LIMBA LATINĂ – PRIVIRE DIACRONICĂ ȘI SINCRONICĂ

Lector dr. Lavinia Seiciuc

1. Genealogie
Din punct de vedere genetic, limbile naturale formează familii de limbi înrudite. Pe baza
analizei comparative, contrastive și istorice, se pot identifica și reconstitui, măcar parțial, limbile
care au stat la originea unei familii sau ramuri de limbi.
Limba latină este o limbă indoeuropeană, mai exact face parte din ramura europeană a
acestei mari familii. Deși teoriile privitoare la patria originară a indoeuropenilor sînt extrem de
diverse, specialiștii sînt de acord că indoeuropeana comună s-a ramificat în urma migrațiilor de
populații către Asia și Europa, rezultînd, astfel, cele două ramuri de bază, una europeană,
neunitară tipologic, și una asiatică (indoiraniană sau ariană).
În cadrul ramurii europene se disting mai multe ramuri arhaice; ramura italo-celtică, pe
care o acceptă mare parte dintre specialiști, prezintă o serie de trăsături tipologice comune,
explicabile fie prin originea comună, fie prin contactul îndelungat dintre populațiile învecinate.
Ramura italică cuprindea, pe lîngă limba latină, o serie de limbi apropiate, care n-au supraviețuit:
falisca, osca, umbriana și limbile sabelice.

2. Migrația latinilor și expansiunea romană

Latinii erau o populație italică, puțin numeroasă, care a coborît în Peninsula Italică spre
sfîrșitul Epocii Bronzului (cca. 1200-900 î.e.n.) și s-a stabilit în regiunea Latium Vetus,
înconjurați de alte triburi italice înrudite. Condițiile de viață favorabile și, probabil, spiritul
ingenios al acestei populații au favorizat creșterea constantă a nivelului economic, deci a
condițiilor de trai, astfel încît în sec. al VII-lea î.e.n. confederația micilor state romane deținea
deja supremația în regiune.
Întemeierea orașului Roma a avut loc, probabil, la jumătatea sec. al VIII-lea î.e.n., deși
data exactă variază de la un autor la altul. În general, se acceptă anul 753 î.e.n. ca bază de calcul
a anilor după sistemul roman (ab urbe condita, prescurtat AUC).
Puterea civilizatoare a romanilor nu întîrzie să se facă vizibilă. De la întemeierea
Republicii (sec. al VI-lea î.e.n.) și pînă în sec. al III-lea î.e.n., romanii își extinseseră dominația
asupra Peninsulei Italice, prin sistemul administrativ și cel al justiției. Expansiunea va continua
apoi în Europa, Orientul Apropiat și nordul Africii, așa încît, în timpul împăratului Traian (117),
imperiul ajunsese la maxima sa extindere teritorială, iar populația imperiului din acea perioadă
este estimată la 50-90 milioane locuitori.

Moștenirea culturală a romanilor este de o importanță extremă, deoarece aceștia au

schimbat mentalitatea comunităților izolate, agrare, întroducînd civilizația de tip urban, spiritul
comunitar și ideea de sistematizare și planificare. O dată cu creșterea economică are loc o
dezvoltare culturală importantă; romanii au fost deschiși la elementele civilizatoare provenite de
la populațiile cucerite, au preluat aceste elemente și le-au dezvoltat, apoi le-au retransmis în
întreg imperiul.
Starea de izolare a triburilor din Europa va lua sfîrșit o dată cu introducerea sistemului
administrativ roman. Se construiesc numeroase drumuri și viaducte, care vor înlesni
comunicațiile între provincii. Se construiesc orașe, care vor deveni focare culturale și vor marca
un nou standard în ceea ce privește calitatea vieții; esteticul devine parte a necesarului, așa încît
apeductele își dovedesc utilitatea nu doar pentru înlesnirea igienei, ci și pentru alimentarea
fîntînilor arteziene și a băilor publice, loc de socializare pentru cetățenii orașelor. Se fac traduceri
masive din filosofia și filologia greacă, dar apar și numeroase opere originale de istorie, filosofie,
literatură etc.
Civilizația romană a reușit să reconfigureze gîndirea europeană legată de ideea de
societate, iar această moștenire a reconfigurat civilizația mondială actuală, care urmează acest
model.

3. Periodizarea limbii latine

Limba latină, vorbită inițial de triburile latinilor, avea să ajungă limbă de circulație
internațională pentru toți locuitorii imperiului. Evoluția culturală și expansiunea geografică în
teritorii ocupate de populații extrem de variate au determinat schimbări în limba latină,
condiționate atît cultural, cît și lingvistic.
Latina consemnată de textele perioadei clasice provine din latina arhaică, o varietate
lingvistică atestată prin cîteva inscripții, dintre care cea mai veche (cca. 600 î.e.n.) pare să fie
Lapis Niger.
 La începutul sec. I î.e.n., latina începe să fie scrisă sistematic, conform unor norme
ortografice și gramaticale. Din acest moment putem vorbi de o latină clasică sau literară (lingua
Latina, sermo urbanus, sermo familiaris), care începe să se opună latinei populare sau vulgare
(sermo vulgaris, sermo vulgi). Am numit latină de tip clasic acea formă a latinei vorbite care a
fost fixată în scris, adică latina momentului în care începe scindarea între varianta literară și cea
populară. Prin normarea limbii latine, varianta ei literară va avea o evoluție liniară și unitară,
fiind afectat mai ales nivelul lexical, deoarece latina clasică (cu variantele ei) se va îmbogăți
permanent cu termeni noi, pentru a denumi concepte sau realități noi, însă nu va fi afectat nivelul
morfo-sintactic. În schimb, latina populară va fi afectată la toate nivelurile sale din cauza
factorului etnolingvistic, reprezentat de populațiile romanizate, ceea ce va conduce la o evoluție
divergentă și ramificată a acestei varietăți și, în final, la transformarea latinei vulgare în limbile
romanice.
Latina a fost lingua franca a Imperiului Roman. Pe de o parte, latina literară (cu
variantele ei) a fost limbă a administrației, a sistemului judiciar, a literaturii și, mai tîrziu, limba
ecleziastică a creștinismului occidental și limba cercetărilor științifice. Această situație s-a
continuat, parțial, pînă tîrziu (chiar pînă la începutul sec. al XIX-lea în unele regiuni). Latina
clasică a dat naștere latinei ecleziastice, latinei medievale, latinei renascentiste, noii latine
(utilizate în sistematica biologică) sau latinei moderne (limbă oficială a statului Vatican), ca atare
latina clasică nu este o limbă moartă. Pe de altă parte, latina vulgară s-a distanțat atît de mult de
latina de tip clasic și a evoluat în moduri atît de diferite în provinciile romane, încît, la un
moment dat, nu a mai semănat cu ea însăși, pentru că s-a transformat în alte limbi, parțial
inteligibile reciproc, dar aproape neinteligibile în raport cu latina clasică.

