Consilier editorial: Anca Reves

Editura acreditată CNCSIS - 66/2010

Șoseaua Ștefan cel mare și Sfânt nr. 109, Iași – 700497
Tel: 0730.086.676, 0723.430.407
Fax:0332.440.715
Email: editura@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro

Copyright © 2020
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

2
 OMIDA CEA URÂTĂ

Undeva, într-un copac de la marginea

pădurii care abia se trezise la viață, după o
iarnă lungă și grea, sub coaja încălzită de razele
soarelui, cam stângace, o Omidă își scoase capul
din ou pentru prima oară. Privi mirată în jur,
însă totul era străin și de neînțeles. Se hotărî să
facă câțiva pași ca să își dezmorțească
piciorușele.
Târându-se puțin câte puțin, iată că mica
Omidă ajunse pe o creangă de unde, cu ochii ei
mici, căuta să înțeleagă această lume minunată
ce își etala cu mândrie toate frumusețile. Cum
privea ea așa, odată se auzi un vâjâit, apoi totul
începu să se miște și se trezi luată pe sus. Pluti
3
preț de câteva clipe în rafala de vânt care
scutura frunzele de rouă, apoi căzu în iarbă
unde se rostogoli de câteva ori, după care se
opri; însă continua să își țină ochii închiși în
timp ce inima îi bătea cu putere. Când în sfârșit
se liniști, deschise ochii și mare îi fu mirarea
când se trezi față în față cu o Furnicuță ce își
mica antenele parcă și ea speriată de musafirul
acesta nepoftit.
- Bună! zise cu teamă Omida.
- Ce fel de furnică ești tu așa lungă și cu
multe picioare?
- Eu… eu, nu știu dacă sunt o furnică!
- Cuuum, tu nu știi ce ești?!? întrebă mirată
Furnicuța.
- Păi…. nu, dar poate mă ajuți tu să aflu! Ce
zici? întrebă mica Omidă entuziasmată.
- Mă tem că o furnică așa ca tine nu am mai
văzut. Deci nu ai cum să fii una! Și nici nu aș
putea să te ajut chiar dacă aș vrea, însă am
4
auzit de la suratele mele că dacă vrei să afli
ceva cel mai potrivit ar fi să vorbești cu
Cărăbușul.
Spunând acestea, Furnica se întoarse și
dispăru printre firele de iarbă. Omida, rămasă
singură, se cățără pe o frunzuliță verde și
începu să se ospăteze. Tot mâncând, se întreba
ce este ea dacă furnică nu!? Oare unde îl putea
găsi pe Cărăbuș!? În cele din urmă, se hotărî să
meargă în căutarea lui. Cineva trebuia să știe să
îi spună unde își avea Cărăbușul casa.
După ce termină frunzulița, porni la drum
la adăpostul florilor care erau acum deschise,
parcă zâmbind către soare. Cum mergea ea așa,
tresărind chiar și la cel mai mic zgomot, începu
să audă un sunet care îi plăcu tare mult și
curioasă se îndreptă către locul de unde se
auzea acesta. Cu cât se apropia mai mult,
sunetul se auzea și mai bine iar acum devenise
un
5
cântec în toată regula.
De după o rădăcină de leuștean zări un
Greiere care se întrecea pe el într-un concert
pe care nu te mai săturai să îl asculți. Se
apropie încet, ca nu cumva să îl deranjeze pe
misteriosul cântăreț, și când fu suficient de
aproape se opri și așteptă ca Greierele să își
termine melodia. După o vreme, în sfârșit se
opri din cântat spre nemulțumirea Omidei care
era de-a dreptul fascinată.
Își reveni însă repede în fire și zise:
- Bună ziua, domnule…
- Bună, bună, daaaaa… cine a vorbit?
Întrebă țanțoș Greierele.
- Eu, răspunse Omida, ieșind din mica
ascunzătoare.
- Și cine ești tu, mă rog? Furnică nu pari a
fi și cu siguranță nu ești nici greiere, nu de
altceva dar ești cam urâțică, spuse menestrelul,
strâmbând din nas.
6
 - Tocmai asta este problema, că nu știu
cine sunt și nici ce sunt, îngâimă trist Omida. Se
apropie Greierele de mica Omidă, se uită la ea,
o ocoli, o cântări, continuă să strâmbe din nas
apoi, cu un aer cam arogant, spuse pe un ton
ironic:
- Dacă ai avea minte măcar jumătate din
câte picioare ai, atunci probabil că ai ști.
Oricum, dacă tot mai întrebat, o să te ajut! Ce
vrei să știi? Întrebă Greierele.
- Aș dori, săăă… să îmi spuneți unde îl pot
găsi pe Cărăbuș!
Greierele izbucni în hohote de râs iar când se
opri luă un aer serios și răspunse:
- Vezi tu, ca să afli răspunsul, trebuie să
mergi să vorbești cu Buburuzul și, dacă tot o să
te duci la el, o să te rog să îi transmiți un mesaj
din partea mea. Spunând acestea, Greierele
rupse o frunză pe care o împachetă și o dădu
Omidei.
7
 - Acum mergi înainte până ajungi la un
câmp plin cu fori albe. Acolo să întrebi de
Buburuz.
Bucuroasă nevoie mare, Omida luă frunza
și, mulțumindu-i, se grăbi să plece către câmpul
cu fori. Mergea repede și se gândea că în
