Direcția națională

(Curentul istoric și popular)

În anul 1840 apare primul număr al revistei „Dacia
literară”; în Introducție sînt expuse principiile care
alcătuiesc programul revistei și care stau la baza acestui
curent foarte important din secolul al XIX-lea. „Dacia
literară” își propunea să publice cele mai bune scrieri
originale din toate celelalte „jurnaluri” românești,
indiferent de provincie. Precizînd că „moralul” (etica) va
alcătui pentru redactori un principiu sacru, Kogălniceanu
formula în același timp ideea instaurării unui spirit citic
obiectiv care urma să călăuzeazscă revista. Kogălniceanu
definește astfel scopul noii reviste: „țălul nostru este
realizația dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură
comună pentru toți”. Este denunțată mania imitației, care
„ucide duhul național”. Fiindcă „traducțiile nu fac o
literatură”, revista indică drept sursă de inspirație pentru
scriitori trecutul istoric, natura, tradițiile populare.
„Arhiva românească”, scoasă de Kogălniceanu, și
„Magazin istoric pentru Dacia”, editat de Bălcescu,
publică documente din trecutul celor două țări, iar în 1852
Kogălniceanu editează Letopisețele Țării Moldovei, în 3
volume. Limba cronicarilor intră în cercul larg al atenției
scriitorilor. Elementele de limbă veche sînt puternic
reprezentate în scrierile istorice, cum sînt cele ale lui
Bălcescu sau în operele literare de inspirație istorică ale
lui C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, Al.
Odobescu, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu.
Scriitorii influențați de romantism descoperă în același
timpul folclorul, în care găsesc argumente convingătoare
pentru apărarea bazei populare a limbii literare împotriva
exceselor reformatoare. O adevărată luptă de opinii se
poartă de-a lungul secolului al XIX-lea. Printre acestea,
își face loc și ideea construirii unei limbi literare avînd-și
bazele în graiul viu și în expresia lui poetică din poezia
populară. Doctrina curentului istoric-popular își găsește o
formulare deplină în seria de articole publicate de Al.
Russo sub titlul Cugetări în „România literară” din 1855.
Intervenția lui Russo are caracterul unei polemici care
vizează atît italienismul lui Heliade, curentul analogist al
lui A. Pumnul, cît și exagerăririle curentului latinist.
Curentele reformatoare sînt etichetate drept o formă de
„pedantism” și de „scholastică”. Viciul fundamental
comun tuturor teoriilor susținute de „pedantismul”
filologilor este, după Russo, ignorarea faptului că româna,
ca oricare altă limbă, este rezultatul unui proces
îndelungat, care și-a lăsat urmele asupra structurii ei.
Întoarcerea la un trecut îndepărtat, cînd româna abia se
desprinsese din latină, era o utopie. Eroarea purismului
latinist vine și din faptul că teoreticienii săi căutau doar
apropierile de latină și de limbile romanice, ignorînd
deosebirile care determină originalitatea limbii române.
Curentul istoric-popular susținea fundamentarea populară
a limbii literare, care trebuie căutată în limba folclorului.
Cea dintîi valorificare de prestigiu a limbii populare și a
creațiilor populare în sensul dorit de „Dacia literară” se
realizează prin opera poetică a lui V. Alecsandri.
Așadar, programul „Daciei literare” sintetiza idealurile
scriitorilor pașoptiști:
1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor
mediocre;
2. Crearea unei literaturi cu specific național: în loc să
imite scriitorii străini, românii ar putea avea o literatură
autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor (folclorul
face obiectul preocupărilor teoretice, dar devine și sursă
importantă de inspirație; natura face obiectul unor relatări
de călătorie; istoria este privită ca model pentru
contemporani);
3. Lupta pentru unitatea limbii;
4. Dezvoltarea spiritului critic (prin introducerea
conceptului de critică obiectivă).

