care le însoţesc. În general, riscurile şi beneficiile sunt preluate în momentul livrării, însă
recunoaşterea stocurilor mai este condiţionată de regulile de livrare.
În cazul condiţiei de transport EX WORKS, vânzătorul s-a eliberat de responsabilităţile
care privesc transportul stocurilor de la momentul în care a părăsit depozitul lui. Această
condiţie de transport este benefică furnizorului pentru că el nu mai are obligaţia de a contribui
la transport şi la asigurarea pe timpul acestuia până la destinaţie. Din acest moment
cumpărătorul a preluat atât beneficiile, cât şi riscurile stocurilor. Astfel, bunurile sunt
recunoscute în contabilitatea cumpărătorului în data în care au plecat din depozitul
furnizorului (O.M.F.P 1802/2014).
O altă condiţie de transport este Carriage Paid to (CPT) şi constă în faptul că
vânzătorul plăteşte transportul bunurilor până la un loc convenit cu cumpărătorul. Din acest
loc bunurile sunt predate unei persoane delegate de client, iar toate riscurile şi cheltuielile
suplimentare cu transportul stocurilor până la destinaţie sunt în responsabilitatea
beneficiarului. În cele mai multe cazuri stocurile sunt recunoscute în momentul în care au
ajuns în depozitul clientului conform acestei condiţii de transport. De asemenea, Delivered
Duty Paid (DDP) constă în faptul că vânzătorul suportă toate cheltuielile şi riscurile aducerii
bunurilor în locul hotărât prin contract, locul fiind depozitul cumpărătorului.
Stocurile trebuie să fie evaluate prin alegerea valorii minime dintre cost şi valoarea
realizabilă netă. Atunci când stocurile intră în proprietatea întreprinzătorului pot fi evaluate
printr-o varietate de metode. Alegerea uneia dintre ele depinde de modul de obţinere a acestor
bunuri ( IAS 2 Stocuri, 2007).
Conform O.M.F.P 1802/2014, costul de achiziţie reprezintă o modalitate de evaluare a
stocurilor în momentul intrării în gestiunea unei entităţi. În componenţa acestuia se află preţul
pe care o sa îl încaseze furnizorul de la care am achiziţionat, taxele şi comisioanele care sunt
impuse în vama şi pe care nu o să le recuperam de la stat, cheltuielile ce privesc transportul şi
alte costuri care sunt legate de aducerea bunurilor la destinaţie şi pe care le suportă
întreprinzătorul. De asemenea, costul de achiziţie va fi diminuat dacă clientului i s-au acordat
reduceri comerciale.
Furnizorul acordă rabat dacă bunurile prezintă defecte şi nu îndeplinesc din punct de
vedere calitativ condiţiile stipulate în contract. Rabatul este aplicat direct asupra preţului de
vânzare. Remiza este o altă reducere comercială care este oferită de furnizor cumpărătorului
în momentul în care acesta a achiziţionat un volum foarte mare de bunuri. Risturnul este
acordat clienţilor care au realizat tranzacţii foarte multe cu un anumit furnizor într-o anumită
perioadă şi care este aplicat asupra preţului de vânzare. În cazul entităţilor producătoare,
acestea recunosc bunurile obţinute care intră în gestiune prin intermediul costului de producţie
(CECCAR-Ghid practic de aplicare et al. 2015).
Costul de producţie poate fi determinat cu ajutorul mai multor metode de calcul, însă
alegerea metodei rămâne la raţionamentul fiecărui manager în funcţie de obiectivele şi de
resursele de care dispune entitatea. Conform IAS 2 Stocuri, în costul de producţie nu pot fi
incluse toate cheltuielile, cum ar fi: pierderile de materiale din cauza unor angajaţi care
depăşesc anumite limite admise a fi normale în procesul de producţie sau costuri generale care
privesc funcţionarea entităţii. Cele mai multe entităţi de producţie aleg metoda tradiţională de
determinare a costului pentru că este mai simplă de aplicat în comparaţie cu metoda ABC care
furnizează un cost de producţie mult mai real, însă aceasta necesită mulţi specialişti şi
împărţirea costurilor pe activităţi va duce la cheltuieli ridicate cu evidenţa contabilă.
Conform O.M.F.P 1802/2014, costul de producţie determinat după algoritmul
principiilor tradiţionale cuprinde consumurile de materiale, cheltuielile cu salariile angajaţilor
care participă la procesul tehnologic, precum şi cheltuieli indirecte care se referă la regia fixă.
Însă alocarea parţii fixe asupra bunurilor se face prin respectarea capacităţii de producţie a
unei entităţi în funcţie de spaţiul şi de utilajele pe care le posedă. Astfel, există cheltuieli care
nu se modifică indiferent de cantitatea obţinută de produse în urma procesului tehnologic cum
ar fi, amortizarea. Pe de altă parte, există regia variabila care are o legătura directă între
cantitatea obţinută de bunuri şi valoarea consumurilor. Acestea cuprind valoarea materialelor
care sunt consumate şi salariile personalului care işi desfăşoară activitatea în spaţiile de
producţie. Cheltuielile cu dobânzile aferente unor credite care au fost accesate cu scopul
menţinerii continuităţii procesului de producţie pot fi incluse în costul bunurilor obţinute în
urma parcurgerii fazelor procesului tehnologic de producţie (IAS 23 Costul îndatorării)
Stocurile primite de o entitate cu titlu gratuit trebuie să fie evaluate pe baza unui
raport furnizat de specialiştii evaluatori care prezintă valorile juste de pe piaţă aferente
bunurilor. Conform Codului Fiscal, dacă o entitate doreşte să realizeze o donaţie, contractul
trebuie să fie întocmit în prezenţa unui notar, iar cheltuiala aferentă acestui serviciu va fi
încadrată nedeductibilă la determinarea datoriei fiscale către stat.
Dacă un asociat se hotărăşte să aducă în entitate bunuri de natura stocurilor, ele trebuie
să fie evidenţiate în cadrul contabilităţii la valoare de aport. Atat Standardul International IAS
2 Stocuri, cât şi O.M.F.P 1802/2014, prezintă tehnici prin care sunt măsurate costurile
aferente stocurilor, cum ar fi costul standard şi metoda evidenţierii preţului cu amănuntul.
Costul standard este specific entităţilor de producţie şi este eficient în diminuarea
costurilor, a proceselor ineficiente şi a rutinei, însă prezintă şi anumite dezavantaje: rigiditatea
aplicarii standardelor si a consumului ridicat de resurse in calculul acestuia (Dumitru et al.,
2008). Atunci când entitatea alege să evalueze cu ajutorul costului standard va apela la
înregistrarea de diferenţe de costuri pentru că apar datorită unor niveluri inegale dintre cost
standard şi costul efectiv de producţie. Când costul efectiv are un nivel mai ridicat decât a
celui standard va duce la apariţia diferenţelor care nu sunt favorabile entităţii, iar când este
situaţia inversă reflectă o situaţie care favorizează entitatea pentru că şi-a propus să aibă
anumite costuri şi în momentul în care a calculat costul efectiv a rezultat un cost mai mic.
Înregistrarea acestor diferenţe va avea ca efect corecţia acestor costuri prin intermediul
contului 348 Diferente de pret la produse.
Activitatea comercială a unei entităţi este caracterizată de preţul cu amănuntul. Preţul
cu amănuntul este format din costul de achiziţie la care se include adaosul comercial şi TVA-
ului neexigibil. În contul 378 Diferente de pret la mărfuri este evidenţiat adaosul comercial,
iar în contul 4428 TVA neexigibilă este menţionată valoarea tva-ului neexigibilă.