Latina clasică, ca și formele pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, este cunoscută în
mod direct, dintr-o varietate de surse din diverse epoci. Există numeroase lucrări normative
(gramatici și dicționare), alături de un monumental corpus de lucrări istorice, literare, științifice,
multe chiar din perioada de maximă înflorire a culturii latine (75 î.e.n.-14 e.n.). Latina populară a
fost consemnată în cîteva surse ale epocii, precum operele de teatru ale unor autori clasici, mai
ales Petronius și Plaut, dar și unele lucrări prescriptive și normative, care încercau să corecteze
greșelile de limbă (Appendix Probi); indirect, unele forme existente în latina populară au fost
reconstruite pe baza comparației între limbile romanice.

4. Alfabetul limbii latine

În sec. al VII-lea î.e.n., romanii au preluat de la etrusci un alfabet bazat pe o variantă
occidentală a alfabetului grecesc și l-au adaptat necesităților limbii latine. Inscripțiile vechi
demonstrează tendințe de scriere de la dreapta la stînga sau în bustrofedon (alternînd direcția
rîndurilor și forma literelor).
Inițial, alfabetul latin conținea un singur tip de literă, majusculele, iar minusculele au fost
introduse tîrziu, în perioada medievală. Cele cinci litere reprezentînd vocale (A, E, I, O, V) aveau
fiecare două valori posibile, una fiind vocala lungă, cealaltă fiind vocala scurtă. Uneori,
cantitatea vocalelor lungi se indica prin apice (accent ascuțit). Actualmente, se utilizează două
semne grafice, macron (pentru vocalele lungi: ā, ē, ī, ō, ū) și breve pentru vocalele scurte (ă, ĕ, ĭ,
ŏ, ŭ). Cantitatea vocalică era fonologică în limba latină, cu alte cuvinte vocala lungă sau scurtă
putea diferenția între cuvinte cu sens diferit. De exemplu, pŏpulus însemna „popor”, iar pōpulus
însemna „plop”; cantitatea vocalică a determinat și evoluția diferită a formelor celor două
cuvinte (rom. popor/ plop, sp. pueblo/ chopo, port. povo/ chopo, it. popolo/ pioppo, cat. poble/
xop).
Literele E și V puteau reprezenta și semivocale în cadrul celor trei diftongi ai limbii
latine: AE [aj], OE [oj], AV [aw]. Litera V avea valoare de vocală; consoana fricativă /v/ nu
exista în limba latină clasică, ea apărînd mai tîrziu în latina populară, de unde s-a transmis
limbilor romanice; ca atare, pronunțarea lui QVE ca [kve] este greșită. Ulterior a fost introdusă
spre sfîrșitul alfabetului litera Y, utilizată în ortografierea cuvintelor de origine grecească pentru
a reda o vocală palatalizată (asemănătoare lui u din franceză sau ü din germană).
 Celelalte litere reprezentau consoane, după cum urmează:
- literele B, D, F, L, M, N, P, R, T, X redau valori identice cu cele din limba română;
- C și Q /k/ (ulterior s-a introdus și litera K, cu aceeași valoare); aceste litere nu corespund
niciodată africatelor /tʃ/ sau /ts/, care nu existau în latina clasică (a se vedea mai jos);
- G /g/, literă introdusă mai tîrziu pentru a nota perechea sonoră a lui /k/; această literă nu
corespunde niciodată africatelor /dʒ/ sau /dz/, care nu existau în latina clasică;
- litera Z, existentă inițial în alfabetul latin, a fost înlăturată, deoarece sunetul /z/ nu exista în
latina clasică; ea a fost readăugată ulterior la sfîrșitul alfabetului pentru a nota sunetul /dz/ din
cuvintele grecești;
- litera H reda o valoare asemănătoare cu cea din română; aspirația /h/ a dispărut de timpuriu din
latina populară, ea nefiind transmisă limbilor romanice, dar este obligatorie în pronunțarea latinei
literare;
- sunetul redat de litera S era întotdeauna surd, /s/, niciodată sonor, /z/; sonorizarea lui /s/
intervocalic s-a petrecut în latina populară și s-a transmis limbilor romanice occidentale
- tîrziu, s-au adăugat încă două litere, pentru a marca fonologizarea vocalelor i și u, cu apariția
unor consoane corespunzătoare; a apărut, astfel, litera J, cu valoarea /ʒ/, iar în cazul literei V,
aceasta a fost atribuită consoanei /v/, vocala /u/ fiind scrisă în continuare cu o nouă literă, U.

Utilizarea neîntreruptă a latinei clasice sub diverse forme de-a lungul timpului a suferit
uneori influențe din partea limbilor vernaculare, în speță a varietăților romanice derivate din
latina vulgară. Din acest motiv, există în prezent două maniere de a pronunța textele redactate în
variante ale latinei literare. Pronuntiatio restituta este o reconstrucție științifică a pronunțării
latinei clasice, care respectă valorile indicate mai sus; această manieră de pronunțare este
obligatorie în lucrările de lingvistică, dar este mai puțin utilizată în alte contexte, cum ar fi
conferințele pe teme de literatură latină sau ceremoniile de acordare a titlului de Doctor Honoris
Causa. Pronuntiatio ecclesiastica este o tradiție de pronunțare derivată din latina ecleziastică a
Bisericii Catolice, cu precădere a celei italiene, pronunțare influențată de limba vorbită. Astfel, în
pronuntiatio ecclesiastica, observăm fenomene de reducere a diftongilor (ae, oe ˃ e), de
sonorizare a lui s intervocalic, de consonantizare a sunetelor vocalice i și u (i ˃ ʒ, dʒ, u ˃ v) sau
de palatalizare a oclusivelor /t/, /k/ și /g/ atunci cînd erau urmate de vocalele palatale e și i.
Cîteva dintre aceste diferențe sînt exemplificate în tabelul următor:
 Pronuntiatio restituta Pronuntiatio ecclesiastica
CAESAR [’kaj·sar] [’tʃe·zar]
CORVVS [’kor·u·us] [’kor·vus]
REGINA COELI [re·’gi·na·’koj·li] [re·’dʒi·na·’tʃe·li]
LATIVM [’la·ti·um] [’la·tsi·um]
SILVAE [’sil·u·aj] [’sil·ve]
SANGVIS [’san·gu·is] [’san·gwis] (nu [’san·gvis]!)
QVAE [kwaj] [kwe] (nu [kve]!)

