Însemnări de (post)literat 2

Nu urmăresc cu mare interes revistele literare tradiționale (cele mai

multe reprezintă exemple de cum nu ar trebui să se facă o revistă
literară în secolul acesta). Totuși, mi-a rezervat în ultima vreme niște
surprize Cafeneaua literară de la Pitești.
De pildă, nu mă așteptam să regăsesc în paginile acesteia (începând cu
numărul din ianuarie 2018) numele lui Alessandro De Francesco – poet,
artist și eseist italian de anvergură europeană și intimidant calibru
instituțional, practician și teoretician de factură experimentală –, tradus
cu un eseu, Pentru o teorie non-dualistă a poeziei (1960-1989). Mi-ar fi
plăcut ca Liana Alecu să se oprească și asupra textelor sale poetice (l-
am descoperit pe când mă documentam pentru Bibliografia literaturii
conceptuale, unde l-am și inclus), însă acest eseu reprezintă și așa o
alegere relativ insolită pentru o revistă literară românească.
Ceea ce frapează din start este că eseul anunță că se va apleca asupra
unor autori traduși puțin sau deloc la noi: André du Bouchet, Jacques
Roubaud, Jean Daive, Jean-Marie Glaize, Claude-Royet Journoud,
Christian Prigent. Autori greu de tradus, la limita lizibilului, aceștia ar fi
părut prea experimentali sau „evazioniști” în anii '80 (să ne amintim cât
de severă a fost cenzura și față de textualiștii noștri), iar traducerile de
poezie, nu numai în cazul limbii franceze, au încetat să mai fie
sistematice după 1990. Singurul care ar fi putut răspunde provocărilor,
Bogdan Ghiu, a preferat – pe bună dreptate – să se concentreze pe
traducerea teoreticienilor poststructuralismului francez, ocupându-se
ocazional și de suprarealiștii interbelici.
Cum nu stăpânesc așa de bine franceza și nici nu am bani de importat
volume de poezie din Franța, nu am putut decât să întrezăresc poezia
franceză contemporană prin fragmentele postate de site-urile lor de
poezie sau prin câte o traducere americană (cum ar fi antologia
Violence of the White Page, numită așa deoarece mulți dintre acești
poeți pun accentul pe fragmentaritate și pe sublinierea materialității
textului și a paginii). Inacceptabilă pentru conservatori (care o văd ca o
celebrare a „morții” poeziei franceze) și deloc cool pentru vitaliștii
contraculturii (însetați după dionisiac, alergici la autoreflexivitate),
poezia aceasta mă atrage cu predilecțiile ei deconstructive, care cer o
lectură riguroasă și, de preferință, un cap teoretic.
Alessandro De Francesco se oprește asupra acestei poezii tocmai
pentru că se pretează unor teze îndrăznețe și, desigur, pentru că ea
însăși a fost uneori izomorfă cu practicile filosofilor și teoreticienilor
francezi contemporani (productive până în ziua de azi, în pofida celor
care au crezut la un moment dat că deconstrucția a fost o modă
trecătoare, deja trecută). În cazul de față, propunerea sa este de a
studia abordările poetice „care se caracterizează prin două aspecte:
aderarea poeziei la propriul gest de enunțare și apropierea dintre
limbajul poetic și realul care îl înconjoară și îl conține”. El le înglobează
sub umbrela manifestărilor „non-dualismului”, pe care îl reflectă și
„depășirea distincției dintre estetică și epistemologie” (în aceeași
perioadă în care, în contextul literar românesc, rolul dominant a revenit
criticii estetice), precum și a „dualismelor istorice” întruchipate de
„reprezentare și interpretare”, respectiv de „metafizică și metaforă”.
Poezia analizată, subliniază el apăsat, se construiește „împotriva
codurile comune limbajului și imaginarului pe care încearcă să le
deconstruiască, inclusiv codurile comune care îi permit unei metafore
să funcționeze”.
