Capitolul III

STRATEGII DE DEZVOLTARE A VOCABULARULUI ACTIV AL

ELEVILOR PRIN STUDIUL CÂMPURILOR LEXICALE

3.1 Strategii de dezvoltare a câmpului sinonimic

Sinonimia este un tip de relaţie semantică, o legătură de sens ce se stabileşte

între cuvinte care au semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm identice. Ea
constituie o modalitate de organizare a lexicului.
Exista 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cuvintele pentru a fi
considerate sinonime:
1. Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului).
2. Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare. De aceea, la
determinarea ei trebuie să se ţină seama de repartiţia dialectală a termenilor şi de
repartiţia stilistico-funcţională a lor.
3. Contextul.
Strategia reprezintă modul de combinare și organizare cronologică a
ansamblului de metode și mijloace alese pentru a atinge anumite obiective, în cazul
de față cunoaşterea sinonimelor îi ajută pe elevi să evite repetiţiile supărătoare și să
descopere faptul că un cuvânt poate avea sinonime până într-un anumit punct, într-
un anumit context. Elevul cu cât cunoaşte mai multe cuvinte şi le înţelege sensul,
cu atât stăpâneşte mai bine limba şi dispune de instrumentul principal de
cunoaştere şi de comunicare cu realitatea înconjurătoare. Având la dispoziţie mai
multe cuvinte care redau aceeaşi idee, elevul le supune unui riguros proces de
selecţie şi reţine doar unul singur.
Lazăr Şăineanu şi Sextil Puşcariu recomandă următorul principiu legat de
sinonime „Cel care vorbeşte – şi mai ales cel ce scrie – are să aleagă între doi sau
mai mulţi termeni care-i stau la dispoziţie pe cel mai potrivit cu situaţia în care se
găseşte vorbitorul”[31]. Se impune selecţia atentă a celui mai potrivit termen în
context după diferenţe de ordin stilistic, regional, familiar, posibile în sfera de sens
a fiecărui cuvânt.
 Din punct de vedere al echivalenţelor semantice, în vocabular putem avea
cel puţin trei submulţimi:
1. Una alcătuită din cuvinte cu sinonime (unități lexicale);
2. A doua formată din cuvinte fără sinonime (subst. concrete: deget, gură,
picior, măr, pâine sau termenii tehnici: bisturiu, predicat etc.) ;
3. A treia formată din cuvinte ale căror echivalenţe sinonimice sunt
perifrazele (expresii și unităţi frazeologice: a muri – a-şi da obştescul sfârşit, a-şi
da ultima suflare, a da ortul popii etc.).
Pentru ca două cuvinte să fie considerate sinonime în sistem trebuie ca ele să
respecte obligatoriu toate condiţiile amintite. O cercetare care s-ar opri aici ar
trebui să demonstreze pe baza unei metode riguroase:
a. Analiza componențială, identitatea termenilor sub aspectul conţinutului lor
semantic;
b.Analiza contextuală, aspectul tipurilor de contexte în care sunt distribuiţi;
c.Analiza stilistică sub aspectul variantei stilistico-funcţionale din care fac
parte.
Analiza componenţială pune în evidenţă faptul că o serie sinonimică trebuie
să se caracterizeze prin următoarele tipuri de seme: premisa de la care se porneşte
în alcătuirea unei serii presupune că formula componenţială a membrilor acesteia
trebuie să conţină un anumit număr de seme comune:
a) seme de categorie gramaticală notează apartenenţa termenului la o
anumită parte de vorbire: verb, caracteristică adjectivală;
b) seme lexicale delimitate pe baza definiţiilor de dicţionar şi care permit
unele diferenţe de nuanţe în interiorul unei clase gramaticale, exemplu: privitor la,
care, asemănător ca;
c) seme substanţiale care descriu propriu-zis conţinutul semantic al
termenului şi care permit gruparea acestora în aceeaşi clasă, de exemplu:
temperatură, extensiune, vertical, temporal;
d) seme modale - care notează modul în care se face aprecierea - în plus sau
în minus - faţă de punctul considerat a fi măsura medie, gradul normal de
manifestare a însuşirii. Acest tip de componente semantice nu intră în orice
formulă componenţială. Chiar la adjectiv aceste seme apar numai pentru termenii
care exprimă o apreciere mai mare sau mai mică a unei însuşiri în raport cu un
