George COŞBUC

n. 20 sept. 1866, corn. Hordou, jud. Bistrita-Nasaud - m. 9 mai 1918, Bucuresti.

Poet si traducator. Al optulea copil al preotului Sebastian Cosbuc si al Mariei (n.

Avram). Începe clasele elementare la Hordou, peregrineaza prin Salva si Telciu, pentru ca
apoi sa-si desavarseasca primele studii, inclusiv gimnaziul, la Nasaud (1876-1884), unde se
familiarizeaza cu lb. si literaturile clasice, precum si cu germana. incepe sa se manifeste ca
poet si traducator in cadrul soc. scolarilor «Virtus romana rediviva», unde publica primele
incercari modeste in rev. sa, Musa somesana. Dupa terminarea gimnaziului, se inscrie la
Facultatea de Filosofie si Litere a Univ. din Cluj, pe care o abandoneaza (1887). In acelasi an
are loc adevaratul sau debut cu Filosofii si plugarii, in Tribuna din Sibiu, condusa de Ioan
Slavici. Ulterior avea sa fie la Sibiu (din 1887), traind in atmosfera tribunista, poate cel mai
rodnic moment al vietii sale. Aici publica Nunta Zamfirei (1889), poezie primita cu entuziasm
de catre T. Maiorescu. Va trece in curand Carpatii, urmand un drum de glorie literara. in 1893
debuteaza editorial cu voi. Balade si idile. In 1896 ii apare o a doua carte, Fire de tort, dupa
care, o perioada destul de lunga, se va dedica unei prodigioase activitati de animator cultural
si traducator: Ia initiativa editarii unor publicatii de interes major in istoria literaturii noastre:
Vatra, Samanatorul, Viata literara. Lucreaza la trad. catorva capodopere ale literaturii
universale: Eneida, Odiseea, Divina Comedie, Sacontala. in 1899 publica lucrarile in proza:
Razboiul nostru pentru neatarnare si Povestea unei coroane de otel. in 1900 este ales membru
corespondent al Acad. Romane. Suflul poetic nu s-a epuizat inca: in 1902 editeaza Ziarul unui
pierde-vara, iar in 1904, Cantece de vitejie. Paralel, munceste enorm la realizarea versiunii
romanesti a Divinei Comedii, pentru care face si o calatorie de studii in Italia. In 1915 ii
moare intr-un accident unicul fiu, Alexandra, si poetul intra in eclipsa, reeditand tragicul
destin al lui Hasdeu.
Coşbuc este, poate, cel mai dificil poet roman. Ne gandim la o dificultate de un tip
aparte, care nu se refera la puterea noastra de a-1 intelege si de a-1 simti, ci la lipsa unor
criterii ferme prin care sa-i evaluam originalitatea. In foarte abundentele comentarii asupra
operei sale nu exista, in esenta, decat doua puncte de vedere diferentiate, din care se trag apoi,
eclectic, celelalte multe interpretari. Polii acestia ii reprezinta Coşbuc: Dobrogeanu-Gherea si
Vladirnir Streinu. Avem de-a face, pe de o parte, cu o perspectiva sociologica, iar pe de alta,
cu una strict estetica, cu deschidere chiar spre estetism. Dincolo de metodologiile celor doi
critici, importante raman punctele de tangenta, anume, autohtonismul si clasicismul poetului.
Prima dimensiune a universului cosbucian a fost pusa in legatura cu taranismul scriitorului,
care s-a manifestat atat prin tematica preponderent rurala a poeziei, cat si prin aderenta lui
Coşbuc la idealurile clasei sale. Dar epoca poetului mai pastra in ideologia sa reminiscente
iluministe, indeosebi in teoria maioresciana a formelor fara fond si in moralismul pragmatic al
tribunistilor. Scriitorii acestui veac stiu ca sursa raului social se afla in ignoranta si de aceea
pledeaza daca nu chiar pentru punerea filosofiei in slujba poporului, in orice caz pentru o
filosofie practica, cu derivatele sale principale, pedagogia si etica. Ideea fundamentala e una
singura: educatia poporului. Sub influenta directa a lui Ioan Slavici, a tribunistilor din
perioada sibiana, Coşbuc va pune in practica acest deziderat.

