Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
unei societăți comuniste, anume a unei ordini sociale fără clase și fără proprietate privată, în
care mijloacele de producție sunt deținute în comun și bunurile sunt împărțite în funcție de
nevoi. În teoria marxistă, comunismul este o etapă superioară a societății, la care se poate
ajunge tranzitând socialismul, etapa intermediară în care este necesar controlul proletariatului
asupra economiei și politicului. Marx considera că doar statele foarte dezvoltate și puternic
industrializate vor ajunge să parcurgă etapele necesare până la comunism. Teoria lui Marx,
cristalizată în secolul al XIX-lea, a fost interpretată diferit în Europa față de Rusia, ceea ce a
condus la evoluții diferite a interpretărilor și practicii comunismului. În Europa s-a produs o
scindare între comunism și social-democrație, iar în timp, partidele comuniste au evoluat de
la subordonarea față de Internaționala dominată de sovietici, la acceptarea jocului democratic,
dezvoltând o doctrină nouă, eurocomunismul. Social-democrația milita, de la bun început,
pentru schimbări treptate în societate, produse prin convingerea oamenilor de necesitatea lor
și prin păstrarea jocului democratic. În Rusia, pe fondul unei înapoieri economice grave,
teoria marxistă a fost adaptată de Lenin, și apoi de Stalin, care i-au conferit un plus de
violență și autoritarism. Stalinismul, dezvoltat în secolul XX, în mod particular a fost un mix
de represiune violentă a opoziției, cu muncă forțată în lagăre și pe șantiere gigantice, și cu
dezvoltarea industriei grele, fără a ține cont de nevoile de hrană și îmbrăcăminte ale
populației.
Pentru muncitorii din secolul al XIX-lea, care trăiau în sărăcie și foamete, aceste
curente de idei au reprezentat un mod de a se face auziți și de a protesta pentru a obține
drepturi sociale și salariale: limitarea numărului de ore de muncă la 8 din 24, plătirea unor
asigurări, pensie.
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Comuniștii au reușit să se facă vizibili printr-o acțiune de grevă generală a ceferiștilor și
petroliștilor la începutul anului 1933, care a fost oprită de regele Carol al II-lea prin
decretarea stării de urgență și prin intervenția armată, ceea ce a dus la uciderea a mai multor
muncitori. Numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit cunoscut pe plan intern și
internațional cu această ocazie, deși el nu a participat la proteste. E adevărat însă că Gheorghe
Gheorghiu-Dej făcea parte dintr-un Comitet de acțiune al PCdR (alături de Gheorghe Stoica
(Moscu Cohn) și Vasile Luca) care avea drept scop radicalizarea mișcării revendicative a
ceferiștilor.
Pe fondul crizei economice globale din anii 1929-1933, opțiunile politice ale muncitorilor s-
au radicalizat, cu o preferință spre extrema dreaptă, reprezentată în anii 1930 de Garda de
Fier, și mai puțin spre extrema stângă. Preferința spre extrema dreaptă era cultivată și de
regele Carol al II-lea. Ministrul liberal I.G Duca a scos Garda de Fier în afara legii, iar ca
urmare a fost asasinat, la sfârșitul anului 1933. Acest act terorist a dus la coagularea unui
spirit antifascist în România, care însă a avut un teren dificil de acțiune, întrucât se considera
că antifascismul era monopolizat de comuniști. Din punct de vedere diplomatic, cele mai
importante acțiuni antifasciste au aparținut lui Nicolae Titulescu, care a fost extrem de critic
față de Mussolini și Hitler și tendințele lor agresive pe plan internațional. Pentru activitatea
lui în cadrul Ligii Națiunilor, Carol al II-lea l-a demis în anul 1936.
