1.

Yigru Zeltil, mai este poezia obligată să aibă propriul

limbaj?
2. Cum ţi-ai defini propria poezie?
3. Institutul /rupere de rând/ este un proiect ambiţios,
dar probabil destul de solicitant. Eşti mulţumit de
reacţii?
4. Putem desprinde cotidianul din poezie sau el trebuie
să aibă un loc important acolo?
5. Întrebarea noastră tradiţională: Care este viitorul
figurilor de stil în poezie?
6. În final, te rog să răspunzi la o întrebare pe care nu ţi-
am pus-o.

Adaugă, te rog, un CV literar de până în 10 rânduri.

1. Nu există (nu au existat) obligații, ci orizonturi de

așteptare, așteptări care pot fi radical diferite. Ce
desemnăm prin „literatură” sau prin „poezie”?
Depinde când și pe cine întrebi, de unde este, pe
unde se învârte, pe cine i-a avut ca profesori sau
colegi. Nu numai sensibilitatea fiecăruia, ci și spațiile
de formare și întâlnirile pe care le-ai avut modelează
aceste înțelegeri.

Poezia pare să țină, dintotdeauna, de anumite acte

de limbaj, de anumite situații, cadre ritualice sau
instituționale, de mediile folosite... Poezia însăși nu
poate fi definită (aproape) universal decât ca un set
de tradiții discursive în care se caută și se recunosc
niște intensități, iar aici nu mă refer doar la
intensitatea maximă într-un spațiu cât mai mic, chiar
dacă poezia ermetică, poezia imagistă sau genurile
tradiționale japoneze sunt mai lesne de asociat cu
purismul (sintagma „poezia pură” folosindu-se însă și
pentru a desemna o anume poezie mistică, de
exemplu).

Whitman e intens, dar e prozaic și „lăbărțat” fără a

scrie proză; Dickinson pare că este aproape
tradițional poetică (doar o iluzie favorizată de faptul
că, multă vreme, editorii au normalizat, modificat
abuziv textele), dar arde la foc mic.

Am dat exemple de la doi poli opuși ai spectrului

poeziei moderne ca să înțelegi, dincolo de veșnicul
conflict dintre adepții speciilor literare „pure” și
adepții impurității și hibrizilor, cât de superficial și de
anacronic este să reducem poezia la primatul
metaforei sau la cel al rimei.

Oare câți dintre cei care termină liceul sau chiar

facultatea de Litere știu deosebirea dintre versul alb
(pentametrul iambic având o carieră îndelungată în
poezia engleză) și versul liber sau faptul că rima nu a
fost dintotdeauna cultivată peste tot? În literaturile
germanice (și nu numai) se cultiva îndeosebi
aliterația, iar rimele sunt sporadice și la poeții greci și
latini, nefiind considerat procedeu privilegiat.
Irlandezii și mai ales trubadurii – influențați de
literatura arabă, unde maximul de rafinament
prozodic a fost atins în specia de proză rimată numită
maqama, tălmăcite mai recent la noi de Grete Tartler
– sunt cei care au orientat literaturile europene către
rimă.

Un lucru care trebuie admis aici este că nu toate

limbile sunt la fel: franceza are un inventar sărac de
rime posibile, așa că s-a pus altfel problema decât în
română, care dispune de o mai mare cantitate, însă
pe unele le-a folosit Eminescu și poate pe toate
celelalte le-a epuizat Foarță :)))

Poate fi o chestiune de gust, dar și de ideologie. Dan

Sociu – care a cultivat și el rime în volumul Poezii
naive și sentimentale (2011), cum au cochetat, în alte
moduri, și alți câțiva poeți debutați după 2000 –
sugera că rima poate fi mijlocul care să redea poeziei
relevanța socială, deși nici chiar poezia sa nu a putut
avut mari ecouri dincolo de pătura de mijloc a
tinerilor urbani, „hipsteri” dacă vrei.