E suficient să amintim că, în aceeași perioadă a anilor '60, Edmond
Jabès sugera că îngrădirea și discriminarea dintre genurile literare este
echivalentul metaforic al pregătirii unui genocid (pentru el, „puritatea”
genurilor literare rimează cu „puritatea rasială”, iar creativitatea ar
trebui să fie liberă și neclasificată, neghetoizată), în timp ce textualiștii
de la Tel Quel (ca Denis Roche, autorul butadei La poésie est
inadmissible, d’ailleurs elle n’existe pas) renunță la așezarea tradițională
în versuri și ajung să înglobeze elemente disparate în textele lor (mixaje
asemănătoare, dar mai „colorate”, a realizat la noi Gheorghe Iova).
Aștept cu viu interes continuarea studiului în următoarele numere și îmi
pun în gând să caut o carte a lui Jérôme Game la care Alessandro De
Francesco face trimitere, Poetic Becomings (Deveniri poetice), un studiu
pe deplin academic care analizează patru autori contemporani –
Christian Prigent, Dominique Fourcade, Olivier Cadiot și Hubert Lucot –
din perspectiva teoriilor lui Deleuze și Guattari, ei înșiși legați profund
de Gherasim Luca și de alți scriitori experimentali marcanți ai epocii...

*
Am dat din întâmplare peste un număr din Journal of Romanian
Literary Studies
(http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24741/pdf) în care
doctoranda Larisa Stîlpeanu scrie o „scurtă biografie” a efemerului grup
„Noii”.
„Constantin Stan povestește (într-un număr omagial pentru Gheorghe
Crăciun al revistei „Vatra”) care era atitudinea extremiștilor Iova,
Crăciun, Nedelciu, Ene. În cadrul cenaclurilor litearare (sic), aceștia
manifestau o atitudine descurajantă pentru cei care citeau în cadrul la
(sic) Junimea. Discuțiile nu mai aveau o notă pașnică, ci semănau cu
niște execuții literare îndreptate nu împotriva autorului, ci împotriva
textului în sine, text care făcea parte din literatura oficială, care părea a
sluji indicațiile de partid și proletcultismul. Cei patru erau necruțători cu
o astfel de literatură care, de altfel, era foarte încurajată și lăudată prin
revistele literare. Noul val propunea deliteraturizarea literaturii până ce
devine un act lingvistic, abolirea genurilor și speciilor literare, cu scopul
de a avea un singur gen, anume textul.”
Noi, cei de după cenaclul Euridice, numim și în ziua de azi „sfârtecare”,
doar că se face din ce în ce mai puțin în virtutea unei intrasigențe
legitime. Cercul clujean Nepotu' lui Thoreau încă mai conservă ritualul
„sfârtecării”, doar că nu întotdeauna acesta depășește stadiul
invectivelor aruncate pentru a provoca nesiguranța invitaților. Am
scăpat relativ neșifonat din lectura pe care am avut-o acolo în urmă cu
doi ani, însă cunosc destule victime ale unor astfel de „probe” care au
rămas și cu resentimente personale, și fără a fi înțeles de ce
îmbunătățiri ar fi avut nevoie textele lor. Mai rău, cunosc destui care nu
înțeleg și nu acceptă critica, nici măcar constructivă...
În orice caz, îmi este simpatic Gheorghe Crăciun când scrie:
„Sigur că eram destul de răi toți pe vremea aceea, strîmbam din nas la
tot ceea ce se citea, ne citeam propriile producții poetice în general și
ne miram de lipsa de percepție a celorlalți, inclusiv profesorul
Crohmălniceanu nu a perceput foarte multă vreme programul nucleului
restrîns al grupului Ene, Iova, Crăciun, deci noi eram acolo niște autori
interesanți. Asta vroiam să spun, că e normal ca problematica unui nou
limbaj, a unei noi sensibilități, a unui nou fel de a face poezie - o poezie
care să se scrie imediat, la o comandă, o temă, un cuvînt, nu știu ce, și
care după ce a fost scrisă, recitată, să fie imediat distrusă.”
