Școala Ardeleană

Mijloace de îmbogățire a lexicului

Programul cultural al Școlii Ardelene, de inspirație iluministă, a vizat, printre altele,

perfecționarea limbii române, căci progresul culturii nu se putea realiza fără o limbă cultivată,
„poliită”. Iluminismul ardelean a inițiat acțiuni colective și organizate de cultivare a limbii
române.

Manifestul Societății românești: „Trebuie să începem cu mijlocul cel mai de frunte cu care putem
face fericirea nației și anume să începem cu cultivarea limbii noastre și prin ea cu lățirea tot mai
mare a culturii, cîștigîndu-ne astfel vază și merite. Al doilea lucru pe care trebuie să-l avem în
vedere este răspîndirea mai intensivă a științei”.

Cărturarii ardeleni propun trei căi de îmbogățire a lexicului:

1. Împrumutul
2. Derivarea de la cuvinte moștenite din latină
3. Reevaluarea termenilor moșteniți și ridicarea lor la rang de termeni științifici.

1. Împrumutul:
- din latină;
- din italiană;
- din franceză.
Împrumuturile trebuiau preluate cu precauție și adaptate la normele limbii române.
Ion Budai Deleanu: „să ne împrumutăm de la limba lătinească, care este muma limbii noastre, iar
neaflînd unele cuvinte acolo, vom lua de la italiană și de la franțoză”.
Ioan Piuariu Molnar: „pentru lipsa și scăderea cuvintelor în limba românească, am căutat să mă
ajutoresc cu cuvinte împrumutate din alte limbi”.
Petru Maior recomanda împrumuturile din limbile romanice; înrudirea limbii române cu celelalte
limbi romanice trebuia evidențiată nu doar în sfera istoriei limbii, ci și în cea a modernizării ei.
„Toată credința avem a ne ajuta cu limba latinească cea corectă, ba și cu surorile limbii noastre,
cu cea italienească, cu cea frîncească și cu cea spaniolească”. Preferința pentru împrumuturile
din italiană este caracteristică lui Maior care, și în proiectul de reformă ortografică, se orienta tot
spre această limbă.

2. Derivarea
Dintre reprezentanții Școlii Ardelene, Paul Iorgovici a susținut îmbogățirea lexicului prin
derivare, derivatele fiind preferabile împrumuturilor, deoarece „au rădăcina în limba noastră”.

3. Procesul reevaluării termenilor latini moșteniți s-a derulat pe două coordonate: 1. selectarea
cuvintelor vechi latinești, dintre care multe se mai păstrau doar în anumite graiuri, mai
conservatoare și reintroducerea lor în circuitul textelor elaborate de cărturarii Școlii
Ardelene (a deștinde – a coborî, arină – nisip)
și 2. Punerea la contribuție a mecanismului calcului semantic.
Mulți dintre învățații ardeleni susțineau cu precauție o schimbare bruscă (prin împrumut masiv) a
vocabularului, conștienți de ruptura pe care aceasta ar produce-o. De exemplu, Gh. Șincai era de
părere că termenii noi, care urmau să îmbogățească lexicul românesc sau să-i înlocuiască pe cei
nelatini, ar trebui căutați în lexicul de origine latină al graiurilor locale și în limba română veche.
Calcul semantic a dus la lărgirea sferei semantice a unor cuvinte vechi care, pe lîngă sensul de
bază din limba comună, s-au îmbogățit cu sensuri noi, științifice. Româna nu putea asimila brusc
un număr foarte mare de neologisme, de aceea calcul semantic a fost important. Unul din adepții
calcului semantic a fost Samuil Micu.
De exemplu, în lucrările de popularizare a științei elaborate de cărturarii ardeleni găsim exemple
ca:
Cheiță „claviculă”, cămară „ventricul”, plăcintă „placentă”, ghindă „glandă”, încheietură
„articulație”; curgător „fluid”, iuțime „viteză”, trîndăvire „inerție”, curgere „curent”; aplecare
„declinare”, opritoare „virgulă”, minunătoare „semnul exclamării”, micșoritor „diminutiv”.

