CURENTE ŞI DIRECŢII ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII

ROMÂNE LITERARE LA MIJLOCUL SEC. AL XIX-LEA: CURENTUL

LATINIST, CURENTUL ISTORIC- POPULAR, DIRECŢIA ANALOGISTĂ
(PUMNISTĂ), DIRECŢIA ITALIENIZANTĂ.
DOCTRINE, REPREZENTANŢI, REALIZĂRI

Curentul literar este greu de definit el desemnând o realitate de o complexitate uriaşă în continuă
prefacere şi reaşezare în primul rând recalcitrantă la etichetări şi delimitări stricte definitive.

Secolul al XIX-lea ocupă un loc aparte în evoluţia limbii române literare prin amplele mutaţii, cu
adevărat fundamentale, care au orientat-o pe un drum cert de modernizare, nescutită de contradicţii şi de
frămâmtări evidente, mai cu seamă, în soluţiile adoptate în procesul de unificare şi normare a acestei
variante. Este un secol în care au fost identificate câteva tendinţe având reprezentanţi dintre cei mai
cunoscuţi cărturari ai vremii, tendinţe care uneori au luat accente extreme, în neconcordanţă cu linia
firească, naturală a limbii vorbite.
Distincţia are în vedere faptul că o modernizare prin care se întăreşte specificul originii sale
latine, ca structură, fără artificii şi excese, nu trebuie să se confunde cu „intervenţii estetice“ care prin
soluţiile şi tiparele impuse să afecteze însăşi natura limbii .
Continuându-se dezideratul fundamental al Şcolii Ardelene de întărie a fondului latin moştenit al
limbii române, în procesul firesc de modernizare manifestat puternic în secolul al XIX-lea s-a urmărit, în
fapt: o revalorificare mai intensă a fondului moştenit; promovarea împrumuturilor din limbi romanice
(franceza şi italiana) cu care româna este apropiată prin origine, fixându-se norme în consecinţă. Este o
linie care a depăşit exagerările timpului, menţinându-se benefic şi în secolul al XX-lea.
Principiile, care nu s-au dovedit viabile, dar care, la vremea respectivă (mai ales în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea) au fost susţinute cu destulă tărie de cei care le-au iniţiat, vizează:
- relatinizarea limbii române printr-o purificare de elementele cu alte origini şi impunerea unor
norme specifice latinei (începând chiar cu sunete precum [ă, î, ţ, z, ş] nerecunoscute, deoarece nu
existau în latină). Promotori cunoscuţi au fost A.T. Laurian şi T. Cipariu;
- italienizarea limbii române, plecându-se de la ideea că cele două limbi (italiana şi româna) nu
sunt limbi distincte, ci dialecte ale unei limbi, care la început s-a vorbit în Italia, iar influenţele
diferite exercitate în timp asupra lor au condus la deosebirile existente. Sunt idei susţinute de I.
Heliade Rădulescu, care urmează şi unele păreri ale lui P. Maior;

1
 - purificarea limbii printr-un proces de „românizare“, adică de adaptare a tuturor cuvintelor
noi, prin analogie, prin filtrul legilor care au funcţionat în limitele fondului latin moştenit. Aron
Pumnul, teoreticianul acestei tendinţe analogiste (= pumniste), propune un adevărat sistem de
modificări bazate pe formele vechi de limbă, ajungându-se astfel la formaţii stâlcite şi chiar ridicole
(de ex. plântă (plantă), formăciune, limbistică, scriemânt (ortografie), tâmplământ (istorie), năciunal
(naţional) ş.a.).
Absolutizarea cu obstinaţie (teoretică şi, mai ales, practică) doar a unei componente sau a alteia a
avut şi consecinţe care nu au reuşit însă să se impună în cursul evolutiv al limbii române literare din
secolul următor.