1.4. Evaluarea la momentul ieşirii a stocurilor

 Stocurile care ies din evidenţa unei entităţi trebuie să fie recunoscute în contabilitate la
momentul în care au ieşit din gestiune. Valoarea cu care este evidenţiată scoaterea din
gestiune a stocurilor este cea care a fost înregistrată la momentul intrării în entitate. Astfel, în
literatura de specialitate sunt prezentate metode cu ajutorul cărora s-a determinat valoarea
care trebuie să fie recunoscută în momentul ieşirii unui stoc din gestiunea unei entităţi (IAS 2
Stocuri, 2007).
Conform CECCAR-Ghid practic de aplicare et al. 2015, stocurile care nu sunt
confundabile sau care au fost aşezate în depozit într-o anumită modalitate prin care se poate
identifica ordinea de ieşire va duce ca valoarea înregistrată la descărcarea din gestiune să
fie egală cu costul de achiziţie a acestora. Atunci când foloseşti o metodă de depozitare care
te ajută să identifici bunurile care au ieşit din gestiune nu o să întâmpini probleme în ceea ce
priveşte evaluarea acestora. Astfel, ele pot fi identificate cu uşurinta în momentul în care au
ieşit din gestiune, iar valoarea de ieşire va fi costul de achiziţie sau de producţie a acestora.
Dacă o entitate are stocuri care sunt fungibile, adică care sunt confundabile datorită
asemănării atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ se apelează la următoarele
metode care ajută la evidenţa valorii de ieşire ale acestora în momentul părăsirii gestiunii
(Glăvan et al., 2016).
Conform O.M.F.P 1802/2014, o metodă de determinare a acestei valori de ieşire ale
stocurilor este costul mediu ponderat. Aceasta poate fi calculată atât după fiecare intrare de
stocuri, cât şi la sfârşitul perioadei de gestiune. Dacă s-a ales CMP la sfârşitul perioadei de
gestiune, înregistrarea descărcării nu o să se mai evidenţieze după fiecare tranzacţie în care a
avut loc o ieşire de stocuri, ci la sfârşitul perioadei când avem determinată valoarea
corespunzătoare acesteia. În general, perioada de gestiune este o lună calendaristică în care au
avut loc atât intrări, cât şi ieşiri de stocuri.
Feleagă et al. 2017 precizează că metoda CMP se calculează sub forma unei medii
ponderate, adică este un raport în care numărătorul este format din valoarea stocurilor iniţiale
la care se adaugă valoarea intrărilor, iar numitorul este format din cantităţile iniţiale şi cele
care au fost achiziţionate în timpul perioadei.
O altă metodă care ne determină valorea stocurilor care ies din gestiune este FIFO.
Metodă care constă într-o cronologie de costuri ale stocurilor. Astfel, când un bun de natura
stocurilor iese din gestiune se va înregistra descărcarea cu valoarea primului bun intrat în
entitate. FIFO poate fi privită ca o „cascada”de costuri ale acestora pentru că valorile de ieşire
care vor fi înregistrate o să aibă principiul scurgerii unei cascade, primul care a intrat va fi şi
primul care va ieşi.
În România, metoda LIFO este permisă la determinarea valorii de ieşire a stocurilor în
momentul contabilizării descărcării acestora din gestiunea unei entităţi. Conform acestei
metode, atunci când un bun a fost vândut, consumat sau dat cu titlu gratuit să fie înregistrată
ieşirea lui cu valoarea ultimului bun intrat în entitate.
Entităţile care au ca obiect de activitate producţia işi evidenţiază intrările de produse la
cost standard sau cost de producţie. Acestea poate sa işi evidenţieze ieşirea de produse finite
prin intermediul costului standard. Astfel, la înregistrarea valorii de ieşire a produselor vor
interveni şi diferenţele dintre costul efectiv şi cel prestabilit care este evidenţiat prin contul
348-“Diferente de pret la produse”.
Calculul Coeficientului k 348

În cazul entităţilor care au ca obiect de activitate comerţul cu amănuntul va apela la

metoda de evidenţiere a valorii de ieşire a stocurilor denumită preţul cu amănuntul. În vederea
determinării valorii de ieşire va folosi un algoritm bazat pe calculul coeficientului cu privire la
adaosul comercial.
Calculul Coeficientului k 378

Dacă entitatea a concluzionat faptul că un anumit bun lipseşte din gestiune fie din
cauza gestionarului sau poate să nu se identifice cauza, în contabilitate se va iînregistra ieşirea
acestuia din gestiune cu valorea pe care o dă metoda pe care entitatea o aplică la determinarea
valorii de ieşire a stocurilor. Dacă a fost din cauza unui angajat se va recupera valorea stocului
prin imputarea din salariul pe care îl obţine în urma muncii prestate în timpul lunii.
Stocurile sunt evaluate în bilanţ la valoarea minimă dintre costul de achiziţie a acestora
şi valoarea care o să fie recuperată prin valorificarea bunurilor denumită valoare realizabilă
netă. Astfel, dacă intervin diferenţe între cost şi valoarea pe care o să o recuperăm se vor
înregistra deprecieri ale stocurilor. Stocurile depreciate reprezintă înregistrarea unei scăderi de
valoare a acestora în comparaţie cu valoarea de pe piaţă. Se inregistrează un provizion de
depreciere a stocurilor în contrapartidă cu o cheltuială. Această modalitate a fost introdusă
pentru a se respecta principiului prudenţei. De asemenea, stocurile nu pot fi prezentate în
situaţiile financiare la valori diferite cu cele de pe piaţă prin intermediul acestei metode scade
riscul supraevaluării sau subevaluării a acestora.

1.5. Evaluarea stocurilor în situaţia poziţiei financiare

Conform IAS 2 Stocuri, o entitate va evalua şi va prezenta stocurile în situaţiile

financiare la cea mai mică valoare dintre costul existent datorită achiziţiei lor şi valoarea care
va fi obţinută în momentul vânzării numită valoare realizabila net.
Stabilirea valorii realizabile nete se face pe baza unor cercetări cu privire la piaţă şi la
toţi factorii care influenţează preţul şi se va estima valoarea pe care o să o deţină un stoc în
viitor. Această regulă are ca scop respectarea principiului prudenţei prin aplicarea sa corectă
asupra stocurilor în bilanţ. Astfel, stocurile vor avea o valoare mai reala decât dacă se
prezentau la costul istoric. Valoarea pe care o are un stoc în situaţiile financiare este rezultată
în urma unor analize a factorilor ce contribuie la influenţa preţurilor viitoare de pe piaţă ( IAS
2 Stocuri). Determinarea valorii realizabile nete a stocurilor se poate face şi pe baza scopului
pentru care o entitate deţine acestea. Stocurile care vor fi vândute în baza unor contracte
încheiate între părţi, valoarea activelor va fi identică cu preţul care este stipulat în contractul
comercial. Dacă contractul conţine o cantitate mai mica decât cea pe care o avem în gestiune
se va stabilii valoarea realizabilă netă a diferenţei de stocuri prin intermediul preţurilor de pe
piaţă. În momentul întocmirii bilanţului, stocurile care prezintă un cost superior valorii care se
poate obţine în viitor prin vânzare va trebui să fie miscşorat până când atinge valoarea
realizabilă netă (O.M.F.P 1802/2014). Se aplică această politică de prezentare a valorii reale a
stocurilor în bilanţ pentru a nu se supraevalua sau subevalua activele. Este foarte important ca
stocurile sa aibă o imagine cât mai fidela şi să fie în concordanţă cu preţurile practicate pe
piaţă. Diminuarea valorii stocurilor cu scopul atingerii valorii realizabile nete trebuie făcută
pe fiecare tip de stoc în parte. Dar, în practică o metodă folositoare la stabilirea valorii este de
a grupa elementele care sunt similare şi care au aceaşi întrebuinţare.
În cazul materialelor care participă la procesul de producţie şi care vor fi regăsite în
produsul finit nu se va diminua valoarea acestora sub cost dacă se demonstrează faptul că
produsul finit va fi livrat la un preţ superior costului. Dacă în urma unei analize rezultă că
produsul finit are un cost mult peste valoarea care se va obţine în urma vânzării lui se va
decide ca şi costul materialelor care au stat la baza obţinerii acestuia saă fie micşorat până la
valoarea realizabilă netă. De asemenea, analizele cu ajutorul cărora se determină valorile reale
de pe piaţă se fac în mod periodic şi care pot evidenţia valori diferite pentru acelaşi stoc
datorită variaţiei fluxurilor de preţuri de pe piaţă. Astfel, un stoc care într-o perioadă i-a fost
diminuată valoarea prin înregistrarea unei deprecieri poate să aibă în viitor o creştere a
preţului care va conduce la anularea diminuării graţie acestei schimbări favorabile care a fost
evidenţiată pe piaţă în urma cercetărilor de marketing realizate de către specialiştii
departamentului de vânzări din cadrul entităţii.