Momentul Titu Maiorescu

Introducerea oficială a alfabetului latin
Introducerea oficială a alfabetului latin marchează o nouă
etapă în discuțiile privitoare la limba literară. Acceptarea
scrierii cu litere latine, în care filologii Școlii Ardelene
avuseseră inițiativa, a avut de înfruntat o serie de
obstacole determinate de cele două tendințe dominante
susținute, pe de o parte, de reprezentanții curentelor
reformatoare, în special de cel latinist, și, pe de altă parte,
de curentul istoric-popular. Discuțiile se mută din paginile
publicațiilor în interiorul Academiei Române. Înființată în
1866, sub denumirea de Societatea literară română,
devenită în 1867 Societatea Academică Română, iar din
1879 Academia Română, noul for științific era format, pe
lîngă munteni și moldoveni, din transilvăneni (T. Cipariu,
G. Barițiu, Gavril Munteanu), precum și dintr-un
reprezentant al Bucovinei, I. G. Sbiera, fost elev al lui
Aron Pumnul și succesorul acestuia la Catedra de limbă
română de la Gimnaziul Superior German din Cernăuți.
Contribuția lui Titu Maiorescu la impunerea
principiului fonetic în ortografie
Preocupările sale în legătură cu ortografia datează din
1866, cînd mentorul Junimii publică în „Convorbiri
literare” studiul Despre scrierea limbii române, aspect
asupra căruia revine în aceeași revistă în 1867 și 1873.
Studiul lui Maiorescu exprimă, de fapt, punctul de vedere
al Junimii, unde se discutase, începînd cu anul 1864,
adoptarea unui sistem ortografic cu litere latine pentru
revista „Convorbiri literare”. Maiorescu observă că
proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au
bucurat de popularitate, ci dimpotrivă.
La sesiunea Societății Academice din 1867 singurul care a
susținut principiul fonetic a fost filologul bucovinean I.G.
Sbiera. Multe din ideile cu care Maiorescu și-a îmbogățit
de-a lungul timpului proiectul său ortografic au fost
preluate, așa cum a arătat Flora Șuteu, din programul
propus de I.G. Sbiera. Propunerile lui Maiorescu s-au
impus după mai mulți ani, întrucît criticul junimist le-a
susținut cu o logică foarte severă și cu argumente
lingvistice solide. Maiorescu s-a declarat adeptul
principiului fonetic temperat prin unele necesități
etimologice.
Una din ideile adepților scrierii etimologice era păstrarea
tuturor semnelor alfabetului latin, fără introducerea
semnelor diacritice pentru a nota semnele specifice limbii
române. Ei făceau deosebire între sunetele „primitive” (a
din ac < lat. acus, s din stea < lat. stella etc.) și cele
„derivate” (ă din casă < lat. casa, î din întîi < lat.
antaneus, ș din șed < lat. sedo, z din zic < lat. dico etc.).
Literele trebuiau să reflecte „natura” limbii, iar această
„natură” era pentru latiniști forma latinească a cuvîntului,
adică etimonul. După partizanii tezei latiniste, trebuia să
se scrie mana pentru mînă, frundia pentru frunză, audiu
pentru aud, vediu pentru văd etc., pentru a face vizibilă
forma latinească, ascunsă sub cea „coruptă” din română.
Maiorescu arată în studiul său că nu pot fi adoptate toate
semnele alfabetului latin, deoarece ele sînt prea
numeroase pentru scrierea limbii române; pe de altă parte,
ele sînt insuficiente pentru a nota toate semnele specifice
limbii române. Pentru sunetele românești „derivate”
(adică inexistente în latină), Maiorescu cere notarea lor cu
semne diacritice ca în ortografia actuală. La început, nu a
acceptat în scriere pe î, considerîndu-l „o nuanță de
umbrire mai adîncă decît ă” și fără funcție gramaticală.
Așa se explică de ce în „Convorbiri” î era evitat și înlocuit
fie cu ă (se scrie deci mănă în loc de mînă), fie cu i (riu în
loc de rîu). Ulterior, Maiorescu a renunțat la această idee,
recunoscînd că î a intrat în uzul general și că trebuie notat
ca atare.
Pentru Maiorescu era important în scrierea fonetică nu
„un fonetism absolut”, ci o restrîngere măsurată a
numărului de semne care să facă posibilă reproducerea
sunetelor importante, atîtea „cîte sînt absolut necesare
pentru deosebirea înțelesurilor cuvintelor și a formulelor
flexionare”. Literele, precizează Maiorescu, sînt „semne
esențial logice și nu simplu fonetice”. Maiorescu a intuit
foarte exact deosebirea dintre sunet și ceea ce numim
astăzi fonem. Sunetele „derivate” răspund unei funcții
gramaticale de diferențiere: ă din laudă față de a din
lăuda deosebește prezentul de imperfect; ț în pereți, ș în
pași deosebesc pluralul față de singular. Făcînd apel la
argumentul dependenței raționale a regulii fonetice de
principiul logic în scrierea limbii, Maiorescu a
fundamentat scrierea fonetică pe baze fonologice.