Disputele de natură lingvistică din perioada 1828-1870 indică delimitarea clară a două atitudini
caracteristice:
1.Cea aparţinând curentului tradiţional-istoric sau popular istoric, constituit spre jumătatea sec. al
XIX-lea: 1840-1870. Programul revistei Dacia literară, publicat de Mihail Kogălniceanu prin care
se milita pentru „o limbă şi o literatură comună pentru toţi“, pentru o literatura originală care să
stopeze excesul de traduceri („traducţiile nu fac o literatură“), sugera şi o întoarcere spre izvoare
naţionale de inspiraţie, adică spre istorie şi creaţie populară. Un reflex corespunzător acestui
program se observă şi în producţiile literare din această perioadă (a doua jumătate a secolului al
XIX-lea), nu numai ca tematică, ci şi ca realizare lingvistică, mai cu seamă în operele iniţiatorilor şi
susţinătorilor aşa-numitului curent istoric-popular (începând cu M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu,
Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, N. Bălcescu, Al. Russo, V. Alecsandri, Al. Odobescu şi continuând
cu M. Eminescu, T. Maiorescu sau I.L. Caragiale) care susţineau perfecţionarea limbii din interior,
pe baza modelelor oferite de literatura religioasă (cu normele ei unitare) şi graiurile populare (cu
ajutorul cărora urma să se realizeze sinteza unificatoare) şi înnoirea vocabularului, cerută de noile
descoperiri omeneşti, cu împrumuturi ( în primul rând, romanice) ce trebuiau adaptate obligatoriu la
sistemul fonetic şi morfologic românesc;
2 Cea aparţinând curentului subiectiv şi erudit, reprezentat de Timotei Cipariu, August
Treboniu Laurian, Gheorghe Săulescu, Ioan C. Massim- latinizanţi, Ion Eliade Rădulescu (în a doua
perioadă)- italienizant, Aron Pumnul- romanizant, care, privind fenomenul lingvistic ca pe un obiect
a cărui modelare se poate face din exterior au susţinut purismul lexical .
Alături de problemele legate de unificarea limbii literare, în care scriitorii s-au pronunţat, atât
luând poziţie din punct de vedere teoretic, cât şi modificîndu-şi particularităţile strict regionale ale
propriilor opere, epoca 1840-1870 a mai fost dominată de o tendinţă permanentă: normarea limbii
literare. Se poate presupune că în jurul anului 1870 exista deja o limbă literară unică, formată pe baza
unei norme supradialectale, deşi excepţiile şi inconsecvenţele n-au lipsit nici după această dată.
2
 Norma se exercită în două direcţii principale: înlăturarea formelor strict regionale, fie ele
munteneşti sau moldoveneşti şi înlăturarea elementelor arhaice din limba literară, cu excepţia cazurilor
în care acestea au funcţie stilistică. Tendinţa este, deci, dublă: pe de o parte norma se exercită în sensul
unificării, cel puţin în teorie supradialectală, iar pe de altă parte în sensul modernizării tuturor
sectoarelor limbii literare.
Adoptând o poziţie echilibrată în ceea ce priveşte prelucrarea fondului lingvistric autohton şi
acceptarea împrumuturilor, scriitorii din această perioadă au contribuit substanţial la perfecţionarea
limbii române literare, proces evident şi azi inclusiv prin numeroasele acţiuni de cultivare a limbii care
se alătură înnoirii mijloacelor de exprimare realizate prin creaţii literare, dar şi prin lucrări reprezentative
pentru domeniile ştiinţei şi ale culturii româneşti în ansamblul ei.
O problemă de dispută mai accentuată, după 1840, este legată de primenirea vocabularului
românesc, conturându-se, în esenţă, două direcţii distincte:
- o linie marcată de criterii savante, reprezentată de curentele latinist, italienist şi analogist;
- o linie cu caracter naţional (popular), caracterizată prin promovarea formelor lexicale
specifice uzului.
Se detaşează, astfel, opţiunea pentru îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi,
recomandându-se ca sursă limbi de cultură şi, cu precădere, cele din aria latino-romanică (uneori şi cu
accente puriste).