1
 Filosofului de un diletantism superior, care domina secolul al XVIII-lea, devenind
aproape o categorie sociala, intretinand viata spirituala a saloanelor, i se substituie acum
intelectualul «luminat». Acesta schimba salonul cu un spatiu mult mai larg de actiune, cu
tribuna; subtilitatea ideilor, cu eficienta lor practica. Dintr-o atare tipologie provine Coşbuc
Iesirea in public atrage dupa sine si popularitatea. Taranul roman va intelege foarte repede ca
intelectualul acesta care are aceeasi origine cu el incearca sa-1 invete si sa-1 emancipeze, si
atunci vrea sa si-1 apropie, de la vaga simpatie pana la adulatie. Numai ca aceasta coborare in
public, aceasta comuniune programatica, nu o putem confunda cu o «estetica». Ea tine de un
gest tipic al intelectualului «luminat». In orice caz, trebuie sa retinem ca originalitatea
poetului nu poate fi cautata in faptul ca a cercetat literatura populara, cu atat mai putin
legaturile sale directe cu taranul roman. Acestea erau niste actiuni cu radacini mult mai
adanci, programatice, specifice unei anumite perioade. Ele apartin spiritului epocii si nu dau
singure coloratura unui univers artistic. Coşbuc a fost, inainte de orice, un om de «lume», o
persoana publica si practica. «Retragerile», «tacerile» si timiditatile sale, despre care isi
amintesc contemporanii, sunt, de buna seama, semnele sociale ale cumpatarii.

Daca e sa-1 mai comparam cu Eminescu (aproape toti criticii o fac pentru a opune, de
fapt, eminescianismului epigonic, clorotic, vitalitatea cosbuciana, regenerarea poeziei), vom
spune ca Eminescu a introdus in literatura romana un suflu nou, pe cand Coşbuc, o miscare
noua, purificata, insa mai putin «energetica». Distanta dintre ei este aceea de la poet la artist,
de la substanta la stil. Unul va face sa triumfe o lume si o viziune, celalalt, o singura zeitate -
arta. Pentru problema care ne intereseaza aici, atitudinile lor sunt identice, cum sunt ale
tuturor marilor nostri scriitori. intrucat salonul n-a devenit niciodata la noi un spatiu de
cultura, ramanand in permanenta o forma de cosmopolitism, feminin in esenta, scriitorul
roman nu il cultiva si nu vede in el un mijloc de rafinare a limbii si a spiritului. Astfel ca
reactia la cosmopolitism, prin reintoarcerea la folclor si la limba populara, nu inseamna nici
regresiune, nici, neaparat revenire la elementar si «energetism». E, dimpotriva, o miscare
progresiva, realizata printr-o selectie prudenta a diverselor influente, asigurandu-se in felul
acesta o «rafinare inceata» a culturii; e «pozitia de mijloc» a acelui «spirit critic in cultura
romaneasca», bine sesizat de Garabet Ibraileanu. in aceste dimensiuni trebuie integrat
autohtonismul cosbucian. Poetul infaptuieste in propria creatie salonul natural al limbii
romane, un univers in acelasi timp conventional si romanesc. Coşbuc vrea sa realizeze o
mitologie romaneasca printr-o conventie literara, anume, substituind zeitatile mitologiei
clasice, greco-latine indeobste, fie prin zeitati autohtone, gasite in folclor, fie pur si simplu
prin elemente naturale; astfel ca poetica sa se bazeaza pe un sistem de «corespondente»,
coborand atat din vechea traditie a idealismului european pastoral si cavaleresc, peste care s-
au suprapus cateva din antinomiile secolului luminilor, cat si din cea autohtona, deopotriva
culta si populara. Sunt aici doua miscari complementare, a caror sinteza sublimata a pierdut
aproape integral sensul livresc, cu toate ca, subtextual, acesta se pastreaza. Clasicismul
cosbucian a fost dedus din cateva evidente de suprafata; redescoperirea si cultivarea
anacreontismului, aluziile la mitologia greco-latina, limpezimea si simplitatea stilului, cultura
clasica a poetului. Faptul ca i-a citit pe clasici nu constituie insa o proba de viziune clasica.
Este, cel mult, o disciplina a lecturii, mai ales ca Coşbuc nu s-a oprit doar la antichitatea
greco-latina. Mai mult, nu reiese din creatia sa ca aceasta ar fi fost pentru el un model
exemplar, asa cum a fost ea pentru adevaratul clasicism al secolului al XVII-lea. E adevarat,
pe de alta parte, ca literatura romana nu a cunoscut o epoca tipic clasica, in spirit si viziune, si
ca lipsa unei asemenea traditii este suplinita prin folclor. Asadar, un clasicism folcloric? Da,
in masura in care scriitorul se comporta fata de acesta ca in fata unui model. intr-adevar, mai
mult decat in alta parte, folclorul a avut si continua inca sa aiba o functie catalitica in
literatura noastra, dar el nu actioneaza in virtutea unor norme. Nu e normativ esteticeste.