1.6. Diferenţele cantitative şi valorice ale stocurilor la momentul inventarului

Inventarierea unei entităţi este o etapă foarte importantă în realizarea unei contabilităţi
transparente şi reale. Aşa cum afirmă Horomnea (2003:273), toate entităţile sunt obligate să
işi inventarieze elementele patrimoniale atunci când işi încep să işi desfaşoare activitatea, cât
şi atunci când se termină exerciţiul financiar.
Conform O.M.F.P. nr. 2861/2009, există şi alte cazuri în care o entitate trebuie să
desfaşoare această activitate de inventariere, cum ar fi: momentul în care organele de stat
împuternicite doresc ca entitatea să realizeze inventarul, când sunt dovezi că ar exista anumite
diferenţe cantitative şi valorice care ar putea fi măsurate doar prin intermediul inventarierii şi
atunci când se predă o gestiune unei alte persoane responsabile cu aceasta.
Astfel, o entitare care la începutul activităţii sale a desfăşurat această activitate care
este reglementată prin lege va evidenţia atât valoarea, cât şi cantitatea de bunuri pe care o
deţine la momentul respectiv. La sfârşitul exerciţiului financiar entitatea va realiza cu o echipă
de specialişti inventarierea pentru a putea avea o situaţie clară a patrimoniului ei atât scriptic,
cât şi fizic. În urma inventarierii se vor constata atât diferenţele cantitative şi valorice, cât şi
cauzele care a adus la existenţa acestor divergenţe între documentele contabile şi situaţia
fizică din entitate.
 Comisia specializată care desfăşoară activitatea de inventariere este formată în general
din persoane profesioniste din exteriorul entităţii unde are loc inventarul şi care este
contractată de către administratorul entităţii care este responsabil cu această activitate de
monitorizare şi evaluare a bunurilor. De asemenea, administratorul care este responsabil cu
activitatea entităţii trebuie să pună la dispoziţia comisiei de inventariere condiţii optime de
desfaăşurare a inventarierii.
Conform O.M.F.P. nr. 2861/2009, administratorul trebuie să se asigure că:
(1) stocurile sunt înregistrate în evidenţele contabile şi în fişele tehnico-operative;
(2) să pună la dispoziţia comisiei personal care să manipuleze bunurile care sunt inventariate,
precum şi alte acţiuni pe care comisia le solicită acestora;
(3) la cererea din partea preşedintelui comisiei de persoane specialiste care să evalueze
calitatea, sortimentele, preţurile şi care să semneze listele de inventariere pentru a confirma
informaţiile precizate în cadrul acestora;
(4) existenţa unor aparate eficiente şi sufiecte pentru a fi folosite în cadrul inventarierii;
(5) atat protecţia membrilor comisiei, cât şi securitatea în ceea ce privesc uşile şi ferestrele
depozitele unde sunt stocurile.
Comisia de inventariere înainte să înceapă activitatea propriu-zisă trebuie să
desfăşoare următoarele activităţi cu caracter organizatoric: să îi solicite gestionarului o
declaraţie în format fizic în care să se consemneze urmatoarele elemente:
(a) dacă entitatea deţine bunuri de la terţi în propriile depozite cu sau fără documente;
(b) dacă a luat la cunoştinţă eventualele plusuri sau diminuări de bunuri din gestiune;
(c) dacă s-au întocmit documente în baza cărora trebuie livrată o anumită cantitate de bunuri
sau dacă există stocuri nerecepţionate;
(d) dacă a vândut stocuri pentru care nu a întocmit documentaţia necesară sau are documente
în posesia sa pe care nu le-a predat departamentului de contabilitate pentru a se ocupa cu
înregistrarea lor (O.M.F.P 2861/2009).
În declaraţie se consemnează şi care a fost ultimul document de achiziţie sau de vânzare.
Declaraţia este semnată de responsabilul cu gestiunea având prezentă comisia de inventariere
în momentul realizării ei. De asemenea, membrii comisiei se asigură că locul în care are loc
inventarierea este sigilat dacă activitatea nu s-a putut finaliza pe durate unei singure zile.
Membrii comisiei se ocupă cu bararea şi cu semnarea fişelor de magazie de la ultima
înregistrare, unde menţionează data inventarierii stocurilor. În cazul entităţilor care au vânzare
cu amănuntul, trebuie să se calculeze numerarul care se află în casa şi să se determine
valoarea încasărilor din ziua curentă. Membrii o să ceară ca suma încasărilor să se aducă în
caseria centralei entităţii. De asemenea, comisia trebuie să verifice dacă aparatele puse la
dispoziţie de către administrator sunt în stare normală de funcţionare.
Dacă gestionarul nu vine la data convenită cu comisia, aceasta începe să sigileze
gestiunea. Acest aspect o să fie comunicat adminstratorului care este responsabil cu
desfăşurarea inventarierii. Membrii au obligaţia să îi aducă la cunoştinţă în forma scrisă
gestionarului o dată ulterioară când va avea loc inventarierea. Dacă la reprogramarea
activităţii operaţiunii de inventariere gestionarul nu se prezintă, comisia începe inventarierea
cu condiţia exististenţei unei decizii scrise prin care se numeşte un reprezentant legal a
gestionarului. Conform O.M.F.P. nr. 2861/2009, toate documentele întocmite în cadrul
activităţii de inventariere de către comisie sunt aşezate în locuri securizate din cadrul unităţii
unde a avut loc inventarierea. Astfel, preşedintele comisiei are responsabilitatea sigilării
locului unde au fost aşezate acestea.
Dacă la inventariere se constată că anumite bunuri de natura stocurilor au o cantitate
superioară celei din documentele contabile trebuie să se înregistreze prin intermediul unei
note contabile în care să se evidenţieze plusul care s-a descoperit în urma inventarierii şi care
a fost consemnată pe listele de inventariere care au fost aprobate de preşedintele comisiei şi
acceptate de administratorul entităţii. Stocurile vor fi evaluate respectând un principiu
fundamental sistemului contabil, acela a respectării şi aplicării aceleiaşi metode cu scopul de a
se asigura comparabilitatea informaţiilor. Aşa cum este precizat în O.M.F.P 1802/2014,
plusul va fi evidenţiat prin intermediul formulei specifice descărcării din gestiune cu valoarea
plusului în roşu sau prin înregistrarea inversă a formulei de descărcare din gestiune cu
valoarea în negru.
Dacă în urma inventarierii rezultă un minus de bunuri de natura stocurilor trebuie să
fie întocmită o operaţiune contabilă în care să se reflecte această diferenţă nefavorabilă între
soldul scriptic şi cel real. Nota contabilă este aceaşi cu cea a descărcării din gestiune cu
valoarea în negru. De asemenea, pe lângă diferenţele cantitative pot exista şi diferenţe
valorice între consemnările din contabilitate şi cele fizice. Pentru reglarea acestor tipuri de
diferenţe se vor înregistra deprecieri de valoare atunci când valorile contabile sunt superioare
celor de pe piaţă şi care sunt constatate graţie desfăşurării inventarierii.
În urma desfăşurării inventarului se descoperă şi dacă persoana responsabilă cu
gestiunea are culpa eventualelor lipsuri şi dacă este cazul reţinerii diferenţelor nefavorabile
din remuneraţia pe care o primeşte datorită prestării activităţii de gestiune din cadrul entităţii.
Anumite lipsuri nu sunt imputabile pentru că apar în urma depozitării şi păstrării lor pe o
perioadă mai lungă de timp sau din cauza unor fenomene naturale necontrolabile de către
conducerea entităţii.