Maiorescu a supus unei critici severe etimologismul
latinist. În esență, constată el, limba este într-o
permanentă transformare, adevăr ignorat de curentul
latinist, care încerca să restituie foneticii românești
formele ei vechi, etimologice: „să se arunce limba cu
secole înapoi”. Schimbările considerate de latiniști drept
rezultatul „corupției” de-a lungul veacurilor reprezintă în
fond un stadiu firesc al evoluției. Sistemul ortografic ce
urmează să fie stabilit acum nu va mai corespunde cu
exprimarea urmașilor; uzul va impune alte forme, altă
pronunțare, care vor trebui să se reflecte în ortografie.
Cine pierde din vedere acest lucru uită că principiul
fonetic reprezintă însăși viața limbii și este o condiție a
înțelegerii ei de către vorbitori. Dimpotrivă, principiul
etimologic, care contrazice ideea de evoluție a limbii, este
o piedică și un pericol pentru dezvoltarea intelectuală a
unui popor. Sistemul apărat de Maiorescu are în vedere și
scopul legat de accesibilitatea scrierii, asociat de el cu
ideea progresului intelectual al comunității.
Scrierea etimologizantă susținută de Cipariu, Laurian și
Massim a fost acceptată de Societatea Academică în
1869, hotărîrea ducînd la demisia lui Maiorescu. Proiectul
ortografic etimologizant prevedea scrierea lui z, ș, ț ca d,
s, t; se notează k', g' prin ch, gh; reduplicarea literelor se
păstrează acolo unde există o justificare etimologică; ț se
notează ci în cuvinte ca glacia „gheață”, facia „față”; z se
admite în cuvintele străine, nelatine, în terminații notîndu-
se ca di: lucrediu „lucrez”; se introduc accentele acut,
grav și circumflex – accentul acut pe e și o, adică é și ó,
notează diftongii ea și oa, accentul grav se folosește la
perfectul simplu al verbelor: laudà „lăudă”; accentul
circumflex se pune la „sunetul nazal” î: vênt, câmp, rîu;
apostroful notează forma articulată a substantivelor: cas'a.
Ministerul Instrucțiunii a impus școlilor, de asemenea, un
sistem etimologizant greoi. Dezbaterile au fost reluate în
1880; Maiorescu a propus principiile prezentate în studiul
său. Concesiile pe care le-a făcut etimologismului sînt:
scrierea cu s dublu a cuvintelor de origine străină (rassă),
scrierea cu z, respectiv dz, în funcție de originea nelatină
sau latină a cuvintelor (zare, dar rîdzi); redarea grupului
șt(i) prin sc(i) (Bucuresci). La vot, etimologiștii au mai
obținut și alte concesii, cum ar fi păstrarea în scriere a lui
u final. De asemenea, sunetul î trebuia scris î, â sau ê, în
funcție de proveniența lui din una din aceste vocale.
Concesiile făcute scrierii etimologice prin reforma din
1880 sînt criticate de Ovid Densusianu, care considera că
singurul principiu care trebuie admis este cel fonetic.
Ortografia fonetică se impune decisiv în 1904.
Principalele modificări făcute, la propunerea lui
Maiorescu, care aduce ca argument principal uzul, sînt: se
suprimă dz, păstrîndu-se numai z, imdiferent de originea
cuvintelor; é și ó, marcînd diftongii sînt înlocuiți cu ea,
oa; grupul sci se înlocuiește cu ști; se acceptă scrierea cu
î, exceptînd cuvîntul român și derivatele lui, se suprimă u
final.

Cultivarea limbii în concepția lui Titu Maiorescu

În studiul cu caracter polemic Limba română în jurnalele
din Austria (1868), Maiorescu observă că modul în care
este folosită limba română în publicațiile de peste munți
„nu mai îngăduie tăcerea”, întrucît stilul acestor periodice
amenință să ducă la denaturarea spiritului național.
