Emil Brumaru.

Frenezia simțurilor & erotizarea (melancolică)

a realului

Emil Brumaru este un poet complet maturizat încă de la primul volum de Versuri, în 1970.
Era vorba, de fapt, ca în atâtea alte cazuri, dacă nu de un debut întârziat de condițiile politice (Ștefan
Aug. Doinaș, Leonid Dimov), de unul în care ezitările și stângăciile lipseau, în care autorul părea a
se fi fixat într-o formulă pe care o stăpânea perfect. Mulți dintre poeții iviți după dezghețul ideologic
de prin 1964-1965, în special cei din al doilea val șaizecist, intră în scenă cu volume de o maturitate
absolută, care pot fi citite azi ca un fel de sinteze avant la lettre a ceea ce avea să devină opera lor.
Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu sunt doar
câteva exemple, grăitoare pentru forța pe care o dovedea deodată poezia după o etapă întunecată, de
ostracizare ideologică. Am mai scris-o și nu încetez să o tot repet: perioada cuprinsă între 1965 și
1989 reprezintă un interval de grație al poeziei românești, egal ca valoare, dar mai bogat ca
diversitate, ca apetit experimental, decât cel interbelic. În numai 25 de ani, poezia română consumă
atunci distanța uriașă de la realismul socialist la postmodernism. Între aceste borne, nu există
aproape nici un registru, nici o formulă neîncercată. Este explicabil că principalele surse ale poeților
români sunt moderniștii, dat fiind că o sincronizare perfectă cu ce se scria în Occident era mai
dificilă (deși nu imposibilă, și, în deceniul al nouălea, evidentă). Dar se petrece un fenomen
interesant: presiunea ideologică, cenzura provoacă poezia la tot felul de experimente, pe care în
condiții de relativă libertate ea nu le vânează. Ca să își poată păstra autocefalia, pentru a-și conserva,
de fapt, libertatea, pentru a evita comandamentul politic, poezia își intensifică specificul, se plasează
într-o virtuozitate echivocă din punct de vedere semantic și mai ales ideologic, imposibil de
controlat până la capăt, își creează teritorii alternative, perfect străine cotidianului care este desenat
partinic. Citită și din această perspectivă, poezia lui Emil Brumaru este foarte provocatoare, după
cum, receptată și în afara contextului epocii, ea rămâne la fel de vie. E, de altfel, condiția
supraviețuirii oricărei opere de artă: să răsufle și în afara convenției care a făcut-o posibilă.

„Vom lua necuvântul şi-l vom face cuvânt!

Emil Brumaru apare, deci, în poezia noastră într-o perioadă de deschidere, de efervescență
lirică. Ca şi la Leonid Dimov sau, înainte, la Arghezi, nu se poate discuta despre o evoluţie propriu-
zisă în opera sa. Toate coordonatele poeziei sunt de găsit în prima carte, poate chiar cea mai
„reprezentativă” dintre toate. În 1968, în reviste de prestigiu precum „Gazeta literară”, „Luceafărul”,
„Amfiteatru”, Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag își explicau, în texte teoretice sau în cadrul unor
mese rotunde, conceptul de „onirism estetic”. La 1970, deja debutaseră Leonid Dimov, Cezar
Ivănescu, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu; Mihai Ursachi avea să debuteze
în același an. Critica literară încă nu se repliase și nu îi unsese drept mari poeți, dar începea să se
vadă schimbarea de paradigmă. Nichita Stănescu dădea încă tonul prin poezia lui abstractă,
reflexivă, din 11 elegii, Oul și sfera, Laus Ptolemei și crease o adevărată sfidare a normelor prin
Necuvintele, întorcând poezia asupra sieși și mutând limbajul poeziei din contururile sale
consacrate. În orice caz, această poezie, a abstracțiunilor, cu mize metafizice, cognitive, proliferată
pe un ton apodictic, somptuos, voit sacerdotal (imposibil de domesticit cu presiuni ideologice), avea
un succes fulminant. Toți poeții pe care i-am numit se plasează din start într-o relație, asumată
explicit sau nu, polemică față de acea direcție notorie. Volumul de debut al lui Emil Brumaru,
Versuri, de al cărui montaj se făcea vinovat Leonid Dimov, atrage din start atenția asupra unei
maniere aparte, care nu seamănă cu nimic din poezia care se făcea în acel moment. Universul
mărunt, domestic, gastronomic, recuzita voit anodină, banalitatea cultivată și rafinată prin fantezie
sunt, de fapt, nu atât un mod de a reabilita un univers imaginar concret, cât un alt mod de a
înțelege poezia. E aici un întreg program, nu o întâmplare (în literatură, hazardul, se știe, nu lucrează
la întâmplare...). De ce nu s-ar scrie poezia tocmai despre lucrurile umile, diurne, de ce nu le-ar
scoate din funcționalitatea lor; și, mai ales, de ce nu ar cultiva cuvântul păstos, de o concretețe care
să răspundă celei a lumii fenomenologice? Într-o scrisoare către Alex. Ștefănescu, poetul își explică
demersul, de pe alte poziții, la destui ani de la debut, când avea deja un statut consolidat prin zecile
de cronici de care se bucuraseră cărțile lui și prin premiile prestigioase primite: „Ne vom aminti
uneori de Nichita pentru că dînsul, oh, dînsul există, mai ales că ne face pe toţi să fim împotriva lui.
Vom lua necuvîntul şi-l vom face cuvînt! Cana va fi cană. Rana nu va fi rană. Sîntem disperaţi,
desigur, aşa cum este disperat un gard că după o scîndură urmează altă scîndură, iar cuiele dor şi
stîlpii sînt severi. Vom analiza fîntîna, vom putrezi, fericiţi, în troacele porcilor cu picioare ondulate.
Eroarea enormă a destinului nostru este că în loc de dovleac am devenit poet. Iubim poezia cum îşi
iubeşte dovleacul vrejul.” 1 (s.m.) Atitudinea nu e nicidecum ostilă, ci una care recunoaște excelența
și notorietatea (sufocantă) a unui mare poet, fără a admite însă și hegemonia formulei sale poetice. E
aici o cu totul altă concepție asupra poeziei, una mai familiară, mai neconvențională, dar la fel de
intensă, posibilă și chiar necesară într-un context diferit de cel în care își făcuse intrarea Nichita
Stănescu. E, de fapt, un fel de normalizare a discursului poeziei, o recuperare a firescului, o
reapropiere de imediat, după un moment de fugă în abstracțiune, de căutare premeditată a „temelor
mari”, care nu intrau sub incidența ideologicului. Or, consideră Emil Brumaru, prejudecata nu are ce
căuta în poezie, nu există teme mari și teme mici, nici cuvinte poetice prin ele însele. Orice poate fi
poetizat (de aici a și ieșit versul „În dulci latrine cu hârtii murdare”), realul nu are o calitate poetică
în sine, are cel mult potențial numai dacă pică sub privirea potrivită, dacă întâlnește simțurile
ascuțite și apoi metamorfozate poetic în text.
Critici cu prestigiu, precum Eugen Simion, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea observă
diferența specifică și nu întârzie să o noteze, fără a bănui că asistă la un întreg proces de schimbare a
poeticității. „În vreme ce alții se grăbesc să-și asume teribile abisuri, extraordinare cutremure
lăuntrice, cosmic proiectate, el preferă să rămână cuminte în zona sa, aparent derizorie, lăsând totuși
să se vadă, pentru cine n-are prejudecăți, că țintește mai sus”, remarcă Lucian Raicu.2 Era imposibil
să nu citești, în epocă, versurile lui Brumaru ca o replică la formula poeziei primilor șaizeciști, al
căror șef de școală era Nichita Stănescu. Din acest punct de vedere, în pofida unor procedee care au
putut părea tradiționale3, poezia lui Emil Brumaru e deschizătoare de drumuri, plasându-se într-o
poetică simțitor diferită de cea a anilor ’60, orientându-se către un cotidian „modest”, „prozaic” în
sine, dar filtrat senzorial și livresc. „A scrie, azi, despre bucătărie, dormitoare, bulion, ibrice, motani
1
Emil Brumaru. Opere. III. Cerșetorul de cafea, Iași, Editura Polirom, 2012, p. 319.
2
Lucian Raicu, Critica – formă de viață, București, Editura Cartea Românească, 1976, p. 334.
3
Sunt invocate adesea numele unor poeți precum Dimitrie Anghel sau Ion Pillat. Ion Negoițescu, în Scriitori
contemporani, ediție îngrijită de Dan Damaschin, Cluj, Editura Dacia, 1994, p. 55, folosește chiar termenul, fără a-i da
însă o nuanță peiorativă, considerând că Elegia care deschide primul volum „ține de un tradiționalism literar de
necontestat”. Mai departe, nu pt fi de acor cu autorul Lămpii lui Aladin, când afirmă că poetul „s-ar fi putut încadra ca de
la sine «Gândirii» prin clasicitatea expresivă, prin angelologia senzuală...” Viziunea sa, metamorfozarea realului în
athanorul poeziei, procedeele discursive sunt eminamente moderniste.
etc. este un curaj. Poeții mai noi vânează, de regulă, miturile mari în poeme din care au izgonit orice
referință mai directă la lucruri”, nota Eugen Simion la data apariției primei cărți a poetului.4
Mai e un aspect important, care trebuie avut în vedere atunci când discutăm despre
emanciparea rapidă a poeziei române la finele anilor ’60: în febrilitatea ei de a deschide noi
posibilități, de a căuta alte zone, de a aduce un ton nou, ea s-a orientat adesea către experimentul
livresc, când nu în exces tehnic. A devenit, altfel spus, elitistă, contând pe un public avizat,
competent. Unul pe care îl avea în epocă, dar pe care l-a pierdut între timp. Așa se și explică ieșirea
din actualitate a multor poeți, altfel foarte buni. Vasile Vlad, Daniel Turcea, Sorin Mărculescu,
Cristian Simionescu, George Almosnino, Nicolae Ionel și atâția alții au primit sufragiile criticilor,
dar poezia lor nu a fost, ca să spun așa, „populară”, pentru că natura ei livrescă, uneori laborioasă,
nu o făcea una pentru toate gusturile. Poeții generației lui Brumaru sunt mai curând ironici, livrești,
ludici, experimentaliști, dar nu accesibili. Cititorul se acomodează în urma unei probe cu poezia lor.
Brumaru, în schimb, e perfect accesibil (calitate, nu defect al poeziei, care a înșelat uneori critica de
întâmpinare), cu poezia lui te împrietenești din prima. Or, tocmai această relație colocvială, fără
fandoseli, cu cititorul a contribuit foarte mult la schimbarea unui gust. Cred că, după Marin Sorescu,
Emil Brumaru este poetul care a contat foarte mult la coborârea poeziei printre oameni, de pe un
soclu academizant. De aceea, el a pregătit terenul pentru apariția optzeciștilor, care, dacă au preluat
procedee de la autori precum Mircea Ivănescu, au adoptat și firescul discursiv de la Emil Brumaru,
au inclus poezia printre instrumentele cele mai la îndemână de cartografiere a cotidianului. Sigur,
unul mai prozaic, mai redundant, mai terian, scos din registrul miraculosului. Un foarte bun critic de
poezie, excelent poet la rândul lui, Octavian Soviany, explică aportul autorului Cântecelor naive la
cucerirea unui teritoriu liric abandonat o vreme, din rațiuni de strategie literară și mai ales anti-
ideologică: „Înainte de optzeciști, care își revendică totuși reorientarea poeziei către «real» și către
acuitatea percepției, Brumaru scrie o lirică a senzațiilor, a contactului frust, epidermic, cu fețele
policrome ale unei realități idilic-paradisiace, care provoacă veritabile stări de extaz. O «realitate» -
trebuie să admitem însă – mai mult inventată, construită la modul manierist, prin efilări, polizări și
retușuri, după rețeta viziunilor oniriste, în care fiecare detaliu constituie un prilej de inflamare a
senzorilor și jubilație.”5