2
Regulile lui sunt deosebit de elastice, neconstrangatoare. Scriitorul isi permite fata de el o
extrema libertate. Coşbuc prelucreaza si el, cu alte mijloace, fara a simti constrangerile
modelului. Mai departe: daca clasicismul pur are idoli si constiinta exemplaritatii, nevoind sa
fie original, Coşbuc imita orice, convins fiind de universalitatea temelor, a unor motive. El se
simte liber, avand constiinta originalitatii sale. Nu se bizuie pe uzante. Teoria sa asupra
imitatiei, din postfata la Fire de tort, unde raspunde acuzatiei de plagiat, nu are rigiditatea
celei clasice. De fapt, el vrea sa spuna ca nu imita, ci prelucreaza motive intalnite aiurea,
stiind ca ramane original prin expresie. intalnim aici ideea de progres, venita iarasi prin filiera
luminista si aceea de sensibilitate care inlocuieste bunul simt clasic; o forma de libertinaj
estetic si un simt al relativitatii, care au ca rezultat triumful spiritului in dauna imobilitatii
ratiunii. Idealul de frumusete imobila daca nu e parasit definitiv e asociat sau chiar subminat
prin notiunea de gust. Departe de a-si fi precizat nu o estetica, ci o conceptie teoretica despre
poezie, Coşbuc este totusi un spirit sistematizator, rationalist-criticist. Observatiile sale asupra
literaturii populare si asupra limbii isi cauta un temei stiintific. Desi coboara, ca aderenta
afectiva cel putin, daca nu ca formatie, din spiritul Scolii Ardelene, poetul va purta cu sine
idealul lingvistic propriu luminismului european cel mai avansat, care inseamna detronarea
tuturor prejudecatilor. Limba nu mai reprezinta un fapt arbitrar, stabilit prin autoritate; isi are
ratiunea ei de a fi. Limbajul renunta la uzante, la figuri, se deschide spre expresivitatea limbii
vorbite, mai mult, spre concordanta dintre expresie si gandire. Limbajul poeziei va fi de aceea
foarte amestecat, realist in esenta. Nu va mai apela la «stilul inalt», clasic. El se va intoarce la
expresivitatea «proverbiala», sententioasa, extrasa dintr-o vocatie poetica naturala; "romanul -
zice poetul - vede ce vorbeste". Integrata intr-un asemenea context, ideea poetului despre
realizarea unei epopei nationale capata alte coordonate. Pe Coşbuc nu atat epopeea ca gen il
interesa, cat intemeierea unei mitologii poetice romanesti. Basmul ramane samburele
mitologic al romanilor, istoria acestora fiind prea tanara pentru a oferi personaje epopeice
veritabile.

