Constituirea limbii române literare

Aspecte generale

După mai multe discuții a marilor cercetători de limbă literară în cadrul Facultății de
filologie din București, s-a ajuns la concluzia că noțiunea de limbă literară cuprinde o arie mai
mare decât limbă a literaturii artistice, atenția căzând pe domeniu mai puțin studiat până în
momentul respectiv. Limba română literară îndeplinește toate condițiile teoretice ale unei limbi
de cultură, parcurgând, același demers ca toate celelalte limbi din Europa și din întreaga
lume(demers istoric si teoretic). Studiul limbii literare debutează prin aprofundarea sa din punct
de vedere teoretic.Prin urmare este știut faptul că „o limbă literară constituie forma îngrijită,
normată și cultivată a unei limbi naționale”. Limba literară formează o variantă mai elevată a
limbii naționale fiind caracterizată printr-un sistem cu reguli fixe din punct de vedere gramatical
care îi asigură o durabilitate privind caracterul ei cultivat. De-a lungul timpului, s-a ajuns la
concluzia că limba literară este un rezultat al evoluției unui popor unde aceștia își exprimă unele
manifestări culturale, religioase și care se răspândește de la o generație la alta. Acest fenomen ne
indică așa numita „limba română comună” sau ”limbă de cultură” .

Limba literară se dezvoltă numai în momentul în care pe teritoriul țării respective apar
anumite graiuri și dialecte grație unor factori culturali, politici, sau economici.Prin urmare,
datorită unui demers complex de emancipare se transformă într-o limbă comuna de cultură, într-o
limbă literară.Acest proces de evoluție a limbii se produce cu mult înainte de a conștientiza
fenomenul, acesta având loc în conținutul scrierilor lingvistice(literare).Petru Bucur ne dezvăluie
faptul că potrivit afirmațiilor lui B.P.Hașdeu (1836-1907) că începuturile limbii noastre trebuie
căutate în tipăriturile diaconului Coresi și afirmția lui Ion Coteanu că „pentru a demonstra că la
baza limbii noastre literare stă demult și a fost tot timpul graiul muntesc” ne indică faptul că
limba noastră de cultură( româna literară) a fost lansată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
de diaconul Coresi la Brașov.

După o perioadă mai lungă, în care s-au realizat traduceri biblice, au fost răspândite pe tot
teriroriul țării, la sfârșitul secolului al XVIII-lea începe procesul de emancipare unificând toate
aceste texte, având la bază gramaticalizare propriu-zisă a limbii române.Precursorilor Școlii
Ardelene – Petru Maior( 1760-1806), Samuil Micu( 1745-1806) , Gheorghe Șincai(1754-1816)
și Ioan Budai-Deleanu (1759-1820) le revine meritul de a fi cei dintâi care s-au gândit la
întocmirea de gramatici și dicționare.Aceștia, datorită perseverenței lor, au îmboldit cercetările
filozofice românești, iar Școala Ardeleană prin activitatea sa a insuflat interesul românilor pentru
studiul gramaticii și al lexicologiei limbii române literare, influențând pe o perioadă lungă pe toți
cei care și-au manifestat interesul pentru studierea limbii ca știință. Pe tot parcursul secolului
XIX, dorința de modernizare a continuat prin contribuția celor mai importanti oameni de cultură
ai vremii, dar cea mai importantă contribuție a fost activitatea lui Ion Heliade Rădulescu (1802-
1872) și a lui Titu Maiorescu (1840-1917) care au influențat procesul de culturalizare și
modernizare a limbii române.Fenomene ca latinitatea, gramaticalitatea, răspândirea geografică și
eufonia au fost fenomene care au ajutat în evoluție.

Istoria limbii literare este o disciplină relativ tânără, care a fost introdusă ca materie de
studiu în universității în anii 1950. Între anii 1954-1956, s-au dus numeroase discuții la nivel
internațional cu privire la definirea conceptului de limbă literară. Congresul al VIII lea de studii
romanice, avut loc în 1956 la Florența, a fost axat pe dezbaterea studiului fundamental al lui
Benvenuto Terracini care analiza conceptul de limbă literară. Consecința indirectă a acestei
dezbateri o reprezintă recunoa terea istoriei limbii literare ca disciplină lingvistică cu obiect
propriu de studiu.

Preocupările târzii de cercetare a istoriei limbii literare sunt o consecință a concepțiilor ce

guvernau lingvistica în secolului al XIXlea i la începutul celui următor: studierea istorică i
comparativă a limbilor indoe uropene vechi, principiile istoriste ale neogramaticilor i metodele
de lucru ale geografiei lingvistice. În consecinŃă, în lucrările lingvitilor români de la sfâritul
secolului al XI Xlea i începutul celui deal XXlea, preocupările de istorie a limbii române sau
concre tizat în cercetarea graiurilor româneti, a dialectelor1.

Dei conceptul de limbă literară, ca variantă culti vată i normată a limbii naționale, este
destul de vechi în cultura românească, cercetările propriu-zise apar destul de târziu, primul
demers de acest tip aparținândui lui P.V. Haneș 3. Acesta consideră că limba literară reprezintă
un capitol special în istoria limbii, dar și în cea a literaturii, întrucât cuprinde materialul folosit în
creațiile beletristice. G. Ibrăileanu Ov. Densusianu manifestă preocupări similare, diferite însă
prin teorie și metodă.
 Domeniul cercetărilor limbii literare sa extins considerabil, bibliografia de specialitate
înregistrând numeroase studii i cerce tări fundamentale. Acestea vizează definirea și sfera
noțiunii de limbă literară, precum și problemele specifice ale limbii noastre literare: originea în
baza ei dialectală, periodizarea, etapele de dezvoltare, unificarea acesteia, rolul limbii scriitorilor
în cadrul studiului istoria al limbii etc.