Lucrări lexicografice

Paul Iorgovici, Observații de limba rumânească, 1799, Buda

Despre dicționare: „La fieștecare din științe se cer cuvinte alese, care altmintrelea nu se
întrebuințează în cuvintele cele de toate zilele. Pentru a nu le zăuita, oamenii cei aleși le-au
așezat în cărți tipărite, cu adevărata lor înțelegere pusă între vorbele cele proaste, după rîndul
literelor prin care încep. Cărțile de așa fel se numesc dicționare, iar cartea ce cuprinde în sine
regulile învățătoare cum trebuie să se întrebuințeze așa cuvinte după proprietatea limbii se
numește gramatică”.
Între împrumut și derivare, cele două căi principale de îmbogățire a limbii române, Iorgovici
optează pentru derivare. „După județul meu, mai bine este a împrumuta cuvinte din limba noastră
cea de rădăcină decît de aiurea”. Împrumutul nu înseamnă, de fapt, preluarea unor cuvinte din
această limbă, așa cum s-ar putea înțelege, ci derivarea, după model latin, a termenilor în a căror
componență urmează să intre baza de derivare și afixele. „Vorbele așa derivate se văd mie a fi
tocma ale noastre, pentru că în limba noastră sînt fundate din vorbele noastre, după regulele și
proprietățile a însei limbii deduse”. „În limba noastră multe vorbe sînt împreunate cu unele din
particulele acestea: a-, ad-, de-, des-, dis-, ex-, eș-, con-, cu-, ob, per-, pre-, pro-, re-, sub-, tri-,
trans-, in-, inter- ș.a.”. Îmbogățirea lexicală constă în fructificarea bazelor de derivare și a
afixelor moștenite. Derivatele sînt formate în conformitate cu specificul limbii, cu normele
originare (spre deosebire de împrumuturi). Derivarea nu este doar un mijloc de îmbogățire
lexicală, ci și unul de normare: „Prin derivație limba noastră se aduce la regule fixe, luate din
proprietatea limbii noastre”.
Pentru Iorgovici, derivatele sînt superioare atît față de împrumuturi, cît și față de perifraze (prin
brevilocvență, economia de mijloace). „Limbile cu atîta se socotesc mai alese, cu cît mai cu
scurte cuvinte mai mare înțelegere se arată. Natura omenească se bucură în vorbire de scurtarea
cuvintelor, precum este cunoscut din experienție. Acuma, au mai scurt e a zice duce iar înapoi au
reduce? Aicea măcar care va vedea cum e mai bine”.
Iorgovici nu s-a mulțumit doar să elaboreze o teorie a derivării, ci o și pune în practică, în
capitolul intitulat „Exemplurile”. „În dicționariu acela care va fi înscris Glosari, adecă carte
scurtă de cuvinte, se tîlcuiesc nomine și verbe după puterea rădăcinei din limba cea veche”. În
glosar, structura articolelor este următoarea:
Derivatul neologic propus – etimonul său latinesc – explicația acestuia în germană – traducerea
explicației în română.
DUCERE
ABDUCERE, abducere, wegführen, duce de aci.
ADDUCERE, adducere, herzuführen, duce aci.
DEDUCERE, deducere, begleiten, petrece pre cineva acas.
EDUCERE, educere, hinausführen, duce afară.
EDUCARE, educare, auferzeiehen, crește, duce de mînă cătră bine.
CONDUCERE, conducere, nützlich sein, fi de folos.
PERDUCERE, perducere, so weit bringen, duce pîn acolo.
PRODUCERE, producere, hervorführen, aduce încoaci, face a naște, crește.
REDUCERE, reducere, zurückführen, duce înapoi.
SEDUCERE, seducere, bei Seite führen, duce la o parte.
TRADUCERE, traducere, herüberführen, trece, aduce de astă parte.
TRADUCERE, übersetzen, scoate de pre o limbă în alta.

PLICARE
APPLICARE, applicare, hinzufügen, hinwenden, așeza la ceva.
ECSPLICARE, explicare, auslegen, erklären, tîlcui.
COMPLICARE, complicare, zusammenwickeln, învălui.
REPLICARE, replicare, antworten auf die Antwort, răspunde la răspunsul cuiva.
SUPPLICARE, supplicare, demütig bitten, ruga în genunchi.
DUPLICARE, duplicare, verdoppeln, îndoi, face de doao vițe.

PONERE
APPONERE, apponere, hinzusetzen, pune în ceva.
DEPONERE, deponere, niederlegen, pune jos.
DISPONERE, disponere, in die Ordnung stellen, pune în rînd, rîndui ici și colo.
ECSPONERE, exponere, aussetzen, pune afară.
COMPONERE, componere, zusammensetzen, pune împreună.
OPPONERE, opponere, entgegensetzen, punere împotrivă.
PREPONERE, praeponere, voransetzen, pune înainte.
PROPONERE, proponere, öffentlich darstellen, pune înaintea cuiva în față.
SUPPONERE, supponere, unterlegen, pune dedesupt, supune.

