Comentatorul de poezie

Ion Bogdan LEFTER

Andrei
BODIU
Directia
optzeci
in
poezia
romana,
vol.
I
Editura Paralela 45, Colectia Deschideri, Seria Universitas, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca,
2000,
282
p.,
f.p.
Andrei
Mircea
Monografie,
Editura
Brasov,
20.000

BODIU
antologie
Aula,
2000,

Cartarescu.
comentata,
Colectia
112

receptare
Canon,
p.,

critica
lei

Fara sa fie un nume nou, o aparitie de ultima ora, ne-a oferit totusi una dintre destul de putinele
surprize placute ale acestor ani in materie de critica de poezie: e vorba despre Andrei Bodiu.
Un caz mai special si nu usor de descris. Andrei Bodiu e un scriitor foarte cunoscut, probabil cel mai
valoros autor de poezie cotidienista al ultimelor doua decenii de literatura romana. Component al
micului Grup de la Brasov, el a mizat cel mai hotarit pe ceea ce am putea numi simplitate construita.
Spre deosebire de colegii sai, Bodiu a evitat structurile complicate, intertextualitatile sofisticate,
manierismele de tot felul si s-a limitat dar fara sa limiteze profunzimea mesajelor si valoarea textelor
sale la descriptia sumara, la naratiunea concentrata, la confesiunea aparent ingenua, in enunturi
laconice, poemul reducindu-se la citeva propozitii, la citeva elemente de decor, la cite o intimplare
oarecare, la vreo intilnire a personajului-narator cu un prieten sau cu o fata. Din notatii incredibil de
sarace, el a reusit sa ajunga la formula unor veritabile Studii pe viata si pe moarte, cum se numeste
cel
mai
recent
volum
al
sau
de
versuri
(Editura
Paralela
45,
2000).
Un poet asadar care scrie despre poezie. De doi ani incoace, o face sistematic in paginile revistei
noastre, intre timp adaugindu-se si doua carti: Directia optzeci in poezia romana (doar un prim volum,
de fapt) si micromonografia Mircea Cartarescu (ambele datate 2000, dar difuzate in 2001). Dar trebuie
spus imediat ca Andrei Bodiu nu face parte din valul de poeti-comentatori-de-poezie care au invadat
revistele noastre culturale dupa 1990. Fenomenul a mai fost semnalat: pe fundalul scaderii de prestigiu
a cronicii literare profesioniste, s-a raspindit ca pojarul firitiseala reciproca a autorilor de versuri
mediocre, care si-au dat repede seama ca, daca intra in joc, isi vor capata mai devreme ori mai tirziu
laurii la care viseaza. Daca de la criticii adevarati nu se poate, fie si de la colegii de breasla! Din
fericire, seriozitatea, profesionalismul, bunul gust al cronicilor semnate de Ioan Moldovan, Romulus
Bucur sau Andrei Bodiu mai salveaza ce se poate salva la acest capitol. Nu sint multi cei pe care sa-i
putem
da
ca
exemple
in
acest
sens.
Ca universitar ce se afla (la filologia din Brasov), Bodiu si-a luat asadar in serios misia,
transformindu-se intr-un exeget profesionist, in paralel cu propria sa actiune literara. Cel putin
deocamdata, nu afiseaza o bosa de critic-critic, ramine in primul rind poet, dar analizele sale l-au impus
ca pe unul dintre cei mai avizati comentatori ai genului pe care-i avem astazi. De altfel, volumul despre
Directia optzeci e o teza de doctorat cu tot ce-i trebuie: sobra, sistematica, blindata bibliografic. La
fel,
micromonografia
consacrata
lui
Mircea
Cartarescu,
derivata
din
teza.
Sint cartile unui analist si nu ale unui teoretician al poeziei, chiar daca Andrei Bodiu participa frecvent la
dezbaterile asupra fenomenului literar romanesc postmodern, uneori cu articole pe teme generale. Nu
extinde insa partea introductiva a tezei sale, nu aprofundeaza conceptele noii poezii, bifeaza doar
obligatia de a schita un cadru teoretic de care analizele aplicate nu vor tine neaparat seama.
Insuficient elaborata, ideea unei directii optzeci ramine de aceea prea aproximativa: In opinia