1.7. Diferenţele dintre contabilitatea stocurile conform OMFP 1802/2014 şi

referenţialului internaţional IAS 2 Stocuri

Reglementările româneşti de ordin contabil s-au omogenizat în timp cu standardele

internaţionale graţie globalizării şi aderării României la Uniunea Europeană. Însă, între
prevederile româneşti şi cele internaţionale mai există o serie de diferenţe la nivelul aplicării
unor metode aferente evidenţierii şi contabilizării stocurilor.
Metoda de evaluare LIFO aferentă ieşirii stocurilor din gestiunea unei entităţi este
recunoscută şi aplicată la nivel naţional conform Ordinului Ministrului Finantelor Publice nr.
1.802/2014 şi constă în evaluarea stocurilor la ieşire la costul de achiziţie al ultimului stoc
intrat în entitate economică şi care va ieşi primul.
Această metodă nu este acceptata de Standardele Internationale de Raportare
Financiară pentru că determină o scădere a rezultatului contabil şi în consecinţă a impozitului
pe profit datorită mecanismului de funcţionare ( IAS 2 Stocuri, 2007). Preţurile din perioada
prezentă sunt mai mari decât cele din perioadele anterioare şi atunci când se descarcă din
gestiune se vor folosi nişte valori mari ce vor duce la creşterea cheltuielilor deductibile.
Preţurile actuale sunt mai mari graţie inflaţiei şi a condiţiilor economice fluctuante de la o
perioadă la alta. Factorii care determină aceste discrepanţe între aceste doua reglementări
contabile sunt de natură fiscală.
Entităţile economice apelează la metoda Lifo atunci când pun un accent deosebit pe
aspectele fiscale decât pe o prezentare corectă care să fie corelată cu tranzacţiile economice ce
au loc in cadrul entităţii.
Un bun pe care îl cumpărăm azi cu un anumit efort, mâine nu o să îl mai achiziţionăm
cu acelaşi datorită inflaţiei şi a scăderii valorilor banilor. Această metodă de evaluare poate fi
folosită pe plan naţional atunci când asociaţii sunt interesaţi de diminuarea valorii impozitului
pe profit. De asemenea, atunci când asociaţii işi doresc atragerea de investitori nu vor apela la
această metodă de evaluare pentru că graţie principiilor de funcţionare vor determina ca la
sfarşitul exerciţiului finaciar să se înregistreze un rezultat mic în comparaţie cu utilizarea altei
metode de evaluare. Astfel, investitorii nu vor fi atraşi de un rezultat mic în condiţiile în care
işi doresc o rentabilitate cât mai mare în urma capitalului investit (Robu et al., 2014).
Acest interes faţă de această metodă nu este aplicat şi de entităţile care aplică sistemul
contabil internaţional din cauză că standardele pun în evidenţă faptul că metoda Lifo nu
prezintă o imagine fidelă a situaţiilor financiare din cauza distorsionării rezultatului brut şi a
valorii stocurilor. Această metodă este privită de Consiliul de experţi internaţionali ca o
abordare care nu prezintă credibilitate în ceea ce priveşte evaluarea reală a valorii stocurilor în
evidenţele contabile a unei entităţi care deţine stocuri.
O altă diferenţă între aceste două postulate de evidenţiere a fenomenelor economice
este legată de impactul produs de reducerile comerciale şi financiare la nivelul situaţiilor
financiare datorită principiilor fundamentale de evidenţiere a lor (CECCAR-Ghid practic de
aplicare et al., 2015). Reducerile comerciale acţionează în mod diferit asupra valorii stocurilor
în funcţie de momentul acordării lor.
Conform O.M.F.P. nr.1802/2014, dacă reducerea a fost primită în momentul achiziţiei
şi înscrisă pe documentul justificativ, factura fiscală, va dermină o scădere asupra costului de
achiziţie a stocurilor nefiind evidenţiată printr-un cont special pentru că ea acţionează în mod
direct asupra diminuării valorii acestora.
Dacă reducerea comercială s-a obţinut ulterior achiziţiei de stocuri va duce la
următoarele cazuri: dacă stocurile există în gestiune va duce la o corecţie a costului stocurilor,
însă dacă în gestiune nu mai sunt acele stocuri care privesc reducerea comercială se va
evidenţia printr-un cont special de cheltuială care nu are funcţiune de activ. Acest cont
funcţionează ca un cont de venit.
Aşa cum se precizează în CECCAR-Ghid practic de aplicare et al. (2015), reducerile
comerciale pe care un furnizor le acordă ulterior vânzării de mărfuri prin intermediul unei
facturi ulterioare va avea ca şi consecinţă stipularea în contabilitatea proprie a unui venit care
se comportă ca o cheltuială şi care va fi regăsit în contul de profit şi pierdere având impact
asupra determinării rezultatului entităţii în sensul scăderii acestuia.
De asemenea, sunt cazuri în care reducerile comerciale sunt evenimente care au loc la
o dată ulterioară celei la care s-au întocmit situaţiile financiare şi care au impact asupra
informaţiilor prezentate în cadrul acestora. Astfel, reducerile comerciale ce urmeaza a fi
primite sunt înregistrate la data bilanţului cu ajutorul contului 408 care are ca scop diminuarea
costului stocurilor dacă acestea mai sunt în gestiune.
 Conform O.M.F.P. nr. 1802/2014, reducerile financiare sunt acordate sub forma de
sconturi de decontare în urma stingerii datoriilor la o dată inferioară celei menţionate în
contractul încheiat între părţi. De asemenea, furnizorul poate să evidenţieze acest aspect în
clauzele contractului pentru a prezenta într-un mod clar şi corect toate condiţiile, termenele şi
mărimea acestora. Reducerile financiare sunt înregistrate în contabilitatea entităţilor sub
formă de venituri financiare în momentul primirii acestora din partea furnizorilor de la care au
achiziţionat stocuri şi sub formă de cheltuieli financiare atunci când acordăm aceste sconturi.
Aceste elemente patrimoniale sunt regăsite în secţiunea contului de profit şi pierdere la
rezultatul financiar şi care are impact asupra rezultatului exerciţiului.
Reducerile comerciale şi financiare tratate de standardele internaţionale de
contabilitate nu prevăd principiile de funcţionare pe care le prezintă reglementările naţionale.
Reducerile comerciale şi financiare vor determina diminuări ale costurilor stocurilor nefiind
necesar distincţia acestora şi evidenţierea momentului în care au apărut (IAS 2 Stocuri, 2007).
O altă diferenţă între cele două cadre de raportare financiară o reprezintă evaluarea şi
recunoaşterea activităţii agricole în situaţiile financiare a entităţilor. O plantă purtătoare este
folosită în procesul de producţie sau să aibă capacitatea de a a pune la dispoziţie clienţilor
produse agricole. De asemenea, de la o plantă purtătoare se aşteaptă să aducă beneficii
economice prin intermediul producţiei mai mult de un interval de timp.
Conform IAS 41 şi IAS 16, plantele purtătoare nu sunt încadrate în tratamentul de
evaluare şi recunoaştere a activelor biologice, ci se supun regulilor enunţate de standardul IAS
16 în ceea ce privesc imobilizările deţinute de o entitate. Această prevedere ce privesc
plantele purtătoare nu este menţionată la nivelul reglementărilor naţionale a fi tratată în
categoria imobilizărilor.

1.8. Tratamentele contabile privind stocurile

În contabilitatea unei entităţi economice stocurile sunt evidenţiate prin intermediul

conturilor din Clasa 3. În cazul unităţilor producătoare, stocurile pot fi gestionate prin conturi
analitice pentru a se evidenţia cât mai corect şi concis atât cantitatea, cât şi valoarea stocurilor
pe diferite sortimente şi depozite.
Conturile specifice stocurilor au întotdeauna funcţia de activ pentru că ele sunt
generatoare de beneficii pentru entitate fie prin prelucrarea lor sau prin revânzare în aceiaşi
formă fără să se fi adus alte modificări. Conturile de stocuri se debiteaza atunci când au loc
intrări de bunuri provenite din producţia proprie realizată, de la furnizori sau prin primire cu
titlu gratuit (Lungu et al. 2013).
Creditarea conturilor de stocuri are loc în cadrul diferitelor evenimente care conduc la
ieşirea de stocuri din gestiunea entităţii, cum ar fi: vânzarea de stocuri terţilor, consumul
acestora în cadrul procesului de producţie, constatarea diminuărilor cantitative la inventariere
sau prin donaţiile oferite de entitate în baza unui contract prin care se stipuleaza acest
eveniment.
Conform Lungu (2015:185), atunci când se constată că valoarea stocurilor în cadrul
evidenţelor contabile ating un nivel mult mai ridicat în comparaţie cu evidenţele statistice
actuale la nivelul pieţei se va acţiona la diminuarea valorii înregistrate prin intermediul unei
deprecieri aferente stocurilor. Contul cu ajutorul căruia se înregistrează corecţia valorii
stocurilor are o funcţie de activ care este rectificată şi are un mecanism de funcţionare opus
decât a unui cont de stoc.
Atunci când o entitate economică foloseşte materiile prime în procesul de producţie
sau dacă realizează o vânzare trebuie prezentat în sistemul contabil descărcarea din gestiune.