Curentul italienist
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, influenţa italiană a căpătat dimensiuni din ce în ce mai
mari. Cel dintâi dintre români în opera cărora găsim cuvinte italieneşti este Stolnicul Constantin
Cantacuzino (a doua jumătate a sec . al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea).
Heliade –Rădulescu credea şi susţinea că româna şi italiana sunt , nu două limbi surori, cum se
spunea, ci două dialecte ale aceleiaşi limbi. Prin urmare, a împrumuta cuvinte italieneşti nu însemnează,
pentru români, a îmbogăţi limba lor cu elemente „străine”, ci cu elemente de aceeaşi origine ca cele
româneşti. Iată propriile afirmaţii ale lui I.H. Rădulescu: „... Fiindcă această Gramatică a fost prescrisă
mai înainte de hotărîrea societăţii1 a rămas de o cam dată aşa; însă făgăduiesc cinstit că, de va avea
Gramatica norocirea de a mai da odată la tipar, se va vedea curăţită ca să semene întru toate cu ce
italienească, buna ei sor...”(Gramatica, p.XIV.) Mai târziu el se pronunţă direct , cu argumente, în acest
sens în „Curierul românesc” (din 1839, nr.53) :”... Cînd însă vedem că limba italianului simplu este tot
aceea cu a românului simplu;vrînd a ne cultiva limba, fireşte că trebuie să luăm tot drumul care au luat
fraţii noştri, şi prin urmare nu numai cuvintele ce ne lipsesc trebuie să le luăm şi să le facem întregi
cum le-au şi făcut şi italienii, ci şi ortografia lor trebuie să o îmbrăţişăm;şi prin urmare pe acelaşi drum
1
„Societatea literară”
3
să mergem cum au mers şi autorii italieni ca să-şi formeze limba literară den limba norodului,
curăţind-o de provinţialismuri şi de sunete groase, care put a mojicie, barbarie şi robie.”2
Aplicarea practică a acestor idei o face în lucrarea Paralelism între dialectele român şi italian
sau forma ori gramatica acestor două dialecte, unde se descriu şi se interpretează fapte gramaticale
aparţinând ambelor limbi cu ajutorul concepţiei arătate mai sus. I.H. Rădulescu nu se limitează la
aspectul teoretic sau ştiinţific al problemei, ci foloseşte limba modificată astfel de dânsul în scrieri
literare propriu-zise.
Italiana a influenţat, înaintea lui I.H. Rădulescu şi altfel decât pe acesta, pe Ienăchiţă Văcărescu,
în gramatica acestuia, intitulată „Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orînduelelor
grammaticii rumâneşti”, Râmnic, 1787. Este vorba de terminologia gramaticală, împrumutată din
modelele italieneşti după care s-a condus la întocmirea lucrării sale şi adaptată, fonetic şi morfologic, la
sistemul limbii noastre (exemple: grammatica, pronunţie, nome şi pronome, propoziţione, adverbiu,
congiunţione, dimonstrativu, carateru etc.3 Această terminologie nu s-a impus. Odată cu trecerea
timpului, a crescut influenţa franceză, care s-a impus şi aici, în sensul că termenii enumeraşi mai sus au
cătătat aspectul pe care-l au până astăzi sub influenţa termenilor similari din franceză.
Curentul italienist nu s-a bucurat de succesul pe care îl sconta iniţiatorul lui.