Epopeea noastra trebuie scrisa cu basme, care cuprind corespondentele intregului Olimp,
asa cum demonstreaza in Atque nos, o evocare la gura sobei, in stil Alec-sandri, a varstei
mitologice autohtone. Evident ideea unor asemenea similitudini nu-i apartine lui Coşbuc, dar
important e ca fata de scriitorii primei jumatati a veacului al XDC-lea, Asachi, de exemplu, el
nu forteaza interpretarea, nu cauta sa identifice in istorie figura unor personaje din folclor.
Atitudinea sa e critica. Vrea sa desluseasca in mituri lucrarea poetica. Deschiderea catre
mitologie inseamna o cuprindere a poeticului. Personajele nu sunt pur si simplu personaje, ci
semne ale unei realitati primare. De la simplele versificatii de basme pana la bucolismul
rafinat din Ziarul unui pierde-vara, efortul consta intr-un proces de sublimare a acestei intuitii.
De la o simbolica stabilita in literatura populara, pana la o tehnica foarte subtila a
substitutiilor din cele mai realizate poeme ale sale, Coşbuc urmareste configurarea unei utopii
in care elementele naturale devin «surogate mitologice», stabilind, in felul acesta, o extrem de
fertila deschidere spre stilul epigramatic oriental. De aceea ni se pare ca universul cosbucian
are in esenta structura feericului, caracterizandu-seprin fantezia gratioasa, voalata, neingradita
nici de stereotipiile basmului, netulburata nici de terorile imaginare specifice fantasticului.
Fantezia este libera, parodiind surazator o lume inventata sau lasandu-o sa se desfasoare in
toata puritatea ei. Lumea lui Coşbuc este un spectacol inventat, de la ceremonialul ge-neral-
uman, nunta ori moartea, si feeria arhaic-infantila, hibernala sau estivala (Iarna pe ulita,
Noapte de vara) pana la feericul pur (Nunta in codru). Desi pare prea putin organizat si
omogen, universul sau are totusi o obsesie centrala si anume aceea a soarelui conceput ca
fiinta mitologica. Soarele e o zeitate pagana coborata intr-un spatiu de familiaritate
elementara, de intimitate. ii lipseste misterul stihia! si, de aceea, apare in toate succedaneele
sale posibile. Este atat astrul tutelar (implicand o morala a binelui, in lupta pe care o da cu

