Gh. Glodeanu. Poetica romanului românesc intebelic.

Romanul românesc interbelic şi mirajul “autenticităţii” (p. 187-193)

Conceptul de autenticitate concentrează în sine una din cele mai fascinante experienţe pe
care le-a cunoscut romanul românesc în perioada interbelică. Noţiunea a fost impusă în limbajul
nostru critic şi eseistic de Camil Petrescu şi de Mircea Eliade şi a beneficiat rapid de numeroşi
adepţi, printre care s-au numărat autori precum Anton Holban, Mihail Sebastian sau M. Blecher.
Teoria autenticităţii s-a născut ca o reacţie la adresa academismului (în special a celui
francez) şi a constituit o modalitate de regenerare a literaturii, devenind sinonimă cu romanul
modern. Conceptul a rămas deschis şi polisemantic, prezentând o serie de particularităţi de la un
scriitor la celălalt, în funcţie de viziunea acestora despre literatură. (p. 187)
Refuzând epigonismul, servilismul faţă de scheme, mistificarea, falsul, contrafacerea,
autenticitatea reprezintă o condiţie esenţială a originalităţii, cu care se şi confundă în această
accepţie. (p. 188).
Drumul către operă devine o experienţă mai fascinantă decât opera însăşi, ţinta
aspiraţiilor constituind-o autenticitatea şi nu perfecţiunea. Vechea prejudecată a asocierii
frumosului cu perfecţiunea este abolită, imperfecţiunea transformându-se în principiu estetic.
(p. 189).
Observaţii extrem de interesante despre naraţiunea la persoana întâi face Philippe Lejeune
în lucrarea intitulată Pactul autobiografic. Criticul francez defineşte autobiografia printr-o serie
de opoziţii şi enunţă condiţiile apariţiei acesteia. Pentru ca să existe literatură autobiografică
(literatură intimă) trebuie să existe identitate între autor, narator şi personaj. Gerrard Genette
numeşte acest tip de relatare naraţiune autodiegetică.
Reacţie la adresa tradiţiei; noua experienţă estetică a fost promovată de exponenţii tinerei
generaţii. Andre Gide, Pivniţele Vaticanului, Falsificatorii de bani, promotorul confesiunii
neliteratu Datorită exceselor, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, în literatura europeană
se manifestă tot mai pregnant fobia faţă de estetism, de artificiu. (p. 189) În plus, autenticitatea
nu exclude cultura şi nici influenţele din afară (acestea sunt însă asimilate), după cum nici
sinceritatea nu este echivalată cu facilitatea (p. 190).
Dincolo însă de orice abolire a normelor, literatura nu este la îndemâna oricui, talentul
constituind un deziderat primordial al oricărei arte, deziderat ce nu poate fi substituit sau anulat
de nici un alt experiment. (p. 190)
Autenticitatea, considerată o formă modernă antiliteratură.
Adrian Marino: paradoxul „doctrinei” constă în faptul că excesul de autenticitate riscă să
distrugă arta, tinde să se anuleze ca realitate estetică. (p. 191)
 Conspect:
Convenţii:
Noua estetică impune în centrul interesului persoana subiectivă a creatorului / naratorului,
al cărui „eu” devine obiectul unor investigaţii extrem de minuţioase.
Relatarea subiectivă la persoana întâi care e cea mai în măsură să sugereze tonul deplinei
sincerităţi; Philippe Lejeune atrage însă atenţia asupra faptului că poate exista identitate între
narator şi personajul principal fără să se utilizeze persoana întâi în relatare. Este cazul în care
naratorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, marcând astfel detaşarea de personajul care a
fost odinioară autorul. (p. 191)
Prumatul faptului „adevărat”, trăit, obiectiv;
Poetica spontaneităţii; cultul aridităţii, exprimare eliptică, punctuaţia arbitrară, fraza
neîngrijită, stilul procesului-verbal. Confesiunea simplă, naturală;
(de aici) Predilecţia pentru scriitorilor pentru specia jurnalului intim, a memoriilor,
autobiografiilor şi corespondenţei private, convenţii epice în măsură să faciliteze analiza; După
modelul occidental, jurnalul intim este (re)descoperit şi în literatura română datorită faptului că
reuşeşte să zugrăvească o experineţă de viaţă nealterată, neliteraturizată, adică autentică. (p.
189).
Refuzul imaginarului, al fabulaţiei romaneşti;
Narator creditabil, mai apropiat de propria sa condiţie, care descoperă zonele abisale ale
psihicului uman şi care nu se mai mulţumeşte cu simpla copie fotografică a realităţii;
Valorificarea documentului;
Proliferarea literaturii subiective, care nu mai este considerată o literatură periferică;
Tehnica colajului;
Cultul autenticităţii, al sincerităţii absolute;

Trimiteri:
Genette Gerard.
Marino Adrian. Dicţionar de idei literare, vol. I (A-G). Bucureşti: Editura Eminescu,
1973.
Micu Dumitru. În căutarea autenticităţii.
Lejeune Philippe. Pactul autobiografic. (Le pacte autobiografique), Editions du Seuil,
1975.