Poezia ca frenezie a simțurilor

Dimov a știut foarte bine ce face atunci când a construit volumul de debut al lui Brumaru.
Deloc întâmplător, poemul care deschide cartea (și, în felul acesta, și opera) are rostul să dea o
direcție lecturii, să prezinte, de la bun început, o sinteză a imaginarului, a procedeelor, a viziunii.
Procedeul nu este în nici un caz descrierea, căci densitatea recuzitei depășește cu mult posibilitățile
realității terne, pe care o digeră și o transformă într-un teritoriu care ține de imaginar, nu de
contingent. Ochiul căscat, ca în copilărie, către lume, măreşte contururile şi atribuie greutate
flamandă materiei, în cea dintâi Elegie:

4
Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, ediția a doua revăzută și completată, București, Editura Cartea
Românească, 1978, p. 323.
5
Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală. Volumul I.
Lirica ultimelor decenii de comunism, București, Casa de Pariuri Literare, 2011, p. 138.
 O, vechi şi dragi bucătării de vară,
Simt iar în gură gust suav de-amiază
Şi în tristeţea care mă-nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,
Curcani păstraţi în zeama lor o noapte
Spre o delicateţe infinită,
Ciuperci cât canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască,
Aluaturi tapisate, crescând grele
Într-o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe
De ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeuri ireale, şunci gingaşe
Când sufletu-n muştar vrea să se culce,
Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa
Prin fast de irizări şi toarte fine
Ceaiuri scăzute până la esenţa
Trandafirie-a lucrului în sine.

Niciodată poezia noastră nu a înregistrat astfel de viziuni în care gastronomia devine diafană
prin exces, în care materialitatea cea mai concretă capătă irizări spirituale, iar opulentul devine subtil
graţios. Cum se petrec aceste permutări? Cum anume sunt scoase lucrurile din debara, anoste,
comune în firescul și simplitatea lor, din conturul anodin? Procedeul este, în esență, proustian, iar
perspectiva aceasta barocă (mai corect spus, manieristă, în sensul lui René Hocke), specifică poeziei
lui Brumaru, se explică prin amestecul senzaţiilor care se înghesuie oximoronic, stimulate de
melancolie, în memoria contemplatorului. Brumaru adoptă, de fapt, perspectiva copilului („din nou
copilăria mea visează”) și, procedând astfel, transformă memoria într-un mega-simț, care percepe
lacom totul. Două sunt efectele acestei infantilizări a „reprezentării”: candoarea (întreaga poezie a
lui Brumaru, chiar și cea mai îndrăzneață, cea mai „frivolă”, secretă cantități uriașe de candoare) și,
de aici, insolitarea. Lucrurile nu mai sunt ceea ce par a fi, nu rămân identice cu ele însele; treptat,
ele se mută din bucătării, din debarale, din magazii într-un plan al diafanului, al lilialului, al
evanescentului. Se transformă, de fapt, în senzație! Și nu în senzație placidă, cinstită, ca act neutru
de înregistrare a unor caracteristici primite ca atare, ci în percepție creatoare. Una care bulversează
cu totul materia, scoțând-o din „logica” sa, din bunul său simț, dacă există așa ceva (există și se
numește prejudecată!); în fine, o percepție care decupează detalii și le imprimă proporții ireale, care
dispune obiectele în raporturi stranii unele cu altele. Rezultatul ține de miraculos, de „fantastic al
banalității”. Lui Valeriu Cristea, critic sensibil și atent la nuanțe, nu i-a scăpat mecanismul acesta
alchimic de preschimbare a materiei: „Emil Brumaru nu degustă pasiv o realitate bucolică, el
creează activ o ficțiune compensatoare.”6 Compensatoare, pentru că, pe lângă jubilația percepției,
care e, de fapt, a imaginației, melancolia este cea care își imprimă veninul dulce în poemele lui
Brumaru. Cu toate viziunile sale solare, nu o dată paradisiace, cu toate efuziunile sale mistic-erotice,
cu toate juisările lui neortodoxe (și necatolice!), Emil Brumaru este un poet de esență elegiacă.

6 Valeriu Cristea, Domeniul criticii, București, Editura Cartea Românească, 1976, p. 134.
Totul pare provizoriu în poezia lui, totul este evanescent, mai ales bucuria simțurilor. Deloc
întâmplător, dintre timpurile verbale domină imperfectul – marcă a unor acțiuni cu reminiscențe în
memorie. Reîntoarcerea în copilărie e singurul promontoriu de certitudine. De aceea, poetul se
străduiește să își țină trează naivitatea, perpetua mirare în fața lumii.
Contemplată cu multă candoare și creditată cu multă credulitate, aceasta devine fastuoasă, un
spectacol al diversității, al nonșalanței fanteziste; între lucruri încep să se iște tensiuni excitante,
sugestia înlocuiește reprezentarea, astfel încât cititorul rămâne cu gustul unei atmosfere și mai ales
cu senzația unei anumite lascivități rafinate, distilate atent, strecurată abil. Un scurt poem, un Cântec
naiv, împinge intensitatea perceperii până la erotizarea realului. Emil Brumaru este un poet al
sugestiei gracile, nu al denotaţiei brutale. Voi încerca să demonstrez că şi în poemele debutonate tot
aşa stau lucrurile. Până atunci, să vedem acest text care aproximează discret o atmosferă specifică:
 Fecioarele se încurcau în gene,
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atât de lene.

Torceau femei de angora în pat.

...................................................
Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat
Ape adânci cu lustru-ntunecat.