În anul 1937 au avut loc alegeri parlamentare, în cadrul cărora comuniștii au luat din nou o
decizie politică neinspirată, aceea de a încheia alianță cu Partidul Național Țărănesc, care
deja încheiase un pact de neagresiune cu Partidul „Totul pentru Țară”, noua denumire a
Gărzii de Fier, pe care și-a luat-o după dizolvare. Imediat după alegeri, Carol al II-lea a
dizolvat parlamentul și și-a impus un guvern propriu, format de partidul antisemit al lui A.C.
Cuza, cu Octavian Goga prim-ministru. Guvernul nu a rezistat și la începutul anului 1938 a
fost demis, constituția a fost suspendată și regele a impus o dictatură regală. Conflictul cu
partidul lui Codreanu s-a acutizat, iar acesta a fost arestat și condamnat la 10 ani închisoare,
iar mai apoi ucis sub pretextul unei tentative de evadare. În această perioadă situația
internațională s-a degradat treptat și Germania a pornit războiul, anexând Austria, cucerind
Polonia, încheind tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică. România a suferit pierderi
teritoriale, rămânând fără Transilvania de Nord și Basarabia. În final, Carol al II-lea l-a numit
pe mareșalul Ion Antonescu prim-ministru, în septembrie 1940 și în cele din urmă a abdicat,
urmându-i la tron fiul său, Mihai I.
În toată această perioadă, partidul comunist nu a putut urma nicio strategie care să îi aducă un
grad mai ridicat de vizibilitate, așa cum irelevant și fără contribuții majore s-a găsit pe tot
parcursul celui de al Doilea Război Mondial. Purtat în cea mai mare parte a sa de partea
Germaniei, și având propriile contribuții la Holocaust, România a început demersurile pentru
încheierea războiului cu o răsturnare de situație produsă la 23 august 1944 prin arestarea lui
Ion Antonescu, prim-ministru cu puteri depline pe toată perioada conflictelor armate, și
trecerea României de partea Aliaților. Acesta a fost mitul fondator al comunismului românesc
și al regimului socialist care avea să se instaureze pentru următoarele cinci decade, deoarece
liderii comuniști au afirmat că au jucat rolul principal în acest deznodământ, în ciuda faptului
că a fost rezultatul unor acțiuni diplomatice conduse de regele Mihai și mai mulți lideri de
partide.
Sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial
Convenția de Armistițiu între România și Puterile Aliate a fost semnată la 12 septembrie
1944 la Moscova. În vederea aplicării Convenției de Armistițiu, în România a fost înființată o
Comisie Aliată de Control, aflată sub conducerea discreționară a Înaltului Comandament
Aliat (sovietic). Au urmat o serie de guverne interimare conduse de generalii Sănătescu și
Rădescu, în timp ce dorința lui Iuliu Maniu și a Partidului Național Țărănesc era aceea de a fi
organizate alegeri libere cât mai curând posibil.
Foto: Întâmpinarea Armatei Roșii
Între timp, comuniștii au folosit situația de confuzie și sărăcie și au început campanii extinse
de recrutare. În Transilvania, aripa locală a partidului comunist maghiar și-a declarat intenția
de a colabora cu comuniștii de peste Carpați. Pentru a obține puterea, comuniștii au folosit
patru grupări de front: Uniunea Patrioților, formată din foști țărăniști și liberali care au ieșit
din partide în timpul dictaturilor carlistă și antonesciană; Frontul Plugarilor, un partid condus
de Petru Groza cu un oarecare impact în Transilvania; Apărarea Patriotică, care aduna bani
pentru răniți; Societatea pentru Prietenie cu Uniunea Sovietică. De asemenea, au creat o
alianță politică denumită Frontul Național Democrat, care inițial i-a inclus și pe țărăniști și
liberali, dar ulterior au fost excluși, rămânând doar Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor,
social-democrații și sindicatele. În același timp, comuniștii au obținut portofolii și mai
importante în al doilea guvern Sănătescu (4 nov -2 dec 1944): Ministerul Transporturilor,
revenindu-i lui Gh. Gheorghiu-Dej și portofoliul de vice-premier, lui Petru Groza. Deoarece
guvernul Sănătescu a fost copleșit de agitațiile muncitorești parțial orchestrate de comuniști,
regele Mihai I l-a desemnat pe generalul Rădescu să organizeze un nou guvern (dec 1944-
februarie 1945), în care postul important de secretar de stat în Ministerul de Interne i-a
revenit lui Teohari Georgescu, unul dintre liderii PCR.
