Seminar 3-4.

Semantica. Obiectul de studiu. Dinamica sensului. Relații semantice: polisemie, omonimie, sinonimie,
antonimie, paronimie, câmpuri lexico-semantice.

Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, București,

Humanitas Educațional, 2005, p. 47-178.

Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate,

Bucureşti, ALL, 2001, p. 53-82.

1. Semantica = disciplina care studiază sensul și evoluția sensului cuvintelor. Semul = componentă
minimală de sens (seme comune vs. seme variabile). Sememul = suma sensurilor care acoperă un
sens lexical sau semnificatul unui cuvânt și are drept corespondent formal lexemul. Ex.: sememul
„scaun” comportă semele: „obiect” + „pentru a se așeza” + „pentru o singură persoană”.

2. Dinamica sensului: două direcții de evoluție a sensului:

1. Dpdv cantitativ:
 lărgirea sferei semantice (lat. passer „vrabie” ˃ rom. pasăre)
 restrângerea/îngustarea sferei semantice (lat. familia ˃ rom. femeie; lat. nutricium „hrană, în
general” ˃ rom. nutreț „hrană pentru animale”)
2. Dpdv calitativ:
 înnobilarea sensului (golan → „mai bine golan, decât activist…”)
 deprecierea/degradarea sensului (babalâc, mitocan).

3. Relații semantice: polisemia, antonimia, sinonimia, câmpurile lexico-semantice. Omonimia și

paronimia nu sunt categorii semantice, ci mai degrabă accidente.
3.1. Polisemia = capacitatea unui cuvânt de a avea două sau mai multe sensuri, între care există
întotdeauna o legătură explicabilă (rețea de sensuri convergente). Polisemia → redată în dicționare
prin înregistrarea sensurilor sub cifre/semne grafice diferite, dar în interiorul aceluiași articol de
dicționar (reprezintă un singur cuvânt-intrare). Cuvântul polisemantic = orice grup de corpuri fonetice
identice reunite printr-un sem (componentă minimală de sens) prezent în fiecare dintre ele.
Omonimia se referă la două sau mai multe cuvinte, întâmplător cu aceeași formă, dar de obicei fără
legătură de sens. Omonimele sunt cuvinte diferite, ca atare le corespund două sau mai multe cuvinte-
intrare. Omonimele = două/mai multe corpuri fonetice lipsite de un sem comun. În plus, trebuie
reținut că etimologii diferite trimit la cuvinte diferite (omonime) → cap1 = polisemantic ‹ lat. caput
vs. cap2 „promontoriu” ‹ fr. cap.
Structura cuvântului polisemantic:
 un sens primar (denotativ/de bază → asigură echilibrul cuvântului polisemantic 1): sensul
intelectual, fundamental și stabil, reunind elemente non-subiective, perceptibile în afara
contextului; trimite în mod direct de referent;
 unul sau mai multe sensuri secundare:
→ conotative: presupun doar abaterea de la denotație (orice adaos la denotație 2: piciorul
scaunului, braț de lemne)
→ figurate: presupun abaterea de la denotație și reprezintă rezultatul alegerii vorbitorului 3 (au
legătură cu figurile de stil → vezi analiza stilistică a polisemiei).

Granița polisemie/omonimie = fluidă. Un cuvânt polisemantic are un singur sens denotativ pur (cel
care menține echilibrul cuvântului polisemantic); când în structura lui apare un al doilea sens propriu

1
Relația dintre denotație și conotație (echilibrul semantic este asigurat de stabilitatea denotației și de faptul că
este doar una).
2
Sens emotiv, afectiv, adăugat denotației.
3
Orice sens figurat este și conotativ, nu însă și invers.

1
(sens propriu derivat), fostul cuvânt polisemantic se desface în omonime (omonime semantice).
Situația se complică atunci când dintre 2 cuvinte omonime, unul prezintă și polisemie (vezi cazul
celor două verbe a afecta).