Aparent, elementele care alcătuiesc tabloul idilic și mai ales atmosfera lâncedă, lipsită de griji,
plasată parcă într-un spațiu fără timp, ies minim din contur: genele fecioarelor sunt foarte lungi
(ceea ce e, încă, destul de convențional), lenea motanilor devine contagioasă și e un semn de
suspendare a voinței, de delăsare. Tot felul de lucruri se pot întâmpla, pot da buzna; inițiativa,
oricum, aparține obiectelor, omul s-a predat, nu mai are nici o voință. Din câteva linii, atât de
delicate, de subtile (asocierea feminităţii cu mişcările lascive ale felinelor, lenea, care e un preludiu
cum nu se poate mai nimerit), se creează o atmosferă nu doar liniştită, ci şi încărcată de erotism. Ca
să nu devină explicit, textul face saltul către metafizic printr-o ruptură care va deveni un procedeu
recurent în poezia lui Brumaru. Dar nici atunci nu se trece de nivelul sugestiei: e o adâncire în sine a
sufletului, o sondare în lumea interioară cauzată de poltroneria molipsitoare lumii exterioare.
Profunzimea este cauzată de superficialitate, de epidermic: e acesta, oricât de ciudată, una dintre
posibilele definiții ale erotismului.
Aceeași delicată erotizare a lucrurilor se petrece și în alte câteva hit-uri ale poeziei lui Emil
Brumaru. În Amnezie, bunăoară, un fruct comun devine cu totul altceva privit cu intensitate și cu
nesaț: decojirea devine dezbrăcare „în pielea goală”, după care se declanșează privirea care
metamorfozează realitatea și îi imprimă suprafețe care țin de anatomia feminină. Prin urmare, nu
e vorba despre reprezentarea unui fruct, așa cum adesea nu e vorba, în poezia lui Brumaru, de
nici un fel de „reprezentare” (cei care au vorbit despre „realismul” poeziei sale au greșit); cel mai
des are loc o transfigurare fie înspre registrul diafan, fie în sensul unei erotizări a realității, oricât
de brutală, de monotonă ar fi ea. În textul la care mă refer, se creează sugestia subversivă,
„parșivă”, aproape insesizabilă a sexului feminin:

Dacă iei o portocală

Şi-o dezbraci în pielea goală
Ca să-i vezi miezul adânc
Peste care îngeri plîng
Cu căpşune-n loc de ochi
Şi aripi din foi de plopi,
Se întâmplă să uiţi totul…

Încă din primul volum există o dublă realitate, sexualitatea e mereu salvată, mântuită mai
precis, prin ingenuitate. Chiar și poemele cele mai corozive pornesc dintr-un soi de uimire în fața
misterului pe care îl ascunde trupul femeii. De aceea, chiar și atunci când nu își face simțită
prezența, mereu în poezia lui Brumaru câte un înger nătăfleț, fascinat, înduioșat fâlfâie deasupra...
„miezului adânc”.
Apocrifă I, atrage atenția prin aceeași structură care mizează pe saltul (cu dublu șurub...) în
metafizic. Primele două versuri sunt vădit „poetizante” reușite, dar „căutate”; alt poet s-ar fi străduit
să ajungă la astfel de imagini, dar Brumaru le lasă rapid în urmă, îngropându-le în imagini cât se
poate de prozaice, de o concretețe ostentativă:

Timpul ceasurile-şi plimbă

Îmbrăcate în civil.
Dintr-un câine curge-o limbă.

Apoi trece-o săptămână.

Cuiul intră în perete
Şi găleata în fântână.

Numai că nimic nu poate fi doar ceea ce este, obiectele ascund mereu o taină, lucrurile nu sunt
nevinovate, banalitatea nu e niciodată placidă; există o fermentație a lumii intrate în poezie,
sensurile se multiplică la nesfârșit, astfel încât idila nu e numai idilă, nici imaginile nu dospesc blege
și cuminți în pasteluri. Poetul mizează însă pe literalitate, nu caută metaforicul. „Dintr-un câine
curge-o limbă” înseamnă fix faptul că „dintr-un câine curge-o limbă”. Nici mai mult, dar nici mai
puțin. Evident, faptul că următoarele două versuri conturează imagini ale penetrării nu are cum să
fie naiv, dar nici extravagant nu e. Cu cât e mai echivocă, cu atât e mai plină de sugestii poezia. La
final, vine saltul, prejudecata regnurilor nu mai funcționează; dar ruptura e blândă, pentru că nici în
versurile anterioare registrul nu era clar, iar lectura este obligată să fie suspicioasă:

Şi-n bucătăria pură

Cănile se coc şi-aşteaptă
Atârnând cu apa-n gură.

Imaginația poetului creează adesea feerii, de o puritate neștirbită de nimic. Lumina se vede, e
grea, îngerii se lovesc de ea, cerbi cu portocale-n coarne își cumpără bilete de rouă și dau să
pornească în călătorii nesfârșite, controlori obtuzi îi întorc din drum, dulapurile ascund lumi
complete, între obiecte se iscă adevărate drame, pasiuni, conflicte, magaziile devin depozite de
grație și de obiecte inutile înnobilate de veghea îngerilor, aerul freamătă hialin. Emil Brumaru e un
mare poet al viziunilor solare, paradisiace, al bucuriei de a trăi.
În poezia lui Emil Brumaru nu e o nebunie a realității, ci o nebunie a simțurilor; frenezia nu e
a lumii, ci a celui care o percepe transfigurând-o, la comanda unei tensiuni care îi excită dramatic
simțurile. După cum vom vedea, această tensiune este una cvasi-erotică sau erotică de-a dreptul. În
esență, nu este nici o diferență de intensitate între relația cu obiectele și cea cu femeia: ambele sunt
de esență mistică. Deocamdată, uimit de tot ce-l înconjoară, poetul se întoarce către lume cu porii
simțurilor deschiși lacom și derulează ample viziuni senzoriale:

Subţire şi isteric piperul mă înţeapă,

Un miros gros de pâine mă mângâie pe mână,
Parfumuri moi şi albe din maldăre de lână...
Şi-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.
Miroase a rugină şi-a apă clocotită.
E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie.
Apoi dulceaţa caldă, sărată şi lălâie
A turtei ce se coace în untdelemn pe plită.
 O tentă de povidlă de prune îngroşată
Cu indiscreţii fine (mă mir!) de cârpă arsă.
O clipă-o nuanţare de lapte, însă ştearsă...
Şi deodată somnul pe frunte ca o pată.

Realitatea e aici creată dintr-o frenezie nu atât a izurilor concrete, cât a simțurilor. Aromele
devin însă palpabile (unele înțeapă, altele mângâie pe mână), dar liniștesc, pentru că lumea în care
ele dau tonul e tot una de esență paradisiacă. Nu există, în literatura română, un poet mai senzorial
decât Emil Brumaru!7
Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul sunt alter ego-uri ale poetului (Eugen Simion îi pune
în compania selectă a lui Mopete, contemporanul lor8), care au în comun aceeaşi privire care
străbate dincolo de pojghiţa lucrurilor și mai ales fericirea de a comite netulburați „acte gratuite”
(chiar în înțeles gidian). În poezia lui Brumaru, metafizica devine extrem de fizică, dacă mă pot
exprima astfel, în sensul că transgresarea realului care poate fi perceput senzorial se face printr-o
adâncire în acesta, nu prin eschivă. Dincolo înseamnă dincoace. De aceea, aceste „personaje” lirice,
de un rafinament care merge până la decandentism, îşi întretaie discursurile şi alcătuiesc un scenariu
poetic elegiac. În testamentul său, detectivul Arthur amestecă voit registrele, lipseşte obiectele de
contururi, ajungând la obţinerea esenţei în retorta percepţiei acute ca laserul. „Trebuie să stai mult
timp singur ca să poţi auzi lumina”, recomandă el, dând în vileag apoi o parcelă inefabilă a lumii
sale, de uz personal: „Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor
cu fierăstrăul şi-a zilei cu o femeie cărnoasă”. Nu e nimic suprarealist în astfel de „privelişti” (cum
s-au grăbit să eticheteze unii critici), ci doar o denaturare melancolică a lumii, o debarasare a
privirii de prejudecăţile cunoaşterii rigide. Lumea aceasta nu încape în categorii, nu acceptă
clasificări; Brumaru, şi „personajele” sale nu mai puţin, este un visător incurabil sau un oniric, dar
nu în sensul doctrinar al lui Ţepeneag şi Dimov. El are tendinţa de a corecta permanent realul, de a-l
face mustos, esenţial, plin de miez. De aceea, Reparata, elogiată în poeme admirabile, are, precum
Avva, femeia-arhetip din Calcanul lui Günter Grass, trei sâni.9 Erotismul său este didactic şi, pentru
a fi degustat deplin, presupune iniţierea.

Cât de oniric este Emil Brumaru?

