Impresii de lectură cu o ureche de om

pe o spinare de șoarece

Ovidiu Nimigean a fost mereu nu doar un scriitor atipic, ci și o personalitate

intransigentă, care a reușit mereu să evite orice fel de compromis în plan estetic, ideatic sau
politic.
Născut în Năsăud, 1962, este fondatorul organizației literare Club 8, din Iași. A publicat
volumele de versuri Scrieri alese (Ed Pan, 1992), week-end printre mutanți (Ed Pan, 1993), adio
adio dragi poezii (OuTopos, 1999), planeta 0 (Junilea, 2002), romanul Mortido (Editura Venus,
2003), pentru care primește Premiul Național de Proză al „Ziarului de Iași” – voulm reeditat la
Polirom, în 2013, nicolina blues (Cartea Românească, 2007), premiile Observator Cultural,
Revista Transilvania și Mișcarea literară, romanul Rădăcina de bucsau (Polirom, 2010),
premiile USR Sibiu, Observator Cultural, Transilvania, Tiuk și Premiul Național pentru Roman
Alba-Iulia. Alături de romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Rădăcina de bucsau a
fost subiectul unei dispute în presa românească din 2010-2011. Juriul de acordare a premiilor
Uniunii Scriitorilor din România a publicat o scrisoare deschisă prin care și-a exprimat
dezacordul față de decizia juriului de nominalizare, de a nu include pe lista scurtă cele două
romane (Noapte bună copii! și Rădăcina de bucsau). În 2014 apare la Editura Cartea
Românească volumul de versuri Nanabozo și, la Casa de editură Max Blecher, antologia Nu-ți
garantează nimeni nimic. De aproximativ doisprezece ani, Ovidiu trăiește în Franța, la Paris.

O ureche de om pe o spinare de șoarece (Editura Polirom, 2020) este primul volum

eseistic al autorului (deși termenul poate fi folosit aici doar într-o accepțiune foarte largă). O
primă impresie: Mi-a plăcut și nu am înțeles nimic. Parcă aș fi revăzut Călăuza, lui Andrei
Tarkovski. Comparația nu este întîmplătoare. Ambele te poatră simultan printr-o istorie a lumii și
prin una personală, făcând trimiteri repetate la religie, credință și decadența societății
contemporane.
Volumul deschide trei direcții distincte: Una care urmărește poetica (și poeticile) lui
Proust din À la recherche du temps perdu; alta care observă ceea ce se întâmplă pe un palier
socio-cultural în România, Europa și Statele Unite în ultimle decenii (textul face adesea referire

1
la cartea lui Philippe Muray, L’Empeire du bien – apărută în română anul acesta, la Editura
Carier, în traducerea lui Ovdiu); și o a treia direcție în care autorul discută despre literatură – și
atît – deși literatura și atît nu se reumă la un exercițiu estetic; evident, nici nu îl exclude:
„Nemarcat ontologic, scrisul, oricât de sclipitor, devine (sau rămâne) o îndeletnicire de mâna a
doua.” În cazul tuturor acestor direcții, dar în special în cazul ultimei, impersia este cea a unei
lucidități pe care nu știu sigur dacă o avea sau nu, dar pe care și-o atribuia explicit Emil Cioran.
Surprinzător și foarte fain este modul în care cele trei planuri se leagă pe parcursul cărții,
astfel încît fragmentarismul devine mai degrabă liric și nu lasă senzația de ruptură. Se poate
observa o asemănare structurală (mai ușor de intuit decât de deconstruit) între O ureche și RTP
(În căutarea timpului pierdut). În iarna lui 2010, când i se acorda, pe scena Teatrului Național
din București, premiul Observator Cultural, pentru romanul Rădăcina de bucsau (fără îndoială
unul dintre cele mai bune volume în proză publicate în România, după 1990), Ovidiu cita din
propria lui carte, adio adio dragi poezii: „nimigean ovidiu/ stă pe taburet/ în garsonieră/ el este
poet”. La fel ca în cazul celor două romane ale autorului, O ureche de om pe o spinare de
șoarece este deopotrivă poezie (nu doar eseu ori jurnal de idei).
Sînt critici acide la adresa Solenoid-ului lui Mircea Cărtărescu (prezentat în termeni
apoteotici de Gabriel Liiceanu), pasaje elogiatoare la adresa lui Paul Goma, o serie întreagă de
trimiteri la poeți, filosofi, opere de artă. Adesea am căutat pe google tablouri sau autori despre
care vorbește O. Nimigean. Cartea provoacă însă nu doar prin multitudinea de referințe culturale
și trecerea de la un plan la altul, cît și prin intransigența ei, care va fi generat, fără îndoială, o
serie de poelmici cu autorul. „A asculta un discurs korekt politik e ca și cum ai asculta Oda
bucuriei interpretată de o brigadă de agitprop. Simți că ți se apleacă de toate cauzele bune.” Atît
libertatea, cît și responsabilitatea trebuie să fie – la fel pentru Ovidiu, ca în cazul lui Sartre, din
Existențialismul este un umanist – absolute.

În discuții particulare pe marginea cărții lui O. Nimigean, mi s-a pus (retoric) întrebarea
„De ce crede un poet că își poate artibui rolul de critic al societății și analist ideologic?”
Răspunsul e destul de simplu (și întrebarea inexact formulată). Nu orice poet își poate atribui
acest rol. Ovidiu da, iar cartea lui servește drept cel mai bun argument. Ce îl motivează să facă
asta? Fără îndoială că acest al doilea răspuns este mult mai complex, însă, în primul rând, faptul
că tendințele și doctrinele politice influențează (adesea radical) grupări și școli literare în

2
suficient de mare măsură încât să fi generat o schimbare de paradigmă cu privire la receptarea
literaturii – care încetează să mai fie privită prin prisma esteticului, fiind redusă la un simplu
vehicul ideologic (sau, în cazul cel mai fericit, antropologic). Ovidiu Nimigean nu erijează într-o
figură publică cu rolul de formator de opinie. Dimpotrivă, contestă tendința diverselor centre de
putere de a face din scriitor purtătorul de cuvînt al unei ideologii – „transformarea literaturii în
tribună de propagandă”.