Pericolul este cu atît mai mare cu cît autorii nu par să aibă
conștiința unui astfel de rău, ci dimpotrivă, au sentimentul
că sînt „cei mai buni stiliști ai literaturii române”. Sînt
supuse unui rechizitoriu sever mai multe periodice, printre
care „Albina”, „Telegraful român”, „Transilvania”,
„Familia”. Obiectul criticii îl formează, în esență,
următoarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele
respective: germanismele introduse în română prin
traducerile cuvînt cu cuvînt, stilul confuz, greșelile în
folosirea cuvintelor, din dorința de a afișa o falsă
originalitate.
Maiorescu critică stilul „exagerat”, caracterizat prin abuz
de cuvinte. El ia atitudine față de introducerea inutilă a
unor termeni noi în locul sinonimelor mai vechi, dar și
față de întrebuințarea nejustificată a unor cuvinte vechi
sau cu sens diferit față de cel actual, creîndu-se astfel o
falsă originalitate.
În 1873, ținta criticii sale severe o formează publicația
bucureșteană „Revista contemporană”, avînd în fruntea ei
pe Pantazi Ghica, G. Sion, V.A. Urechia. Studiul se
intitulează Beția de cuvinte, cu subtitlul Studiu de
patologie literară. Sînt criticate împrumuturile inutile,
pleonasmele, neglijențele stilistice, bombasticismul
expresiei. Aceeași poziție intransigentă, da data aceasta
față de stilul oratoriei parlamentare a vremii, o găsim în
Oratori, retori, limbuți (1902). Sînt vizați liberalii Nicolae
Blaremberg, Nicolae Ionescu, I. Brătianu.
În studiul Direcția nouă în poezia și proza română
(1872), Maiorescu își exprimă îngrijorarea cu privire la
valul de neologisme care reprezentau pentru el „o
adevărată îmbolnăvire literară”. În studiul Neologismele
(1881): „Trebuie să vorbim în contra acelor neologisme
de prisos care se strecoară prin scrierile noastre și ne
înstrăinează limba din ce în ce mai mult de înțelesul ei
popular. Pentru ce să zicem, de exemplu, este suficient,
cuvînt pe care nu îl înțelege nici un țăran român, și să nu
zicem este de-ajuns, cuvînt de origine asemenea latină,
însă înțeles de toată lumea? Tot așa va trebui să zicem a
ajunge la ceva în loc de a parveni, agerime în loc de
sagacitate, adîncit în loc de aprofundat, dinadins în loc
de cu intențiune, deșertăciune în loc de vanitate, a aiuri în
loc de a delira, aprig în loc de avid, a încredința în loc de
a confia, a lua asupră-și în loc de a asuma, îmbunătățire
în loc de ameliorare. Sîntem încredințați că numai cu
puțină luare-aminte la această regulă, stilul multor
scriitori de ai noștri s-ar îndrepta și s-ar face adevărat
românesc din prea împestrițat și străin ce este astăzi”.
Maiorescu susținea acceptarea termenilor noi cînd aceștia
introduc noțiuni noi.
De asemenea, Maiorescu indică aceste 4 reguli:
1. „Acolo unde pe lîngă cuvîntul slavon există în limba
românească populară un cuvînt român, cuvîntul slavon
trebuie să fie depărtat și cuvîntul român păstrat. Vom zice
dar binecuvântare și nu blagoslovenie, vom zice
preacurată și nu precistă, bunavestire și nu
blagoveștenie”.
2. „Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvînt
de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist.
Vom zice dar: împrejurare și niciodată cercustanță sau
circonstanță, binecuvîntare și nu benedicțiune etc.”.
3. „Acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvînt, iar
ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvîntul
întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea
franceză”.
4. „Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba
română și înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greșeală și
este cu neputință”.
Maiorescu vede explicația abuzului de neologisme în
necunoașterea de către scriitori a posibilităților reale ale
limbii române. Eliminarea din limbă a elementelor vechi,
devenite populare, indiferent de originea lor, ar fi fost o
mare eroare. Poziția lui Maiorescu în privința
neologismelor nu este lipsită de o anumită rigiditate, însă
aceasta trebuie înțeleasă în contextul epocii.