UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATATE DE LITERE SI ARTE

ANUL I
MASTERAT

UMBERTO ECO, LIMITELE INTERPRETĂRII

 LIMITELE INTERPRETĂRII

Umberto Eco s-a născut la Alessandria (Piemont) la 16 ianuarie 1932. a urmat cursurile
Universitaţii din Torino, luându-şi licenţa în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică
la Universitatea din Bologna. În anii 1960 este unul dintre exponenţii de bază ai
avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre şi
Quindici. Din anul 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit
numeroase premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la
cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele.
A scris romane: Numele trandafirului (1980), Pendulul lui Foucault (1988), Insula din
ziua de ieri (1994), Baudolino (2002), Misterioasa flacără a reginei Loana (2004), studii
de semiotică, estetică şi teorie literară: Opera deschisă (1962), Apocaliptici şi integraţi
(1964), Poeticile lui Joyce (1966), Structura absentă (1968), Formele conţinutului
(1971), Tratat de semiotică generală (1975), Cum se face o teză de licenţă (1977), Lector
in fabula (1979), Semiotica şi filozofia limbajului (1984), Limitele interpretării (1990),
Şase plimbări prin pădurea narativă (1994), Despre literatura (2002), eseuri: Kant şi
ornitorincul (1997), articole.
Cartea Limitele interpretării cuprinde patru capitole mari care au la rândul lor mai
multe subcapitole. Acestea sunt:
1. Intentio lectoris. Însemnări despre semiotica receptării.
2. Aspecte ale semiozei hermetice.
3. Munca interpretării.
4. Condiţiile interpretării.
În introducerea la Limitele interpretarii, Umberto Eco notează că „în sfera
hermeneuticii sau a teoriei literaturii poate să pară provocator, dar pînă la urmă plauzibil
faptul că iniţiativa de lectură se situează complet de partea subiectului interpretant.”
Aşadar: corectitudinea unei interpretări, întotdeauna subiectivă, este validată în virtutea
recunoaşterii comune, pe baze raţionale, a unor dovezi.
În primul capitol al lucrării ni se spune că istoria esteticii poate fi redusă la o istorie a
teoriilor interpretării sau ale efectului pe care opera îl provoacă în destinatar. De orientare
interpretativă sunt: estetica aristotelică a catharsisului, estetica pseudo-longiniană a
sublimului, esteticile medievale ale viziunii, recitirile renascentiste aristoteliene, esteticile
sublimului din secolul al XVIII-lea, apoi cea kantiană, numeroase estetici contemporane.
În subcapitolul al doilea sunt puse în discuţie cele trei tipuri de intenţii: auctoris, operis
şi lectoris.
Disputa clasică se încheagă înainte de toate pe marginea opoziţiei a două programe, şi
anume:
- trebuie să căutăm în text ceea ce autorul a vrut să spună
- trebuie căutat în text ceea ce spune acesta, independent de intenţiile autorului său.
În opera Lector in fabula autorul a propus o distincţie între interpretarea şi utilizarea
textelor şi a definit drept interpretare corectă lectura pe care a dat-o Derrida, Scrisorii
furate a lui Poe. Derrida face observaţia că pentru a-şi face propria lectură psihanalitică în
polemică faţă de lectura lacaniană, el înţelege să analizeze inconştient textului, nu
inconştientul autorului. Or, scrisoarea este găsită într-o mapă ce spânzură agăţată de un
minuscul bumb de alamă sub consola şemineului. Nu este important să ştim ce concluzii
trage Derrida din poziţia scrisorii. Fapt e că măciulia de alamă şi centrul şemineului
există ca elemente ale mobilierului acelei lumi posibile conturate de povestirea lui Poe şi
că, pentru a citi povestirea, Derrida a trebuit să respecte nu numai lexicul englez, dar şi
lumea posibilă descrisă de respectiva povestire.
Iniţiativa cititorului constă în a face o conjectură în ce priveşte intentio operis. Această
conjectură trebuie să fie confirmată de ansamblul textului ca tot organic. Aceasta nu
înseamnă că pe un text se poate face o singură conjectură interpretativă. Dar la sfârşit ele
trebuie probate prin coerenţa textului, iar coerenţa textuală nu va putea decât să
dezaprobe anumite conjecturi hazardate.
Utilizarea şi interpretarea sunt, desigur, două modele abstracte. Fiecare lectură rezultă
întotdeauna dintr-o îmbinare a acestor două atitudini. Uneori se întâmplă ca un joc
început ca utilizare să sfârşească prin a produce interpretare lucidă şi creatoare şi
