Noi participăm acum la această anchetă de parcă mediul literar românesc ar fi în vreun fel într-o

stare de normalitate, de parcă putem merge în continuare pe abordarea business as usual, dar
asta se întâmplă doar pentru că nu conștientizăm proporțiile dezastrului din jur. Că avem piața
de carte cea mai subdezvoltată din România este doar simptomul cel mai evident pentru toți,
deși este mai puțin evident cât de problematică rămâne legalitatea practicilor unora sau altora
dintre edituri (anticorupția ar face prăpăd printre editurile de nișă, cum ar fi cele de poezie).
De la învățământ până la critica și revistele literare, mai totul pare a fi, nu exagerez, în pragul
colapsului. În timp ce unii dintre cei din lumea literară visează la introducerea mai multor
scriitoare și alți autori „minoritari” în curriculă sau la autonomizarea literaturii postdecembriste
ca obiect de studiu în facultăți (dintre care, în realitate, unele se opresc în anii de licență la
șaizeciștii canonici), la nivel înalt se instalează acum, în ritm heirupist, manualele unice (să
vedem cum va arăta limba și literatura română...). Ar părea că vom ajunge curând să visăm la
belepoca manualelor cu texte ale postmoderniștilor strecurate în punctele esențiale, asigurând
ceva mai multă poftă de lectură unor generații de elevi inevitabil plictisiți și contrariați de
funcționarea sistemului (ce scria Todorov în Literatura în pericol n-a convins, poate nici n-a
ajuns sub ochii celor care au ținut sistemul captiv între inerție și reforme haotice). Între timp,
până și în Republica Moldova există o mai mare apropiere instituțională de literatura
contemporană, iar oameni precum cei de la editura Știința din Chișinău scot compendii
tematice și ghiduri de lectură cum la noi „nu se poate”...
Instituțiile noastre literare n-au excelat niciodată prin deschidere, însă Uniunea Scriitorilor din
România a reușit în ultimii 5 ani să se demaște singură ca structură oligarhică, iar despărțirea de
oamenii care i-au contestat structurile și reprezintă o parte din ceea ce s-ar putea numi de pe
acum „lumea literară paralelă”, cu structuri proprii (cluburile de lectură Institutul Blecher și
Nepotu' lui Thoreau, festivalul Poezia e la Bistrița, recent înființata LLR: Liga Literară din
România) care au ajuns să constituie un fel de contracultură (scena de poezie din București,
Cluj, Bistrița, Sibiu și alte câteva orașe), se reflectă într-o îmbrățișare tot mai evidentă în
paginile revistelor sale a ultraconservatorismelor și a veleitarismelor și într-un interes tot mai
scăzut pentru tot ceea ce aparține celor care au contestat organizația sau ar putea deveni în
viitor incomozi (incidente precum cazul Medeea Iancu nu prea se vor mai repeta în viitor).
Cercurile „paralele” au și ele însă problemele lor, dintre care cea mai semnificativă este cea a
cantității: se diminuează constant numărul cronicilor și al criticilor de întâmpinare (în timp ce
mediul universitar este doar în parte, și în mod excepțional, deschis către abordări cu metodă
ale literaturii extrem-contemporane), nu doar „apar și dispar” (cum consideră Cristina Ispas în
dosarul din iunie).
Critica literară a devenit ceva precar, nici calitatea nu este cea mai convingătoare de multe ori
(chiar și cei mai interesanți și up-to-date tineri critici clujeni, când ai crede că au scăpat de
sechelele impresionismului, păcătuiesc prin carențe teoretice sau, cel puțin, de scriitură; vezi
jongleriile terminologice riscante, cu rezultate până acum nefericite, ale lui Alex Ciorogar, de
pildă, sau așteptările discutabil calibrate ale lui Ovio Olaru), dar ceea ce frapează este faptul că,
din lipsă de răbdare (Ștefan Baghiu, de exemplu, explică puțin sau deloc de ce cutare autor este
„submediocru”, așteptându-se ca noi, cititorii să-i împărtășim, by default, așteptările estetice
made in Cluj) sau de timp (se simte în retrospectivele anuale) ori din pricina unor interese
extraliterare, se „bifează” tot mai puțin și cu tot mai multă greutate noile apariții. Pot trece
multe luni până apare o cronică, ba chiar se poate ca o carte altminteri vizibilă să nu fie
recenzată, nici măcar pentru a fi „rasă”.