Ideile Şcolii ardelene se leagă de un alt moment important în cultura Transilvaniei, intitulat
Curentul latinist şi reprezentat prin: August Treboniu Lurean, Timotei Cipariu, Aron Pumnul. Legătura
dintre cele două momente este realizată nu numai printr-un fond comun de preocupări lingvistice şi
istorice, dar şi prin lucrări corespunzătoare: gramatici, dicţionare. Oricât de multe şi importante sunt
elementele comune, deosebirile sunt prea mari ca să justifice confundarea celor două momente. Este
adevărat că în Curentul latinist se regăsesc cele mai multe dintre ideile existente în Şcoala ardeleană, dar
ele sunt atât de deformate în sensul exagerărilor latiniste, încât reprezentanţii curentului au fost
stigmatizaţi, pe bună dreptate, drept „stricători de limbă”4
Peste vechea cultură vine curentul latinist, prin cărţi, gazete şi oameni (G. Lazăr, Laurian, Ilarian,
Bărnuţiu etc.) şi curentul francez. Curentul latinist a fost mai slab în Moldova decât în Muntenia, unde
urmele lui şi azi încă n-au murit cu totul, dovadă persistenţa ortografiei “academice” la oamenii culţi din
Muntenia, dovadă frazeologia naţionalistă mai în floare în Muntenia. Şi nu e mult de tot de când
Bucureştiul ţinea sus steagul latinismului (Revista contemporană) împotriva spiritului critic
moldovenesc. Că acest curent a fost mai tare în Muntenia, o mărturisesc şi contemporanii. Aşa, Mihail
Kogălniceanu, în al sau Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţionala,1843, zice:
“În mine veţi găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuiez la sporirea romanomaniei,
2
I.H.Rădulescu, Opere II, Ed. D. Popovici, Bucureşti, 1943,p.549-550
3
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu – Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1971, p 509
4
Nicolescu, Aurel, Şcoala ardeleană şi limba română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.15
4
adecă mania de a ne numi români, o patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania şi la unii din
scriitorii din Valahia.” Şi continuă stăruind asupra acestei manii sau patimi, pe care o ridiculizează.
De asemenea şi A. Russo :“Reacţia în contra apucăturii literaturii de astăzi trebuie să vie, de acum încă,
lauda Moldovei e de a nu prea fi dat în asemenea rătăciri”, lucruri scrise cel puţin în 1855, când apărea
România literară, când adica şi-a scris Cugetarile.
Eliminarea cuvintelor străine, unii latinişti o recomandau nu dintr-un principiu purist, ci din
dorinţa de a realiza un vocabular comun tuturor românilor, întrucât, de exemplu, cuvintele turceşti şi
neogreceşti nu erau înţelese în Transilvania, iar cele maghiare şi nemţeşti în Muntenia şi Moldova.
Prima lucrare importantă care inaugurează acest curent este Tentamen criticum în originem,
derivationem et forman linguae Romanicae in utrague Dacia vigentis vulgo Valachicae a lui August
Treboniu Laurian. Pornind de la ideea pe care a avut-o şi Petru Maior, că limba latină adusă în Dacia a
rămas neschimbată, Laurean studiază în această lucrare gramatica unei limbi presupuse de el
românească. El întrece pe Maior în ce priveşte data la care înainte am avea o limbă română propriu-zisă,
întrucât afirmă că forma limbii latine din epoca lui Traian s-a conservat nemodificată, afară de
„barbarismele introduse prin relaţii cu naţiunile vecine înconjurătoare, care, deşi n-au exercitat nici o
influenţă asupra formei gramaticale, au murdărit totuşi destul puritatea limbii” 5. Aceste „barbarisme”
trebuie înlăturate şi, mai mult decât atât, limba însăşi, adică „forma ei” trebuie refăcută, readusă la
origine sau, cel puţin la secolul al XII (cum voia P.Maior).
Această lucrare este, de fapt, o gramatică a limbii române aşa cum o vedea el, precedată de două
capitole, în care autorul se ocupă de locul limbii române între limbile romanice şi, respectiv, de metoda
de reconstruire a ei. Partea gramaticală propriu-zisă are două diviziuni principale:
pars analytica, în care intră analysis vocalis (fonetica), analysis verbalis (morfologia) şi formarea
cuvintelor;
pars syntactica (cu sintaxa părţilor de vorbire şi sintaxa propoziţiilor).
„Laurean a întocmit gramatica unei limbi care n-a existat niciodată şi care nu poate exista decât, la ideal,
adică în mintea unui om stăpânit despotic de o idee fixă, care nu era nici măcar ştiinţifică, ci put şi
simplu politică”6
Alt reprezentant al curentului latinist din această perioadă este Timotei Cipariu. Era un foarte
bun cunoscător al limbii noastre vechi . A început să publice studii asupra ei, sub titlul „Principia de
limba şi de scriptura”, în „Organul luminărei” din Blaj, retipărite într-un volum (1866). Aceste cercetări
i-au servit la elaborarea lucrării Elemente de limbă română după dialecte şi monumente vechi (1854),
socotită drept cea dintâi încercare de gramatică istorică a limbii noastre.