Aceste diferențe de pronunțare, indicînd influența varietăților romanice (mai ales

italiene), se regăsesc, în general, încă din perioada latinei vulgare și s-au transmis în diferite
grade și forme limbilor romanice.

5. Schimbarea în limbă: factorul etnolingvistic

Schimbările lingvistice care conduc la apariția unei noi limbi au o varietate de cauze,
grupate sub denumirea de factor etnolingvistic. Expansiunea latinei pe un teritoriu extrem de
extins, populat de elemente etnolingvistice diverse, a atras după sine un proces de adaptare şi
procesare, în sensul simplificării unei flexiuni relativ complexe. Trebuie stabilit a priori că
noţiunea de cetăţean roman cuprindea, pe lîngă latinii nativi, numeroşi etnici din alte familii sau
ramuri de limbi, care aveau, fiecare, propriile deprinderi lingvistice. Procesul de învăţare a limbii
latine însemna, pentru aceştia, deprinderea normei unei limbi străine, iar acest proces, în absenţa
oricărei forme de învăţămînt sistematic, avea loc prin adaptarea noii limbi la normele lingvistice
autohtone. Factorul etnolingvistic este cel care va modela latina comună în formele recunoscute
de latină populară, iar apoi în varietăţile romanice.
Popoarele cucerite care făceau parte din Imperiul Roman vorbeau limbi diferite, mai mult
sau mai puţin analitice; mai mult, este firească preferinţa pentru variantele analitice ale latinei,
care evitau instinctiv învăţarea pe dinafară a unor forme flexionare complet ilogice pentru
vorbitorii nenativi.
În configurația istorică a unei limbi se disting diverse straturi, dintre care în contextul de
față cel mai important este substratul. În cazul limbilor romanice, stratul este relativ unitar, fiind
reprezentat de latina vulgară (deși și aceasta prezenta unele variații teritoriale), care este un
factor de coeziune între aceste limbi. Substratul limbilor romanice este, în schimb, foarte variat,
și se referă la populațiile autohtone care au fost romanizate după cucerirea romană. Limbile și
culturile care constituie substratul unei limbi sînt cauza principală a schimbărilor fundamentale
care au dus la transformarea latinei populare în limbile romanice.
Factorul etnolingvistic se referă la particularitățile socio-culturale, mentale, psihologice,
istorice și lingvistice ale populațiilor de substrat. Acest factor este constituit din două aspecte:
baza fonologică și baza psihologică.
Baza fonologică privește deprinderile fonetice și fonologice ale limbii indigene care
determină schimbarea lingvistică. În procesul de învățare a unei limbi străine, vorbitorii trec prin
două etape care afectează fonetic limba pe care o învață: faza audiției (sunetele limbii străine sînt
percepute și asimilate sunetelor din limba maternă) și cea a fonației (aceste sunete vor fi
pronunțate în maniera proprie a limbii materne). Cu alte cuvinte, vorbitorii reinterpretează
sunetele limbii străine, asimilîndu-le celor din propria limbă, pe care deja le cunosc și le
utilizează. La acestea se adaugă schimbările produse la nivel fonetic de efectele legii minimului
efort, prin care sunetele rostite se afectează reciproc, ca în exemplele următoare:

caelu- > cat. cel, fr. ciel, it. cielo, port. céu, rom. cer, sp. cielo
ceresia > cat. cirera, fr. cérise, it. ciliegia, port. cereja, rom. cireașă, sp. cereza

vetulu- > veclu- > cat. vell, fr. vieil, it. vecchio, port. velho, rom. vechi, sp. viejo
oculu- > oclu- > cat. ull, fr. oeil, it. occhio, port. olho, rom. ochi, sp. ojo

pluvia > cat. pluja, fr. pluie, it. pioggia, port. chuva, rom. ploaie, sp. lluvia
plaenu- > cat. ple, fr. plain, it. pieno, port. cheio, rom. plin, sp. lleno

focu- > cat. foc, fr. feu, it. fuoco, port. fogo, rom. foc, sp. fuego
iocu- > cat. joc, fr. jeu, it. gioco, port. jogo, rom. joc, sp. juego
 Baza psihologică se referă la modul în care vorbitorii reinterpretează realitatea în funcție
de propriul lor univers cultural, comun unui grup etnic. Baza psihologică determină schimbările
semantice ale cuvintelor și cele morfologice ale paradigmelor, dar și unele schimbări fonetice.
Dacă ne gîndim, de exemplu, la reajustarea paradigmei nominale în latina populară, vom
constata că numeroase substantive și-au schimbat fie forma, fie declinarea, așa încît să
corespundă percepției logice a vorbitorului asupra lor. Numele de arbori erau feminine în latină,
dar ele erau, de obicei, substantive de declinarea a II-a terminate în -us, în timp ce numele de
fructe erau neutre. O sintagmă de tipul prunus alta ar fi putut fi percepută ca un dezacord de
către populațiile romanizate, așadar existau două posibilități: schimbarea genului substantivului
sau schimbarea desinenței și încadrarea sa în altă declinare. După modelul adjectivelor cu trei
terminații de tipul bonus, -a, -um, substantivele în -us au fost, de obicei, considerate masculine,
în timp ce cele terminate în -a au fost, în general, asimilate femininelor. În cazul menționat mai
sus, numele de arbori au devenit masculine, în timp ce pluralul în -a al numelor de fructe a
devenit un feminin singular de declinarea I (de exemplu, pirum însemna „pară” și era singularul
lui pira, care a fost moștenit ca feminin singular cu același sens: rom. pară, it., sp., port. pera, fr.
poire etc.). În alte cazuri, schimbarea genului gramatical nu a fost posibilă, deoarece
substantivele respective denumeau ființe de sex feminin. Substantivul socer, feminin de
declinarea a II-a, însemna „soacră”. Acest cuvînt a dat naștere la două substantive înrudite:
soc(e)rus, „socru”, și soc(e)ra, „soacră”.
Baza psihologică, relaționată cu planul semantic, poate determina uneori schimbări
lingvistice în planul formei cuvintelor. Același cuvînt socer stabilește o relație de
complementaritate cu substantivul nurus, „noră”. La fel ca mai sus, nurus va deveni nura în
latina vulgară, formă de declinarea I moștenită în limbile romanice. Sub influența termenului
complementar, substantivul nura va suferi o diftongare nejustificată în unele limbi romanice,
precum spaniola și italiana: sp. suegra-nuera, it. suocera-nuora, deși forma etimologică ar fi
trebuit să fie nora. Această diftongare nu a avut loc și în română: soacră-noră.
În ceea ce priveşte etimologia cuvintelor, semnalăm unele situaţii interesante în ceea ce
priveşte conversiunea. Adeseori, adjective care serveau drept determinanţi ai substantivelor în
unele sintagme stabile, în care aveau funcţie distinctivă, încep sa fie folosite singure, ajungînd,
astfel, să se substantivizeze: lat. hibernu- [tempus]1 > cat. hivern, fr. hiver, it., port. inverno, sp.

