Metaficțiuni istoriografice

în proza optzecistă din România

Într-un regim totalitar ar fi de așteptat ca toți scriitorii (care nu vor fi pactizat

cu dictatura) să aibă ca temă predilectă totalitarismul. Dar prin însăși natura lui,
totalitarismul anihilează disidența. Astfel că, doar aparent paradoxal, în România
deceniului nouă, prozatorii ignoră (ostentaiv) actualitatea, pentru a-și îndrepta
atenția spre domeniul, mult mai decongestionat, al ficțiunii istorice. Însă ei
avertizează explicit cititorul că este, de fapt, o falsă redirecționare. Ștefan Agopian
își începe romanul Tobit prin cuvintele: „Nescriind un roman istoric...” Radu
Țuculescu, în Umbra penei de gâscă: „Nu este un roman istoric...” Alexandru
Vlad, Frigul verii: „Cartea de față este în întregime o operă de ficțiune.”

Contestarea directă a regimului era imposibilă, astfel că prozatorii optzeciști

aleg o polemică prin ricoșeu. Îmbinarea în manieră postmodernă a istoriei cu
ficțiunea echivalează (sub circumstanțele date) cu afirmarea dreptului ficțiunii de a
face abstracție de istoria oficială, ba chiar de a o nega, înlocuind-o cu un
perspectivism în care nicio alternativă nu este mai veridică decât alta. Nicolae
Steinhardt spunea într-un interviu că sub un regim totalitar (dar, la limită, în orice
situație) afirmarea unui adevăr evident (și ocolirea celor incomode) nu înseamnă
altceva decât complicitate cu regimul.
Figurile apropriate de discursul ideologic – Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu,
Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân (care serveau drept piloni ai unei genealogii
grandioase a conducătorului unic, Nicolae Ceaușescu) – au fost ignorate cu
desăvârșire de optzeciși, care au preferat momente incerte, slab documentate, ori
chiar rușinoase din istoria națională. În Sala de așteptare, Bedros Horasangian
vorbește despre retragerea guvernului la Iași, din 1916; în Tobit, Ștefan Agopian
își plasează narațiunea în perioada în care Oltenia a fost sub stăpânire austriacă.
Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș vorbesc, în romanul colectiv

1
Femeia în roșu, despre episodul migrării în masă a ardelenilor în America, după
Primul Război Mondial.

Istoricul american Hayden White, cunoscut în special pentru lucrarea

Metahistory (1973) și extrem de influent în rândurile scriitorilor postmoderni din
occident, a încercat să demonstreze că istoria nu se diferențiază prin nimic de
ficțiune. Conținutul ei este o îmbinare de imaginație și de descriere a unor
evenimente reale din trecut. Cu alte cuvinte, nimic altceva decât un construct. În
Sala de așteptare, Horasangian reformulează același punct de vedere prin cuvintele
personajului Lucian: „Ce să alegi dintr-o masă informă de evenimente ale
trecutului?” (p. 240) Istoria ca „pastă tulbure […] secol fărâmițat, redus la mici
fragmente” (p. 424). O viziune similară este redată de Răzvan Petrescu, în
povstirea Globul de cristal: „Aprindeți lumina, am spus din nou, să vedeți și
dumneavoastră formele istoriei, [...] trebuie neapărat s-o vedeți goală ca să puteți
înțelege că n-au importanță hainele, ea se poate îmbrăca oricum, [...] e-n stare să-ți
spună orice, să-ți inventeze o orânduire socială pentru o mângâiere, un regat pentru
un sărut.” (p. 27).
Deși au ca fundament ideatic o serie de argumente de ordin epistemologic și
socio-cultural – majoritatea acestora sistematizate de Heyden White în Metahistory
– scriitorii postmoderni neagă mai degrabă metodologic capacitatea istoriei de a
spune ceva cu sens despre trecut1. Exagerările sunt deliberate și doar foarte rar
naive. Scopul este acela de discreditare a istoriei din postura ei de instanță
supremă, infailibilă, cu privire la modul în care s-au desfășurat evenimentele din
trecut. În mod analog (dar, așa cum vom încerca să arătăm în continuare, cu
obiective specifice diferite) optzeciștii se situează pe o poziție similară: „Se
susține, cu probe indiscutabile, cu argumente stilistice și documente autentice că
aproape toate evenimentele istorice despre care vorbesc cărțile au fost pur și