7
Radu Vancu, în Poezie și individuație, București, Editura Tracus Arte, 2014, p. 117-118, observă că energia care
mișcă întreaga poezie a lui Brumaru este senzorialitatea exacerbată: „... la Emil Brumaru furorul melancolic își are
cartierul general în senzorium – acel loc din creier în care se formează senzațiile. (...) de la primele oeme până la cele
recente, așadar, senzația este alpha și omega poeziei lui Brumaru. Alpha, pentru că de la ea pleacă totul, ea este
combustibilul care pune în mișcare mașinăria poetică; omega, pentru că tot la ea vrea să ajungă amintita mașinărie. Ceea
ce înseamnă că, atât în punctul ei de plecare, cât și în acela de sosire, poezia lui Emil Brumaru este, chiar în sensul
etimologic, senzațională.”
8
Eugen Simion, op. cit., p.325.
9
Într-o scrisoare către Radu Petrescu din 1979, poetul își nota bucuria descoperirii trinității sânilor în romanul lui
Grass: „Ce surpriză pentru mine să văd că Günter Grass, în Peștele, carte apărută în 1977, are o femeie cu trei sîni!!! În
traducerea română, primul capitol, ați văzut, poartă chiar titlul Al treilea sîn. Deci descopeream prin 73-74 acest adevăr
fundamental. S-ar putea numi legea Grass-Brumaru!” (Emil Brumaru, Opere III. Cerșetorul de cafea, Iași, Editura
Polirom, 2012, p. 308.)
 „Afinitățile elective” îl plasează, în mod clar, în gruparea respectivă, care l-a asumat de la bun
început. Într-un articol din 1968, deci cu doi ani înainte de debut, Leonid Dimov se referea la el,
într-un „bilanț subiectiv” al onirismului, ca la o certitudine absolută, notându-i nu numai imagistica,
ci și viziunile mutate în lexicul la rândul său apetisant: „Copios târnuitor al cuvântului gras,
voluptuos, aproape carnal și totuși amendat de o ciudată diafanizare: Emil Brumaru, un șef culinar
ar marilor bucătării onirice.”10 Ulterior, într-un articol din 1969, el soma într-un fel editorii să
publice volumul de debut al lui Emil Brumaru, în timp ce îi comenta al doilea (viitor) volum,
Detectivul Arthur, apărut în același an, 1970.11 Se poate observa că, de la bun început, Dimov se
referă la Brumaru ca la un autor care nu merită doar încurajat, ci susținut ca o certitudine. În ce
măsură respectă însă curtezanul Reparatei programul onirismului estetic? Aplică el legislația visului
asupra realității, descrie el lumea ca și cum ar fi un vis? Nu cred că Brumaru are această grijă; de
altfel, poezia sa este deplin constituită atunci când el intră în contact cu oniricii. Este o poezie
analoagă celei a lui Dimov, dar nu una care să resimtă influențele ei. Viziunile celor doi, poeți afini,
dar nu mai mult, sunt vizibil diferite. De altfel, când au dat unul de altul, ambii aveau personalități
bine marcate, poezia lor era deja formată, așa încât o amestecare a vocilor nu a mai fost posibilă. La
Dimov avem de a face cu spectacolul lumii, îngroșat prin imaginație; la Brumaru, cu spectacolul
simțurilor. Lumea lui Dimov se manifestă somptuos, carnavalesc, a lui Brumaru e una măruntă,
repetitivă, modestă, pusă în mișcare de o tensiune care nu îi aparține, ci e a celui care o percepe: în
esență, erotismul este cel care aduce realitatea ordinară mai aproape de pupilă, de simțuri, erotismul
difuz, care mișcă în lucruri creează impresia de miraculos, de feerie. Obiectele anodine, funcționale,
precum dulapul, cana, ligheanul, căpșuna, portocala, ibricul capătă pulsații erotice. Într-un eseu fin,
Ștefan Aug. Doinaș a descris foarte bine mecanismul lirismului brumarian: „La Emil Brumaru
procedeele de redimensionare și antropomorfizare a realului sunt instrumentele particulare ale
talentului său, și ele duc, de fiecare dată, la același rezultat: crearea unei «replici la real», lume
proprie scriiturii sale, în care suavul și felinul, angelicul și lilialul, grotescul și delicatul, fragilul și
voluptuosul se amestecă inextricabil, fie că e vorba de livadă sau sufragerie, de fluture sau covor, de
linguriță sau amurg, de dulap sau bostan.”12 Într-adevăr, imaginarul său nu mai întreține decât un
comerț formal cu lumea dinafară, pe care a decantat-o, a distilat-o până a transformat-o în cu totul
altceva. E vorba de o realitate lăuntrică, rod aproape total al imaginației. Lumea lui Dimov este
solemnă, chiar dacă intră în scenarii bufe. Interesant, autorul Cărții de vise își regizează ironic
lumea-spectacol, lumea-carnaval, fără să îi ascundă caracterul butaforic. El propune însă o
convenție, una acceptată ca atare. Brumaru, în schimb, are o legătură patetică, empatică, duioasă cu
lumea către care se întoarce. Atitudinea sa e gravă în esență, oricât ar încerca să o coloreze ironic.
Melancolia, nu ironia reprezintă atitudinea sa fundamentală. Sigur, autoironia condimentează
adesea textele, pentru că există o permanentă degonflare a propriei ipostaze poetice (autorul se
declară, mai mult orgolios decât modest, un „poet de duminică”, vizând, deci, oțiul, plăcerea,
bucuria simplă). În orice caz, nu există nimic aulic, protocolar în poezia sa, așa cum e în cea a lui
Dimov. Brumaru nu oficiază. Nu e un demiurg care construiește o lume (în orice registru, fie el și
10
Leonid Dimov, Bilanț subiectiv, în „Viața românească”, nr. 1, 1968, citat după Leonid Dimov, Dumitru
Țepeneag, Momentul oniric, antologie îngrijită de Corin Braga, București, Editura Cartea Românescă, 1997, p. 139.
11
Leonid Dimov, Pledoarie pentru un poet, „Viața românească”,nr. 12, 1969, citat după Leonid Dimov, Dumitru
Țepeneag, Momentul oniric, p. 130-132.
12
Ștefan Aug. Doinaș, Lectura poeziei, București, Editura Cartea Românească, 1980, p. 221.
buf), ci un personaj al lumii create, copleșit de opulența realității pe care o contemplă prin
intermediul unor simțuri scandalizate, demente.13 E uimire, e și amuzament în atitudinea lui
Brumaru. Dar e mai ales melancolie. Cu timpul, aceasta va da tonul. Bucuria de a trăi începe să nu
mai poată acoperi sentimentul premonitoriu că totul are un sfârșit.

Privind realitatea sub fustă

Universul lui Emil Brumaru este, de la început, unul intens erotizat, dar cast totodată.
Majoritatea criticilor au observat această evidență. „Lumea lui Brumaru emană dintr-un substrat
amoros și e condusă după principii gynecocratice. Nucleul ei de foc, cel care o informează și o
conformează, e feminitate calină, o stihie inefabilă, și întreaga sa mișcare constă într-o mitologizare
a voluptății matrimoniale”, spune Al. Cistelecan.14 Un „caracter panerotic” sesizează și Gheorghe
Grigurcu, care mai notează și extinderea acestei tensiuni asupra percepției realului: „Lascivitatea,
jocul amoros, așteptarea adoratei, dilemele sentimentale alcătuiesc hrana sa cea de toate zilele, ca și
viziunea corespunzătoare unor asemenea trăiri, conținând extrapolarea erosului asupra oiectelor
«îndrăgostite», asupra iatacului, asupra peisajului de provincie și a mirabilelor «bucătării de
vară».”15 Este o evidență pe care critica nu are decât să caute a o exprima într-o formă cât mai sobră,
savantă, academică. Singurul care refuză să o ia în seamă este, deloc surprinzător (et pour cause!),
Ion Negoițescu, care discută despre „gongorizarea tradiției” și despre tot felul de alte lucruri, mai
puțin despre erotismul poeziei lui Brumaru.16
E vorba de o sexualitate latentă, pe care poetul doar o visează, după care tânjeşte şi care îi
înteţeşte timiditatea. Nu e nimic vulgar în aceste scenarii în care actul e unul naiv, curat, nepervertit