1
În română, de la forma de plural: hiberna [tempora] > iarnă.
invierno. În aceeaşi manieră, unele infinitive folosite cu sens abstract se fixează ca substantive în
limbile romanice: lat. potere > cat., port., sp. poder, fr. pouvoir, rom. putere.
Mutaţiile semantice sînt frecvente de la latină la limbile romanice; ele au cauze din cele
mai diverse. Unele ţin de mentalul colectiv, care are tendinţa de a translata sensurile de la
abstract la concret (uneori şi invers): ex. lat. regula > sp. reja, „brăzdar de plug”. Altele sînt
determinate de factorul etnologic, care adaptează sensurile cuvintelor la realităţile din propriul
spaţiu etnolingvistic: ex. lat. pavimentu- > rom. pămînt. Sînt frecvente schimbările semantice în
cazul substantivelor care denumesc culori, plante şi animale, mutaţii determinate, de obicei, de
simple confuzii. De exemplu, substantivul latinesc catus avea sensul de „motan, cotoi”, însă
diminutivul său catulus se utiliza pentru a desemna puii diverselor animale; rom. căţel şi port.,
sp. cachorro ajung să însemne doar „pui de cîine”. Un alt diminutiv al lui catus, anume catella,
se fixează în limbi precum portugheza (cadela) şi româna (căţea) cu sensul de „femela cîinelui”.
În aceeaşi manieră, galbinus2 însemna culoarea galben-verzui, iar rom. galben şi-a lărgit sensul;
lat. rubeus / rubius (din ruber) desemna culoarea roşie, sens moştenit de fr. rouge şi it. robbio,
dar cat. roig, port. ruivo şi sp. rubio se referă la părul blond sau roșcat, în timp ce rom. roib
desemnează părul brun-roşcat al animalelor (cailor). Latina clasică deţinea perechi de substantive
(şi adjective) referitoare la culorile alb şi negru: albus, „alb mat” / candidus, „alb strălucitor”,
respectiv ater, „negru mat” / niger, „negru strălucitor”; în latina populară a rămas doar perechea
albus-nigrus, fără sensul specializat, ater a dispărut, iar candidus şi-a schimbat sensul, trecînd la
unul abstract.
Generalizînd, putem afirma că baza psihologică produce schimbări mai ales în planul
conținutului, în timp ce baza fonologică afectează planul formei.

6. De la tipologia latină la cea romanică

Schimbările în plan morfosintactic au cauze diverse, care însă trimit toate la factorul
etnologic, căci vorbitorul care îşi însuşeşte, care utilizează şi care transmite o limbă străină o
adaptează propriilor sale deprinderi lingvistice (mai ales fonetice şi morfosintactice) şi o filtrează
prin prisma mentalităţii sale, impuse prin tradiţie de către comunitatea etnolingvistică de care
aparţine (ceea ce duce mai ales la schimbări semantice).

2
Şi cu valoare adjectivală.
 Tendinţa cea mai evidentă în trecerea de la latină la limbile romanice este evoluţia de la
un sistem predominant sintetic la unul predominant analitic. Cu toate acestea, în limbile
romanice, unele categorii gramaticale se exprimă încă sintetic, cu ajutorul unor desinenţe
specializate sau cu ajutorul sufixelor gramaticale.
Dacă în latina de tip clasic aproape toate categoriile gramaticale se exprimau exclusiv
sintetic (prin desinențe și sufixe), în limbile romanice apare tendința, moștenită din latina
populară, de a exprima unele din aceste categorii în mod analitic (cu ajutorul adverbelor-
morfem, a conjuncțiilor și prepozițiilor specializate sau al verbelor auxiliare).
În continuare vom expune cele mai importante evoluții divergente de la latină la limbile
romanice la nivelul morfologic.

6.1. Substantivul
6.1.1. Numărul
Ca și în latină, și în limbile romanice numărul se exprimă sintetic, cu ajutorul
desinențelor specifice. Dacă în latina de tip clasic fiecare substantiv avea, teoretic, 12 forme
flexionare (în realitate sînt mai puține, din cauza omonimiei), situația nu se regăsește în limbile
romanice, unde substantivele au, de cele mai multe ori, o singură formă de singular și o singură
formă de plural3.
Din perspectiva mecanismelor de formare a pluralului, limbile romanice se pot clasifica
în două tipuri, tipul asigmatic, cu plurale vocalice (româna, dalmata – dispărută astăzi – și
italiana), și tipul sigmatic, cu pluralul în -s (toate celelalte). Generalizînd, vom afirma că limbile
asigmatice moștenesc desinențele de plural de la cazul nominativ, în timp ce limbile sigmatice
moștenesc desinențele de plural de la acuzativ.
Se impune, astfel, concluzia că, în limbile romanice, categoria gramaticală a numărului la
substantiv continuă doar parţial situaţia din latina de tip clasic, adică, pe de o parte, se conservă
opoziţia singular-plural, însă, pe de altă parte, are loc o reducere drastică a inventarului latinesc
de desinenţe de plural (specifice fiecărui caz în parte), păstrîndu-se una singură în grupa
occidentală şi trei în grupa orientală. Nu asistăm la o trecere la analitism în ceea ce priveşte