Niveluri de analiză
Analiza semică (componențială)
 cuvinte între ale căror sensuri nu există diferențe semantice, ci doar contextuale (sterp)
 cuvinte între ale căror sensuri există atât diferențe semantice, cât și contextuale (cald).
Analiza contextuală
 sensuri libere de context (în general, sensurile denotative 4)
 sensuri dependente de context (în general, sensurile conotative/figurate: rasă galbenă).
Analiza stilistică (contextul → interpretat ca variantă stilistică):
 metaforă (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe baza unei asemănări reale/imaginare
între acestea):
→ metafora animat pentru animat (metaforele zoosemice: curcan, fazan, sticlete „polițist”)
→ metafora inanimat pentru inanimat (nume de plante, unde transferul de sens se bazează pe
asemănarea de formă: lăcrămioare, cerceluși)
→ metafora animat pentru inanimat (ochiul geamului, capul satului)
→ metafora inanimat pentru animat (fluierul piciorului, nodul gâtului)
 metonimie (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe baza unei relații de ordin calitativ
stabilite între acestea): persoană pentru lucru (Mi-am cumpărat un Monet.), lucru pentru
persoană (Caragiale era un condei de temut în epocă.), cauză pentru efect (Are ochi buni.),
efect pentru cauză (Ce-i cu scârba asta aici?), loc pentru produs (Am cumpărat o sticlă de
șampanie.), recipient pentru conținut (A adus un braț de lemne.), simbol pentru ceea ce
simbolizează („…să dăm piept cu Semiluna…”)
 sinecdocă (transfer de sens de la un cuvânt la altul, pe baza unei relații de ordin cantitativ
stabilite între acestea): parte pentru întreg (N-are un acoperiș deasupra capului.), întreg
pentru parte (Era îmbrăcată în blană.), sinecdoca numărului: singular pentru plural (Codrul e
frate cu românul.) vs. plural pentru singular (Vai de bătrânețele mele!), genul pentru specie
(Animalul ăsta mă scoate din sărite.), specia pentru gen (Ion e un Casanova).
Efectele stilistice ale polisemiei: calambururile (jocurile de cuvinte).
Sursele polisemiei:
 fostele figuri de stil:
→ catacreză (când umplu un gol semantic: piciorul scaunului, o gură de apă) → lexicalizarea
tropilor;
→ uz îndelungat/ab(-)uz (clișeizare).
 calcul semantic (împrumutul de sens): a îngheța (salariile) fr. géler/engl. to freeze (a menține
la un nivel constant).

3.2. Omonimia ≠ relație semantică, ci accident, cu implicații la nivelul uzului (determină apariția
unor greșeli în raport cu norma literară); presupune o asemănare/identitate formală întâmplătoare între
cuvinte care, de obicei, nu au nimic în comun la nivelul sensului.
Omofone = cuvinte care se scriu diferit, dar se pronunță la fel (ea/ia, miau/mi-au, casă/ca să).
Omografe = cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunță diferit, în funcție de poziția accentului
(véselă/vesélă).
Omonimele = omografe + omofone (cuvinte care se scriu și se pronunță la fel).
Tipuri de omonimie:
 omonimie gramaticală
a. morfologică: identitate formală între cuvinte care aparțin la părți de vorbire diferite (subst. mai
vs. adv. mai); identitate formală în interiorul aceleiași părți de vorbire, în puncte diferite ale
flexiunii (omonimia pers. 3 pl. cu pers. 1/pers. 3 sg.: ei merg/eu merg; ei aleargă/el aleargă);
omonimia Genitiv/Dativ (cartea elevului/îi dau elevului…)

4
Excepții: facultate și farmacie.

2
 b. sintactică: aceeași structură, cu 2 interpretări diferite (Ți-am citit cartea.→ ți = CI/Atribut
pronominal).
 omonimie lexicală (potrivire de formă între cuvinte care aparțin aceleiași părți de vorbire)
→ după gradul de indentitate formală:
a. totală: identitate la toate formele flexionare (lac, broască)
b. partială: se diferențiază în cursul flexiunii (cap, capi, capete, capuri; bandă, bande benzi;
manifestă/manifestează; îndoaie/îndoiește).
→ după gradul de pericol în utilizare:
a. omonime tolerabile: omonimele parțiale + omonimele totale care nu circulă în aceeași
variantă stilistico-funcțională (dietă „regim alimentar strict” vs. dietă – înv. „adunare
legislativă”)
b. omonime intolerabile: omonime totale care circulă în aceeași variantă stilistico-funcțională
(păcurar „cioban” ‹ lat. picurarius vs. păcurar „negustor de păcură”; pisoi „ustensilă de
pisat” → pisălog vs. pisoi „pui de pisică”).
Sursele omonimiei:
 împrumutul de omonime: morgă „atitudine de superioritate”; capelă „pălărioară”
 convergența fonetică a unor cuvinte: păr1 „pom fructifer” ‹ lat. pirus vs. păr2 „podoabă
capilară” ‹ lat. pilus; a semăna1 (cu cineva) ‹ lat. similare vs. a semăna2 „a sădi” ‹ lat.
seminare
 divergența semantică (ruperea echilibrului cuvântului polisemantic): lună1 „astru, satelit
natural al Pămâtului” vs. lună2 „perioadă corespunzătoare unei rotații complete a Lunii”);
calcul ‹ lat. calculus „pietricică; socoteală”
 derivarea: ciocănaș1 „ciocan mic” vs. ciocănaș2 „persoană care folosește ciocanul”
(omonimie afixală: -aș1 = suf. diminutival vs. –aș2 = suf. de agent).
Efecte stilistice ale omonimiei: calambururile (jocurile de cuvinte).