13
Tot Radu Vancu surprinde atent apropierile și distincțiile dintre cei doi poeți care provin din aceeași familie:
„Venind, așadar, direct din senzorium, din athanorul neuronal în care se compun şi se descompun senzaţiile, poemele
Detectivului Arthur tind să alcătuiască ele însele un senzorium lingvistic, un spaţiu verbal în care senzaţiile de elecţiune
să poată fi activate şi reactivate după bunul plac. În consecinţă, poezia lui se va asemăna întâi de toate cu a lui Leonid
Dimov – prin uzul şi abuzul de tuşe groase de culoare, prin materialitatea sensibilă aproape fizic a pastei verbale şi, în
general, prin fabulosul imaginaţiei materiale. Acesta fiind genul comun, se cade numaidecât să precizăm diferenţa
specifică: la Dimov, necesitatea cromaticii vine din caracterul descriptiv al poeziei lui obsedată de mari viziuni onirice şi
animată de un duh antonpanesc care vede enorm şi aude colorat; este, adică, speţa exultantă şi dionisiacă a unei forme de
balcanism poetic. La Brumaru, în schimb, în ciuda unei superficiale impresii derivabile din abundentul lui imaginar
erotic, nu din prea mult dionisiac ori juisanţă, vine fixaţia pe formele materiale ale lumii. Tot o conştiinţă saturniană
alimentează şi acest exces, şi e de asemenea în cauză compensarea unei melancolii care derealizează întreaga materie.
După cum Foarţă caută să compenseze evanescenţa lumii recuperând substanţa tuturor formelor ei lingvistice, tot astfel
şi Brumaru încearcă să epuizeze formele perceptibile senzorial ale materiei. Soluţia e pentru amândoi aceeaşi, numai
materia pe care se aplică e diferită: pentru unul dintre ei limbajul, pentru celălalt – senzaţia.” Radu Vancu, op. cit., p.
118-119
14
Al. Cistelecan, Poezie și livresc, București, Editura Cartea Românească, 1987, p. 192.
15
Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei, București, Editura Cartea Românească, 1986, p. 236.
16
Asta în Scriitori contemporani, pentru că în Alte însemnări critice, București, Editura Cartea Românească,
1980, p. 157-160, există câteva palide sugestii de acest fel: „Mai mult senzual decât erotic, și – paradoxal – mai mult
sentimentalizat decât robit simțurilor, căci și le joacă, Emil Brumaru străbate fantast prin materiile iubirii.”
de nici o morală. Singura morală este aceea a iubirii sau a erotismului care, firesc, atinge uneori cote
atât de intense, încât nu se mai lasă justificat de nici o etică. Unii critici au fost mult mai reticenţi
când s-au referit la volumele de după 2000 ale poetului. În fond, mari schimbări de viziune nu se
percep. Ce i s-a reproşat cel mai adesea poetului a fost manierismul evident.17 Doar că acesta ţinea,
de la bun început, chiar de formula poeziei sale şi e semnul unei personalizări accentuate a versului.
Brumaru ar fi fost un poet manierist şi dacă nu ar fi publicat nimic altceva decât Elegia citată la
începutul acestui comentariu. Nu e vorba de epuizarea unei formule, de repetiţii stridente, de
autopastişe involuntare, aşa cum se întâmplă în cazul autorilor incapabili să se reînnoiască, ci de
reiterări ale aceluiaşi univers liric plin de izuri neconvenţionale, de opulenţe gastronomice şi nu
numai, de sâni, coapse, aşternuturi fierbinţi, dar şi de multă tristeţe, de melancolia celui care ştie
bine că totul nu e decât iluzie, tentativă de îmblânzire a morţii.

Într-un scurt poem în proză, intitulat Amurgul evului mediu (III), pur ca un cristal, estetismul
urcă la cote alarmante aproape, refuzând orice atingere compromiţătoare cu realul, contopind toate
simţurile într-un melos al tristeţii dezabuzate: „1) O, cât de mult aş fi vrut să trăiesc în vremurile
acelea odihnitoare când se credea că sângele stă nemişcat ca o mlaştină în trupul nostru obscur. 2)
Logodeam două fire de iarbă, pecetluiam căsătorii înrourate-n burlanele caselor vechi, iubeam doar
flori lacome şi animale gălăgioase; totul creştea ca pentru a întâmpina o fiinţă de cristal, neponegrită
de lumină”. Dincolo de aceste minuţioase broderii nostalgice, senzorialul Brumaru pune în scenă tot
soiul de happening-uri erotice, revitalizate mnemotehnic sau încremenite, păgubos, în stadiul de
proiect. Poetul are o inepuizabilă saţietate a simţurilor, ştiind perfect că femeia nu trebuie, ferească
Domnul, neglijată în latura sa strict epidermică. Iată imaginea „supremei servitoare”, care a marcat,
pare-se, imaginarul erotic al autorului:

Aveai mamela bleagă cât ceaunul

Şi la mijloc cu sfârcul urduros.
Ţi le-am zărit pe geam într-o amiază
Când să le speli într-un lighean le-ai scos.

Oh, părul gras, cu rădăcina tare,

Dat la culcare cu petrol lampant,
Înfierbânta în el orice agraf.
Iar curul tău gigantic şi vibrant,
Cu bucile cum pernele de roşii,
Purtat în rochii leoarcă de lături,
Ţi-l arătai, pe putini aplecată,
Punând cu-nţelepciune murături.

17
Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei române din secolul XX. De la Alexandru Macedonski la Cristian
Popescu, Constanța, Editura Pontica, 2007, p. 821, e cel care îi reproșează cel mai apăsat acest lucru: „ Toată recuzita
amoroasă, pusă în funcțiune cu excesivă precauție de poet, are rostul de a artificializa, de a ascunde, de a obscuriza un
ritual «curtezan» prin care se insinuează mișcările învăluitoare (la nivelul comportamentului și al discursului) al unei ars
amandi, condusă, cu minuțioasă rafinatezza, până la cele mai infime situații ale sugestiei și persuasiunii; de aceea, este
exclus ca receptorul să nu fie convins să capituleze până la urmă. Odată acest scop esențial atins, discursul amoros
devine o gimnastică manieristă de o admirabilă virtuozitate, neivestind un modùl stilistic nou, poezia aceasta nu va fi
gustată altfel decât ca «artificium» și «studium», iar nu ca ceva natural și spontan.”
 Este, de altfel, tipic pentru Brumaru să caute inefabilul tocmai în locurile smârcoase, acolo
unde nu mulţi se-ncumetă să cerceteze. Realitatea nu se conformează prejudecăților, cu atât mai
mult cu cât atitudinea în care se fixează poetul este amoralitatea. Un sonet se încheie, de altfel,
memorabil: „O, Doamne!, dă-mi candoarea acestor Mari Putori!” Cine se scrobeşte rigid, acru, la
contemplarea unor astfel de imagini incitante, nu sesizează nostalgia care dă, de fapt, tonul acestor
versuri.
Dar Emil Brumaru este un mare poet şi pentru că ştie cum să depăşească convenţionalul unor
situaţii-tip. Se plasează, nu o dată, în ipostaza de trubadur duios, dibuind sufletul femeii acolo unde
trebuie căutat; senzualul restrictiv este astfel mântuit, înnobliat într-o rostire de tip mistic:

Femeia mea frumoasă ca scriptura,

Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura.
Ci sufletul răscopt ca o căpşună
Cu mirosu-nţelept şi carnea bună
Şi gândurile moi şi-adânci ca mierea
După-amiezii, spre a-mi spori puterea,

Şi-ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,

Nelegiuit de alba mea mireasă,
Şi-ţi născocesc din vorbe raiul dulce
În care tinereţea ta să-şi culce,
Când ziua-ţi cade tristă la picioare,
Lacrima grea, strălimpede şi mare.

Poemul e un imn, aproape o rugăciune. A vorbi despre carnea sufletului este semnul unei
intuiţii rarisime, a unei cunoaşteri a esenţei femininului, pe care nu mulţi poeţi şi-o permit.
Cel mai puţin s-a scris despre textele XXX ale autorului. Un critic (Mircea A. Diaconu) a
reuşit chiar performanţa de a recenza Infernala comedie fără a cita nici un vers.18 Emil Brumaru
reuşeşte să scrie poezie mare şi folosind cuvintele neortodoxe ale limbii române. Nu e vorba de
sfidare, după cum nu e vorba nici de un exercițiu gratuit. Infernala comedie nu este „Originea
lumii”, versiunea poetică din România comunistă a anilor 1970. De fapt, sonetele acestea sunt o
încercare disperată de depășire a unei crize, sunt un experiment care sfidează limitele pudorii, dar
mai alese cele ale limbajului poetic. Se poate scrie poezie adevărată cu astfel de cuvinte? Autorul
demonstrează că se poate. Când candoarea dă semne de oboseală, când nu se mai poate alimenta din
rutina imaginarului obișnuit, controlat lexical, este nevoie de o experiență poetică-limită. Firește, nu
toate textele din volum sunt recuperabile într-o antologie, nu toate trec testul.
Viziunea nu este, în pofida imaginilor care pot şoca, una vulgară, ci una care eliberează erosul
din condiţia sa strict carnală. Pentru Emil Brumaru, femeia nu este simplă muză, căci evlavia sa
atinge cote alarmante, mistice aproape. Adoraţia adoptă, de aceea, formule neîngrădite de morala
comună. Femeia se cere admirată nu doar sufleteşte, aşa cum o fac, în stihuri convenţionale, fade
mulţi versificatori, ci şi trupeşte, căci ea este şi carne. Magnetismul dintre bărbat și femeie este, de
când lumea, în pofida miturilor de dată recentă despre iubire, în primul rând erotic. Iată un sonet
care se vrea o odă adusă iubitei, surprinsă în dulcile sale esenţe:

18
Mircea A. Diaconu, Paradisul senzual, „România literară”, nr. 25/ 2006.
 Iubito, raiul tău cel strâmt
Şi-adânc şi laic dintre fese,
Îmi ceri, mişcând genele-ţi dese,
În versuri proaspete să-ţi cânt.
Ci eu, nemernicul ce sînt,
Storc din căpşuni ulei sub prese,
Făţarnic ceru-ntind pe mese
Şi din aluatul cel mai blând
Îţi fac pâiniţe lungi şi drese
Cu cânepă şi-apoi, roşind,
În timp ce-n flori umedă iese
Pe lume roua din pământ,
Pun îngerii să ţi le-ndese,
Plini de evlavie şi-avânt,
În curul rozbombat şi sfânt!” (s.m.)