3
intunericul, care ar insemna raul), cat si indragostitul galant si manierat ori seducatorul versat.
Prezenta sa e umanizata, benigna si potolita. Procedeul acesta al deghizarii elementelor
naturale ramane mecanismul central care transforma mitologia intr-un spectacol plin de gratie
si verva si care, de fapt, il indeparteaza pe poet de miturile naturiste. Coşbuc nu are apetit
pentru elementar sau pentru marile metamorfoze cosmice. Toata mitologia sa se bazeaza pe
un proces continuu de substituiri, personajele feminine au prioritatile regnului vegetal in cea
mai mare parte, dupa cum elementele naturale apar deghizate in personaje umane, care, la
randul lor, sunt «surogate» ale mitologiei clasice: satiri, nimfe etc. O singura morala are
aceasta lume feerica, incantata de propriile-i jocuri: buna dispozitie si demnitatea naturala. Si
un singur scop: provocarea placerii. Prin ea, poetul reface nu o viziune populara, ci cateva
varste culturale, precum idilismul, desfasurat intr-un peisaj ideal de descendenta bucolica,
dupa un cod erotic care imprumuta elemente din libertinajul si spiritualitatea liricii galante a
neoclasicismului european. In ansamblu, atmosfera idilelor are ceva solemn, sarbatoresc, dar
aceasta tinuta festiva constituie apanajul unui public cu o psihologie aparte; mentalitatea lui se
constituie din vioiciune si verva, din infruntare spirituala si surpriza. Are un mod de existenta
dialogal. E emotiv, nu pasional. Limbajul sau fundamental este «competitia» spirituala sau
«barfa» in stare pura, ca gratuitate verbala. La polul opus limbutiei caragialiene, a parodiei
limbajului, Coşbuc a realizat «salonul» natural al limbii si spiritului romanesc. «Salonul»
acesta e «popular». De aceea fastul va fi minim, elementar, naturalizat. De altfel, poetul
modifica insasi structura idilei. Constructia celei clasice, la Teocrit sau in egloga virgiliana,
dincolo de faptul ca era lirica, pasionala, si exemplara, normativa pentru cazurile de anvergura
prezentate, se reducea in esenta la o intrecere artista. Pastorii erau artisti. In prim-plan sunt
puse pasiunile, naratiunea avand o simpla functie mecanica. La poetul roman accentul cade pe
peripetie. intrecerii artistice i se substituie competitia spirituala. Anecdotele si poantele
primeaza. In «salonul» natural imaginat de C, idila se transforma intr-un dialog intre
parteneri. «Taranul» poetului nu este tipul provincial-nasaudean, cum s-a spus, ci ipostaza
bunului-simt al unui popor, ipostaza sa natural-spirimala. Este un «cavaler» care n-a cunoscut
armura baroca si «nobletea» pasiunilor din secolele de mijloc, dar care poate dovedi sclipirea
naturala a saloanelor europene din secolele XVII si XVIII. Personajele nu reactioneaza violent
si primar. Rabufnirile lor tin de o maieutica anume, se produc doar la nivelul limbajului. Sunt
provocari ale partenerului, incitari de a-1 determina la replica. Lumea lui Coşbuc actioneaza
gandind, nu instinctual. Eroii ei utilizeaza o strategie si nu actioneaza pur si simplu. Ei se
bazeaza pe abilitate, in spatele careia sta un model logic. Nu vrem sa constrangem poezia
cosbuciana la niste semnificatii provenind dintr-o alta cultura, ci doar sa demonstram
porozitatea acestei lumi imaginare, sclipind de vioiciune, transparenta si domol feerica; o
lume a gratiei, a suprafetei, fixata in succesiunea detaliilor sale, in care abia daca elegiacul
patrunde, dar sovaind si nu pentru a tulbura sufletul, ci pentru a-1 amagi si a-1 mangaia. Am
vazut insa ca spiritul iluminist, precum si traditia unui mesianism romantic din literatura
noastra lucreaza si altfel asupra poetului. Coşbuc este unul dintre cei mai marcanti promotori
ai elegiei civice din lirica romaneasca, reeditand fie ipostaza eroului, a legislatorului, precum
in Decebal cat re popor, fie imaginea eroului deopotriva tragic si mesianic, in Moartea lui
Gelu, fie, in sfarsit, pe aceea a eroului prin excelenta razboinic, in Pasa Hassan. Coşbuc nu
cauta sa naturalizeze istoria, mitizand-o. Pozitia sa fata de aceasta e realista pana la implicatia
anecdoticului aproape, cum dovedeste in Cantece de vitejie, desi in poeziile sociale pare a
pleda mai curand pentru un drept natural al omului decat pentru unul de clasa.

OPERA

Balade si idile. Bucuresti, 1893; Fire de tort, Bucuresti, 1896; Versuri si proza. Caransebes,
1897; Povestea unei coroane de otel, Bucuresti, 1899; Razboiul nostru pentru neatarnare

