ARGUMENT

Dupa opinia mea, opera lui Liviu Rebreanu este una „deschisa” care necesita
evaluari interpretative .

Despre Liviu Rebreanu pare a se fi spus totul .Chiar si aceasta propozitie

resemnata a fost repetata de cateva ori:,,Despre putini scriitori romani s-a crezut cu
atata staruinta ca,in ce-i priveste totul a fost spus,cum se crede inca despre Liviu
Rebreanu”-constata Nicolae Manolescu in 1969 ,in plin proces de innoire radicala.

La jubileul celor 50 ani ai autorului,in 1935,Felix Aderca putea remarca raspandirea

operei rebreniene in toate categoriile sociale si receptarea ei generoasa de catre toate
varstele:asupra valorii lui Rebreanu-in exacta ei pretuire,exista un consens de care nu
s-au bucurat in viata lor nici Eminescu,nici Caragiale.De la cei mai inalti demnitari ai
statului pana la ultimul sef de post de jandarmerie,de la mitropolit pana la suplinitorul
de scoala rurala,de la general si profesor universitar la ultimul ziarist ,toti cunosc ,daca
nu intreaga opera a lui Rebreanu,macar doua-trei romane.Umanitatea de apreciere
superlativa a facut inutil gestul polemic al criticii de valorizare a unei personalitati
despartite .Situarea in penumbra ,”nedreptatirea”starnesc o atitudine mobilizatoare
,care prinde atat de bine ,ca fapt de reconsiderare spectaculoasa ,reflexelor de sfidare
si surpriza ce dinamizeaza viata intelectuala.Nu e cazul lui Liviu Rebreanu.

Dimpotriva .Cazut intr-o incuviintare blazata si o dolatrizare didactica , subiectul risca

sa fie vehiculat cu usurinta dintr-un mediu intr-altul acoperit de o falsa cunoastere .

Nu e mai putin adevarat ca familiaritatea cu opera rebreniana era facilitata in

perioada interbelica de mentalitatea preponderent rurala a unei societati ce se simtea
flatata regasindu-se in expresia ei cea mai evoluata .Eugen Lovinescu insusi,care milita
in sensul citadinizarii literaturii pentru a-i dobandi emanciparea ,modernizarea si , in
cele din urma,europenizarea ,a fost nevoit sa recunoasca :”La aceasta consacrare
scoborata in mase ,la popa si la invatator,a contribuit , fireste ,si calitatea nationala a
operei,ruralismul ei ,prin care samanatorismul s-a prelungit cu o tehnica schimbata si
evoluata .

Un mit Rebreanu insemna nu numai o imagine clasicizata a artistului si a operei

,dar si o imagine inghetata in tipare uzate .Prozatorul obiectiv al universului rural
,ultimul mare realist sau cititor al romanului modern romanesc-formulari repetate pana
la societate,pareau subiecte epuizate,definitiv clasate,asa cum fusese rau promovate
de critica interbelica,indeosebi prin E.Lovinescu si G.Calinescu.Adevarata viata postuma
a unei opere clasice sau moderne incepe atunci cand critica are de depasit impasul
aparentei elucidari totale a subiectului :ce se mai poate spune despre Rebreanu cand
totul s-a spus?

Nu suntem astazi la primul impas in relatia interpretativa cu opera rebreniana.Mai

degraba am putea spune ca,pentru critica literara ,Liviu Rebreanu este un scriitor dificil
tocmai pentru ca …nu este dificil.Cand se pare ca s-au descifrat bine si dintr-o privire
toate sensurile operei ,cand se pare ca s-au epuizat toate posibilitatile de interpretare
,ce mai ramane de facut?O asemenea stare de perplexitate s-a putut inregistra si in
cazul altor scriitori mari si clari:Eminescu ,Creanga,Slavici,Cosbuc,Goga-toti apartinand
secolului al –XIX-lea,prelungit ca mentalitate pana spre 1918.In starea critica se repeta
si fata de Bacovia ,Sadoveanu sau Rebreanu-scriitori secolul XX,aparent (dar numai
aparent )lipsiti de mister.

Dar apele limpezi sunt mai adanci decat par .In perioada de varf a scriitorului ,in
1935,la semicentenar,dar si dupa aceea,critica interbelica a pus in circulatie o
reprezentare care s-a conventionalizat ,s-a perpetuat in posteritate si s-a accentuat in
tabuizare si monumentalizare mai ales prin uzul didactic si uzura publicistica.De
altfel,despre ori care mare scriitor se vehiculeaza banalitati si prejudecati foarte
rezistente.Statura impunatoare a lui Rebreanu l-a impins pe scriitor in mit sau legenda
.O admiratie crispata predispune la idolatrizare si are drept consecinta eclipsarea
spiritului critic.Insa nu putem sa nu constatam ca scriitorul ardelean au fost considerat
chiar de contemporanii sai un prototip sau un model al Prozatorului din
totdeauna,avand o forta demiurgica,inzestrata cu o tripla disponibilitate.

Mai intai ,el este un constructor desavarsit,un mare arhitect,capabil sa structureze

in romanele lui un intreg univers.Imaginea lucratorului de alta data in conditiile mai
neevoluate ale arhitecturii,a lucratorului care singur isi construia schele,singur ducea in
spinare caramizile,singur le alinia si le intarea cu mortarul plamadit de el insusi ,dupa
ce tot el a fost acela care trasase planul constructiei lui,aceasta imagine ma urmareste
cand incerc sa definesc muncile titanice ale autorului lui Ion,al Padurii spanzuratilor si
al Rascoalei.
 Detasarea si obiectivitatea constructorului sunt,in al doilea rand,calitati
rare,promovate de Pompiliu Constantinescu in efigia prozatorului :’’Viata pura,condusa
numai de legile ei interioare,isi sapa aspectul in contururi de bloc;viziunea artistului e
un fragment desprins din armonia intregului cosmic.Impasibil ,suveran prin mijloacele
sale de realizare, autorul se supune la obiect cu detasarea completa a unei constiinte
exterioare;creatorul e un arhitect,caruia nu i-a ramas pe frontispiciul operei decat
iscalitura”.

Prozatorul este apoi un ingenios creator de viata.Rebreanu insusi explicita astfel

virtutile marii arte :”Arta inseamna creatiune de oameni adevarati si de viata reala.Nu
atat mestesugul stilistic ,cat pulsatia vietii intereseza”.In acelas spirit ,argumentatia
continua:”Opera odata creata ,traieste singura prin antitatea de viata ce contine,ca un
izvor de energie infinita.Cand creeaza ,artistul face opera de sinteza .’’Rebreanu are
,din cate se vede o ambitie mai mare decat a face concurenta starii civile:ambitia de a
face concurenta demiurgului insusi .

Efortul expresiv lui Rebreanu in convorbire cu prietenii si cunoscutii lui era atat de
avar pentru ca il consacra in intregime operei lui vaste, adanci si exacte .Imaginea lui
Rebreanu in postumitate , impusa deja de contemporanii prozatorului ,este aceea a
scriitorului devotat muncii lui pana la sacrificiu vieti personale.Lucian Raicu isi incepea
eseul sau monografic din 1967 tocmai de la acest prag: vocatia de romancier,
consolidata prin” asceza muncii artistice “.Soliditatea constructiilor epice sustine firesc
si energic prestigiul unei profesii ,aceea de scriitor.L. Rebreanu intruchipeaza prototipul
creatorului ,marcat de truda ,incrancenat si perseverent in efortul elaborarii .Variantele
,jurnalul,paginile de manuscris care insotesc fiecare volum din seria de OPERE sunt o
marturie convingatoare a istovitorului efort creator .

Critica interbelica a promovat imaginea clasica a prozatorului format odata cu

aparitia romanului Ion ,in 1920, ignorand o istorie interesanta a propriei evoltii.G.
Calinescu insusi ,in ISTORIA sa din 1941, a statuat aceasta apreciere ,considerand
nuvelele simple exercitii in vederea marii fresce,desi-e clar , chiar daca exegetul nu o
recunoaste - intre ele se gasesc capodopere ale speciei .

Evolutia prozatorului pana la stadiul stapanirii depline a uneltelor sale cuprinde

etape obscure, naivitati ,tatonari ,eforturi penibile, dar demne de tot interesul ,cu atat
mai mult cu cat e vorba de inceputurile unui mare scriitor.Acest proces al devenirii
artistice nu a interesat cu adevarat decat incepand cu deceniul sapte (desi in deceniul
sase Nicolae Liu facuse o explorare de pionierat), a fost metodic cercetat odata cu
elaborarea editiei critice ,intreprinsa de Niculae Gheran in 1968 .I-au fost consacrate
studii aplicate , meticuloase , si de catre Stancu Ilin,pe langa efortul sistematic al
ingrijitorului marii editii Rebreanu.Am considerat util si interesant sa reluam acest
capitol de istorie literara , din perspectiva psihologiei creatiei,avand ca tema centrala
problema identitatii, cu o dubla interogatie .

Sensurile realismului Rebrenian

Realismul nu epuizeaza sensurile operei – e o constatare din ce in ce mai

staruitoare in critica de dupa aparitia volumului lui Lucian Raicu.Metafizicul ,valorile
simbolice,poetica discreta a tainei, explorarea subinconstientului constituie tentative de
imbogatire a dimensiunilor a operei ,de multiplicare a nivelurilor de semnificatie
.Aceasta diversificare a mijloacelor si mizelor artistice nu tine nici intr-un caz de un spirit
epic rigid si realist,ci de unul mobil ,suplu,deschis,permeabil,la sugestiile venite de pe
alte teritorii decat acelea ale socialului ,materialitatii,cauzalitati accesibile sau logicii
curente.E un Rebreanu dincolo de realism,a carui identitate secreta ,greu aproximabila
,solicita un instrumentar critic evoluat ,modernizat .Am evitat sa-l consideram numai
pe accesta adevaratul sau esentialul Rebreanul si ,fara exagerare sau exclusivism,l-am
completat,cum era firesc cu fatetele evidente ,unanim recunoscute,ale pre-realistului
(istoria literara ,capitolul doi dedicat lui Rebreanu) si realistului clasic (capitolul
trei).Istoria ,teoria si critica literara participa in mod egal ,pentru a disocia cele
trei “personaje”la fel de adevarate:un Rebreanu dincolo de realism.Sunt trei ipostaze
,sensibil diferite ,dar care nu se anuleaza unele pe altele ,nu se exclud ,ci se
completeaza in mod fericit.

Rebreanu afirma o puritate “clasica”a formei prin

echilibru,simplitate,accesibilitate,limpezime ,religiozitatea artei ,tipicirea personajelor
,monumentalitate ,rigoarea constructiei geometrice.O astfel de impresie ramane
valabila numai pentru partea operei rebreniene,aceia subsumabila caracterizarii de
“realism pur” dupa expresia Pompiliu Constantinescu.Dincolo de realism inseamna
deci,in cazul lui Rebreanu ,si aceasta aspiratie discret clasicista .Dincolo de realism nu
inseamna deci cu necesitate modernism,ci o permeabilitate la alte tendinte,care pot fi
naturaliste sau expresioniste,dar si romantice sau clasice.

Liviu Rebreanu scrie o proza ce apartine unui realism intarziat si modernitatea

lui,cata e,decurge de aici.Orce valoare,in masura in care e autentica, si deci
actuala.Dincolo de realism inseamna ca exista ,in evolutia constiintei estetice a lui
Rebreanu ,o faza pre-realista de prima tinerete si post-realista capabila sa asimileze
elemente din alte zone,cum sunt inconstientul ,metefizicul si miticul.

In concluzie toti critici care au citit si criticat scrierile lui Liviu Rebrenu au adus
numai vorbe frumoase la adresa autorului sustinand operele sale ca fiind unele din cele
mai reusite din acea perioada.

Zece probleme esentiale ale oricarei exegeze Rebreniene

Numele lui Liviu Rembreanu evoca reflex cateva idei critice nu neadevarate ,dar
devenite locuri comune si ingustimi de receptare prin circulatia lor opresiva
:exclusivitatea obiectivitatii epice,fara urme de subiectivitate si intelectualism
;reducerea operei la trei romane si la epopeea taraneasca;realismul “pur” si materialist
considerat fara acces la metafizica;exagerarea instinctualitatii personajelor,lipsite de
dimensiunea spirituala.Dincolo de aceste prejudecati putem descoperi insa un alt
Rebreanu,mai profund, mai divers si mai adevarat .

Nici un studiu consacrat operei rebreniene nu poate demara fara sa isi raspunda
clar la cateva intrebari:

-Pe ce idei din istoria receptari se poate baza ?

-Cum apreciaza dimensiunile operei rebreniene si cat ia in considerare pentru

propria aplicatie?

-Care sunt scrierile cele mai valoroase?

-Se poate restrange la problema valorii ,cum facuse critica interbelica,sau isi pune
si problema interpretarii de profunzime si a metodei?

-Cum evolueaza sau involueaza talentul lui Rebreanu?

 -Accepta ca un scriitor este liber sa experimenteze pentru a se innoi ,chiar cu riscul
esecurilor, sau estimeaza ca e mai bine sa se autopastiseze?

-Cum intelegem realismul rebrenian:restrans-normativ sau permeabil si deschis?

-Cum se situeaza in orizontul comparativ?

-Singurul care conteaza este numai romancierul sau fictiunile lui ?

Calitatea intelectuala a unei interpretari critice depinde enorm de ce intrbari este

capabil exegetul sa-si puna.Caci raspunsurile nu vin singure fara
provocari:fara interogarea textului si fara auto-interogatia exegetului. Parafrazand un
proverb uzual ,am putea declama cu toata indreptatirea:”spune-mi ce intrebari pui sau
iti pui ,ca sa iti spun cine esti “.

Raspunsul la toate aceste intrebari pe care exegetul si-le pune le vom studia in
urmatoarele subtitluri:

Dimensiunile operei Rebreniene

Exista o mare variabilitate a punctelor de vedere despre opera rebreniana ,

diferentiate dupa aria de aplicatie .Cele mai multe se restrang la scrierile considerate
majore (Ion,Padurea spanzuratilor,Rascoala),restul constituind abia un fundal cenusiu
,daca nu chiar un balast.Capodoperele se comporta vampiric cu restul
operei.Numeroase sunt aplicatiile secventiale ,asupra unei singure carti ,asupra unei
perioade restranse sau asupra unui singur aspect al creatiei literare.Marea monografie
,care sa insumeze toate aspectele ,fatetele,nivelurile ,dimensiunile ,nu a fost inca scrise
despre rebreanu .

Se poate remarca o diferenta apreciabila de la o etapa istorica la alta ,in

preferinte si optiuni ,reprobari si ignorante.Adevarata amploare a operei a relevat-o
numai editia critica de Opere,intreprinsa si sustinuta de Niculae Gheran ,editie ce mai
are inca dupa volumul 16 de indosariat cateva bune tomuri cu jurnal ,interviurile
,corespondenta ,traducerile realizate de scriitor.Ea “incheie de fapt-noteaza Mircea
Zaciu-un complicat proces de clasicizare definitiva a romancierului”
 Este instructiv sa ne amintim fenomenul de recucerire treptata a integralitatii
operei rebreniene ,dupa ce anii dogmatismului circulasera numai cele trei romane
clasice,nuvelistica si o parte din teatru.In 1965,incepe extinderea atentiei si a circulatiei
publice a scriierilor blamate sau ignorate,intrand in campul vizual si analitic pentru
prima data dupa 1945:Calvarul, Ciuleandra si trei din Adam si Eva,puse chiar de autor
sub titlul Calea sufletului- toate incluse in editia de nuvele in trei volume ,aparute in
“Biblioteca pentru toti”,ingrijita de Niculae Gheran.In editie
separata,independenta,Ciuleandra reapare in 1967.Adam si Eva reapare prima data
integral in 1970(ultima reeditatre se petrecuse in 1946).Amandoi revine in librarii in
1971,in colectia de romane politiste “ Clepsidra”,dupa ultima aparitie in 1946.Craisorul
Horia reintra in circuitul public abia in 1975,in volumul 7 de Opere,Jar (impreuna cu
Amandoi),in 1978,in volumul 8.Dintre romane ,cel mai persecutat a fost
Gorila,recuperat ultimul,in 1981,in volumul 10 din seria de Opere.Dar asta nu este
totul,Mai sunt descoperite si lucrari ale lui Rebreanu despre teatru incepand cu volumul
11(1980),totalizand peste1200 de pagini,.printre care multe inedite.Tomurile 12 13 14
(1987-1989)cuprinzand aproximativ 500 de cronici dramatice si alte scrieri despre
teatru.Opere 15 (1991)il redescopera pe autorul insemnarilor de calatorie din volumul
Metropole,imprimat anterior doar in 1931 ,si pe teoreticianul Amalgam,iar imaginea
operei lui Rebreanu e destul de departe de a fi integrala.Un loc distinct va trebui
rezervat traducerilor lui Rebreanu insusi(indeosebi din maghiara,dar si din
germana,franceza ,rusa),unle publicate,altele ramase in manuscris.

Cel mai asteptat dintre documentele postume rebreniene a fost jurnalul , o

asteptare intensificata de esecul tentativelor anterioare de publicare (in 1973, Mihai
Gafita la editura Cartea romaneasca ;Puia Florica Rebreanu in colaborare cu Vasile
Netea la Editura Sport-Turism),de revelatia produsa de fragmentele aparute in presa (
in receptiva revista Vatra)In sfarsit , un prim volum a iesit la lumina abia in 1984,studiu
introductiv de Puia Florica Rebreanu,note si comentarii de Niculae Gheran,in pretioasa
colectie de “Documente literare” de Editura Minerva,cuprinzand pagini din anii1927-
1935;ce de-al doilea volum acopera perioada 1936-1940 ,iar un al treilea volum , care
sa acopere anii 1941-1944,a ramas pana astazi in suspensie .Editorii au urmarit cu
pietate si scrupulozitate restituirea textului si asigurarea informatiei suplimentare,in
comentarii prompte si utile .Indicatia “text ales” ni s-a parut curioasa si deconcertanta
in raport cu asigurarile editorilor in privinta textului integrat .Bogatia aparatului de note
face lectura comfortabila,Acribia informatiei necesare e un lucru rar .Un intreg univers
literar este redesteptat printr-un efort urias de documentare si adnotari.

Orice exegeza serioasa are de luat in seama extensiunea,vasilitatea si varietatea

operei rebreniene, chiar daca productivitatea creatoare nu e extraordinara , iar autorul
nu e uimitor de prolific prin comparatie cu Iorga,Sadoveanu sau Arghezi ,fara indoiala
performerii cantitativi in literatura romana .

Actualul moment al posteritatii lui Liviu Rebreanu ne indeamna sa continuam

explorarea asidua acelor doua treimi scufundate din masivitatea unui aisberg .

Ierarhia interna a scrierilor

Optiunile valorice impuse de critica interbelica in favoarea romanelor

Ion,Padurea spanzuratilor,Rascoalasi perpetuate de manualele scolare nu pot fi
schimbate:ele sunt in concordanta cu realitatea estetica a operei .Din cele trei ,Rascoala
ni se pare atins de un oarecare deplin al receptarii , ce prevede ca se va accentua .Locul
sau il vedem luat de Ciuleandra,dupa cum se poate observa din parcurgerea spectrului
bibliografic in secventa contemporana ,in deosebi dupa anul 1965.

In Istoria sa G.Calinescu a argumentat “felul regresiv cum s-a desfasurat talentul

lui L.Rebreanu”considerand Gorila “scrierea cea mai rea ,infatisand nivelul de jos al
scrierilor sale”.Totusi,in raport cu Jar sau Amandoi ,Gorila e o culme si judecata nu
rezista .Ca echilibru ,coerenta ,obiectivare si valenta simbolica ,Ion este intr-adevar un
pisc.Dar, pentru ca pana in 1920 Rebreanu parcurge un proces dramatic al devenirii
artistice ,mai lung de un deceniu,el este,in aceasta perioada de care nu putem face
abstractie ,un talent progresiv.Curba evolutiei urca din zone nebuloase ,prin nuvele,
spre Ion,se mentine in acelasi platou al unui talent stabil pana in 1922,cand autorul
scrie si face sa apara Padurea spanzuratilor,coboara vertiginos si amagitor odata cu
reprezentarea piesei Plicul,in 1923 ,urca binisor in 1925 spre intelectualizarea din Adam
si Eva,dar ,ramane evident sub cota din 1922,continund sa urce inca putin cu
Ciuleandra in 1926 aluneca spre nivelurile ale lipsei de complexitate si tehnica in
Craisorul din 1929 si Metropole din 1931,tasneste vertiginos in 1932 prin Rascoala al
doilea varf ce comunica peste vaile anilorcu marele platou din 1920 -1922, pentru a
cobora abrupt cu Jar in 1934 intr-o veritabila vagauna din care il va scoate Gorila in
1938 pana la cota mai luminoasa a romanului Adam si Eva,pentru a inclina drumul si a
sombra in 1940 cu Amandoi ,la capatul puterilor.Sinuazitatile mai mari sau mai mici
,imprevizibile in inaltimi si adancimi,traduc grafic dinamica talentului lui Rebreanu,cu
totul inadecvat reprezentabil vizual printr-o linie inflexibila de la Ion la Gorila intr-o
inclinatie continua si rigida .Relieful valoric al operei lui Rebreanu ,cu munti inalti,dealuri
domoale,campii plicticoase si vai adanci ,e mai “natural”decat un plan inclinat ca
echivalent al talentului regresiv.

In privinta selectiei valorice din opera lui Rebreanu este foarte semnificativa o
ancheta intreprinsa de revista Azi,in 1934,printre critici,prozatori si poeti.La intrebarea
“Ce ramane din L.Rebreanu?”,penru E.Lovinescu”nu poate fi decat un singur
raspuns:Ion,daca in selectia criticului si a timpului ar precumpani logica ,tinand cont de
unicitate si caracterul sau reprezentativ”pentru psihica poporului nostru”.Desi “opera
solida ,adancita,unitara,”Padurea spanzuratilor paleste in fata romanelor Hortensiei
Papadat-Bengescu,fiind depasit ca roman psihologic .Felix Aderca da un raspuns scurt
si concis:”100% Ion,90%Padurea spanzuratilor,50%Rascoala,%restul”.Comentariile
sunt de prisos .Al.A.Philippide nu mizeaza pe Ion ci opteaza ferm “in primul rand” pe
Padurea spanzuratilor ,”prin valoarea ei de arta care , in orce timp si loc ,se arata
statornica .Daca Ion ar continua sa intereseze pri tema luptei pentru pamant, intrucat
nu-l valideaza “stricta valoare artistica “,poetul are”oarecari ,sovaieli in ce priveste
Rascoala,caci dupa cum argumenteaza el destul de inprecis ,gustul literar al epoci
noastre nu iubeste acest dozaj”.