Adică există niște cauze structurale pentru care

poezia este la noi, momentan, doar o marfă de lux
printre altele mai dezirabile pentru cei mai mulți
consumatori. Nici antologia operei poetice a lui Sociu
nu și-a epuizat tirajul până acum, nici Cărtărescu nu
ar fi așa de notoriu dacă n-ar fi rămas vizibil în spațiul
public, printre altele, și ca editorialist politic. Ca să
dau un exemplu mai popular, Flick Domnul Rimă are
o pagină de Facebook, dar apare și într-o emisiune la
un post de radio...

Chiar zilele trecute semnalam un fenomen în acest

sens: în Spania, versurile tinerilor poeți comerciali,
care scriu ca pentru muzica pop sau rap, nu numai că
sunt de succes pe piața de carte, dar au și ajuns
inscripționate pe străzile Madridului, datorită
autorităților care apreciază o asemenea poezie
„pentru toți”... Dar este genul de context istoric care
stimulează o reacție de întoarcere la o poezie dificilă
ca poezie „mai adevărată”, deci vezi că există o
oarecare ciclicitate...

Povestea asta, comercial versus anti-comercial, are

de-a face și cu istoria poeziei moderne (vezi sintezele
lui Alexandru Mușina, Paradigma poeziei moderne.
Teoria și practica literaturii, bazată pe credința în
autonomia individizilor care o scriu și a celor care o
citesc... Spre deosebire de tipurile premoderne de
poezie, care tindea să fie mediul unde se păstrau
valorile unei comunități, ale unei clase sociale, ale
unui neam, poeții moderni nu exprimă toți aceleași
valori, tind să aibă limbaje și mitologii personale și
flexibile. Totuși, în măsura în care se opun masificării
literaturii, au ca valoare în comun credința în
autonomia artei și a păturii artiștilor, credință care se
erodează în postmodernism, supraviețuiește
deturnat, cum ar fi ocupând spațiul academic și
revendicându-se de la mișcările modernității ca de la
o tradiție ce ar trebui păstrată vie...

Sau, cel puțin, ăsta a fost luxul modernității

occidentale, fiindcă, în alte spații cu mai puțin capital
cultural (vezi Pascale Casanova, Republica Mondială
a Literelor, tradusă de C. Bîzu acum câțiva ani),
ecourile modernității au coincis cu sustragerea
treptată de sub auspiciile colonialismului și
constituirea unor noi literaturi naționale.

În Brazilia s-a manifestat o mișcare modernistă care

era în același timp naționalistă, cerea ca stilurile noi
din arte să fie specific braziliene, cei mai radicali în
acest sens fiind primitiviștii mișcării Antropofagia
(manifestul ei a fost tradus la noi de Bogdan Ghiu:
http://www.idea.ro/revista/?
q=ro/node/40&articol=781).

E o altă definiție a modernității, aproape

postmodernă – însă veritabil postmodernă este
„etnopoetica” americanului Jerome Rothenberg, care
nu distinge între tradiționalism și avangardă, se
folosește de tradițiile poetice ale tuturor popoarelor
și mișcările poeziei secolului 20 deopotrivă... Însă
„bardul” lui Rothenberg nu mai este bardul singular
al unei comunități, chiar dacă influențele predilecte
ale lui Rothenberg însuși favorizează poeții evrei, ci
este un bricolaj menit erei „satului global” (Marshall
McLuhan), populat de „hippies” și „hipsteri” plini de
curiozitate. Dar trăim acum în vremuri în care
cosmopolitismul intră în conflict ideologic cu
naționalismele...

2. O cutumă printre poeții actuali spune că e semn de

veleitarism dacă îți explici propria poezie (de altfel,
cei mai mulți nici nu își mai elaborează poetici
individualizate, se disting mai curând prin teme și
obsesii specifice sau, uneori, predilecții stilistice)...

Pe de altă parte, nu îmi permit luxul de a cita din

critica de întâmpinare, pentru că m-au întâmpinat
puțini – și cu texte nu tocmai pertinente. Sunt niște
parametri poetici și niște adevăruri personale pe care
le-am ascuns la vedere în poemele – mai întotdeauna
„lirice”, chiar dacă adeseori construite prin colaje –
pe care le-am publicat până acum și care nu au fost
sesizate.