Carnalul nu este aici simplă eboşă de concupiscenţă animalică (chiar dacă e, de bună seamă,
ca la orice om normal, şi asta), ci un soi de credinţă care impune o adevărată religie a simţurilor.
Lexicul semnalează că avem de a face cu un psalm laicizat, în care iubita este zeificată, iar amorezul
oficiază, spăşit, în acel templu al iubirii care este femeia. Dintr-un neostoit erotism se ajunge, decent
întru totul, la misticism. Iubirea carnală nu mai ţine de secreţii, hormoni, glande şi zone erogene, nu
mai e un balet mecanic (ca în Casanova al lui Fellini), ci devine un gest pios de adoraţie. Alexandru
Mușina observa această mutație, această hibridizare subtilă de registre, atunci când afirma faptul că
„sonetele lui «indecente» duc la extrem metafizica lui amoroasă. Ființa iubită (noua Beatrice, titlul
ciclului trimite direct la Divina Comedie a lui Dante) – mai precis, actele și «substanța» ei și cu atât
mai mult ceea ce pare mai impur, mai degradant, excrețiile sale – este sacră; dragostea
«transsubstanțializează», sanctifică până și materia cea mai impură.”19 Un sigur cuvânt aș schimba
în comentariul poetului brașovean: în loc de „dragoste”, aș pune „erotism”. Erotismul, ca ritual de
oficiere a iubirii, ca formă mistică de manifestare a adorației...
Nu altul este sensul unui sonet în care tandreţea, vertijul senzualităţii cresc tocmai dintr-un
romantism bine mascat, al celui care face din farmecele iubitei motorul ce pune în mişcare
universul:

Ţi-s bucile frumoase ca două fenomene

Cereşti ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu,
Pe hărţile stelare ţi le-a-nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu.
Şi sânii ţi-s cu piscul în nori când stai pe spate
Întinsă în grădina din dosul casei vechi.
Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate,
Crăceşti, semeaţă nimfă, până la şapte leghi!

19
Alexandru Mușina, Arcadia casnică și senzuală, postfață la Emil Brumaru, Poeme alese 1959-1998, Brașov,
Editura Aula, 2003, citat după Emil Brumaru, Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, Iași, Editura Polirom,
2014, p. 512.
 Şi-n pizda ta se-adună toţi fluturii din lume,
Bolnavi să-ţi soarbă-n trompe nectarul ce-l secreţi,
Ţi-o-mpotmoleşte roua, ţi-o bate-n groase brume
O toamnă-mbolnăvită de-albeaţă pe pereţi.
Ci eu, să te cutremur, îţi picur din ibricul
Cel falnic de alamă, cu ceai rusesc, lindicul!

Dacă vă deranjează, înlocuiţi termenii care vi se par mai supărători cu sinonime academice şi
veţi lua întregul polen al acestei poezii. Cuprins de evlavie, poetul nu se mai împiedică de termeni,
nu mai simte nevoia să fie „decent”, căci, la urma urmelor, misticismul său porneşte şi dintr-o undă
de delir erotic. N-ar fi nimic mai fals într-o astfel de situaţie decât autocenzura. În plus, viziunea este
atât de decentă, de curată în intenția sa imnică, încât lexicul devine absolut secundar.
Dar convenţia a fost instituită încă din titlu (Infernala comedie), căci pactul se leagă tocmai în
acest sens: autorul ne va conduce (ne va iniţia) într-un infern al erotismului, care se defineşte, totuşi,
pe parcursul periplului, ca un fel de rai dezinhibat al simţurilor ce cresc precum aluatul şi dau peste
sub formă de sonet. În acelaşi ton suav, paradoxal-discret, elegant, puţin reţinut, dar gâlgâind de
dorinţă, poetul psalmodiază deja manierist, punând în pagină un imn care are darul de a îmbina, într-
un discurs pe muchie, evlavia priapică şi îndrăzneala limbajului debutonat:

Ţi-s bucile crescute frumos cum cozonacii

Lucraţi în drojdii bune; şi-s rumenite blând.
Şi pizda ta miroase, când îţi desfaci lin cracii,
Cădelniţând cu dânsa smirnele calde-n vânt,
A fir de voinicică păstrată-ntr-o scriptură
De-un popă prins cu mâna sub poale de femei.
Saliva ţi se-ngroaşă ca o smântână-n gură
Căci ai, crestată-n simţuri, cerescul obicei,
Cu buzele răsfrânte, carâmb de cizmă moale,
Bărbaţilor de-a strânge al treilea picior.
Chiloţi cu epolete de mareşal la şale
Porţi tu pe curu-n lupte atotbiruitor.
Şi-n văile adânce stă gros şi copt ca spicul
De grâu mănos în toamnă, cât vrabia, lindicul.

Sare în ochi lexicul din sfera semantică a religiosului. Mie unuia mi se pare că în astfel de
texte Emil Brumaru excelează prin eufemism, prin sugestie, iar nu prin denotaţie. Se poate
detecta, ce-i drept, şi o reţetă pe care poetul a ticluit-o, căci, dincolo de reala cucernicie pe care
adevăratului bărbat femeia i-o insuflă, există şi o vizibilă predispoziţie pentru un alexandrinism
care, sub condeiul oricărui alt poet, ar eşua fără doar şi poate. Virtuozitatea Infernalei comedii
este un alt motiv pentru care volumul trebuie gustat ca atare, căci poezia, sonetul mai ales, nu
este reportaj, dare de seamă. E multă candoare în aceste sonete, e multă uimire, este un fel de
fascinație etern adolescentină, chiar dacă matură. Marius Chivu are dreptate să observe că,
raportată la literatura dezinhibată a anilor 2000, care a mizat mai mult pe literalitate decât pe
sugestie, căutând să șocheze „Infernala comedie este o carte care încearcă să păstreze candoarea
sexualității amenințate de alienare, făcând din dorinți și din plăcere senzații indistincte și
proiectând în sacru corpul și percepțiile lui senzuale.”20 Cartea lui Brumaru merge mai departe,
ca îndrăzneală lexicală, decât cam tot ce s-a scris în literatura română, dar nu se mulțumește cu
sfidarea normelor, cu lezarea pudibonderiei, ci reușește să creeze, dintr-un material principial
stigmatizat, poezie de cel mai bun nivel. De regulă, criticii sar peste aceste texte sau le tratează
superficial, aluziv, de parcă ar fi un fel de excrescență impură a operei unui mare poet (nimic
nou: foarte puține monografii despre Creangă analizează, de pildă, cele două povești corozive).
Or, nu e deloc așa: viziunile sale erotomane erau prezente încă de la primele volume, chiar dacă
într-o formă mai prudentă. M-am bucurat să constat că, într-o sinteză foarte recentă, un critic
sobru, academic, dar foarte rafinat cum este Ion Pop, nu se codește să remarce firescul
recuperării Infernalei comedii printre reușitele incontestabile ale literaturii române: „Se poate
spune, desigur, că nu aceste scrieri dau în primul rând măsura personalității poetice a lui Emil
Brumaru. Ele o completează totuși în chip semnificativ, fiindcă se integrează organic în
ansamblul scrisului său și într-o logică interioară definitorie...”21

„Vine moartea cu lassoul”