4
povestit pe intelesul tuturor, Bucuresti, 1899; Ziarul unui pierde-vara, Bucuresti, 1902; Dintr-
ale neamului nostru, Bucuresti, 1903; Crestomatie pentru toti romanii, Bucuresti, 1904;
Cantece de vitejie, Bucuresti, 1904 (antologie, tabel cronologic, pref. si bibliografie de N.
Constantinescu, 1981; 1985); Balade culese de ~, I-II, Bucuresti, 1913; Poezii, pref. de D.
Micu, Bucuresti, 1953; Comentarii la Divina Comedie, I-II, text stabilit, trad. si studiu
introductiv de Al. Dutu si T. Parvulescu, cuvant inainte de Al. Balaci, Bucuresti, 1963-1965;
Fire de tort, Cantece de vitejie, I-II, pref. de M. Tomus, Bucuresti, 1966; Opere alese, I-VIII,
ed. ingrijita si pref. de G. Scridon, Bucuresti, 1966-1988; Poezii alese, antologie si pref. de L.
Ulici, Bucuresti, 1979; Poezii -Poems, ed. ingrijita de P. Poanta, trad. de L. Levitchi, pref. de
Const. Cublesan, ed. bilingva, Bucuresti, 1980; Poezii, I-II, Bucuresti, 1982; Balade si idile.
Fire de tort. Bucuresti, 1983: Zarile de farmec pline, Sibiu, 1983; lama pe ulita, Bucuresti,
1984; Poezii, Cluj-Napoca, 1984; Cantece de vitejie, Bucuresti, 1985; Elementele literaturii
poporale, Cluj-Napoca, 1986; Versuri, Timisoara, 1986: Poezii, Bucuresti, 1987; Poezii, I-II,
Bucuresti, 1988; Nunta Zamfirei, Bucuresti, 1989. Poezii, ed. si pref. de D. Micu, Bucuresti,
1991; Cantece de vitejie si alte poezii, pref. de COSBUC Trandafir, Galati, 1991; Poezii,
tablou sinoptic de M. Nistor, Bucuresti, 1994; Balade si idile. Fire de tort. Ziarul unui pierde-
vara. Cantece de vitejie, antologie, tabel cronologic si referinte critice de COSBUC Mohanu,
Bucuresti, 1997; Poezii, ed. de Em. Galaicu, Chisinau, 1998. Traduceri: P. Vergilius Maro,
Aeneis, Bucuresti, 1896; Byron, Mazeppa, Craiova, 1896; Antologie sanscrita, Craiova, 1897
(ed. ingrijita si cuvant inainte de S. E. Demetrian, Bucuresti, 1966); Kalidasa, Sacontala,
Bucuresti, 1897; Dante Alighieri, Divina Comedie, I Infernul, II Purgatoriul, III Paradisul, ed.
ingrijita si comentata de R. Ortiz, Bucuresti, 1925-1932; Homer, Odiseea, I-II, ed. ingrijita de
I. Sfetea si St. Cazimir, Bucuresti, 1966; Vergilius, Eneida, ed. ingrijita si pref. de Stella Pete-
cel, Bucuresti, 1980.

REFERINTE CRITICE

C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, III, 1897; E. Lovinescu, Critice, III; I. Slavici,

Amintiri, 1924; N. Iorga, Ist. Ut. rom. Intr. sint; G. Cali-nescu, Istoria; VI. Streinu, Clasicii
nostri, 1943; L. Rebreanu, Amalgam, 1943; D. Micu, George Cosbuc, 1966; D.
Vatamaniuc, G. Cosbuc. O privire asupra operei literare, 1967; G. Scridon, Ecouri literare
universale in poezia lui G. Cosbuc, 1969; I. Negoitescu, insemnari critice, 1970; O. Sulutiu,
Introducere in poezia lui G. Cosbuc, 1970; A. Fochi, G. Cosbuc si creatia populara, 1971; I.
Rotaru, O istorie; D. Pacurariu, Clasicismul romanesc, 1971; M. Zaciu, Colaje, 1972; P.
Poanta, Poezia lui G. Cosbuc, 1976; I. Negoitescu, Alte insemnari critice, 1980; L. Valea,
Cosbuc in cautarea universului liric, 1980; G. Cosbuc interpretat de, 1982; Al. Dima,
Viziunea, 1982; V. Poenaru, in Limba si literatura, nr. 4, 1982; Constandina Breazu, in Manu-
scriptum, nr. 4, 1982; F. Aderca, Oameni si idei, 1983; I. D. Balan, Tara omeniei, 1983; Ch.
Drouhet, Studii de literatura romana si comparata, 1983; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti,
II, 1984; Sultana Craia, Orizontul rustic in literatura romana, 1985; P. Mareea, Atitudini
critice, 1985; Aug. Z. N. Pop, Marturia documentelor de la vechile tiparnite romanesti
la Nicolae Labis, 1985; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; L. Valea, Pe urmele lui
George Cosbuc, 1986; V. Vintilescu, Secvente literare, 1987; I. D. Balan, Repere critice,
1988; M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca. 1988; S.
Cioculescu, Itinerar critic, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu1989; A. Rau, Efigii,
1989; P. Poanta, George Cosbuc, poetul, 1994.