PORTARE
APPORTARE, apportare, herzutragen, purtare la ceva.
DEPORTARE, deportare, hinabführen, purta de sus în jos.
ECSPORTARE, exportare, hinaustragen, purta afară.
IMPORTARE, importare, einführen, purta ceva în.
REPORTARE, reportare, zurückbringen, purtare înapoi.
TRANSPORTARE, transportare, hinüberführen, trece dincolo, peste mare.
„Mai pre urmă, slobod este la fiecare a vorbi cum lui place. Mie mi-au plăcut cuvintele românești
care se trag iar din cuvinte românești, decît cele streine și mă voi ținea de aceste a noastre în
toate scrisorile mele. Daca nu vor plăcea românilor de acuma, am nădejde că se vor afla între
următorii noștri la care vor plăcea ce e a națiii noastre și se vor sîrgui a mai adaoge la folosul
națiii”.

Ion Budai-Deleanu, Lexiconul românesc-nemțesc, 1818 (manuscris)

Redactarea lucrării, încheiată în 1818, a început cu 35 de ani înainte.
Despre modelul occidental: „Toate neamurile Europii care au făcut cel mai întîi pas cătră cultură
mai întîi de toate s-au grijit de lexicon întru limba sa. Ba, luînd sama învățații neamurilor
politicite că lexicoanele au și alte daruri, adecă nu numa hotărăsc noimele cuvintelor și le fac
stătătoare, dară pun și întîiul temei învățăturilor, au așezat prin soțietăți de mai mulți procopsiți
întru limbi și au făcut lexicoane naționale, prin care s-au tălmăcit cuvintele limbii patrioticești,
precum au făcut Academia de la Crusca pentru italieni și Academia de la Paris pentru franțozi”.
Obiectivele: „Cînd am luat asupra mea datoria alcătuirii lexiconului românesc, cugetul mieu era
să adun toate cuvintele românești și să le înșir după alfabetul românesc, apoi să tălmăcesc
fieștecare cuvînt pe lătenie și acesta să fie un tom. Apoi, luînd cuvintele cele lătinești, să le
tălmăcesc pre românie și acesta să fie al doilea tom. Așijdere făcînd cu limba elinească,
italienească, franțozască și nemțască, să fac un lexicon în cinci părți și în zece tomuri. Am trebuit
să aleg pentru parte întîia acea limbă care este pentru românii de supt împărăția Austriii cea mai
de trebuință, adecă: limba nemțească.
Despre limba latină: „Limba latinească este adevărată mama limbii noastre și izvorul de unde au
purces limba românească. Afară de aceasta, limba latinească este una dintru cele mai învățate și
mai vechi în Europa și, drept aceasta, cea mai trebuincioasă la tot neamul românesc, fiindcă toată
învățătura și toate scrisorile cele mai vechi sînt alcătuite întru această limbă. Nice să paote zice
astăzi că este cineva în Europa învățat care nu va ști lătinește, măcar să fie între alte cît de
procopsit”.
Criteriile de selecție a cuvintelor în dicționar. Cel mai important criteriu: frecvența (răspîndirea)
cuvintelor. A înregistrat „toate acele cuvinte care sînt obicinuite la tot neamul, ori de la care
limbă să purceagă, căci, de vreme ce s-au priimit o dată de cătră tot neamul, nu să pot dzice mai
mult streine. Dintru care mai sus arătate urmează: a) că toate cuvintele obicinuite numa la o parte
de români și care nu să va putea dovedi că sînt adevărate strămoșești, adecă purcegătoare de la
limba latinească, acele nu pot să poftească să se puie la lexicon; b) toate cuvintele rusești și
sîrbești fără de nice o alegere și trebuință băgate la cărțile bisericești, avînd noi în locul lor altele
chiar românești mai vechi, trebuie să lipsească de la lexicon. Deci să nu bănuiască dumnelor
moldovenii cînd nu vor afla aice buclucuri, calabalicuri, fudulia, englendisirea, șeretlicul,
peșchiejul, tainul și altele de la turci și de la greci împrumutate. Nu să supere nici dumnelor
ardelenii și ungurenii cînd în zădar vor căuta chischineul, necrăvălăul, copirșăul și multe de
aceste. Despre provințialismurile celor din Țara Românească nu pot să dzic nimica, căci nu am
avut prilej a cunoaște mai de aproape dialectul muntenesc. Dzis-am mai sus și pentru cuvintele
vîrîte în limba noastră prin neprocopsiți tălmaci a cărților bisericești și poftoresc că acele nu au
nice un drept la limba noastră. Căci nu aflu nice o cuviincioasă pricină pentru ce să dzicem
precesta, avînd noi cuvîntul nostru precurată, pentru ce să dzicem spăsitoriu, spăsesc, izbăvesc,
avînd noi mîntuitoriu, mîntuiesc.
Excepții de la criteriul frecvenței: 1. Arhaisme sau regionalisme de origine latină: „Încerc amu să
dau cuvînt și celor ce doară să vor mira pentru ce am pus la lexicon multe cuvinte pînă acum
neauzite și neștiute. Mă mărturisesc că multe cuvinte de aceste s-au băgat la lexicon. Dară
trebuie a ști că toate acele cuvinte sînt chiar românești și veri că se află la cărțile vechi, veri că să
obicinuiesc și acum întru unele eparhii românești”.
2. Neologisme: „Pus-am la lexicon și mai multe cuvinte nu de mult de cătră cei mai aleși și
învățați dintru nație întrebuințate, care s-au împrumutat de la greci sau de la latini și însemnează
numiri obicinuite numa la învățături sau meșterii. Unele ca aceste poporul românesc nu le-au
avut pînă acum în obiceai. Toate acestea le-am însemnat cu o cruciță (+). Lîngă aceste am adaus
și eu altele ce să află acum priimite la toate neamurile Europii, precum: alianță, cabinet, echipaj,
bagaj, avangardă, modă etc., căci aceste sînt cunoscute la cei politiciți”.

