Cultura populară ca parte constitutivă a creației lui Tudor Arghezi

Literatura populară constituie prima etapă, cu radacini îndepărtate și greu de precizat, a

creațiilor literare ale unui popor. În spațiul românesc primele mențiuni despre creația populară apar
în „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, și la Ion Neculce în culegerea de legende „O samă
de cuvinte”. Dar o valorificare mai profundă a creației populare apare abia în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Astfel prima culegere de acest fel, rămasă de referință, este a aceea a lui
Vasile Alecsandri , „Poezii poporale.Balade” apărută la Iași în anul 1852.

Dacă e să ilustrăm locul folclorului în poezia lui Tudor Arghezi, putem spune cu certitudine că
acesta e inseparabil de poezie. Felul în care Tudor Arghezi explorează și valorifică folclorul îl
deosebește în mod vădit de alți poeți. Ca de exemplu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri
sau Anton Pann au preluat mai puțin din folcor, mai bine zis, au avut intenția unei stilizări. Ceea
ce au făcut poeții, au preluat doar fragmente, imagini și le-au potrivit după sensibilitate în contextul
operei lor. Un exemplu elocvent este „Povestea vorbirii” de Antonn Pann, în care practic nu se
modifică structura esențială a anecdoticii povestirilor populare versificate, și nici pe aceea a
proverbelor din tradiția orală.

Însă Tudor Arghezi nu își dorește o stilizare sau perfecționare a izvoarelor populare și nici o
transformare a structurii lor. Sinteza argheziană folclorică este o creație ce nu a dezvoltat un
fragment sau un motiv popular. Elaborându-și creația, poetul folosește folclorul ca pe un dat
însușit, poetul memorizează particularitățile generale ale folclorului, în special conținutul și forma
acestuia. Folosindu-se de legile estetice ale folclorului, în așa fel el își reproduce creația, mai ales
procedeele artistice existente în folclor, ca de exemplu: tehnica versificării, expresiile afective și
orale etc. Poetul a avut țelul de a exprima prin creația sa autencitatea, modul de a gândi și de a
simți al omului simplu, al celui din popor.

Analogia pentru Arghezi, este o categorie amplă de valorificare, o modalitate inedită. Folosind-
o, poetul creează o poezie în spiritul celor populare, prin asemănare cu ele, după scheme,
caracteristici, procedee specifice poeziei din folclor. Analogia, care presupune o relație artistică de
un tip special, nu poate fi ilustrată fără o foarte bună cunoaștere a folclorului. Ca să aducem
exemple din opera argheziană în acest sens, am ales poezia „Drumu-i lung” care face parte din
ciclul Letopiseți. Poezia am putea-o numi ca o doină în stilul inconfundabil arghezian. Tematica e
inspirată din realitatea tragică a ultimului război mondial. În ea se cântă sărăcia, foamea, mizeria
care a umplut satele în acea perioadă. Semnificative sunt următoarele versuri:
 „Drumu-i lung din Jii încoace/ Și cuptiorul nu mai coace./ Cîtă-i calea, cîtu-i drum,/Nu e vatră,
nu e fum,/ Azimă și mămăligă./ Maica plînge, pruncii strigă./ Au rămas în sate vii,/ Numai cîteva
stafii,/ Fără păr, fără gingii”.

Poetul prin aceste versuri redă durerea și consecințele războiului care a nimicit totul în cale. În
acestă poezie putem identifica un sentiment pe care l-ar exprima oricare altă doină populară
inspirată din alte condiții asemănătoare folosindu-se la fel mijloace și procedee artistice foarte
apropiate de cele ale exemplului arghezian. Putem spune că această poezie e bogată în expresii
populare. Ca de exemplu în comarația „Ugerile, țîțele,/ Aspre ca tărîțele” sau în versurile „După
ce au pierit și cîinii,/ Au rămas numai bătrânii/ Să-și numere zilele” denotăm în poezie una din
cele mai cunoscute oralității populare. Versu final „Asta fuse România”? e construit și el în stil
popular, creat cu ajutorul perfectului simplu, e un final ce lasă loc pentru un răspuns, care e o
particularitate a graiului oltenesc. Poetul reproduce cu un simț deosebit al realului, limba vorbită
pretutindeni, negând ideea înfrumusețării sau stilizării ei. În poezia aceasta întâlnim expresii
precum „cuptior”, „mămăligă”, „maică”, „prunci”, „azimă”, „ugerile” , care dacă ar fi fost
înlocuite cu altele, s-ar fi pierdut funcția stilistică necesară pentru a crea atmosfera folclorică.