Tot Crăciun, de data aceasta despre revista „Noii”:
„Noi îi spuneam revistă de perete-afiș. Era un carton lung de vreun
metru jumătate-doi metri, lat de vreun metru, unde textele noastre,
scrise de mână sau bătute la mașină pe hârtii de diferite calități și
culori, erau risipite printre desene și fotografii. Era un spațiu plastic, dar
în același timp și o suprafață mare care trebuia citită. (...) „Noii” era o
revistă destul de puștească. Noi nu aveam decât câte 20 de ani atunci.
De avangardă, să-i spunem, și experimentală. Pe vremea aceea
conceptele nu însemnau pentru noi foarte mult. Dar din ea s-au văzut
câteva idei pe care mai târziu generația '80 și le-a adjudecat cu
nonșalanță, pentru că ele țin de esența spiritului optzecist.
În primul rând, era vorba acolo despre ideea că o nouă viziune asupra
realului, deci o nouă ontologie are nevoie de un nou limbaj. Astfel, noi
încă de la vârsta de 20 de ani eram împotriva temelor triumfaliste,
împotriva metaforelor, împotriva podoabelor. Nu ne interesa generația
'60, care era în mare vogă. Ba chiar făceam alergie la scrisul ei. Era o
insolență normală, pe undeva.
După aceea, ne interesa deja problematica limbajului și cea a
tranzitivizării limbajului. Și Iova, și Flora, și eu eram poeți pe vremea
ceea. Nedelciu era singurul prozator dintre noi. În ce-l privește pe
Mircea, e teribil faptul că el la 20 de ani scria texte dintre care a
introdus și în volumul său de debut „Aventuri într-o curte interioară”.
Era un prozator făcut. Pe noi ne interesa să ajungem la un limbaj care să
aibă o expresivitate dincolo de mijloacele stilistice consacrate. O
expresivitate a denotației, așa ceva căutam. Și multă vreme am scris o
poezie care era, de fapt, o poezie a poeziei. Atunci, îmi numisem un
volum „Metapoeme”. Apoi apărea și componenta ludică, și interesul
mare pe care îl acordam propriei noastre biografii, dar și faptului că
cultura reprezintă o a doua natură.”
*
Andrei Codrescu scria: We stand mournfully in galleries/ Unable to look
as modern as that... Este un sentiment acut „postmodern” pe care l-am
avut adeseori de-a lungul „carierei” mele de cititor: senzația că lucrurile
cele mai inovatoare și mai interesante s-au scris deja, în secolul trecut.
Unele dintre ele au fost scrise pentru a fi curând uitate sau mai mult
citate decât citite, însă mă încăpățânez să cred că soarta lor nu este atât
de bătută în cuie. De fapt, „uitarea” este relativă: un profesor de
literatură mi-a spus cândva că „nimeni” nu mai citește Alain Robbe-
Grillet și restul „noului roman” francez, însă opt mii de utilizatori
Goodreads – o platformă pentru cititori din întreaga lume – care au
acordat note cărților lui Robbe-Grillet nu reprezintă „nimeni”.
Mă bucur când sentimentul acesta este contrazis de un altul. Dacă
unora le-am dat impresia că sunt necritic de entuziasmat față de așa-
zișii „poeți conceptuali” de dată mai recentă, este pentru că unele
dintre scrierile acestora reușesc să mă surprindă, să mă violenteze
plăcut...
A scrie „inovator” este tot o tradiție la rândul ei, însă una permanent
amenințată de minimalizarea conservatorilor din celelalte tradiții și de
permanentele deplasări interne de forțe. Dar și externe: din motive
obiective, tradiția experimentală „românească” a fost o serie de linii
întrerupte, nu a avut continuitate...