Mai rău, unii (cum ar fi Ovio Olaru) m-au citit pe

diagonală și au amestecat practica mai blândă din
poeziile acestea cu atitudinea mea „bătăioasă” din
mediile literare, unde am insistat asupra literaturii
experimentale, asupra (neo)avangardelor, asupra
poeziei conceptuale... E o greșeală deja tradițională
printre cele ale criticii literare românești, un alt
exemplu fiind insistența asupra „avangardismului
moderat” al lui Ion Vinea.

Diferența față de Vinea este că eu nu am abandonat,

chiar am în lucru un „departament” întreg de poeme
conceptuale, vizuale etc., însă strategia mea în anii
2010 a fost cea de a acumula o oarecare notorietate
făcând figurație pe scena de poezie, sondând
terenul...

Nu consider cu totul neimportante poeziile astea

lirice din cacao (2012) și din ulei de palmier (2017), cu
siguranță că există tatonări și umpluturi, dar sunt
câteva texte, mai ales în cel de-al doilea volum, unde
mă apropii cel mai mult de ceea ce ar putea fi o
poezie „a mea” (și pun între ghilimele pentru că am
conștiința exacerbată a acestei labilități a eului),
unde totul (începând cu pseudonimul meu) servește
unor exerciții de (auto-)înstrăinare, de
(auto-)insolitare, de deviere terapeutică de la norme.

În fine, dacă poate veni vorba de o manieră, poți

căuta versurile în engleză pe care le-am publicat într-
un volum electronic, scrap(py)book (2019), și unde
cred că vei putea simți că și aceste texte sunt ale
mele, chiar dacă sunt acolo și niște procedee și
influențe, mai ales de sorginte americană, pe care nu
le-am folosit în ulei de palmier. Am scris sporadic
texte originale și în engleză, dar abia acum am ajuns
să îmi controlez mai bine limbajul și să iasă ceva mai
mult decât niște simple imitații. Așa se face că am
citit o variantă a unor texte din ulei de palmier la Cluj
și au trecut nedetectate influențele din anumiți poeți
mai actuali, inclusiv clujeni și bistrițeni. Pe care nu i-
am asimilat ca să fiu „pe trend”, dar pentru că se
potriveau stării mele din acea perioadă, și oricum, nu
am cum să mizez literar pe receptarea imediată. La
drept vorbind, cei mai buni dintre scriitorii mei
preferați au așteptat decenii întregi.

3. Un proiect prea ambițios, prea macho, prea nu ca

la țară... :))) Nu aveam așteptări, pur și simplu l-am
pornit dintr-o compulsie personală. A fost mai întâi
un blog, un alt blog, unde am făcut un top al cărților
de poezie din 2010 care să includă și alte volume
decât cele câteva din retrospectivele revistelor
literare pe care le frecventam.

Apoi mi-am dat seama că eu inevitabil alegeam să

exclud unele volume (iar la începutul anilor 2010
eram prins în multe discuții referitoare la ce ar
constitui sau nu poezie „legitimă”; pe atunci mi se
reproșa că sunt prea eclectic, ecumenic, că n-am
discernământ, dar „faima” mea de acum este că sunt
prea cusurgiu :))), iar pe multe altele nu încercam să
le caut. Așa am ajuns încetul cu încetul la ideea că ar
trebui să existe o panoramă „obiectivă”, exhaustivă.
Evident, nu știam că asta va însemna o muncă
aproape literalmente sisifică. Nu am estimat că se
poate ajunge la peste două mii de volume de versuri
în limba română pe an. La Biblioteca Națională a
României mă așteptam să fie haos, dar s-a dovedit a
fi și mai grav decât credeam. Sunt cel puțin niște sute
de cărți în baza mea de date care sunt trecute mai
corect decât în baza lor. Așa cum Balzac a făcut
concurență stării civile, eu fac concurență Bibliotecii
Naționale...

Situația aceasta mi-a fost confirmată și de Andrei

Terian, care, fără a ști de proiectul meu, a realizat o
cercetare cantitativă pe întreaga piață de carte
românească dintr-un an (2013) – nu doar volumele
de versuri, însă acestea s-au dovedit a fi cele mai
numeroase din toate genurile și într-o proporție mai
mare decât în orice altă țară dintre cele care au mai
fost studiate în lucrările la care a avut acces Terian.