3
Româna este singura limbă romanică care a moştenit, pînă în prezent, vestigii ale declinării cazuale latine, cu o
formă de nominativ-acuzativ (eventual vocativ, deşi există desinenţa specială -e pentru masculin singular, moştenită
ca atare din latină, iar, în româna populară, apare şi desinenţa -o pentru feminin singular, de origine slavă) şi una de
dativ-genitiv pentru fiecare gen şi număr.
categoria numărului, aceasta exprimîndu-se tot sintetic în limbile romanice, însă este cert că
determinanţii de tip articol hotărît sau nehotărît, inexistenţi în latina de tip clasic, sînt instrumente
gramaticale purtătoare ale informaţiei de număr, iar, în situaţii izolate, pot fi singurele morfeme
care realizează opoziţia de număr (în special în cazul limbii franceze, unde, în discursul oral, din
cauza omofoniei, formele de singular se disting de cele de plural doar prin determinanţi: fr.
l’oiseau [lwa'·zo] - les oiseaux [le·zwa·'zo]).

6.1.2. Genul
Distincția între cele trei genuri gramaticale (masculin, feminin, neutru) își are originea în
distincția indoeuropeană între animat-inanimat. Substantivele animate au dat naștere genurilor
masculin și feminin, în funcție de sexul biologic al ființelor respective, în timp ce substantivele
inanimate se regăsesc în genul neutru.
Latina avea substantive de toate cele trei genurile. Situația nu se regăsește în limbile
romanice, care clasifică substantivele în două genuri gramaticale, masculin și feminin. Excepția
notabilă este din nou limba română, singura care a moștenit conceptul de gen neutru (în realitate,
ca formă, neutrele românești nu au o declinare proprie, ele comportîndu-se ca masculine la
singular și ca feminine la plural). În ceea ce priveşte conservarea genului neutru din latină, limba
română are comportamentul cel mai divergent în raport cu celelalte limbi romanice, fiind singura
dintre acestea unde neutrul reprezintă o categorie gramaticală reală şi productivă. În limba
italiană apar uneori dublete etimologice pentru formele de plural ale unor substantive considerate
ca masculine, provenite însă din neutre latineşti. Astfel, se moşteneşte o formă de plural neutru
regulat în -a şi se creează o a doua formă de plural masculin regulat, pornind de la forma de
singular. În aceste cazuri, formele moştenite tind să aibă un sens colectiv, să exprime un
ansamblu, iar formele create – pluralitatea elementelor acestui ansamblu. De exemplu, il membro
are ca forme de plural forma moştenită le membra, „membrele corpului”, şi forma creată i
membri, „membrii unei colectivităţi”4. Exemplele sînt relativ numeroase (braccia, calcagna,
cervella, ciglia, dita, fila, ginocchia, grida, labbra, lenzuola, membra, mura, ossa, urla etc.). În
unele dintre aceste cazuri, forma moştenită tinde spre un sens concret, iar cea creată spre unul
abstract sau figurat (le cervella, „creierul”, i cervelli, „geniile”). Gramaticile italiene normative

4
Cuvîntul românesc membru este neologic, deci, deşi apar şi în română ambele forme de plural, cu sensuri diferite,
situaţia nu este aceeaşi.
nu vorbesc despre existenţa unui gen neutru5, deşi aceste forme au un comportament asemănător
cu cel din română (masculine la singular şi feminine la plural 6). Limbile romanice occidentale au
pierdut complet categoria neutrului de la substantiv, păstrînd-o în unele cazuri izolate la articol
sau la pronumele demonstrative.
Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte categoria genului, evoluţia de la latină la limbile
romanice presupune şi de această dată o reducere a paradigmei, în sensul că, pe lîngă pierderea
formelor cazuale specifice genurilor, dispare aproape integral o categorie gramaticală bine
reprezentată în latină.

6.1.3. Cazul
Latina de tip clasic avea un sistem extrem de complicat de flexiune nominală, constînd în
cinci declinări (dintre care a treia cu două variante)7 şi şase cazuri gramaticale. Substantivele,
pronumele și adjectivele latinești aveau paradigme extrem de dezvoltate, cu forme corespunzînd
celor 6 cazuri gramaticale (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ și ablativ, la care se
adaugă cazul locativ pentru unele substantive).
Teoretic, fiecare substantiv latinesc dispunea de 12 sau chiar 14 terminaţii (desinenţe)
pentru a indica numărul şi cazul (deşi fenomenul de sincretism le reducea, de obicei, la 7 sau 8,
multe forme din paradigmă fiind omonime).
În acelaşi timp, ablativul latinesc putea exprima relaţii sintactice (şi semantice) identice
sau asemănătoare cu cele exprimate prin celelalte cazuri gramaticale. Dacă în textele scrise
rezolvarea cazurilor de omonimie era relativ facilă, prin relectură, în limba vorbită exista
necesitatea unei mai mari precizii în exprimare, realizată, de obicei, prin utilizarea formelor
neomonime şi a unor instrumente gramaticale auxiliare. Pentru toate motivele arătate mai sus,
majoritatea vorbitorilor nenativi de latină au demonstrat o preferinţă netă pentru aceste
posibilităţi analitice, care, fireşte, presupuneau un efort considerabil mai mic.

