Cuvânt de Tudor Arghezi - Apartenenţa operei la genul liric, specia literară artă poetică

Tudor Arghezi, scriitor interbelic, este un inovator al limbajului artistic în poezie. Pornind de la forţa
cuvântului, el creează o altă manieră literară, cunoscută sub denumirea de „estetica urâtului”.

Inovaţia stilistică argheziană constă în revalorificarea cuvintelor, cărora le dă noi sensuri, în ideea că
acestea sunt atotputernice, pot schimba esenţa universului, concepţie care constituie arta poetică a lui
Tudor Arghezi. Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea
despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre misiunea artei sale, într-un
limbaj literar care-l particularizează.

Poezia Cuvânt este o artă poetică argheziană, deoarece exprimă concepţia poetului despre forţa
cuvântului, idee izvorâtă, probabil, şi din credinţa biblică: „La-nceput a fost cuvântul”. Altfel spus,
crezul lui Arghezi este acela că, prin puterea lui, cuvântul poate crea sau poate distruge, cuvântul este
omnipotent (atotputernic).

Poezia Cuvânt, de Tudor Arghezi, a fost publicată în volumul Cărticică de seară din 1953 şi
constituie una dintre creaţiile care exprimă arta lui poetică, alături de Testament, Rugă de seară şi
altele. Omagiul sincer pe care Arghezi îl aduce cărţii este ilustrat şi de poezia Ex libris: „Carte
frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită / Eşti ca o floare anume înflorită /
Mâinilor mele care te-au deschis”.

Titlul
Titlul poeziei Cuvânt are o multitudine de sensuri, el putând fi un sinonim pentru gând, idee
exprimată prin vorbe, zicere, cuvântare, discurs, învăţătură, dar în concepţia lui Arghezi „cuvântul”
este cel care generează o lume imaginară, cartea. Prin cuvânt, poetul defineşte creaţia artistică, opera
literară.

Structura, semnificaţiile şi limbajul artistic

Poezia este alcătuită din trei strofe inegale ca lungime şi un vers liber în final. Compoziţional, în
poezie se manifestă trei idei fundamentale: relaţia autor-cititor, lumea imaginară a creaţiei artistice, a
cărţii şi creaţia însăşi, ca rod al talentului şi al efortului creatorului artist.

Prima strofă
Poezia începe cu o adresare directă către cititor şi cu intenţia declarată de a crea pentru acesta o carte,
pe care să i-o dăruiască: „Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar, / O carte pentru buzunar”. Preţuirea lui
Arghezi pentru carte reiese din folosirea diminutivului „cărticică”, pe care îl aşează ca apoziţie la „O
carte mică”, sugerând dragostea pe care o are poetul pentru creaţia sa. Mijloacele cu ajutorul cărora
Arghezi creează sunt slovele, un arhaism pentru „litere”, folosit cu intenţia de a exprima ideea că arta
cuvântului scris este foarte veche.

Poetul dă viaţă cărţii prin elemente din lumea „fărâmei”, construind metafore sugestive: „din
înţelesuri furnicile”, „celule” şi „suflete de molecule”. Instrumentele muzicale „un violoncel”, „o
harpă” şi „cimpoiul” sunt sugestive pentru creaţia artistică melodioasă, armonioasă, poetul dorind să
creeze o poezie a jocului, a boabei şi a fărâmei, specifică liricii argheziene. De aceea el foloseşte,
prin metafore, simbolurile acestor instrumente, luând vieţuitoare din lumea minusculă - „un
brotăcel”, „o lăcustă” şi „un scatiu” -, care să realizeze o muzicalitate feerică, încântătoare.

Strofa a doua
Strofa a doua exprimă dorinţa arzătoare a eului liric de a crea o carte atractivă, care să-l intereseze pe
cititor. Pentru a reuşi să scrie o operă literară care să ajungă la sufletul cititorului şi să-l farmece -
„Farmece aş fi voit să fac / Şi printr-o ureche de ac / Să strecor pe un fir de aţă / Micşorată, subţiata şi
nepipăita viaţă” / Până-n mâna, cititorule, a dumitale” - poetul se adresează direct printr-un vocativ,
„cititorule”, iar pentru a exprima ideea de originalitate şi vivacitate a creaţiei, el apelează la un epitet
triplu în inversiune: „Micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă”.

Ultima strofă
Ultima strofă exprimă metaforic mijloacele artistice prin care poetul dă viaţă operei sale, prin
repetiţia adverbului cu valoare de epitet „niţică”: „niţică scamă de zare, / Niţică nevinovăţie, niţică
depărtare”. Arghezi sugerează astfel sensibilitatea lirică a operei create, „o cărticică nouă”, care
trebuie să exprime gingăşie, puritate şi profunzime de idei, trăsături reliefate şi de repetiţia
adverbului „măcar”: „Măcar câteva crâmpeie, / Măcar o ţandără cu curcubeie, / Măcar niţică scamă
de zare”.

Noua creaţie, remarcabilă prin originalitate, trebuie să ilustreze un conţinut bogat în idei şi în
frumuseţea exprimării, ficţiunea şi imaginaţia fiind sugerate de metafore - „parfumul umbrei şi
cenuşa lui”, „nimicul nepipăit” -, care să producă emoţie şi încântare în inima cititorului: „Acela care
tresare / Nici nu ştii de unde şi cum”.

Versul liber din finalul poeziei, urmat de puncte de suspensie, îndeamnă la meditaţie, la cugetare
asupra creaţiei, pentru care poetul a depus efort şi a investit talent: „Am răscolit pulberi de fum...”.
Cuvântul-cheie al poeziei este „carte”, ilustrată atât prin repetiţie - „O carte pentru buzunar, / O carte
mică”, precum şi prin diminutivul „cărticică”.

Prozodia
Măsura versurilor este inegală, variind între 4 şi 16 silabe. Rima este împerecheată, iar ritmul este
remarcabil prin muzicalitatea inedită, creată prin figurile stil, prin topica propoziţiilor sau prin
intercalările câte unui vers liber în interiorul strofelor.

Tudor Arghezi exprimă în poezia Cuvânt concepţia sa despre atotputernicia cuvântului scris, ideea că
opera literară este rodul talentului şi al trudei, aducând totodată un omagiu cărţii, care trebuie să
sensibilizeze şi să emoţioneze pe cititor. De aceea, această poezie este o artă poetică.