Lovinescu inedit

Răzvan Voncu
România literară nr. 12/2019

 E. Lovinescu, „Inedite: articole, scrisori, autografe, prefețe, cereri și petiții, alte documente (1896-1943)”,
ediție îngrijită de Dan Gulea, Editura Cartea Românească, București, 2018, 439 pag

Ce se mai poate găsi, ca material documentar, despre un scriitor – E. Lovinescu – care a trăit toată

viața în lumina reflectoarelor, a lăsat el însuși agende literare și informații valide despre bio-

bibliografia sa, a beneficiat de o amplă monografie (Eugen Simion – E. Lovinescu. Scepticul

mântuit, 1971) și de mai multe ediții?

Dan Gulea, în volumul Inedite: articole, scrisori, autografe, prefețe, cereri și petiții, alte documente

(1896-1943), ne furnizează dovada că mai sunt materiale documentare, edite sau inedite, pe care nici

monografii, nici editorii de până acum ai criticului nu le-au străbătut. Materiale care, fără a-i

schimba fundamental profilul literar, luminează în mod diferit unele episoade din viața și activitatea

sa (cum ar fi, să zicem, latura sa burghez-liberală, de membru în diferite consilii de administrație).

Și, mai ales, dezvăluie o întreagă țesătură de relații umane și literare din epocă, în interiorul căreia

figura lui E. Lovinescu se umanizează și, coborând din sfera abstracțiunilor critice, devine

personajul pe care orice biografie autentică se străduiește să-l creioneze.

Ediția lui Dan Gulea este, firește, compozită, deoarece, după decenii de cercetare a operei și a

biografiei criticului de la „Sburătorul”, marile texte lovinesciene ne sunt accesibile în ediții (măcar)

de bună factură. Și agendele sale literare, și autobiografiile pe care le-a redactat chiar în timpul vieții

ne oferă o bogăție de informații cu privire la școlaritate, la debutul său literar sau la traseul

academic. Cercetătorului de azi nu i-au mai rămas decât fragmente de operă: câteva materiale

publicistice, scrisori, colecția de autografe date și primite de critic, texte de escortă pierdute în

noianul bibliografic, acte și documente olografe, hârtii de familie. Meritul lui Dan Gulea este de a fi

făcut din acest amalgam o ediție coerentă, corelând (cu migală și acribie filologică) aceste „cioturi”
bio-bibliografice, într-un tablou semnificativ, în special al începuturilor lovinesciene și al relațiilor

sale cu mediul școlar, academic și literar.

Patru sunt elementele de interes ale volumului de față.

Primul vizează textele începuturilor lovinesciene. Se știa, chiar din memoriile criticului, că în

tinerețe acest mare liberal fusese, ca mulți din generația sa, socialist. Firește, nu în sensul de astăzi al

termenului: socialismul românesc era, la 1900, de natură preponderent intelectuală și teoretică, dată

fiind absența industriei și, implicit, a proletariatului. Prelungire radicală a liberalismului, social-

democrația propunea (cel puțin în latura ei neatinsă de militantismul rusesc al lui Constantin

Dobrogeanu-Gherea) continuarea reformelor liberale, în direcții moderne și perfect acceptabile, cum

ar fi votul universal sau emanciparea femeilor. Altruismul specific tinereții și natura intelectuală

modernă a socialismului l-au împins, probabil, pe elevul Lovinescu să colaboreze la „Lumea nouă”,

organul de presă al lui Ioan Nădejde: semn al unui început de angajament politic, cel puțin.

Dan Gulea reproduce aici o corespondență din 1896, trimisă ziarului socialist sub pseudonimul

Delmont (despre care criticul dăduse informații, dar acestea nu fuseseră verificate până acum de

biografi). Este articolul debutului publicistic absolut al lui Lovinescu. Pe urmele acestui text, însă,

istoricul literar mai adaugă alte patru, din perioada 1900-1904, din ziarele „România jună”,

„Adevărul” și „Epoca”, reproduse în presa literară recentă sau în ediția Maria Simionescu –

Alexandru George și reluate în contextul ediției de față.

Dacă articolul de debut absolut este o colecție de picanterii locale (mondene și politice), celelalte

patru sunt culturale: Despre traduceri  (din 15 februarie 1900), O carte spaniolă despre

români  (7aprilie 1900), O tragedie antică (22 octombrie 1903), O carte spaniolă mai veche despre

români  (24 iunie 1904). Ultimul este, de fapt, o reluare mai concisă și mai puțin prolixă a celui de-al

doilea, la interval de patru ani, semn că asupra broșurii – un raport academic spaniol de la 1868,

despre Ion Codru-Drăgușanu și nou-apăruta Românie – criticul tot zăbovea, în speranța de a fi

cumva utilizată, fie pentru a strânge relațiile româno-spaniole, fie pentru a stimula prezența culturală
românească în Europa. Chiar dacă aceste patru texte sunt edite, sunt reproduse aici pentru a sugera

existența unor preocupări culturale constante, chiar la vârsta începuturilor literare, și a unui „morb”

publicistic, de care criticul a suferit toată viața. Se știe că E. Lovinescu a colaborat frecvent la presa

cotidiană și chiar la radio.