Nici acest guvern nu a rezistat, fiind demis în urma unei demonstrații organizate de FND care
s-a sfârșit cu focuri de armă ce au provocat morți și răniți. Comuniștii au l-au învinuit pe gen.
Rădescu pentru escaladarea situației din timpul manifestației și implicit pentru violențele și
consecințele acestora, astfel încât a demarat o violentă campanie în presă pentru schimbarea
guvernului cu unul FND, condus de Groza. În acest guvern, aripa Tătărescu a Partidului
Național Liberal avea patru portofolii, inclusiv Ministerul de Externe și vice-președinția,
preluată de Gheorghe Tătărescu
Două măsuri importante ale guvernului trebuie menționate: reforma agrară din 23 martie
1945, care expropria proprietățile celor condamnați pentru crime de război, precum și toate
proprietățile de peste 50 de hectare, și acordul economic semnat cu Uniunea Sovietică, în
urma căruia s-au înființat firmele mixte româno-sovietice, Sovrom-urile, în fiecare ramură
industrială. Companiile erau exceptate de la taxe, iar partea română de profit se scădea din
plățile de armistițiu.
Preluarea puterii
Foto: Dr. Petru Groza
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965 și la conducerea țării i-a urmat Nicolae
Ceaușescu, în poziția de Secretar General al Partidului Comunist Român. Nicolae Ceaușescu
a continuat politicile de apropriere economică de Occident și îndepărtare aparentă de URSS.
Regimul său poate fi împărțit în două etape: continuarea liberalizării, până în anul 1971, și
rigidizarea și dogmatizarea guvernării, între 1971 și 1989. Prima decadă a însemnat, în afara
politicilor de relaxare, și acapararea puterii în partid, prin discreditarea măsurilor luate de
Gheorghe Gheorghiu-Dej și de apropiații acestuia.
Momentul memorabil al primei decade de conducere a fost anul 1968. Pe fondul politicilor
reformatoare promovate de Dubcek în Cehoslovacia și a emergenței „socialismului cu față
umană” care a dus la o democratizare crescândă a regimului în acest stat, Brejnev, succesorul
lui Hrușciov la conducerea URSS, a hotărât intervenția Armatei Sovietice pentru a opri
reformele. Ceaușescu, care susținea în continuare neintervenționismul în afacerile interne ale
statelor, nu l-a sprijinit pe Brejnev și a condamnat public gestul liderului sovietic, în cadrul
unui miting în care a fost îndelung ovaționat.
Pe plan intern însă, politicile sale au căpătat o tentă naționalist-conservatoare. Decretul
770/1966 de interzicere a avorturilor, exceptând anumite cazuri enumerate de lege, a fost
primul semnal și a lăsat în urma sa numeroase victime, soldându-se cu decesul a aproximativ
10 mii de femei, până în anul 1989. Tezele din iulie 1971 au clarificat intențiile sale: au oprit
procesul de liberalizare și au produs mobilizarea tuturor cetățenilor spre propagandă național-
stalinistă.
