Geo Dumitrescu.

Caracteristici ale poeziei postmoderne

Etape biobibliografice

Poet şi traducător, Geo Dumitrescu (1920-2004) debutează în presă

la 15 Decembrie 1939, în ,,Cadran” cu poemul Cântec semnat Vladimir
Ierunca. Colaborarea sa la reviste precum: ,,Tribuna tineretului”,
,,Curentul literar” ş.a. de asemenea înfiinţarea unui bilunar pentru
literatură (este vorba despre ,,Albatros” la 1941) denotă tocmai pasiunea
lui Geo Dumitrescu pentru publicistică.
Debutul în poezie şi-l face în anul 1941 cu o plachetă de versuri
intitulată Aritmetică. Anul 1946 reprezintă pentru poetul de la
,,Albatros”, momentul favorabil deoarece este premiat de către Editura
Fundaţiilor Regale pentru remarcabilul volum, Libertatea de a trage cu
puşca. Să mai adăugăm de asemenea ruperea de adevărata literatură în
favoarea celei aservite ideologiei realismului-socialist. În acest context
se observă, la Geo Dumitrescu, schimbări atât la nivelul discursului
poetic, publicistic dar mai ales la cel teoretic. În anul 1946 se înscrie în
Partidul Comunist devenind astfel un activist convins al acestuia
îndemnând chiar şi viitorii scriitori cum să scrie: să-şi ,,pună ferm
condeiele în marele front al construcţiei socialismului”, ,,să servească
clasei muncitoare” şi să fie ,,o armă a luptei de clasă pe tărâm
ideologic”.1

1
Geo Dumitrescu în Nicolae Manolescu, Istoria critic a literaturii române, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008,
p.937.
 În Dicţionarul General al literaturii române ne sunt prezentate
teme ale liricii lui Geo Dumitrescu, astfel câteva dintre temele din
Aritmetică şi Libertatea de a trage cu puşca, apar conturate încă din
caietul de adolescent alcătuit din versuri scrise îndeosebi în 1939 şi
1940. Predomină ca o supratemă, starea de oboseală existenţială, de
inutilitate a oricărui gest (,,de la o vreme toate sunt de prisos, nimeni nu
se mai întreabă – cine? /ci cum mai poate fi mai frumos”), sentimentul
declinului general. Declin al rostirii poetice inclusiv ( un poem se
intitulează Amurg literar).

Contextul ideologico-cultural

Termen utilizat, se pare, de urbaniştii americani, poestmodernismul a intrat

în limbajul literar în SUA spre sfârşitul anilor 40, când un număr de poeţi au
încercat să se delimiteze astfel de modernismul de tip simbolist reprezentat de
T.S.Elliot. Pentru istoricul Arnold Toynbee, înseamnă decadent, anarhic, iraţional.
În Europa este introdus mai ales prin lucrarea lui Jean-François Lyotard La
condition postmoderne.
Dacă modernismul, cu variantele sale extreme avangardiste, marca o ruptură
cu trecutul, o voinţă de înnoire presupunând o fază violent demolatoare,
postmodernistul este artistul hiper-livresc care ştie că noutatea absolută este
exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. Pierzându-şi inocenţa,
fiind marele cititor de texte înainte de a fi scriitor, el simte că spaţiile rămase
pentru rostiri inedite sunt extrem de înguste. De aceea va trimite cu detaşare, cu
ironie, cu superbă toleranţă la biblioteca uriaşă care-l precedă. Procedeul se
numeşte intertextualitate şi exploatează referinţele livreşti până la dimensiunea
unui stil.
Noutatea manierei postmoderniste constă în încorporarea tradiţiei la
sensibilitatea modernă şi obligarea ei la semnificaţii surprinzător de actuale prin
modificarea ingenioasă a contextelor, prin înscenarea unui dialog acolo unde
modernismul propunea un divorţ. Sunt consideraţi, la noi, postmodernişti scriitorii
aparţinând generaţiei optzeciste, dar sunt suficiente argumente la îndemână pentru
a demonstra existenţa unor elemente postmoderniste la generaţia lui Nichita
Stănescu, de pildă, chiar dacă în absenţa utilizării termenului.
Într-o altă ordine de idei, poezia modernă a fost cea dintâi care a respins
trecutul în întregul lui. Un lucru exact invers se petrece în postmodernism: el nu
numai că nu întoarce spatele poeziei moderne pe care, într-o anumită măsură, o
recuperează, dar nu-l întoarce nici măcar poeziei mai vechi decât ea.Aşadar poezia
postmodernă se constituie ca o acceptare a tradiţiei literare; tradiţia este recuperată
şi integrată în bloc; epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie;
atitudinea caracteristică este acum una recuperatoare; A recupera însă nu înseamnă
a se întoarce la trecut, ci doar a avea conştiinţa trecutului; postmodernul nu e
anarhic, pentru e tradiţia este o povară purtată cu graţie, asumată critic sau ironic.