Mircea Eliade se plaseaza la polul opus , proclamandu-si admiratia pentru intreaga

personalitate a scriitorului ,cu toate inconstantele lui ,caci “intre cartile sal bune a avut
lungi vacante”Preocupat de calea prozei fantastice si mitologice , Mircea Eliade are
agumentul sau de comvingere :”Cand dupa Padurea spanzuratilor am citit Adam si Eva
am fost sigur ca d.Rebreanu este intr-adevar un scriitor mare:.si Camil Petrescu
recunoaste valuarea de personalitate ce a marcat o epoca literara :”Daca nu ramane
tot ce a scris , si asta e firesc , ramane faptul ca a transformat o miscare literara
tendetioasa (mai mult politca pentru o epoca de arta ,de creatie.El singur e mai mult
decat o intreaga epoca literara .Ce vreti sa ramaie mai mult ? Ion e suficient ca sa
infrunte timpul inca mult ,foarte mult de aiciincolo”.Raspunsul lui Mircea Damian , de
numai un rand , il rezuma parca pe Camil Petrescu :”Din Rebreanu ramane mai intai
Rebreanu .Pe urma Ion “.
 In ierarhia interna a scrierilor lui Rebreanu,primele locuri par fixate definitiv inca
din deceniul al patrulea .Unanimitatea superlativelor o intruneste,totusi, numai Ion,
existand mai mici sau mai mari reprosuri, demne de luat in seama ,la adresa romanelor
Padurea spanzuratilor sau Rascoala.De retinut ca, in aceasta ancheta ,nuvelele(cu o
singuta exceptie)sunt uitate ,Adam si Eva conteaza cu adevarat pentru un singur
opinent(Mircea Eliade)iar Ciuleandra nu atrage nici cea mai fugitiva apreciere pozitiva
.Ostracizat e si Craisorul.Teatrul nu beneficiaza de nici cea mai mica atentie .Nu intra
in calcul Jar ,Gorila si Amandoi, ,care nu aparusera pana la data anchetei .

Rezultatele optiunilor din 1934 trebuie coroborate cu alte atitudini interbelice din
care vom aminti numai cateva judecata lui G.Ibraileanu din 1926 ,pronuntata in eseul
Creatie si Analiza ,este relativa intucat se refera la o perioada restransa de
creatie.Pentru patronul spiritual al Vietii romanesti exista numai “cele doua romane
veritabile ale d-sale care jugravesc societatea ardeleana”.

Valorizarea merita retinuta “Ion….marcheaza o datain istoria noastra literara

.Padurea spanzuratilor e aproape la nivelul lui.(Adam si Eva e lipsit de valuare)”.Dupa
ce in 1928 E.Lovinescu pusese Padurea spanzuratilor “in acelas plan cu Ion”,in varianta
din 1937 a Istoriei literaturi romane contemporane Acest semn de egalitate se pierde .

Relieful valoric al oricarei opere nu ramane incremenit ,are o tectonica si o

variabilitate temporala imprevizibila.Judecatile de valuare si argumentele sunt foarte
diferite si e firesc ca preferintele sa difere de la o epoca la alta .Dupa o eclipsa totala
in anii 1946-1953 ,opera rebreniana renintra in circulatie intai prin Rascoala ,apoi
Padurea spanzuratilor si Ion, romane insotite de mari reticente ideologice,invinse abia
spre 1965.Nuvelele isi iau revansa postuma ,acumuland numeroase comentarii critice ,
mai nuantate si mai rafinate spre 1980 si dupa aceea.Ciuleandra se bucura de cea mai
spectaculoasa ascensiune .De pilda N.Manolescu intr-un articol din 1969 considera ca
“Adam si Eva sau Ciuleandra ar putea sta alaturi de Ion “.E adevarat ca in 1980 se va
revizui si in primul volum din Arca lui Noe va decreta romanul Ion ca “singura lui
capodopra”.

Spectacolul varietatii tematice si stilistice

Campionatul luptei critice in favoarea ideii de varietate a operei rebreniene

este, fara indoiala,Vladimir Streinu,repetand de mai multe ori aceeasi pledoarie:”Liviu
Rebreaunu, privit in marea felurime a formelor de roman pe care le-a practicat , este
un scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o nici o data scriitorii reputati prin agerimea
de conceptie si realizare. In adevar , literatura romana nu mai cunoaste un alt
romancier care sa-si varieze cu atata libertate de spirit formula artistica de la un roman
la altul “.

Stralucirea imaginii complexe a unui clasic se poate realiza si pe calea reducerii

comentariului la capodopere.Desi,teoretic,o carte slaba trebuie sa aiba acelasi destin
indiferent de autorul ei(genial prin alte creatii sau mediocru intotdeauna ),practic se
intampla altfel :Gorila,un interesant roman de mana a doua , va avea intotdeauna o
soarta mai buna ajutat de contextul operei monumentale,decat cel mai inplinit roman
al lui Felix Aderca sau Mihail Sebastian.Se intampla insa adesea ca opera lui Rebreanu
sa sufere extinderea concluziilor valabile numai pentru Ion si Rascoala , asa incat totul
este pus sub lespedea patimi pentru pamant .Insasi notiunea de epopee taraneasca
este intaleasa intr-un sens generic si rezumativ pentru ansamblu.Drama posesiunii
pamantului e numai una dintr-o constelatie mai bogata a operei intregi:drama datoriei
nationale din Padurea Spanzuratilor,drama dragostei neimplinte,cu aspiratie spre
metafizic,din Adam si Eva,drama politicianismului din Gorila ,drama aspratiei sociale
,spre dreptate din Craisorul,drama psihologica din Ciuleandra,drama autobiografica din
Calvarul.Asupra nici unei opere clasice nu actioneaza cu consecinte mai nefaste
prestigiul capodoperelor umbrind aproape in anonimat restul creatiei .

Intre Ion, Padurea spanzuratilor, Rascoala si celelalte romane ale lui Rebreanu
,critica a creat un spatiu mai mic sau mai mare,lasand uneori chiar impresia de
imcompatibilitate intre capodopere si”operele minore “.Judecata de valoare s-a
exprimat tiranic,taind adesea elanul analizelor ,avand placerea sa se mai exercite multa
vreme dupa incheierea unei activitati artistice ,in repetarea inutila a lui “nu” lipsit de
nuante si ezitari.Astfel, au trecut intr-o completare nu neaparat necesara , ca o
anexa.Adam si Eva , Ciuleandra,Craisorul,Jar,Gorila,Amandoi, rezultate,se spunea sau
se insinua (evident ,un uniform de catre toti exegetii),ale unei vacante a inspiratiei si
a puteri creatoare:o vagabondare prin tinuturi diverse, a carei libertate si mobilitate
de spirit –se sublina-sunt singurele castiguri.Daca ar fi sa trasam o a doua linie de
demarcatie,am lasa pentru al treilea plan, intr-o umbra ce e ingroasa din ce in ce mai
mult , numai Craisorul ,Jar si Amandoi.
 In perimetrul realismului obiectiv si dincolo de el

Disponibilitatea multipla a formulelor narative rebreniene este cel mai adesea

victima unei reductii didactice,Fara indoiala ca marca distincta a epicii rebreniene in
istoria romanului romanesc constituie obiectivitatea pana la
impersonalizare,dobandita prin Ion la 1920 intr-un ocean de proza lirica .Se constituie
astfel un model intern al realismului obiectiv,echivalentul romanesc al lui Balzac sau
Flaubert.

Cele mai multe din argumentele definitorii ale artei si viziunii rebreniene vin
pe filiera romanului realist .Autorul isi spune consecvent “optica
demiurgica,omniscenta si omniprezenta”Prozatorul isi introduce cititorul in lumea
fictiunii prin arta speciala a verosimilitati .Glisarea imperceptibila,fermecata,
inselatoare,se petrece intr-un mod la fel de greu definibil atat la intrarea cat si la
parasirea spatiului imaginar.Autorul era perfect constient de ritualul magic al intrarii
si iesirii din fictiune:

“ Cititorul care s-a dus in satul Pripas pe soseaua laterala,trecand peste Somes si
prin Jidovit , se intoarce la sfatsit pe acelas drum inapoi in lumea lui reala.Lumea
romanului ramane astfel in sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amesteca
cu propriile-i amintiri din viata proprie…”(Marturisiri.1932,in Opere 15,p 182)

Verdicitatea de tip realist din Ion creeaza cu atat mai mult deplina incredere in
onestitatea scriitorului cu reperele din teren sunt verificabile:

“ Actiune se petrece in satul Prislop, de langa Nasaud;in roman,Pripas.Pentru a

situa locurile ,pornesc cu cititorul pe soseaua nationala,ma abat,din sus de Amaradia,
pe o sosea laterala care trece Somesul ;apoi,prin satul Jidovita,ajungem la
Pripas.Armadia e numele gasit oraselului Nasaud,precum Jidovita indica satul , ce se
numea inainte Tradam, dintre Nasaud si Prislop.Descrierea drumului pana la Pripas si
chiar a satului si a imprejurimilor corespunde in mare parte realitatii.De cand romanul
Ion a devenit prea cunoscut,si satul Pripas a dobandit o faima pe care n-a nadajduit-
o,niciodata ,calatorilor de marca li se arata de sefii autoritatilor din Bistrita sau din
Nasaud casa in care ar fi stat invatatorul Herdelea,crucea de la intrarea in sat ,casa lui
Ion Glanetasu,carciuma lui Avrum,pe care azi o tine un nepot de-al lui ,si diverse alte
lucruri din roman.”(Marturisirii din 1932,in Opere15,p.173-174)
 Romanul realist alcatuieste,perfect verosimil, o imagine a lumii si anume un
duplicat al ei.Drumul din Ion situeaza”lumea fictiva in marele flux al lumii reale”

Romanul rebrenian corespunde modelului doric,prin imaginea euclidiana a

lumii,impersonalitatea creatorului,cauzalitatea stringenta.

In Ion ,Padurea spanzuratilor si Rascoala punctele de sprijin in realitate cea mai

concreta pot fi urmarite la modul documentar,geografic,social sau istoric.Ele nu lipsesc
nici in Craisorul Horia sau Gorila.Sigur ca realismul nu trebuie inteles la modul simplist
al “copiilor dupa natura”dar el nu exista in afara verosimilitatii.Insa Rebreanu a fost
secretarul societatii contemporane numai intr-o anumita parte a operi lui.Curios este
faptul ca tocmai aici a izbutit realizarile artistice cele mai durabile:acestea sunt
romanele lui autentice.Aspiratia depasirii limitelor poeticii realiste nu poate fi insa
ignorata fara a aduce un grav prejudiciu dinamicii stilistice a prozei rebreniene.

<<Realismul>> lui Rebreanu se dovedeste a fi in ultima analiza impur si in orice

caz altfel orientat decat in genere si cu putine exceptii s-a afirmat .

De altfel,in autodefinirea din Cred,Rebreanu face ape la un vocabular ciudat

pentru un realist:unicitatea sufletului,”misterul eternitatii”,”viata eternizata prin miscari
sufletesti”obsesia absolutului eteric,enigmele vietii,ale iubirii si ale mortii.(Opere
15.p.161-163)

Instinctul metafizic al Erosului

In Metafizica sexului,Julius Evola isi fondeaza intraga demonstratie a carti pe

revelatia “fondului elementar nu fizic ,ci metafizic al impulsului erotic”

Rebreanu ilustreaza tocmai o astfel de perspectiva paradoxala asupra instinctului

metafizic al erosului;e zona ambigua,genuina,spiritualista,in care se vede indepartarea
de instinctualitatea naturalista, lipsita de un plan atat de abstract si de o aspiratie atat
de patetica spre absolut ,Nu exista roman al lui Reberanu in care iubirea sa-si realizeze
aspiratiile in plan terestru.In cele mai multe din cazuri nici nu putem intrezari
posibilitatea unei armonizari a doua fiinte decat in postumitatea lor,in viata eterna
inchipuita dupa moarte.Substanta epica este funciar tragica,un tragism izvorat din
energiile dezlantuite ale erosului tulburat si amenintat de alte valori sau false valori.
 Erosul isi gaseste o rezolvare,o izbavire numai dupa moarte,de aceea o invoca si
o asteapta :”ridicata mult deasupra instinctului,pana la dimensiunea
metafizica,dragostea lui Rebreanu nu inceteaza sa evoce perechea ei tragica
:moartea”(Sandulescu,p.123).

Cu toata evidenta si aparenta de conflict social din romanele sale,nucleul

genereator al tragediilor si primum movens al epicului trebuie cautate in scenarul
erotic.Aceasta situatie dramatica interna(iubirea intrerupta de moarte sau deviata din
drumul ei firesc de scopurile sociale sau politice ale individului )exercita presiunea
asupra imaginatiei .Rezolvarea este o compensatie in imaginar.Fantasma cea mai
frecventa pentru erosul rebrenian e cuplul etern si fericit in postumitate,ca o forma
particulara de intruchipare a utopiei erotice.Pentru personajul lui Rebreanu iubirea
inseamna,paradoxal,un mod de a trai viata plenar si a o confirma efuziv,ci o cale de a
imblanzi sau chiar infrange moartea.Ideea cuplului etern este o forma imaginara prin
care Eros il invinge pe Thanatos,ca sa sugeram un scenariu mitic de confruntare a doua
principii echivalente cu doua zeitati.Cronos nu-si mai devora fii,ci este el insusi
“devorat” de aspiratia metafizica a Erosului sublimat.

Compensatia instinctului vietii se realizeaza prin intermediul unei

fantasme.Fantasma este de altfel termenul cel mai portivit pentru a numi rezultatul
unui proces psihic ce urmareste realizarea unei dorinte sau aspiratii.Iubirea e,pentru
personajele lui Rebreanu,nu o ipoteza de vietuire,ci o sansa de supravietuire.Fantasma
cuplului etern e strans si discret legata decrezul artistic al scriitorului.

Romanele lui Rebreanu nu inteleg dragostea ca pe o forma de libertate ,ci ca pe

o forma de manifestare a destinului.Mitul cuplului etern angajeaza intreaga viziune a
romancierului ,viziunea pe care o putem defini numai prin identificarea elementelor de
esenta spiritualista ,capabila sa-si subordoneze tendintele realiste si sa le integreze
subtil unui idealism discret ,dar consecvent si staruitor.

Intelectualismul implicit

Un alt aspect major al culturii lui Rebreanu ar fi activitatea de traducator din

literatura universala.Niculae Gheran observa ca acesta se concentreaza aproape in
exclusivitate,cel putin din punct de vedere editorial,in perioada anterioara aparitiei
romanului Ion.Traduce mult din confinul sau maghiar Mikszath Kalman, ca si din proza
declaratului sau prieten Szini Gyula ,un scriitor obscur;unele texte din acesiti autori sunt
oferite spre publicare sub numele propriu al traducatorului,desi sunt
prelucrari.Intentioneaza sa traduca Razboi si Pace, tentativa din care au ramas numai
fragmente in manuscris,ca si din razboiul lumilor de H. G. Weels.In 1914 publica in mai
multe numere din revista Rampa nuvela Krotkaia(smerita)de Dostoievski; in1915 si
1916 publica in alte reviste schite si nuvele de Courteline si Cehov;schitele acestuia din
urma vor fi reunite in volumul Gura femeii din , 1916 .Selectia lui Rebreanu include
alaturi de scriitori romani (C. Negruzzi,Al Odobescu,Ion Creanga,V Alexandri) si scriitori
straini ca Tolstoi,Balzac,Dickens,Boccaccio,Petronius,Washington Irving,Zola,Gorki
insotite de scurte si banale prezentari.(Opere 16 p.164-174)in 1921 si 1922, Rebreanu
mai publica doua volume de traduceri;primul de Marcel Prevost,Fecioarele nebune si
celalant,in doua parti ,din O mie si una de nopti.Evidenta traducerilor nu este aici
completa ;ea ar include si piese de teatru , lucrari cu caracter filozofic sau
stintific(fragmente din Gustave le Bon, spicuiri din Nietzsche etc.) Rebreanu avea insa
un mod particular ,lucid ,de situare in universul valorilor bazandu-se pe propria selectie
si pe propriul gust estetic.O fila manuscrisa din arhiva sa (insemnare databila in jurul
lui 1921)ofera o imagine bine articulata a preferintelor epice.

Totalul nu cuprinde decat 21 de nume ,dar surprinde absenta

exemplelor padicmatice din literatura germana;e de presupus ca diferenta de patru
locuri pana la 25 ar fi fost acoperita cu titluri din aceasta arie lingvistica.Ori cat am
glosa pe marginea acestei liste (vazand ,de pilda ca mai potrivite in sistem numele lui
Hardy sau Galsworthy decat ale lui Defoe sau Jacobsen)nu putem sa nu remarcam ca
e vorba de preferintele unui scriitor realist, care isi cunostea de foarte timpuriu locul,
rolul , afinitatile , inzestrat cu constinta exacta a propriei valori, atunci cand nu-i
aparusera decat Ion si probabil Padurea spanzuratilor.

Orizontul comparativ

E indubitabil ca inceputurile scrisului lui L.Rebreanu sunt marcate de intersectarea

a trei zone culturale :maghiara ,germana si rusa.Printre reperele sale
importante,tanarul Rebreanu fixeaza in anii 1907-1915 numele scriitorilor
maghiari Mikszath Kalman si Szini Gyula.Din proza celui dintai traduce si publica intr-
un mic volum nuvela “Cavalerii”,aparuta in versiunea romaneasca exact in anul
debutului cu Framantari in 1912.O povestire a aceluiasi ,”Taranu si coasa “,este inclusa
de Rebreanu in cuprinsul volumelor sale “Rafuiala “(1919)si “Cuibul viselor”(1927),dupa
ce fusese publicata in 1913 in “Universul literar”.

E mai mult ca sigur ca Rebreanu si-a construit cultura sa majora prin intermediul
limbii germane.Blibioteca lui era predominant germana:chiar pe unii scriitori maghiari
contemporani cu el se pare ca i-a citit in traducere germana;nu exista nicio indoiala ca
pe marii scriitori rusi i-a cunoscut si uneori i-a tradus prin intermediar german.Romanul
“Taranii” de W.Reymont,scriitorul polonez premiat Nobel ,poate fi cunoscut de
Rebreanu tot pe calea unei traduceri in germana care exista din 1912(Ilin 1 ,p.61).

Realismul rus al lui Gorki,Cehov,Tolstoi si Dostoievki a avut ,fara indoiala ,un rol
catalizator in constituirea viziunii rebreniene asupra lumi.

Din opera lui Gorki pregatea inca din 1910 traducerea “capodoperei” “Douazeci si
sase si una”(v.Jurnal 1,p.336),publicata in volum separat in 1919,in cadrul selectiei
“Scriitori celebri”,de care se ocupa la editura Steinberg.Traducator si din Cehov(in
volumul de schite “Gura femeii” din 1916),fondul stilistic al nuvelei rebreniene se
dovedeste rezistent la sugestiile Cehoviene.

Orizontol comparativ pe care il deschide opera rebreniana dovedeste cel putin

doua tendinte:cea dintai,ca scrisul lui Rebreanu se indeparteaza de modelul realitati
(decisiv in procesul de creatie a romanului Ion sau a multor nuvele anterioare)spre un
model livresc,mai mult sau mai putin vag(de la metempsihoza din Adam si Eva la
romanul politist din Amanoi);cel de-al doilea adevar dezvaluit e acela ca Rebreanu
urmareste cu abstinatie dobandirea unor semnificati universale,care ies mai bine in
evidenta prin asocieri comparatiste favorizante.Desi inlatura adesea,ca pe niste
suspiciuni nedorite constatarile desimilitudini sau omolgii,Rebreanu creeaza aproape in
totdeauna cu un sentiment(pe care uneori prefera sa-l tina secret )al dialogului cu
valorile literaturii universale .

Drama creatiei ca subiectivitate reprimata

Jurnalul rebrenian creeaza o asteptare inedita,fara a oferi in cele din urma o

veritabila surpriza:aici,in intimitate ,scriitorul promite sa se confenseze,adresandu-se
direct postumitatii,la persona intai ,peste capul contemporanilor,cu orgoliie si
susceptibilitatile lor.Banuim,la startul lecturii ,ca vom auzi aici ,in sfarsit vocea
scriitorului vorbind in numele sau,fara intermediari,fara delegarea lui Remus Lunceanu
din Calvarul,cu misiunea de al disculpa pe autor,fara neutralitatea rece si obiectivitatea
necrutatoare din romane.

Drama cea mai profunda si semnificativa la care asistam este jurnalul rebrenian e
drama creatiei ,mai precis drama obiectivitatii,desi ea e discreta.Aici se vede cel mai
bine in toata opera scriitorului ca Rebreanu isi ascunde din decenta subiectivitatea si
,asa cum spuneam,resimpte obiectivitatea in proza ca pe o necesitate artistica
superioara,ca un sacrificiu in sine. E cuprinsa aici o lectie de literatura dintre cele mai
subtile,indreptata in mod deschis impotriva reflexelor modernitatii: a nu exhiba
subiectivitatea ,tehnicile scrisului si ale constructiei de dragul emfazei si in defavoarea
creatiei epice,a limpezimii si cursivitatii;opera trebiue sa-si castige independenta fata
de creator , sa nu o vedem umil legata a cu o mie de fire de manile creatorului ,moale
si lipicioasa ,ca o coca insuficient framantata .Sigur ca aceasta manevrare la vedere a
procedeelor epice si egotismul textualist sunt cuceriri ale modernitati, dar e util sa le
vedem confruntate cenzurare si demnitatea rebreniana care sufera si traieste in tacere
drama creatiei.In fond ,caietele de creatie ,variantele romanelor si jurnalul ne fac
martorii unui proces chinuitor: o subiectivitate care se neaga sau se obiectiveaza
aproape complet.Mitul obiectivitatii e trait dramatic de creator si ,reconsiderat, trebuie
sa-l intelegem ca o drama continua a unei subiectivitati mocnite si cenzurate
.Subiectivitatea si profilul psihologic ale scriitorului se dezvaluie in detalii nebanuite
,intr-un proces ale carui etape sunt derulate cu incetinitorul.

Polivalenta creatoare

Ideea ca Rebreanu se pregateste in tot ce face si scrie numai penrtu a fi romancier

este profund gresita.Drumul spre sine nu inseamna o alegere ,una sigura ,dintr-o serie
de posibilitati,ci configurarea unui eu multiplicat,legitimat in mod egal de un evantai de
identitati artistice.pe langa ipostaza de romancier,Rebreanu isi consolideaza simultan si
cele lante variante de existenta estetica si intelectuala:nuvelistul si dramaturgul ,dar si
publicistul si cronicarul dramatic sau intelectualul dramatic cu mari responsabilitati
culturale,publice isi cuceresc dreptul la o identitate distincta .Alaturi de aceste ipostaze
isi face loc spre sfarsitul deceniului trei si Marele Gospodar din jurnalul de la Valea
Mare .
 O alta dovada este preocuparea staruitoare,obsesiva, pentru teatru,fie in ipostaza
de autor (dupa cadrilul din 1919 mai scrie si iese la rampa cu Plicul, in 1923 si Apostolii
in 1926),fie in aceea de cronicar dramatic (foarte activ din 1910 pana in 1924),fie in
aceea de director (1928-1930,1941-1944).Dovada la fel de peremptorie e legitimarea
publicistului sub pseudonimului Ion Jale scriind despre Basarabia ,Ardeal si Bucovina,
in 1918 si 1919 .Dovada induvitabila este preocuparea traducatului si-a cunosccatorului
de literatura universala in exact aceesi ani,pentru colectia “Scriitori celebri”.Sa nu-l
uitam pe calatorul din Metropole (1913),ca si din alte note de drum.Sa nu-l ignoram pe
marturisitorul din Amalgam(1943),din proiectatele Spovedanii,din Jurnalul postum.Sa
ne amintim ca episolierul ni s-a facut cunoscut numai printr-o imfima parte a
corespondentei, aceea de familie ,publicata in volumul La lumina lampii.

Scriitorul isi acorda lui insusi o mai mare importanta ca traducator decat ii acordam
noi astazi.In 1919,pe pagina a doua a volumului Rafuiala,Liviu Rebreanu se recomanda
ca autor nu numai prin cele trei volume de nuvele aparute anterior-Framatari(Orastie
1912),Golanii(Bucuresti 1916)Marturisire(Bucuresti 1916) ci si cu cele trei volume de
traduceri,insa ridicate la rang de opera proprie,in rand cu celelante
titluri;Cavalerii,roman dupa Mikszath,1911;Gura femeii,schite dupa
Cehov,1916;povestea unui dor, roman dupa Bernhard Kellermann,categorisite ca
prelucrari….personale,prin acel’’dupa’’,care isi are farmecul sau .