O unitate economică vinde mărfuri fără a emite factura fiscală în momentul livrării
bunurilor din diverse cauze. Vânzarea către clienţi se face în baza unui aviz de însoţire a
mărfurilor pentru a se demonstra provenienţa acesteia şi pentru a se respecta reglementările
contabile şi fiscale:

Conform Lungu et al. (2015:186), o entitate care obţine bunuri de natura stocurilor
prin producţie proprie va avea ca efect în evidenţele contabile a unor creşteri a valorii
produselor finite şi înregistrarea creşterii unui venit specific acestei tranzacţii. În cazul în care
entitatea vinde produsele obţinute în urma finalizării fazelor din procesul tehnologic se va
înregistra în contabilitate.

Atunci când la nivelul unităţii s-a ajuns la concluzia că valoarea stocurilor trebuie
corectată datorită faptului că nu este în concordanţă cu valoarea reală de pe piaţă se va recurge
la evienţierea unei ajustări de valoare printr-o înregistrare specială care va fi compusă dintr-un
cont de cheltuială specific care se va debita în corelaţie cu creditarea contului special ce
priveşte deprecierea valorii stocurilor.

Pot fi situaţii în care entitatea poate lua decizia că anumite semifabricate să işi schimbe
destinaţia în cadrul acesteia. Semifabricatele se pot transfera în categoria materiilor prime cu
scopul de a fi prelucrate în următoarea faza de producţie şi care să ajute la obţinerea unor
bunuri care prin valorificare să se obţină un nivel mult mai ridicat de beneficii în comparaţie
cu cele care se puteau obţine în urma vânzării semifabricatelor. Înregistrarea transferului se
face prin intermediul următoarei formule contabile:

O entitate economică poate să primească o factură fiscală care conţine o comandă de

mărfuri, dar acestea să nu fi ajuns la aceiaşi dată cu factura. Astfel, înregistrarea acestei
facturi se va face în lipsa recepţionării mărfurilor cu ajutorul unui cont special pentru această
situaţie:

1.9. Aspecte privind tehnicile specifice costurilor de producţie din prisma contabilităţii
creative

Specialiştii contabilităţii creative au dezvoltat şi au evidenţiat o varietate de tehnici cu

privire la prezentarea şi calculul costurilor de producţie în urma aplicării diferitelor metode
care conduc la valori care nu oferă transparenţa şi credibilitate în ceea ce priveşte realitatea
economică. Astfel, informaţiile din evidenţele contabile pot prezenta denaturări cu privire la
valoarea stocurilor în urma tranzacţiilor desfăşurate în cadrul unui exerciţiu financiar. Aceste
denaturări pot apărea fie în manieră involuntară prin înregistrări eronate de operaţiuni
contabile, fie intenţionat cu scopul diminuării impactului fiscal asupra impozitării rezultatului.
Literatura de specialitate prezintă metode de manipulare a informaţiilor economice de la
nivelul situaţiilor financiare.
Guinea (2010:161), metoda prin care rezultatul prezintă oscilaţii este virusarea
sumelor aferente descărcării din gestiune în cadrul unor proiecte care au un grad ridicat de
complexitate, iar calculul costurilor de producţie prezintă dificultăţii de inţelegere. Aceste
denaturări au loc în perioada curentă care conduc la obţinerea unui anumit nivel a impozitului
pe profit şi care va fi corectată în perioada imediat următoare pentru a nu se identifica la un
eventual control. Această metodă este realizată fie prin cosmetizarea veniturilor aferente
perioadei curente cu ajutorul contului de venituri aferente serviciilor în curs de desfăşurare,
fie prin intermediul majorării valorii descărcate prin includerea în cost a cheltuielilor
înregistrate cu scop administrativ. Corecţia se face în luna următoare când se apelează la
stornarea valorii suplimentare înregistrată anterior. Aceste artificii nu se fac la începutul sau la
sfarşitul exerciţiului financiar pentru a nu fi evidente notele contabile aferente metodei
virusării costurilor de producţie care nu este acceptată de sistemul fiscal naţional.
Costurile de producţie determinate după metode specifice naţionale nu ţin cont de
acele cheltuieli ce au avut loc cu scopul obţinerii unui anumit proiect, însă ele sunt
înregistrare la nivelul evidenţelor contabile. Aceste cheltuieli se referă la oferirea unor cadouri
sau recompense persoanelor de contact, iar înregistrarea lor în contabilitatea financiară va
duce la majorarea impozitului pe profit din cauza regimului fiscal care le consideră a fi
nedeductibile. Astfel, din prisma nedeductibilităţii la determinarea datoriei faţă de sistemul
fiscal se apeleaza la metoda costurilor de producţie de tip recompensă care constă în
ascunderea lor în acele proiecte care sunt complexe şi înregistrează rentabilitate ridicată
(Guinea, 2010). Apelarea la această tehnică va duce la deformarea costului de producţie care
are ca efect camuflarea adevaratei profitabilităţi a entităţii.
De asemenea, conducerea anumitor entităţi nu au oferit un feed-back pozitiv calcului
de cost prin abordarea metodei aferente costurilor directe, ci au apelat la specialişti care să
identifice cheltuielile indirecte de producţie cu scopul de a fi împărţite dupăa anumite criterii
alese bazate pe raţionament profesional. Însă aceste opţiuni ale profesioniştilor pot fi
subiective sau alese cu atenţie cu scopul obţinerii unor avantaje în urma atingerii unui anumit
obiectiv impus de managementul entităţii prin manevrarea costului de producţie. Astfel,
valoarea coeficientului în funcţie de care se fragmentează cheltuielile indirecte la nivelul
costului de producţie depinde de mărimea cheltuielilor indirecte determinate de contabili şi a
bazei de divizare a acestora. Prin această tehnică se pot include o parte din cheltuielile
administrative ca fiind specifice producţiei care are ca efect direct diminuarea rezultatului
contabil în momentul vânzării şi descărcării din gestiune cu o valoare ridicată. Datorită
acestui mecanism de funcţionare a metodei, o entitate poate să işi aleagă mărimea valorii
costului de producţie prin calcularea coeficientului prin mai multe tehnici. Astfel, entitatea va
alege acel calcul de cost care să genereze atingerea obiectivelor planificate pentru exerciţiul
financiar, însă acest lucru va duce la o degenerare cu privire la cuantificarea rentabilităţii
obţinute în urma desfăşurării activităţii de producţie.
De asemenea, aşa cum afirmă Ştefan (2013), metoda costurilor ascunse nu face
referire doar la secțiunea de producție, ci evidențiază problemele de la nivelul entității
economice cu privire la forța de muncă pe care o deține. Această metodă reflectă dereglări ale
personalului angajat, inclusiv managementul, cauzate din lipsă de experiență și de cunoștințe
în domeniul gestionării problemelor cu care se confruntă entitatea. Dacă se dorește ca aceste
costuri să aibă o evoluție descendentă trebuie să se ia măsuri la nivelul secțiunii care privește
personalului implicat în activitatea entității. Angajații ca să aducă plus de valoare în entitate
trebuie să participe la cursuri de training care să favorizeze dezvoltarea profesională.
Conform Guinea (2010:165), metoda costurilor ascunse constă în realizarea de
cheltuieli aferente activităţii de producţie nefiind înregistrate din cauza inexistenţei
documentelor justificative, iar dacă s-ar înregista vor duce la majorarea impozitului pe profit
pentru că s-ar considera a fi cheltuieli nedeductibile. Lipsa documentelor de achiziţie are ca şi
principal motiv cumpărarea de la persoane neavizate în activitatea economică cu preţuri
inferioare celor de pe piaţă. De asemenea, sunt remunerate servicii prestate de terţi în lipsa
unor contracte şi facturi. Aceste fapte sunt discutabile pentru că se încadrează mai mult în
sfera fraudei, decât a contabilităţii creative.
 Astfel, dacă managementul unei entităţi doreşte să aibă un rezultat cât mai atractiv în
situaţiile financiare pentru a atrage noi investitori sau de a obţine împrumuturi bancare vor
apela la o tehnică de cosmetizare a rezultatului, cum ar fi decizia de a produce în lipsa unei
comenzi de produse (Groşanu, 2013). Acest lucru va duce la încorporarea în costul de
producţie a unor cheltuieli fixe de la nivelul entităţii. Astfel, rezultatul va fi unul mai mare
decât dacă nu s-ar fi luat această decizie, însă nu înseamnă că este lipsită de riscuri. Unul
dintre riscuri se referă că piaţa să nu absoarba aceste produse obtinute, iar dacă entitatea va
rămâne cu ele în stoc vor determina cheltuieli de depozitare şi pierderi în perioada următoare.
De asemenea, în perioada de inflaţie o entitate poate să opteze la aplicarea metodei Lifo
pentru descărcarea din gestiune a stocurilor. Graţie acestei metode, rezultatul va fi micşorat în
comparaţie cu folosirea altei opţiuni, iar entitatea va avea de plată la bugetul de stat o sumă
mai mică pentru impozitul pe profit.
Datorită folosirii a diferitelor tehnici de determinare a costurilor de producţie care
ascund o parte din realitatea economică, iar managementul nu poate să vadă cu exactitate
rentabilitatea proiectelor desfăşurate. Din această cauză, bordul aflat la conducere va solicita
contabilului responsabil de gestiune să aibă o dublă evidenţă la nivelul calculelor de costuri.
Această decizie se ia din partea conducerii în momentul în care ei au solicitat specialistului o
modalitate de atingere a unui target cu privire la obţinerea unui anumit rezultat, iar acesta a
apelat la una dintre metodele prezentate anterior. Prin solicitarea unei evidenţe duble va duce
la îngreunarea sarcinilor contabilului şi se vor multiplica costurile cu serviciile de
contabilitate datorită majorării fluxului de muncă din partea acestuia la obţinerea informaţiilor
şi la raportarea lor către management.
Aceste abordări sunt folosite cu preponderenţă din cauza constrangerilor fiscale şi a
schimbărilor succesive ce au avut loc în ultima perioadă în materie de impozite la nivelul
entităţilor economice cărora le-au afectat cheltuielile într-un procent semnificativ. Apelarea la
aceste tehnici sunt şi datorită sistemului de salarizare a managementului. Unii dintre ei
primesc prime salariale în funcţie de un anumit procent din rezultatul obţinut din activitatea
desfăşurată. Astfel, ei vor impune contabililor metode de calcul care să aibă un impact cât mai
pozitiv asupra situaţiilor financiare. De asemenea, în cazul altor entităţi bordul e interesat la
restricţionarea nivelului de plată a obligaţiilor faţă de stat.

