Curs

CONSECINŢE GRAMATICALE ALE CONTIGUITĂŢII

OMOFONELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Conceptul de ‛contiguitate’

Raportându-ne la simplul proces de îmbinare a unităţilor sintactice într-o formă

organizată, pentru a constitui un mesaj, conceptul de ‛contiguitate’ 1 desemnează
fenomenul de similitudine a formelor gramaticale aflate în vecinătate.

În acest sens, noţiunea de ‛contiguitate’ comportă următoarele accepţiuni:

1) „contiguitatea sintagmatică” – aspect ce defineşte relaţia stabilită între părţile

componente ale unităţilor lexicale complexe;

2) „similitudinea”, la nivel formal, privind denumirile cel puţin a doi denotaţi.

Referindu-ne strict la manifestarea contiguităţii, la nivel frastic, precizăm faptul

că, înainte de toate, acest aspect este asociat cu ideea repetiţiei imediate: Mama m-a
chemat. În acest caz, studiile de specialitate descriu fenomenul respectiv prin prisma
înlănţuirii imediate a două unităţi omofone – care prezintă sensuri distincte – ori omonime
lexicale: lui lui, noi noi ş.a.

2. Situaţii de contiguitate a omofonelor

Ceea ce ne interesează, în acest caz, este succesiunea imediată a unui termen şi a

unui segment omofon care aparţine unui alt lexem, situaţie frecvent întâlnită, creată prin
prisma regimului cazual şi, implicit, a funcţiei sintactice actualizate într-o unitate
sintactică, respectiv articularea şi determinarea:

A) Prepoziţii + Ac:
1
CONTIGUITÁTE s. f. calitatea de a fi contiguu; stare a două lucruri contigue. ◊ asociere, în mintea
omului, a obiectelor și formelor percepute. ◊ vecinătate spațială și temporală. (< fr. contiguité). MDN,
2002, s.v. contiguitate.

1
 - prepoziţia cu + Ac, având care regent un verb, în principiu, de exemplu:

 cu caietul, cu copilul, cu cununie (complement instrumental, complement

sociativ, complement comparativ);

- prepoziţia în + Ac, având care regent un verb, în principiu, de exemplu:

 în încercare, în întuneric, în încurcătură – structuri prezente în expresii uzuale;

- prepoziţia de + adverbe, substantive (Ac), având care regent un verb, în

principiu, de exemplu:

 de departe, de devenire, (din cauză) de depărtare etc.

- prepoziţia la + Ac, având care regent un verb, în principiu, de exemplu:

 la laborator, la lavandă, la Laura (marcând complementul circumstanţial de loc);

- prepoziţia pe + Ac, având care regent un verb, în principiu, de exemplu:

 pe perete, pe pepene etc.

- prepoziţia a + Ac, având care regent un verb, în principiu, de exemplu:

 a amărăciune, a ajutor etc.

B.1.) Articol nehotărât proclitic + substantiv:

- o observaţie, o ordine, o optime etc.;

- un unghi, un unchi ş.a.;

B.2.) Articol demonstrativ, având implicaţii în schimbarea clasei gramaticale:

- cele celebre, cea ceacârcă etc.

C) Determinarea (adjectivul însoţeşte un substantiv – acest aspect marchează o

situaţie clasică de conversiune, ceea ce implică o utilizare la scară largă a situaţiei de
contiguitate):

2
 - masa sa, casa sa, fata ta ş.a.

4.2.2. O altă situaţie de contiguitate implică, de asemenea, articularea

substantivelor:

A.1.) articol hotărât enclitic, urmat de un pronume omofon (pentru genurile

masculin, feminin):

- mamele le, caietele le stelele le; băiatului lui, copilului lui; băieţilor lor, elevilor
lor; mamei ei; fetei ei;

A.2.) articol hotărât enclitic pentru masculin + articol hotărât proclitic pentru
masculin:

- băiatului lui Marian; copilului lui Miriam ş.a.

4.2.3. Contiguitatea omfonelor este marcată şi de utilizarea lui ori, element

constitutiv în structura numeralului adverbial/locuţiunilor adverbiale:

A.1.) De două ori ori de mai multe ori vei face lucrul acesta?

A.2.) Alteori ori, deseori ori ş.a.

4.2.4. Omofonie marcată de segmentul final şi cel iniţial al cuvintelor aflate în

contiguitate (de obicei, în unităţi sintactice superioare – sintagmă, propoziţie):

- Aşezase servieta.

- Ionică, coboară!

- Curăţă ţărâna!

- A privit câmpul cu iarbă bătătorită.

- necunoscutele legături, mâncare redusă etc.

4.2.5. Se remarcă şi un tip mixt de contiguitate a omofonelor, cu un statut variat,

din punct de vedere gramatical, organizate în propoziţie/frază:

3
 - Masa sa s-a rupt.

- Casa sa s-a inundat.

- I-a spus copilului lui lui Daniel despre accindent.

Este de domeniul evidenţei faptul că situaţiile de contiguitate sunt create prin

prisma semnificaţiei gramaticale pe care o comportă cuvintele dispuse într-o unitate
sintactică superioară părţii de propoziţiei. Astfel, proximitatea cuvintelor în comunicare
presupune o relaţie de natură sintactică între constituenţi, după cum urmează:

A.1.) determinat (subst.) + determinant (adj.): casa sa, mamei ei, scrisoare
recitită ş.a.

A.2.) determinant (adj.) + determinat: prima masă, amară răceală etc.

B.1.) Subiect + Complement + Predicat:

Mama m-a avertizat.

Cartea te-a luminat.

B.2.) Subiect + Atribut + Predicat:

Fata ta te-a anunţat.