Spre deosebire de alți poeți care au procedat la înlocuirea unor termeni literari, Arghezi aduce
în versurile sale terminologia autentică, care conține o deosebită valoare artistică. Poetul a
întrebuințat cuvinte și expresii orale, dar le-a accentuat funcția și semnificația stilistică de la un
vers la altul, punând accentul pe viziune și atmosferă. Răspândirea acestor cuvinte în folclor,
frecvența și repetiția lor geografică, dovedește că Arghezi a valorificat în poeziile sale, limba
populară, limba părinților, a strămoșilor. Deci, putem adăuga că totul, și aici avem în vedere forma
prozodică a poeziei, mijloacele de expresie, imaginile duc la formarea unei viziuni populare asupra
războiului dezastruos, așa precum se poate observa într-o formă sau alta, și în folclor.

Înoirea permanentă a tematicii argheziene a fost întodeauna alimentată din tradițiile folclorice.
Poetul a văzut în tradiție inovația, descoperind în așa mod particularitățile necunoscute ale unor
modalități de explorare artistică. Anologia la el nu constituie procesul prelucrării progresive a
izvoarelor cunoscute ca de exemplu cum a fost la poeții pașoptiști, ci sinteza artistică a mai
multora. Din acest motiv, produsul finit al poetului va semăna mult mai mult cu produsul folcloric,
decât cu modelele stilizate ale altor poeți, dar fără a se confunda cu folclorul. Meritul lui Arghezi
constă în faptul că el a fost deschizătorul de drumuri, inovatorul care a ilustrat o nouă experiență
neîncercată până la el.
 O altă poezie ce are la origini valorificarea stratului folcloric e poezia „Blesteme”, care face
parte din ciclul Cuvinte potrivite. Aici poetul uzează de ceea ce ar putea creea, combină împreună
blestemul și cântecul popular. Ambele specii, în folcor au rolul de a distruge, de a aduce dispariția,
moartea, de a produce o modificare asupra obiectului dorit. Intenția, la fel e alimentată de credința
că obiectul poate fi influențat prin formule orale. În popor, cel ce practică blestemul sau
descântecul e considerat că are puterea de a schimba orice. În „Blesteme”, poetul și-a pus scopul
de a provoca distrugerea obiectului până la dispariție. E poate un radicalism excesiv, anarhic.
Poetul se revoltă împotriva unei lumi nedrepte, necurespunzătoare idealurilor sale și anume
împotriva gloriilor căpătate prin minciună și bogăție. Împotriva acestei lumi poetul rostește
„cuvinte grele” și o supune morții, moartea începând cu destrămarea universului:

„Usca-ar izvoarele toate și marea,/ Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea./. Eul este violent în
imagini, așa precum și în literatura populară: „Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să
te împuți pe picioare/ etc.

Poetul întrebuințează tiparul speciilor folclorice, ca de exemplu în poeziile: „Doină pe fluier”,

„Doină pe nai”, „Doină din frunză” etc. Poetul prin aceste poezii surprinde întreaga imagine a
răscoalei, observă diverse momente: conacele arzând, fuga ciocoilor pe moșii, planurile de
represiune. Doinele de revoltă ale lui Arghezi, sunt similare cu doinele populare, nu numai prin
ideea de specie pe care o presupun din capul locului, sau prin forma de versificație, ci și la fel, prin
numărul mare și semnificariv al procedeelor artistice. Ca de exemplu în afară de locuțiunile și
expresiile populare obișnuite, putem observa mijloace artistice provenind fie din balade: „Țara le
era moșia,/ Cugetul, ticăloșia,/ Cuviința, alelei!” , sau fie din blesteme „Să frământe vitele/
Hoituri cu copitele/ Facă-s-ar, când îi alungă/ Bivolița să-i ajungă.” („Doină pe fluier”)

În poemele erotice Arghezi preferă cadrului romantic eminescian ograda țărănească, având o
viziune populară asupra dragostei. Într-un „Cântec de fluier”, „Inscripție pe o casă de țară”,
Arghezi se dovedește nu un poet al tradițiilor țărănești, ci al unui univers țărănesc, nu un univers
copiat ci unul pur coincident. Arghezi a folosit graiul popular și expresiile populare. Expresiile
argotice, arhaismele n-au în opera lui Arghezi valoarea comunicării obișnuite. Poetul le scoate din
anonimat dăruindu-le parcă un nou sens, o nouă formă de viață.

