Aida Zaharia – cronicar la tâmpla Tecuciului

Numărate sunt zilele omului, spune eclesiastul şi ştie tot omul că nu e nimeni logodit cu
veşnicia. Aş fi dorit ca travaliul pe care l-am practicat atâtea decenii, de i-am exasperat pe
mulţi dintre cei obişnuiţi cu superlative, cum numai cel împuşcat pretindea, să-l continue
cineva. Pentru că dincolo de ifose, mofturi şi impostură, la Tecuci se scrie şi literatură bună.
Şi chiar dacă nu este performantă şi competitivă la nivel mapamondic, aparţine arealului
nostru geografic şi trebuie cineva să-i sublinieze existenţa.
Aş fi vrut ca cineva să-mi continue travaliul şi după ce nu voi
mai putea ţine pixul în mână şi cred că Aida Zaharia este cea
mai apropiată de această ipostază şi-ar putea să continue
demersul, de acolo de unde l-am lăsat eu. Recentul volum de
Recenzii (Editura Studis, Iaşi, 2019) este un semn că intuiţia
mea poate fi luată în serios.
Este o carte complexă, în care autoarea vorbeşte nu numai
despre cărţi, dar şi despre evenimentele culturale la care a
participat, sau despre care a luat cunoştinţă. Este, sau vrea să
pară drept un reporter la ceea ce se întâmplă în viaţa culturală a
oraşului şi, cum nu are o revistă unde să le publice le pune pe
blogul ei şi pot fi citite de oricine. Cred că siti- ul său este cel
mai căutat şi mai citit din câte există în zona noastră. Aida
Zaharia nu are un jurnal, dar cine urmăreşte blogul său poate să
reconstituie în detaliu întreaga sa zbatere spirituală, polivalenţa
preocupărilor sale – remarcându-se deopotrivă în domeniul poeziei, al aforismelor, ca
prozatoare şi publicistă temută care nu iartă nimic şi nu ştie să facă economie de acele cuvinte
grele şi demolatoare. Cine intră în haloul verbului său caustic şi acid, rămâne marcat pentru
multă vreme, de nu cumva chiar definitiv. Excesivă în demolări este la fel de excesivă şi în
ceea ce priveşte aprecierile. Şi lucrul acesta l-a remarcat chiar autorul acestor rânduri, care nu
se regăseşte în exaltările sale. Îmi cunosc bine limitele şi orice hiperbolizare îmi creează un
disconfort asemănător răului de mare.
In calitate de cronicar analizează şi dă seama despre cărţile unor confraţi – multe trecute
prin abilităţile sale de procesare – autoarea fiind neîntrecută în conceperea unei coperţi de
carte, în organizarea şi paginarea unui manuscris. M-a surprins sinceritatea mărturisirii sale
din prefaţă: Nu emit pretenţia că cele scrise de mine în acest volum trebuie să fie acceptate ca
opinii riguroase, absolute şi de necontrazis. Dar cu siguranţă sunt prezentări de cărţi pe care
le-am citit şi asupra cărora m-am aplecat cu sârg, ideile comprimate de mine sunt
rezonanţele pe care autorii le-au lăsat ca amprentă prin scrierile lor, asupra conştiinţei mele,
asupra percepţiei mele despre cărţile lor
Intr-adevăr, prima condiţie pentru a te implica în discutarea unei cărţi este lectura ei, adică
exact problema care caracterizează lumea şi veacul pe care le traversăm. Ne-am dezobişnuit
de zăbava cetitului, se citeşte din ce în ce mai puţin şi cunosc destui confraţi care au scris mai
multe cărţi decât au citit în toată perioada formării lor intelectuale. E o dramă a
contemporaneităţii, dar o dramă pe care cel cre-o poartă, ca şi prostia, n-o simte. Orgoliile
sunt aşa de mari, iar aroganţa şi înfumurarea aşa de exacerbate încât lasă impresia că aici, în
atriul stâng al apei Bârladului trăiesc numai genii şi se scriu numai capodopere. Eu, care i-am
urmărit, pe cei mai mulţi, de nu cumva chiar pe toţi, de la început, de la primele exerciţii îi
cunosc bine, ştiu de unde-au plecat şi unde-au ajuns, dar Aida Zaharia nu are la îndemână

1
toată zbaterea aluvionară şi face o critică aplicată la ceea ce are pe masă. Va ajunge, cu
siguranţă la o performanţă, dar abilitatea aceasta se formează în timp şi cu preţul multor
renunţări şi decepţii.
