RIP John Ashbery

1927-2017

„Cine cu cine se culcă

Este neimportant. Emoțiile sunt importante.
Mă gândesc mai ales la emoții, ele îmi umplu viața
Precum vântul, precum nori ce se rostogolesc
Într-un cer plin de nori, nori peste nori.” (din Iubire, prima parte a
textului Poem în trei părți)

Manualul de instrucțiuni (Some Trees)

Stând și privind pe fereastra clădirii,
Mi-aș fi dorit să nu trebuiască să scriu un manual de instrucțiuni asupra
utilizărilor unui nou metal.
Mă uit în jos spre stradă și văd oameni, fiecare mergând cu o pace
interioară,
Și îi invidiez – ei sunt atât de departe de mine!
Niciunul dintre ei nu trebuie să se frământe să predea la timp acest
manual.
Și, cum îmi stă în obicei, încep, odihnindu-mi coatele pe birou și
aplecându-mă puțin pe fereastră, să visez la
Palida Guadalajara! Oraș al florilor trandafirii!
Orașul din Mexic pe care am vrut cel mai mult să-l văd și pe care cel mai
mult nu l-am văzut!
Dar mi-ar plăcea, sub presiunea de a scrie neapărat manualul de
instrucțiuni, să văd
Piața ta publică, orașule, cu mica, elaborata ta estradă!
Orchestra cântă Șeherezada de Rimsky-Korsakov.
În jurul estradei florăresele, dând flori de culoarea rozei și a lămâii,
Fiecare dintre ele atractivă în rochia cu dungi roz și albastre (O! ce
nuanțe de roz și albastru),
Și în apropiere chioșcul mic și alb unde femei în verde îți servesc fructe
verzi și galbene.
Cuplurile defilează; toți sunt într-o stare de vacanță.
Primul, cel care conduce defilarea, este un ins spilcuit
Îmbrăcat în albastru intens. Are pe capul său o pălărie albă
Și o mustață pe care a mai tăiat-o pentru ocazie.
Draga sa, soția sa, este tânără și frumoasă; șalul ei este roz, trandafiriu,
alb.
Papucii ei sunt din piele lăcuită în stil american
Și are un evantai, căci este pudică și nu vrea ca mulțimea să-i vadă fața
prea des.
Dar toți sunt așa de ocupați cu partenerii lor
Că mă îndoiesc că ar remarca soția mustăciosului.
Iată că vin băieții! Se împiedică și aruncă mărunțișuri pe trotuarul
Ce este pavat cu dale gri. Unul dintre ei, puțin mai în vârstă, are o
scobitoare printre dinți.
E mai tăcut decât restul și se face că nu observă frumoasele, tinerele
fete în alb.
Dar amicii săi le observă și le aruncă fetelor ce râd strigături de
zeflemea.
Însă curând toate acestea vor înceta, adâncindu-li-se anii,
Și iubirea aduce fiecăruia care defilează baze pentru o altă rațiune.
Dar l-am pierdut pe tânărul cu scobitoarea.
Stai – uite-l – de cealaltă parte a estradei,
Izolat de prietenii săi, vorbind serios cu o tânără fată
De vreo paișpe sau cinșpe ani. Încerc să ascult ce vorbesc,
Dar mi se pare că ei doar mormăie ceva – poate niște timide cuvinte de
amor.
Ea este un pic mai înaltă decât el și, tăcută, privește în jos la ochii săi
sinceri.
Ea poartă alb. Briza îi ciufulește părul fin, lung și negru pe obrazul
măsliniu.
Evident, ea este îndrăgostită. Băiatul, tânărul cu scobitoare, este și el
îndrăgostit;
Se vede în ochii săi. Întorcându-mi fața de la acest cuplu,
Văd că e o pauză la concert.
Cei de la paradă se odihnesc și sorb din băuturi cu paiul
(Băuturile sunt distribuite dintr-un mare vas de sticlă de către o
doamnă în albastru închis),
Iar muzicienii se amestecă cu ei, în uniformele lor de un alb cremos, și
discută,
Poate, despre vreme sau despre cum o mai duc copiii pe la școală.
Și acum să ne folosim de această oportunitate pentru a ne strecura pe
una dintre străzile lăturalnice.
Acolo vei putea vedea una dintre acele case albe cu margini verzi
Care sunt atât de populare pe-aici. Vezi – ți-am zis eu!