curând va afla și ea ce este. După o bucată bună
de drum i se făcu foame si cum avea frunza la
îndemână, fără să își de-a seama, se apucă să
mănânce din ea și mâncă cu o așa poftă că
numaidecât o isprăvi.
Fiind sătulă, grăbi pasul ca să ajungă mai
repede la Buburuz. În drumul ei se întâlni și cu
alte furnici și greieri însă nu se mai opri să
întrebe chiar dacă ei râdeau și strigau după ea
tot felul de vorbe urâte.
Furnicile o strigau „picioare multe” iar
greierii nu mai conteneau să se mire de cât de
urâtă era. De atâta răutate, Omida abia reușea
să se abțină să nu izbucnească în lacrimi, însă
8
gândul că Buburuzul îi va spune unde îl poate
găsi pe Cărăbuș, îi dădea putere să meargă mai
departe.
La un moment dat, iarba se termină iar în
fața ei apăru o mică fâșie de pământ searbăd și
parcă lipsit de viață. După el, imediat se
întindea un câmp plin de flori albe. Ajunsese la
casa Buburuzului, însă acum trebuia să o
găsească. Se apucă să traverseze bucata de
pământ când, pe la jumătatea ei, începu să se
audă un huruit puternic.
Se opri înspăimântată și privi. Un monstru,
mare și roșu venea cu viteză către ea. Nu mai
putea face nimic așa că închise ochii. Monstrul,
cu huruitul lui năpraznic, trecu pe deasupra ei
și se îndepărtă. Era doar un tractor!
Odată primejdia trecută, își continuă
drumul către câmpul cu flori. În scurt timp, se
afla printre ele dar nu se opri. Continua să
meargă, însă mai încet, ascultând orice
9
mișcare, ca nu cumva să treacă din greșeală pe
lângă Buburuz. Nu dură mult și văzu undeva în
fața ei,
o gămălie roșie cu pete negre care sărea de
colo-colo.
Se apropie și întrebă curajoasă:
- Buna ziua! Știți cumva unde pot să îl
găsesc pe Buburuz?
-Pe…cine? Pe Buburuz???? întrebă gămălia.
- Da, răspunse Omida. M-a trimis Greiere…
Se opri brusc, dându-și seama că nu mai avea
frunza deoarece o mâncase…
- Greierele spui, aha! Ți-a dat cumva ceva
pentru mine? Auzind întrebarea, inima începu
să îi bată atât de tare de credea că o să îi sară
din piept.
- Da, mi-a dat, dar trebuie să recunosc
faptul că am mâncat-o. Era o frunză. Îmi pare
rău! Eu doar vroiam să vorbesc cu Buburuzul,
spuse Omida cu vinovăție în glas.
10
 - Ei bine, eu sunt Buburuzul și dacă tot ești
aici, hai spune ce problemă ai?
- Știți, aș vrea să știu unde pot să îl găsesc
pe Cărăbuș deoarece doar el poate să îmi spună
ce sunt eu.
Auzind acestea, Buburuzul izbucni și el în
râs și gândindu-se un pic, ticlui un mic plan prin
care vroia să își bată joc de Omidă și zise:
-Uite, mâine o să fie aici o mică adunare.
La aceasta va fi prezent și Cărăbușul așa că o să
îl poți întreba ce dorești.
- Am să fiu aici, cu siguranță! răspunse
veselă Omida.
După ce Buburuzul ca prin minune se ridică
și dispăru, Omida rămase singură întrebându-se
ce o să afle de la Cărăbuș. Cu acest gând reuși
să adoarmă.
După o vreme se trezi și nu mai putu să
închidă un ochi. Era prima dată după multe
nopți când ceva ciudat i se întâmpla. Avea așa
11
ca o mâncărime pe tot corpul care nu îi mai
dădea pace. Ceva parcă îi tot pocnea pe sub
pielea care era din ce în ce mai uscată. O frică
mare puse stăpânire pe mica Omida care nu mai
avea răbdare până la răsăritul soarelui. Iată în
sfârșit că primele raze de lumină își făcură
apariția și odată cu ele o mulțime de furnici,
greieri și buburuzi. Toți se opreau și se porneau
să râdă de Omidă. Aceasta, cu ochii în lacrimi,
aștepta să vină Cărăbușul. În locul lui apăru
Greierele arogant și Buburuzul.
De cum o văzură începură să arunce cu
vorbe la adresa ei. Ba o făceau urâta-urâtelor,
ba Greierele îi cânta un cântec despre „picioare
multe și fără rost” și toți ceilalți se luau după
ei. Era un râs general, plănuit de Buburuz.
Omida, din ce în ce mai tristă, nu se mai putu
abține și izbucni în plâns. Îi era clar că fusese
păcălită și se gândea că nu va afla niciodată ce
este însă deodată pielea ei uscată aproape de-a
12
binelea plesni, iar Omida își trase corpul afară.
Ieșită din pielea cea veche, simți un fior.
În doar câteva clipe de pe spatele ei se
ridicară falnice, două aripi atât de frumos
colorate, că toți cei prezenți rămaseră cu gurile
căscate și cu ochii cât cepele. Flutură de câteva
ori apoi, sub privirile încremenite ale
audienței, se desprinse de pământ.
- Un Fluture! exclamă Greierele.
- Un Fluture atât de frumos!!! strigară toți
ceilalți.
- Deci asta sunt eu! își spuse cu sufletul la
gură. Un Fluture!