Ca şi mine, Aida Zaharia dă seama, cu prioritate de cărţile confraţilor din arealul tecucean,
ceea ce înseamnă că va cunoaşte şi dânsa, în timp, destule dezamăgiri. Deocamdată observ un
entuziasm nereţinut, prezent şi acolo unde s-ar fi cuvenit unele precauţii. Căci pasul următor
într-un demers critic, după lectura unei cărţi sau a unui scriitor este încadrarea lui într-o
direcţie, într-un sens, într-un trend şi, fireşte, într-un cadru estetic. Au apărut în ultimul timp şi
la Tecuci unii prefaţatori de ocazie, ceea ce nu e rău, dar ceea ce lipseşte criticii lor este lipsa
de criterii, de indicatori care să confere valoare şi dispunere axiologică. Or, în absenţa acestor
invarianţi, critica se face după ureche, după capricii subiective care nu spun nimic, sau nu
spun mare lucru şi bine face U.S. de nu le ia în consideraţie.
În volumul său, Aida Zaharia ia în discuţie câteva din cărţile apărute în ultimul timp în
spaţiul cultural tecucean şi semnate de istoricul Daniel Bradea, Oancă Costică, Iancu Aizic,
Eleonora Stamate, Cătălin Dumitrescu, Monica Manole, Vasile Sevastre Ghican, Carmen
Huzum şi alţii pe care nu-i cunosc şi nu le-am citit cărţile. Peste tot împrăştie elogii şi
binecuvântări cu o generozitate nereţinută, chiar şi acolo unde verbul impunea anumite
rezerve.
Mă gândesc, bunăoară la Costică Oancă care a prezentat într-o şedinţă de cenaclu două
broşurele ca pe un eveniment spiritual. Nu erau cărţi, nici măcar caiete, ci nişte pliante, cum
obişnuiesc cei prinşi în campanii electorale. Este, fireşte, dreptul autorului, în orgoliul său
nemăsurat şi-n cu aroganţa lui bolnăvicioasă să le considere drept nişte volume referenţiale şi
să-şi îmbogăţească bibliografia cu ele dar critica, dacă ţine la blazonul ei, trebuie să-l pună în
gardă asupra valorii lor estetice. Ea nu poate şi nici nu trebuie să ţină gunoiul sub preş. Mi-l
imaginez cu câtă satisfacţie s-a năpustit asupra mea şi câtă râvnă a depus ca ziarul gălăţean să-
i publice inepţiile. Vreau să-l asigur că redacţia m-a prevenit, în prealabil, şi eu am insistat să
le dea drumul în presă. Să vadă şi lumea de ce este capabil marele poet corodean. În plus, mi
s-a părut frustrant să-l privez pe autor de câteva milioane de lei (vechi) pentru cele două
pagini de ziar cât am considerat că i s-ar fi cuvenit ca drepturi de autor. Sigur, aş avea motive
să-l repudiez pe genialul poet corodean, dar îl asigur că în cazul când va scoate o carte bună,
va fi tratată fără resentimente.
Mi-l amintesc cum la o activitate ţinută la Biblioteca municipală a cântat Aria şampaniei.