Discursul poetic al lui Geo Dumitrescu

În lucrarea ,,Despre poezie”, vorbind despre poeţii pereche, criticul şi

istoricul literar, Nicolae Manolescu, îl plasează pe Geo Dumitrescu într-o fază de
tranziţie între modernism şi postmodernism, făcînd referiri şi la Ştefan Augustin
Doinaş. ,,Cei doi poeţi trebuie consideraţi ca perfect ilustrativi pentru sfârşitul
epocii moderne şi debutul celei postmoderne în poezie. Aparţin deopotrivă
amurgului uneia şi zorilor celeilalte... .”2 În raport cu discursul critic din Istoria
critică... unde îl va prezenta Geo Dumitrescu mai mult în ipostaza de activist al
Partidului Comunist şi adept al ideologiei realist-socialiste, pe când în acest eseu
criticul va remarca adevărata valoare a poetului de la gruparea ,,Albatros”. Astfel,
Geo Dumitrescu este probabil poetul cu cel mai mare ecou dintre tinerii de acum
cinci decenii. Titlul celei mai celebre dintre cărţile lui a făcut epocă: Libertatea de
a trage cu puşca. Un autoportret liric din 1941 vorbeşte despre propria interioritate
(sufletul, conştiinţa), ca despre ceva cu totul neinteresant, inima apărându-i
poetului ca o ,,gămălie de chibrit”. Creierul este un ,,aparat sacru şi concret”, deşi
,,gândurile sunt o claie de rufe murdare”. Pe acest ton batjocoritor îşi scrie poetul
poezia lui antifilistină. Revolta – etică, socială şi politică – este integrată stilistic în
formula prin excelenţă dialogică a poeziei lui Geo Dumitrescu în care se confruntă
în permanenţă două ori mai multe voci. Discursul poetic este o vorbire adresată,

2
Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 228.
fracturată şi sarcastică; nu numai mesajul lui, dar discursul însuşi este pus în
discuţie pe măsură ce este emis.
Într-un alt eseu, un alt critic al literaturii moderne şi postmoderne, Gheorghe
Grigurcu pune în capul eseului dedicat lui Geo Dumitrescu un titlu precum:
Avangardismul popular al lui Geo Dumitrescu. Eseistul remarcă, pe lângă impresia
de avangardist al poetului şi ,,un sentiment al înnoirii, mai mult ori mai puţin
original esteticeşte, căruia poetul pare a-i aparţine într-un chip caracteristic.3
Ceea ce ne fixează atenţia în versurile de tinereţe ale lui Geo Dumitrescu
este expresia burlescă a confesiunii. În loc de a fi o denudare a conştiinţei şi
simţirii, o livrare a lor în stare de puritate, reprezintă o înscenare prin imagistică
suprarealistă. În locul unei exprimări morale pozitive, poetul ne oferă alienarea sa
provocatoare. Simulând misterul artei, se grăbeşte a se lepăda de sine spre a-l face
fără obiect: ,,Acum pictez un tablou mare - / vreau să-mi fac un aotoportret. /Aici o
să desenez inima – o gămălie de chibrit, / aici,creierul – un aparat sacru şi
concret...”
Ironia se exercită nemilos asupra viziunii biblice a sălaşului divin care ar fi
cerul, unde, aşa cum scrie poetul, stelele nu mai au nimic misterios şi sacru. Ele
sunt un fel de baloane flasce, buhăite, luna este libidinoasă şi excelenţele Cerului
fac lucruri necuvioase. O altă dimensiune a liricii Lui Geo Dumitrescu ar fi falsa
confesiune, emisă în termeni bineînţeles ironici, în care este stabilită o biografie
imaginară, încărcată de fapte extraordinare, mergându-se la exotic, la insolit, la
cruzime şi persiflare, la o nemilă din care se scot efecte notabile. Relevante în
susţinerea acestei idei, sunt versurile din poezia, Rânduri pentru un eventual deces.
Prin urmare, putem lesne observa un un scriitor care în opera sa a abordat
diferite tehnici, situaţii, problematici, teme ş.a. toate acestea fiind într-o mai mică
sau mai mare măsură influenţate de contextul politic, social şi mai ales ideologic.
De aceea şi faza de tranziţie despre care amintea Nicolae Manolescu.