5
Aceste substantive poartă numele de nomi sovrabbondanti.
6
Există şi în limba spaniolă un exemplu, anume substantivul el arte, care cere acord la masculin (el arte dramático),
în timp ce pluralul este feminin (las bellas artes); s-ar părea că aici situaţia acestui plural (aparent) neregulat provine
dintr-o confuzie: în spaniolă, substantivele feminine care încep cu /a/ tonic primesc articolul cu forma un (< lat.
una), respectiv el (< lat. illa), omonime cu cele de la masculin (el agua, el hacha, el águila etc.).
7
Menţionăm că substantivele de origine greacă au parte, de multe ori, de un tratament aparte, indiferent de
declinarea în care se încadrează; alte neregularităţi au ca sursă anumite contexte fonetice.
 Ablativul8 latinesc exprima raporturi similare cu ale celorlalte cazuri din paradigmă cu
ajutorul unor prepoziţii specializate, folosite în latina populară şi cu acuzativul, care în limbile
romanice au devenit prepoziţii-morfem: de pentru genitiv şi ad pentru dativ. Dialectele româneşti
păstrează, totuși, desinenţe specifice pentru cel puţin două din cazuri, genitiv şi dativ (eventual
vocativ), deşi construirea analitică a acestor cazuri este frecventă, mai ales în vorbirea populară
(te spun la mama în loc de te spun mamei, poarta (de) la grădină în loc de poarta grădinii) sau
în unele situaţii particulare (mamă a doi copii, Vălenii de Munte, Monitorul de Suceava etc.).
Precizăm, în acest context, că gramaticile romanice vorbesc doar de cinci cazuri ale
substantivului9 (deşi fără forme specifice), ablativul fiind asimilat acuzativului în aceste limbi.

6.1.4. Determinarea
Dacă în latina de tip clasic categoriile de gen şi număr se exprimau exclusiv sintetic, o
dată cu apariţia categoriei determinării (consecinţă a traducerilor masive din limba greacă),
articolele hotărîte şi nehotărîte devin, în limbile romanice, purtătoare ale informaţiei gramaticale
de gen şi număr, servind uneori drept unici marcatori ai acestor categorii (în special a genului):
it. il comunista / la comunista (mai rar a numărului: it. la città / le città, rom. un rinichi / nişte
rinichi, sp. el análisis / los análisis).
Limba latină nu avea articole; în realitate, latina continuă o situație din indoeuropeana
comună, care nu avea categoria determinării. Nu toate limbile indoeuropene au dezvoltat
articole: limbile slave nu au articole deloc, în timp ce limbile celtice au doar articol hotărît. În
toate limbile indoeuropene care au dezvoltat articole, se constată legătura etimologică a
articolului nehotărît cu numeralul și a articolului hotărît cu pronumele demonstrativ.
Articolul nehotărît romanic provine din numeralul unus,-a,-um, care, evident, nu putea
avea plural. Formele romanice de plural variază de la o limbă la alta, fiind de multe ori omonime
cu unele adjective nehotărîte. Limbile iberoromanice (spaniolă, portugheză, catalană) și-au creat
forme specifice prin adăugarea desinenței de plural la formele de singular.
Articolul hotărît romanic provine, în general, din demonstrativul ille,-a,-ud (uneori illus,-
a,-um), mai rar din ipse (sardă și unele dialecte catalane).

8
Apar de multe ori în latina vulgară şi construcţii prepoziţionale cu acuzativul, genitivul sau dativul, în situaţii de
ambiguitate a contextului.
9
Faţă de cele şase ale gramaticilor latineşti moderne, la care se adaugă al şaptelea, şi anume cazul locativ, care a fost
absorbit într-un final de cazul ablativ.
 6.2. Adjectivul și adverbul
Adjectivul și adverbul au în comun categoria gramaticală a comparației. Gradele de
comparaţie ale adjectivelor și adverbelor se exprimau sintetic în limba latină, cu ajutorul
sufixelor -ius, -ior, -issimus și -errimus. Acest mecanism nu s-a moștenit în limbile romanice,
deși unele dintre ele au păstrat unele forme de comparativ sau superlativ (melior, maior etc.).
Procedeul romanic este unul analitic, prin care gradele de comparație se exprimă cu
ajutorul unor adverbe moştenite din latina populară; pentru exprimarea comparativului de
superioritate, catalana, spaniola, portugheza şi româna se folosesc de urmaşii lui magis latinesc,
iar limbi ca franceza și italiana utilizează urmașii lui plus, în timp ce alte limbi oscilează între
cele două. Superlativul relativ se formează în toate limbile romanice prin articularea cu articol
hotărît (sau demonstrativ, în cazul românei) a formei de comparativ. Construirea superlativului
absolut se face în catalană, italiană, spaniolă şi portugheză cu ajutorul urmaşilor lui multus din
latină; franceza moștenește forma trans, iar româna adverbul forte:

ROM. CAT. SP. PORT. IT. FR.

POZITIV înalt alt alto alto alto haut
COMPARATIV mai înalt mes alt más alto mais alto più alto plus haut
DE Lat. magis Lat. plus
SUPERIORITATE
SUPERLATIV cel mai el mes alt el más alto o mais alto il più alto le plus haut
RELATIV înalt
Lat. magis Lat. plus
SUPERLATIV foarte înalt molt alt muy alto muito alto molto alto très haut
ABSOLUT Lat. forte Lat. multus Lat. trans

În unele limbi romanice, precum italiana, spaniola, portugheza, sufixele -issimus şi -

errimus sînt împrumuturi culte; ele sînt funcţionale şi productive în aceste limbi, deci pot forma
superlativul absolut al oricărui adjectiv sau adverb care deține categoria comparației.
 6.3. Pronumele
Pronumele și adjectivele pronominale au aceleași categorii gramaticale ca și substantivul,
la care se adaugă, pentru unele clase de pronume, categoria persoanei (pronume personale,
posesive, de întărire, reflexive).
În cazul pronumelor cu forme personale, exprimarea persoanei se face prin supletivism,
adică prin forme pronominale cu rădăcini diferite; aceste forme sînt conservate destul de bine în
limbile romanice.
Trebuie menționat faptul că în limba latină nu existau forme de persoana a treia la
pronumele personale, însă ele au apărut în latina populară de la demonstrativele ille și, mai rar,
ipse (în italiană: essi, essa); formele provenite din ille s-au păstrat în toate limbile romanice, deși
italiana înlocuiește formele egli, ella cu formele oblice lui și lei.