I-am spus atunci că ceea ce a cântat el nu este nici pe departe Aria şampaniei, ci cu totul
altceva. Bietul de el! A mizat pe naivitatea noastră, a celor care chiar l-am creditat ca pe un
priceput în probleme de muzică, Auzisem că a ţinut chiar şi o emisiune la un post de
televiziune gălăţean. Ce să mai spun? Cunosc şi eu un rector la o universitate privată, doctor
în istorie, pe care dacă l-aş avea elev în clasa a şaptea l-aş lăsa corigent la…istorie. Sigur,
Oancă Costică poate să-mi impute nepriceperea mea în domeniul muzical, poate să-mi
pretindă că pentru a mă pronunţa cât de cât convingător în materie trebuie să cunosc măcar un
milion de probleme din domeniul muzical, şi eu îi dau dreptate. Nu cunosc cele 999.999
probleme, dar cunosc una şi anume cum sună Aria şampaniei, pe care bunul meu prieten,
Săndel Dumitru mi-o tot pune la telefon de fiecare dată, la sfârşitul convorbirilor noastre
telefonice, care sunt destul de frecvente.
Altceva m-a intrigat la acest pretins geniu muzical; nu mi-am imaginat că poate fi atât de
arid în domeniul în care se pretinde drept mare cunoscător; că poezia lui Eminescu Ce te
legeni, este deja pusă pe note şi poate fi ascultată de oricine pe youtobe şi ori de câte ori se
organizează aniversarea sau comemorarea lui. Iar improvizaţia lui, pe care ne-a prezentat-o ca
pe o compoziţie originală a fost cel puţin penibilă.
N-am scris cu plăcere aceste rânduri şi-mi pare rău că a trebuit s-o fac eu, cel mai puţin
indicat pentru că pot fi considerate ca nişte reacţii ofuscate la inepţiile sale, răsplătită, cum am

2
arătat, cu milioane. Nici vorbă, şi-l asigur că pentru mine, principiul maiorescian să judecăm
opera şi să nu avem de-a face cu autorul, e lege. Nu-i port resentimente, nu-mi voi publica
aceste rânduri în vreo revistă sau ziar şi nu aştept vreo răsplată de undeva pentru ele. Nu mi-
am dorit niciodată o polemică zgrunţuroasă cu el. De atâtea ori am scris elogios despre
isprăvile sale lirice, şi o voi face în continuare, dacă-mi va oferi pretexte rezolubile şi raţiuni
suficiente. Prin aceste rânduri, oarecum abrazive, n-am făcut decât să răspund provocărilor
sale. Nu ştiu de ce tocmai el, care se consideră un evlavios, a încălcat înţelepciunea biblică de
a nu scoate sabia din teacă. Probabil că şi în această privinţă este tot făţarnic, teatral şi formal,
cum l-am găsit în atâtea alte domenii. Îl asigur însă că dacă el a fost primul care a scos-o, eu
voi fi ultimul care o voi introduce înapoi în teacă. Altfel cred c-am avea multe în comun şi de
discutat, dar trebuie mai întâi ca preopinentul meu să-şi epuizeze rezervele de ipocrizie şi
dorinţa maladivă de a fi prezent peste tot, de a se pronunţa cu emfază sibilinică, de mare
cunoscător, chiar şi în probleme pe care nu le stăpâneşte epistemic şi nu are nici măcar
abilităţile elementare. Regele e gol puşcă.
N-am nici o îndoială că ştie care este Adevărul, Calea şi Viaţa, vreau doar să-i atrag
atenţia că primul indicator din triada biblică este adevărul, iar eu am făcut din el un adevărat
cult, din perspectiva căruia privesc cele ce sunt şi cele ce mă intrigă. Se ştie că smintirile în
lume vin prin oameni, dar vorba lui Neagoe Basarab, vai acelora prin care ele vin. Sper să nu
abdic vreodată din această paradigmă, iar dacă se va întâmpla altfel, dacă voi nesocoti
vreodată acest principiu regal, atunci, fireşte, merit şi eu toată ocara şi dispreţul.