Inventarul contiguităţii omfonelor nu este unul exhaustiv, însă reflectă situaţii

create prin prima coeziunii sintactice, admise în special în registrul oral, întrucât în
registrul scris, îngrijit, acestea nu „satisfac exigenţa conform căreia succesiunile
respective trebuie evitate”, după cum afirmă Mioara Avram.

În acest caz, vecinătăţile se evită, de regulă, prin diferite situaţii:

- înlocuirea cu termeni-sinonimi a unuia dintre cele două cuvinte:

 mamei sale, masa ei etc.;

- schimbarea topicii cuvintelor:

4
  Caietul lui i l-am oferit lui Dan.

- inserarea unor termeni:

 vechile noastre legături;

 la prietena noastră, Laura;

 cu acel/noul caiet;

 în altă încurcătură etc.

2. Consecinţe gramaticale ale omofonelor în limba română

Contiguitatea, aspect cu implicaţii de natură fonetică şi sintactică, a determinat

diverse fenomene lingvistice, accentuând corelaţia dintre domeniile lingvisticii. În cele ce
urmează, procedăm la descrierea acestor fenomene semnalate în literatura de specialitate,
urmărind, pe de o parte, necesitatea exprimării corecte, iar pe de altă parte, consecinţele
apărute din nevoia unui limbaj corect – conducând la hipercorectitudine, uneori.

Un prim fenomen rezultat prin contiguitatea omofonelor este contragerea –

situaţie care presupune eliminarea articolului posesiv-genitival din componenţa
numeralului ordinal, de la forma de feminin, postpus:

 clasa a treia > clasa treia;

 clasa a douăsprezecea > clasa douăsprezecea.

Această situaţie s-a extins, determinând eleminarea prepoziţiei omonime a,

precedată de prepoziţiile asupra şi contra:

 asupra a celor spuse > asupra celor spuse;

 contra a patru > contra patru.

5
 În mod evident, această contragere a atras de la sine schimbarea regimului cazual,
deoarece structurile contra a/ asupra a admit genitivul, în general. Însă, prin eliminarea
articolului a, se impune cazul acuzativ.

Un alt fenomen determinat de contiguitate este blocarea unor structuri,

considerate uzuale, prin prisma caracteristicilor pe care le comportă.

În primul rând, sunt uzuale privind clasele gramaticale din care fac parte, şi anume
– substantive şi adjective, care, prin asociere, formează sintagme nominale, iar, în al
doilea rând, vizează înţelesuri uzuale – relaţii de rudenie, părţi ale corpului omenesc,
culori. Este vorba, aici, despre substantivele copil, fiu, ochi, respectiv adjectivele albastru,
propriu.

În ceea ce priveşte situaţia de contiguitate, menţionăm faptul că este vorba despre

regimul cauzal, mai precis, de o restricţie manifestată la dativul posesiv al pronumelui
personal, de persoana a III-a, singular, care nu admite posibilitatea de a fi utilizat după
formele de masculin ale substantivelor la plural, articulate hotărât:

- # ochii-i, # fiii-i;

- # albastrii-i, # proprii-i.

În al doilea rând, în cazul blocării, aducem în dicuţie şi restricţiile referioare la

a) înlănţuiri alcătuite din omonime: # de de (conj., prep.); astfel, marcarea

subordonatei condiţionale, printr-o conjuncţie subordonatoare simplă, în limbaj popular –
de, nu este admisă:

# De de sfaturi ai nevoie... – Dacă de sfaturi ai nevoie;

b) înlănţuiri create prin repetarea imediată a unui termen polisemantic, dar cu

valoare morfologică distinctă:

- # mai puţin puţin;

- # mult mult ş.a.

6
 c) înlănţuiri formate prin vecinătatea unor cuvinte ale căror segmente pot fi
omofone:

# numai mai;

# mi-e frică că;

# se se etc.

Toate aceste fenomene sunt considerate situaţii de haplologie sintactică2, explicată pe

baza legăturii dintre fonetică, vocabular şi sintaxă, astfel: unitatea lexicală care are
calitatea omofoniei nu poate fi diferenţiată prin accentul sintactic (distinctiv numai în
comunicarea orală), deoarece nu are un corespondent în ortografie care poate realiza
decodarea mesajului scris:

# E rău şi trădător, pentru E rău şi, de asemenea, şi trădător.

Contiguitatea susţine corelaţia dintre compartimentele limbii – fonetică, lexic,

semantică, morfologi, sintaxă –, accentuând necesitatea studierii acestora dintr-o
perspectivă integrată, care ar putea oferi o analiză amănunţită a fenomenelor lingvisitice.

Astfel, contiguitatea omofonelor vizează, pe de o parte, asocierea unor

segmente/unităţi identice în planul formei, iar pe de altă parte, relaţiile sintactice dintre
acestea, explicate, înainate de toate, prin însăşi vecinătatea lor, respectiv prin determinare.

Consecinţele gramaticale ale contiguităţii omfonelor implică fenomene lingvistice

fonetice, manifestate prin restricţie, blocare – haplologia sintactică – ori prin
hiperurbanism3.

Bibliografie

2
Cf. Mioara Avram, 2007, p. 154.
3
„1 Fenomen care constă în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii
incorecte, datorită intenției vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusă
neliterară Cf hipercorectitudine. 2 Formă care rezultă din acest fenomen.”
https://dexonline.ro/definitie/hiperurbanism

7
AVRAM, Mioara, 1987, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti: Editura Academiei.

AVRAM, Mioara, 1997, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Editura Humanitas.

AVRAM, Mioara, 2007, „Consecinţe gramaticale ale contiguităţii omofonelor în limba

română”, în: Studii de sintaxă a limbii române, Bucureşti: Editura Academiei
Române, pp. 148-157.