1.10. Analiza indicatorilor specifici stocurilor

Literatura de specialitate prezintă indicatori specifici stocurilor cu scopul obţinerii

unor informaţii foarte importante în legătură cu necesarul de aprovizionare sau de volumul de
produse finite care trebuiesc obţinute în perioada curentă şi factorii care determină variaţia
costurilor de producţie.
Conform Robu et al. (2014), durata de rotaţie aferentă stocurilor reprezintă
cuantificarea aprovizionărilor la un bun în perioada la care se referă analiza. O entitate işi
determină acest indicator prin construirea unei fracţii în care la numărătorul se poate regăsi
valoarea vânzărilor sau a consumurilor aferentă unui bun, iar la numitor este stocul mediu. În
condiţiile în care stocul mediu corespunzător unui produs rămâne cu aceaşi valoare în două
perioade de analiză, atunci pentru o entitate acest indicator arată performanţa daca valoarea
înregistrată creşte. Creşterea indicatorului arată o majorare a vânzărilor faţă de perioada
anterioară.
Un alt indicator ce caracterizează starea gestiunii stocurilor unei entităţi economice
este rata rupturii stocurilor. Acesta se determină prin raportarea cererilor care nu au fost
satisfăcute la nivelul aşteptat în total cereri confirmate. Indicatorul exprimă gradul de
mulţumire a clienţilor în urma primirii comenzilor şi plasarea acestora.
Pe de alta parte, multe entităţi întâmpină dificultăţi în ceea ce privesc cantităţile
optime care trebuie a fi aprovizionate ţinând cont de comenzile pe care le au. Entităţile
producătoare care vor să fie eficiente în aprovizionare ar trebui să ia în calcul anumite
variabile pentru a-şi atinge obiectivele propuse. Costul de aprovizionare este un factor foarte
important pentru o entitate şi care are efect direct asupra volumului de stocuri pe care le
achiziţionează în baza unui contract. Astfel, de cele mai multe ori entităţile tind să se
aprovizioneze cu o cantitate mai mare decât au nevoie pentru procesul de producţie datorită
reducerilor pe care le primesc de la furnizori. De asemenea, o entitate trebuie să ia în calcul
dacă poate să primească un volum mare de comenzi într-o perioadă scurtă timp datorită
indisponibilităţii personalului şi a lipsei de spaţiu. Clauzele din contractele de livrare către
clienţi poate să condiţioneze cantitatea de materiale pe care le aprovizionezi. Astfel,
managementul unei entități producătoare trebuie să se focuseze asupra planului de
aprovizionare cu materialele necesare desfășurării producției in condiții optime. O entitate
care are o gestiune eficientă va înregistra în situațiile financiare rezultate favorabile (Isfanescu
et al. 2013).
Aşa cum afirmă Robu et al. (2014), există mai multe opţiuni de aprovizionare:
(a) În cantitate fixă şi la o perioadă de timp nevariabilă;
(b) La cantitate şi interval de timp variabil.
Prima opţiune poate fi aplicată de o entitate atunci când are o producţie care necesită un
consum constat cu o valoare scăzută. Această alternativă este simpla şi nu necesită alţi
algoritmi de calcul, dar prezintă şi un mare dezavantaj pentru că există un risc ridicat în
apariţia unui blocaj de resurse băneşti în aprovizionări excesive de stocuri care nu au o
distribuţie normală în cadrul procesului tehnologic de producţie. A doua opţiune este
avantajoasă în specularea unor preţuri scăzute, însă dacă aceasta ar fi folosită la toate bunurile
achiziţionate ar putea să ducă la dezechilibre financiare.
Astfel, managementul unei entități producătoare trebuie să se focuseze asupra planului
de aprovizionare cu materialele necesare
 CAPITOLUL 2

STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA STOCURILOR A

ENTITĂŢII SC AUTOMOBILE DACIA SA

2.1. Metodologia cercetării

În realizarea lucrării de licență au fost folosite metode de cercetare, cum ar fi

cercetarea fundamentală și empirică evidențiate în conținutul acesteia.
Cercetarea fundamentală a fost folosită cu scopul revizuirii literaturii de specialitate cu
privire la tema Politici și practici contabile privind stocurile-Studiu de caz pentru o societate
din România, iar cea empirică la realizarea studiului practic la entitatea economică SC
Automobile Dacia SA. În lucrare au fost evidențiate informații care au fost documentate atât
din reglementările naționale și internaționale, cât și din literatura de specialitate.
Studiul de caz a fost realizat cu scopul evidențierii a principalelor tranzacții și la
obținerea de informații în ceea ce privește viteza de rotație a activelor circulante din cadrul
entității economice SC Automobile Dacia SA.
La baza realizării studiului de caz din capitolul II stă cercetarea empirică prin folosirea
abordării cantitative, cât și calitative. Informațiile au fost culese din cadrul raportului general
al acționarilor în care sunt evidențiate atât situațiile financiare, cât și politicile contabile
folosite în cadrul entității SC Automobile Dacia SA.
2.2. Prezentarea aspectelor relevante în evoluţia entităţii SC Automobile Dacia SA