*
Conceptualiștilor americani li s-a reproșat uneori, nediferențiat, că
scrierile lor ar fi prea limitate la categoria „interesantului” (uneori în
sens peiorativ). Totuși, practicile diferă în mod sensibil: nu toți adepții
„aproprierii” (adică a „scrierii necreative”, în care autorul „plagiază”
texte deja scrise, dându-le un alt context, creativitatea reducându-se la
alegerea textului – să zicem că autorul definit astfel nu este atât un
„hoț” de Jilava, cât un artist-curator în sens duchampian, de autor de
readymade-uri – și la alegerea corpului de literă, a cărei formă și istorie
pot adăuga semnificații textului dat) preferă să reducă la minim
intervențiile asupra textului (din contră, cel mai vehement promotor al
mișcării, Kenneth Goldsmith, și-a acordat nu de puține ori libertatea de
a-și „ajusta” transcrierile), așa cum nu toți tinerii asociați cu eticheta de
„poezie post-conceptuală” cultivă ironia.
S-a întâmplat ca autoare pe care nu le-am omis din Bibliografia
literaturii conceptuale (2017) să se plângă că le-am alăturat unor autori
care nu respectă definiția lor pură și dură a conceptualismului. Nu țin la
moderație de dragul moderației, dar printre manifestările hibride, care
merg dincolo de aplicarea strictă a unor strategii conceptuale, se pot
regăsi lucruri de maxim interes, îmi place să cred, pentru întreg
spectrul.
Un bun exemplu este The Book of Feral Flora (Cartea florei sălbatice,
2015), semnată de Amanda Ackerman și publicată la Les Figues Press, o
editură din Los Angeles axată îndeosebi pe astfel de autori – autoare,
mai ales –, care cultivă un experimentalism îndulcit adeseori cu puțină
voluptate, estetică, ce produce o impresie plăcută, fie și la un mod încă
bizar pentru mainstream... Dar în ce se traduce efectiv acest hedonism
paradoxal? De ce am considera o asemenea carte ca fiind
experimentală?
În primul rând, textele care alcătuiesc volumul sunt ele însele interregn,
între speciile literare. În al doilea rând, autoarea nu s-a mulțumit să
„scrie despre” - mai exact, a mers până la a mirosi și mânca iriși în timp
ce scria despre ei, apoi a și lucrat împreună cu programatorul-poet Dan
Richert pentru a face plantele să rescrie textele (revin imediat cu
detalii). Apoi, în fond, cartea nu este doar despre plante și flori, mai
este și o poveste cu două surori într-o burtă de chit... Intrigant.
Concluzia care s-a trage de acolo este că volumul încearcă (paradoxal?)
să „re-sălbăticească” viziunea asupra naturii, care a rămas până în
prezent pastorală, romantică. O „recuperare și emancipare a subiecților
umani și non-umani” - ecologie postumană?
Revenind la Ackerman și Dan Richert, aceștia s-au gândit să pună niște
plante să perceapă sunetele unui text (frecvențele acestora) și, prin
impulsuri electrice, să „răspundă” la text (în ceea ce privește senzorii și
toate detaliile tehnice, găsiți la adresa:
https://www.poetryfoundation.org/harriet/2014/10/getting-plants-to-
write-poems). Ce a făcut Ackerman?
„Mai întâi, am generat mai multe poeme avându-i pe iriși ca subiecți și
dirijori. (În compunerea acestor poeme m-am folosit de mai multe
procedee somatice, cum ar fi alterarea corpului meu prin mirosul
rădăcinii de iris, atingerea fizică a plantelor sau ingestia irișilor.
Totodată, am apropriat poeme pastorale, pe care le-am putea numi
„poeme despre natură” sau care s-ar putea spune că sunt „despre iriși”.