3.3. Sinonimia = relație semantică între cuvinte cu formă diferită și înțeles asemănător/identic.
Condițiile de sinonimie:
 apartenența la aceeași categorie morfologică (parte de vorbire) → semul gramatical;
 identitatea obiectului denumit (a referentului);
 aprecierea față de etalon se face în același grad;
 cuvintele aparțin aceleiași variante stilistico-funcționale și au aceeași distribuție dialectală;
 posibilitatea de a fi substituite în orice context, cu păstrarea sensului global al enunțului.
Tipologie
 sinonimie totală/perfectă → sunt respectate toate condițiile de mai sus (ex.: Natriu = sodiu,
dragoste = iubire etc.);
 sinonimie parțială/aproximativă → relație semantică stabilită între cuvinte cu formă diferită și
sensuri asemănătoare, în condițiile în care se ignoră fie simetria relației ( bătrân – bătrâior),
fie distribuția termenilor (bătrân - boșorog), fie ambele (bătrân - matusalemic).
Relația cu polisemia → 2 etape: dezambiguizarea sensurilor + stabilirea câte unui sinonim pentru
fiecare sens al cuvântului polisemantic.
ex.: adj. aspru
1. cu suprafață zgrunțuroasă, care dă (la pipăit) o senzație neplăcută; (despre fire de păr) →
sinonime: tare, țepos;
2. (despre apă) care conține (din abundență) săruri de calcar → sinonim: calcaroasă;
3. (despre vin) care are gust înțepător → sinonim: acru;
4. (fig.) greu de suportat → sinonime: intens, puternic, înverșunat;
5. (despre om și manifestările lui) lipsit de indulgență → sinonime: sever, neînduplecat,
necruțător.
Relația cu hiponimia
Hiponimia = relație ierarhică, de incluziune/cuprindere, între un hiperonim (termen supraordonat =
gen proxim) și un hiponim (termen subordonat).
Ex.: floare (hiperonim) → garoafă, crin, trandafir etc. (co-hiponimele lui). Hiperonimul își poate
înlocui oricând co-hiponimele, nu însă și invers.

3
Niveluri de analiză
Analiza semică (componențială)
 cuvinte între care nu există diferențe semantice (ex.: etern, veșnic, permanent, peren,
nepieritor);
 cuvinte între care există diferențe graduale (ex.: teamă, frică, spaimă, groază);
 cuvinte între care există atât diferențe semantice, cât și graduale (ex.: uscat, sec, zbicit,
zvântat, deshidratat, secetos).
Analiza contextuală → urmărește comportamentul contextual al sinonimelor. De ex., seria fertil,
roditor, mănos, bogat cuprinde cuvinte cu o definiție semică identică („adjectival” + „fertilitate” +
„grad nedeterminat”), dar care prezintă diferențe la nivelul distribuției contextuale.
Analiza stilistică interferează cu cea contextuală (valențele stilistice sunt evidențiate/estompate în
context). În interiorul seriei a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se stinge, a dispărea,
a se duce, cuvintele se diferențiază stilistic:
 cuvinte caracterizate prin marca „literar”: a muri, a pieri, a deceda, a răposa, a se stinge, a
dispărea, a se duce:
→ termeni nemarcați stilistic (aparțin limbajului literar standard): a muri;
→ termeni marcați stilistic (utilizați într-un anumit tip de limbaj): a deceda (limbaj juridic-
administrativ → sens nonfigurativ/denotativ) vs. a pieri, a se stinge, a dispărea, a se duce
(sens figurativ/eufemistic);
 cuvinte caracterizate prin marca „nonliterar”: a se prăpădi (popular + figurat).
Efectele sinonimiei
 nuanțarea exprimării (prin evitarea unor repetiții supărătoare);
 sublinierea (ex.: Îi era frică, îi era groază de ce avea să urmeze → climax = gradare
ascendentă);
 diferențierea (ex.: „Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârși
orice” – C. Noica).