SC Automobile Dacia SA este o entitate pe acţiuni care a luat fiinţă în anul 1966 şi
care are ca obiect de activitate producţia şi comercializarea automobilelor la cele mai înalte
standarde de calitate. În anul 1995 SC Automobile Dacia SA a realizat o adevarătă
performanţă prin oţinerea pentru prima dată a unui produs conceput în totalitate de către
ingineri români şi anume Dacia Nova.
Pe 2 iulie 1999 SC RENAULT SA achiziţionează 51% din acţiunile entităţii SC
Automobile Dacia SA şi care va fi sub conducerea grupului francez.
Acţionarul majoritar este entitatea SC RENAULT SA care are sediul în Franţa şi a cărei de a
două mărci o reprezintă entitatea SC Automobile Dacia SA. Astfel, toate produsele obţinute de
SC Automobile Dacia SA au caracteristicile tehnice şi calitative conform standardelor de
producţie franceze. În prezent investitorii francezi au 99.43% din capitalul entităţii SC
Automobile Dacia SA.
În anul 2004, SC Automobile Dacia SA produce un nou tip de automobil care îi va
aduce cel mai mare succes de până în anul proiectării acestuia. Astfel, în anul 2005 a
înregistrat o producţie de 172.000 de bucăţi Dacia Logan şi vânzări de 164.000 de bucăţi. În
anul 2011, SC Automobile Dacia SA se bucură de obţinerea a 4.000.000 de automobile de la
începutul activităţii sale la nivel naţional, aceasta este cea mai mare entitate producătoare de
vehicule din România. Astfel, s-a dezvoltat în mod continuu aducând performanţe şi
contribuţie la durabilitatea Grupului Renault.
Obiectivele pe care le are compania sunt de a produce vehicule la o calitate ridicată şi
de a le comercializa la preţuri accesibile pentru toată gama de clienţi la nivel naţional, cât şi
internaţional. SC Automobile Dacia SA are o piaţă foarte variată, iar acest aspect este
demonstrat prin volumul mare a exporturilor înregistrat în anul 2013, estimat la 3.6 miliarde
de dolari. Un alt obiectiv îl reprezintă satisfacerea clienţilor prin furnizarea unor automobile
care să respecte raportul preţ-calitate. De asemenea, SC Automobile Dacia SA îşi propune să
dezvolte alte proiecte de investiţii care să aducă o îmbunătăţire a competivităţii şi a
sustenabilităţii grupului. SC Automobile Dacia SA deţine ingineri cu o experienţă bogată care
să aducă plus de valoare tuturor proiectelor industriale pe care le are în derulare şi care să aibă
ca efect direct obţinerea unui rezultat superior anilor trecuţi. Viziunea SC Automobile Dacia
SA este preluată de la SC RENAULT SA şi face referire cu preponderenţă la clienţi şi la
inovaţie care să asigure continuitatea activităţii.
SC Automobile Dacia SA este în continuă robotizare conform standardelor franceze
pentru a se susţine îmbunătăţirea producţiei şi a elimina riscurile accidentelor de muncă în
timpul desfăşurării a diverselor faze de asamblare şi de presare a vehiculelor. Astfel,
directorul general a oferit o prognoză pentru anul 2020 când se estimeaza ca SC Automobile
Dacia SA să aibă un nivel de robotizare de aproximativ 20%. Datorită tehnologizării, în anul
2016 s-a înregistrat o scădere a numărului de salariaţi faţă de anul 2015 de 193 persoane care
au fost disponibilizate în schimbul unei compensări de 14 salarii.
SC Automobile Dacia SA s-a bucurat în anul 2016 de o ascendenţă a vânzărilor şi a
rezultatului graţie a mediului economic favorabil înregistrat la nivel naţional prin creşterea
continuă a pieţei auto şi de sporirea grilei de salarizare a populaţiei. Aceste rezultate nu
puteau fi atinse fără un personal calificat şi cu experienţă în industria producţiei de
automobile. Conducerea entităţii investeşte permanent în programe de training şi oferirea de
condiţii de securitate în desfăşurarea activităţii.

În Tabelul 1 este evidenţiată evoluţia vânzărilor în anul 2016 faţă de anul 2015 pe
tipuri de bunuri atât pe teritoriu intern, cât şi extern.

Tabel 1. Evoluţia vânzărilor

Cifra de afaceri a entităţii SC Automobile Dacia SA în anul 2016 a înregistrat o

creştere de 8,35% faţa de anul 2015 graţie vânzărilor, cu 15,58% din comercializarea de piese
de schimb şi cu 7,62% din vânzările altor comonente. A fost posibilă această creştere a cifrei
de afaceri graţie modului de organizare şi de aplicare a politicii de preţ si de distribuţie. Pe
lângă aceste politici, SC Automobile Dacia SA şi-a îmbunătăţit produsele din punct de vedere
calitativ datorită noilor tehnologii pe care şi le-a achiziţionat cu scopul oferirii a unor bunuri
cu un nivel înalt de calitate.

Reprezentare grafică a evoluţiei vânzărilor este prezentată în Figura 1.

 Evoluţia vânzărilor
20000
10000
0
NT
E
te
rn
te
rn
IM
B
te
rn
te
rn L E AL
Ex Ex TE T
NE In
SC
H In AL TO
PO DE Ă RI
M
O SE NZ
Ş IC PI
E VÂ
I
U TO ĂR
IA NZ
R VÂ
N ZĂ
VÂ 2015 2016

Figura 1. Evoluţia vânzărilor

În Tabelul 2 este prezentată producţia anului 2016 în comparaţie cu a anului 2015 şi se

remarcă faptul că producţia a înregistrat o scădere de vehicule complete. Marca Dacia Logan
a avut o scădere faţă de producţia anului 2015 cu 33,22%, pe când Dacia Duster a înregistrat o
creştere cu 20,45% şi s-a dezvoltat o producţie de SKD. Astfel, producţia a ramas relativ
constantă în perioada 2015-2016. Putem observa că marca Dacia Duster a avut o creştere
considerabilă în anul 2016 faţă de 2015 datorită cererii înregistrate pe piaţă atât în rândul
clienţilor de la nivel naţional, cât şi mondial.
Tabel 2. Evoluţia producţiei

Reprezentare grafică a evoluţiei producţiei este evidenţiată în Figura 2.

 Evoluţia producţiei
900000
600000
300000
0
E E I
CV ER ER
O N ET SK
D R IU
R
M ST D GA PL E OA AS
N DU N LO M UL OT S
GA A SA A CO IC M
LO CI A CI H
A DA CI DA LE VE
CI DA CU
DA E HI
L V
TA
TO

2015 2016

Figura 2. Evoluţia producţiei

În Tabelul 3 este evidenţiată activitatea de exploatare care a înregistrat o creştere în

anul 2016 faţă de anul 2015 de 1,79% din producţia vândută şi de 28,77% din vânzarea de
mărfuri graţie creşterii calităţii şi a nivelului de trai (Consiliu de Administraţie-Raport de
gestiune la 31.12.2016, Cap. 2).

Tabel 3. Evoluţia activităţii de exploatare

Reprezentare grafică a evoluţiei activităţii de exploatare este prezentată în Figura 3.

 Evoluţia activităţii de exploatare
25,000

20,000

15,000

10,000

5,000

0
CIFRA DE AFACERI NETA, DIN CARE: Producţie vândută Venituri din vânzarea mărfurilor

dec.15 dec.16

Figura 3. Evoluţia activităţii de exploatare

2.3. Studiu de caz la SC Automobile Dacia SA

SC Automobile Dacia SA deţine stocuri cu scopul prelucrării lor în procesul tehnologic

de producţie sau sunt destinate vânzării. Principalele categorii de tranzacţii aferente stocurilor
pe care SC Automobile Dacia SA le realizează în activitatea pe care o desfăşoară sunt:
achiziţiile de materiale în scopul folosirii lor în procesul de producţie, evidenţierea producţiei
realizate, relatiile cu personalul din secţiile de producţie precum, vânzarea de mărfuri şi de
bunuri obţinute în urma parcurgerii etapelor tehnice din secţiile de producţie.

1. Pe 02.01.2016, entitatea Automobile Dacia SA achiziţionează pompe de apă şi injectoare

de la Delphi Diesel Systems în valoare de 10.000 lei, TVA 20%, conform factură ( Anexa
1) şi aviz de însoţire a mărfii ( Anexa 2).

2. Entitatea Automobile Dacia SA, dă spre consum în procesul de producţie piele de tapiţerie
în valoare de 5.000 lei, la data de 05.01.2016 ( Anexa 3).
3. Pe data de 06.01.2016, entitatea Automobile Dacia SA transferă la mărfuri ulei de piuliţe
în valoare de 500 lei, tablă în valoare de 200 lei şi un suport din tablă în valoare de 300 lei
(Anexa 4).