punct de referinţă-norma.
Așadar, primul pas în analiza sinonimelor îl constituie analiza semică, care
permite identificarea unor serii sinonimice. Gruparea unităţilor lexicale în serii
sinonimice se face stabilind structura lor semică şi identificând apoi semele
comune. Semele suplimentare anulează identitatea semantică, elementele puse în
relaţie fiind considerate cvasisinonime. Sinonimele trebuie să aibă cât mai multe
seme comune şi cât mai puţine seme diferenţiatoare.
Spre deosebire de alte nivele ale analizei ca de exemplu antonimia sau
câmpurile lexico-semantice acestea nu pot fi considerate seme reziduale, deoarece
o analiză a sinonimiei trebuie să meargă până la capăt, punând în evidenţă cele mai
mici diferenţe între termeni.
Pentru punctul a) din metodele enumerate ar fi acceptabil următorul exercițiu
de lucru cu dicționarul: `„Numește cel puțin câte două sensuri ale cuvintelor a)
nume, dreaptă, floare, celulă; b) punct, cerc, ram, nucleu; c) timp, pătrat,
rădăcină, albie; d) mod, unghi, scoarță, gură.”. Așadar, strategia primară care se
implementează atunci când se operează cu lexicul este lucrul cu dicționarul de
sinonime și cel explicativ, învățarea autonomă. Dacă ar fi să operăm doar cu un
grup de cuvinte, de exemplu varianta d), am putea structura informația/ sinonimele
fiecărui cuvânt sub forma unui păianjen.
1. Găsește sinonime pentru cuvântul poruncă, Poruncă - dispoziție, scrisă
sau orală, a unei autorități sau
propune pentru fiecare cuvânt expresie,
a unei persoane oficiale, care
o îmbinare de cuvinte. urmează să fie îndeplinită;
lege morală în religia
Ordin, dispoziție, comandă, percept,
creștină.
învățătură, îndrumare, hotărîre, porunceálă, așezământ, cárte, farmutá,
învățătúră, mandát, orânduiálă, orânduíre, pitác, poruncítă, povelénie, povelíre,
právilă, rînduiálă, strânsoáre, șart, tertíp, ucáz, pricáz.
 A două etapă în analiza sinonimelor o constituie analiza contextuală.
Contextele identice de recurenţă presupun identitate de sens, deci analiza
contextuală validează analiza semică. În această etapă, sinonimia se stabileşte prin
procedeul substituţiei: înlocuim o unitate lexicală cu alta, iar sensul global al
construcţiei nu trebuie să se schimbe. Prin urmare, contextul este fundamental
pentru determinarea sinonimiei, deoarece egalitatea semantică se pune în evidenţă
în context, adică funcţional. Contextul poate fi înţeles ca o secvenţă minimală de
termeni, dar şi ca un enunţ. Pentru a demonstra identitatea de sens a două adjective,
majoritatea lingviştilor recurg la un context nominal, substituirea adjectivelor
sinonime trebuind să nu ducă la schimbarea sensului global al sintagmei nominale
(Cf. edificiu impunător / edificiu măreţ).
Pentru metoda ce ține de plasarea în context a sinonimelor avem următorul
item cu sarcină dublă, care implică automat și aspectul ce ține de registru stilistic:
„Ce deosebire este între sinonimele date? Realizați context cu patru perechi
sinonimice a) sulf-pucioasă, abdomen-pântec, prăpastie-abis; b) cap-căpățână,
tidvă, bostan; c) a mânca-a înfuleca, a crăpa; d)gură-bot, leoarbă, clanț, plisc; e)
chimir-portmoneu”.
Analiza stilistică a sinonimelor contribuie la rafinarea analizei semantice
prin punerea în evidenţă a unor trăsături de sens rezultate din folosirea unui termen
cu o anumită valoare stilistică; în acelaşi timp dependenţa faţă de analiza
contextuală este dată de faptul, că varianta stilistică ce marchează un anumit
termen poate fi interpretată ca un context în sens larg.Și dacă trăsăturile distinctive
din seriile de sinonime relative ajută la selectarea celui mai potrivit cuvânt pentru a
denumi obiectul sau pentru a-l caracteriza mai precis, sinonimele absolute precum
sulf-pucioasă, abdomen-pântec, prăpastie-abis, nedezvoltând o funcție semantică
distinctivă, joacă un alt rol, nu mai puțin însemnat, care e condiționat de
necesitățile varierii stilistice.
De remarcat că cele mai multe sinonime se atestă în următoarele clase:
