Istoria limbii române literare

Ce este limba literară?

Varianta cea mai îngrijită a limbii naționale, care servește ca instrument de comunicare a
informațiilor culturale și științifice și care respectă un set de norme („normele limbii literare”).

Limba muselor (I. Budai-Deleanu), limbă generală (I. Heliade Rădulescu), limbă tipică (B.P.
Hasdeu), limbă comună (A. Philippide), limbă de civilizație / limbă de cultură (G. Ivănescu).

Limbă standard = „limba literară folosită în mod curent de un vorbitor instruit” (limba literară
curentă, lipsită de o variație stilistică precisă, adică limba literară nespecializată stilistic).

De cînd există limbă literară?

Secolul al XVI-lea.

Ce a existat mai întîi, aspectul scris sau aspectul vorbit al limbii literare?

Aspectul scris.

Norma limbii = cum se spune

Norma limbii literare = cum trebuie să se spună.

Din punct de vedere teritorial, limba literară cunoaște mai multe variante, „dialecte literare”. În
epoca veche, limba literară s-a manifestat ca o sumă de dialecte literare.

Periodizarea istoriei limbii române

 1) Epoca latinei populare – sec. I î. H. – sec. V d. H.
2) Epoca de formare a limbii române – sec. V – sec. VII, VIII
3) Epoca românei comune – sec. VII, VIII – sec. X, XI
4) Epoca românei preliterare – sec. X, XI – sec. XVI
5) Epoca românei literare vechi – sec. XVI -1780
6) Epoca românei literare moderne – 1780 - .....

Limba literară apare într-o anumită etapă de dezvoltare culturală a limbii române.

După ce se impune (în secolul al XVIII-lea), în fața slavonei, româna trebuia cultivată,
perfecționată, îmbogățită. Care erau problemele românei? Sărăcia vocabularului – „neajungerea
limbii”, „scurtimea, strîmtarea sau îngustimea” limbii românești, existența diferențelor dialectale
la nivelul limbii scrise, inconsecvența normelor literare, insuficienta diversificare funcțional-
stilistică). Necesitățile de exprimare creșteau, iar româna avea posibilități limitate; româna
trebuia să devină un instrument de comunicare adecvat epocii moderne.

Epoca modernă a limbii române

Evoluția limbii române literare în perioada 1780-1840

Care au fost condițiile istorice și culturale ale dezvoltării limbii române în această etapă?

Începuturile culturii noastre moderne, inclusiv ale limbii literare moderne, se află în legătură cu
ideologia iluministă, dominantă în a doua jumătate a sec. 18. Ce preconiza curentul iluminist?
Emanciparea popoarelor prin știință și învățătură, ieșirea din starea de ignoranță.

Iluminism - Mișcare ideologică și culturală avînd drept scop crearea unei societăți „raționale”,
prin răspîndirea culturii, a „luminilor” în mase.
Spiritul luminilor a pătruns în Transilvania și apoi în Țările Române.

Ampla mișcare reformatoare Școala Ardeleană răspundea unei necesități sociale și politice de
prim ordin, aceea de a demonstra îndreptățirea legitimă, din punct de vedere istoric, a românilor,
de a avea aceleași drepturi cu celelalte naționalități din Imperiul Habsburgic, inclusiv dreptul de
a avea școli în limba română și cultură în limba română.

Noua orientare a fost favorizată de posibilitatea acordată unor tineri ardeleni de a studia la
colegiile superioare din Roma și din Viena. Bursierii români au avut acces, în bibliotecile
occidentale, la izvoarele istoriei românilor; ei au putut găsi deci dovezi cu privire la originea
romană a poporului român și la descendența limbii române din latină. Activitatea științifică în
domeniul istoriei și al limbii române a fost gîndită ca mergînd în paralel cu acțiunea de
culturalizare (emancipare prin știință și cultură) a poporului (prin școală și prin cărți de
popularizare).

Școli. Reformele cerute cu insistență de românii ardeleni, mai întîi de către Inocențiu Micu, au
dus la înființarea, în 1754, a unei școli românești la Blaj (care avea să devină un important centru
al vieții spirituale din Transilvania). Cu timpul și în urma a numeroase eforturi școlile românești
s-au înmulțit; au luat ființă gimnazii, „preparandii” etc. la Brașov, Beiuș, Năsăud, Arad,
Caransebeș, Lugoj. Ideea de învățămînt în limba națională a fost una din revendicările esențiale
ale acestei generații. S-au înființat apoi școli sătești; pentru toate aceste școli s-au elaborat, tradus
și tipărit manuale necesare instruirii în limba română.

Data care marchează punctul inițial al acestei mișcări este anul 1780, cînd se tipărește la Viena
gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae dacoromanae sive valachicae.

Reprezentanți: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Radu Tempea,
Ioan Piuariu-Molnar, V. Colosi, Al. Teodori, I. Teodorovici, I. Corneli, (bănățenii) Paul
Iorgovici și C. Diaconovici-Loga.

În Țările Române (Muntenia și Moldova) revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) marchează
trecerea spre epoca modernă. Se înmulțesc școlile în limba română, se editează manuale, se
traduc lucrări din diverse domenii; se afirmă o serie de scriitori: Ienăchiță Văcărescu, Iancu
Văcărescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu ș.a.