Le-am tăiat și recontextualizat - am vrut să văd cum ar digera corpul
meu aceste lirisme romantice, florale după ce mi-am alterat propriile
capacități senzoriale prin contactul direct cu înseși plantele de iris.)”
Apoi, poeta s-a înregistrat citindu-și poemul și plantele și-au creat
propriile versiuni - diferite de la o sesiune de feedback la alta - în care
negociază și ele cum pot cu tiparele limbii. Pe de o parte, Ackerman ia
lucrul ăsta drept comunicare și crede că plantele nu sunt atât de
îndepărtate de posibilitățile umane în fond; pe de altă parte, ea spune
că nu dorește să creeze o altă „falsă simplitate” și să prezinte și ea
„cultura ca mediere a naturii”.
În sensul acesta, ea citează din autoarea feministă Elizabeth Grosz, care
scrie într-o carte despre Darwin: „Cultura nu poate fi văzută drept
depășirea naturii, ca bază sau mod al medierii, forma reprezentativă
care, prin retrospecție, produce naturalul ca precondiție a sa... cultura
nu este diferită structural de natură. Cultura nu este completarea unei
naturi intrinsec incomplete”.
Desigur, unii dintre voi își vor poate da seama aici de influența lui
Deleuze și Guattari din „Anti-Oedip” (care spuneau că esența a omului
și a naturii deopotrivă este producția - în cazul omului, „producția
dezirantă”). Tot pe-acolo bate și concluzia poetei: „Ceea ce îmi place
îndeosebi la a citi poeme generate de plante este sentimentul de a citi
materiale ce nu au fost create de subiectul fizic sau oeidipian.” (Și lui
Gherasim Luca i-ar fi plăcut pasajul acesta.)
În fine, Ackerman definește limbajul poemelor acestea drept un „limbaj
care, simultan, se contractă și se lungește pentru a-și administra
continuitățile”, un „limbaj dincolo de controlul subiectului cunoscător,
deopotrivă ca subiect și cititor”, de o abundență barocă și de o
fluiditate care îi dă „abilitatea de a aparține oricărui teritoriu” (aluzie la
nomadismul deleuzian). Și încheie printr-o parafrază după Grosz: „Ceea
ce este viu nu-și va găsi vreodată locul. Viața își creează întotdeauna
pentru sine noi lumi.”

*
No importa lo que pasa en la hoja de papel, lo importante es lo que
pasa dentro nuestro – „nu contează ce se întâmplă pe coala de hârtie,
ceea ce contează are loc înăuntrul nostru”. Aceasta este una dintre
puținele fraze semnate vreodată de Mirtha Dermisache (1940-2012), o
practicantă argetiniană a „scriiturii asemice”.
Aflată între poezia concretă (care încă presupune cuvinte, litere
inteligibile, deși se folosește de acestea pentru a construi imagini
abstracte sau, într-un mod ușor diferit de caligramele lui Apollinaire,
figurative) și vizualul pur (al abstracțiunii geometrice sau informale),
„scriitura asemică” este o umbrelă a scriiturilor „goale”, mai apropiate
de hieroglife sau mai opace, în care se pot întâmpla însă lucruri multe și
relativ diferite, chiar într-o mai mare măsură decât în poezia sonoră
„pură”.
Mirtha Dermisache a fost popularizată de curând cu un volum de
„scrieri alese”, editat în colaborare de Siglio și Ugly Duckling Presse
(două edituri newyorkeze îndrăznețe). Celor interesați le recomand să
citească articolul lui J. Mae Barizo de pe LitHub, Lost in Berlin, and in
the Wordless Writing of Mirtha Dermisache (https://lithub.com/lost-in-
berlin-and-in-the-wordless-writing-of-mirtha-dermisache/), precum și
articolul lui Will Fenstermaker din The Paris Review, Mirtha Dermisache
and the Limits of Language
(https://www.theparisreview.org/blog/2018/01/30/mirtha-
dermisache-limits-language/).