Romancierul Rebreanu nu traieste singur,nu rezista fara umbrele lui insotitoare

din domeniile invecinate legintimandu-se intr-o confrerie de euri.Privilegierea
romancierului nu trebuie sa conduca la tendinta de a face tabula rasa in jurul
lui.Mitizarea romancierului Rebreanu,in sens exclusivist ,conduce la falsificarea a unei
personalitati multiple.Imaginea este si mai saraca,redusa la doua-trei trasaturi de
portret,atunci cand si romancierul este victima unui reductionism de al doilea grad,prin
limitarea la una,doua sau,cel mult,trei capodopere.Capacitatea de multiplicare a
ipostazelor personalitatii lui Rebreanu dovedeste masurile ei de energie intelectuala.

Portretul moral, politic si artistic al unei constiinte

In mod deschis sau,alteori,aluziv,unii dintre contemporanii scriitorului,dusmanosi si

agrsivi,au formulat suspiciuni in legatura cu episoade mai umbrite din biografia lui
Rebreanu.Doua evenimente sunt vizate in mod deosebit.Cel dintai priveste
inprejurarile demisiei,in 1908 ,din regimentul regal maghiar de infanterie din Gyula,in
urma unor nereguli financiare(v, Gheran 1,p. 145-164)retras la Prislop mai intai ,apoi
plecat la Bucuresti,scriitorul va fi arestat in 1910 la cererea guvernului maghiar si
extradat in vederea unor noi cercetari;va da explicatiilt necesare ,intr-un memoriu si
intr-o scisoare catre Mihail Dragomirescu(v,Jurnal 1 ,p.331-338),din care rezulta
implicatiile politice de razbunare impotriva publicistului,Rebreanu,care ,fost cetatean al
Imperiului Austro-Ungar ,dadea prin 1909 dovezi de bun roman(am analizat mai
amanuntit intreaga situatie in mai multe paragrafe criza de identitate).Al doilea aspect
considerat grav priveste colaborarea lui Rebreanu la ziarul Lumina,condus de C.Stere,in
1918,pe timpul ocupatiei germane a Bucuresilor,imprejurare care i-a atras acuzatia
decolaborationism politic.Acestea sunt cele doua capete de acuzare,care i-a creat lui
Rebreanu, prin reiterarea lor,un adevarat cosmar al vietii.De aceea,va nota
deznadajduit intr-o insemnare pregatitoare pentru Spovedanii:

“Am fost scriitorul cel mai crunt atacat .Nu mi-a fost crutat nimic.Viata mea cea
mai intima ,ca si activitatea mea publica.Si ce oameni m-au atacat ?!N-am raspuns
niciodata”.(Opere 15,p. 412 )

E un fapt cunoscut acela ca Rebreanu devine o celebritate in epoca dupa aparitia

,in 1920 ,a romanului Ion.Ca urmare a unei curiozitati publicistice,procesul de creatie
exercita o adevarata fascinatie .Mai mult decat atat :scriitorul era consultat de reviste
prin interviuri si anchete in felurite probleme culturale si politice ,ba chiar edilitare.

Caruselul interpretarilor ofera un spectacol interesant al inteligentei critice,din care

nu lipsesc reusitele comprehensive,dar nici erorile sau ingustimile.El are insa o sansa
de a ajunge la adevarul operei si anume posibilitatea practica de a reveni asupra
erorilor lui.Si mai are o sansa ,ca adevarul despre opera literara razbate prin activitatea
intregi bresle a criticii literare . Cu alte cuvinte, putem descoperi valuarea unei opere
numai parcurgand toate referintele critice despre ea .Este tocmai ceea ce am
incercat sa intreprindem in sectiunea dedicata spectrului bibliografic , insa nu printr-o
parcurgere completa a tututor referintelor critice,ci numai a reperelor mai semnificative
.Istoria unei opere se constituie din istoria interpretarilor sale ,din diversitatea
confruntarilor cu contemporaneitatea si posteritatea .
Capitolul I

Scopul acestui capitol nu este inventarietatea detaliata si exhaustiva a tuturor

opiniilor despre opera lui Liviu Rebreanu. O astfel de descriere cuambitia completitudinii
ramane de indeplinit intr-o lucrare biblio
grafica adusa la zi, dar in corpul unui eseu monografic ca acesta ar
deveni fastidioasa. Cu toata intentia unei vizionari rapide, capitolul
a capatat, si asa, o prea mare extindere. Cercetari bibliografice par
tiale sau selective1 exista, mai vechi sau mai noi. Desi face abstrac
tie de Lucian Raicu, exilat din 1986 in Franta si, datorita constran
gerilor cenzurii, exclus dintre referinte, un bun ghid de orientare e
antologia de texte critice insotita de un mic repertoar bibliografic,
intreprinsa de Paul Dugneanu in 1987 (LR-BC)2, la care se adauga,
ca prefata, o perspectiva istorica asupra evolutiei receptarii si inter
pretarilor.Intentia noastra este numai de a fixa cateva repe-re de a semnala tendinte
si orientari estetice sau genealogic ideologice in functie de epocile de receptare si de a
detasa cateva idei si interpretari simptomatice, asa cum rezulta dintr-o radiografie cu
un interes precis: acela de a gasi filiatiile si punctele de sprijin sau de orientare
generala, necesare pentru a trasa propriile coordonate ale unei noi interpretari de
ansamblu - noutate relativa intr-o exegeza stimulata de sugestii, tentative si trasee
schitate anterior. Astfel speram sa devina limpede ca acest studiu se inscrie firesc intr-
un cadru bibliografic ce nu poate fi ignorat fara a afecta insasi onestitatea actului critic,
oricat de original. Eseul nostru monografic continua in mod declarat explorari
anterioare, reia interogatii si investigatii analitice ce au ajuns la anumite formulari, re-
zultate, impasuri sau limite - de care nu se poate sa nu tinem cont. Opera exista prin
interpretarile critice; esenta ei nu se afla in afara sau dincolo de critica si istoria literara,
decat intr-o perceptie ce are idiosincrasia comentariului considerat parazitar. Opera
unui mare clasic are o istorie si aceasta este reprezentata fidel de fenomenul
receptarii.Intampinat pana prin 1925 de o critica in cea mai mare parte doctrinara sau
chiar sectara (criticile de directie), Rebreanu se va impune in intervalul urmator (pana
in 1944) printr-o critica estetizanta si liberali/anta, degajata de obligatii partizane si
situata cu moderatie pe platforma exigentelor modernitatii. in postumitate, opera
rebreniana are de indurat in anii 1945 - 1964, timp de aproape doua decenii, obtuzitatea
unei critici sociologizante si ideologizante, pentru ca dupa 1965 sa se petreaca o
deschidere progresiva atat spre integralitatea operei rebre--f niene, cat si spre
diversitatea perspectivelor si metodelor critice.

1. Critica interbelica: in limitele realismului traditional

Filmul receptarii interbelice

Mult simplificat, filmul receptarii interbelice are o trama destul de clara. Volumele
de nuvele ale lui Rebreanu apar intr-o indiferenta cvasi-genera-la, cu exceptia sprijinului
entuziast al lui Mihail Dragomirescu. Pana in 1920, odata cu Ion, iesit ca din pamant,
nu exista o problema Rebreanu pentru critica romaneasca; ea se formuleaza si se
complica dupa aceea. Se pot identifica doua atitudini distincte. Una a criticilor de
directie, care il primesc pe Rebreanu cu o subtila moderatie de apreciere, cu exceptia,
iarasi, a lui Mihail Dragomirescu. in perioada ei ieseana, Viata romaneasca avea in topul
sau deja un mare prozator, pe Sadoveanu, si langa dansul nu parea sa mai incapa inca
unul, dupa felul in care scriu G. Topircea-nu, Octav Botez si G. Ibraileanu despre
Rebreanu; netemperata, scapa in revista, in 1921, parerea entuziasta a tanarului
Tudor Vianu (care nu facea parte din staff), dar va fi neutralizata in curand. Din punctul
de vedere al exigentelor modernismului, E. Lovinescu sesizeaza in Sburatorul carentele
de intelectualitate si de citadinism ale prozei rebreniene si-i elogiaza izbanda
obiectivitatii. Tudor Ar-ghezi, in nume propriu, isi permite sa reactioneze violent la „stilul
cenusiu' din Ion, dar o facea cu infatuare modernista. Nicolae Ior-ga mai apara inca, in
1934, in Istoria literaturii romane contemporane, reduta demult ruinata a
samanatorismului, citindu-1 nemultumit pe Rebreanu cu exigentele nationalismului
militant. Cel de-al doilea tip de atitudine critica apartine tinerilor Tudor Vianu, Pom-piliu
Constantincscu, Perpessicius, Serban Cioculescu, G. Calines-cu, Vladimir Streinu.
Componenti ai celei de-a treia generatii post-maioresciene, ei vor practica o lectura
critica cu adevarat libera de orice doctrina sau ideologie de grup. Vor instaura dupa
1925, cand intra primii in arena, pana in 1944, la moartea scriitorului, o „regalitate' a
lui Rebreanu, care il plaseaza alaturi sau chiar deasupra lui Sadoveanu. Dar sa vedem
„filmul' intr-o versiune mai ampla.

Nuvelistul stingher

Pana in 1920, prozatorul Rebreanu - nuvelist cu experienta din ce in ce mai bogata

- e aproape cu totul ignorat de critica momentului. Publica
volumele Framantari (1912), Golanii (1916; editia a doua, in
1920), Marturisire (1916), Calvarul (1919), Rafuiala (tot 1919) - cu un minim ecou
critic. E un publicist activ, e implicat in viata literara, dar cartile parca si le trimite in
pustiu. Dezolarea o va fi resimtit si autorul. Pana sa ajunga la marele sau prestigiu de
dupa aparitia romanului Ion, la difuzarea si receptarea generoasa a prozei lui, Liviu
Rebreanu a trecut, inainte de primul razboi, prin calvarul aspiratiilor si esecurilor
incepatorului. Evolutia lui ca nuvelist nu este insotita de o critica de intampinare atenta,
situatie explicabila prin starea precara a vietii noastre literare. Nu e nimic semnificativ
denut din extrem de putinele si saracacioasele note critice despre volumele de nuvele
ale lui Rebreanu3. Primul text critic i se datoreaza lui C. Sp. Hasnas:e o consemnare
mediocra a volumului de debut Framantari, o semnalare formala a cartii4.

Daca nu s-ar fi sinucis in 1913, e de banuit ca Ilarie Chendi s-ar fi aplecat staruitor
asupra operei ardeleanului cu care avea multe lucruri in comun (originea, cultura,
tendintele estetice si nationale). Ilarie Chendi va fi acela care il va indrepta pe Rebreanu
spre primul sau protector, dupa propria marturisire a scriitorului: „Printre primii scriitori
pe care i-am cunoscut in Bucuresti a fost Ilarie Chendi. intr-o zi, avand o bucata in
buzunar, Chendi mi-a spus: - Du-te si citeste-o la cenaclul lui Mihalache
Dragomirescu' (Jurnal 1, p. 400; Gheran 1, p. 247).

in faza debutului in presa romaneasca, in anii 1908 - 1909 ai pregatirilor febrile,

speranta lui Rebreanu se indreptase spre G. Ibraileanu, caruia ii trimite din Prislop la
Iasi schita Domnul Ionica, insotita de o scrisoare (v. Opere 1, p. 362). Nu primeste nici
un raspuns din partea criticului de la Viataromaneasca. Trebuie sa remarcam si sa
subliniem faptul ca in faza debutului sau romanesc Rebreanu este foarte preocupat de
relatia cu criticii, lucru evident si in conspectele din Caiete.
 Criticul providential

Dupa ce publica in toamna lui 1908 primele nuvele, Codrea si Ofilire, in

revista Luceafarul de la Sibiu, pleaca la Bucuresti si, la recomandarea imaginara (putin
probabila) a lui Cosbuc, dar la cea reala a lui Ilarie Chendi (v. Gheran 1, p. 247),
frecventeaza cenaclul lui Mihail Dragomirescu. Este publicat in Convorbiri
critice, cooptat ca secretar al revistei Falanga literara si artistica, este promovat si
sustinut moralmente de critic, intr-un moment dificil, de cumpana: anul 1910, cand
este extradat la cererea guvernului austro-ungar (Gheran 1, p. 296). in prima sa
tinerete, Rebreanu are mai mult de-a face cu criticii decat cu critica. Cu toate ca
in Memorii (II) E. Lovinescu ironiza lipsa de gust si de discernamant estetic a lui M.
Dragomirescu, nu poate sa nu consemneze importanta gestului sau de sprijin:
„Oricum, e

un fapt ca, intr-o epoca lipsita de reviste si fara alta miscare literara decat aceea
de la Iasi, Rebreanu a intrat, ca sa zicem asa, in dependenta estetica a «scoalei noi» a
d-lui Mihail Dragomirescu, prin a carui staruinta si-a facut loc si la Ordinea tachista'5.
E. Lovinescu nu pierde ocazia de a releva ironic, pe buna dreptate, si uniformitatea
elogiilor impartite de maestru tuturor ciracilor, astfel incat opinia favorabila
dragoiniresciana nu are semnificatia descoperirii unui talent, ci este numai un efect al
rutinei redactionale. Gestul e oarecum similar cu salutul norocos al lui Iosif Vulcan
pentru Eminescu. Oricum, e iui fapt ce trebuie consemnat acela ca in 1916 al doilea
volum de nuvele al lui Rebreanu, Golanii, apare insotit de prefata lui M. Dragomirescu.
Acesta ramane cel mai important gest si text critic despre Rebreanu inainte de 1920.
Criticul remarca din cuprinsul volumului Hora mortii, Dintele, Golanii, Culcusul,
Prostii, Nevasta, care aduc „o nota noua si interesanta in nuvelistica romaneasca - si
am putea zice, chiar in nuvelistica in genere'6. Dupa cum se vede din a-cest adaos,
aprecierea criticului nu-si tempereaza elanul si patetismul. Observatiile prefetei se
grupeaza in jurul a trei aspecte principale: mediul social relevat de nuvele (cu indivizi
„simpli si obisnuiti', dar si „ticalosi' sau elementari, care„rareori trec de un oarecare
nivel sufletesc'), tragicul ca fond problematic general („tragicul obisnuitului, tragicul
crizelor firesti, tragicul slabiciunilor inerente firii omenesti') si, in sfarsit, formula realista,
afectata de tuse naturaliste. Pe acest din urma subiect, fraza criticului, destul de
alambicata, gaseste un nou prilej de elogiu: „D. Rebreanu are un cadru de un realism
pe care unii l-ar putea califica de naturalism zolist, daca imaginatia sa nu l-ar innobila
printr-un stil si o limba de-o aspra originalitate, plin de o seva indrazneata, care
transfigureaza lucrurile si le da o viata ce le armonizeaza cu starile sufletesti descrise'7.

Perseverenta lui Mihail Dragomirescu.Cand Rebreanu va ajunge in perioada lui de

glorie, aceasta prefata va constitui un titlu de mandrie pentru critic. M. Dragomirescu
va persevera in sustinerea opiniei favorabile despre prozator, dar, dupa aparitia
romanului Ion, vocea lui se va pierde in concertul general al elogiilor. Va mai folosi
doua ocazii pentru a-si innoi declaratia de admiratie si fidelitate. Una e publicistica, iar
cealalta doctrinara. Un articol din 19228 arunca o privire estimativa asupra
romanelor Ion si Padurea spanzuratilor, nu inainte de a arata cum a „recunoscut
genialitatea lui Rebreanu' si de a-i „releva cu toata taria marele rol viitor'' in poezia
epica, alaturi de Mihail Sorbul in poezia dramatica. Dintre nuvele retine Culcusul,
Goianii si Dintele, „capodopere ale realismului estetic in limba romana'. in Ion, „un fel
de epopee a romanismului', este incorporata si o valoare universala, fiind „simbolul
ambitiei tragice care ne arde sufletul', „expresiunea primitiva a ambitiunii care roade
sufletul oricarui om in general'. in Padurea spanzuratilor, o „carte halucinanta', se
realizeaza in primul rand „analiza unei psihoze', scrutand adancurile unei maladii
sufletesti. Deloc zgarcit in superlative, M. Drago-mirescu si-1 revendica de fapt pe
Rebreanu ca pe un reprezentant al directiei sale estetice de la Convorbiri critice, ca pe
o incununare pentru „scoala noua'. Gestul revendicarii doctrinare va fi repetat, fara o
argumentare analitica, in vasta sa lucrare sintetica de istorie literara Samanatorism,
poporanism, criticism, integrandu-1 pe Rebreanu - de asta data numai pe baza
nuvelei Dintele - in capitolul Poezia epica la „Scoala noua', alaturi de Emil Garleanu, Ion
Dragoslav, Gh. Valsan, Corneliu Moldovanu si Georgc Gregorian9. Turnura elogioasa nu
e decat simptomul vanitatii unui sef de scoala, prelungindu-si meritele mult dincolo de
perimetrul ei. Si totusi, rolul lui trebuie recunoscut, cum a facut-o Serban Cioculescu la
o privire retrospectiva in 1936: „Lui M. Dragomirescu i se multumeste, printre altele,
divinarea primelor licariri ale vocatiei lui Liviu Rebreanu. La scoala cea buna a viitorului
estetician absolut s-a format obiectivitatea scriitorului. Directorul Convorbirilor
critice iscodea aceasta insusire si, unde o intalnea, o incuraja ca pe un element esential
al productiilor epice. Este probabil ca aceasta calitate fundamentala a lui Rebreanu,
obiectivitatea, desi ii era structurala, nu si-ar fi gasit un teren prielnic, daca scriitorul si-
ar fi legat destinele de vreuna din directivele tendentioase ale scrisului din epoca'10.

Ecouri cu efect controlat

 Din perioada strict nuvelistica abia daca mai putem retine recenzia de complezenta
semnata de G. Topirceanu la Golanii, in Viata romaneasca (LR-BC, p. 88-90). Dupa ce
se refera la cateva titluri, poetul constata: „Oameni, mediu, intamplari, totul e de o
tristeta cenusie, mohorata, definitiva. Si pesimismul acestui scriitor ia forma literara a
celui mai navrant realism'. Culcusul, Dintele, Hora mortii transpun un sentiment
„pfozaic, real, incolor, de o a-maraciune terasanta'. Exigent, in final, cronicarul
improvizat nu iarta stangaciile de exprimare si regionalismele1'Sa mai ramanem putin
in raza Vietii romanesti, caci ea reprezentase orizontul de aspiratie al tanarului
Rebreanu. Interesant este ca in 1921 i se consacra in revista doua cronici
romanului Ion. Prima - in ianuarie - a-partine foarte tanarului Tudor Vianu (LR-BC, p.
100-106) si e, in mod evident, venita din afara grupului poporanist, caci e in intregime
favorabila autorului. Tudor Vianu isi incepe intampinarea cu aprecierea romanului ca
„icoana complexa, vie, fara exuberanta, bogata in a-manunte de observatie', continua
prin a descrie romanul .social - caci „interesul cade asupra relatiunilor proprii Ardealului'
- si conflictul psihologic. Propune sa fie inlocuita notiunea de obiectivitate
epica cu aceea de „viziune sintetica'. Remarca depasirea „romantismului nationalist'
atat de frecvent la ardeleni, pentru o reprezentare „pozitivista' a vietii nationale.
Considerand, in incheiere, romanul „adevarata poema a Ardealului' 12,Tudor Vianu, fara
cea mai mica reticenta, se sprijina pe o judecata pozitiva: „Siguranta si unitatea gestului
care isi conduce viata prin pasiune la posesiunea pamantului si la posesiunea femeii are
o maretie reprezentativa' (LR-BC, p. 105). Despre imprejurarile aparitiei acestei cronici,
Tudor Vianu isi va aminti mai tarziu, in 1957: „Cand a aparut Ion am fost cel dintai care
i-am consacrat o recenzie, in Viata romaneasca. Ibraileanu imi cedase aceasta priori-
tate, urmand sa revina el insusi mai tarziu'13 (LR-BC, p. 79).

La numai cateva luni, in iulie 1921, revista revine asupra subiectului cu un punct de
vedere „oficial', semnat de Octav Botez, unul din fidelii critici de casa ai familiei iesene
din jurul lui G. Ibra-ileanu (LR-BC, p. 108-114). Dupa un excurs istoric, un tur de ori-
zont, Octav Botez il asaza pe Rebreanu in perioada de maturitate a romanului
romanesc, ce si-a dobandit, in sfarsit, spiritul obiectiv. Nuvelele nu-i solicita nici un
interes (e, de altfel, o atitudine generalizata a criticii interbelice), pentru ca, mediocre,
vadesc „inclinatie spre detaliul trivial si spre o forma de realism brutal si rece' (LR-BC, p.
109). Continutul dramatic al romanului Ion este bine sustinut de naratiunea dinamica,
alternanta planurilor, „dimensiunile de fresca', absenta notelor false, deformatoare sau
idealizatoare, „privirea senina si clara' a naratorului abstract. in partea a doua a cronicii
se aglomereaza observatiile critice cu jumatate de gura, falsele elogii ce dovedesc, in
fond, o opinie neclarificata: „natura nu a-pare des in romanul d-lui Rebreanu', pentru
ca il intereseaza oamenii; autorul „nu e lipsit nici de viziunea plastica a lucrurilor'; satul
e redat „nu fara culoare sau relief; cate un peisaj, citat ca exemplu, e „destul de reusit'.
Scepticismul criticului se da in vileag cu asupra de masura cand e vorba de stil; „lipsit
de o puternica nota personala', e „partea cea mai vulnerabila' a operei lui Rebreanu:
„stilul d-lui Rebreanu e lipsit de descrieri, naratii sau analize cu mijloace artistice de
primul rang, nu are stralucirea si virtuozitatea pe care o intalnim in paginile unui
Sadoveanu sau Galaction, nici sobrietatea sau precizia clasica a lui Bratescu' (LR-BC, p.
112).

Vom regasi acelasi scepticism in legatura cu Rebreanu si aceleasi comparatii cu

Sadoveanu si Bratescu-Voinesti, mai tarziu, in Creatie si analiza (1926) de G.
Ibraileanu, care nu apucase ori nu voise sa se exprime intr-un text separat despre
Rebreanu (vom reveni ceva mai incolo asupra acestui aspect); singurul loc unde pa-
tronul spiritual al Vietii romanesti se refera la scriitorul ardelean e eseul Creatie si
analiza, dar numai in treacat.

incheierea cronicii lui Octav Botez are aspectul comic al unei aprobari silite, smulse
cu clestele: „Cu toate lipsurile si scaderile artistice pomenite. Ion e o opera serioasa si
onorabila, un adevarat roman dupa formula naturalista, in senzul larg al
cuvantului' (LR-BC, p. 114). Entuziasmul curat al lui Tudor Vianu este acoperit de
aceasta opinie tulbure. Octav Botez va mai scrie si despre Padurea spanzuratilor in
aceeasi nota de scepticism, considerand „artificiala' psihologia lui Apostol Bologa14.
Daca mai amintim si faptul ca abia Adela, in 1933, este pentru el „primul roman roma-
nesc de analiza' avem imaginea micsorata a lui Rebreanu, mult diminuata ca
importanta, asa cum era reprezentata in cercul conservator si sectar al Vietii romanesti
din perioada ieseana (pana in 1930).