Școala Ardeleană și problemele limbii române literare

- demonstrarea originii latine a limbii române;

- cultivarea limbii române, care presupunea: normarea (prin gramatici), îmbogățirea (prin
dicționare), diversificarea stilistică (prin traduceri sau lucrări originale în diverse domenii).

Pentru Școala Ardeleană, cultivarea limbii nu se putea face în afara contactului cu limba latină și
cu limbile romanice. Acțiunea de cultivare și unificare a limbii literare poate fi urmărită în
diversele lucrări ale Școlii Ardelene.

Definiții ale limbii literare / Referiri la limba literară

Gh. Șincai, în prefața primei gramatici românești tipărite, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae:

„Noi în întreagă această lucrare nu am avut altceva înaintea ochilor decît să perfecționăm limba
noastră”.

„Atunci au căzut strămoșii noștri în barbaria (decăderea limbii) în care sîntem acum, cînd au
început, din nefericire, a introduce în oficierea celor sfinte limba scrisă a slavilor”.

Utilitatea învățării limbii române

Șincai: „Sau că ar face cineva comerț cu daco-romanii sau că ar face o călătorie prin Țara
Românească, Moldova, Transilvania, Maramureș, Ungaria de dincolo de Tisa, Silvania
(Crișana), Banat, Basarabia, chiar și în Crimeea, va avea nevoie de limba daco-romană înaintea
altora, fiincă nu vei auzi nici una mai des folosită în provinciile enumerate”.

I. Budai-Deleanu, în Dascalul românesc pentru temeiurile gramaticii românești: „limba muselor

nu este alta fără limba întru care să învață științele. Această limbă se află la toate neamurile
politicite la care floresc învățăturile și este în sine tot aceieși limbă a norodului de obște, numa cît
este mai curată și curățită de toate smintelile ce să află la limba de obște a gloatei, cu un cuvînt,
este limba lămurită și adusă la regule gramaticești, apoi și înmulțită cu cuvinte obicinuite la
învățături, care nu să află la vorba de obște”.

Budai-Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești

“Diacul: Aşadar noi vorbim şi am vorbit pînă acum rău?

Dascalul: Deacă vom socoti limba noastră românească cum să vorbeşte de obşte şi nu vom pune
alt scopos al voroavei fără numa ca să ne slujască spre înţelesul unui cu altul, atunci cu adevărat
că am vorbit bine după vorba obicinuită.”

“Dar, luînd aminte, de altă parte, că, aflîndu-ne în vreo soţietate aleasă unde thema voroavei
este asupra osăbite meşterii sau pentru vreo ştiinţă, ba unde trebuie cîte o dată cu voroavă bine
tocmită a face cuvînt înainte unor persoane de frunte, iar materia de care grăim nu este de
lucruri obicinuite în vorba cea de toate dzilele, atunci, de bună samă, nu putem vorbi cum
vorbeşte Oprea cu Bucur în pădure, ci ne caută a pune toată silinţa ca voroava noastră să fie
aşa dreasă şi rînduită, ca din period în period şi din cuvînt în cuvînt să aibă nu numa legătura
firească, ci şi măsura după care s-au aşezat graiul omenesc.”

Paul Iorgovici, în Observații de limba rumânească, 1799, Buda, formulează astfel necesitatea
normării:

„Limba noastră are lipsă de îndreptare și de înmulțire, aceasta se poate face de vom aduce-o
numai la regule fixe”.

„Gramatica limbii materne este cartea care învață regulele de a scria, a pronunția, a lega mai
multe cuvinte sau a face construcciuni după proprietatea și osebirea limbii”.

Paul Iorgovici distinge între vorbirea îngrijită, a oamenilor culți, și vorbirea uzuală, a celor
neinstruiți: „Într-aceeaș nație nu vorbesc toți cu acelaș mod. A me pornire este a aduce limba
noastră la acea stare a cuvintelor, în care să se înceapă odată a scria pentru oamenii cei învățați,
ca printr-înșii să se nască dorul științelor celor înalte. Dacă odată se vor întroduce în limba
noastră între cei învățați cuvinte învățate, de la aceștia vor lua și cei proști și așa se chitește
fiecare limbă, ca cei proști de la cei învățați, iar nu aceștia de la cei proști să ia învățătură”.

Vorbește despre decadența românei în raport cu stadiul ei inițial, latina: „După atîtea schimbări,
dintre care numai una ar fi fost prea mare lovitură a perderii împărățiii romanești, n-au fost cu
putință altmintrelea ca să nu se schimbe și limba în mai rău. În limba care noi o vorbim, multe
cuvinte s-au zăuitat din limba cea veche romanească, mai vîrtos acelea care se cer la științele cele
alese, de care limba noastră e lipsită. Așa departe am căzut din floarea științelor și a limbii, cît
acuma cuvintele de științe, care s-au întrebuințat în rădăcina limbii care noi o vorbim, se par
noao în starea aceasta a fi streine”.

Constată paralelismul dintre evoluția limbii și istoria comunității care o întrebuințează: „limba și
nația cu același pas pășesc”. „Englezii sînt nație nesupusă la alta: e de sine stăpînitoare. La ei
înfloresc științele, cu acestea florește și limba”.