E întuneric și răcoare pe dinăuntru, dar curtea este plină de soare.
O bătrână în gri stă acolo și își face vânt cu o frunză de palmier drept
evantai.
Ea ne urează bun venit în curte și ne oferă o băutură răcoritoare.
„Fiul meu e în Ciudad de Mexico,” spune ea. „Te-ar întâmpina și el
Dacă ar fi fost aici. Dar el lucrează acolo la o bancă.
Iată, aici este o fotografie de-a lui.”
Și un tip cu piele închisă la culoare și dinți ca niște perle ne rânjește din
rama uzată de piele.
Îi mulțumim pentru ospitalitate, căci se face târzie
Și trebuie să prindem până plecăm o perspectivă a orașului dintr-un loc
înalt, potrivit.
Ar merge acea turlă de biserică – aia care-i de un roz șters, acolo pe
albastrul fioros al cerului. Intrăm încet.
Îngrijitorul, un bătrân îmbrăcat maroniu și cenușiu, ne întreabă de cât
timp suntem prin oraș și cum ne place pe-aicea.
Fiica sa perie treptele – ne salută în timp ce pășim în turn.
Curând am ajuns sus și întreaga rețea a orașului se întinde în fața
noastră.
Acolo este cartierul bogaților, cu vilele sale în roz și alb și terasele sale
fărâmițate, pline de frunziș.
Acolo este cartierul săracilor, casele sale de un albastru intens.
Acolo este piața, unde bărbații vând pălării și lovesc muște,
Iar acolo este biblioteca, zugrăvită în mai multe nuanțe de verde pal și
bej.
Uite! Acolo este piața de unde am venit, cu cei care defilează.
Au rămas mai puțini acum că s-a întețit arșița zilei,
Dar tânărul și fata încă stau în umbra estradei.
Iar acolo este casa bătrânei –
Ea încă stă în curte, făcându-și vânt.
Cât de limitată și, cu toate astea, cât de completă a fost experiența
noastră în Guadalajara!
Am văzut iubiri tinere, iubiri căsătorite și iubirea unei mame în vârstă
pentru fiul ei.
Am auzit muzica, am gustat băuturile și ne-am uitat la case colorate.
Ce ar mai fi de făcut, în afară de a sta? Și asta nu o putem face.
Iar pe când o ultimă briză împrospătează vârful vechii turle, îmi întorc
privirea
Înapoi la manualul de instrucțiuni care m-a făcut să visez la
Guadalajara.
O stare de tihnită frumusețe
(1987)
Lumina serii era precum mierea din copaci
Când m-ai părăsit și te-ai îndreptat spre capătul străzii
Unde apusul de soare s-a oprit brusc.
Podul de pe tortul de nuntă s-a retras
Jos, pe fragila floare de nu-mă-uita.
Te-ai urcat peste.
Orizonturi arse pavate brusc cu pietre aurii,
Visurile pe care le-am avut, inclusiv sinuciderea,
Suflă acum în balonul cu aer cald.
Plesnește, este pe punctul de a plesni
De la ceva invizibil
Numai ziua.
Auzim, și câteodată învățăm,
Apăsarea atât de apropiată
Și ne luăm înapoi sângele, și chestii dintr-astea.
Muzeele atunci devin generoase, ele trăiesc în respirația noastră.

Poezia lui Ashbery a fost pusă alături de mișcarea suprarealistă, fiind

țesută dintr-un limbaj care adesea sfidează logica și previne căutarea
sau descoperirea sensului. Versurile lui pot suna imperativ, răspicat, dar
creează o atmosferă confesivă și criptică. Cuvintele care dau greutate
unui poem, sau care au rol de simbol, par să fie folosite cu dublu sens,
ca și cum ar mai exista un al doilea strat, ironic, în care autorul e
conștient și puțin jenat de importanța pe care o dă lucrurilor despre
care scrie. Deși are o engleză rafinată care trădează educația
academică, poezia lui Ashbery nu e inabordabilă, de unde se vede
atenția pe care o acorda ritmului și muzicalității. John Ashbery își dorea
ca poezia pe care o scrie să fie accesibilă tuturor. A reușit, devenind una
din vocile dominante ale generației sale.