Chiar daca apreciaza superlativ Ion si Padurea spanzuratilor, M. Ralea, intr-o

cronica mai mult formala la Ciuleandra15, nu va putea indrepta carentele receptarii lui
Rebreanu la Viata romaneasca, scriind pe scurt despre „evolutia si criza unui caz de
dementa'.
 Atitudinea rezervata fata de Rebreanu se modifica substantial in perioada
bucuresteana a Vietii romanesti. in 1933, G. Cali-nescu va scrie generos la cronica
literara despre Rascoala16; revista va participa firesc la jubileul de 50 de ani al
scriitorului17 si-i va consacra ulterior articole de sinteza18, pretuindu-1 la adevarata lui
valoare.

La „Sburatorul'

In Memorii (II, 1932), E. Lovinescu isi incepe seria de portrete din

cercul Sburatorului tocmai cu Liviu Rebreanu, plasat inainte de Hortensia Papadat-
Bengescu, care, dupa cum recunoaste mentorul, a sustinut cu „lecturi masive' opt ani
la rand sedintele cenaclului. Prozatorul ardelean avea insa meritul de a fi fost optimist
si de a-i fi reusit initiativa aparitiei revistei Sburatorul in 191919. Proza lui Rebreanu
corespundea numai partial programului estetic al lui Eugen Lovinescu, orientat spre o
literatura cu cel putin trei calitati: urbana, obiectiva si intelectualizata. Cand
apare Ion, criticul nu intarzie sa semnaleze o mare victorie pe unul din cele trei fronturi:
obiectivitatea epicului. Cronica de intampinare a romanului, publicata in decembrie
1920 in patru foiletoane succesive in Sburatorul20, pune in centru aceasta mare
izbanda: „Ion e cea mai puternica creatie o-biectiva a literaturii romane si, cum
procesul firesc al epicei e spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii
evolutive' (LR-BC, p. 95). Vigoarea creatiei obiective, vastitatea tolstoiana a planurilor
narative, puterea rcproductiva a observatiei concura spre a realiza un suflu epopeic.
Individualitatea dinamica a lui Ion, ca erou al vointei si personaj stendhalian, se
contureaza cu economia si eficienta mijloacelor clasice. Din perioada anterioara de
creatie, criticul acorda legitimitate artistica numai pentru nuvelele psihologice Ca-
tastrofa si Itic Strul, dezertor. Concluziile nu uita aspiratiile spre ci-tadinizarea si
intelcctualizarea prozei romanesti, astfel incat, intr-un mod invaluitor, E. Lovinescu
reformuleaza dezideratele unei literaturi care sa infatiseze probleme de constiinta, intr-
o „elaboratie mai subtila, chinuita si fecundata totodata de o ideologie si de o vibratie
nervoasa' (prin ..vibratie nervoasa' trebuie sa intelegem intelectuali-zare). Ultima fraza
camufleaza adevarata judecata de valoare, acordand lui Rebreanu o paradoxala functie
de contrast: „Pehtru a justifica trepidatia nervoasa, dezordonata bogatie de senzatii,
incomparabila putere de analiza, exuberanta lirica, febrilitatea intelectuala a literaturii
d-nei Hortensia Papadat-Bengescu - de pilda - trebuie sa aratam alaturi tabloul granitic,
solid al lui Ion' (LR-BC, p. 99-100). Destul de surprinzatoare e aprecierea ca „romanul
d-lui Rebreanu reprezinta realizarea integrala a idealului samanatorist' (LR-BC, p. 97).
desi va fi silit sa constate absenta lirismului romantic si a tendentiozitatii in Ion. Aceasta
situare va fi pastrata din cronica din 1920 pana in 1937 in sinteza finala de Istoria
literaturii romane contemporane21. Urmarind „evolutia poeziei epice', E. Lovinescu il
aseaza pe Rebreanu in punctul de varf, al maximei distilari artistice din cadrul epicii
rurale, in paragraful dedicat samanatorismului ardelean, imediat dupa I. Agarbiceanu.
Consideratiile axiologice nu sunt revizuite spectaculos fata de versiunea anterioara
a Istorici Dintre nuvele, rezista selectiei severe numai Itic Strul, dezertor. Excelentei
primelor doua romane nu-i poate fi alaturat nici un alt titlu, desi criticul considera demn
de un oarecare interes Adam si Eva, despre care noteaza: „desi nu sparge vasele
corintice cu care umbla, scriitorul nu are insa nici bogatia metafizica, nici poezia fan-
tastica a lui Eminescu dinSarmanul Dionis, necesare unui astfel de subiect'22.
Nemultumit, criticul nu accepta aceasta tentativa ca pe o cale de intelectualizare a
prozei lui Rebreanu. Ciuleandra e abia mentionat, in rand cu Jar, desi diferentele dintre
ele sunt mari. Rascoala ofera concluzia „magistralei puteri de evocare realista'.
Caracterizarile de ansamblu se pastreaza si ele intr-o nota de satisfactie relativa. Proza
adopta „o metoda lipsita de stralucire artistica si de stil, cu mari primejdii, dar care ne
da impresia vietii in toate dimensiunile ei'23. E laudabila diferentierea atat de
samanatorism (mentionata, totusi!), cat si de naturalism, pentru ca „sunt pastrate cu
rigurozitate legile obiectivitatii'. Dincolo de diversitatea de formule narative, proza lui
Rebreanu exemplifica pentru E. Lovinescu unul si acelasi „realism impins pana la
brutalitate'.

Acest portret trasat in linii definitive in 1937 trecuse printr-o faza intermediara in
versiunea din 1928, mai ampla si, prin urmare, mai nuantata24. Arunci, Padurea
spanzuratilor era „cel mai bun roman psihologic roman', pentru ca in 1937 sa devina
„unul din cele mai bune',caci intre timp aparusera si altele, de Hortensia Pa-padat-
Bengescu sau Camil Petrescu. Apostol Bologa e analizat in stransa relatie cu David Pop
din Catastrofa si cu dezertorul Itic Strul. E. Lovinescu considera meritorie tentativa de
„speculatie metafizica' din Adam si Eva, atat de riscanta pentru „expresia cugetarii' lui
Rebreanu, care este „in genere, cenusie, greoaie si materiala'. Dupa aceasta experienta
ocultista, „contradictorie cu spiritul sau realist', in Ciuleandra prozatorul se confrunta
cu un caz patologic, a carui rezolvare este apreciata ca superficiala, in limitele unui
simplu experiment psihologic. in mod cu totul surprinzator, intr-un roman cu o astfel
de miza, criticul acuza absenta simtului realist, citind Ciuleandra cu exigentele lui Ion si
ajungand la concluzia bizara (care se vrea, desigur, minimalizatoare) ca singurele
realizari ale cartii sunt portretul gardianului Andrei Leahu si cel al mamei Madalinei. in
final, polemizeaza cu „estetul' Arghezi, penalizat pentru pamfletul sau impotriva
lui Ion, explicabil (dar nu si scuzabil) prin incapacitatea „modernismului liric' de a
intelege creatia obiectiva din „cele mai mari constructii epice din literatura noastra'.
Amplul paragraf dedicat lui Ion, cu care incepe capitolul Rebreanu in versiunea din
1928 a Evolutiei „prozei literare' dovedeste abilitatea de interpretare a criticului. in
fond, E. Lovinescu probeaza mai multa perspicacitate estetica decat Nicolae Iorga (si
era de asteptat sa fie asa!), care nu va agrea romanul, astfel incat -cel putin teoretic
- Ion se vede inconjurat de reprosuri atat din partea samanatoristilor si poporanistilor,
cat si din partea modernistilor. Reprezentand punctul de vedere al celor din urma, E.
Lovinescu explica de ce romanul Ion face „o revolutie': pentru ca se delimiteaza de
orientarile previzibile, reusind sa evite toate defectele de pana atunci ale tematicii
rurale: lirismul samanatorist, tendentionismul poporanist si, pe deasupra, si etnicismul
ardelean - defecte depasite/ evitate prin atat de frecvent constatatul proces de
obiectivare a naratiunii. Caci - completeaza E. Lovinescu - in disputele sale doctrinare
cu samanatorismul si poporanismul, mentorul Sburato-rului „nu avea in vedere
materialul ci felul tratarii lui''. in finalul paragrafului despre Ion, E. Lovinescu nu pierde
ocazia de a arata ca totusi romanul nu corespunde in intregime idealului sau estetic,
intrucat „epopeea scriitorului nostru' - puncteaza cu claritate criticul -este „lipsita, de
altfel ca si samanatorismul, de orice intelectualitate, de orice preocupare pur artistica,
de latura speculativasi analitica'25.

Nicolae Iorga

Aflat fata de E. Lovinescu de cealalta parte a baricadei literare interbelice, Nicolae

Iorga a reactionat in Istoria literaturii romanesti contemporane (II, 1934) cu o profunda
reprobare la „realismul de o salbateca autenticitate'26 din Golanii, Ion, Padurea
spanzuratilor sau Ciuleandra. Nuvelele releva - dupa parerea papei samanatorismului -
„un adevarat Gorki al celor mai sterse mizerii umane din cel mai incolor fond muced
bucurestean, cu o lume de apasi in formatie, balacindu-se subuman in noroiul
inconstientei imorale' (LR-BC, p. 175). N. Iorga confunda planurile si-1 acuza pe
Rebreanu pentru uratul infatisat, mirandu-se „cum acest tanar ardelean () a ajuns sa
patrunda, gasind si farmec, in acest mediu ignobil'. in mod ciudat, in acest capitol ce
ar trebui sa fie sintetic si detasat, N. Iorga fraternizeza in 1934 cu o recenzie a lui G.
Topirceanu din1916 din Viata romaneasca (recenzie pe care am semnalat-o ante
rior), din care citeaza, considerand ca opinia rezervata a revistei
este semnificativa, intrucat Viata romaneasca este „totusi patroana
oricarui realism, cat de negru si cat de crud'. Daca nici ea nu 1-a
agreat, atunci ce-ar mai putea spune Iorga? in 1934 cand scrie
aceste randuri de o grava opacitate estetica, Ion devenise „o carte de faima mare,
universala', cum consemneaza ironic criticul,dar ea
nu facea decat sa aduca „acelasi cenusiu sufletesc si aceeasi proza de zilnica
intrebuintare'. in rezumat, Ion este pentru Iorga „romanul cu optzeci de personagii, cu
violuri si omoruri, cu toate manifestatiile brutei, prezentate crud, ca un cadavru putred
pe care l-ar scutura cineva de un picior' (LR-BC, p. 175). Ceea ce e si mai,grav, dincolo
de „gustul pervers pentru subiectele respingatoare',relevabil si in „lumea groaznica'
din Ion si in „groaznicele scene'din Padurea spanzuratilor, si in „lunecarile aproape
catastrofale' din Ciuleandra - e, nici mai mult, nici mai putin, decat deformarea realitatii
nationale: „Ceea ce rasare astfel poate fi un adevar local, vazut printr-o personalitate
permanent amarata, dar e diforma-rea, instinctiva sau voita, a unui atat de sanatos si
de estetic element national de baza' (LR-BC, p. 175) - noteaza Iorga abia stapanin-du-
si mania. Concluzia? Nu exista „nici o pagina de antologie in toata aceasta lume pe care
a creat-o' Rebreanu: forma nu are stralucire, lipsesc moralitatea si intelectualitatea
cultivata. Daca nu ar exista episodul de dragoste „din castelul de nemes ungur', s-ar
putea totusi salva din intreaga opera a lui Rebreanu Craisorul Horia, care, dupa parerea
lui N. Iorga - este „in total totusi o foarte solida bucata literara'. Nici una din creatiile
anterioare nu se bucurase de asemenea ingaduinta. Considerat, inexplicit, de catre
Lovinescu samanatorist in fond si antisamanatorist in forma, Rebreanu este intampinat
cu obtuzitate severa de catre Iorga. un eveniment considerabil in evolutia romanului
din ultimul deceniu

Sub pseudonimul Ion Darie, Cezar Petrescu scrie la Gandirea atat despre Ion27, cat
si despre Padurea spanzuratilor28, primul fiind apreciat ca niu, iar cel de-al doilea in
vadit progres in limpezimea constructiei. Cronicarul-prozator trece si el prin locurile
comune ale receptarii imediate, remarcand in Ion suflul epopeic, sustinut de lupta
nationala „ca surdina unui acompaniament, ca mugetul marii in Iliada'. Cenusiul stilistic
si lipsa de patetism a naratiunii sunt taxate drept monotonie si mediocritate, numite
alta data „platitudine' de G. Ibraileanu si N. Iorga. Padurea spanzuratilor ofera lui Cezar
Pe-trescu o „lectura mai putin anevoioasa'; de asta data apreciaza absenta patetismului
in prezentarea razboiului. Dar stilul il nemultumeste, limba lui Rebreanu parandu-i-se
„suparatoare, sacaitoare'. Daca autorul romanului intunecare c oarecum mai „diplomat'
in aprecieri, Radu Dragnea e de-a dreptul violent29. intocmai ca lui N. Iorga, Ion nu i
se pare reprezentativ pentru poporul roman („nu putem gasi in Ion reprezentarea
psihologica si sociala a taranului roman decat sub aspectele diformitatii aleasa anume
de autor'), iar romanul va fi sortit in curand uitarii, pentru ca are „o atmosfera, am zice
prea putin numind-o bestiala'. Tinta principala a negatiei o constituie exagerarea
naturalista, printr-o conceptie literara imprumutata slugarnic de catre prozator. Finalul
cronicii lui Radu Dragnea nu-si poate ascunde judecata minimalizatoare, intr-o turnura
de fraza ce ne apare astazi de un comic involuntar: „Nu poate cetitorul sa nu recunoasca
zugravirea reala a unei epoci in Ardeal, manuirea cu talent a dialogului si am putea zice
a descriptiei' Si la Gandirea proza lui Rebreanu se loveste, imediat dupa 1920, de un
dogmatism intolerant, atat estetic cat si ideologic.

TUDOR ARGHEZI

Cu totul umoral a reactionat Tudor Arghezi in 1921, de unul singur, neconstrans de

apartenenta la vreun grup literar sau de afilierea la vreo doctrina estetica. Punctul sau
de vedere sta totusi pe platforma larga a modernismului, de unde putea decreta
pamflctareste romanul Ion, premiat deja de Academie, drept „platitudine de placintarie
si mediocritate totala'; „o carte de functionar de registratura, nu de scriitor' (LR-BC, p.
106-107). Poetul declara ca n-a putut trece de pagina 27, pentru ca nu a gasit „ceva
sa umble prin fundul cuvintelor, sa le reinsufleteasca, sa le croiasca un destin, sa le
stapaneasca si sa le comande'. Perplexitatea lui provine dintr-o alta exigenta de stil si
ritm, dintr-o alta cerinta de subiect si personaje: „Asa trebuie sa se scrie dupa razboi,
asa literatura trebuie sa se faca?' - se intreaba poetul si simtim ca aici vorbeste
experienta modernista a unui fost macedonskian. insa nu trebuie sa ignoram si un alt
fel de impact in subsidiarul diferentelor de mentalitate estetica: aceia dintre doua spinte
regionale complet diferite. Caci titlul textului, Cum se scrie romaneste, se refera si la
lexic, si la personaje, si la aspectul „incolor, molau. fara mazga', si la aparenta ratacire
de „a umbla haplea dupa subiect si a-1 infatisa pe sutele si miile de hectare'. Poetul
sudic vrea ceva iute, scurt, intens colorat, cu „zdruncinaturi, concentrari, raccourci-uri
si sarituri'. Daca ar fi recurs la un exemplu care sa-1 satisfaca, l-ar fi dat cu siguranta
pe Caragiale, asa cum moldovenii de la Viata romaneasca si chiar E. Lovinescu
in Memorii il invocau pe Sadoveanu ca pe un model. E clar ca la varf, bine mascat, este-
tizat. are loc si un razboi al orgoliilor dintre provincii.

Cea de-a treia generatie post-maioresciana, cum a numit-o E.Lovinescu ,a insotit

evolutia operei lui Rebreanu cu un spirit critic in buna parte (dar nu radical) schimbat
fata de predecesorii lor. Tu-dor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Perpessieius, Vladimir
Strei-nu, G. Calinescu, Serban Cioculescu intra in arena criticii in deceniul trei si-si fac
simtita prezenta mai ales incepand cu a doua lui jumatate.

Dintre toti Tudor Vianu este primul care scrie un text despre Rebreanu, unul
referitor la Ion, publicat in ianuarie 1921, in Viata romaneasca, dar el va abandona la
scurta vreme critica de intampinare. Pompiliu Constantinescu si Perpessieius depun
marturie de receptare prompta incepand cu Adam si Eva, deci din 1925. G. Calinescu
si Serban Cioculescu isi incep relatia critica cu opera rebre-niana mult mai tarziu, in
1933, indata dupa aparitia romanului Rascoala. Cel mai tardiv este Vladimir Strcinu,
care isi va explicita raportul cu proza lui Rebreanu abia in 1938, intr-un eseu critic De la
Julien Sorel la Ion al Glanetasului35, va continua in 1940 cu o prezentare de ansamblu,
o privire retrospectiva36 si va reveni la subiect, reluand unele idei din primele texte, in
studii publicate in anii 1963-1969. De altfel, cu exceptia lui Pompiliu Constantinescu,
stins prematur in 1946, toti ceilalti vor contribui in anii '60 la improspatarea imaginii
operei rebreniene. Ei strabat deci doua etape distincte in relatia cu opera scriitorului
ardelean, continuitatea fiind fracturata de proletcultism. Perioada lor interbelica se
remarca printr-un spirit critic independent, liber, degajat, neincorsetat de apartenenta
la „scoli' sau grupari distincte. Prin urmare, ei nu confrunta opera rebreniana cu o
doctiina sau un sistem ideologico-literar, cum facusera M. Dragomirescu, E. Lovinescu,
G. Ibraileanu sau N. Iorga. O recepteaza cu exigentele estetice firesti, de sorginte
maioresciana sau lovinesciana. Relatia lor este mult facilitata de faptul ca insusi
Rebreanu isi limpezise in deceniul trei conceptia artistica, declaran-du-se, intr-un mod
mai direct sau mai intortocheat, adeptul autonomiei esteticului. Cu totii vor reliefa
capacitatea de innoire a scriitorului si nu se vor cantona (cum facusera criticii mai
varstnici) in admiratia pentru primele doua romane. Chiar vor risca opinii de promovare
in prima linie a unora din cartile care nu starnisera o apreciere unanima. Perpessicius,
de pilda, s-a aratat placut impresionat de „drama de o complexa umanitate' din
Ciuleandra37. Pompiliu Constantinescu a reliefat in Gorila „confruntarea marelui sau
talent epic cu viata urbana''38. Vladimir Streinu este provocat la o noua lectura de
romanul Amandoi, considerat „o satira a romanului politist'39 si a solicitat un destin,
mai generos, pentru cartile de al doilea raft.

Perpessicius a inceput odata cu Pompiliu Constantinescu receptarea progresiva a

operei lui Rebreanu: de la Adam si Eva47. Autorul Mentiunilor critice a dovedit o mai
mare admiratie pentru Ciuleandra. in plus fata de Pompiliu Constantinescu, si-a
exprimat opinia, in cronici separate, si despre Jar, Amandoi si Metropole. „Realist, dintre
cei mai categorici', prozator „de o vigoare salbateca', preocupat de „existente in
marginile infernului', Rebreanu „se schimba in poetul cel mai delicat, ori de cate ori se
apropie de taina sufletului feminin' - este de parere Perpessicius in cronica la Jar: „Nu
o data, Liviu Rebreanu face impresia unui Orfeu, ce duce dupa sine un suflet rascumpa-
rat si pe care-1 va pierde inainte de a ajunge la liman. Atatea din eroinele lui Liviu
Rebreanu au, de aceea, gratia si inocenta fapturilor fan-tomale. Ana, Ilonca, Nadina,
Madalina, Solomia si, desigur, si altele alcatuiesc o familie, pe care studiul numai ar
aseza-o in adevaratul ei cadru'48. E o observatie memorabila. Altele vor fi de asemenea
citate pe parcursul acestui studiu, mai ales despre Adam si Eva.

SERBAN CIOCULESCU

In 1936 alcatuieste un portret recapitulativ, ca un omagiu intarziat, la implinirea

varstei de 50 de ani50. Cam patetic (dispozitie cu totul

Si pentru Serban Cioculescu Liviu Rebreanu devenise un termen maxim de referinta.

Cronici a consacrat romanelor Rascoala, Jar si Gorila49.

nespecifica unui ironic), criticul ii da calificativul de „adevaratul poet al taranimii',

echivalandu-i conventional importanta cu aceea a lui Cosbuc. Craisorul e pus in acelasi
rand cu Ion si Rascoala, intr-o „adevarata epopee nationala', „dand cea mai puternica
expresie psihologiei taranesti'51. E demn de retinut si faptul ca exegetul remarca, fara
a insista, rolul nuvelisticii „pentru renumele ulterior al autorului', pentru ca prozele
scurte „aduceau o nota noua de ve-rism crud si, in acelasi timp, scaldat de omenie'52.
Liniile portretului urmeaza trasaturile clasice (in curs de clasicizare!), fara alte accente
demne de mentionat. Se pastreaza si sensul unanim al valorizarii: „autorul se simte
familiar cu indivizii instinctuali, in vreme ce actul pur de constiinta il depaseste. Socotim
ca o datorie de probitate critica delimitarea cat mai categorica a talentului lui Rebreanu
in interiorul zonei instinctuale a vietii. Prin acesta operatie necesara, se lumineaza
izbanzile si infrangerile sale de scriitor'53. Nu altfel se exprimase E. Lovinescu si in
acelasi sens va bate si G. Cali-nescu in Istorie Trebuie sa subliniem ca de la o critica
obsedata/ preocupata in principal de actul judecatii de valoare - cum e mai .ales aceea
practicata de Pompiliu Constantinescu si tanarul Serban Cioculescu, la acea vreme - nu
beneficiem de sugestii de interpretare. Ea va contura la 1940 acel portret veridic al
omului si al operei ce se va conventionaliza treptat pana la stereotipii si prejudecati
greu de inlaturat. Vladimir
Vladimir Streinu incearca, cel dintai, sa miste, sa dinamizeze o imagine in curs de a
se transforma in cliseu. Pornind de la romanul Amandoi, intr-un studiu din 1940,
publicat in Revista Fundatiilor Regale, discuta castigul estetic adus de varietatea
tematica si narativa a romanelor de al doilea plan: „Atat se deosebesc intre ele, ca
mediu social, ca interes anecdotic, ca tehnica si constructie romanele lui Liviu Rebreanu,
incat s-ar zice ca intreaga sa cariera de scriitor este o mare si continua prinsoare de a
nu se repeta'54. Disponibilitatea artistica atat de diversa a lui Rebreanu decurge din
insasi natura obiectivitatii sale, caracterizata de capacitatea de a se plia dupa lumea
sau felia de viata pe care le infatiseaza. Prin alte idei si opinii exprimate in anii '60,
Vladimir Streinu va fi. dintre criticii interbelici, cel mai bine orientat si deci cel mai in
masura sa participe la reconsiderarea operei rebreniene.