Putem spune că în poezia lui Arghezi, vedem diversitatea raporturilor asociative și de

asemănare datorită cărora poetul a obținut o valorificare artistică a folclorului.
 O altă specie populară cultivată de poet și desconsiderată de poeții culți este ghicitoarea. O
specie dificil de abordat din cauza formei concentrate și gnomice, dar pe care poetul a reușit să o
asimileze ca de obicei, prin analogie și asociație. Astfel, în poezia „Alfabetul” din ciclul
„Copilărești” vom sesiza o serie de ghicitori alcătuite de poet în tonul didactic spiritual al fanteziei
populare. Scopul autorului este de obține prin fiecare ghicitoare, o literă din alfabet, trăsătură ce
este specific ghicitorilor populare, ba mai mult, se creează impresia că ghicitorile poetului se
confundă cu cele din popor:

„Cine vine mândru și călare/ Și nici cal măcar nu are? (M) etc.

Asemănarea sau confundarea se poate explica prin faptul că orice ghicitoare este prin ea însăși,
o analogie, o specie ce pune întrebări și așteaptă răspunsuri. În alte poezii, ca de exemplu în
„Ghicitoare”, poetul formulează întrebările, dar și vine cu răspunsul:

„Cine are mii de ghimpi?/ Cui îi ustură șoriciul?/ N-ai ghicit că e ariciul?”

Această dezvăluire a răspunsului oferit prin ultimul vers e o inovație, e un adaus nou speciei pe
care autorul o cultivă.

În ciclul „Horele” la fel depistăm originea folclorică, înuși titlul volumului ne sugerează acest
fapt. În acest volum poetul aduce fauna domestică pe placul copiilor, cât și elementele vieții
înconjurătoare, el intervertește raporturile obișnuite dintre imagini și lucruri cu o strare de spirit
copilărească, simulată. „Horele” lui Arghezi reprezintă la o scară relativă însăși imaginația
infantilă, fiind din acest punct de vedere, analoage jocurilor și cântecelor existente în literatura
populară.

Am dori să adăugăm că creația argheziană are unele tangențe cu cea a lui Anton Pann, deoarece
antonpannismul este filozofia spirituală a anecdoticii populare orale, sublimate de autor în scrierile
sale. Tudor Arghezi însușește antonpannismul ca mod artistic pilduitor de prezentare a experienței
vieții, fondat pe cultivarea tradițiilor orale. Arghezi ca și Pann, versifică snoave, întâmplări, fabule,
istorii populare , fiind interesat sa transpună sensul lor practic, pilduitor, poate chiar moralizator.
Un exemplu ar fi „Pui de gai” în care poetul urmărește să transpună povestirea în versuri și să
redea o atmosfera populară. Alteori ca și Anton Pann prezintă experiența din popor prin anecdotică
pilduitoare.

În concluzie dorim să menționăm că Tudor Arghezi a fost un poet al tutuor. Descântecul,

blestemele sunt specii ale poezii populare, ce nu aparțin satului sau orașului, ci poporului de
pretutindeni. Astfel, în poezia lui Arghezi gasim analogii nu numai a acestora, ci de asemenea a
altor specii populare ca de exemplu, doinele, ghicitoarea, cântecele și jocurile pentru copii.
Analogia argheziană și folcorul a ilustrat în poezie o formă specială a cunoașterii artistice, printr-
o relație nouă între folclor și poet. Analogia cu folcorul ca o metodă de a crea, ca un mod de
însușire a literaturii populare a fost de fapt, o inovație care deschidea calea spre noi investigații
artistice în sfera folcorului. Începând cu Arghezi, mari poeți ai secolului nostru au descoperit un
nou mod de a explora bogatele tradiții ale folclorului nostru.
Bibliografie:

1. Papadima Ovidiu. Teme folclorice și orizont European în literatura română. București,

Editura Academiei, 1971
2. Micu Dumitru. Istoria literaturii române: De la creația populară la postmodernism.
București, Editura pentru Literatură 2000
3. Cesereanu Domițian. Arghezi și folclorul. București, 1966
4. Tudor Arghezi. Opere. București, 2000