4. Entitatea Automobile Dacia SA obţine 50 de bucăţi Dacia Duster pe data de 15.01.2016 în

valoare de 2.250.000 lei, cost de producţie unitar este de 45.000 lei.

5. Pe data de 16.01.2016 entitatea distribuie echipament de lucru angajaţilor săi în valoare de

60.000 lei. Personalul suporta 50% din valoarea acestuia, TVA 20%.

6. În data de 17.01.2016, entitatea Automobile Dacia SA obţine din procesul tehnologic 500
de bucăţi de pompă servo-direcţie la costul de producţie total de 100.000 lei, costul unitar
de producţie fiind de 200 lei.
7. Pe 18.01.2016, entitatea Automobile Dacia SA primeşte o factură de reducere financiară
de la furnizorul Delphi Diesel Systems în valoare de 100 lei datorită plăţii înainte de
scadenţa de 30 zile menţionată în contract.

8. Entitatea Automobile Dacia SA pe data de 18.01.2016 vinde o Dacia Logan lui SC ALTEX
SRL în valoare de 40.000 lei, TVA 20% şi costul de producţiei este de 15.000 lei (Anexa
5).

9. Pe data de 19.01.2016 se evidenţiază consum de tablă R15 în valoare de 100.000 lei şi

șuruburi de fixarea a planetarelor în valoare de 250.000 lei.
10. Entitatea Automobile Dacia SA pe data de 20.01.2016 primeşte prin donaţie de la SC
Federal Mogul SA fontă cenuşie în valoare de 100.000 lei.

11. Pe data de 20.01.2016 entitatea Automobile Dacia SA vinde un bloc motor pentru marca
Dacia Logan MCV lui SC BIOFARM SA conform factură în care este menţionat preţul de
vânzare: 2.500 lei, rabat 10%, remiză de 5% şi TVA 20%. Costul de producţie este 1.000
lei.

12. Automobile Dacia SA deţine la începutul lunii roți Dacia Logan MCV care au o valoare de
50.000 lei, adaos comercial de 10.000 lei şi TVA neexigibilă 5.200 lei. În cursul perioadei
entitatea achiziţionează roți la un cost de 70.000 lei, TVA 20%, iar adaosul comercial
stabilit este de 20%. Automobile Dacia SA vinde o parte din mărfuri la un pret de 35.000
lei cu încasare în numerar.
13. Automobile Dacia SA achiziţionează antigel si arcuri pe data de 21.01.2016 de la SC
NAVISTAR SA din SUA la un preţ de 130.000 USD în scopul vânzării. Cursul de schimb
la data de recepţie este de 4,1614 lei/USD, taxa vamală este în valoare de 9500 lei, iar
comisionul vamal este de 3000 lei. Automobile Dacia SA primeşte de la SC LOGOS SRL o
factură pentru serviciile de transport intern în valoare de 800 lei inclusiv TVA 20%.
Tabel 4. Calculul costului de achiziţie

14. Automobile Dacia SA donează pe data de 21.01.2016 uşi în valoare de 50.000 lei pe baza
avizului de însoţire a mărfii lui Mitsubishi Electric.
15. Automobile Dacia SA achiziţionează cauciucuri pentru modelul Dacia Duster pe data de
22.01.2016 în valoare de 90.000 lei de la SC ContiTech SA. Atunci când s-a realizat
recepţia s-a constatat faptul că lipseşte o parte din cauciucuri în valoare de 10.000 lei care
se imputa delegatului, TVA 20%.

16. În data de 22.01.2016 Automobile Dacia SA recepţionează sârmă de oţel de la AVESTA-

SUEDIA, furnizor suedez, în valoare de 50.000 euro pe baza de aviz de insotire a marfii.
La data recepţiei cursul de schimb este de 4,5274 lei/euro, iar condiţia de livrare este
 DDP. În data de 31.01.2016 cursul de schimb a fost de 4,5337 lei/euro. Automobile Dacia
SA în data de 15.02.2016 îşi realizează autofactura la cursul de 4,4710 lei/euro.
Automobile Dacia SA primeşte factura în data de 22.02.2016, însă factura a fost emisă la
data de 14.02.2016 la cursul de 4,4744 lei/euro.

17. Automobile Dacia SA vinde lui PRO TV în data de 23.01.2016 doua maşini Dacia Logan
MCV în valoare de 88,709,68 lei, TVA 20%. Costul de producţie total este de 60.000 lei. La
data de 27.03.2016, PRO TV returnează o maşină în valoare de 44,354,84 lei, iar costul de
producţie este de 30.000 lei.
18. Pe data de 25.01.2016 are loc inventarierea şi rezultă faptul că există un minus de
cincizeci de alternatoare în valoare de 15.000 lei care se impută gestionarului la valoarea de
16.000 lei (Anexa 6).

19. În data de 25.01.2016 Automobile Dacia SA achiziţionează airbarguri pentru procesul de

producţie în baza facturii în valoare de 100.000 lei de la Takata, TVA 20%. Automobile
Dacia SA decontează 100.000 lei în data de 25.01.2016. Pe data de 27.01.2016 Automobile
Dacia SA primeşte de la Takata o factură de reducere comercială în valoare de 10.000 lei, însă
la această dată airbargurile nu se mai aflau în stoc. De asemenea, pe factura de reducere există
încă un rând în care este menţionată o reducere financiară de 1.000 lei graţie decontării rapide.

20. Automobile Dacia SA trimite pe data de 26.01.2016 pe baza avizului de însotire a mărfii
teava din oțel la entitatea economica Electroprecizia Automotive Equipment SRL în valoare de
150.000 lei cu scopul prelucrării și transformării acesteia în formă de spirală care va fi ulterior
folosită în procesul de producție. Entitatea furnizoare îi facturează societății Automobile
Dacia SA serviciile de prelucrare în valoare de 30.000 lei, TVA 20%.
 2.4. Analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante

Analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante este calculată pe baza

datelor din situaţiile financiare ale SC Automobile Dacia SA.

Analiza factoriala a vitezei de rotatie a activelor circulante:

ത
തത
ത
𝐴𝐶
VAC = 𝐶𝐴 X T CA

ത
തത
ത
𝐴𝐶 ഥ
𝑆𝑡
തത
ത
𝐶𝑟

Tabel 5. Informaţii ale indicatorilor

Tabel 6. Viteza de rotaţie a activelor circulante
Tabel 7. Rezultatele analizei

Reprezentarea grafică a evoluţiei soldului mediu al activelor circulante este prezentată

în Figura 4.

Figura 4. Evoluţia soldului mediu al activelor circulante

 În urma analizei factoriale a activelor circulante realizate pe baza informaţiilor din
situaţiile financiare se remarcă o încetinire a vitezei de rotaţie în anul 2016 faţă de anul 2015,
respectiv o creştere cu 2,72 zile pe rotaţie. Scăderea vitezei de rotaţie este datorată creşterii
activelor circulante într-un ritm mult mai ridicat decât s-a înregistrat în cazul cifrei de afaceri.
Graţie creşterii cifrei de afaceri faţă de perioada precedentă cu 8,35% a contribuit în sens
pozitiv la cresterea vitezei de rotatie, respectiv cu scăderea cu 3 zile pe o rotaţie, însă activele
circulante au crescut cu 15,90% ceea ce a dus la diminuarea vitezei de rotatie şi la creşterea cu
5,72 zile pe o rotaţie.
De cele mai multe ori încetinirea vitezei de rotaţie arată o deficienţă la nivelul
organizării şi aplicării politicilor de încasare a creanţelor şi de aprovizionare de stocuri pentru
activitatea de producţie. Astfel, acest aspect nu trebuie să fie interpretat în totalitate ca fiind
un lucru negativ pentru situaţia entităţii SC Automobile Dacia SA fiind că datoriile s-au plătit
într-o perioada mai mare decât s-au încasat creanţele ceea ce a dus la obţinerea de profit şi la
deţinerea de disponibilităţi în cadrul entităţii. Analizând situaţia vitezei de rotaţie a stocurilor
se remarcă o diminuare a vitezei de rotaţie prin înregistrarea unei creşteri a stocurilor cu
6,92% faţă de anul 2015 ceea ce contribuie la încetinirea vitezei de rotaţie a activelor
circulante cu repectiv cu 0,59 zile.