3.4. Antonimia = relație binară și simetrică între cuvinte cu formă diferită și sensuri opuse (au
referenți contrari5 sau contradictorii6).
Condițiile de antonimie
 cuvintele trebuie să aparțină aceleiași categorii morfologice (parte de vorbire) → semul
gramatical;
 cuvintele trebuie să se refere la același lucru (referent) → semul de substanță;
 aprecierea față de etalon trebuie să se realizeze de pe poziții adverse;
 aprecierea față de etalon se face în același grad;
 cuvintele trebuie să aparțină aceleiași variante stilistico-funcționale și să aibă aceeași
distribuție dialectală.
Tipologie
 antonimie totală/perfectă → sunt respectate toate condițiile de mai sus (ex.: tânăr ≠ bătrân);
 antonimie parțială/aproximativă → relație semantică stabilită între cuvinte cu formă diferită și
sensuri diametral opuse, în condițiile în care se neglijează fie simetria relației (tânăr ≠
bătrâior), fie distribuția termenilor (tânăr ≠ boșorog), fie ambele (tânăr ≠ matusalemic).
Alte criterii de clasificare:
→ după structura morfologică:
 antonime cu același radical (au prefixe negative/privative): vinovat ≠ nevinovat, corect ≠
incorect, poetic ≠ apoetic);
 antonime cu radicali diferiți (bun ≠ rău, frumos ≠ urât).
→ dpdv semantic:
 antonime graduale → prezintă grade diferite de manifestare a unei însușiri (cald ≠ rece);
 antonime negraduale (viu ≠ mort);

5
Noțiunile contrare nu epuizează împreună sfera noțiunii, ci admit și zone intermediare: dacă afirmăm că o
pisică nu este neagră, nu înseamnă că este în mod necesar albă).
6
Noțiunile contradictorii epuizează împreună sfera noțiunii: par ≠ impar; celibatar ≠ căsătorit).

4
  antonime vectoriale → vizează acțiuni/însușiri orientate în direcții opuse (a intra ≠ a ieși, a
veni ≠ a pleca);
 antonime conversive → vizează același referent, dar din punctul de vedere al unor participanți
situați pe poziții adverse (a vinde ≠ a cumpăra, a pierde ≠ a câștiga).
Relația cu polisemia → 2 etape: dezambiguizarea sensurilor + stabilirea câte unui antonim pentru
fiecare sens al cuvântului polisemantic:
Ex.: drept ≠ strâmb (linie dreaptă/strâmbă); drept ≠ cotit, sinuos, șerpuit (drum drept/cotit); drept ≠
eronat, greșit (calea cea dreaptă/greșită); drept ≠ inexact, neadevărat (interpretare
dreaptă/inexactă); drept ≠ nedrept, inechitabil (soluție dreaptă/nedreaptă); drept ≠ ocolit (drum
drept/ocolit); drept ≠ stâng (piciorul drept/stâng).
Niveluri de analiză
Analiza semică (componențială)
 antonime care diferă doar prin semul incompatibil contrar (ex.: cald ≠ rece; tânăr ≠ bătrân);
 antonime între care există diferențe graduale (ex.: rece ≠ fierbinte);
 antonime între care există atât diferențe semantice, cât și graduale (ex.: adevăr – neadevăr –
minciună).
Analiza contextuală → urmărește comportamentul contextual al antonimelor.
Ex.: înalt ≠ scund, mic (persoană înaltă/scundă); înalt ≠ jos, grav (sunet înalt/grav); înalt ≠ scăzut
(nivel înalt/scăzut).
Analiza stilistică → posibilitatea vorbitorilor de a alege între termeni care se diferențiază stilistic:
mișto ≠ nasol/nașpa (nu urât).
Efecte stilistice ale antonimiei → figuri de stil bazate pe antonimie:
 antiteză = asocierea unor cuvinte cu sensuri opuse, aflate într-o relație simetrică (de
coordonare): Înger și demon, Venere și madonă; Venin și miere port în suflet;
 oximoron = asocierea unor cuvinte cu sensuri opuse, aflate într-o relație asimetrică (de
subordonare/dependență unilaterală): nopți albe; zile negre; muta șoaptă; dureros de dulce;
 ironie/antifrază (exprimarea opusului celor gândite): Ai grijă pe unde calci, deșteptule!
 eufemism (atenuarea unei idei prin substituție sau perifrază): nevăzător, Necuratul;
 litotă (exprimarea atenuată a unei idei, de obicei prin negarea contrariului său): Nu-i rău; Nu-
mi ești indiferent; Nu mică mi-a fost mirarea…;
 paradox (reunirea a două idei aparent ireconciliabile): Și te uram cu-nverșunare,/Te
blestemam, căci te iubesc (Eminescu).