CAT. FR. IT. PORT. ROM. SP.

ego jo je io eu eu yo
tu tu tu tu tu tu tú
ille(/us), illa ell, ella il, elle (egli, ella) ele, ela el, ea él, ella
nos nos[altres] nous noi nós noi nos[otros/as]
vos vos[altres] vous voi vós voi vos[otros/as]
illi(/os), illae(/as) ells, elles ils, elles - eles, elas ei, ele ellos, ellas

6.4. Verbul
Trecerea de la un sistem predominant sintetic la unul puternic analitic este la fel de
evidentă la clasa verbului, iar motivaţiile acestui fenomen sînt raţiuni de ordin practic. De
exemplu, viitorul sintetic latinesc de tipul cantabo nu putea sugera unui vorbitor nelatin altceva
decît sensul „a cînta”; mai mult, era uşor de confundat cu alte forme din paradigmă (de pildă cu
formele de imperfect de tipul cantabam sau cu cele de perfect: cantabit / cantavit, cantabimus /
cantavimus), iar între formele de la conjugările I şi a II-a (cantabo, timebo) şi cele de la
conjugările a III-a şi a IV-a (vendam, audiam) nu exista un paralelism, nu exista o coerenţă care
să permită stabilirea unui model general. Din acest motiv apare preferinţa pentru construcţiile
perifrastice cu semiauxiliare de tipul debere, habere, ire sau volere, care exprimau intenţia,
obligativitatea sau necesitatea (apar şi în alte limbi moderne cu aceleaşi funcţii, deci este de
presupus că limbile populaţiilor romanizate ar fi putut avea, la rîndul lor, utilizări asemănătoare
ale verbelor corespondente din limbile proprii). Aceste perifraze ajung, treptat, să înlăture
definitiv formele sintetice:

a. DEBERE (necesitate, obligativitate; cf. şi engl. I ought to sing)

lat. debeo cantare > sard. deppo cantai

b. HABERE (obligativitate, necesitate; cf. şi engl. I have to sing)

lat. cantare habeo > fr. (je) chanterai, it. canterò, sp. cantaré etc.
lat. habeo ad cantare > v. rom. am a cînta, rom. am să cînt, sard. apu a cantai
lat. habeo de cantare > sp. he de cantar

c. IRE (intenţie imediată; cf. şi engl. I am going to sing)

lat. ire (ad) cantare > fr. (je) vais chanter, it. vado a cantare, port. vou cantar, sp. voy a cantar

d. VOLERE (intenţie, dorinţă; cf. şi engl. I will sing)

lat. vol(e)o (ad) cantare > rom. voi cînta

Din cele douăzeci şi două de paradigme existente în tabloul conjugărilor personale

latineşti (dintre care zece la diateza pasivă), limbile romanice moştenesc ca atare în jur de opt sau
nouă. Unele paradigme se pierd complet, altele îşi schimbă funcţia sau îşi modifică formele,
altele sînt înlocuite prin paradigme cu construcţii perifrastice. În plus, limbile romanice dezvoltă,
la clasa verbului, unele categorii gramaticale noi, cum ar fi modul condiţional sau diateza
reflexivă. Aceste procese au avut loc treptat, iar selecţia unor forme în detrimentul altora a durat,
în unele cazuri, chiar şi cincisprezece secole. Schimbarea unei paradigme nu poate afecta doar un
timp sau doar un mod; fiind predominant sintetică, latina exprima diverse categorii verbale
cumulate într-un singur morfem gramatical, aşadar o formă gramaticală verbală exprima,
simultan, categorii ale modului, timpului, aspectului şi diatezei.
 6.4.1. Crearea diatezei reflexive
Limba latină clasică admitea conjugarea verbelor doar la două diateze: diateza activă,
unde subiectul gramatical este agentul care efectuează acţiunea, şi diateza medio-pasivă, unde
acţiunea este privită din perspectiva efectelor sale.
Din punct de vedere funcţional, diateza activă latinească putea exprima valori mai reduse
ca cele din limbile romanice, în sensul că nu includea formele impersonale, unde acţiunea este
realizată de un agent nedeterminat. Diateza activă romanică se va îmbogăţi cu această valoare
impersonală. Diateza medio-pasivă din latina perioadei clasice includea trei valori diferite: cea
pasivă propriu-zisă (amatus sum, „am fost iubit”), cea medie sau activă intensivă în cazul
deponentelor şi semideponentelor (mortuus est, „a murit”, loquor, „vorbesc”) şi cea impersonală
(dicitur, „se zice”).
În acest context, inovaţia cea mai importantă în trecerea de la latină la limbile romanice o
reprezintă crearea unei noi diateze, diateza reflexivă. O dată cu schimbarea perspectivei asupra
relaţiei agent-acţiune-pacient, diateza medio-pasivă latinească se scindează: pe de o parte,
valoarea impersonală devine diateză pasivă, iar, pe de altă parte, valoarea medie, focalizată pe
consecinţele acţiunii asupra agentului însuşi, devine treptat diateză reflexivă.
Această nouă perspectivă asupra actanţilor în procesul predicativ se focalizează asupra
identităţii dintre agent şi pacient sau asupra reciprocităţii relaţiei dintre aceştia, ca atare diateza
reflexivă este un caz particular de diateză activă. Atunci cînd agentul coincide cu pacientul,
verbul predicat este însoţit de forme pronominale atone, cu rol emfatic sau sintactic (atunci cînd
este necesar, pentru dezambiguizare). Formele pronominale reflexive din limbile romanice
provin din forme atone personale pentru primele două persoane şi din forme reflexive pentru
persoana a treia (latina deţinea doar forme pentru persoanele întîi şi a doua în paradigma
pronumelor personale, însă avea un pronume reflexiv de persoana a treia).

6.4.2. Apariția modului condițional

Limba latină făcea distincţia între un aspect perfect(iv), numit generic perfectum, şi un
aspect imperfectiv, numit infectum, care priveau parţial raportarea acţiunilor la diverse repere
temporale, însă doar în măsura în care această raportare era relevantă pentru a determina dacă o
acţiune este încheiată sau nu. O dată cu apariția formelor verbale analitice, create cu ajutorul
verbelor auxiliare, paradigma indicativului se completează, la toate timpurile, cu forme care
exprimă aspectul perfect, ca în tabelul următor (exemplele sînt în limba spaniolă, care conservă
încă toate aceste forme):

PERIOADĂ FORME IMPERFECTE/ FORME

TEMPORALĂ PERFECTIVE PERFECTE
Viitor 1 CANTARÉ ↔ HABRÉ CANTADO
Prezent 2 CANTO ↔ HE CANTADO
Trecut 3 CANTABA ↔ HABÍA CANTADO
4 CANTÉ ↔ HUBE CANTADO