Al doilea punct de greutate al volumului alcătuit de Dan Gulea îl reprezintă scrisorile criticului,

dintre care 80 sunt numai către Hortensia Papadat-Bengescu și au fost până acum editate și citate

fragmentar. În afara acestei corespondențe, esențială pentru înțelegerea relației dintre E. Lovinescu

și prozatoarea care întruchipa în cel mai înalt grad concepția sa critică despre roman, Inedite… mai

conține epistole către Tudor Arghezi, Mihail Dragomirescu, Victor Eftimiu, Titu Maiorescu, Camil

Petrescu ș.a. Este, de altfel, capitolul cel mai amplu al volumului.

Cel de-al treilea element de interes al ediției de față îl reprezintă documentele literare și școlar-

academice. Cercetătorul a distins, pe bună dreptate, între autografele literare (primite și date de E.

Lovinescu), prefețele nereluate în Critice sau în Istoria literaturii române contemporane și

actele  propriu-zise, însemnând cererile și petițiile adresate de critic, pe de-o parte, și actele

administrative care se referă la acesta și la cariera sa, pe de alta.

Datorită arheologiei literare practicate de Dan Gulea, dispunem acum de o adevărată armătură docu-

mentară a traseului școlar și (pentru scurt timp) academic parcurs de Lovinescu. Atenția editorului

se îndreaptă, în primul rând, asupra începuturilor ploieștene ale dascălului de limbi clasice – perioa-

dă care coincide cu o asiduă activitate editorială și cu primii pași în critica literară –, dar nici

celelalte trepte pe care criticul le urcă în carieră nu-i scapă. Câteva utile adeverințe privind vechimea

în muncă „jalonează” traseul celui refuzat la Universitate (din cauza ostilității lui Nicolae Iorga) prin

liceele Capitalei. Chiar și scurtul interludiu universitar, din 1910-1911, asupra căruia insistă cu un

anumit devotament Eugen Simion în Scepticul mântuit, este impecabil documentat prin mai multe

acte ministeriale, de concediu acordat criticului și de suplinire a catedrei sale, pe perioada cât a ținut

cursuri universitare.
Și actele de stare civilă, prezente aici prin reunirea unor documente publicate mai întâi de C.

Popescu-Cadem în „Manuscriptum” (în 1981) cu un certificat de naștere al Monicăi Lovinescu, pe

care Dan Gulea îl reproduce după original, interesează pe cercetătorul preocupat de sinuozitățile

biografiei lui E. Lovinescu.

Autografele, oricât ar fi de vânate de amatorii de curiozități, sunt utile istoriei literare numai dacă

sunt folosite cu discernământ. Lumea românească veche a fost una a bunelor maniere, iar autorii își

transmiteau dedicații care reflectau mai curând nivelul general de politețe decât relațiile stricte dintre

ei. Totuși, unele sunt interesante, date fiind raporturile literare dintre E. Lovinescu și autorii sau

destinatarii autografelor: cele acordate lui Tudor Arghezi, Camil Baltazar, Pompiliu Constantinescu,

Cella Delavrancea, Perpessicius, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, respectiv, cele primite de la

Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu sau Camil Baltazar. Curiozitatea e că până și George

Bacovia a simțit nevoia de a-i trimite o carte (o reeditare din 1929 a volumelor Plumb și Scântei

galbene), cu dedicație, criticului sburătorist și, mai degrabă, indiferent…

În fine, sunt semnificative pentru latura burgheză a personalității lui Lovinescu și documentele

culese din „Monitorul Oficial”, privind diverse afaceri de familie, ordinele și decorațiile primite de

critic, iar pentru posteritatea sa imediată, actele Asociației Culturale „Prietenii lui E. Lovinescu”

(1946), pe care editorul le extrage din cartea Ilenei Vrancea, Confruntări în critica deceniilor IV-

VII. E. Lovinescu și posteritatea lui critică.

Fără a schimba ceva fundamental în receptarea lui E. Lovinescu, Inedite: articole,

scrisori, autografe, prefețe, cereri și petiții, alte documente (1896-1943) corectează, prin

apelul la document, o multitudine de imprecizii ale istoriei literare și oferă suport

probatoriu unor afirmații acceptate, până acum, doar prin autoritatea celor care le-au

emis. Iar autorul ei, Dan Gulea, demonstrează nu numai că este unul dintre cei mai
valoroși tineri istorici literari ai noștri, ci și că, după decenii de cercetare modernă, încă

mai avem destule de descoperit în legătură cu biografiile marilor noștri scriitori.