Poemele din ultimele volume sunt copleșite de tristețe. Rezervația de îngeri (2013) reia, în
sinteză, toate temele poetului, dar într-o tonalitate melancolică.22 Textele din Crepusculul civil de
dimineață (2015) sau din Amintiri din rai (2016) produc un fel de clasicizare a poeziei lui Brumaru,
sub tensiunea morții. Îngerii apar mai des decât puștoaicele, deși nici acestea nu lipsesc. În esență,
acest Brumaru este un elegiac și imaginează spații paradisiace compensative, proiectează bucuria
într-un viitor incert, de dincolo. Idila e mai puțin corodată de ironie, la fel cum chiuitura, deși nu
lipsește, lasă locul bocetului. Moartea e fie privită direct, cu gravitate, într-o poezie adesea
exclamativă, care nu încearcă să relativizeze regretul, ca într-un catren care emoționează prin
simplitatea lui asumată:

Paharul de cristal când cade jos

Ştie să moară-n ţăndări lungi, frumos,
Împrăştiind tăioase curcubeie pe covor.
Vai, numai eu nu mă pricep să mor;

fie în poeme care se vor ludice, dar nu reușesc decât să trezească un zâmbet amar, lucid:

20
Marius Chivu, Preludiu pentru iubita ideală, în „România literară”, nr. 27/ 2005. Txtul este însoțit de
precizarea ironică: „Atenție! Cronică explicită, conține cuvinte și versuri licențioase!”
21
Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2018, p. 428. E drept că,
în cursul analizei, criticul se folosește nu o dată de eufemisme de genul: „cutare parte de obicei acoperită a trupului
feminin” (care dintre ele????) și evită citatele cele mai dezinhibate. Dar studiul său integrează lăudabil și convingător
culegerea de sonete în ansamblul și mai ales în logica operei lui Brumaru.
22
Doris Mironescu observă, într-un articol intitulat Emil Brumaru și pariul poeziei, publicat în „Suplimentul de
cultură”, nr. 482, 10 februarie 2014, acest fenomen: „Brumaru își revizitează cu melancolia din Tinerețe fără
batrânețe «domeniile» poetice cucerite de-a lungul timpului, dar sensul acestei revizitări nu trebuie să ne scape: este
vorba de un examen sever, de o probă a rezistenței în fața nimicului, a degradării și morții.”
 Vine moartea cu lassoul
Și ne-nhață libidoul
De rămânem printre cruci
Singuri cuci!

Altfel, nu o dată poemele devin rugăciune („Trec ultimele zile. Doamne, ai/ Grijă să prind iar
locul meu din Rai”; „Pot eu, acum, să mă apropii iar de Tine,/ Cînd mi-e şi tot mai greu şi mai
ruşine/ De ce mi s-a-ntîmplat?”; „Cum ne ducem, Doamne?! Unde, unde?”), erotismul e o amintire
care stârnește nesfârșită melancolie. De aceea, prezența îngerilor în poezia de crepuscul a lui Emil
Brumaru e cumva menită să facă pace cu gândul morții, aducând ideea unei ocrotiri și mai ales
iluzia, candid întreținută, că nici dincolo nu vor lipsi frumusețile și bucuriile lumii. În orice caz,
ultimele volume ne arată un poet care își conservă imaginarul, care cultivă feeria, care iubește ceva
mai melancolic, dar la fel de intens viața. E multă tristețe în aceste texte, dar e și împăcare; și mai e
un apetit nestins pentru partea solară a existenței, pentru bucuriile mici, dar nesfârșite, ale vieții.
Pentru că, pentru Emil Brumaru, lumea, lumea de aici, pe care o locuim trecător, este
nesfârșită. Asta pentru că ea îi alimentează frenezia senzorială. Ieri, ca și azi.

„De ce ar trebui să fim mereu geniali, vizionari, poeţi majori, profunzi?”