Timpul gramatical este o categorie ce priveşte raportul de anterioritate, simultaneitate sau

posterioritate dintre o acţiune şi un moment luat ca reper. Pentru stabilirea paradigmelor
temporale se ia, de obicei, în considerare ca reper momentul vorbirii, considerat ca prezent
generic. Fixînd momentul vorbirii ca moment zero, toate celelalte acţiuni se ordonează
cronologic pe o axă, avînd ca reper acest moment şi, eventual, încă unul, care fixează un reper
secundar în trecut sau în viitor.
În această ordine de idei, constatăm că regulile de concordanţă a timpurilor în limba
română sînt extrem de laxe, fiind posibilă inclusiv folosirea formelor de viitor sau de condiţional
în propoziţiile subordonate, iar decodificarea corectă a cronologiei acţiunilor se face pe baza
informaţiilor contextuale. Limbile romanice occidentale, însă, urmează modelul latin, raportînd
fiecare acţiune la două sau mai multe repere, aşadar regulile de concordanţă a timpurilor nu sînt
nicidecum la fel de permisive ca în română. Deşi gradul de ambiguitate este mai redus în aceste
limbi, nu întotdeauna este suficient de precis pentru decodificarea corectă a cronologiei, deci
informaţiile contextuale nu sînt de neglijat nici în aceste limbi.
În transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă, constatăm că toate formele de
prezent se substituie cu forme de imperfect, inclusiv în cazul formelor analitice (româna face
excepție în acest caz, deoarece mai mult ca perfectul românesc este sintetic):
 FRANCEZĂ ITALIANĂ PORTUGHEZĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
DD Il dit: «Je suis Lui disse: “Sono Ele disse: “Estou El zise: „Sînt Él dijo: “Estoy
fatigué.” stanco.” cansado.” obosit.” cansado.”
DI Il dit qu'il était Lui disse che era Ele disse que (lit.) El zise că era Él dijo que estaba
fatigué. stanco. estava cansado. obosit. cansado.
DD Il dit: «J'ai vécu Lui disse: “Ho Ele disse: “Tem El zise: „Am locuit Él dijo: “He vivido
trois ans à vissuto tre anni a vivido tres anos em trei ani în tres años en
Bucarest.» Bucarest.” Bucareste.” Bucureşti.” Bucarest.”
DI Il dit qu'il avait Lui disse che aveva Ele disse que tinha (lit.) El zise că Él dijo que había
vécu trois ans à vissuto tre anni a vivido tres anos em locuise trei ani în vivido tres años en
Bucarest. Bucarest. Bucareste. Bucureşti. Bucarest.

Un fenomen asemănător se petrece în cazul viitorului propriu-zis, formă verbală

provenită în limbile romanice din perifraze de tipul cantare habeo sau habeo (ad) cantare
(ultima are în vedere viitorul popular din română, activ în transformarea din discurs direct în
discurs indirect), unde habeo este indicativul prezent al verbului habere. Construcţiile
perifrastice din latina populară au generat formele aglutinate pe care le cunoaştem astăzi în
limbile occidentale, care lasă aparenţa falsă a unor forme sintetice de rădăcină + desinenţă:
cantare habeo > fr. chanterai, it. canterò, port. cantarei, sp. cantaré
Echivalarea formelor de viitor în limbile romanice respectă principiul de mai sus,
prezentul prin imperfect, adică prezentul auxiliarului a avea va fi înlocuit prin imperfectul
auxiliarului a avea, ajungînd, astfel, la formele condiţionalului prezent. Nu este o simplă
coincidenţă, această echivalare atestă faptul că asemenea corespondenţe aveau loc încă din latina
populară, adică înainte de aglutinarea auxiliarului la infinitivul verbelor de conjugat, de aceea s-
au şi generalizat în toate limbile romanice:
cantare habebam > fr. chanterais, port. cantaria, sp. cantaría, unde habebam este indicativul
imperfect al verbului habere.
Ca atare, putem concluziona că modul condițional a fost creat inițial ca o formă a
indicativului, derivată din cea de viitor, cu rol de exprimare a viitorului în trecut, iar trăsăturile
sale modale au apărut ulterior. În tabelul de mai jos apare paradigma completă a indicativului
romanic (mai puțin forma perfectivă și perechea sa perfectă), cu exemple din limba spaniolă,
care le conservă pe toate:
PERIOADĂ FORME FORME
TEMPORALĂ IMPERFECTE PERFECTE

VIITOR CANTARÉ ↔ HABRÉ CANTADO

VIITOR ÎN TRECUT ↕ ↕
CANTARÍA ↔ HABRÍA CANTADO

PREZENT CANTO ↔ HE CANTADO

TRECUT ↕ ↕
CANTABA ↔ HABÍA CANTADO

7. Concluzii
Deși limbile romanice sînt moștenitoarele limbii latine, totuși, din punct de vedere
tipologic, există diferențe marcante între tipul romanic și cel al latinei clasice; acest fenomen se
explică prin aceea că limbile romanice provin din latina populară, varietate latină care deja
manifesta o puternică tendință de evoluție spre analitism.
Schimbările lingvistice, cauzate de acțiunea factorului etnolingvistic, pot afecta atît
planul formei, cît și planul conținutului. Schimbările formale au loc după unele legi proprii
fiecărei limbi, numite legi ale transformărilor fonetice, care înseamnă că același fonem sau grup
de foneme se va transforma întotdeauna la fel în contexte fonetice identice. Schimbările la
nivelul semantic sînt determinate de baza psihologică a populațiilor romanizate, care impune o
percepție proprie asupra realității, ceea ce se reflectă asupra conținuturilor lexicale și
gramaticale.
Schimbările la nivel morfosintactic se datorează nevoii de logică și de modele
prestabilite, la care se adaugă legea minimului efort. Dintre schimbările cele mai dramatice
apărute în latina populară în raport cu latina de tip clasic, schimbări transmise limbilor romanice,
cele mai importante sînt: apariția categoriei determinării (și a articolelor hotărîte și nehotărîte),
pierderea aproape completă a flexiunii nominale (exprimarea cazurilor cu ajutorul prepozițiilor),
apariția formelor verbale perifrastice (cu verb auxiliar), crearea diatezei reflexive (cu pronume-
morfem) și crearea modului condițional (cu rolul inițial de exprimare a viitorului în trecut).