Elena Vlădăreanu se plângea de faptul că despre bani. muncă. timpul liber, ultimul ei volum din
colecția de poezie îngrijită de Svetlana Cârstean la Nemira, nu s-au publicat decât trei cronici,
ceea ce, într-adevăr, ar fi fost puțin la începutul anilor 2000, însă nu mai e cazul. Din moment ce
apar aproximativ două mii de volume de versuri în fiecare an (nota bene: cele mai multe nici nu
se pot găsi pe piață, doar în depozitele legale, în propriile biblioteci ale autorilor, eventuale
lansate la o casă de cultură sau o școală locală), estimez că, dacă o carte se bucură de două-trei
rânduri înghesuite într-o retrospectivă a anului (așa cum am pățit cu volumul meu de poezie),
deja se poate număra printre „primele” cincizeci sau o sută de volume. Nu mai putem vorbi de
o „subapreciere” literară, cel mult de o apreciere strict informală, pe Goodreads și între patru
ochi.
Poate că greșesc, dar am impresia că nu s-a mai scris și nu se va mai scrie curând așa de mult
despre un volum așa cum s-a scris, până și în revistele tradiționale ale Uniunii, despre cu dricul
pe contrasens (2015) al lui Octavian Perpelea, o carte care a fost discutată neașteptat de mult în
raport cu poezia douămiistă, deși mai mult continuă, via Sorin Gherguț, o anumită filieră post-
Caragiale, cât se poate de tradițională și specifică pentru noi, chiar dacă Perpelea o comite mai
cinic, mai „memabil”, mai memorabil. (Prin 2005, „manifestul boierist” al lui Felix Nicolau &
comp., ca reacție la „generația 2000”, le reproșa acestora lipsa de umor și clama necesitatea de
a substitui „flegma periferiei” cu „vitalitatea mahalalei” văzută de la înălțimea unui imaginar
boier care merge cu inteligență lingvistică și fără prejudecăți la piață...)
În schimb, despre cărți care nu se pliază pe o tradiție canonică, sau pe orizontul contracultural
al douămiiștilor – puși pe beat și grunge, opuși visceral textualismului sau teoriilor
(post)structuraliste – și a celor care le împărtășesc mai mult sau mai puțin presupozițiile, se
scrie puțin ori deloc, sau cel puțin inadecvat. Deși cerea desprinderea de modelele dominante
ale „generației 2000”, mai tânărul Ovio Olaru s-a dovedit la fel de sceptic când, după ce l-am
provocat, a scris despre Vata de sticlă a lui Sebastian Big. O carte apărută de nicăieri a unei
figuri aproape complet underground până atunci, un fel de OZN care nu a fost perceput de
mainstream. Cu acesta și cu următoarele sale volume, Big deja a schimbat puțin orizontul celor
câțiva care urmăresc în detaliu pulsul poeziei de la noi.
Nomadosofia grupului Margento sau Confiscarea bestiei de Iulia Militaru & co. sunt alte două
asemenea volume nișate care au fost mai puțin vizibile, mai slab receptate, dar a căror
importanță ideal ar fi să crească în timp. Pe de o parte, un volum ca al Cosminei Moroșan,
beatitudine (eseu politic), a fost bine primit pentru că, dincolo de suprafața edgy la prima
vedere și muzicală la a doua, conține o poetică ale cărei momente mai programatice se diluează
într-un flux intuitiv și placat pe o sensibilitate care suportă și o extensie lifestyle, un anume
chic... Pe de cealaltă parte, deconstrucția Iuliei Militaru, fie și îndulcită cu niscaiva umor dadaist,
ține de un orizont în care experimentul se practică și se teoretizează sistematic, fără
compromisuri, orizont pe care nu-l (mai) avem în câmpul literar sărăcit de la noi.
Despre chestiuni ca poezia conceptuală și „literatura aditivă” (Germán Sierra) s-a scris mai mult
în revista Uniunii Artiștilor Plastici, ARTA, ceea ce spune multe despre extinderea lumea artei
până la granița lumii literare și contracția acesteia din urmă. Mulți dintre optzeciștii care
propuneau sau tolerau ideea de experiment au murit sau nu mai au un cuvânt de spus în viața
literară, în timp ce legitimitatea șaizeciștilor, perpetuați până astăzi în pozițiile-cheie, a trecut
necontestată.