Imaginea interbelica a operei rebreniene, cu toate trasaturile si limitele ei, va fi

sintetizata in 1941 de G. Calinescu in Istoria sa si de Tudor Vianu in Arta prozatorilor
romani. in mod curios, si G. Calinescu - ca si G. Ibrailea-
nu sau E. Lovinescu, dar fara un partizanat mol
dovenesc - se joaca cu comparatia Rebreanu-Sadoveanu, in debutul recenziei la
Rascoala, recenzie publicata la inceputul anului1933. Romanul - afirma G. Calinescu -
„este un document caracteristic pentru acest mare autor, care totusi are cele mai putine
mijloace dintre scriitorii romani'55. Sublinierea ii apartine, ca si gustulparadoxului,
definitoriu pentru spiritul sau critic. Carentele se inlantuie cu o stupefactie jucata: „D.
Rebreanu nu are stil, nu arc aceaaroma si rotunjire a frazei, atat de eminenta la d. M.
Sadoveanu. D.Rebreanu nu are viziuni ale universului si nu poate sa descrie.
D.Rebreanu nu are nici o unda de lirism, oricat de retinut, care sa facasa tremure
suprafata paginii sale. Si, lucru curios, d-sa, prozator deteme psihologice, nu are finete
psihologica, nu poate patrunde incui fiintelor de oarecare complicatie sufleteasca si nu
poate crea tipuri umane ceva mai adanci decat simple schite realiste'56. in ciuda acestor
inaptitudini, revelate de comparatia cu Sadoveanu, Rebreanu se dovedeste totusi un
mare scriitor, considerat mai mult decat un talent - un geniu57. Adevarata valoare a
romanului este gasita de G. Calinescu, dupa un puseu de criticism (al carui sens
derutant il
recunoaste), in „domeniul instinctului, in sufletul masei', in „anali
za logicii si a afectiunilor colective', considerate „zguduitor de vii'.
Deci - un Rebreanu genial, dar fara stil, fara „aroma frazei', fara
viziunea universului, fara lirism vibratorii! si fara finete psihologi
ca. Aprecierea lui G. Calinescu despre Rascoala se va pastra aproape in aceeasi termeni
in capitolul din Istoria sa, apreciere extinsa asupra intregii creatii epice rebreniene.In
1935 ii consacra un articol omagial in Adevarul literar si artistic58, in care arata ca
prozatorul corespunde fondului „patriarhal' al sufletului romanesc. De aceea „oricat s-
ar intortochea scriitorul roman, fondul lui sufletesc ramane elementar'. Tot aici e for-
mulata acea fraza devenita celebra, prin diverse reluari: „Englezul marinar ne-a
dat Robinson Crusoe. Germania speculativa poemul metafizic, noi nu vom putea da
multa vreme decat Ioni'59. in subsidiarul articolului citim polemica mascata cu E.
Lovinescu, nenumit, care ar cere cu totul nemotivat literaturii romane sa dea „romanul
vietii de oras' si „romanul proustian', pentru ca societatea noastra este una fundamental
rurala, incapabila de rafinamentul lui Anatole France. Cu un asemenea excurs
exuberant de comparatie intre culturi, cu subtexte polemice abia musamalizate, G.
Calinescu ajunge la aceleasi concluzii cu colegii sai de generatie: „Rar un scriitor a
zugravit cu mai rece obiectivitate si cu mai multa maretie epica a-ceasta salbaticie
fundamentala a sufletului omenesc primitiv, care se gaseste la temelia marilor epopei
clasice'60.

Cea mai influenta imagine si mai plina de consecinte asupra postumitatii lui
Rebreanu este aceea conturata de G. Calinescu in Istorie Limitele artei lui sunt reliefate
cu franchete, desi aprecierea e superlativa. Criticul dreseaza inventarul defectelor intr-
un veritabil proces-verbai al semnalmentelor definitorii: „Din felul regresiv cum s-a
desfasurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde a-ceste constatari: romancierul
percepe ruralul si aproape deloc orasenescul, imbratiseaza colectivul si nu inregistreaza
individualul, patrunde mintile haotice intunecate, prabusite in instinct, si nu e in stare
sa analizeze constiinta, poate urmari dezlantuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este
in putinta sa noteze deplasarile nevazute ale sufletului subtil, el are aproape geniu in
producerea gloatelor si exponentilor ei, si e un scriitor adesea cu totul inferior al
lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalitati, Liviu Rebreanu este un
mare scriitor si pe drept cuvant creatorul romanului romanesc modern, cu mult asupra
a ceea ce epoca lui produsese' (Istoria, p. 736-737). Multe din sintagmele, propozitiile
sau interpretarile calinesciene din Istoric au intrat in patrimoniul celor mai solemne si
inatacabile locuri comune. in nuvele - afirma criticul - se exerseaza „un pictor de mari
compozitii () desenand detalii, brate, pumni stransi, picioare, in vederea unei imense
panze, ce se ghiceste a fi din campul vietii rudimentare' (. 731). „Ion e un poem epic,
solemn ca un fluviu american, o capodopera de maretie linistita' (p. 733).
in Rascoala, „frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare tinuta in palma,
cateva sute de pagini au tonalitatea neagra-verde si urletul marii' (p. 734). Craisorul,
Ciuleandra, Jar le gaseste mediocre, Adam si Eva nu este decat un roman „onorabil',
iar „Gorila (asupra careia scriitorul isi facea iluzii) este scrierea cea mai rea a lui Liviu
Rebreanu, infatisand nivelul de jos al mijloacelor sale' (p. 736). Cu liniile mult
simplificate, portretul se esentializeaza in compendiul din 1945, pastrand valorizarile
din 1941.

Tudor Vianu. Platforma criticii interbelice va fi precizata si consolidata in Arta

prozatorilor romani (1941) de Tudor Vianu, care il plaseaza pe Rebreanu alaturi de
Hortensia Papadat-Bengescu in capitolul X Doi ctitori ai romanului nou61, apartinand
celui de-al treilea val al realismului in literatura romana. Perspectiva istorica este bine
argumentata, distingand in capitolul II inceputurile realismului cu C. Negruzzi, N.
Filimon si I. Ghica, si definind convingator „realismul artistic si liric' in capitolul VI prin
Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuta, Bratescu-Voinesti, samanatoristi si M.
Sadoveanu, ca un al doilea val. Tudor Vianu pune in lumina reperele si predecesorii,
astfel incat rolul lui Rebreanu in evolutia prozei romanesti nu apare absolutizat. Un larg
camp al observatiei sociale se deschisese mai devreme in Arhanghelii lui I.
Agarbiceanu, „prima mare constructie epica a vremii', dar dupa 1914, romanul sau „ne
arata ce drum mai are de strabatut realismul epic'62. in intensitatea notatiei organice,
I.L. Caragiale il preceda pe Rebreanu. Scene de grup si revolta existau in proza lui
Duiliu Zamfirescu, dar Rascoala va transcrie inegalabil „miscarea zguduitoare a
intregului organism social'. Pornind de la Padurea spanzuratilor, „construita in
intregime pe schema unei obsesii, dirijand
 destinul eroului din adancimile subconstientului', Tudor Vianu extinde observatia
asupra celei mai mari parti a operei, considerand ca „intreaga viata obscura a
subconstientului ocupa un mare loc in romanele lui Rebreanu'63. Exegetul se opreste
ceva mai staruitor asupra „omului elementar' din nuvele, relevand mijloacele tehnicii
realiste: incisivitatea observatiei „care anunta un maestru'; notatia sobra;
„provincialismele ingrate' anume alese pentru a da „senzatii repulsive'. Toate
argumentele definitorii pentru arta lui Rebreanu ii vin lui Tudor Vianu pe filiera
romanului realist. Ca o insumare a caracteristicilor stilistice se enunta adevarul general:
„Realismul este pentru el formula literaturii «tari», rascolitoare'64.

Simion Mioc a parcurs bibliografia interbelica si a semnalat liniile de forta65, incepand

cu receptarea diferentiata de la o etapa la alta a lui Eugen Lovinescu, continuand cu
articolele din Gandirea, oprindu-se la M. Dragomirescu, G. Ibraileanu si N. Iorga,
pentru a insista pe „marele cvartet critic' alcatuit de Pompiliu Constantinescu, Serban
Cio-culescu, G. Calinescu, Vladimir Streinu; Perpessicius este conspectat separat, in
afara acestei grupari, caci altfel ar fi fost firesc sa vorbeasca de un cvintet critic
interbelic. Sunt de asemenea semnalate ecourile in Revista Fundatiilor Regale, in Viata
romaneasca si in viziunea lui Ion Breazu din volumul Literatura Transilvaniei (1944). in
concluzie Simion Mioc remarca impunerea romancieru-. lui pe plan national in perioada
interbelica, ecoul international al epicii sale viguroase; in interpretarile imediate,
adunate laolalta, se poate observa (cum am constatat si noi aici) ca „de cele mai multe
ori avem de-a face cu variatii critice pe aceeasi tema, cu decantari si aluviuni
interpretative succesive depuse pe straturile judecatilor de valoare de baza'66.

Trofeul prejudecatilor

Viata scriitorului se sfarseste la 1 septembrie 1944, cand opera Iui ramane fixata in
cateva formule critice greu de desfacut, de transformat sau de nuantat, foarte
rezistente la modificarile climatice ale posteritatii: realism aproape de un „naturalism
zolist' (M. Dragomirescu);„un adevarat roman dupa formula naturalista' sau „o forma
de realism brutal si rece'' (Octav Botez); „prea realist' (G. Ibraileanu); o constructie
epopeica „lipsita de orice intelectualitate, de orice preocupare pur artistica' (E.
Lovinescu); „realism de o salbateca autenticitate' (N. Iorga); „claustrat, prin natura,
intr-o viziune pur realista' (Pompiliu Constantincscu); „realist, printre cei mai categorici'
(Pcrpessicius): „delimitarea categorica a talentului lui Rebreanu in interiorul zonei
instinctuale a vietii' (Serban Cioculescu); zugravirea „cu maretie epica' a „salbaticiei
fundamentale a sufletului o-menesc primitiv' (G. Calinescu). Situata pe platforma larga
si stabila a realismului, critica interbelica ofera, in legatura cu Rebreanu. un bilant
general intr-o nota de uniformitate a opiniilor, in care adesea sub cel mai patetic elogiu
se ascunde o perfida exigenta de modernitate contrariata de un traditionalism epic
impecabil cladit.

2. Perioada proletcultista: exagerarea influentei naturaliste

Timp de aproape un deceniu opera rebreniana intra in eclipsa totala, in anii 1945-
1947 de vina e obscuritatea tranzitiei, iar apoi, pana in 1953, stalinismul feroce, care
nu ingaduia cultul valorilor nationale.

Triumful suspiciunilor

Era nevoie de timp pentru ca situatia biografica si ideologica a lui Rebreanu din
epoca „burghezo-mosiereasca' sa fie elucidata din punctul de vedere al realismului
socialist. Cu ocazia primei readuceri in discutie a numelui sau, in 1953, Ov. S.
Crohmalniceanu constata ca „de multa vreme, in jurul amintirii lui Rebreanu, staruie o
tacere nedorita de nimeni, explicabila insa in felul ei'67. Suspiciunile in legatura cu
relatiile sale politice din timpul primului razboi mondial, ca si din timpul celui de-al
doilea, il pastrau intr-o carantina ideologica, specifica stalinismului: „Ultimii ani ai vietii
romancierului - presupune Ov. S. Crohmalniceanu din cea de-a doua fraza a studiului
de partiala reabilitare - au ramas legati de perioada cea mai neagra a literaturii noastre
si, din pacate, numele lui n-a strabatut-o fara pata' (p. 5). Deja din 1946 se dispusese
scoaterea din circulatie a volumelor Metropole si Gorila68, la care se adauga in
1948 Adam si Eva si Craisorul, pe listele generale ale epurarii bibliotecilor de carti „al
caror continut este, fie direct sau indirect, dusmanos regimului, fie semanator de
confuzie'69.

Valorificarea mostenirii literare il include in programul reabilitarilor in 1953, dupa

moartea lui Stalin, cand se putea reveni cu precautie la unele valori nationale. Atunci
apare in presa primul articol despre Rebreanu70; de fapt, acesta este un studiu mai
amplu, semnat de Ov. S. Crohmalniceanu. si va fi tiparit in 1954 in volum separat, ca
o micromonografie in stilul epocii. 1954 e si anul in care apar doua carti de Rebreanu:
un numar restrans de nuvele si romanul Rascoala, primul reeditat, pentru ca raspundea
foarte bine imperativelor ideologice ale luptei de clasa71. De altfel, rascoala din 1907 va
capata cu timpul, pana in 1957, la implinirea a 50 de ani. dimensiuni hiperbolice in
viziunea partidului muncitoresc despre istoria nationala, eveniment ce va fi intrecut
numai de evocarea grevelor muncitoresti si de gonflarea pana la proportii gigantice a
luptei comunistilor in ilegalitate. Pana in 1960. Rascoala este reeditata de cinci
ori, Ion (al doilea roman reintrodus in circulatie, in 1955) si Padurea
spanzuratilor (caruia ii vine randul in 1956) - de cate trei ori, iar nuvelele, in selectii din
ce in ce mai ample, de cinci ori. In intervalul 1959-1961 apare si o serie de cinci volume
de Opere alese, intr-o editie de Nicolae Liu, in care, in plus de nuvele (volumul I),
romanele Ion (volumul II), Padurea spanzuratilor (volumul III) si Rascoala (volumul
IV), in continuare singurele admise, apar teatrul si o selectie din publicistica (volumul
V). Conform exclusivismului dogmatic al epocii, nu se permite decat editarea scrierilor
corespunzatoare realismului socialist. Toate reeditarile de pana in 1960 sunt insotite de
prefete prevenitoare in limbajul epocii, ca niste explicatii obligatorii, semnate de Savin
Bratu, Silvian Iosifes-cu sau Ov. S. Crohmalniceanu. in critica din reviste,
putina cata este. marota epocii de pana la 1960, in legatura cu Rebreanu. e geneza
romanului Ion, urmarind la fata locului, in Prislop, prototipurile personajelor72. De altfel,
critica acestei perioade, cand nu e ideologica, e biografica sau, in cel mai bun caz,
stilistica.

Vigilenta ideologica a determinat stricta selectivitate, conform careia, alaturi de

nuvele, nu aveau drept de circulatie decat cele trei romane clasice, cu favoruri de
popularizare pentru Rascoala. O treime din mica monografie a lui Ov. S.
Crohmalniceanu din 1954 este rezervata a-cestui roman73. Rebreanu infatiseaza aici -
in opinia criticului -marile defecte ale regimului burghezo-mosieresc, cerceteaza cauzele
rascoalei, miscarea spontana si anarhica a taranimii, dar si - atentie! - „incapacitatea
de a se transforma in revolutie' (p. 96)74. Cand ii prezinta pe exploatatori, autorul
„manifesta unele sfieli' (p. 101) sau „se arata cateodata stanjenit' (p. 108) si chiar lipsit
de eficienta artistica, dar cand zugraveste razvratirea maselor de tarani „el se dovedeste
un artist exceptional' (p. 108). Ion aduce „pentru intaia oara antagonismele de clasa
din lumea satului' si arata „taranimea diferentiata' (p. 96) - ceea ce e bine. Grav e insa
ca Rebreanu ii atribuie lui Ion o patima innascuta pentru pamant si nu arata cum trebuie
ca acesta e „rezultatul conditiilor sociale de viata ale taranimii in societatea capitalista'
(p. 50). Accentul trebuia pus pe „inchia-burire' si dezumanizarea pe care aceasta o
provoaca. Desi cu multe calitati - constata tanarul critic de serviciu - Ion sufera „influen-
te puternice naturaliste' (p. 50). Drama lui Ion nu poate fi reprezentativa pentru
intreaga taranime, el nu este un personaj tipic, iar viziunea lui Rebreanu se afla sub
„influenta puternica a ideologiei burgheze' (p. 52), pentru ca „tipicul este principala
sfera de manifestare a spiritului de partid in arta realista' (p. 52). Analiza roma-
nului Padurea spanzuratilor este complet neinteresanta (p. 56-76), rezumata la
„grozavia razboiului imperialist'. in debutul studiului sau, Ov. S. Crohmalniceanu acorda
pentru prima data un spatiu mai mare nuvelisticii, dar blameaza stigmatele
naturalismului prea prezente in scenele „crude'. Interpretarile sunt insa hilar ideologi-

zante. Nuvela Prostii, de pilda, „reuseste sa sugereze ostilitatea statului burghezo-

mosieresc fata de poporul muncitor' (p. 22). O nota buna primeste comedia Plicul,
jucata in epoca, in 1956. Tot restul creatiei nu dovedeste decat „concesiile' pe care
Rebreanu le face „gustului burghez'. Adam si Eva se indeparteaza de „preocuparile
maselor populare' (p. 78), infatisand „adevarate orgii naturaliste'. Ciuleandra e in
intregime robit „canonului naturalist' (p. 80). Craisorul Horia „nu se concentreaza
aproape deloc asupra analizei raporturilor dintre clase' (p. 81). Si aici dezastrul nu e
inca total. Din 1934 incolo, dupa Rascoala, „o recrudescenta violenta a naturalismului
loveste proza lui Rebreanu, care intra de aici inainte intr-un complet declin' (p. 135).
Prima victima e Jar, intr-adevar un esec, dar nu - cum crede criticul - datorita „influentei
dezastruoase a naturalismului' (p. 136). Gorila e o adevarata calamitate ideologica,
pentru ca demonstreaza „dupa metoda fascista, inutilitatea oricaror libertati obstesti'
(p. 136) si pledeaza - culmea! - pentru „teza dictaturii fasciste' (p. 137). Ov. S.
Crohmalniceanu se lasa antrenat in aceasta lectura eronata, care va aduce mult rau
postumitatii scriitorului, spunand ca in roman autorul „se straduia sa justifice fascismul'
(p. 137). Acuza capata proportii colosale, fara nici un argument concret, si ea nu va
putea fi usor inlaturata in anii urmatori: „Versiunea ultima a Gorilei marcheaza sfarsitul
ezitarilor lui Rebreanu, care apuca pe drumul fascismului' (p. 138). In Amandoi, roman
politist, „abordarea insasi a genului e reprobabila pentru mijloacele lui Rebreanu, care
acum se supune fara cracnire modei burgheze' (p. 139). in acest fel, proza lui Rebreanu
a ajuns la un „naufragiu total' (p. 139), datorita atat „nefericitei evolutii ideologice', cat
si atractiei pentru „vulgaritatea naturalista' (p. 140). Pentru Ov. S. Crohmalniceanu, ca
si pentru ceilalti critici din epoca, tot ce e bun in opera lui Rebreanu e „biruinta a
realismului' si trebuie sa concorde cu cerintele realismului critic si socialist; tot ce e rau
si de neacceptat se datoreaza invariabil naturalismului si e tinut sub obrocul cenzurii.
Aceasta imagine se va imbunatati treptat spre 1960 si imediat dupa 1960. insusi Ov. S.
Crohmalniceanu va opera indreptari considerabile la portretul din 1953-1954. dar nu il
va face chiar de nerecunoscut (caci vagi urme mai persista) in sinteza sa Litera
tura romana intre cele doua razboaie mondiale (editia I a volu
mului I apare in 1967, iar editia a H-a in 1972).

Alexandru Piru

Pecetea sociologismului si a ideologiei politice din epoca se resimte si in studiul din

1962 al lui Alexandru Piru75, o ampla prefata la o editie bibliofila din opera lui Rebreanu,
text transferat, cu mici imbunatatiri, intr-un volum aparut in 196576. Desi proletcultismul
a trecut, sechelele lui persista. Superficial si schematic, modul de a gandi literatura si
stilul lui Al. Piru se conserva in inertiile dogmatismului, chiar in anii dezghetului si ai
deschiderii culturale. in cazul lui Rebreanu, selectia sa de aplicatie pozitiva se limiteaza
tot la nuvele, piesa Plicul si cele trei mari romane. Dupa ce intreprinde o necesara ex-
plorare biografica sistematica (prima de acest fel), urmeaza o analiza destul de
comprehensiva a nuvelelor si una cu totul expeditiva a teatrului. Al. Piru constata un
oarecare echilibru in proportia de realism si naturalism din nuvele, „puternic ancorate
in viata sociala, realiste fara perspectiva'' (p. 41). Ca si Ov. S. Crohmalniceanu, Al. Piru
dezaproba faptul ca in Ion „autorul substituie explicatiei so-cial-economice un punct de
vedere mistic-biologist dupa care setea de pamant ar fi o pornire instinctiva, ancestrala'
(p. 47) si-1 citeaza, exact cum o facuse si Ov. S. Crohmalniceanu, pe Lenin, care a
aratat ca „in mentalitatea burgheza procesul capitalist tinde sa apara ca un proces
vesnic'77. Al. Piru cauta defecte si inventeaza merite in spiritul epocii, ca atunci cand ii
atribuie lui Rebreanu. in Ion, perspicacitatea de a fi dovedit ca „taranul angajat in lupta
de clasa nu e prin nimic inferior, sub raportul constiintei, unui orasean' (p. 49). Nici Al.
Piru nu accepta ca in competitia pentru pamant Ion ar fi un simbol, un personaj tip,
pentru ca taranimea in anii '60 era in plin proces de colectivizare si nu putea fi
caracterizata - Doamne fereste! - de patima proprietatii agricole. Al. Pini incearca sa
alature romanului Padurea spanzuratilor, si astfel sa le reabiliteze: Adant si Eva ca o
„noua legenda a secolelor, o suita de cronici epice' (p. 65), Ciuleandra supus anterior
unei critici „prea severe' (p. 67),
Fara o argumentare serioasa. Al. Pini avanseaza in final (p. 106) o propunere
de etapizare a creatiei epice rebreniene, astfel: anii 1907 - 1917, ai inceputurilor cu
„nuvele realiste, realist-critice si naturaliste'; perioada 1917 - 1932, a principalelor
„romane realiste si realist-critice'; si, in sfarsit, ultima etapa, 1933 - 1943, cu „romane
naturaliste' in exclusivitate. Daca e sa analizam corect, vom observa ca mai puternice
accente naturaliste se gasesc in A-dam si Eva sau Ciuleandra, ca si in Rascoala, deci
in etapa caracterizata limpede de Al. Piru ca indubitabil realista, decat in Jar (un roman
sentimental), Gorila (un roman politic) sau Amandoi (un roman politist). Poate ca
rostul unei asemenea clasificari, fie si neadevarate, e de a salva o intreaga perioada
de creatie, aceea de pana la Rascoala, considerand-o realista (cand, de fapt, era cel
mai puternic marcata de naturalism), pentru a deschide astfel calea reabilitarii si
reeditarii romanelor Adam si Eva, Ciuleandra si Craisorul; caci ultimele - cu Gorila in
frunte - pareau definitiv condamnate. Deschiderea va veni, dar nu atat de devreme, si
argumentele

Cand, in 1963, apare volumul de memorialistica semnat de Fanny

Rebreanu, Cu sotul meu, in care sunt cuprinse documente noi si, mai ales, pagini de
jurnal, portretul scriitorului se va umaniza si reticentele incep sa se topeasca (dar numai
incep). Istoricii literari se foiesc si se aglomereaza in jurul statuii. Dar mai semnificative
decat oricare dintre reactii, sunt revenirile la acest subiect, cu ocazia cartii sotiei lui
Rebreanu, a altor doi critici, pe langa Tudor Vianu si Serban Cioculescu, care i-au impus
opera in esalonul de varf al perioadei interbelice: G. Calinescu88 si Vladimir Streinu89.
Dar acestea sunt simple recenzii si nu ne vom opri la ele. Importanta e revenirea celor
doi si cu alte texte.