Bucuroasă nevoie mare, mica Omidă care

acum era o splendoare de Fluture, se înălță
deasupra zecilor de flori albe și își luă zborul
către soare.

13
 VEVERIȚA ȘI LUPUL

A fost odată un Lup care își făcea veacul într-

o pădure veche cu arbori falnici al căror frunziș,
de multe ori, nu lăsa lumina soarelui să treacă.
Cum nu mai mâncase de o bună bucată de vreme,
se hotărî să facă o plimbare până la pârâul ce
șerpuia la marginea pădurii.
14
 Aflase el că de curând se aciuaseră pe-acolo
câteva veverițe și se gândi că de-ar reuși să
prindă măcar una atunci ar fi avut parte de un
adevărat ospăț. Cum veverițele erau tare
sprintene și cu urechile mereu ciulite, trebuia să
se înarmeze cu multă răbdare dar mai ales cu
viclenie.
Merse el o bună bucată de vreme când iată
că în calea lui apăru Moș Martin, un urs bătrân
care încă era regele pădurii și al tuturor
viețuitoarelor ce locuiau acolo. Moș Martin se
îngrijea de bunul mers al lucrurilor și cu
precădere de armonia și înțelegerea dintre
animale.
Văzându-l, Ursul grăi către el:
- Încotro ai pornit-o Lupule?
- Iaca, mă duc și eu până la pârâu să beau
nițică apă proaspătă că tare îmi mai este sete!
- Sete zici!? se miră Ursul nu prea convins de
răspunsul Lupului.
15
 - Da, da, Moș Martine, îmi potolesc setea
apoi am să mă odihnesc la soare o vreme. Aici în
pădure cu greu mai găsești câte un luminiș în care
să îți întinzi blana.
-Vezi tu Lupule, pe-acolo pe la pârâu își fac
veacul multe animale. Să nu cumva să te împingă
păcatul să dai iama pe la vreun bârlog pentru că,
dacă este așa, îți spun de pe-acum că am să-ți
jumulesc blana, până nu o să mai rămână nimic
din ea.
- Nicidecum, bătrâne! spuse imediat Lupul.
Pe legea mea că nu m-am gândit la așa ceva și știi
bine că eu nu sunt un mincinos, dimpotrivă!
- Da, da! mormăi Moș Martin. Nu ești tu
mincinos cum nu sunt eu urs. Ține doar minte că
te-am avertizat!
Zicând acestea, Ursul își continuă agale
drumul în rondul său zilnic prin fel și fel de
cotloane ale pădurii. Lupul, de cum scăpă de