Atâta timp cât Eugen Simion îi consideră în continuare pe avangardiștii români „minori”, iar
Mihai Zamfir îi numește pe suprarealiștii francezi canonici niște „pigmei”, atâta timp cât un
Daniel Cristea-Enache nu admite că un volum de poezie se poate folosi de orice mijloace, iar
Mircea Mihăieș respinge poezia sonoră și alte fenomene pe care literaturile occidentale le
recunosc de decenii bune, nu putem vorbi de un mediu instituțional normal, care să permită,
așa cum se întâmplă cred că peste tot în Occident, sprijinirea acestor abordări care nu sunt
vandabile și nici subsumabile, decât tangențial sau accidental, unei practici contraculturale. Ne
rămâne doar să ne refugiem în galeriile de artă sau să ne facem propriile spații.
Uite, deși postumanismul e mai puțin citit, mai mult pomenit de oameni care n-au deschis
revistele Post/h/um, e de apreciat că acestea există (aproape pe cont propriu, și nu cu susținere
academică, așa cum ar fi fost firesc aproape oriunde altundeva), că putem citi în traducere
românească teoreticienii aceștia interesanți. Poate unii au înțeles mai bine ce ar putea însemna
postumanismul citind poeziile lui Vasile Mihalache; și mort după om e o carte care ar fi putut să
nu existe, interesant este că a și fost receptată, considerată interesantă.
Observând că se bucură de atenție chiar și performance-urile Ancăi Bucur (de notat că a ajuns
invitată până și la festivalul Discuția secretă, un bastion al atitudinii douămiiste all grunge, no-
nonsense), mi-e clar că am depășit un prag. Pe Anca Bucur o ajută ancora unui aer de familie (a
elaborărilor hard SF) și a factorului spectacular (altfel pe scenă decât pe pagină). La asta poate
că ne putem aștepta în următorii ani, la mai mult performance writing.
Privind lucrurile de la margine, este clar că estetismul încă își spune cuvântul – și mă surprinde
că încă se mai vorbește pe alocuri de Filip Florian sau de Florina Ilis –, dar autenticitatea hard
pare dominantă simbolic încă... și are „cu ce”, atâta timp cât livrează cărți precum Interior zero
a lui Braniște și Soldații lui Schiop... Nu ar fi exact să spun că acestea sunt cărți supraapreciate,
deși m-aș fi așteptat să se vorbească încă mai mult despre cele ale lui Nicolae Avram, dar se
poate spune că domină pentru că în „dieta” noastră teoretică au urcat ca priorități sociologia,
antropologia, „studiile culturale” – mai puțin alte opțiuni (nici poststructuralismul francez și
deconstrucția lui Derrida, în pofida traducerilor lui Ghiu, nu au fost asimilate așa de bine, dar
despre asta cu altă ocazie).
Apropo de Ghiu, Totul trebuie tradus pare a fi o carte insuficient de apreciată, de cunoscută, de
citită, de tradusă (deși o am la căpătâiul patului și revin frecvent, nici eu nu pot spune că am
tradus cartea în act, că acționez constant în spiritul ei), ideile din ea merită să devină un nou
fond comun: suntem poligloți de limba română (în cazul nostru) și trebuie necontenit să
traducem, nu putem să ne mai imaginăm că decriptăm ca niște roboței „ceea ce a vrut să spună
autorul”; lectura e traducere, e cu adevărat lectură numai când este traducere. Un învățământ
resetat ar putea reporni de la didactica traducerii și orizontalitatea dintre profesori și elevi
devine posibilă când relațiile iau forma schimburilor-traduceri. Și așa mai departe...
Nu pot să nu închei fără un ultim exemplu de carte pe marginea căreia ne-am putea lua de
guler: Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor de Gheorghe Iova și Cosmin Manolache, o
cărămidă în care au strâns tot ce se poate găsi legat de Mizil (de la Caragiale până la... o
subtitrare de film piratat semnată de „Mithril de la Mizil”). E o „abominație”: luată ca o carte în
sine, e derutantă prin lipsa cuprinsului și a unei structuri intuitive; ca monografie, e înăbușită de
detalii a căror importanță nu este discriminată; ca literatură, pare doar un amalgam de texte
brute. Deciziile din ea ajung să capete sens și interes abia dacă privim din perspectiva literaturii
conceptuale, a „scrierii necreative”; în lipsa unui asemenea cadru, volumul e o ciudățenie, o
curiozitate, poate să nu spună nimic sau, dacă ai (ca mine) o anumită sensibilitate autistă, poate
fi o imensă plăcerea răsfoirea, parcurgerea ei, defrișarea acestui interes derizoriu – Mizilul, care
însă e un loc obsedant pentru cultura română, deși „epicentrul”, mai nou, s-a mutat prin
Teleorman...