In 1964, la Cronica optimistului din Contemporanul, G. Calinescu semneaza

pateticul elogiu Un suflet inalt si plin de stele90 din care retinem in mod deosebit
indemnul indirect la o recitire integrala a operei lui Rebreanu. Rememorand
comentariile sale critice, G. Calinescu marturiseste ca-si pastreaza viziunea din studiile
interbelice si. mai ales, din Istorie Evoca si imprejurarea ca pe Rebreanu 1-a des-
cumpanit formularea prin care il considera „aproape geniu in psihologia gloatelor si a
omului instinctual', crezand-o minimalizatoare. Ramane pe mai departe la parerea ca
anumite scrieri nu pot fi scoase de la „periferia' operei. Efigia prozatorului i s-a pastrat
in aceleasi date luminoase: „un om exceptional de cinstit si puf'. Asaltul istoriei literare
si dezvaluirea de documente noi din arhiva Rebreanu il determina sa-si imagineze o
biografie in genul celor pe care le-a realizat despre Eminescu si Creanga. Pe de alta
parte, apara fictiunile rebreniene de explicatiile izvoriste de tip sociologic: „Fragmentele
manuscrise, marturiile care apar si eventual documentele din fondul respectiv nu pot
altera fictiunea, singura care ne intereseaza. Ana Karenina e cea din romanul lui Tostoi
si orice alte consideratii ma lasa rece. Pentru un studiu larg, folosind tot ce a ramas
printre hartii, trebuie un cercetator de foarte mare inteligenta si mai ales creator el
insusi, intuind ce este esential si ce de suprafata'.

Imboldul lui Streinu Vladimir

Vladimir Streinu isi va relua in patru articole insistente91, publicate in 1965, in 1967
si in 1969, problema valorii de ansamblu a operei rebreniene, asa cum o formulase intr-
un studiu din 1940, comentat anterior. Atitudinea sa de maxima deschidere spre intrea-
ga varietate a operei va da roade. Pentru prima data in 1965 (cu formulari reluate
identic in 1967 si 1969), Vladimir Streinu denunta „schematizarea creatiei lui
Rebreanu'92, favorizata de mentinerea in cadrele limitate ale criticii lui Lovinescu sau
Calinescu. Primul sens al simplificarii vine din accentuarea caracterului epopeic al o-
perei si din ignorarea sensului simbolic al unor episoade narative. A doua eroare consta
in faptul de a-1 considera pe scriitor „un spirit frust, inapt sa creeze valori mai rafinate';
la acest punct, Vladimir Streinu aduce contra-argumentul,idealului statornic de femini-
tate', depasind terestrul si banalitatea „catre implinirea suprema a spiritului', dupa
modelul faustic. in sfarsit, ce-a de-a treia eroare provine din limitarea gamei de
modalitati narative la obiectivitate si ruralism. Or, dupa cum noteaza Vladimir Streinu,
adevarul este cu totul altul: „de la formula realista la formula psihologica, de la a-ceasta
la romanul filosofic, de aici la romanul social-taranesc apoi la romanul politic-urban si
in cele din urma la cel politist: atata variatie, vioiciune si in definitiv libertate a spiritului
creator fata de sine insusi n-a mai atins nici un alt romancier roman'93. Cu aceasta
concluzie a lui Vladimir Streinu, regasim atat de tarziu, dupa douazeci de ani, stadiul
atitudinii critice interbelice (de fapt, ea ii este proprie si definitorie lui Streinu insusi, nu
intregii critici anterioare), abandonate sub presiunea evenimentelor nefaste, ce-1
redusesera drastic pe prozator la trei romane si cateva nuvele. Se recastiga dupa 1965
dreptul firesc la cunoasterea integrala a operei lui Rebreanu, pentru ca - afirma Vladimir
Streinu - numai ea ne „poate umple de proportiile si complexitatea geniului sau
creator'.
 LUCIANRAICU
Substantiala, sistematica recitire integrala a ope-
rei rebreniene, o intreprinde cu succes Lucian Raicu in 1967. E vorba totusi de o
integralitate aproximativa, intrucat eseul sau monografic nu are capitole dedicate
nuvelistului, dramaturgului, cronicarului dramatic sau publicistului; e, de fapt, o carte
despre romancierul Rebreanu. insa interpretarile reprezinta foarte bine tendintele
exprimate in deceniul al saptelea, fiind un corolar a! lor. Gestul polemic cel mai
important il constituie eliberarea de poncifele si prejudecatile criticii interbelice. Cat
priveste penibilul avatar al operei rebreniene in epoca dogmatica. Lucian Raicu il ignora
cu seninatate, ca si cum nu ar fi existat, caci nu merita sa demoleze niste interpretari
ideologizante, gata perimate si ridiculizate de schimbarea vremurilor. Criticul
procedeaza inspirat cand scoate din sistemul sau de raportari opiniile conjuncturale ale
lui Ov. S. Crohmainiceanu („oficialul' in subiect in anii 1953 - 1960) si Al. Pini („oficialul'
perioadei de tranzitie 1960 - 1965).

Cea mai mare parte a volumului este ocupata de analiza sistematica, staruitoare si
profunda, a romanelor, in succesiunea lor cronologica, de la Ion la Amandoi.
Procedarea urmeaza in fiecare caz aceiasi traseu: bilantul referintelor critice, geneza
romanului, o interpretare „independenta', minutioasa, chiar atomizanta uneori. Relieful
valoric al operei nu este modificat, dar romanele secundare beneficiaza de atentia
cuvenita fiecaruia, fara ca exegetul sa le ascunda sau sa le exagereze defectele,
explicate pe alocuri cu o ironie tandra.

Principala tinta polemica a cartii o reprezinta „imaginea unui Rebreanu «elementar»,

nerafinat, aproape incult, «baci ardelean», privind lumea «cu ochi
mirati»' (Raicu, p. 11). Noua convingere se poate dobandi mai temeinic din analiza
romanului Rascoala decat din textele teoretice din Amalgam sau din disponibilitatea
analitica desfasurata de Padurea spanzuratilor. O „inalta constiinta estetica' nu-si poate
finaliza rezultatele artistice fara „intelectualitatea de substanta' (Raicu, p. 12). Efortul
creator al scriitorului este deopotriva sprijinit pe intuitie si gandire, pe inzestrare nativa
si vointa modelatoare a proiectului: „intelegerea din interior a legilor creatiei artistice,
in care factorul spontan e dublat de cel reflexiv, filtrat printr-o temeinica acomodare cu
operele fundamentale clasice si contemporane, larga receptivitate fata de intreaga
diversitate de temperamente artistice, multe din ele divergente sau foarte deosebite de
propriul temperament, sesizarea ascutita a specificului fiecarui scriitor ori artist analizat,
capacitatea de a fi el insusi mereu altul in opera si de a se innoi permanent, chiar
infruntand riscurile esecului, sunt argumente care rectifica imaginea unui Rebreanu
elementar, primitiv, amortit in formula sa, fara acces la valorile superioare ale
spiritului' (Raicu, p. 29).

Cornel Regman si-a manifestat scepticismul in privinta noutatii de interpretare a

cartii lui Lucian Raicu, fiind de parere ca este falsa opozitia dintre „un Rebreanu al
dimensiunilor simbolice' si unul realist „identificat cu platitudinea'102, pentru ca realismul
nu este incompatibil cu profunzimea, interioritatca sau proiectia mitica. Un Rebreanu
cu totul nou este o iluzie sau o inventie - apreciaza Cornel Regman. Sensul unei
explorari credibile ar trebui sa urmeze drumul spre „un Rebreanu adancit, pe liniile de
forta indicate de creatia sa majora'. Ar fi vorba deci de o linie de continuitate care
accepta ca pe o premisa de neinlaturat „un Rebreanu al realismului sau'103. Daca am
inteles bine precizarea lui Cornel Regman, trebuie sa cautam originalitatea lui Rebreanu
inlauntrul realismului, in capacitatea de asimilare a unor elemente si tendinte disjuncte
de fondul receptiv. Dar nu am avut impresia ca Lucian Raicu forteaza scoaterea lui
Rebreanu din perimetrul realismului. Criticul nu se hazardeaza si de aceea ni s-a parut
nemotivata acuza ca orientarea spre un Rebreanu „foarte nou' nu ar starni „mai mult
decat un fel de valva, repede trecatoare'104. E adevarat insa ca ipoteza de lucru este
sustinuta cu „mijloace insuficiente, cu o deschidere oarecum empirica spre tehnicile si
perspectivele investigatiei contemporane'105. Cum Lucian Raicu nu a fost niciodata un
adept al metodelor critice moderne (si nici Cornel Regman nu este!), el a lasat altora
camp liber de aplicatie demonstratiilor de acest fel. Centenarul ne-a prins fara o
biografie Rebreanu. Dar atunci (abia atunci si de atunci incoace) s-a produs ampla
desfasurare de forte ale istoriei literare, care au inceput sa-si etaleze rezultatele de tip
arhivistic si biografic. Chiar in 1985, Nae Antonescu a oferit in volumul Reviste literare
conduse de Liviu Rebreanu o descriere detaliata, corecta si utila a activitatii la
publicatiile Miscarea literara (1924 - 1925), Gazeta literara (1929) si Romania
literara (1932 - 1934). Ca o nota generala, in toate s-a putut constata sprijinirea
tinerilor scriitori si a noii literaturi; sub aparenta unui eclectism receptiv si ingaduitor,
conducatorul celor trei publicatii succesive a lasat indeajuns de libera initiativa opiniilor
critice si a formelor novatoare (mai ales la Romania literara).

Un (aparent) laudabil efort de sistematizare a informatiilor a depus Adrian Dinu

Rachieru in volumul Pe urmele lui Liviu Rebreanu (1986), confectionat in mare graba,
pentru a prinde macar coada centenarului si pentru a participa la euforia colectiva a
momentului. Cartea ar fi castigat in onestitate daca s-ar fi multumit sa ofere informatiile
biografice generale, profitand de aparitia Jurnalului, si informatiile (cerute de colectia
turistica) despre locurile strabatute de scriitor de la nastere pana la moarte. Ambi-
tionand sa fie si o carte de critica literara, exegetul nu a putut asimila bibliografia, a
devenit mimetic si compilativ, dovedind pe alocuri chiar falsa intelegere a circulatiei
ideilor, preluand de multe ori interpretari fara a indica sursele. Ne-am vazut de cateva
ori pur si simplu plagiate ideile: despre paradoxul realismului rebre-nian (p. 151),
despre fantasma cuplului etern ca mit personal (p. 266). Lipsita de orice nuanta
personala in interpretare, cartea se sprijina pe un deficit de moralitate, pacalindu-i pe
Cornel Ungu-reanu si Radu G. Teposu, care l-au elogiat pe autor la aparitia cartii pentru
idei care nu-i apartin119. De altfel, la centenarul scriitorului si imediat dupa aceea s-a
produs o cantitate enorma de maculatura critica, declansandu-se o fabuloasa si penibila
logoreeju-bilativa in fata simplitatii rebreniene.

Niculae Gheran

Autenticul si devotatul biograf al lui Rebreanu, care s-a lasat indelung asteptat pana
si-a concretizat munca, este, nu incape nici o indoiala, Niculae Gheran. El si-a propus
sa realizeze o trilogie, din care a dat la iveala pana acum primele doua parti: Tanarul
Rebreanu (1986), referitoare la anii 1885 - 1916 din viata prozatorului, si Rebreanu,
amiaza unei vieti (1989), descriind intervalul 1916 - 1930; urmeaza ca al treilea
volum, Glorie si amurg, sa se ocupe de anii 1931 -1944. Acumularile istoricului literar
s-au realizat din experienta de editor al seriei de Opere Rebreanu, inceputa in 1968 si
ajunsa pana foarte departe, la volumul 16. Etapele reconsiderarii si descoperirii
postume ale lui Rebreanu sunt determinate intr-un mod indubitabil de volumele tiparite
prin grija editorului Niculae Gheran, care si-a castigat un titlu de noblete din servitutile
unei munci dificile, aproape anonima si ignorata pana la un punct. Consecventa si
competenta sa au reusit sa scoata universul rebrenian din inertiile receptarii: a fost o
adevarata victorie cand romanul Gorila a putut iesi in sfarsit la lumina. Volumele sale
biografice au aprofundat cercetarile despre viata de familie, calvarul ofiterului maghiar,
framantarile primelor scrieri, plecarea la Bucuresti etc. Editia de Opere a pus in valoare
uriasa munca a prozatorului in lumina variantelor, a dificultatilor de elaborare, a
preocuparii pentru constructie si obiectivitate: „ii datoram lui N. Gheran aceasta
revelatie - noteaza Mir-cea Zaciu. () editorul operei si al caietelor face un act de mare
cultura punandu-ne in contact, paralel cu textul definitiv al scrierilor, cu subtcxtul lor'120.
Impresionanta arhiva a scriitorului, explorata pana atunci oarecum prin sondaje (dupa
voia sotiei sau a fiicei) si exploatata fragmentar, tinde sa fie restituita
sistematic. Caietele de creatie, prezentate de Niculae Gheran, in 1974, s-au oprit la un
prim volum. Corespondenta, desi clasificata de editor, e departe de a fi restituita
integral. Un inceput promitator 1-a facut esantionul scrisorilor de familie din volumul La
lumina lampii (1981), ingrijit si comentat de Puia Florica Rebreanu si Niculae Gheran,
cu o excelenta prefata a acestuia din urma, intitulata intre dragoste si singu-
ratate, patetica in dezvaluirile ei, pregatitoare pentru capitolul corespunzator din marea
biografie.); polemizand in continuare cu Serban Cioculescu dintr-o cronica la primul
volum al lui Niculae Gheran, Stancu Ilin proclama ritos ca „textele maghiare invocate ()
sunt doar incidente sau accidente ale biografiei scriitorului, drumuri infundate sau ale
pierzaniei' (ibidem, p. 15). Fara indoiala ca e vorba de inceputurile minore ale unui
scriitor, dar nu e neaparat sigur ca acestea sunt „drumuri ale pierzaniei'. Nu ni se pare
deloc indreptatita si realista afirmatia ca „inceputurile lui Li-viu Rebreanu nu pot fi
plasate in vraful de hartii in limba maghiara din arhiva scriitorului' (ibidem, p. 15), din
moment ce atatea pagini certifica o optiune si un stil in curs de configurare. E ceva
scandalos in faptul ca Rebreanu a inceput ca scriitor maghiar? Dar tocmai polemica cu
acest trecut al sau il va determina mai mult sa se formeze intr-un anume sens si sa-si
construiasca (sau sa-si descopere) o identitate mai rezistenta si mai profunda. De ce
trebuie sa incetatenim ideea falsa ca „adevaratele inceputuri trebuie considerate din
momentul in care da la iveala primele pagini in limba romana' (Ilin 2, p. 15)? De ce,
prin ce sunt mai adevarate (daca incap aici grade de comparatie) Glasul
inimii sau Ofilire, prozele debutului in limba romana din 1908,
decat Marcsi sau Szamarletra, din 1907 si prima jumatate a anului 1908, ramase in
manuscris (v. Opere 1)? Nu avem nici convingerea ca unele ar fi mai realizate decat
altele. in sustinerea acestei ipoteze - ca adevaratul inceput al lui Rebreanu ar fi cel in
limba romana - Stancu Ilin este contrazis flagrant de realitatea manuscriselor si de
marturisirile scriitorului.

Aplecarea lui Stancu Ilin spre biografic razbate clar din ambele volume, in preferinta
pentru circumstantele sociale, genetice sau teoretice ale creatiei. Daca o biografie
propriu-zisa a lui Rebreanu nu se poate realiza fara o biografie a operei (cum am vazut
in cazul lui N. Gheran), nici o critica literara aplicata la romanele rebreniene nu se poate
lipsi de aceeasi biografie a operei, cu un inteles putin diferit de primul caz. Caci in
realizarea unei biografii, prin biografia operei intelegem in primul rand conditiile
exterioare ale scrisului si resursele autobiografice, iar in procesul de interpretare prin
biografie a operei intelegem in primul rand evolutia variantelor, finalizarea creatoare si
receptarea critica ulterioara aparitiei e-ditoriale; un roman are astfel doua episoade
biografice semnificative: unul pre-natal (variantele si constituirea sensurilor) si altul
post-natal (reactiile la prezenta lui in lume), deci si o biografie intima si una publica.
Stancu Ilin este preocupat de ambele ipostaze, cand e vorba de Ion. Padurea
spanzuratilor, Rascoala (partial, cu promisiunea unei continuari intr-un al treilea volum
exegetic) si Gorila: „Fascinant este nu atat cat, ci mai ales cum biografia autorului
patrunde in opera, modalitatile proprii ale romancierului de asimilare in imaginar a
datelor brute ale realitatii' (Ilin 2, p. 7). Curiozitatea criticului pentru procesul creator
dezvaluie cai de acces spre miezul operei.

Constantin Paiu

Cea mai recenta cercetare de amploare pe teritoriul destul de bogat dupa 1985 al
istoriei literare este Rebreanu, omul de teatru (1995) de Constantin Paiu. Ea se remarca
in primul rand prin intentiile de sistematizare si totalizare a observatiilor si analizelor
privitoare la criticul de teatru, la dramaturg si la directorul de teatru. C. Paiu se angajea-
za in discutii ce merita retinute: de pilda, nu este de acord cu N. Gheran cand acesta ii
atribuie lui Liviu Rebreanu dramatizarea romanului Padurea spanzuratilor si sustine
paternitatea gestului pentru actorul si regizorul Atanasie Mitric, prieten apropiat al fami-
liei Rebreanu121. Implicat in permanenta, in intervalul 1910 -1944, in viata teatrala, intr-
o forma sau alta, Rebreanu indreptateste aprecierea ca avea „o disponibilitate afectiva
ce se dezvolta proteic, apeland la un fond in acelasi timp tenace, inepuizabil si mereu
apt de reformulari si de surprize' (p. 216).

Relativ singulara in cadrul bibliografiei rebreniene este cartea lui Mircea Muthu, Liviu
Rebreanu sau paradoxul organicului (1993). Particularitatea ei o da preocuparea
preponderenta de teorie literara si poetica a romanului. Este singurul volum de acest
fel consacrat lui Rebreanu, dar studiile de mai mica intindere pe aceasta tema, desi nu
sunt multe, nu lipsesc (Raicu, Simion Mioc in LR-100, Ilin 1, plus cateva articole din
presa literara122). Organicul structureaza temeinic intregul univers rebrenian, de la
nivelul ontologic (unde functioneaza definitoriu complementaritatea om-pamant) la cel
estetic (compozitia sferica, prototipul, ritmul epopeic ca un reflex al pulsatiei vietii).
Teoreticianul analizeaza cu deosebita sagacitate toate articulatiile acestei viziuni
organice, in viata, opera si teorie (p. 14). Categoria ontologica, teoretica si estetica a
organicului realizeaza osmoza si unitatea dintre planuri, nivele sau ipostaze, fiind in
acelasi timp o modalitate de raspuns la societatea si arta moderna: „proza lui Rebreanu,
ca si teoria de altfel, ilustreaza paradoxul organicului resimtit si dorit ca peren, insa
minat de o drama care este aceea a societatii moderne insesi' (Muthu, p. 25); altfel
spus, lumea, fiinta, omul „afirma compensativ organicul intr-un univers fisurat' (p. 80).
Daca intr-adevar viziunea organica este substantiala (si este!), de aici, din statutul
acestui univers inchis (p. 27) decurge in mod firesc si opacitatea la modernitate, desi
lectura critica poate provoca detectarea „indicilor de modernitate' intr-o „experienta
estetica incheiata' (p. 26). Acesta ar fi un alt paradox al operei rebreniene: in-fatisandu-
sc pe mari portiuni inchisa intr-un univers traditional, ea se deschide spre alta varsta
estetica in Padurea spanzuratilor si Gorila, trecand „de la monolitic la fragmentar' sau
„problematizand fisurile lizibile si in urzeala epica' (p. 28), printr-o „permea-bilizarc a
frontierelor' la ofensiva modernitatii: „in proza lui Rebreanu se poate urmari, ca intr-un
soi de palimpsest, o dubla translatie, aceea de la spiritul epopeic catre formula
romanului realist si apoi spre proza moderna' (p. 53). Fara indoiala ca printr-o astfel de
fanta sau fisura (ori chiar instabilitate) a organicului se poate nnagi-na o tentativa de
iesire a prozei lui Rebreanu din orizontul traditionalismului.

O revizuire a viziunii critice despre personalitatea si opera lui Rebreanu comporta o

atentie sporita directionata spre secretele ce staruie in umbra marilor adevaruri,unanim
acceptate.Personalitatea lui Rebreanu ,dramatizata de un complex al vinovatiei solicita
scrutarea originilor crizei de identitate ,care explica o disponibilitate proiteica.Opera lui
Rebreanu ,un miracol al simplitatii,al fortei si echilibrului,solicita o scrutare a
adancimilor sale,pentru a constata atat marea diversitate a formulelor narative,cat si
dimensiunea metafizica a realismului sau.

Capitolul II

Drumul spre sine

indreptata de la inceput spre un anumit tip de literatura, ci spre un anumit mod de

existenta: intre medic, preot si ofiter a ales cea din urma cariera, ultima - se pare -si in
ierarhia preferintelor sale. Dar a fi ofiter in Austro-Ungaria acelui timp insemna implicit
si a nu fi roman - consecinta pe care nu a resimtit-o de la primii pasi, dar de care s-a
izbit dureros indata dupa aceea.

E curios ca Liviu Rebreami nu a pornit in viata cu un acut sentiment de apartenenta

familiala, cum se intampla de obicei; e un efect probabil si al componentei generoase
a familiei (erau opt copii), ce a facut mai putin dramatica translatia dintr-o societate
mai mica (totusi cu numerosi membri, un adevarat clan) spre societatea mai mare. El
a avut in primul rand sentimentul puternic al apartenentei la un anumit loc, dupa cum
va recunoaste foarte patetic intr-un interviu:

,Am crescut in regiune de munte in deplina libertate. in satul meu n-a fost petec de
pamant pe care sa mi-lfi umblat. Om al muntilor si al padurilor, natura mi-a intrat in
ochi si suflet de mic copil. Valea Somesului, atat de bine cunoscuta in cele mai mici
cotituri, a fost si va ramane pentru mine cel mai frumos loc de pe pamant'. (Jurnal 1,
p. 516)

Liviu Rebreanu iese in lume, facand uz de o pecete regionala distincta, arborata cu

mandrie, care e mult mai puternica decat identitatea familiala sau decat identitatea
nationala, ambele estompate. Rebreanu isi incepe definirea de sine prin relatia cu un
anumit loc si nu e lipsit de importanta sa atragem atentia asupra faptului, extrem de
semnificativ, ca, dupa parasirea carierei de ofiter, numai reluarea legaturii cu pamantul
natal il regenereaza; el re-invata lumea pornind de acasa, transcriind fapte si intamplari
ale locului: un loc ce va capata o extensiune din ce in ce mai mare, favorizand, prin j
scris, dobandirea identitatii nationale. Poate ca tanarul ofiter, tentat | sa ia calea spre
o literatura de salon pentni a se emancipa de mediul | cazon anti-intelectual, a resimtit
chiar amenintarea de pierdere a i-'' dentitatii. Cu toate ca originar simtea decisiva
atractia locului de matca, Rebreanu ca scriitor maghiar a inceput in perimetnil unei
literaturi citadine, in felul ei; in orice caz, complet indepartata de ru-ralitate; era o proza
a vietii cazone. Aventura si drama existentei tanarului Rebreanu pot fi rezumate de
aceste alternative, conflicte interne traite ca o acutizare continua a crizei de identitate:
nu somesan, ci ofiter maghiar; nu ofiter maghiar, ci scriitor maghiar; nu scriitor
maghiar, ci scriitor roman; nu prozator frivol, ci prozator realist; nu dramaturg, publicist
sau nuvelist, ci romancier. E o succesiune de praguri sau de rascruci profesionale si
intelectuale. Definirea de sine inseamna o aventura in cautarea identitatii. O
metamorfoza interioara pare o veritabila ratacire intr-un labirint de posibilitati.
Individualitatea se deschide spre o pluralitate de euri. Unul, de indata ce are constiinta
de sine, se multiplica si se diversifica. Aceasta nu e numai o problema filosofica
(originata in Eneadele lui Plotin), ci si o problema psihologica; cu ea incepe o alta
viziune asupra eului si asupra identitatii. Am considerat interesant sa urmarim, cu
mijloacele combinate ale istoriei literare si ale psihologiei creatiei, fenomenul dobandirii
constiintei de sine concretizata intr-o „fabula a identitatii'; o numea astfel criticul
german Manfrcd Piitz intr-o aplicatie asupra pesonajului de roman, beneficiind de
sugestiile americanului Erikson, care sublinia ca „definirea de sine si stabilirea unei
identitati constituie un proces care se deruleaza lent'*1. Evident ca intr-o asemenea
intreprindere nu am putut evita apelul la anumite situatii biografice, la un numar de
biografeme inevitabile, desi aplicatia noastra se indreapta preferential asupra operei.