16
Ursul băgăcios, grăbi pasul către pârâu căci îi
ghiorțăiau mațele de foame ce-i era.
- Să pice numai vreo veveriță în ghearele
mele, își spunea el. Am eu grijă să o fac tocăniță
și astfel nu o să mă poată acuza mormăitul ăla de
absolut nimic.
Nu după foarte mult timp, începu să audă
sursurul apei și larma păsărelelor care zburau
încolo și-ncoace. Tufișurile fremătau și ele de
viață, la adăpostul lor avându-și casa câteva
familii de rațe sălbatice și vreo câteva zeci de
broaște ce se întreceau în orăcăit cât era ziua de
lungă. Libelulele făceau echilibristică pe vârful
trestiilor, doi șoareci de câmp se luptau pentru un
rug de mure iar o veveriță trăgea după ea o alună
uriașă.
- Asta, se gândea Veverița, o să îmi fie tare
de folos la iarnă!
De cum o zări, Lupului i se aprinseră ochii și
pe loc îi veni o idee despre cum să pună laba pe
17
roșcata cu coadă stufoasă. Își continuă drumul
până la marginea pârâului ca și cum nu o văzu luă
cu greu câteva înghițituri de apă apoi se întoarse
către Veveriță și zise cu glas mieros:
- Tare trebuie să te mai chinui sărăcuța de
tine, cu o așa alună mare!
- Și chiar de-ar fi așa, nu-i treaba ta!
răspunse ea hotărât.
- Da, nu e treaba mea nici asta și nici
poienița în care sunt alune cât vezi cu ochii. Mici,
mari și sigur foarte delicioase! spuse Lupul dând
să plece.
- Poieniță!? Alune!? Unde!? întrebă Veverița
căzând în capcana Lupului.
- Nu foarte departe de-aici dar e cam greu de
explicat. Dacă vrei să vii după mine, ți-o arăt și
apoi îmi văd de ale mele. Bucuroasă nevoie mare,
Veverița care nu bănuia nimic, pe dată se oferi să
îl urmeze pe Lup.

18
 - Bine Lupule, am să merg după tine. Lupul o
luă înainte urmat îndeaproape de Veverița care
mergea sfioasă în spatele lui, oprindu-se ici-colo
și adulmecând aerul. Nu prea avea încredere în
Lup dar gândul la alune îi luă mințile.
Încet, se îndepărtaseră binișor de pârâu când
Lupul hotărî că este momentul să pună în aplicare
cea de-a doua parte a planului. Deodată se
aruncă la pământ și începu să se văicărească de

spuneai că i-a luat blana foc.

- Văleu, văleu, laba mea. Văleu ce țep mare am
în ea!!! Miloasă din fire, Veverița îi strigă:
- Hai Lupule, lasă că îl scot eu numaidecât!
Auzind aceste vorbe, se apucă să țipe și mai
tare. Veverița, iute sări peste câteva tufișuri și
19
hop, apucă laba Lupului să-i scoată țepul. Acesta
atât aștepta! O înhăță de ceafă și-i zise:
-Tare naive și lacome mai sunteți voi
veverițele! Eiii bine, mie îmi convine! Astăzi la
cină o să pregătesc cea mai gustoasă tocăniță de
veveriță! spuse Lupul și apoi izbucni în hohote de
râs.

20
 Dându-și seama
de greșeala pe care
tocmai o făcuse, mica
Veveriță începu să
tremure din toate
încheieturile. Avea să
sfârșească în burta
Lupului dacă nu
cumva se întâmpla
vreo minune. Știa că
o va duce în cel mai singuratic loc din pădure,
acolo unde nimeni nu i-ar fi auzit strigătele de
disperare și chiar așa se și întâmplă.
Ajunși într-o poiană, Lupul o aruncă într-o
scorbură de copac și puse un bolovan la intrare
timp în care îi strigă:
- Până pregătesc eu cele necesare pentru
tocăniță, tu bucură-te de ultimele clipe de viață,
apoi izbucni iar în râs și plecă.