1
Argumentele lui Heyden White sunt reformulate, într-un context specific, care vizează
postmodernismul literar, de teoreticiana canadiană Linda Hutcheon, în Historiographic
Metafiction: Parody and Intertextualilyof History, în Intertextuality and Contemporary american
Fiction: „Astăzi nu putem avea acces la trecut decât prin urmele sale, documentele, materialele
testimoniale ale martorilor și alte materiale de arhivă. Există similitudini importante între procesul
scrierii istoriei și și cel al scrierii ficțiunii, iar între cele mai problemateice dintre aceste asemănări
este modul lor comun de reprezentare... Cel care relatează – fie istoria, fie povestirea – construiește
totodată tocmai faptele pe care le povestește prin însuși faptul că el conferă un înțeles particular
evenimentelor”. (p. 4) (în traducerea lui Adrian Oțoiu).

2
simplu create de imaginația unui singur scriitor anonim.” (Mircea Horia
Simionescu, Bibliografia generală, p. 169).

Trecutul este recuperabil prin text, iar textul înseamnă mediere. Însă atunci
când puterea politică este monopolizată și dreptul la expresie negat, cuvintele sunt
reduse la statutul unui discurs oficial, încărcat ideologic, imposibil de controlat sau
de contestat dinafara sistemului, discurs care poate modifica arbitrar varianta
formală a istoriei – transormată în instrument ideologic. Ideea este sugerată ironic
de Alexandru Vlad, în Frigul verii (însă într-un context care permite romanului să
treacă de cenzură: descrierea care corespundea în detaliu dictaturii din România
este asociată în plan literar cu Germania nazistă). „Vor pune oare manualele de
istorie, memoriile ofițerilor de rezervă, ale ofițerilor de intendență și diplomaților,
ordine în harababura asta? Vor da învingătorii un sens întregului dezastru?” (p.
113).

Nu vom încerca să soluționăm acum problema privitoare la posibilitatea (sau

imposibilitatea) de a considera proza optzecistă din România literatură
postmodernă. Însă este evident (prin însuși simplul fapt că această problemă există
și rămâne în continuare una controversată) că sunt de observat o serie de
asemănări. Optzecismul a fost influențat (fără să preia la modul mimetic) de teoria
literară frnaceză (de Nouveau roman, de structuralism și poststructuralism) și de
ficțiunea postmodernă americană. Astfel că, acest tip de raportare la istorie,
identificabil la Alexandru Vlad și la alți autori români ai deceniului nouă din
secolul trecut este specific în primul rând (și într-o primă fază, din punct de vedere
cronologic) prozei din Vest. „Dar cât de des ne vine să ne ridicăm mâinile în aer și
să declarăm că istoria este doar un alt gen literar: trecutul e o ficțiune
autobiografică ce pretinde că e un raport parlamentar.” (Julien Barnes, Papagalul
lui Flaubert (p. 94).
În acest punct intervine ironia postmodernă, care salvează istoria prin
ficțiune. Spre deosebire de scriitori ca Varlam Șalamov, Svetlana Alexievici, sau
Paul Goma, care fac în permanență apel la memorie, „Și atunci mi-am promis să-i
neuit, mi-am promis să-i netac” (Paul Goma, Gherla), prozatorii postmoderni fac
recurs la imaginație pentru a petici istoria. Multitudinea vocilor, a perspectivelor –