Vom intreprinde, in existenta si in constiinta lui Rebreanu, o arheologie a identitatii

si a vocatiei artistice, urmarind conflictul intern de optiuni. Obscuritatea temporara a
incertitudinilor de identitate sociala si nationala se rasfrange si in crearea unei derute
sau a unor dileme in ceea ce priveste calea de urmat pe teritoriul literaturii.
Dramaturgul, nuvelistul salonard, de expresie maghiara la inceput, unnati de publicistul
roman, traducatorul sau cronicarul dramatic nu sunt doar forme tranzitorii de asteptare
a adevaratei vocatii (aceea de romancier), ci chiar optiuni traite cu sentimentul unei
solutii posibile (si viabile) de existenta intelectuala. in fond, simplu spus. ceea ce
unnanm aici e „cat de greu i-a fost lui Rebreanu sa fie, sa devina Rebreanu' (Raicu, p.
43). Redus la ipostaza de prozator realist, Rebreanu nu a fost inca inteles cum trebuie
dupa modelul proteic, definitoriu pentru metamorfoza continua a personalitatii sale,
niciodata monocorda sau unilaterala.

Putem distinge trei etape in biografia lui Rebreanu. cu trei probleme diferite: 1)
pana in 1920, framantarile provin din problema autodefinirii, ca proces (in principal)
psihologic al cautarii identitatii; 2) in perioada de glorie si triumf - anii 1920-1935 -
nelinistile le aduce problema autodepasirii, ca fenomen (in principal) estetic, avand
obsesia diversificarii tematice si a formulelor artistice; 3) dupa 1935, imediat dupa
aparitia romanului Jar, considerat aproape unanim de critica o nereusita, se instaleaza
problema esecului, ca dimensiune general umana in declinul vietii si al capacitatii
artistice.
 Evolutia intamplarilor din adolescenta si tineretea lui Liviu Rebreanu rezuma un
traiect existential nefavorabil pentru formarea scriitor. Episoadele juventutii nu ies - e
adevarat - din banalitatea biografiei unui fiu de invatator ardelean, component al unei
' familii numeroase amenintate de saracie. intr-o privire retrospectiva din 1932.
prozatorul recunoaste postura umila de start si amenintarea mediocritatii:

.Viata mea n-a fost usoara niciodata. N-am avut daruri speciale care sa-mi
netezeasca putin calea. Din copilarie si pana azi am trecui prin toate incercarile posibile.
Nu evenimente epocale, ci mici lucruri care insa puncteaza greu o viata. Cele mai multe
insa sunt atat de banale, atat de reale, ca nici nu merita sa jie povestite. Lupta
cotidiana, ani de ani, cu saracia crancena, cu necazurile marunte, cu grijile fara sfarsit
pentru painea de-a doua zi, nu sunt fapte care sa faca sa tremure pe cititorul obisnuit
cu senzationalul ziarului. O viata de fapte diverse ce interes saprezinte?' (Opere 15. p.
413)

Cursul biografic porneste si inainteaza dupa legea minimei rezistente. Ca invatator,

tatal sau il visa „domn'; pana acolo insa era irum lung si dificil. Primul nascut intr-o
familie de pe Valea Somesului, la 27 noiembrie 1885 in satul Tarlisua din zona Bistrita-
Nasaud, Liviu, adica Oliver, va urma scoala primara in comuna Maieru in anii 1891 -
1894, delectandu-se cu Povestile ardelenesti ale lui Ion Pop Rete-ganul (amintirea lor
va persista ca o nostalgie, ca un vag model). i Gimnaziul graniceresc din Nasaud in
1895 - 1896 va aduce prima schimbare de mediu, in regim urban modest, pastrat si pe
timpul Scolii civile de baieti din Bistrita, in 1897 - 1900, urmata in limba maghiara
(v. Gheran 1, p. 109-126). Prima experienta a scrisului, cu totul nesemnificativa, tine
de notatiile colegiale de album, in versuri naive (Jurnal 1, p. 399; Gheran 1, p. 125).
Prozatorul nu se a-nunta prin nimic.

in Maierul Nasaudului, considerat paradisul copilariei sale, se pastreaza in deruta

profesionala specifica fiecarui inceput:

,,Din copilarie - pe care mi-am petrecut-o toata in satul acesta — mama mea voia
sa ma faca popa ca sa cant frumos. Tata-meu, care era invatator, voia sa ma faca
invatator ca si el; sa raman in locul lui la catedra de la scoala satului. Eu voiam sa ma
fac doctor Cu aceste dorinii ale parintilor mei si cu acest gand al meu, am plecat din
Maierul, la liceul din Nasaud'. (Jurnal 1, p. 399)
 Alegerea grea abia acum vine, dupa absolvirea scolilor din Nasaud si Bistrita.
Optiunea o face tatal, propunand cariera armelor, ca fiind mai lesnicioasa material decat
posibilitatea de a-si face fiul avocat, preot, invatator sau medic, aceasta din urmaind
adevarata dorinta a adolescentului.

Visul de dramaturg

La inceput a fost dramaturgul.

Desi cercetatorii directi ai manuscriselor tineretii rebreniene (Nicolae Liu, Niculae

Gheran, Stancu Ilin) marturisesc dificultatea - daca nu imposibilitatea - stabilirii unei
cronologii indiscutabile a redactarii textelor, exista totusi unanimitate in a considera ca
teatrul a constituit prima mare investitie si speranta de afirmare. in ciornele pentru un
volum de Spovedanii, la capitolul Cei dintai pasi, se pomeneste titlul Alcohol al unei
drame cu care autorul si-ar fi incercat norocul budapestan, dupa ce scrisese (sau
intentiona sa scrie?) un libret de opereta (v. Opere 15, p. 417).

Dupa opinia lui N.Gheran, cel mai vechi este manuscrisul unei scenete intitulate de
editor intr-un compartiment, avand notata data de 4 martie ce nu poate fi decat a
anului 1907, cand Rebrean Oliver se afla repartizat la Gyula si intentiona sa semneze
cu pseudonimul Remy. E o scriere umoristica de almanah, de nivel mediocru,
desfasurand o discutie intre trei domni (un boiernas, un profesoras, un unchias, cum
spune indicatia de punere in scena), plus un doctor, intr-un compartiment de clasa a
doua a unui tren de provincie, pe o caldura mare, insa fara urme din Caragiale.
Discutia stat mult pe ganduri. Cariera armelor nu-mi convenea. Am lichidat-o si mi-am
pus atunci o noua problema: a scrisului. Mi-am zis: «Trebuie sa scriu, sa-mi aleg scrisul
ca o cariera, ca un rost in lume». Eu insa, dupa cum ti-am mai spus, invatasem in scoli
numai nemteste si ungureste. Trebuia asadar sa intru in publicistica straina sau sa ma
intorc in Maierul [de fapt, la Prislop, n.n.], acasa Si m-am intors acasa. Am inceput sa
invat si sa citesc romaneste de la inceput. Am inceput sa-mi apropii literatura marilor
scriitori ai neamului, sa patrund in tainele limbei mele, pe care o cunosteam atat de
putin. Si dupa multa truda ()'• (Jurnal 1, p. 400)
 In loc de o dubla cariera (ofiter si scriitor - ambii maghiari) o singura cariera, caci
numai ea i-a mai ramas. Scrisul ca atare nu era, catusi de putin, „o noua problema'':
scrisul ca singura cariera era adevarata problema. E socat sa constate ca e liber, ca nu
are nici o alta ocupatie decat scrisul. E adevarat ca traversase o experienta morala
penibila care nu era pe deplin elucidata, desi si aceasta va fi depasita si din toata situatia
confuza de pana atunci se cern doua cuvinte la a caror combinare nu s-a gandit pana
atunci: roman si scriitor. „O noua problema' nu era scrisul, ci scrisul in limba romana.

Scriitorul se adaptase altei lumi si este surprins cat de mult se indepartase de

propriile-i origini si se instrainase. O recunoaste mai tarziu, in 1926 intr-un interviu
consemnat de Felix Aderca:

Romaneste stiam, dar atat de putin incat mi-a fost rusine cand o familie de romani
din vechiul regat mi-a iesit inainte ai voiosie sa-mi vorbeasca, pe puntea unui vapor,
pe Dunare, in Ungaria, afland ca sunt roman.

Mi-am dat seama ca nu voi putea scrie niciodata romaneste fara o adancire a limbii
noastre, fara o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Si am luat pe Creanga. Am
inteles foarte putin, am vrut sa citesc pe Caragiale, dar n-am putut intelege nimic. Am
reipvatat limba romaneasca asa cum inveti orice alta limba, vorbind si scriind in caiete
cu teme si extrase'. (Jurnal 1, p. 376-377) in volumul de Spovedanii, pe care il proiecta
in 1932, preconiza sa includa un capitol cu titlul Cum am devenit scriitor roman?

Enuntarea punctelor principale rezuma o intreaga aventura, ca o placa turnanta a

destinului:

„Ofiter. incercari literare unguresti. Amor. Dorinta de a pleca din armata. Cererea.
Maiorul Sioldea. Observatia mentala. Roman. Acasa. Din sat in sat. Se gaseste
portofelul. Asira. in Bucuresti. Dragomirescu. Gavrilut. Falanga. Vaca-. resti. Patru luni.
Extradat si expulzat. inchisoare ungureasca. Judecata. Ofiterii. Acasa. Asteptare. Sosesc
bani. inapoi la Bucuresti. Ranetti in Epoca../' (Opere 15, p. 416-417)

Aceasta stenografie eliptica a trecutului decisiv nu este totusi deloc criptica. Notele
editorului N. Gheran elucideaza ceea ce era de elucidat. „Amorul'' tanarului ofiter pentru
o actrita budapestana va mai fi invocat si alte dati. incercarile literare unguresti nu sunt
putine pentru un tanar de 22 de ani: Scara magarilor e un volum de proza ca si facut,
care ar fi putut insemna, cu mai mult noroc, un debut notabil; in acelasi ton si cu
aceleasi mijloace, Cazarma putea sa se inchege destul de lesne ca un roman indirect
autobiografic; piesa Valtoarea ar fi insemnat ceva, pe gustul epocii si al unui anumit
public.

In succesiunea de fapte, nume, imprejurari, evenimente, doua cuvinte suna straniu,

ca o remuscare si, in acelasi timp, ca o victorie amara: „Roman. Acasa'.

Prozatorul reuseste destul de repede sa depaseasca marasmul exercitiilor

chinuitoare. Trimisa sau nu lui Ibraileanu, povestirea Domnul Ionica, o prelucrare
grabita a textului din maghiara, o adaptare de circumstanta sau un simplu efort de
localizare, nu putea intruni exigentele unei publicari tocmai la Viataromaneasca,
unde functiona un anumit barem de profesionalism (relativ, desigur).

Devenise clar pentru tanarul scriitor ca trebuie sa-si ia subiecte din mediul sau
natural, re-invatat si acesta, odata cu limba romana. Amintirile din Maieru certifica
preocuparea de a face „copii dupa natura'. Hruba e, si ea, un astfel de exercitiu timid,
cu linii tremurate (v. Opere 1, p. 323-325), ramas printre manuscrisele uceniciei. Taran
sarac si singur. Dumitru se identifica euforic cu hruba lui, o casuta batrana si darapanata
ce abia se mai tine. Fragmentul redactat ar fi facut parte dintr-o schita ceva mai ampla,
al carui proiect se gaseste in Caiete (p. 118), anticipand situatia lui Dumitru Moarcas
din Ion. Mecanismul comparatiei incepe sa functioneze, ezitant, de pe acum: „Vranita
scartai prelung, ca un planset de copil mic, flamand'; ^uscaturile streasinilor parca erau
un sir de dinti rai ai unui mosneag neputincios'; peretii hrubei s-au deformat, facand
„hopuri lungi, ca niste duluri, pe trupul unui animal batut fara mila' etc. Sectiunea
de Schite din Caiete (p. 98-143) cuprinde numeroase alte detalii pregatite pentru un
roman al satului.

Primele proze pe care reuseste sa le finalizeze sunt, fireste, tot episoade

rustice. Codrea (cu titlul schimbat ulterior, cu ocazia altor publicari,
in Lacrima sau Glasul inimii) si Ofilire parasesc cele dintai laboratorul de creatie si se
indreapta spre revista Luceafarul de la Sibiu, unde intalnesc generozitatea lui O.
Taslauanu si apar, pe rand, prima in numarul din 1 noiembrie 1908, a doua in numarul
din 15 decembrie acelasi an. Dintr-o eroare tipografica, initiala prenumelui apare
modificata in semnatura primului text: C. Rebreanu. Dar pasul decisiv fusese facut.
 Anul 1910, cand Rebreanu se instaleaza la Bucuresti si infrunta acel eveniment
biografic umilitor de detentie si extradare, traseaza un fel de frontiera in existenta
scriitorului. Este, cum am mai spus, momentul in care isi asuma conditia de scriitor
roman, provocat de experienta publicistului militant nevoit sa dea seama de cele ce le-
a scris la ziarul Ordinea despre situatia romanilor din Ardeal; in acelasi timp este
rascolita o rana mai veche, produsa de incidentul financiar in urma caruia s-a decis sa
paraseasca armata. Desi uneori scriitorul a trecut cu usurinta peste aceasta imprejurare
de parasire silita a unei profesii pentru care se pregatise indelung, intamplarea avea
aureola unei schimbari radicale, dintre acelea capabile sa releve un destin:

,,Militaria, cu rigorile si severitatile ei, era diametral opusa spiritului meu

independent, videanic. Renuntand la militarie si intorcandu-ma acasa, dadeam cu
piciorul carierei mele cladita cu atata truda si cu atatea necazuri. Azi cand imi
reamintesc mi se pare o nebunie. O nebunie pe care numai tineretea si elanul o poate
face'. (Jurnal 1, p. 450)

Marturisirea dateaza din 1932 si arunca adevarata lumina asupra unui moment
decisiv. Metamorfozele interioare, profunde si chinuitoare, pregatesc simultan mai
multe posibilitati de redresare si de afirmare, echivalente cu tot atatea modalitati de
salvare a unei individualitati. Ceea ce am vrut sa subliniem de-a lungul acestui capitol
rezulta din desfasurarea plurivalenta a unei identitati: configuratia sa originara releva
o personalitate proteica si ea isi va pastra a-ceasta disponibilitate. Printre identitatile
de dramaturg, nuvelist, publicist, traducator si cronicar dramatic - ce se legitimeaza din
ce in ce mai ferm in intervalul 1910 - 1920 - se contureaza una ce va deveni suverana
dar nu singulara: aceea de romancier. Polivalenta e un dat originar al identitatii artistice
a lui Rebreanu si ea isi consolideaza premisele - asa cum am aratat - tocmai in perioada
tulbure de criza, strabatuta in intervalul 1907-1910.

Drumul spre realism

Anii 1907 - 1910 pot fi caracterizati prin confuzie si deruta in optiunea estetica a
scriitorului. Etapa de creatie in limba maghiara ca si perioada de pregatire a debutului
in limba romana nu erau limpezi, prin forta imprejurarilor si a varstei autorului.
Bruioanele, insemnarile, extrasele din Caiete atesta caracterul eteroclit al tendintelor.
Scriitorul in devenire avea de invins fondul juvenil romantic, evident atat in intrigile
erotice din Scara magarilor, cat si intr-o piesa ca Valtoarea. Experienta tematica si
stilistica a scrisului in limba maghiara este rezumabila la tendintele centripete ale
subiectelor spre doua zone specifice: melodramatismul si ridicolul.
In jurnalul sau de lecturi, sublocotenentul Rebrean Oliver il citeaza suspect de multe
ori pe Schiller (ca si pe Shakespeare), pentru a indreptati derivarea viziunii sale dintr-
un „neoromantism degradat, cu caracter epigonic' (Gheran 1, p. 182), in virtutea caruia
se explica orientarea spre melodramatismul la moda in epoca, impartind personajele in
angelice si demonice si destinand iubirea pura unui esec patetic (in Valtoarea). in proza
din Scara magarilor anecdotismul bareaza accesul in zona realismului major; sfarsitul
fiecarei nuvele cu o moarte (crima sau sinucidere) releva inclinatia staruitoare spre
melodramatic. Persistenta unei asemenea structuri epice se poate usor demonstra,
pana in romanul Gorila, sustinand ideea ca „desprinderea de melodrama nu se va
produce niciodata' (Manuca, p. 39), chiar daca ulterior perioadei de tinerete ea va
dobandi alta functionalitate estetica; in romane, melodramaticul va insemna aplicarea
unei scheme, in cadrul careia moartea va fi „conceputa ca o recompensa a virtutii de a
se fi cautat pe sine' (Manuca, p. 39) sau ca o revansa a inocentei ultragiate.

Pe de alta parte, pe langa melodramatism, unitatea de viziune a literaturii maghiare

rebreniene este data de faptul ca, aproape invariabil, subiectul epic traverseaza o zona
a ridicolului. Cu un fel de indecizie satirica, prozatorul constata ca inevitabil ridicolul
exterior in care sunt angajate personajele. Ridicolul isi delimiteaza teritoriul de aplicatie
foarte larg, pe trei laturi: banalul (viata cazona), sentimentalul (experienta amoroasa,
superficiala si fugitiva) si senzationalul (moartea datorata esecului in dragoste). in toate
cele trei sensuri, ridicolul lucreaza la fel de implacabil si dejoaca intentiile subtextuale
ale autorului de orientare a deznodamantului spre tragic. Pentru a dobandi firescul
realist din cele mai bune nuvele si din romane, foarte tanarul Rebreanu din etapa
maghiara a scrisului sau va trebui sa renunte la anecdotica frivola si la senzationalul
decora-tiv-melodramatic, insuficient motivat, din finalurile naratiunilor ce alcatuiesc
proiectatul volum Szamarletra. Repetitia exasperanta a schemelor, a sabloanelor,
erodeaza minima credibilitate realista a prozelor, conducand la conventionalism.

O importanta mutatie s-a petrecut in constiinta artistica a lui Rebreanu atunci cand
a schimbat inclinatia satirica si melodramatica din proza si teatrul primei tinereti pentru
registrul realist. Ce a determinat aceasta schimbare? in primul rand, insasi viata lui
Rebreanu a capatat alt curs dupa ce a parasit cariera militara. Prozatorul schimba nu
numai limba in care scria, ci si temele, stilul si tonalitatea narativa: era preocupat de o
alta realitate. Caietele rebreniene de jurnal, schite, spicuiri si cele mai diverse insemnari
marturisesc faptul ca, dupa demisia din armata, Rebreanu nu si-a pierdut cumpatul.
Reia munca, efortul, lupta, de la zero, prin exercitii de invatare a limbii romane si de
cautare a unui drum propriu. Alegerea facuta de scriitor nu are nimic curios sau
senzational: isi va asuma temele, limbajul si obiceiurile provinciei natale. Subiectele
posibile, notate de scriitor in Caiete, provin din trei registre, asezate in trei cercuri
concentrice, din ce in ce mai largi ca arii de cuprindere: trecutul imediat al autorului
(de relatat in planuite povestiri evocatoare, insumabile in Amintiri din Maieru), situatii
de familie si, in cele din urma, viata de ansamblu a provinciei nasaudene. Presiunea
culturii straine fusese sufocanta pentru scriitor, iar deznationalizarea era pe cale de a
se implini in anii carierei militare de la Sopron, Budapesta sau Gyula; chiar atunci cand
revine in Prislop, in 1908, asteptand plecarea la Bucuresti, simte ca „singura posibilitate
de salvare' nu ar fi alta decat „fuga in alt mediu, cu alt aer, stapanit de alta cultura'
(Opere 15, p. 166). D. Caracostea considera ca „a fost nevoie de o adevarata
dezintoxicare de influentele anilor de formatiune', pe langa handicapul creat de
intarzierea in afirmare, intarziere cauzata de „greutatile de adaptare in cariera'1. Rolul
de dezintoxicare de cultura straina asumata in perioada budapes-tana il indeplineste,
in prima instanta, tocmai perioada de experienta artistica documentar-regionalista,
parcursa in anii dificilei tranzitii, cand alcatuieste fise dupa scene zonale, transcrieri de
obiceiuri si credinte nasaudene, cu o „minutiozitate de etnograf' (Ghe-ran 1, p. 220),
evidenta fie in numeroasele insemnari din Caiete, fie in piese de teatni ca Traiul sau in
lumea bozgoanelor. De altfel, dramaturgul regionalist, tentat sa-si contureze o
personalitate distincta, nu este decat o identitate experimentala a prozatorului rural.
Ca teatru (text si valoare scenica), piesele acestei etape sunt nule. Conteaza numai ca
exercitiu pentru simtul dramatic al epicului din nuvele si romane. Distanta de la drama
sentimentala a scriitorului maghiar Rebrean Oliver la teatrul etnografic-regionalist al
prislopanului Liviu Rebreanu este masurabila prin comparatia intre tendinta romantica
si preparativele realismului.

In anii 1907 - 1910, scriitorul a trecut prin faza unei literaturi provinciale, acceptate
ca o fatalitate, fara ca autorul sa aiba constiinta programatica a unei asemenea cai,
precum un Victor Vlad Delamarina. Ea nu este, pentru Rebreanu, decat o criza de
maturizare, nu o optiune. Totusi, nu e deloc intamplator ca pastreaza din copilarie mare
admiratie pentru colectia de povesti, in mai multe volume, a lui Ion Pop
Reteganul (Jurnal 1, p. 312).
Capitolul III

Consacrarea realismului traditional

Mai bine decat orice pledoarie teoretica sau polemica, optiunea lui Liviu Rebreanu
pentru realism este demonstrata si sustinuta de aparitia romanului Ion in 1920, care a
avut acelasi efect de surpriza ca inaltarea brusca a unui munte in plina campie.

Desi nuvele ca Rafuiala, Prostii sau Hora mortii, Catastrofa sau Itic
Strul, dezertor erau semne bune pentru evolutia unui scriitor, numai puternicul
roman Ion i-a adus lui Liviu Rebreanu celebritatea. Motivele sunt mai multe si ele au
fost relevate de critica noastra interbelica. intaiul e acela ca, intr-o perioada in care
schita, nuvela si povestirea erau dominante, numai romanul putea aduce consacrarea
unui prozator - romanul ca semn de maturitate a unei literaturi. „Confratii momentului
- rezuma Vladimir Streinu fenomenul printr-o metafora critica - au avut cu totii impresia
ca, peste noapte, langa domiciliul lor, dintre maguri scunde si pitoresti, se nascuse intr-
o tacere neverosimila un nou Ceahlau, un alt Negoi sau un Moldoveanu necunoscut''.