21
 Rămasă singură în scorbura întunecată, pe
Veveriță o cuprinse o frică așa de mare că îi
clănțăneau dinții în gură de ziceai că se bate
toaca de adunare.
- Ajutoor, ajutoooor, Lupul vrea să mă
mănânce!!! țipa disperată Veverița. Nu era
nimeni să o audă însă ea continua să strige cu
toată puterea. După o vreme, începu să
obosească de atâta țipat în van. Își dăduse seama
că nu mai avea ce face și scăpare nu venea de
nicăieri. Picase în capcana Lupului iar acum avea
să fie mâncată pentru că nu își putuse abține
pofta pentru alune.
- Am fost o lacomă, nu m-am gândit decât la
stomacul meu și la grămada de alune! Ei, așa îmi
trebuie! își reproșa ea printre lacrimile care îi
curgeau șiroaie. Plângea, boscorodea, iar plângea
și iar boscorodea dar degeaba, nu mai era nimic
de făcut. Cu ultimele puteri, spuse cu glas tare:

22
 - Dacă aș avea o șansă, măcar una, atunci nu
am să mai fiu așa lacomă! Am să fiu harnică și nu
o să mai stau niciodată de vorbă cu Lupul cel
viclean! Își acoperi boticul mic cu lăbuțele,
plângându-și singură de milă.
Cum plângea ea resemnată, odată se făcu
lumină în scorbură iar în fața ei apăru Zâna
Veverițelor.
- Plânsul tău s-a auzit până în Țara Zânelor!
Ce necaz ai pățit? întrebă zâna.
Cu ochii bulbucați, Veverița rămase stană de
piatră, privind la făptura din fața ei. Era tot o
veveriță dar avea două aripioare strălucitoare și o
baghetă cu alună de aur în vârf. Cu lăbuțele ei
mici, începu să se frece repede la ochi ca să își
dea seama dacă e aievea sau doar un vis.
- Ai de gând să vorbești? întrebă zâna.
Fiindu-i clar că nu visează, Veverița se
apucă să îi spună cum fusese atrasă în pădure de
Lupul cel viclean, pentru o grămadă de alune.
23
Apoi a fost prinsă și închisă aici cât se pregătea el
pentru o tocăniță de veveriță.
- Deci așa stau lucrurile, zise zâna
gânditoare. Ar trebui să te las să plătești cu viața
pentru lăcomia ta dar pentru-că te căiești și ți-ai
recunoscut greșeala, am să te ajut. Spunând
acestea, ridică bagheta și o lumină se ridică din
ghindă croind drum prin trunchi până sus în
coronamentul copacului apoi coborî bagheta către
Veveriță și pe dată acesteia îi apăru câte o
gheruță mică și ascuțită la fiecare deget.

24
 - De acum
înaine, îți vei trăi
viața sus în copaci.
Astfel vei putea
aduna mai ușor
alune și nu te va
mai putea ajunge
nici un lup sau altă
jivină. De vei vrea
să cobori, gheruțele
pe care le ai te vor ajuta să faci acest lucru
foarte ușor. Acum, hai fuga în copac iar despre
Lup nu avea grijă. O să îi pregătesc o surpriză de
o s-o țină minte cat va trăi el pe lumea asta!
Cum termină de vorbit, făcu trei cercuri cu
bagheta și într-o clipă, o întreagă familie de arici,
apăru în scorbură. Aveau țepii deși și așa ascuțiți
încât îl vor sătura pe Lup pentru totdeauna de
pofta de veverițe.Cu ochii la aricii care îi luaseră
locul, nici nu observă că zâna dispăruse.
25
 Glasul Lupului o
trezi din visare
iar inima începu
să îi bată iar cu
putere.
Urcă repede
în copac și se
opri pe o creangă
unde, la adăpostul frunzelor, privea în jos către
Lupul care, mai vesel ca niciodată, se apropie de
scorbură, aruncă bolovanul într-o parte și bagă
laba după Veveriță.
Deodată începu să țipe și scoase afară laba
plină de țepi. Sărea, scheuna și se tăvălea pe jos
de durere. De sus din copac, Veverița îi strigă:
- Eheei, acum că te-ai săturat de tocăniță de
veveriță nu-i așa că îți place și cea de arici? Acum
nu mai râzi? Să-ți fie învățare de minte! Din
întâmplare, iată că pe-acolo trecu și Ursul care
auzi vorbele Veveriței și zise:
26
- Care va să spună, cumătrul Lup este așa cum îmi
imaginam: un mincinos. Stai că îți arăt eu ție
vicleanule!! țipă Ursul și se repezi către Lup.
Acesta sări în sus și mai mult în trei picioare, o
luă la sănătoasa.
Și a fugit Lupul, a fugit și mai fuge și în zilele
noastre când dă nas în nas cu Ursul.
Cât despre Veveriță, aceasta își duce liniștită
viața, sus în copac, la adăpostul frunzelor.

27