3.5. Paronimia nu este o categorie semantică, ci, mai degrabă un accident, cu grave consecințe la
nivel normativ. Paronimele = cuvinte foarte asemănătoare ca formă (și, de obicei, fără legătură de
sens), care se pot confunda în anumite contexte (confuzia paronimică) → 2 criterii stau la baza
paronimiei:

 criteriul formal (asemănarea de formă)

 criteriul funcțional (riscul confuziei, în anumite contexte).

Tipologie

După gradul de asemănare formală:

 paronime alcătuite din aceleași sunete, dispuse diferit în cuvânt (a revela/a releva;
antonimie/antinomie; cazual/cauzal);
 paronime care diferă printr-un singur sunet:
→ situat în poziție inițială (eminent/iminent, a emigra/a imigra, a investi/a învesti);
→ situat în poziție mediană (calitate/caritate, prenume/pronume, carbonier/carbonifer);
→ situat în poziție finală (familial/familiar, original/originar, atlas/atlaz, virtuos/virtuoz);
 paronime care diferă prin 2 sunete (conjunctură „împrejurare”/conjectură „bănuială,
suspiciune, supoziție”; învederat „vizibil, evident”/inveterat „învechit, înrădăcinat”).

5
Dpdv morfologic:

 paronime care aparțin aceleiași părți de vorbire (majoritatea)

 paronime care aparțin la părți de vorbire diferite (oral/orar, anual/anuar).

Efecte stilistice: calamburul (jocul de cuvinte) → se poate baza pe:

 intertextualitate (text care evocă un alt text → diverse forme de parodie): Dubios democrația
trecea; Codrul bunelor maniere; Cloana Chirița; Shutankhamon;
 pseudoetimologie populară („greșeală” conștientă/voluntară, care vizează obținerea unor
efecte stilistice → caracterizarea personajelor prin limbaj) : Fată frumoasă, modistă (pentru
modestă) – Caragiale; Ei, giantă (pentru gintă) latină, domle – Caragiale.

Probleme de cultivare a limbii → 2 greșeli generate de paronimie:

 confuzia paronimică (utilizarea unui cuvânt în locul paronimului său): Are probleme
familiare (în loc de familiale);
 etimologia populară (stabilirea unei false legături între cuvinte care nu au nimic în comun
dpdv al etimologiei științifice): apă chioară (în loc de chiară), boliclinică etc.

3.6. Câmpurile lexico-semantice = subansambluri lexicale care grupează numai denumiri înrudite
dpdv al sensului sau care au un denominator semantic comun. Cuvintele care aparțin aceluiași câmp
lexico-semantic au câteva seme comune și aparțin aceleiași părți de vorbire.
Ex. câmpul numelor de rudenie, câmpul numelor de culori, câmpul numelor de instituții etc.

Câmpul numelor de rudenie → seme comune: „relație” + „de rudenie”. Seme variabile → își
dovedesc val. distinctivă prin comutare (înlocuirea unui sem cu altul). Dacă în sememul „rudenie” +
„naturală” + „generație ascendentă” + „masculin” înlocuim semul „masculin” cu „feminin”, obținem,
în loc de lexemul TATĂ, lexemul MAMĂ. Dacă în același semem, înlocuim semul „naturală” („linie
directă”) cu semul „linie colaterală”, obținem lexemele opuse UNCHI și MĂTUȘĂ.