5
Lazăr Şăineanu - Istoria filologiei române, Bucureşti, 1895, p. 132- 133
6
Iorgu Iorgan- Istoria limbii române (pe-nţelesul tuturor), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 97
5
 O altă gramatică a lui Cipariu, apărută la Blaj, în 1855, sub titlul „Compendiu de gramatec’a
limbei romane”, care prezintă un interes deosebit prin faptul că este descriptivă şi se întemeiază pe
limba contemporană, cu extrem de puţine trimiteri la limba veche.
După 1848, au întocmit gramatici destul de numeroşi oameni, mai toţi profesori. Lucrările lor
merită menţionate, fiind, într-o măsură mai mare sau mai mică, „latiniste” prin concepţia autorilor lor:
- I.G.Codru a întocmit un extras din „Tentamen criticum” al lui Laurean, numit Rudimentele gramaticei
romane şi diverse anotăciuni pentru usulŭ şcolarilorŭ începători... Bucureşti, 1848, cu scopul de a
„populariza” opera aceata grea şi inaccesibilă ( din cauza redactării ei în limba latină).
- G.I. Munteanu este autorul unui manual „Gramatica romana pentru clasili gimnasiali inferiori....,
Braşov, 1860.
- I. C. Massim, coautor al primului dicţionar academic, are şi el o gramatică „Elememte de gramatică
romana” care seamănă cu a lui Laurean. Este , deci, un latinist radical, mai puţin moderat decât
Cipariu.
Cu toate exagerările pe care le-au promovat, legate în primul rând de relatinizarea prin raportare
riguroasă la latina clasică, reprezentanţilor curentului latinist li se recunosc şi merite incontestabile: au
adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române; au contribuit la înlocuirea alfabetului
chirilic cu alfabetul latin, au identificat şi cercetat elementul moştenit, au modernizat vocabularul prin
introducerea masivă de neologisme latino-romanice, au publicat gramatici şi dicţionare.

O tendinţă puristă, respinsă atât de reprezentanţii curentului tradiţional-istoric, cât şi de latinişti,

(a fost cea cunoscută sub numele de curentul analogist ) purismul românesc, ciunism sau şcoală
fonetică bucovineană), reprezentată, la Cernăuţi, de ardeleanul Aron Pumnul (1818-1866). A elaborat
un sistem de scriere caracterizat ca „etimologiam românesc” sau ca „pseudofonetism”. În timp ce
latiniştii, adepţi ai scrierii etimologice, nu ţineau cont de legile fonetice care duseseră la transformarea
fizionomiei cuvintelor de la latină la română, Aron Pumnul le-a extins acţiunea, în baza analogiei, şi
într-o perioadă când ele nu mai acţionau. Conform sistemului său, neologismele romanice trebuiau
aduse la forma pe care ar fi avut-o dacă s-au fi mostenit din latină.