Pe plan extern însă, liberalizarea a continuat și România a devenit membră a mai multor
organizații occidentale: GATT în 1971, Fondul Monetar Internațional în 1972, tratament
preferențial în Piața Comună. Succesele diplomatice s-au succedat și ele: vizita președintelui
SUA, Richard Nixon în România în 1969, primirea Clauzei națiunii celei mai favorizate de la
Statele Unite în 1973, vizitele în Statele Unite și Regatul Unit întreprinse de cuplul
Ceaușescu ș.a.
e plan intern, Ceaușescu a concentrat întreaga putere în mâna sa. A fost primul președinte al
țării, începând cu 1974, fiind și secretar-general al partidului comunist. Cultul personalității și
propaganda din țară, precum și încălcarea continuă a drepturilor omului, în special al celui de
liberă circulație au făcut să dispară simpatia de care s-a bucurat inițial Ceaușescu. Semnatară
a Tratatului de la Helsinki din 1975 prin care se angaja să respecte drepturile cetățenilor săi,
România nu reușea să îl pună în aplicare și voci de disidenți sau opozanți s-au făcut auzite,
din rândul românilor sau al minorităților naționale: Paul Goma, Vasile Paraschiv, Ion Vianu,
Doina Cornea, Radu Filipescu, Eva Cs. Gymesi, Szocs Géza, Gabriel Andreescu, Borbely
Ernő etc. Pentru a comunica, aceștia au folosit emisiunile Radio Europa Liberă sau rețele
clandestine de transmitere a mesajelor lor spre occident. Detenția politică nu a încetat
niciodată să fie o practică în România comunistă, dar în anii 1980 a devenit din nou
frecventă, iar organizațiile internaționale care monitorizau statele socialiste, Human Rights
Watch sau Amnesty International urmăreau atent România. Muncitorii din România munceau
în condiții din ce în ce mai grele, astfel că s-au organizat în câteva acțiuni de protest: greva
minerilor din Valea Jiului în 1977, greva minierilor din Motru în 1981, greva muncitorilor de
la Brașov din 1987. Acestea au fost reprimate cu violență.
Propaganda intensă a soților Ceaușescu din anii ʹ80 a fost însoțită de măsuri severe de
austeritate și o scădere treptată a nivelului de trai al românilor, datorate politicii de achitare a
datoriilor externe și de reconstrucție a țării. Planurile de sistematizare adoptate în anii ʹ70 au
început să fie implementate, indicând că se va ajunge la o înjumătățire a numărului de sate și
un impact grav asupra patrimoniului și asupra satelor maghiare. Aceste predicții au dus la
proteste ale liderilor maghiari la nivel internațional și la coalizarea exilului românesc într-o
operațiune amplă care a purtat numele Operation Villages Roumains, care a pornit din Belgia
și al cărei scop era acela de a adopta satele românești amenințate de distrugere. În paralel cu
aceasta, profitând de cutremurul care a devastat Bucureștiul în anul 1977 și a lăsat mii de
clădiri vulnerabile, Ceaușescu a transformat capitala într-un imens șantier, propunându-și să
construiască un nou centru civic format din Casa Republicii (actuala clădire a Parlamentului)
și bulevardul Victoria Socialismului și deschizând alte lucrări ample de infrastructură, ceea ce
a dus la dispariția unor străzi și cartiere întregi.
Pe plan extern, după venirea lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică și relaxarea
regimului său, au început reforme din ce în ce mai profunde în țările din blocul socialist, iar
în state ca Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia opoziția a devenit tot mai clar conturată și mai
fermă. Presiunile acesteia pentru reformă au slăbit regimurile, care nu au mai putut rezista și
au cedat organizării de alegeri libere. La 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului, care a împărțit
Germania postbelică între Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană și
Europa între Vest și Est, a căzut, și o dată cu el și blocul socialist. În România, Ceaușescu a
refuzat în continuare să reformeze regimul sau să cedeze puterea, dar valul de proteste a
pătruns și în țară prin Timișoara, iar până la sfârșitul anului guvernul comunist a căzut în
urma unei Revoluții în care au murit peste o mie de oameni. Nicolae și Elena Ceaușescu au
fost arestați și judecați, condamnați la moarte și executați la 25 decembrie 1989.