Mihai Iovănel lucrează la o carte în care îmi citează și

cercetarea mea. Aș fi preferat să fi fost și plătit
cumva pentru munca mea patriotică, dar să mă
mulțumesc și cu atât, nu?

De fapt, m-am gândit la o modalitate indirectă...

Încerc anul acesta să realizez un site nou pentru
Institutul /rupere de rând/, astfel încât fiecare carte
din baza de date să aibă o pagină separată, iar datele
se vor putea căuta și vizualiza în mai multe moduri.
Zilele astea învăț cum se pot programa lucrurile
astea, așa încât să-mi inaugurez viitorul portofoliu.
Pentru că din traduceri și corecturi nu îmi permit să
locuiesc în altă parte decât la părinții mei, mă
reprofilez. Dar cumva mă și fascinează domeniul ăsta
în care poți să faci atât de multe prin niște linii de
cod, chiar și artă.

4. Când scriam poezii mult mai proaste decât cele din

prezent (dar aveam și o altă candoare, inocență...),
mi-am propus la un moment dat, ca reacție la excesul
de „cotidian” din poeziile pe care le vedeam prin
jurul meu, să nu ancorez nimic în „cotidian”, totul să
fie o pastă lingvistică cât mai (pseudo-)exotică și cu
coordonate cât mai vagi...

Aia a fost cea mai slabă perioadă a mea. Înainte de

asta, prin 2007 și începutul lui 2008, am scris fără
asemenea constrângeri forțate, având niște
experiențe și niște obsesii. Chiar din primele poezii
m-am îndreptat, de exemplu, către registrul
gastronomic (primul meu poem mai lung se numea
„reclamă la cofetăria zeelandeză”). Eram mimetic
față de Cărtărescu pe-atunci, dar ecourile din
experiențele mele fac ca acele texte să fie un pic mai
recuperabile și mai interesante.
Acestea fiind zise, eu chiar nu-mi mai propun acum
să scriu „cu” sau „fără” „cotidian”, adică pur și simplu
nu mă gândesc la modul ăsta. Preferințele mele tind
să meargă către scriitoarele și scriitorii care se
confruntă cu măruntaiele limbajului și dispun de o
anumită introversiune, dar am avut de învățat și de la
polul opus. Ca să revin la exemplul paradigmatic de
mai înainte, îmi plac și mă inspiră deopotrivă
Whitman și Dickinson, din ambii au ieșit filiere
poetice interesante. Baudelaire, Mallarmé și
Rimbaud – de la toți am avut de învățat.

5. La facultate ni s-a amintit în treacăt de George

Lakoff, care explică în Metaphors we live by cum
metafora este un mecanism fundamental al minții.
Așa că nu e o exagerare dacă spun că modul în care
sunt predate în școală poezia și „figurile de stil” e
chiar paralel cu realitatea științifică.

Figurile de stil se pot întâlni lesne și în afara

literaturii, iar chiar și în poeziile narative cele mai
anti-retorice tot o să mai întâlnești enumerații sau
repetiții.

Așadar, s-ar putea spune că figurile de stil își au

viitorul asigurat din oficiu, în afară de cazul în care
nici poezia și nici oamenii nu mai au viitor. Atâta doar
că poetul experimental canadian Christian Bök a
creat niște versuri încriptate în secvențe ADN care
sunt implantate și apoi modificate de către niște
bacterii care vor rezista mai mult decât specia
umană. Și da, chiar și versurile respective au figuri de
stil! Deci să nu ne facem griji...

6. Nu, lasă că merge și așa...

yigru zeltil (n. 1992, Constanța) a debutat simultan în

revistele constănțene Tomis și Agora (mai 2010). A
mai publicat în revistele Ex Ponto, Zona Literară,
Poesis Internațional, Echinox, Timpul, Vatra și altele.
Are două plachete oficiale – cacao (2012, editura
Tracus Arte) și ulei de palmier (2017, editura Tracus
Arte) – și multe altele neoficiale în format electronic
sau tipărite în câteva exemplare. A mai publicat A
Bibliography of Conceptual Writing (2017). Mai multe
(prea multe) proiecte în paralel...