viceversa. De multe ori, a interpreta greşit un text înseamnă a-l elibera de scoriile multor
interpretări canonice anterioare, a-i releva noi aspecte, şi în acest proces textul se
dovedeşte cu atât mai bine şi mai productiv interpretat în acord cu propria-i intentio
operis, ce fusese diminuată şi umbrită de atâtea şi atâtea intentiones lectoris anterioare,
camuflate în descoperiri ale lui intentio auctoris.
Una din trăsăturile marcante ale gândirii hermetice este agilitatea flexibilă cu care ea
acceptă orice criteriu de asemănare şi pe toate laolaltă, chiar dacă sunt contradictorii între
ele. Reţeaua signaturilor permite o interpretare infinită a lumii. Însă pentru a face să se
declanşeze impulsul de identificare a unor signaturi e nevoie de o lectură suspicioasă a
lumii.
Capitolul trei este intitulat Munca interpretării şi are următoarele subcapitole: Criterii
de economie, Idiolectul textual şi varietatea interpretărilor, Despre interpretarea
metaforelor, Falsuri şi contrafaceri şi Lumi mici. Ne vom opri puţin asupra
subcapitolului care tratează problema metaforei. Cu cât invenţia metaforică va fi mai
originală, cu atât traiectul generării ei va fi violat mai mult orice habitudine retorică
anterioară. E greu de produs o metaforă inedită bazându-te pe reguli deja achiziţionate, şi
orice tentativă de a prescrie regulile pentru a produce cu ele una in vitro va sfârşi prin
generarea unei metafore moarte sau excesiv de banale. Mecanismul invenţiei ne rămâne
în mare parte necunoscut, şi adesea un vorbitor produce metafore întâmplător, prin
asociere incontrolabilă de idei sau din greşeală. Metafora nu instituie un raport de
similitudine între referenţi, ci de identitate semică între conţinuturile expresiilor, şi doar
mediat poate privi modul în care considerăm referenţii. Metafora nu înlocuieşte referenţii,
însă nu înlocuieşte nici expresii. Retorica clasică vorbea de metaforă ca de o substituire
de termenii şi de o figură in verbis. Metafora nu substituie expresii pentru că adesea ea
aşează două expresii, ambele in presentia în manifestarea lineară a textului.
Dacă metafora nu priveşte referenţii din lumea reală şi nici universul doxiastic al
lumilor posibile, pentru că multora le vine greu să vorbească de conţinut fără să ţină cont
de reprezentări mentale şi de intenţii, atunci se poate susţine teza că metafora are
întrucâtva de-a face cu experienţa noastră interioară privitoare la lume şi cu procesele
noastre emotive.
Capitolul 4 tratează condiţiile interpretării. Se schiţează o diferenţă între semioză şi
semiotică, specificându-se că semioza este un fenomen, iar semiotica este un discurs
teoretic asupra fenomenelor semiozice. Se stabileşte noţiunea de sistem care este mai
largă decât aceea de sistem de semne. Se subliniază faptul că, în interpretare, pe lângă
faptul că o expresie poate fi înlocuită de interpretarea ei, se întâmplă şi faptul că acest
proces este infinit, sau cel puţin nedefinit, şi că atunci când folosim un sistem de semne
dat, putem fie să refuzăm interpretarea expresiilor sale, fie să alegem interpretările cele
mai adecvate în funcţie de contexte diferite.
Apoi autorul ne vorbeşte despre presupoziţie. Aceasta pare a fi o categorie estompată
sau un termen umbrelă care acoperă fenomene semiotice disparate. În limbajul obişnuit,
folosirea cuvântului presupoziţie este foarte largă, în timp ce conceptul tehnic de
presupoziţie este restrâns la anumite tipuri de inferenţe şi aserţiuni care sunt într-un fel
sau altul stimulate de expresii ce prezintă caracteristici specifice şi care pot fi identificate
folosind testul negaţiei. Există o teorie semantică a pesupoziţiilor care se ocupă de
condiţiile logice în funcţie de care o presupoziţie poate fi introdusă într-un enunţ
adevărat. În procesul de interpretare a unui text putem găsi o gamă de fenomene
presupoziţionale mult mai amplă. Aceste fenomene nu pot fi pur şi simplu reduse nici la
sistemul de semnificare codificat de enciclopedie, nici la descrierile definite sau la
numele proprii. Orice text este un mecanism inferenţial complex. Pentru a putea înţelege
un text, lectorul trebuie să-l umple cu o cantitate de inferenţe textuale, în relaţie cu un
ansamblu vast de presupoziţii definite de un context dat.

BIBLIOGRAFIE

Umberto Eco, Limitele interpretării, Editura Polirom, Bucureşti, 2007