Aron Pumnul care a fost la început latinist, sub influenţa lui Cipariu, dar dându-şi seama că
latinismul constitue o piedică în răspândirea cunoştinţelor necesare oricărui om, a imaginat un sistem
lingvistic mai accesibil, pe care îl caracterizează astfel: „... scrie cum vorbesci, însă vorbesce, scrie şi
formeadză fiecare civînt aşa, ca să fie regulariŭ, uşor de rostit şi dulce sunătoriŭ. S-ar pute pare, cuiva
că noi am trecut cu vederea analogiea, care este regula cea mai strînsă în formarea cuvintelor;
...regularitatea este însăşi organismul limbii, regularitatea ăn formarea cuvintelor din rădăcinele lor şi

6
scoaterea rădăcinelor din cuvintele deduse este organismul cel din lontru, iar organismul cel din afară
stă în regularitatea schimbării finalului cuvintelor şi a ţeseturei cuvintelor în judecăţi drepte”.7
A.Pumnul nu este, cum se vede din acest citat, un latinist, dar seamănă cu Laurean şi cu Cipariu
în ce priveşte ideea că limba poate şi chiar trebuie să fie modificată de oameni, prin voinţa lor, în
vederea realizării unor scopuri, care, în cazul de faţă, diferă de la latinişti la analogistul A. Pumnul. Şi el
vrea o modificare a limbii (îi spune „regularitate”), în sensul generalizării modificărilor fonetice,
indiferent de cronologia lor, ba chiar contra acesteia: supunerea tuturor cuvintelor la schimbările pe care,
în mod natural, le-au suferit numai unele dintre ele. Pumnu nu înţelege că „legile” fonetice au o anumită
durată, că numai sunetele din cuvintele existente în limbă în momentul când începe, ca şi momentul
când încetează acţiunea lor, suferă modificările respective. Exemple ale analogismului: deoarece lat.
vestimentum, moştenit, a dat rom. veşmînt (la fel jurămînt, legămînt ş.a.) trebuie să spunem
despărţămînt (nu departament), evenemînt (nu eveniment) etc. Tot aşa năciune (nu naţiune), ocupăciune
(nu ocupaţiune)ş.a., după modelul lui rugăciune < lat. rogationem etc.
În acelasi timp, civilizaţia apuseana, în forma germană, continua să străbată mai departe,
producând şi un efect rău: stricarea limbii.
Muntenia, în acest veac — vorbind până pe la 1880 — se caracterizează prin lupta revoluţionară
împotriva vechiului regim şi prin inferioritatea culturii. Muntenia reprezintă voinţa şi sentimentul, pe
când Moldova mai cu seamă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară; ea îşi cheltuieşte energia în
lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi. Moldova face o
operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi
formele cugetării apusene.
De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptisti; în Moldova, o legiune de spirite
critice şi de literatori.
Curentul istoric-popular
Împotriva exagerărilor, nu numai ale lui H. Rădulescu, ci şi ale Şcolii ardelene, care continua să
exercite o influenţă asupra spiritului public din toate provinciile, a reacţionat Şcoala critică
moldoveană, cum a denumit G. Ibrăileanu gruparea de la revista Dacia literară (1840), alcătuită din M.
Kogălniceanu, V. Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negruzzi.
Teoreticianul acestei şcoli a fost mai cu seamă A. Russo. Ideile acestui profund gânditor în
probleme lingvistice sunt: limba este un produs natural, născut inconştient în viaţa oamenilor din nevoia
de a comunica unii cu alţii. De aceea ea nu poate fi modificată cu voinţă, aşa că orice încercare în acest
sens este condamnată eşecului. Născută ca un fenomen al naturii, limba va trăi şi va evolua tot ca un

7
Din Îndreptarul cel mai nalt în vorbirea, scrierea şi formarea limbei romănesci. – R. Ionaşcu, Gramaticii români, Iaşi,
1914, p.224
7
produs natural în cadrul societăţii: « ....limba plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge, în
căutarea stelelor şi a naturii » . În ce priveşte elementele străine existente în limba română, ele sunt
rezultatul inevitabil al unor amestecuri etnice, impuse de condiţiile istorice. “Limba română e o limbă
deosebită acum şi au fost osăbită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au formar şi se formează
după regule încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră”.
Russo se dovedeşte a fi un progresist consecvent în toate problemele pe care le punea, la noi, epoca
sa, pregătitoare a Revoluţiei de la 1848. A fost un teoretician în problemele limbii, un fel de filozof al
limbajului şi un istoric al limbii române. In aceste două calităţi a luptat el contra latiniştilor şi
italieniştilor, consideraţi ca « stricători » ai limbii noastre.