Nu vreau să închei această prefață fără să mă refer la o parte a operei lui Emil Brumaru care
îmi place foarte mult și care mi se pare la fel de importantă pe cât e poezia sa, pe care o însoțește și
adesea o explică fericit: corespondența.
Există, în viaţa scriitorilor, momente de criză; e un truism, dar poate mai subtilă este
constatarea că doar marii scriitori resimt până în celule această dramatică experienţă şi sunt capabili
să o transforme în una creativă. Ei bine, da, uneori poate ieşi mare literatură tocmai din
consemnarea tăioasă, neiertătoare a acestei derute. Fie că se schimbă registrul, fie că se caută forme
noi de exprimare – în cazurile fericite blocajele creative deschid o breşă către altceva, îndeamnă la
experimentalism. Este şi cazul lui Emil Brumaru. Corespondenţa sa este, alături de Infernala
comedie, chiar sindromul unei crize. Sindromul și totodată soluția de depășire a crizei. Când poezia
nu îl mai vizitează, autorul se consolează redactând scrisori lirice ori sarcastice, jucăuşe sau triste,
toate purtând, de fapt, marca inconfundabilă a poeziei sale. Este vorba nu doar de nevoia de a-şi
împărţi singurătatea cu scriitori şi critici (tot aia) pe care îi simte apropiaţi ca sensibilitate (Lucian
Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Alex. Ştefănescu, Florin
Mugur), ci mai ales de un exerciţiu de autodisciplinare. Pentru că Emil Brumaru scrie zilnic,
impunându-şi un ritm care, măcar, îi dă iluzia că nu e totul pierdut şi care îl ţine în formă.
Înregistrându-şi cu frecvenţă cotidiană dezamăgirile, disperările, tristeţile, dar şi bucuriile (ale
simţurilor, în special), poetul se menţine, şi o ştie forte bine, în jurul poeziei. O tatonează, îi dă
târcoale, o adulmecă. Pe scurt, caută să revină, inventariindu-şi nostalgiile, în preajma stării
aurorale, în care a trăit cocoloşit ca într-o copilărie prelungită, într-un spaţiu al luminii pure
(Dolhasca). De aceea se poate sesiza o diferenţă clară de tonalitate, de vervă între epistolele
expediate între 1968-1972 lui Leonid Dimov şi cele trimise, la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor
’80, când izgonirea din paradisul poeziei a avut loc, lui Lucian Raicu sau Florin Mugur. Primele
sunt voioase, ludice, tristeţile sunt vizibil înscenate; poetul încă nu a debutat în volum, îşi numără
atent apariţiile în reviste, dar important este că scrie cu efervescenţă şi e pe deplin edificat cu privire
la valoarea poeziei sale. Cele de după expulzarea din Dolhasca încep să alunece în melancolie:
scriitorul se refugiază în scrisorile către prieteni şi în lecturi – ambele cure nu mereu funcţionale
împotriva singurătăţii. De data aceasta, la zece ani distanţă faţă de primele epistole, Emil Brumaru
este un poet consacrat, prizat de critică şi de confraţi, răsplătit prin premii prestigioase, cu nu mai
puţin de şase cărţi tipărite într-un deceniu; şi totuşi se simte extrem de singur într-un Iaşi confiscat,
parcă, cel puţin la nivelul administrativ al culturii, de mediocri şi, mai ales, se panichează la gândul
că a dat tot ce era capabil să dea în poezie. Trăieşte, din această pricină, o stare de permanentă
încordare, după cum i se confesează lui Lucian Raicu: „Brusc s-a instalat în mine un animal care
roade, roade, roade. Ce dracu’ fac eu de-acum înainte? Iar s-o dau pe chin (şi bucurie), iar să mă
aşez în mine ca-ntr-un hăţiş, la pândă, şi să aştept zile, uneori săptămâni, cu sufletul pe trăgaci,
cuvântul care să-mi declanşeze poezia?” Nu e un simplu alint (deşi poetului nu îi este străin un
anumit aer copilăresc, de adolescent veşnic îmbufnat şi greu de mulţumit), ci o obsesie pe care o
rezolvă fie compunând meticulos sonetele din Infernala comedie (o metodă de a merge până la
capătul meşteşugului poetic, de a-şi testa capacitatea de a executa poeme pe teme tabuizate,
împotriva a tot ce tradiţia – lexicală şi nu numai – a poeziei noastre acceptă), fie refugiindu-se în
scrisori: „Şi merg mai adânc: oare toată spuma asta de scrisori nu-i din cauza fricii, groazei de a mă
apuca şi-a scrie o poezie? Poezie pe care, fiind proastă, m-aş chinui atât de mult s-o repar, încât mi-
ar mânca zile şi săptămâni. Şi nici n-aş mai putea citi nimic! Şi acum, încă mai adânc! Nu frica, nu
groaza, ci neputinţa, certitudinea că nu mai pot scrie ceva care să-mi placă, că nu mai am spaţiul
necesar, mă determină să mă arunc cu capu-n jos şi sufletul în sus în plicurile ce se cască zilnic ca
nişte prăpăstii ocrotitoare!” Un lucru însă nu-mi scapă: scriitorul, deşi nu se crede în graţiile
muzelor, deşi acuză lipsa de inspiraţie care s-a instalat de la o vreme, ştie foarte bine că toate aceste
scrisori către amicii literari sunt literatură adevărată, nu palide simulacre. Dă de înţeles în câteva
rânduri acest lucru (îşi evaluează chiar şi „predecesorii”epistolieri) şi, în consecinţă, le redactează cu
responsabilitatea şi atenţia de orfevru a poetului care este. Îşi respectă, altfel spus, blazonul. Dar îşi
conservă şi tonusul.
Cele mai multe dintre scrisorile lui Emil Brumaru sunt pagini inconfundabile, care poartă
pecetea unui stil inconfundabil. Poetul este unul de cele mai multe ori închis precum Iona în chit
într-un univers domestic care parcă-l strânge, dar îl şi linişteşte. Deşi se plânge adesea de rutină, are
o plăcere adorabilă de a descrie obiectele care îl înconjoară (am ezitat, dar nu o mai fac: şi femeile
admirate pe stradă sunt de încadrat în această generoasă categorie). Cana din teracotă, cu buza
groasă, din care îşi savurează drogul de zi cu zi al cafelei, pixul Parker dăruit de Florin Mugur,
culoarea hârtiei pe care scrie, dar şi porozitatea acesteia, rufele întinse la uscat de gospodinele din
blocul de peste drum, acoperişurile verzi, turnurile Mitropoliei, zgomotele cartierului, cutare scară
uitată în părăsire undeva pe aproape, siluetele narcotice ale femeilor , pululaţia (mă rog, inflaţia) de
sâni, de coapse şi de fese strânse bezmetic în blugi – sunt, toate, elemente ale unui univers poetic
adjudecat, care a devenit, încă de la primele volume de poezii, marcă înregistrată. Recuzita nu este
ieşită din comun, e chiar banală, dar viziunea asupra realităţii e una care îi conferă irizări fabuloase.
Emil Brumaru vede, asemenea lui Swann al lui Proust, realitatea ca pe o operă de artă. Multe dintre
pasajele acestui epistolar au valoare de ars poetica; nu ascund că, poate contaminat de plăcerea
autorului de a decupa, aproape fără comentarii, pasaje din cărţile care-l urmăresc, simt şi eu tentaţia
de a culege ceva din această „rouă a lecturii”. Uneori ai impresia că îşi explică poezia şi poate că
această impresie nu este hazardată: „E minunat să priveşti o pietricică, un zid, un stâlp de lemn, un
gard, crăpăturile unui perete văruit, o pată de păcură căzută pe suprafaţa unei mici bălţi, pe trotuar.
Sunt nesfârşite bucurii (după cum sunt nesfârşite primejdii, vorba lui M.H.S.). De ce nu le-am
gusta, nu le-am consuma? De ce ar trebui să fim mereu geniali, vizionari, poeţi majori, profunzi? Să
fim aşa cum suntem. Să ni se pară un dar ceresc o ceapă frumoasă, ovală, ceapă de apă. Să vină
apoi un critic şi să spună: elogiul banalului! Banal să fie un dulap? Banal să fie mărarul? După cum
nu am înțeles niciodată noţiunile abstracte, tot aşa cana, bulionul etc. mi s-au părut fragede enigme,
ceva parcă stătea dincolo de ele. Dar nu pricepeam ce. Desfid pe oricine că ştie să-mi spună ce-o o
cratiţă.” E o descriere a propriei formule poetice, de fapt. Emil Brumaru sesizează, mai subtil decât
cei mai mulţi critici care s-au ocupat sistematic de poezia sa şi a întregii generaţii care a urmat anilor
’60, această modificare de viziune, de poetică: abstractismului, conceptualismului, nonfigurativului
care, sub influenţa lui Nichita Stănescu, domina discursul liric al anilor ’60 (ca replică firească la
realismul socialist al poeziei anilor ’50, ca recuperarea directă, ostentativă, a marilor teme) i-a luat
treptat locul o poezie a obiectelor îndelung contemplate şi decantate prin descrierea poetică. Una a
realului chipurile banal, dar în care se citesc, ca într-o hologramă, semnele unor sensuri adânci, ale
lumii. Alături de Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov, Emil Brumaru a fost un nume important în
această deschidere a poeziei româneşti către zone ale concretului făcut să devină poetic prin
absorbirea sa într-un discurs perfect conştient de sine însuşi. Înainte de a profita de modelul poeziei
americane, optzeciştii au putut asimila o bună lecţie acasă.
Intuiţiile autorului privitoare la literatura care se scrie sub ochii săi sunt cel mai adesea nu
doar corecte, ci chiar subtile. Emil Brumaru are stofă de critic literar, el ţinteşte către sufletul operei,
dă la o parte ceea ce e în plus şi gustă miezul. Din această cauză se şi simte atât de legat de Lucian
Raicu. Părintele lui Julien Ospitalierul, al Detectivului Arthur şi, nu în ultimul rând, al Reparatei este
nu doar un mare poet, ci şi un mare cititor. Unul care este foarte atent la nuanţe, care acordă o
importanţă aparte amănuntelor şi dă, astfel, drept la viaţă reală personajelor şi lumilor inventate de
marii scriitori (în genere, cei care îl obsedează sunt Dostoievski, Cehov, Gogol, Turgheniev, Proust,
Eminescu, Blecher). De aceea simte nevoia să le ia în serios: literatura nu imită realul, ci îl instituie.
Personajele capătă stare civilă, în consecinţă au o viaţă personală dincolo de litera scrisă a cărţii.
Poetul se gândeşte la „viaţa” personajelor, scoţându-le din mediul lor de hârtie (da, ştiu, Roland
Barthes!) şi mutându-le în cel mai palpabil ambient. Procedând astfel, are tot dreptul să se întrebe:
„Ce chiloţi o fi purtând Nastasia Filippovna? Oare între Vera, fiica lui Lebedev, şi Mîşkin n-a existat
nimic? Sunt indicii, stimate domn, sunt indicii! Ippolit se branla? Tot ce-i posibil, febra mică a
tuberculoşilor dă o stare continuă de excitaţie şi el, săracul, se pare c-a murit virgin, cu gândul la
cracii Aglaiei! Ce s-o fi întâmplat, exact, între Rogojin şi Nastasia Filippovna, înainte ca acesta s-o
penetreze, sub ţâţa stângă, cu cuţitul? S-au futut ei, sau nu? Esenţial de ştiut, vă asigur, absolut
esenţial!” Nu e nimic ireverenţios în aceste dileme de cititor maniac, pentru care personajele capătă
carnalitate, iar dramele lor se mută din spaţiul neconvenţional al ficţiunii în cel convenţional al vieţii
de zi cu zi. Emil Brumaru citeşte literatura cu aceiaşi ochi cu care contemplă realitatea. Aş putea
spune cu egală îndreptăţire, fără să caut o simetrie facilă, că el citeşte realitatea la fel cum vede
literatura.
Scriitorul devenit cititor are viziune, e capabil de scenarii interpretative extrem de inspirate.
Memorabil este modul în care rezolvă, de pildă, eterna dilemă Dostoievski sau Tolstoi: „... orice ar
scrie, de la Război şi pace la cea mai scurtă povestioară de abecedar, simţi că are timp, că nu se
grăbeşte, că e încrezător în ceea ce face gospodăreşte, pe îndelete. Nu acelaşi sentiment ţi-l dă
Dostoievski, ce pare mereu în criză de timp, nu-i ajunge parcă, se grăbeşte, delirează in neputinţa
de-a se stăpâni. Şi încă ceva: nu cred că Dostoievski poate fi înţeles cu adevărat fără Tolstoi. Şi nici
invers! Tolstoi şi Dostoievski sunt un autor cu două pseudonime. Un genial autor, incomparabil,
unic, ce s-a jucat în două maniere deosebite acoperind un fond comun.” Tolstoi este, într-adevăr,
calm, clasic, echilibrat, apolinic, orchestrând cu maximă atenţie orice scenă epică, pe când
Dostoievski – un dionisiac, creând frenetic şi împingând cazurile contorsionate până la ultimele
consecinţe, săpând adânc în sufletul omenesc, precipitând, adesea, după ce a atins punctul terminus,
şi deznodământul romanelor sale. Două atitudini complementare, nicidecum disonante, aşa cum
facil s-a tot susţinut. Pe o astfel de idee s-ar putea scrie o bună carte (de nu s-o fi scris).

Gata!
Traversând atâtea decenii, poezia lui Emil Brumaru rămâne aceeaşi, egală cu sine, fără a fi şi
previzibilă. Încălcând convenţiile, etalând cu vizibilă plăcere teme tabu ale literaturii noastre,
privind cu melancolie realitatea sub fustă, Emil Brumaru este, nu încape îndoială, unul dintre cei
mai mari poeţi ai literaturii noastre, cu viziuni, imaginar, discurs absolut recognoscibile de la primul
contact. Un autor inimitabil, în fond. La fel ca orice mare scriitor, care nu doar deschide, ci și
consumă formula pe care o consacră.