In al doilea rand, modul polemic in care Ion compromisese idilismul samanatorist

era in masura sa releve adevarul crud despre viata taraneasca, un adevar a carui
relevare predispunea la naturalism; or, aceasta duritate a observatiei realiste era o
noutate socanta.Cu umoru-i subtil, acelasi Vladimir Streinu remarca paloarea imaginii
samanatoriste a ruralitatii colorate idilic si increderea cititorilor obisnuiti si a criticilor
eminenti in noua si viguroasa perspectiva epica: „De pe piscul muntelui nou, care se
ridicase atat de abrupt aproape din plin ses, ei vazura departe, pierdut intr-o ceata
albastruie, satul romanesc samanatorist' - un „sat decorativ', populat dupa un scenariu
fals si conventional cu „tarani veseli, imbracati pana si in zilele de munca in haine
sarbatoresti, neatinsi nici sufleteste, nici corporal, de cumplita munca'2.

In al treilea rand, in raport cu proza ardeleana, fie ca e vorba de Mara lui Slavici, fie
de Arhanghelii lui Ion Agarbieeanu, Liviu Rebreanu a reusit in Ion sa inlature efectele
dizarmonice ale tezismului moralizator, impunand deplina obiectivare epica, fara ca au-
torul sa-si rezerve un personaj-raisonneur sau un aparteu didactic prin explicitare si
tendentiozitate.

Al patrulea motiv si cel mai important e acela ca virtutile sale artistice, independente
de context, il recomandau de la sine drept cea mai desavarsita creatie epica realizata
pana atunci, in 1920. E. Lo-vinescu, obligat el insusi sa uite temporar lupta pentru
citadinizarea si intelectualizarea literaturii si sa recunoasca exemplaritatea unui roman
rural prin tematica, a sintetizat toate aceste explicatii intr-o fraza: „Ion reprezinta o
revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de
eticismul ardelean, constituind o data, istorica am putea spune, in procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice'3. Posteritatea i-a rezervat un destin fericit: acela
de a reprezenta paradigmatic realismul in literatura romana, asa cum il reprezinta
Eugenie Grandet sau Mos Goriot, romanele lui Balzac, in literatura franceza.
Exemplaritatea lui estetica ofera posibilitatea de a ilustra oricare din exigentele
realismului: obiectivitatea vecina cu impersonalitatea, olimpianismul viziunii de-
miurgice, determinismul material al individualitatii sociale, tipologia personajelor
penduland intre unicitatea insului si universalitatea caracterului, descrierea panoramica
a sferei sociale a satului prin prisma determinarii economice, naratiunea fidela unei
realitati indubitabile si consecventa in scriitura transparenta etc.

Inainte de toate, romanul Ion reprezenta o victorie a prozatorului asupra lui insusi.
Dupa ce nuvelistul evoluase pana atunci a-proape in anonimat, romanul aducea o proba
impunatoare a virtuozitatii artistice si a complexitatii mijloacelor de care dispunea scrii-
torul, un triumf al puterii de constructie, o conjugare fericita de bogate resurse epice.
Abia aceasta era cartea care ii rasplatea eforturile, ii rascumpara sacrificiile si ii implinea
visurile sau ambitiile estetice. Numai ea ii justifica munca de pana atunci, il legitima ca
mare scriitor si il consacra social. in cariera lui Rebreanu era prima mare izbanda
personala si ea nu a intarziat sa-si arate efectele, dupa cum a observat E. Lovinescu in
Memorii: „Dintr-un vag publicist, pururi in cautare de combinatii lucrative, himeric,
boem, de blondul culorii vantului, confident secund, aparitia miraculoasa a lui Ion a
facut un om investit cu o autoritate incontestabila, cu masina la scara, presedinte
aproape inamovibil al Societatii Scriitorilor Romani, recunoscut de public si de
oficialitati, premiat si impartitor de premii, directorul general al Teatrelor sau al
Educatiei Poporului'4.
 inceputul romanului Ion a devenit cu timpul, prin lecturi repetate, metafora insasi a
alunecarii imperceptibile pe teritoriile imaginarului. Din soseaua mare, „se desprinde un
drum alb', care urca si coboara, inainteaza sau se ascunde prin paduri, poposeste,
coteste brusc dupa o intreaga aventura a mersului lin, „ca sa dea buzna in Pripasul pitit
intr-o scrantitura de coline'. Pe o vreme de zapuseala si „tacere nabusitoare', se perinda
casa invatatorului, casa lui Alexandru Pop-Glanelasu, casa lui Macedon Cercetasu, casa
primarului, lasand in urma Hristosul de tinichea. Satul este smuls din toropeala si
nemiscare dupa numai trei pagini de prezentare cu incetinitorul, pentru a-1 vedea
animat in hora de duminica, iar apoi in vartejul de patimi si interese, ce se va stinge in
finalul romanului, dupa consumarea conflictelor si a dramelor. Este simulat in acest fel
un decupaj din marea totalitate. Caci autorul insusi spusese in Marturisiri ca realitatea
a fost „numai un pretext, pentru a putea crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu
intamplarile ei' (Opere 15, p. 179). Pripasul imaginar e Prislopul real de langa Nasaud,
iar drumul din roman „corespunde in mare parte realitatii' (Opere 15, p. 174). Ni-colae
Manolescu a analizat in primul volum din Arca lui Noe semnificatia
acestui incipit romanesc, care „sugereaza o lipsa de granite, desi este o granita, o rama
si un constituent al imaginarului'5.

Drumul de la inceputul romanului Ion traduce, de fapt, o experienta originara a

autorului, aceea a mutarii familiei sale in Ma-ieru, cand copilul nu avea decat doi ani si
jumatate. O astfel de mutare din real in imaginar realizeaza si inceputul cartii.
Evenimentul avusese loc in copilaria autorului pe timpul noptii, amintindu-si ca se
trezise cu un sentiment straniu in alta lume, in alt loc, iar schimbarea o inregistrase
auditiv, dupa zgomotul rotilor carutei, sunetul metalic al clopoteilor calului, cantatul
cocosului la sosire (v. Opere 15, p. 175-176). „Cea dintai amintire a existentei mele -
constata scriitorul in aceleasi Marturisiri din 1932 - e chiar de la sosirea noastra aici', in
Maieru. Pregnanta auditiva insoteste derularea imaginilor si in roman, desi aici
momentul sosirii in Pripas e fixat in toropeala dupa-amiezii, dar tot sub semnul unei
treziri. Efectul transfigurarii are pentru autor un ecou adanc in copilarie:

,De cate ori calatoresc noaptea cu trasura si opresc undeva pe sosea, prima clipa
de liniste deplina face sa mi se trezeasca indata in toata fiinta mea simtamintele acelui
intai moment de viata constienta. De cate ori aud noaptea o caruta trecadpe sosea si
sunetul clopoteilor, inima mea vibreaza intocmai ca in cea dintai desteptare a
constiintei, vibreaza fara voia mea, ca si cand s-ar fi atins coarda cea mai trainica a
existentei mele sau poate insasi axa imateriala, enigmatica si eterna a
sufletului.' (Opere 15, p. 176)

Inceputul romanului Ion echivaleaza pentru autor cu insasi regasirea sunetelor

originare ale copilariei. Debutul cartii este intr-adevar marcat de semnul genuin si
enigmatic al genezei. in Pripasul din roman nu mai intra o caruta, ci se intra, intr-un
mod neutru si abstract: amintirea din copilarie e impersonalizata, in virtutea unei
tendinte de obiectivare pe care Rebreanu a consacrat-o in literatura romana ca o marca
esentiala a romanului realist. insa, daca e sa privim si sa explicam genetic constituirea
acelei emblematice imagini a drumului din Ion, va trebui sa spunem ca secreta vibratie
si atmosfera de taram nou si totusi cunoscut provin din reiterarea unei amintiri. Se
poate urmari cu usurinta felul cum drumul din Ion, intocmai ca drumul din copilarie la
mutarea in Maieru, realizeaza treptata „desteptare a constiintei', insa nu a uneia
individuale si inocente, ci a uneia generice si intelepte, obisnuita cu zadarnicia lucrurilor.
Imaginea drumului care intra si iese impasibil din satul rascolit de drame individuale si
de patima colectiva pentru pamant este „insasi axa imateriala, enigmatica' a romanului.
Liviu Rebreanu a stiut sa coreleze in romanul Ion o semnificatie nationala cu o
semnificatie universala: „Ion - nota inca din 1922 Mihail Dragomirescu acordand
romanului un credit maxim in adevar este ca un fel de epopee a romanismului, cu
intunericul si '' luminile lui, o epopee in care insa patrundem pana in adancurile su-
fletului omenesc. Ion, eroul cu aviditatea lui bmtala de pamant, nu e decat expresiunea
primitiva a ambitiunii care roade sufletul oricarui om in general, si oricarui roman in
specie, pentru a se ridica deasupra mediului in care l-au sadit natura si contingentele
sociale'6. Mihail Dragomirescu este cel dintai care subliniaza caracterul gene-ral-uman
al destinului lui Ion, dincolo de orice contextualizare regionala sau istorica, accentuand
ca este un „simbol tragic al soartei j omenesti'7.

Fire voluntara, dramatica si reprezentativa pentru mediul sau social, Ion domina
romanul ridicandu-se deasupra varietatilor umane ale satului si deasupra tesaturii de
planuri narative, ce ofera, in diversitatea, succesiunea si minima lor dispersie,
dinamismul nece sar al epicului. Individualitatea lui Ion se compune din convergen, a
trei coordonate (socialitate, eros, moralitate) si se contureaza di rsectarea experientelor
corespunzatoare: sociala, erotica si morala.
 Numai o mica parte din opera lui Rebreanu, cu proportiile-i cunoscute, corespunde
unei definitii clasice a realismului: cele mai multe dintre nuvele, romanele Ion si
Rascoala. E adevarat ca aceasta e considerata partea cea mai valoroasa, impreuna
cu Padurea spanzuratilor. De aceea trebuie sa acordam problemei importanta cuvenita.
in cealalta parte a operei, mult mai intinsa, exista indubitabil o tehnica realista evidenta,
dar ea este pusa in slujba unor intentii ce ies din perimetrul strict al realismului: un
idealism mistic in Padurea spanzuratilor, o aspiratie metafizica la eternizarea cuplului
in Adam si Eva, un caz naturalist de ereditate nefasta si nebunie
in Ciuleandra, conturarea romantica a unei figuri de erou national legendar in Craisorul
Horia, povestea melodramatica, romantioasa, a unei iubiri nefericite in Jar, o intriga
politista fara implicatii sociale serioase in Amandoi, ca simplu exercitiu de creatie epica
lejera. in toate aceste naratiuni, intentiile religioase, metafizice, naturaliste, romantic-
istorice, melodramatice sau politiste ale autorului sunt sustinute de o recuzita realista,
care este insa un simplu mijloc, iar nu marea miza. Gorila, prin preocuparea de panora-
mare a moravurilor politice interbelice, trebuie asociat naratiunilor major realiste. Dar
care este definitia clasica a realismului? Exista un perimetru strict al sau?

Ca o reactie la romantism, aparitia realismului in secolul al XlX-lea fusese o fatalitate

estetica in evolutia romanului. Termenul a fost perceput inca de atunci imprecis si
derutant. Champfleury scria in 1857, in plina insurectie realista: „Cuvantul realism, un
cuvant de tranzitie care nu va dura mai mult de treizeci de ani, este unul dintre acei
termeni echivoci care se preteaza la tot soiul de utilizari si care pot servi in acelasi timp
de coroana de lauri si de coroana de varza''1. Pentru Champfleury realismul insemna,
in unele din primele incercari de definitie, intreprinsa chiar din interiorul curentului:
sinceritate in arta, putere de observatie sociala, reprezentarea oamenilor de conditie
marunta, cu tot riscul trivialitatii, sau, cu o sintagma unica si entuziasta: „triumful
realitatii'. Noua orientare contesta idealismul romanticilor si falsitatea naturii lor melan-
colice si exprima cerinta „reproducerii naturii', insa nu dupa legile unei imitatii mecanice
sau fotografice, ci prin prisma unei interpretari personale2. Dezbaterea a fost provocata
in epoca de pictura lui Courbet, insotita de partizanatul zelos al lui Champfleury si de o
revista efemera, ReaSisme, aparuta in intervalul iulie 1856 - mai 1857. Programul este
rezumat de Rene Wellek in cateva principii simple, capabile sa defineasca „un crez
literar precis': „Arta trebuie' sa ofere o reprezentare fidela a lumii reale; de aceea, ea
trebuie sa studieze viata si manierele contemporane printr-o observatie meticuloasa si
o analiza atenta. Acest studiu trebuie sa fie impartial, imperso-, nai, obiectiv'3.

Rene Wellek distinge trei aspecte ale unei definitii clasice a conceptului de realism:
a) ca moment istoric delimitabil la mijlocul si in a doua jumatate a secolului al XlX-lea;
b) ca ansamblu de texte si autori specifici perioadei, cu toata variabilitatea punctelor
lor de vedere: Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Thackeray, Gogol, Tolstoi,
Dostoievski; c) ca sistem de norme estetice, cristalizate dupa 1850. nuantate progresiv
si radicalizate de naturalism pana la diferentierea unei scoli noi. La inceput, realism
insemna ,literatura a adevarului', sinonima cu materialismul viziunii, exactitatea unei
descrieri minutioase. Regasim cu usurinta respectarea acestor cerinte generale ale
realismului in Ion, Rascoala sau Gorila. Acceptia clasica a realismului este dependenta
de polemica deschisa cu romantismul, in sensul excluderii extraordinarului, a exceptiei
si a purei intamplari, ca si a elementelor fantastice, feerice, alegorice, simbolice, a „tot
ce este foarte stilizat, pur abstract si decorativ', dupa cum precizeaza Rene Wellek. O
definitie foarte simpla - noteaza criticul american - ar putea fi aceea a realismului ca
„reprezentare obiectiva a realitatii sociale contemporane', daca aici nu ar fi destul de
dificil de lamurit ce inseamna „obiectivitate' si ce se intelege prin „realitate'. E evident
ca definirea realismului depinde de sen- * sul acordat notiunii de realitate. Precizarea
lui Rene Wellek merita retinuta in intregime la acest punct: „in epoca respectiva, prin
realitate se intelegea, in mod evident, lumea ordonata a stiintei secolului al XlX-lea, o
lume a cauzei si a efectului, o lume fara miracol, fara transcendental, chiar daca,
personal, individul si-a pastrat o credinta religioasa. Termenul «realitate» este, de
asemenea, un termen care include anumite elemente: aspectele urate, revoltatoare,
vulgare sunt subiecte legitime ale artei. Subiecte care fusesera considerate tabu, de
exemplu, tratarea relatiilor sexuale si descrierea chinurilor agoniei (iubirea si moartea
au fost intotdeauna permise), sunt acum admise in domeniul artei'4. Aceste elucidari,
extrem de necesare, justifica aprecierea noastra anterioara ca exista o oarecare
strictete a perimetrului tematic realist. in functie de aceste precizari, vom putea
accepta, in cunostinta de cauza, ca exista, in proza lui Rebreanu, o zona situata dincolo
de realism: idealista, metafizica sau transcendentala; fantastica, simbolica sau
abstracta.

Consistenta realismului ca perioada istorica este data - dupa parerea lui Rene Wellek
- de importanta capitala acordata tipologiei si obiectivitatii. in
prefata la Comedia umana, Balzac isi propune sa studieze sistematic speciile sociale ca
pe niste specii zoologice, in functie de adaptarea la mediu; istoria societatii sale
contemporane se contureaza ca o istorie a moravurilor, „alcatuind inventarul viciilor si
virtutilor, adunand principalele manifestari ale pasiunilor, zugravind caracterele,
alegand principalele evenimente din Societate, creand tipuri prin reunirea trasaturilor
mai multor caractere omogene'5. Autorul, ca secretar al Societatii franceze
contemporane, va alcatui un tablou al „infinitei varietati a naturii umane', pe care insa
nu o va putea reprezenta decat prin tipuri rezumative pentru fiecare serie sau specie
sociala, caci numai astfel va indeplini conditia ca opera lui sa fie „o mare imagine a
prezentului'. Cristalizarea tipului sau a tipicului realist reconsidera caracterul din proza
clasica, pe fondul aceleiasi probleme a reprezentarii legaturii dintre universal si
particular in literatura. Pentru critica literara de stanga, de la Be-linski si Dobroliubov
pana la Georg Lukacs, tipurile trebuie sa reflecte contradictiile dezvoltarii sociale, dupa
criterii predominant ideologice, incluzand necesitatea ca realismul sa releve o atitudine
reformista si critica fata de societatea burgheza. De pe aceste pozitii s-a formulat
tendentionismul realismului critic, care vine insa in contradictie cu exigenta
obiectivitatii: excluderea oricarei intentii transparente si, cu atat mai mult, a oricarei
propagande sociale. in interviurile si articolele sale, Liviu Rebreanu s-a pronuntat
adesea pentru pastrarea neutralitatii scriitorului fata de realitatea pe care o infatiseaza,
pentru a nu inclina balanta vizibil, prin arbitrajul sau exterior, in favoarea unei parti
aflate in conflict. Rezolvarea trebuie sa fie ceruta de o logica estetica sau morala, nu
de o anumita ideologie. Acest tip de impartialitate ii va atrage acuze nefondate mai ales
dupa aparitia romanului Gorila, pentru ca nu se vede o atitudine fatis anti-legionara.
Obiectivitatea a fost, in zona prozei lui consecvent realiste, o deviza respectata cu
strictete de Rebreanu, denuntand exhibarea subiectivismului si decretand suprimarea
completa a prezentei autorului in text. Dupa Gorila, Rebreanu ar fi putut sa pareze
acuzatiile, citand doua intrebari clarificatoare ale lui Stendhal din
prefata la Armance: „Este oare vina ei daca prin fata acestei oglinzi au trecut oameni
urati?.

NOTE

1.Ce ramane din Liviu Rebreanu,in revista AZI,nr.1,ianuarie 1934,p.952-958.

 2.E.Lovinescu,Evolutia prozei literare 1928,partea a IV-a din Istoria literaturii
romane contemporane,vol.II..Ed.Minerva,1973,p.260,intregul capitol despre
Rebreanu,p.255-269.

3.G.Ibraileanu,OPERE,3,editie critica de Rodica Rotaru si Al.Piru,1976,p.239.

4.Felix Aderca,Un tanar semicentenar 1935,in vol.Felix Aderca,Contributii critice

,vol II ,editie si note de Margareta Feraru,Ed.Minerva,1988,p.369.

5.Serban Cioculescu, In marginea operei d-lui Liviu Rebreanu (1936), in vol.

Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Ed. Minerva, 1972,
p.320-328, reprodus partial in LR-BC,p.178-179

6.Nicolae Manolescu, Rebreanu azi, in Luceafarul, nr. 37, 13 septembrie 1979,p.

3, reprodus in LR-BC, p.281-284, afirmatia citata se afla in p.282

7.Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul romanesc,vol.I,

Ed.Minerva 1980,p.174

8.Vladimir Streinu, Pagini de critica literara, vol.III, editie alcatuita de George

Munteanu, Ed.Minerva,1974, P.130

9.Vladimir Streinu, Pagini de de critica literara, vol. II, Editura pentru literatura,
1968, p.187

10.Ov.S. Crohmalniceanu,cinci prozatori in cinci feluri de lectura, Ed. Cartea

romaneasca , 1984, p.93

11.Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ,vol.cit.,p.164

12.Julius Evola, Metafizica sexului, cu un eseu introductiv de Fausto Antonini,

traducere de Sorin Marculescu,Ed.Humanitas, 1984, p.88

13.Julius Evola, op.cit.p85

14.Lucian Raicu, Fragmente de tip, Ed. Cartea Romaneasca, 1984, p.122

15.E. Lovinescu,Istoria literaturii romane contemporane, vol.cit, p.260

 16.G.Calinescu, Ulysse, Editura pentru literatura, 1967, p.65 (articol omagial
dedicat lui Liviu Rebreanu in 1935, la implinirea varstei de 50 de ani)

17.Raspunsul lui Romulus Dianu la ancheta Ce ramane din Liviu Reabreanu,

publicata in revista Azi, nr.1, ianuarie 1934, raspuns citat aici in urma cu cateva pagini

18.V. mai ales raspunsul din 1931 al lui Liviu Rebreanu la acuzatiile lui Nechifor
Crainic, in Jurnal I,p.429-433.

Concluzii

In lucrarea de fata am vrut sa demonstrez cateva aspecte ale realismului in

romanul Ion ,de Liviu Rebreanu.

In primul capitol scopul nu a fost inventarierea detaliata si exhaustiva a tuturor

opiniilor despre opera lui Liviu Rebreanu.O astfel de descriere cu ambitia completitudinii
ramane de indeplinit intr-o lucrare bibliografica adusa la zi, dar in corpul unui eseu
monografic ca acesta ar deveni fastidioasa.

Cu toata atentia unei vizionari rapide, acest capitol a capatat o mare extindere.

In acest capitol mai putem adauga o noua generatie de critici care critica opera
rebreaniana si anume romanul Ion.Acestia sunt Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, G.
Calinescu,Tudor Vianu, Alexandru Piru.

In capitolul al doilea am punctat urmatorul aspect care incepe cu viata autorului

si scrierile sale monumentale, unul dintre acestea fiind romanul Ion.

Acest roman apare in anul 1920, iar critica interbelica promoveaza imaginea
clasica a prozatorului si aparitia acestui acestui roman.

In acest roman realist se alcatuieste o imagine a lumii, un duplicat al ei,drumul

din Ion situeaza ,,lumea fictiva in mare flux al lumii reale,,.

In Ion punctele de sprijin in realitatea cea mai concreta pot fi urmarite la modul
documentar, geografic, social sau istoric.
 In capitolul al treilea este reprezentat realismul lui Liviu Rebreanu.Tot la acest
capitol putem adauga consacrarea realismului traditional.

Romanul Ion este inspirat dupa un fapt real in care autorul, cu aceasta opera devine
unul dintre cei mai cunoscuti scriitori romani.

Romanul Ion reprezinta o victorie a prozatorului asupra lui insusi.

Dupa ce autorul evoluase pana atunci in aproape in anonimat,romanul aducea

o proba impunatoare a virtuozitati artistice si a complexitatii mijloacelor de care
dispunea scriitorul, un triumf al puterii de constructie, o conjugare fericita de bogate
resurse epice.

Inceputul romanului Ion a devenit cu timpul prin lecturi repetate, metafora insasi
a alunecarii imperceptibile pe teritoriul imaginarului.

Tot inceputul romanului Ion pentru autor echivaleaza cu insasi regasirea

sunetelor originare ale copilariei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Simut Ion, Rebreanu Dincolo de realism, Ed.

Nicolae Balota, De la Ion la Ioanide, Ed.Eminescu,1974

Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Casa Scoalelor, 1944

Nicolae Cretu, Constructori ai romanului, Ed. Eminescu, 1982

Ion Ianos, Romanul monumental si secolul XX, Editura pentru literatura 1963

Gheorghe Lazarescu, Romanul de analiza psihologica in literatura romana

interbelica

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, eseu despre romanul romanesc, vol. I-III, Ed.
Minerva, 1983-1983
 Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani, in Vianu, Opere, 5 , Studii de stilistica,
antologie, note, postfata de Sorin Alexandrescu, Ed.Minerva.1975