Vasile Alecsandri a criticat ideea purificării limbii şi ortografia etimologistă în Dicţionar
grotesc şi Rusalii (Opere, vol.4, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p.320-334 şi vol.5, 1977,p. 595-
628); în Istoria unui galbîn îl ridiculizează pe H. Rădulescu, devenit italienizant. Imitarea jargonului
grecizant sau a celui franţuzit e utilizată ca sursă de umor în mai multe dintre comediile scrise de el. Este
importantă contribuţia lui Alecsandri ca scriitor în sensul etimologic al cuvântului la dezvoltarea limbii
române literare. Bun cunoscător al vorbirii populare, stăpâneşte desăvârşit limba sa maternă şi devine un
adevărat model, vrednic de a fi imitat. El cunoaşte şi vorbirea curentă a diverselor grupuri sociale cu
care a venit în contact.
Al treilea membru al şcolii critice moldoveneşti este Mihail Kogălniceanu, organizator al luptei
pentru păstrarea şi îmbogăţirea limbii noastre, istoric şi om politic.
Cel care a arătat concret cum poate fi folosită, în opere literare, istoria poporului nostru din punct
de vedere atât al conţinutului, cât şi al exprimării lui , a fost C. Negruzzi, în primul rând ,cu nuvela
Alexandru Lăpuşneanu, apărută în Dacia literară, considerată până în zilele noastre drept o capodoperă
a genului. Acestă revistă a fost interzisă, ca primejdioasă. I-a luat locul Propăşirea, cu o soartă identică,
dar ideea unităţii naţionale a românilor a persistat, ba chiar s-a dezvoltat prin apariţia altei publicaţii:
România literară, înfiinţată de Alecsandri (1857),
Criticismul junimist se manifestă mai întâi în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu
Maiorescu Despre scrierea limbii române (1866). Contextul publicării este semnificativ, pentru că
precede întemeierea instituţiei academice şi porneşte campania noilor forţe culturale împotriva
curentului latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea limbii:
simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici şi a altor mijloace de normare a limbii literare.
Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se
la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română: ”În momentul în care românii s-au pătruns de
adevărul că limba lor este o limbă română, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să se
prezinte aceasta, adecă scrierea sau [...] literele trebuiau luate tot de la români. Şi, astfel, alfabetul
8
slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă
întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fu înlocuit prin alfabetul latin.” (Despre
scrierea limbii române).
Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic (slavon), Maiorescu începe combaterea
etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezenţanti de mare autoritate în epocă:
”Esenţa etimologismului în ortografie este alta. El cere ca după ce literele s-au stabilit, fie cu semne, fie
fără semne, scrierea ortografică însă să nu se îndrepte după vorbirea actuală, foarte influenţată prin legi
eufonice, ci după legile derivaţiei cuvintelor de la originea lor, întrucât aceasta se poate urmări în
întreaga tradiţie a limbii. De aceea d. Cipariu scrie cuvântul “bine” nu cu “i”, cum îl pronunţăm noi, ci
cu “e”, adica “bene”, “e” fiind vocala originară”.
În opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului în scriere ar fi avut ca efect un regres: limba ar
fi fost “aruncată” cu secole în urmă. Deşi numit membru al Societăţii Literare (viitoarea Academie), în
iulie 1867, Maiorescu demisionează în semn de protest faţă de respingerea proiectului său privind
scrierea limbii române şi va reveni abia în 1879, când Academia îi acceptă proiectul, semn al victoriei în
prima “bătălie” culturală.
Obiectivele “Junimii”:
• răspândirea spiritului critic;
• încurajarea literaturii naţionale;
• neatârnarea intelectuală a poporului român;
• originalitatea culturii şi a literaturii române;
• crearea şi impunerea valorilor naţionale;
• educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se spre
• receptarea şi inţelegerea culturii de către popor;
• unificarea limbii române literare.
În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând
tendinţele latiniste ale cărturarilor transilvăneni care propuneau “curăţarea” limbii române de orice
element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Ciparin şi George Baritiu, pe de
altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.
