Arta poetica

Conceptul de arta poetica defineste o opera literara in care autorul isi prezinta in mod particularizat
viziunea si atitudinea asupra menirii poetului si creatiei sale. Arta poetica surprinde de asemenea
sursele de inspiratie ale poetului, temele, modalitatile de creatie si de expresie, precum si rolul
poetului si al creatiei.

Arta poetica argheziana

Critica literara a inregistrat de mult bogatia si plasticitatea expresiei poetice argheziene. Aceasta din
urma este un soi de reafirmare a realitatilor, prin expresia cea mai concreta, cea mai tangibila, prin
folosirea unor cuvinte atat de grele de intelesuri: profunde incat cum spunea George Calinescu,
'odata deschide o usa, zece porti se dau la o parte'. ('Tudor Arghezi, Studiu critic, Jurnalul litarar',
1939).

Expresia argheziana este precisa. poetul asociaza termeni apartinand unor domenii diferite ale
existentei, urmarind sa exprime viziunea unei lumi supuse nesfarsitelor metafore. Epitetele
argheziene materializeaza, sensibilizaza. Sufletul e 'subred' (ca o constructie gata sa se naruiasca).
Poetul este cu desavarsire impotriva debitului verbal gratuit, nesemnificativ. Pamfletele insasi sunt
concentrate. Romanele, precum s-a mai afirmat, au o structura poetica.

Tocmai in directia acesta a densitatii si a esentializarii, trebuie cautat geniul invocator arghezian.
Dupa Eminescu, elrealizeaza cel mai pregnant detasarea de expresia prozaica.

Un exemplu de caustica ionie argheziana, subordonandu-se legilor grotescului, cu privire la unele

moravuri universitare ale timpului. 'Un profesor universitar isi examineaza studentii in trasura, luati
ca ajutoare pentru transportarea bagajelor. In dorinta de a capata bunavointa examinatorului,
candidatul e gata sa alerge chiar cu valizele in spinare dupa trasura domnului profesor, primind
intrebarile si raspunsurile si dand raspunsurile in pas alert. Calitatile de hamel se cumpanesc astfel cu
meritele universitare. Examenul e rapid si sintetic. Un fine de an tine pana la gara cu sesiunrea in
vagon si ocuparea de mai inainte a unui loc pentru savant. O licenta se poate termina pana la Chitila,
iar doctoratul se confera dupa 60 de kilometri pana la Ploiesti in restaurantul cu placinti'.

Arta lui Arghezi are un foarte pronuntat caracter national, vizibil in universul imagistic, constituind
prin excelenta peisajul autohton, ca si in referintele numeroase la trecutul istoric sau la numeroasele
obiceiuri, invataminte si credinte acumulate de viata colectiva a poporului de-a lungul istoriei.
Radacinile artei lui sale sunt infipte puternic in traditia culturala, pornind de la savoarea primelor
noastre carti bisericesti si trecand prin experienta artistica a generatiilor anterioare (I. Heliade
Radulescu, Eminescu, Caragiale, Macedonski). Dar Arghezi se foloseste din plin de tezaurul artistico-
popular. El foloseste numeroase forme poetice imprumutate din creatia populara, compunand doine,
colinde, cantece. Apar in opera sa motive populare, ritmuri si masuri si chiar tipuri de rime populare.
Limba argheziana insasi cuprinde toate straturile graiului romanesc: cuvinte si constructii arhaice,
vorbe campenesti, expresii argotice, nenumarate neologisme.

Puterea de exprimare a sufletului nostru national ii acorda lui poetului valoarea sa universala. La
acesta se adauga o indelungata experienta artistica de primul rang.
La 14 iulie 1967, Tudor Arghezi ne-a parasit pentru totdeauna, dupa o stralucita cariera
impresionanta prin vastitate si valoare artistica, imbogatind ca putini altii patrimoniul culturii
nationale si universale. De la debutul sau din 1896, poetul a fost mereu o vitalitate creatoare rar
intalnita in literatura, manifestata printr-o vesnica neliniste si indoiala in fata credintei.

Tudor Arghezi este unul dintre poetii care abordeaza diferite teme in creatiile sale literare,
distingandu-se astfel poezia filosofica, de dragoste, poezia „boabei si a faramei” si arta poetica. Un
exemplu de arta poetica este poezia „Ex libris” (inclusa in volumul „Cuvinte potrivite”) care reprezinta
totodata si o definire metaforica a poetului „zamislitor”. Eul liric reda atitudinea deosebita,
sentimentul de admiratie fata de poet si creatia acestuia „Carte frumoasa, cinste cui te-a scris”.
Poezia glorifica actul creator si creatia, dovada a faptului ca este o arta poetica. Cartea, simbol al
creatiei literare, este asemanata intai cu o floare „Esti ca o floare, anume inflorita/ Mainilor mele,
care te-au deschis”, apoi cu o vioara„Esti ca o vioara, singura ce canta”. Aceste comparatii releva
nobletea si frumusetea sentimentelor transmise si demonstreaza adevarata valoare sfanta si eterna a
cartii. Conditia creatorului este surprinsa „Un om de sange ia din pisc noroi/ Si zamisleste marea lui
fantoma”, iar creatia lui constituie o enigma pe care „o pogoara vie printre noi”. Poezia incepe cu un
ton optimist si se fializeaza cu unul trist deoarece misterele lumii nu pot fi descifrate, ci doar redate
prin „jertfa lui zadarnica se pare/ Pe cit e ghiersul cartii de frumos/Carte iubita, fara de folos,/ Tu nu
raspunzi la nici o intrebare”.

O alta poezie, „Cuvinte stricate”, facand parte din ciclul „Martisoare”, este o arta poetica pe tema
esecului creatiei, dupa cum sugereaza chiar titlul. Poetul apare ca un proprietar al cuvintelor care par
sa nu-i dea ascultare si pe care el nu le mai poate controla. Neputinta autorului de a crea pe baza
cuvintelor este evidentiata in versurile poeziei „Toate/ Cuvintele mele sunt intortochiate/ Si s-au
imbatat [] Au vrut sa alerge si sa joace,/ Dar betia le-a pravalit incoace.” Betia cuvintelor semnifica
starea de haos, confuzie si nepotrivire intre mesajul poetic si exprimare. Degradarea ideilor poetice
este redata prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul pe care poetul ar dori sa-l atinga este sugerat
de „martisor” si „roade”. Nemultumirea creatorului fata de propria neputinta se imbina cu dorinta de
a-si recapata puterea creatoare. Solutia pe care poetul o gaseste in final o reprezinta igorarea
cuvintelor sau ordonarea acestora printr-o atitudine indiferenta: „Cuvintele sa nu mi le mai
dezmierzi,/ Sa nu le mai spuie agale/ Buzele tale./ Sa nu le mai cante cumva/ Vocea ta/ Si pe cobza
destele./ Huleste-le!”.

In concluzie, putem spune despre Tudor Arghezi ca este tipul poetului care a fost mereu o vitalitate
creatoare rar intalnita in literatura, manifestata printr-o vesnica neliniste si indoiala in fata credintei

Aprecieri critice:

Mihai Ralea :”Arghezi este cel mai mare poet al nostru de la Eminescu incoace”-Viata
romaneasca,1927,nr.6-7