Lexiconul românesc – latinesc – unguresc – nemțesc, cunoscut ca Lexiconul de la Buda, 1825.

Titlul complet: Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în
cursul a treizeci și mai multor ani s-au lucrat; este primul dicționar cvadrilingv al limbii române,
considerat o capodoperă filologică a Școlii Ardelene. În cele aproape 1.000 de pagini, lucrarea
cuprinde traducerea cvadrilingvă, sensurile și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte
ale limbii române.
Dicționar tipărit într-un singur volum; cuvîntul-titlu este scris atît cu alfabet latin, cît și cu alfabet
chirilic. De asemenea Prefața este scrisă atît cu litere latine, cît și cu grafie chirilică.
Este prima lucrare lexicografică colectivă, rodul unei prelucrări îndelungi. Forma primă a
Lexiconului, întocmită de Samuil Micu, a devenit în timp un dicționar cvadrilingv, ce a
beneficiat de revizia efectuată de: Vasile Coloși, Ioan Corneli, Petru Maior, Ioan Theodorovici,
Alexandru Teodori.
Dicționar explicativ (în care sensurile sînt indicate în filiație logică) și etimologic. Unele
etimoane latinești sau romanice sînt greșite, în încercarea de a fixa o origine latină (sau
romanică) unor cuvinte a căror etimologie era alta: ceti din lat. recito, clopot din lat. clocca, blid
din it. piato, clădi din lat. collatum, drag din lat. dirigo, grădină din it. giardino, grozav din it.
grossolano, ispită din lat. expeto, iute din lat. leviter, lacom din it. leccardo, ovăz din lat. avena,
zbor din lat. ex volo, alean din lat. alienus, marfă din it. merce etc.
Petru Maior, în Prefață: „Cînd pe parcursul acestei lucrări zic că un cuvînt sau altul pleacă de la
un anumit cuvînt latin, italian, spaniol, francez, nu vreau neapărat să dau de înțeles că românii au
adoptat acel cuvînt din latină sau din sus-pomenitele limbi, ci invoc numai comuniunea sau
înrudirea”.
Indicaţiile gramaticale, date la fiecare cuvînt-titlu, formează o altă trăsătură importantă a
dicţionarului, conferindu-i un evident caracter normativ. La substantive genul şi numărul sunt
marcate, fiind urmate de alternanţele vocalice şi consonantice (parte,-ărţi). La adjective se indică
forma pentru feminin şi pentru plural. La verbe se menţionează prezentul indicativ, infinitivul şi
participiul.
Autorii optează pentru modernizarea neologică a lexicului romînesc și pentru formarea unui
vocabular neologic de cultură generală. Lexiconul pune în circulație, în forme identice sau
apropiate de cele consacrate de româna modernă, foarte multe neologisme: adeverință, bal,
canapeu, delicat, examen, execuție, fantasie, galant, invenție, modă, noveale „gazete”, pompos,
securitate, taxă, umbrelă, visită. Sînt înregistrate numeroase neologisme aparținînd domeniului
tehnico-științific; de asemenea, unele maghiarisme ardelenești, slavonisme și turcisme.