După unire, dar mai ales după dobândirea independenţei naţionale, accentul trebuie să cadă pe
calitatea artistică a literaturii, pe idealul perfecţionării ei interioare. Limba oficială, falsa erudiţie şi lipsa
de gust sunt permanent semnalate şi ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor
deveni junimişti, vor colabora la revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind

9
 perfect integraţi acestei epoci (Vasile Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentanţii noii generatii literare,
în frunte cu Titu Maiorescu, încep însă să domine scena.
Pe de altă parte, se militează şi pentru promovarea limbajului viu, uzual, ca o contrapondere la
reformele pline de „pedantism“ ale „fabricanţilor de sisteme“, după cum îi considera Alecu Russo.
Sprijinind şi apărând valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage în cercul
său vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar românesc. Aici îşi
publică majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părţi din “Amintiri din
copilărie” şi poveşti, I.L.Caragiale îşi citeşte şi publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publica
nuvele şi poveşti.
Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu,
I.Al. Brătescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca
“epoca marilor clasici”.
Într-o perioadă în care cultura românească este marcată de orientări distincte în ceea ce priveşte
dezvoltarea limbii literare (de tip latinist, inclusiv în formă puristă şi de tip istoric-popular), programul
Academiei Române (1879) îşi propunea obiective ambiţioase (în acel timp) pentru soarta limbii române:
- stabilirea unor norme ortografice, în situaţia în care alfabetul latin a fost introdus oficial în 1860;
- elaborarea unei gramatici;
- realizarea unui dicţionar.
După primele soluţii (din 1867), de natură etimologizantă, preconizate de T. Cipariu, în 1881 se
confirmă prin vot academic un nou proiect ortografic, coordonat de G. Bariţiu, avându-l ca raportor pe
T. Maiorescu. Cu acest prilej se modifică şi principiul (chiar dacă nu în totalitate), optându-se pentru
principiul fonetic, susţinut încă din 1867, dar fără reuşită, de I.G. Sbiera.
T. Maiorescu este nu numai un adept al acestei orientări, dar şi un teoretician înarmat cu logică şi
argumente convingătoare, studiul său Despre scrierea limbei române (1866), prin consistenţa ideilor
asupra grafiei fonetice, în bună măsură valabile şi mai târziu, fiind un adevărat program bazat pe
principiile „usului“ („Elementul usului adoptat de mulţimea celor ce vorbesc şi ce scriu este întotdeauna
un element de cea mai mare însemnătate, pe care nu este iertat a-l ignora“). (cf. MP: 149).
Dezvoltarea limbii literare româneşti şi, implicit, a limbajului artistic din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea este legată cu prioritate de numele lui M. Eminescu, I.H. Rădulescu, V. Alecsandri,
N. Bălcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu, I. Creangă şi alţii.
Literatura secolului nostru a preluat, astfel, un vocabular adaptat cerinţelor epocii (cu oscilaţiile
inerente primenirii) nu numai sub aspectul împrumutului lexical propriu-zis, ci şi ca valorificare a
fondului lexical tradiţional.

10
 BIBLIOGRAFIE

ALECSANDRI, VASILE -Opere, vol.4, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p.320-334 şi vol.5, 1977,p.
595-628
COMAN LUPU -Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii
române moderne (1780-1860), Bucureşti 1999 , Editura LOGOS
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE II- DE LA ŞCOALA ARDELEANĂ LA JUNIMEA, Bucureşti
1968, Editura Academia Republicii Socialiste România
IONAŞCU, R.- Gramaticii români, Iaşi, 1914- din Îndreptarul cel mai nalt în vorbirea, scrierea şi
formarea limbei romănesci, p.224
IORDAN , IORGU - Istoria limbii române (pe-nţelesul tuturor), Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti,
I.H.RĂDULESCU, Opere II, Ed. D. Popovici, Bucureşti, 1943,p.549-550
ROSETTI, AL., CAZACU, B., ONU, LIVIU, Istoria limbii române literare, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971. , p. 339;483; 509 (RI)
ŞĂINEANU, LAZĂR - Istoria filologiei române, Bucureşti, 1895, p. 132- 133

11