Elemente de artă poetică argheziană

Prof.Biț Lavinia
Liceul cu Program Sportiv Arad, Arad

Arta poetică este o operă literară în versuri, un program literar realizat cu mijloace
poetice. La nivelul ideatic, artele poetice se axează asupra celor doi termeni: poezia şi poetul.
Pentru Tudor Arghezi poezia însemna ”cuvinte potrivite” de un artist al cuvântului, care
contopeşte ”slova de foc” (inspiraţia) şi ”slova făurită” meşteşugul.
Opiniile sale despre artă şi despre ”arta cuvântului în special”au fost comentate aproape
de toţi exegeţii operei, nu însă extaustiv, ci cu reflectări mai mult la tabletele şi poemele mai
cunoscute
Ca să vorbeşti de artă poetică în cazul lui Arghezi ar părea un ”gest temerar”, o
încercare fără finalitate, din moment ce materialul pe care s-ar sprijini opţiunile cercetătorului
n-a fost conceput şi elaborat sub sensul rigorii sistematice şi teoretice.
Totuşi, din mulţimea articolelor şi poemelor, se pot sintetiza câteva idei cărora Arghezi
le-a rămas credincios de-a lungul activităţii scriitoreşti.
Se poate observa insistenţa cu care poetul pune în evidenţă ascendenţa artei sale. În
acest sens menţionăm binecunoscutele versuri din Testament:” În seara răzvrătită care vine/
De la străbunicii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci / suite de bătrânii mei pe brânci, /
şi care tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i fiule o treaptă ” dar şi din Arheologie, poetul
considerându-se un ”rezultat” al tăcerii
În alcătuirea ”intimă” a fiinţei sale sunt depuse ”oseminte” ale trecutului, întreaga
istorie, semnificată prin acele ”statui lângă statui” şi ”sicriu lângă sicriu”, zăvorâte în sinea
poetului, el nu e ”o treaptă a timpului ci un învingător al lui”.
Răzbaterea, prin vremuri, a artei autentice e simbolizată de ”şubredul vas de lut” din
Dacia, purtător în ”golul” lui, a ”veci de vecii”: ”Nici oasele nu i s-au pomenit / Ale aceluia
ce-n smalţ te-a-cremenit / …/ Tu eşti aici El parcă nici n-a fost”
Ceea ce ne reţine atenţia poetului este universul limbii, originea ei primordialitatea
cuvântului. Aceste aspecte le aflam în Cântarea omului. Uimit el însuşi în faţa întrebării pe
care şi-o pune: ” într-adevăr, pripeagă, ce-a fost întâi şi întâi, / El, omul, El, Cuvântul?..”
poetul răspunde că ”limba s-a ivit în diversitatea întruchipării sale geografice şi fonetice”,
dintr-o nevoie a gândului de a se ex-comunica din „sine” pentru ca „însul vorbitor” să se facă
auzit şi înţeles: „ O altă taină, limba, nu ştie cum răsare / Şi cum se zămuileşte după ţinut şi
soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă. / De ce nu poate în gândul , ascuns în el să tacă?”
Deşi apelul la Testament tinde să se banalizeze, e necesar să precizăm că aici găsim
primele referiri la acestă problemă. Poetul schimbă „acum, întîia oară , / Sapa-n condei şi
brazda-n călimară”, plugarul, „ cu-ndemnuri pentru vite ” este păstrătorul unui tezaur lexical;
va şti să facă „ muguri şi coroane” şi din „zdrenţe”, va preschimba ”veninul” în „miere”, -va
face „frumuseţi şi preţuri noi”, dintr-un material care nu mai constitui-se obiectul artei, „ din
bube, mucegaiuri şi noroi”
Scriitorul a insistat adesea, în strânsă legătură cu vocabularul său poetic, asupra surselor
sale de inspiraţie. El se simte dator „ şi lemnului uscat, şi bălţii stătute/ Şi florilor şi pietrelor,
şi vitelor bătute, / Şi oamenilor din răstignire”.Arta adevărată, confundată uneori, cu una din
necesităţile primordiale ale vieţii noastre interioare, e o prezentă a existenţei.
Cuvântul singur, fără harul şi truda creatorului, nu poate exprima nimic, adevăratul artist
„poate exterioriza preaplinul gândirii şi al simţirii sale”. „ Lumea întreagă simte şi gândeşte
dar nu fiecare om poate formula gândirea şi simţirea”, afirma Arghezi în intervenţia estetică
publică Vers şi poezie, în 1904.
Îndoiala şi frica din Frunze pierdute nu sunt „o poză” ci expresia condiţiei de artist a lui
Arghezi: „Cincizeci de ani de când încerci, mereu, / Condeiul, gândurile şi cerneala, / N-au
mai ajuns să-ţi curme, fătul meu, / Frica de tine şi-ndoiala. / Te temi ş-acum de ce te-ai mai
temut, / de pagina curată şi de rândul, / Şi de cuvântul de la început, / Te sperie şi litera şi
gândul”.
Din artele poetice în versuri ale lui Tudor Arghezi putem sintetiza câteva componente
ale atitudinii sale faţă de materialul lexical, cu referire la: rolul cuvântului în poezie; dreptul
fiecărui cuvânt, de a putea deveni material al artei; intervenţia scriitorului asupra cuvintelor,
având ca urmare apariţia conotaţiilor; concentrarea ca mod esenţial de existenţă a poeziei.
În ciuda „întinderii” operei sale, Arghezi aderă la concentrarea expresiei. Pentru el, arta
concentrată e asemenea necesităţii de a fi elegant şi curat, de a avea tăria morală „să ştergi din
zece cuvinte scrise, nouă, pentru a lăsa numai unul”.
„Bibliografie
Balotă, Nicolae, Tudor Arghezi, în Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
Cioculescu,Şerban, Introducere în opera lui Tudor Arghezi, Editura Fundaţiilor pentru
Literatură si Artă, Bucureşti, 1946; ediţia a II-a revizuită şi adăugită,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971.