LIVIU REBREANU ȘI TUDOR ARGHEZI

Liviu Rebreanu și Tudor Arghezi sunt doi scriitori pe cât de diferiți, pe atât de
asemănători, fiecare a excelat și și-a lăsat amprenta asupra câte unui gen literar, epic în cazul
lui Rebreanu și mai ales liric la Arghezi, deși cu realizări remarcabile și în proză și publicistică.
Astfel, Liviu Rebreanu a rămas cunoscut în istoria literaturii române, potrivit criticului
și istoricului literar G. Călinescu, drept „creatorul romanului românesc modern, prin marile
sale creaţii într-un stil realist obiectiv. Autorul îşi cataloga stilul ca nefiind un realism absolut,
ca redare perfectă a realităţii dintr-o perspectivă imparţială, ci îl numea un realism moderat,
înţelegând prin aceasta viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti (în Cred) sau a vedea viaţa şi
lumea în proporţiile eternităţii (în Spovedanii)”.
De altfel, în Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, G. Călinescu
oferă, în spațiul rezervat scriitorului nostru, o imagine în contraste, alcătuită din lumini și
umbre. Scriitorul trece de la poziția de total inferior, la aproape geniu în privința modului și
gradului în care percepe și transfigurează în opera sa realitatea și complexitatea universul
uman, în toate aspectele sale, atât cele sociale cât mai ales cele ale universului interior,
sufletesc. Romancierul percepe ruralul și aproape deloc orășenescul îmbrățișează, colectivul și
nu înregistrează individualul, pătrunde mințile haotice întunecate, prăbușite în instinct și nu e
în stare să analizeze conștiința, poate urmări dezlănțuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este
în putință să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea
gloatelor și exponenților ei, și e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul
orizontului nostru.
Astfel, Liviu Rebreanu a rămas cunoscut în istoria literaturii române, prin titlu conferit
de G. Călinescu, drept creatorul romanului românesc modern, prin marile sale creaţii într-un
stil realist obiectiv.
Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai importanţi si reprezentativi scriitori ai literaturii
române, ,,creatorul romanului romantic modern.” Nuvelist, dramaturg şi romancier, autorul lui
Ion şi al Răscoalei stă în fruntea romancierilor din perioada dintre cele două războaie mondiale
şi alături de reprezentanţii de seama ai romanului din literatura mondială. Capodoperele sale
au fost traduse în majoritatea limbilor europene şi au provocat un viu interes, reprezentând unul
din mesajele autentice adresate lumii de poporul român.
In Răscoala lupta pentru pământ va cuprinde întreaga masă ţărănească şi va tinde la împlinirea
aspiraţiilor colective. Acest roman îmbină scene rurale cu cele din Bucureşti. Ţăranii argeşeni
călătoresc cu trenul la Bucureşti la rândul lor moşierii, arendaşii având legături cu ambianţa de
la sat. Ţăranii nu se agită pentru bani, lor le trebuie pământ, pământul muncii, al vieţii, şi al
morţii lor.
Lumea din Ion a fost limitată de unii critici în mod strict la lumea satului, ceea ce
nici aici şi nici în Răscoala nu se dovedeşte adevărat. În Ion, acţiunea nu se petrece doar numai
în satul Pripas, adică Prislop, care acum este o suburbie a oraşului Năsăud. Autorul a dat
romanului său titlul Ion după numele eroului principal, un ţăran, dar eroii romanului nu sunt
toţi ţărani.
Văzută ca o continuare a lui Ion, în ce priveşte tema pământului, Răscoala a căpătat
formă de proiect literar încă înainte de război. Autorul mărturiseşte că prin 1922 avea o versiune
încheiată a cărţii, la care a renunţat, pentru că era mai mult un „strigat de revoltă” decât un
roman cu personaje şi „realităţi obiective”.
În schimb, Tudor Arghezi a marcat creația lirică prin modul de abordare a diferitelor
teme literare, a introdus estetica urâtului în literatura română. Arghezi, omul şi opera, se află
acum, în mileniul al III-lea, în situaţia unei noi geneze spirituale, câtă vreme procesualitatea
intrării operei în conştiinţa celor mai tineri iubitori de cultură continuă şi se realizează prin
contact direct, printr-o receptare autentică, neinfluenţată şi nemutilată de straturile groase ale
interpretărilor circumstanţiale.
Dacă Tudor Arghezi doar enunţase estetica urâtului în Testament, prin crearea
frumuseţiilor şi preţurilor noi din bube, mucigaiuri şi noroi, în acest volum estetica
urâtului, fiind cea mai şocantă sursă de creaţie a frumosului din literatura noastră, îşi
găseşte o aqmplă realizare artistică. Se ştie că urâtul este categoria estetică care se
opune frumosului şi se caracterizează prin: diform, dizgraţios, pocit, imoral, exagerarea
în sens negativ până la caricatură.
Florile de mucigai vor fi activate la modul superior în 1907- Peizaje, fără nici
o corecţie ideologică; anumite tropisme despre ciclurile inventive ale umanităţii (din Cuvinte
potrivite şi passim) vor trece în Cântare omului, iar poezia micro-cosmosului şi a
comuniunii cu universul „boabei şi fărâmei” din Versuri de seară şi Hore va reveni în
volumele târzii, Frunze, Ritmuri.
El nu trebuia să facă o adeziune explicită la comunism, chiar dacă i se cerea,
pentru că în opera sa se distilaseră multe idei socializante ori social-democrate, pe care le
îmbrăţişase în anii formaţiei, încă din secolul trecut. Desigur, într-un câmp stilistic atât de
pregnant definit, reluările, auto-pastişa şi pre-facerea nu pun probleme insolubile.
Tudor Arghezi rămâne Tudor Arghezi în tot ce semnează ( şi semnează destul de mult)
universul său liric gravitând în jurul aceloraşi teme şi probleme, de fiecare dată
ipostaziate, încât exclud sentimentul repetiţiei.

Bibliografie:
Bojin, Alexandru, Fenomenul arghezian, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976.
Balotă, Nicolae, Labirint: Eseuri Critice, Editura Eminescu, Bucureşti 1970.
Băileşteanu, Fănuş, Personalităţi culturale româneşti, Editura România Press, Bucureşti
1998.
Caracostea, Dumitru, Prolegomena argheziană, Editura Institutului de Istorie Literară
şi Folclor, Bucureşti, 1973.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, Bucureşti, 1971.
Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Sinteze. Valori şi echivalenţe umanistice, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1971