3
adesea contradictorii – alimentează surplusul de fabulație, indicând astfel
textualitatea oricărui tip de mărturie.
Subiectivitatea și particularul sunt privilegiate în detrimentul documentului
oficial. „...istoriile (la plural) ale învinșilor, dar și ale învingătorilor, ale oamenilor
din provincie (și din colonii), dar și ale celor din metropolă, ale celor mulți și
nelăudați, dar și ale celor puțini și prealăudați și, aș putea adăuga, ale femeilor dar
și ale bărbaților...” (Linda Hutheon, Op. cit. p. 66). Iar aceste voci ale celor mulți
și nelăudați nu mai sunt (așa cum se întâmplă cu precădere în modernism)
ironizate, corijate sau pur și simplu ignorate, ci, dimpotrivă, ajung să fie preferate
prin comparație cu sursele atestate documentar și, în general, cu elitele de orice tip.
Orice relatare deține potențialitatea autenticității (chiar și cele mai puțin veridice),
însă doar o mică parte dintre aceste relatări ajung să facă parte din Istorie.
În aceste condiții, la nivel de poetică a textului, este cât se poate de firească
înlocuirea naratorului omniscient cu pluriperspectivismul sau chiar cu un narator
care, dialogând cu cititorul, își pune el însuși întrebări cu privire la adevărul celor
relatate: „Nu putem ști dacă toate acestea sunt adevărate.” (Ștefan Agopian, Tobit,
p. 154). „Poate nici nu are monoclu, nu știm.” (p. 43). „Starețul Misail sau care o fi
fost stareț atunci. (p. 151). „Toate acestea ar putea fi un vis, visul lui Tobit.” (p.
69). Narautorul lasă senzația că ne permite accesul în propriul său atelier, taie,
rescrie, corectează sau se răzgândește de față cu noi. „...și mâna o apucă, dar nu,
toate acestea nu se pot întâmpla, pentru că mâinile caporalului sunt strâns legate.”
(p. 52). Dacă în romanul istoric clasic (de la Walter Scott la Lion Feuchtwanger
sau Robert Graves) autorul face tot posibilul să îngusteze (sau, la limită, chiar să
estompeze) falia dintre ficțiune și realitate, în postmodernism (și, fie că acceptăm
fie că nu aceeași titulatură – pe urmele postmodernismului vestic, în optzecismul
românesc) are loc procesul invers, de lărgire a acestei falii, de subliniere a
inserțiilor ficțiunii în istorie, discreditând-o în postura ei judecător suprem al
trecutului. Concluzia lui Geoffrey Braithwaite, protagonistul din Papagalul lui
Flaubert, după o serie de încercări ratate de a stabili care fusese papagalul care a
stat pe masa lui Flaubert, ajunge să concluzioneze: „Oricare din ei putea fi cel
real.” (p. 214).

În cazul postmodernismului din Vest (apărut – spre deosebire de cultura

estică – pe fondul postmodernității) avem toate motivele să credem că literatura are

4
în subsidiar un aparat epistemologic și o hermeneutică de ordin fenomenologic.
Optzecismul românesc împrumută tehnici și procedee din teoria literară și din
romanul occidental, dar le adaptează și le reconfigurează astfel încât să devină
mijloace de a polemiza cu miturile naționale aservite ideologiei, de fapt, de a
polemiza (în singura formă posibilă – adică voalat) cu regimul. Este o
deconstrucție a identității naționale, care fusese creată artificial, prin
manufacturarea și alipirea unei serii de mituri (după cum avea să observe și să
demonstreze istoricul Lucian Boia, inițial în volumul din 2006, Istorie și mit în
conștiința românească, apoi în studiul din 2017, Două secole de mitologie
națională).

„Mesajul implicit era acela că istoria – așa cum era ea vulgarizată de retorica
găunoasă a istoriografiei comuniste – nu este decât un construct, un text (nici
măcar onest și bine intenționat) despre alte texte. Un metatext, așadar. […] Istoria
României în variantă tezistă a documentelor de partid era o trambulină orientată
teleologic spre momentul suprem al eclozării marxismului dâmbovițean.” (Adrian
Oțoiu, Ochiul bifurcat, limba sașie, p. 11). Cărțile optzeciștilor sunt false romane
istorice care sugerează (și, pe alocuri, strecoară explicit) ideea că istoriografia
comunistă nu este nimic altceva decât ficțiune.

5
 Bibliografie:

1. Agopian, Ștefan, Tobit, Editura Eminescu, București, 1983;

2. Barnes, Julien, Papagalul lui Flaubert, traducere din limba engleză de Virgil
Stanciu, Editura Univers, București, 1997;
3. Horasangian, Bedros, Sala de așteptare, Editura Cartea Românească,
București, 1987;
4. Hutcheon, Linda, Historiographic Metafiction: Parody and Intertextualilyof
History, în Intertextuality and Contemporary american Fiction, Ed. O’Donnel
and Con Davis, John Hopkins UP, Blatimore, pp. 3-32;
5. Oțoiu, Adrian, Ochiul bifurct, limba sașie. Proza generației ’80. Strategii
transgresive, Editura Paralela 45, Pitești, 2003;
6. Petrescu, Răzvan, Globul de cristal, în volumul Rubato, Editura Curtea Veche,
București, 2011;
7. Vlad, Alexndru, Frigul Verii, Editura Militară, București, 1985;