mea, noteaza autorul, termenul generatie poate fi substituit, tocmai pentru ca actiunea unei
generatii
nu
functioneaza
decenal,
cu
acela
de
directie.
Separarea la 10 ani a unei generatii de creatori e inadecvata si inoperanta.
Pe modelul cincinalului in patru ani si jumatate, istoria literara a propus distinctii din zece in zece ani,
fara sa tina seama ca nasterea unei generatii de creatori presupune, in primul rind puncte de
ruptura. Ultimul model poetic romanesc este optzecismul. Actiunea lui incepe la sfirsitul anilor 70 si
continua si astazi (p. 11-12). Ramine neclar de ce simpla substituire de termeni e preferabila
recuperarii sensului mai cuprinzator al generatiei de creatie (cum ii spusese Vianu). Argumentatia e si
mai departe neconvingatoare: Modelul poetic propus de optzecisti se prelungeste, astfel, pina astazi si
pe cit se poate omeneste presupune, secolul XXI se va deschide sub auspiciile acestei paradigme
poetice. Tocmai pentru ca actiunea poetica optzecista e dominanta si astazi cred ca mai potrivit si
mai cuprinzator pentru a defini fenomenul mi se pare conceptul de directie. Consider ca generalizarea
termenului de directie i-ar scuti pe istoricii literari de fragmentarea excesiva si inexacta a poeziei
romanesti postbelice. Suma trasaturilor comune, noua mentalitate literara ne indreptateste sa vedem in
optzecism o directie noua, un punct de plecare original, diferit radical de ceea ce a propus cealalta
directie importanta din literatura postbelica, directia saizeci (p. 16). Notind in trecere referintele la
Maiorescu si Calinescu, continui sa nu vad ratiunea pentru care directia si nu generatia ar impiedica
fragmentarea
excesiva
a
peisajului
poeziei
actuale.
De fapt, conceptul adecvat in context e cel de postmodernism, fata de care Bodiu ia de asemenea
distanta: Datele postmodernismului nu se regasesc decit la unii dintre poetii pe care ii voi analiza. In
primul volum al cartii, doar Mircea Cartarescu corespunde unui model postmodern (p. 34). Intr-adevar,
la unii dintre autorii numiti de critica optzecisti (termen pe care in ce ma priveste il evit), exista si
trasaturi care prelungesc neomodernismul anilor 60-70, dar a-l considera doar pe Cartarescu
postmodern inseamna sa operam cu un concept prea restrictiv. Simtind poate ca argumentatia
patineaza, Andrei Bodiu ne anunta ca va face o discutie mai ampla pe aceasta tema in debutul
volumului
al
doilea
al
cercetarii
sale.
In rest, Introducerea cartii trece rapid in revista, in 30 de pagini cu totul, o serie de trasaturi ale poeziei
comentate. Semnificativ, majoritatea dintre ele schiteaza un portret colectiv de tip sociologic, nu unul
literar: spirit critic, apetit teoretic, instructie solida, efervescenta spirituala, creativitate, pasiune
si meserie, rezistenta culturala s.a.m.d. Doar cinci pagini se ocupa de trasaturi intrinseci: realismul,
eul biografic, comunicare, demetaforizare, directete, oralitate, ironie, sarcasm, umor amar.
Senzatia e pe scurt spus ca autorul se grabeste sa treaca la analizele propriu-zise.
Si are dreptate: comentariile aplicate sint de excelent nivel, printre cele mai fine la care au fost supusi
cei sase poeti despre care e vorba in acest prim volum. Fiecare dintre ei e asezat sub cite o emblema
caracterizanta, fixata in subtitlul capitolelor: la Cartarescu Postmodernismul fara frontiere, la Florin
Iaru Nebunia luciditatii extreme, la Mariana Marin Poezie si radicalitate morala, la Ion Muresan
In cautarea Poeziei (unde esentiala e majuscula), la Alexandru Musina Pentru o poetica a explorarii si
la Liviu Ioan Stoiciu Epopeea fragmentata. Bine identificate, aceste dominante nu devin pe de alta
parte constringeri reductioniste in analiza. Bodiu isi citeste colegii cu mare atentie, la pas, zabovind
pentru a-si formula observatiile cit mai ingrijit, pentru a alege citatele cele mai expresive, pentru a
patrunde
cit
mai
adinc
in
structura
limbajelor
poetice
ale
celor
sase.
Analizele avanseaza deopotriva cronologic, in ordinea volumelor publicate, si tematic. Nu lipsesc
trimiterile la cronicile de intimpinare, cu care se stabileste un dialog autentic. Paginile dau impresia
foarte placuta de competenta a lecturii si de franchete a opiniilor, pe o linie moderata, comprehensiva,
de unde si o pretioasa egalitate a cartii, in care capitolele stau la acelasi bun nivel, fara puncte slabe.
De
asteptat
continuarea
Pina atunci, micromonografia Mircea Cartarescu reorganizeaza intr-o forma si mai concentrata
prezentarea generala a directiei optzeci si preia o parte din capitolul aplicat din teza, la care e
adaugata o prezentare la fel de comprehensiva a prozei autorului. Analiza nu se poate desfasura prea
mult, colectia in care apare limiteaza drastic spatiul: sint doar 50 de pagini (cu corp de litera ce-i drept
mic), restul pina la o suta si ceva fiind aparatul didactic (profilul colectiei e scolar). Va ramine ca prima

carte care i-a fost vreodata consacrata lui Mircea Cartarescu!