1) Substantive: bucurie/ veselie; cale/ drum; generozitate/ mărinimie; glas/
voce; timp/ vreme; geamantan/ valiză; inimă/ cord; zăpadă/ nea/ omăt; noroi/
glod/ tină; curte/ ogradă/ ocol/ bătătură;
2) Adjective: etern/ veşnic; sur/ cărunt; mâhnit/ trist/ amărât;
3) Verbe: a fura/ a şterpeli; a se opri/ a poposi; a vesti/ a anunţa/ a înştiinţa;
a strica/ a deteriora/ a defecta;
4) Adverbe: alene/ agale; repede/ iute/ rapid etc.
Relația de sinonimie impune condiţii de sinonimie pe care cuvintele trebuie
să le satisfacă în practica limbii, în cazul cuvintelor polisemantice, sensurile
diferite trimit la sinonime diferite, formând un câmp de expansiune sinonimică.
Exemple de câmp de expansiune sinonimică: a ridica (o greutate) = a sălta
= a înălţa; a ridica (mânecile) = a sufleca; a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna; a ridica (preţurile) = a
creşte = a urca = a mări; a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a
anula; a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta; a (se) ridica (la luptă)
= a se răzvrăti, a se răscula.
Chiar dacă sunt identice ca sens, substituţia în context a sinonimelor nu este
întotdeauna posibilă: a muri/ a pieri/ a se prăpădi admit orice subiect animat (A
murit câinele/ omul), pe când a deceda/ a răposa/ a dispărea admit doar subiect
uman (A decedat un om). Substituirea lor ar conduce la o greșeală de exprimare,
numită improprietate semantică: Multe albine au decedat.
Un alt exercițiu de recunoaștere și grupare care presupune operarea cu
adjectivele deja este următorul: „Aranjați în șiruri sinonimice adjectivele a) acerb,
amuzant, necruțător, înverșunat, distractiv, aspru, vesel, nostim, cras, divin, celest,
grosolan, minunat, nerușinat; b) abil, complezent, dibaci, decent, iscusit, pudic,
priceput, bestial, josnic, animalic, amabil, brutal, serviabil, cuviincios; c) advers,
obraznic, mental, ostil, cardinal, impertinent, devastat, dușmănos, potrivnic,
principal, ruinat, arrogant, esențial, distrus, fundamental, jefuit, prădat; d) afectiv,
sobru, sentimental, cast, emotive, pur, cumpătat, virtuos, sever, neprihănit,
imaculat, curat.” În cazul itemului de față elevul pe lângă faptul că operează cu
dicționarul de sinonime, acesta mai trebuie să și grupeze adjectivele date pe șiruri/
câmpuri sinonimice, deci va implica și sarcina de analiză semică a fiecărui termen
și serie lexicală. Exemplu de item de recunoaștere și disociere cu posibilitatea de a
alege „Sinonimul substantivului zăvoi este a) pădurice, b) șes, c) luncă”.
Sinonimele nu sunt general-identice. Identitatea de semnificaţie este rară în
orice limbă. Ea generează aşa-zisele serii sinonimice perfecte: mort, răposat,
plecat din lumea asta, decedat; o diferenţă există totuşi, aceea dată de registrul
stilistic – un cuvânt din limba literară poate avea un sinonim perfect în limbajul
arhaic, popular sau regional: vers/ stih; cupru/ aramă; dovleac/ bostan; plapumă/
ogheal, căciulă/ cușmă, varză/ curechi etc.
Cele mai multe sinonime sunt parțiale, formând serii sinonimice imperfecte:
mare, vast, uriaş, amplu, enorm, imens, colosal, gigantic etc., unde diferenţierea
este evidentă, de natură graduală și semantică, așa ca în exemplele: comunicabil –
guraliv; dușumea (doar din scândură) – podea (din orice material).
Dicţionarele de sinonime ale limbii române nu ţin seamă de diferenţele de
construcţie sintactică sau semantică ale verbelor incluse într-o serie sinonimică.
Chiar dacă dicţionarul indică uneori şi câteva contexte, procedeul substituţiei nu
este suficient pentru a obţine contexte sinonimice corecte. De aceea un astfel de
dicţionar nu poate fi utilizat de străinii care învaţă limba română, dar care nu
cunosc bine nici regimul sintactic al verbelor, nici restricţiile impuse argumentelor.
Sinonimia nu este un fapt de lexic propriu-zis, ea oscilează între lexic şi
semantică, între lexic şi sintaxă, între lexic şi stilistică. Sinonimia este, de fapt, o
relaţie de echivalenţă care se defineşte la intersecţia tuturor nivelurilor limbii.