Mi-l amintesc cum a participat la o dezbatere privind rolul şi funcţiile culturii. Bietul de
el! În absenţa oricărei idei rezolubile făcea un joc arogant cu ochelarii şi nu scotea decât nişte
platitudini, truisme, bruioane. L-am observat în dialogul organizat cu televiziunea literară şi
în alte împrejurări şi m-am speriat de subţirimea lui intelectuală.
Ştiu ce mi se poate reproşa după aceste atitudini diatribice: Dar însuşiri pozitive, calităţi şi
virtuţi n-ai întâlnit la acest om? O-ho-ho! Chiar foarte multe, mult mai multe decât îşi poate
închipui cititorul acestor rânduri. Când va şti să se implice doar în domeniile pentru care are
abilităţile trebuincioase, arunci se poare spune că merită tot respectul şi preţuirea noastră.
Când va avea tăria să refuze implicare în acţiunile culturale pentru care nu este pregătit, atunci
putem spune că-şi construieşte soclul adevărat. Atunci, şi numai atunci va fi şi prietenul meu.
Sigur, este dreptul lui de a se plânge peste tot de nedreptăţile pe care chipurile, i le fac, de
critica mea nedreaptă şi poate să-şi pună iarăşi în mişcare garda pretoriană care să-i acorde
mângâierea necesară. Şi, la fel, poate profita de ocazie şi să dea o replică, tot aşa, de milioane.
Noi vom continua să ne spunem părerea deschis, la lumina zilei şi fără alte gânduri ascunse.
Spuneam că aceste rânduri nu vor fi înaintate vreunei publicaţii pentru a fi publicate, dar
vor figura, probabil, într-un viitor volum Uricar la Poarta Moldovei de Jos, care va apare tot
aşa, rupând din sărăcăcioasa mea pensie.
Revin însă la volumul de Recenzii semnat de Aida Zaharia de care m-am îndepărtat fără
intenţie. Impresia care mi-a rămas la sfârşitul lecturii este că la Tecuci se scrie numai
literatură excelentă, ceea ce n-ar fi rău dac-ar fi adevărat. E o problemă de percepţie. Sigur că
fiind vorba despre scriitori ridicaţi din grădina noastră, concitadini cu care ne întâlnim zilnic,
e bine să adoptăm o atitudine binevoitoare şi să-i încurajăm pe cât ne stă în putinţă, dar dacă
autorii chiar ne supralicitează bunăvoinţa şi-o aşează, ca pe o orhidee prinsă la butonieră şi
defilează cu ea prin literatură şi prin lume, nu cumva le-am făcut un deserviciu?
Or, adevărul este că şi la noi, ca peste tot, se scrie şi literatură de valoare îndoielnică şi
faptul acesta trebuie afirmat cu curaj şi răspundere de comentator. Problema e alta: cum
deosebim literatura bună de cea slabă, cu ce criterii operăm pentru a face diferenţa. Aici se
încurcă lucrurile. Nu există un şubler special cu care să măsurăm valoarea literară, iar
motivaţia că mie mi-a plăcut, nu are valoare peremptorie. Criteriul estetic trebuie să primeze.
Asta ar trebuie să facă cenaclul literar şi absenţa acestor criterii m-a lecuit de frecventarea lui.

3
Mediocritatea discuţiilor de cenaclu nu poate încuraja decât tot o literatură mediocră şi faptul
în sine poate fi observat deja.
De asta spun: mă bucur că în arealul nostru provincial a apărut un comentator literar, care
să facă o critică de întâmpinare. Era şi timpul. Vei avea multe dezamăgiri şi acuze, dar ştii ce
spunea Iisus înainte de a se ridica la ceruri: în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am
biruit lumea. Tu nu vei birui nici lumea şi nici bucurii prea multe nu vei culege, dar lucrul tău
se va incrusta în veac.
Ionel Necula